Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (26)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (16)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (43)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (362)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

CU PLETELE ÎN VÂNT PE VREME DE PLOAIE. AVEAU SAU NU COIFURI RĂZBOINICII LUI DECEBAL?

Cătălin Borangic


Mai bine de 100 de ani de istoriografie au consolidat în imaginarul colectiv ideea că dacii, la modul general, nu au utilizat coifuri, cel puţin nu în mod sistematic, în ciuda caracterului lor războinic. Dacul, văzut ca personaj colectiv, avea barbă, o cămaşă preferabil albă, cuşma specifică şi evident legendara sabia încovoiată, iar în luptă se avânta fără frica de moarte, cu pletele în vânt.
Privind datele problemei, la o primă lectură aproape nu există argument care să contrazică imaginea aceasta. Dosarul arheologic al descoperirilor de coifuri pe toată perioada regatului dac este dezamăgitor de subţire, iar sursele antice puţine şi interpretabile. Nu e de mirare că pe acest fond slab documentat lucrurile au stagnat suficient de mult ca imaginea de care vorbeam să depăşească zona istoriografică şi să inunde peisajul cotidian. Şi pentru că vorbim de acest peisaj prezentele idei expuse au fost inspirate de invazia de spectacole populare cu subiecte şi teme ce se doresc reflecţii din realităţile Antichităţii spaţiului nord-dunărean. Majoritatea actanţilor care reconstituie personaje din galeria dacică consideră că dacă au caracteristicile enumerate mai sus pot evolua fără nici o problemă în tot felul de spectacole tematice. Situaţia este cu atât mai delicată cu cât rareori aceste manifestări nu se încheie sau măcar nu au ca punct culminant o simulare, mai mult sau mai puţin realistă, a unei bătălii generalizate între două tabere, de regulă constituite din grupuri de daci şi romani, fiecare cu aliaţii săi. Nu este nici o surpriză că în aceste ciocniri, care uneori implică zeci sau sute de participanţi, bărbaţi, femei, adolescenţi, accidentările sunt frecvente, cu diferite niveluri de gravitate, multe dintre acestea în zona capului. În ciuda faptului că astfel de simulări sunt departe de ferocitatea luptelor reale, situaţia ridică unele semne de întrebare privind echipamentul necesar şi corect al unui astfel de protagonist.
Manifestările descrise sumar reprezintă o direcţie distinctă de experimente istorice cu implicaţii sociale din ce în ce mai puternice, având o evoluţie recentă şi mai ales rapidă. Nu există încă un termen convenabil şi consacrat în limba română care să denumească fenomenul sau persoanele care fac reconstituire istorică, aşa cum există în alte limbi1. Activitatea de reenactment/reconstitution este de fapt o pasiune în care participanţii caută să reproducă, cât mai veridic, îmbrăcăminte, armament, obiecte, meşteşuguri, comportament sau relaţii specifice unei anumite secvenţe istorice. Terminologic, în ultimii ani s-a impus varianta renactor, acceptată sau tolerată ca atare în toate mediile, inclusiv cele academice, atunci când sporadic fenomenul a intrat în atenţia specialiştilor. Deşi a debutat ca activitate recreativă a unor amatori de istorie tot mai des reenactment-ul foloseşte arheologia experimentală, iar în rândurile sale activează uneori şi istorici2. Aceste spectacole sau experimente, depinde cum şi de unde sunt privite, nu sunt subiectul acestui excurs, ci pretextul. Având aproape un deceniu de experienţă în acest tip de activitate am putut observa şi consemna evoluţia şi mai ales impactul produs de astfel de reprezentări care, cum am spus, sunt din ce în ce mai populare. Şi plecând de la această realitate, şi pericolul unor derapaje sau stagnarea în zona clişeelor, cu efecte nocive sau cel puţin neplăcute asupra socialului.
Întrebarea fundamentală care rezidă din această introducere este dacă spectacolele de reconstituire istorică pot prezenta o lecţie de istorie autentică, evident dependentă de nivelul de competenţă şi profesionalism ale renactorilor ori a grupurilor din care ei fac parte sau ele merg pur şi simplu în siajul stereotipurilor create de istoriografie ori, mai rău, de cinematografia secolului trecut?
Spaţiul nu permite analiza întregului echipament şi nici a tuturor tipurilor de personaje recreate, cu toate că acestea trebuie la un moment dat discutate în ansamblu şi în detaliu. Executarea de replici ale echipamentelor de calitate, între care şi coifuri, şi purtarea lor în cadrul acestor spectacole, ar trebui să fie o regulă nu o excepţie. Desigur că există momente istorice asupra cărora, cel puţin la nivel de detaliu, nu avem suficiente date, dar în ce priveşte armamentul, în special al structurilor militare superioare dacice, acesta este relativ bine cunoscut. Cum în alte articole şi studii am prezentat aspecte legate de armele încovoiate, scuturi sau armurile din panoplia războinicilor daci, este potrivită discuţia şi despre coifuri, echipamente mai puţin consacrate şi mai ales mai puţin folosite în cadrul evenimentelor de reconstituire istorică amintite. Mai ales că, pe fondul apariţiei în aceste grupuri de reconstituire a unor personaje în spaţiul public mai degrabă inspirate din povestirile de tip heroic-fantasy decât din documentaţia istorică, este necesar o actualizare a imaginii războinicului dac fie şi la nivel preliminar, deocamdată.
Cele două aspecte, respectiv renactmentul şi discursul ştiinţific, nu ar trebui în nici un fel să evolueze separat, atâta vreme cât se doreşte ca respectivele manifestări, din ce în ce mai prezente în spaţiul public, să fie lecţii de istorie de calitate. Ori, nu de puţine ori, lipsa unor informaţii accesibile şi coerente despre perioada dacică, uneori dublată de interese mercantile şi dezinteres, a dus la apariţia unor superficialităţi impardonabile şi, mai grav, la proliferarea unor inexactităţi exploatate ideologic de curente cu profund caracter pseudo-istoric. În toate aceste cazuri, refuzul sau neimplicarea istoricilor nu pot fi decât regretabile.

*


Provenite majoritar din descoperiri arheologice cu caracter funerar, coifurile au fost asociate constant cu aristocraţia unica beneficiară de servicii funerare complexe, deşi această piesă de echipament a fost întotdeauna o componentă defensivă extrem de utilă tuturor categoriilor de războinici. În ciuda acestui fapt numărul de descoperiri este redus (situaţie identică în toată Europa de altfel, cu explicaţii diverse3), comparativ cu funcţia defensivă importantă. Problema utilizării coifurilor de către războinicii Antichităţii nu poate fi soluţionată întotdeauna pe cale arheologică. De pildă, armatele parţilor şi sassanizilor utilizau frecvent coifuri, după cum o dovedesc atât izvoarele scrise, cât şi ilustrările din artă, situaţie ce nu este reflectată de către descoperirile arheologice. Acest fapt poate fi datorat mai multor factori: armele de toate tipurile reprezentau bunuri de valoare şi prestigiu ce se recuperau de pe câmpul de luptă indiferent de rezultatul acesteia, unele se transmiteau din generaţie în generaţie4, costurile unui exemplar, restricţii socio-economice, practici funerare care exclud depunerea lor etc. Nici în Gallia, Iberia, Germania, Armenia sau Gruzia antică lucrurile nu stau foarte diferit, descoperirile de coifuri în fiecare din aceste zone în parte sunt rarisime.
Pentru mediul dacic explicaţiile penuriei de astfel de piese au fost cantonate parţial în sfera concepţiilor de ordin religios ale dacilor5. Valeriu Sîrbu sintetizează acest impas, pe care îl pune pe seama metodologiei ineficiente6. Modificările practicilor funerare, vizibile în discreţia mormintelor aristocratice începând din sec. I p.Chr., trebuie şi ea pusă în relaţie cu raritatea coifurilor în spaţiul şi epoca discutate7.
Puţinele coifuri păstrate ale războinicilor geto-daci8 precum şi datele extrase din iconografie relevă că acestea se subsumau unor tipuri diverse cu diferite grade de dificultate de execuţie. Evoluţia morfologice este însă vizibilă căci plecând de la modele mai simple – spre exemplu cele asemănătoare cu modelele de tip Port, coifuri care fac legătura între tipurile de coifuri celtice şi cele romane timpurii9, cum este cel descoperit la Cugir10 – se ajunge la tipuri elaborate, decorate, cu o morfologie specifică, unele derivate probabil din modele sud-tracice, vizibile între trofeele capturate de romani, ilustrate pe Columna Traiană. Opinia specialiştilor este că majoritatea, chiar dacă se inspiră din modele sud-europene, par a fi creaţii sau adaptări locale, devenind specifice arealului nord-dunărean11.
Cum spuneam, dosarul arheologic este rarefiat, dar căştile de luptă nu lipsesc totuşi. Resturile recuperate, adesea fragmentate până la limita incertitudinii recunoaşterii lor ca atare şi morfologia suficient de atipică, au permis unele încercări de clasificare12. Coifuri sau resturi interpretate ca provenind din acestea s-au descoperit la Popeşti (jud.Giurgiu), Chirnogi (jud.Călăraşi), Piscul Crăsani (com. Crăsanii de Jos, jud.Ialomiţa), Poiana-Rovinari (jud.Gorj), Zimnicea (jud.Teleorman), Cugir (jud.Alba) şi Hunedoara (Pl.I).



Exemplarul cel mai complet a fost găsit în tumulul IV de la Popeşti (Pl.II), din care s-au recuperat părţi ale calotei, apărătoarea de ceafă, fragmente ale obrăzarelor şi o componentă de bronz care pare să fi făcut parte din sistemul de susţinere a panaşului13. Coiful a fost realizat din tablă de bronz, prelucrată prin ciocănire şi pare a avea la bază modele sudice, dar în acelaşi timp el este, prin forma şi tehnica de execuţie, un produs local. Caracteristicile morfologice atipice au făcut dificilă reconstituirea exactă a formei originale, astfel că variantele de reconstituire propuse în literatura de specialitate sunt doar ipoteze de lucru (Pl.II/1;2;3). Inventarul mormântului era compus dintr-un cuţit, un vârf de săgeată, fragmente de la o zăbală de tip tracic, un inel de fier, o monedă dacică de argint, o cămaşă de zale întreagă, o spadă de fier îndoită, un pumnal de tip sica, umbo-ul unui scut, piese de harnaşament şi numeroase resturi ceramice. În sud-vestul tumulului, într-o groapă rotundă au fost depuse coiful, ce conţinea oasele arse ale defunctului. Întregul complex a fost datat în secolul I a.Chr.



Dintr-un alt mormânt plan de incineraţie, aflat în componenţa unei necropole descoperite Chirnogi, punctul Terasa Rudarilor, datată începând cu a doua jumătate a sec. II a.Chr. – până în a doua jumătate a sec. I a.Chr., provine o placă de bronz fragmentată (Pl.III/1). Pe baza decorului, care are analogii cu cel de pe coiful de la Popeşti, s-a presupus că reprezintă resturile unui coif similar. Fragmentele plăcii de bronz au fost prinse între ele cu mici bare de fier, casca suferind probabil reparaţii în Antichitate14.
Tot unui coif pare să-i fi aparţinut şi o bordură de bronz, rest al unui posibil obrăzar, descoperit într-un mormânt tumular de la Piscul Crăsani15. Fragmentul este ornamentat cu protuberanţe, iar pe margini cu cercuri incizate, similare cu cele de pe coiful de la Popeşti. Pe baza inventarului funerar, complexul a fost datat în secolul I a.Chr. Din păcate alte detalii sau imagini ale fragmentului nu au mai fost publicate.
La fel de incert este şi cazul unui fragment dintr-o placă de bronz descoperită într-un mic tumul de incineraţie, acum înalt doar de 1,30m, de la Poiana-Rovinari16. Inventarul acestui mormânt conţinea, pe lângă oasele calcinate ale defunctului, resturile unei cămăşi de zale şi o bucată de tablă de bronz, posibil parte a unui obrăzar.
Un element de bronz asemănător, a fost descoperit într-un mormânt (C10M.21) din necropola de la Zimnicea, punct Câmpul Morţilor, datat către sfârşitul sec. I a.Chr. Fragmentul de tablă poate să fi făcut parte din obrăzarul unui coif, fiind decorat, în tehnica au repoussé, cu protuberanţe, iar pe margini cu cerculeţe şi linii în zig-zag incizate17 (Pl.III/2).
Morfologia exactă a acestor căşti de luptă nu poate fi reconstituită la un nivel indubitabil, în lipsa unui exemplar întreg. Uneori chiar apartenenţa fragmentelor la coifuri este discutabilă, singura constantă fiind materialul de bază şi mai ales decorurile identificate. Plecând de la modelul Popeşti, pe care s-a fondat gruparea celorlalte piese de la sud de Carpaţi, s-a conturat posibilitatea ca toate aceste fragmente să fi fost componente (majoritar obrăzare – pars pro toto?) ale unor coifuri aparţinând aceluiaşi tip, specific zonei dunărene, corupte din modele elenistice mai timpurii18.
Nici în cazul coifului descoperit la Cugir (jud.Alba), realizat din fier de această dată, originea piesei nu este una bine determinată. După cum observa A.Rustoiu, caracteristicile căştii o califică drept un produs local, fabricat în decursul sec. I a.Chr.19, chiar dacă pare influenţat de modele nord-italice20 (Pl.III/3). Inventarul funerar asociat era compus, pe lângă coif, din trei zăbale de tip tracic, pinteni, elemente de la roţile unui car ceremonial, o situla de bronz, un vas ceramic de tip „fructieră”, o cămaşă de zale, o spadă lungă de tip celtic, împreună cu teaca sa, un scut, de la care s-au păstrat marginile, niturile şi umbo-ul de fier, un posibil pumnal curb sica şi o lance cu vârful puternic alungit şi călcâiul acesteia, ambele de fier, precum şi diverse piese de port şi elemente de harnaşament.



O altă componentă din fier, fragmentară, descoperită la Hunedoara, a fost interpretată pe baza unei balamale, drept un posibil element de legătură dintre calota şi obrăzarul unui coif21.
Este de remarcat diferenţa dintre tehnologia coifurilor descoperite între Dunăre şi Carpaţii meridionali, care sunt toate invariabil din bronz şi au un decor specific şi cele din spaţiul intra-carpatic, ce sunt realizate din fier. Tabla de bronz este şi mai subţire şi mai puţin rezistentă decât cea de fier, ceea ce sugerează o modificare a tehnologiei de fabricaţie, în directă legătură cu cerinţele proprietarului. O altă ipoteză ar fi că cele de bronz erau coifuri de paradă, iar cele de fier erau de luptă propriu-zisă. Trebuie remarcat însă că nu avem documentat echipament militar de paradă în epoca dacică, spre deosebire de epocile anterioare, unde astfel de piese erau folosite în ceremonii sau, posibil, doar pentru înmormântări.
Este vizibilă discrepanţa descoperirilor datate începând cu secolul II a.Chr. şi cele din perioada anterioară, când sunt documentate peste 25 de diverse căşti de luptă22 sau paradă şi cele şapte puncte de descoperiri de epocă dacică (Pl.IV/1). Desigur, efervescenţa militară a arealului, începând cu secolele V-IV a.Chr. explică această abundenţă, asigurând nu doar modele comportamentale, ci şi surse de import. Provenienţa pieselor fie mediteraneeană (coifuri de tip atic, chalcidic, greco-ilir), fie celtică, zone unde astfel de echipamente erau intens folosite şi mai bine documentate, arată direcţiile de interes şi aprovizionare ale liderilor militari nord-dunăreni. În ciuda acestor putem spune tradiţii, numărul coifurilor scade, cel puţin în ceea ce priveşte depunerea lor în morminte. Sursele producătoare23 fie că vorbim de meşteri sau ateliere sudice ori celtice, fie că vorbim de diverse modalităţi de import, se modificaseră şi situaţia este vizibilă în ce priveşte producţia sau posesia de coifuri în interiorul aristocraţiei geto-dacice. Raritatea depunerilor trebuie articulată cu valoarea economică a unui astfel de echipament care, atunci când nu era pur şi simplu obţinut prin jaf, implica o serie de costuri substanţiale, dar mai ales cerea abilităţi tehnice de fabricare specifice, greu de atins. Modificările politico-militare şi schimbările polilor de putere din zona Balcanilor de nord se pot observa şi în acest domeniu. Complicaţiile procurării unui coif din zonele tradiţionale au determinat căutarea unor soluţii complementare, în acest caz s-a recurs la fabricarea lor pe plan local. Aşa se poate explica amprenta autohtonă asupra coifurilor din epoca dacică, în special cele de la Cugir şi Popeşti, unde aceste influenţe sunt bine documentate.
Privind evolutiv situaţia coifurilor din spaţiul nord-dunărean se pot observa modificări substanţiale. Dacă în ce priveşte secolele V-III a.Chr. modelele existente nu sunt decât importuri sudice, ulterior, pe fondul situaţiei descrise, apar unele tipuri locale, cel puţin ca morfologie. Columna lui Traian arată, prin piesele redate, coifuri foarte diferite de epocile anterioare, mai ales ca formă, care acum devine una specifică. Decorurile sunt şi ele deosebite, atât cât permite iconografia24, cu motive geometrice, vegetale, animale fabuloase, personaje mitologice, sugerând puternice legături şi influenţe din partea bestiarelor elenistice şi orientale.
Simbol al statutului social, costisitoare, căştile de luptă nu erau, totuşi, la îndemâna oricărui războinic, confecţionarea unui coif metalic relativ simplu, neincluzând aici elemente de ornamentaţie sau decor complicate, cumulează în mod obişnuit eforturile a trei oameni, pe durata a cca. 20 de zile, respectiv 5-600 ore/muncă25. Renunţarea voluntară la o piesă scumpă26 trebuie să fi fost o excepţie, iar includerea coifului în mobilierul funerar o maximă dovadă de potenţă economică şi un marker de prestigiu aparte27. Despre soarta celor nesacrificate în acest mod nu se pot face decât speculaţii în jurul ideii că ele se moşteneau în cadrul comunităţii sau familiei. Un argument în acest sens ar fi prezenţa unor coifuri mediteraneene, nu doar la mare distanţă de centrele lor de producţie, justificabile prin relaţia centru-periferie a bazinului Dunării faţă de sudul elenistic, ci şi prin faptul că aceste coifuri sunt utilizate şi la distanţă mare de timp faţă de perioada în care au fost utilizate în zonele de origine. Nu lipsit de importanţă este faptul că unele piese poartă urme de reparaţii, ceea ce arată o îndelungată refolosire.
Modificările practicilor funerare oglindesc schimbări la nivelul spiritualităţii comunităţilor în ansamblu. Moartea unui individ nu-i asigura acestuia neapărat un mormânt, iar ceremonial funerar cu atât mai puţin. Locul lui în ierarhia politică, socială, economică şi militară reglementa tratamentul defunctului după deces, iar numărul indivizilor care aparţineau elitei era redus, comparativ cu demografia generală a comunităţilor. Asta nu exclude faptul că ceilalţi războinici ar fi avut carenţe serioase în ce priveşte echipamentul militar. Cel puţin nu cei din structurile imediat inferioare, baza de putere a seniorului, de care de fapt depindea forţa liderului. Scenariul în care doar un individ proeminent avea coif, iar masa războinicilor nu foloseau protecţii ale capului este prea simplist, raportat la evenimentele militare în care triburile la început, apoi autoritatea regală dacică au fost implicate.
Peisajul militar al spaţiului nord-dunărean acumulase suficiente experienţe marţiale, însăşi funcţia războinică a unor indivizi pare că se instituţionalizase28, iar fenomenul militar local avea o vizibilă tendinţă spre uniformizare şi profesionalizare. Armamentul acestor războinici, atât cât ne spun sursele arheologice era numeros29, diversificat (devoalând existenţa unor categorii specifice de războinici) şi specificizat30. Campaniile militare dese şi majoritar duse împotriva armatelor romane, a căror pregătire şi logistică impunea respect trebuie că întăriseră experienţa militară a contingentelor dacice. Nu lipsit de importanţă, în ce priveşte instrucţia militară la standardele romane, a fost influenţa pe care au avut-o militarii romani ajunşi în taberele dacice, fie ca dezertori sau prizonieri, fie ca instructori primiţi ca urmare a tratatelor încheiate cu imperiul31. Toate aceste date, chiar privite cu suspiciune, conturează un tablou general din care coifurile nu pot lipsi.
Războaiele daco-romane şi sfârşitul regatului dac pun la dispoziţie un alt set de documente istorice din care rezultă o folosire mai intensă a acestor echipamente decât o sugerau sursele arheologice. Dosarul istoric este completat de iconografia războinicilor daci ilustraţi pe Columnă. La o privire atentă, din nou în contrast cu imaginarul creat chiar de monument, pe acesta apar un număr considerabil de coifuri, atât în dotarea unor războinici, cât, mai ales, în cadrul expunerii ostentative a trofeelor capturate.
Primul coif ilustrat, în ordinea naraţiei redate, este aruncat la picioarele lui Traian de către solia dacilor (scena LXXV) trimisă să ceară pace în 102 p.Chr., eveniment confirmat şi de către Dio Cassius (LXVIII, 9, 2). Din varii motive, ce par a ţine de tipul de mesaj afişat armele dacilor aruncate la picioarele împăratului sunt doar defensive: mai multe scuturi şi un coif. Acesta, atât cât permite starea de conservare a scenei, are calota conică şi două obrăzare, aparent fixe. Sculptorul a decis să îl redea văzut din faţă, culcat lateral, astfel că forma lui în ansamblu poate fi doar bănuită ca fiind alungită şi aplecată spre faţă, la fel ca unele coifuri de pe baza monumentului (Pl.V/4a-b).
Doi războinici poartă coifuri, daci în mod cert de vreme ce unul dintre ei mânuieşte o falx dacica, în scena CLI, tot de o formă conică, dar nu au obrăzare, căştile fiind legate simplu sub bărbie doar cu o cureluşă (Pl.V/3). Momentul este important pentru că ilustrează un aspect care vizează nu aristocraţia războinică, ci acei comati, etaj social32 constituit într-o clasă specializată de războinici, subordonată aristocraţiei militare şi autorităţii regale în special33. Putem interpreta scena ca o dovadă a democratizării portului/posesiei unor anumite elemente de echipament militar. Dacă alte arme (pumnale curbe, spade, cămăşi de zale) rămân în uzul exclusiv al aristocraţiei, cele defensive – scut, coif, anumite tipuri de armuri – se regăsesc şi la alte categorii socio-militare34. Pragmatismul militar a surclasat orice oprelişti socio-religioase sau economice. Prezenţa acestor coifuri pe Columnă ar trebui să modifice atribuirea exclusivă a acestor echipamente aliaţilor sarmaţi, care chiar dacă au participat la prima parte a conflictului, nu apar în documentele oficiale ca învinşi35, caz în care prezentarea unor arme sarmatice în condiţiile în care dacii erau duşmanul înfrânt, este cel puţin atipică. Cu atât mai mult cu cât coifurile folosite de cavaleria sarmată, ilustrată în scenele de luptă (XXXI; XXXVII), sunt diferite de cele dacice36. Astfel, pe baza Columnei, spre deosebire de restul monumentului, sunt figurate armuri diverse, coifuri, spade. Nu este lipsit de importanţă şi faptul că pe cele patru feţe al soclului abundă armele dacice, spre exemplu aici sunt cca. 100 de scuturi din cele aproximativ 400 redate pe tot monumentul, sunt redate numeroase spade, în vreme ce pe fus este redată doar una în mod cert şi aceasta destul de grosolan reprezentată, sunt redate multe lănci şi topoare, în vreme ce acestea lipsesc din scenele de luptă. Nici un dac nu este echipat cu armuri în scenele de luptă, dar toate tipurile de armură (hamata, squamata, segmentata, lipsind însă orice tip de armuri combinate din solzi şi zale, care pot fi atribuite mediului sau măcar influenţei sarmatice) figurează printre trofee.
Faptul că aceste arme erau dacice şi nu sarmatice, aşa cum nu de puţine ori se susţine, este confirmat de analogiile arheologice descoperite în mediul dacic37. Prezentarea unor trofee sarmatice ar fi fost discutabilă prin prisma faptului că roxolanii, aliaţi a dacilor, n-au mai participat la al doilea război (Traian însuşi nu şi-a luat titlul de Sarmaticus), ceea ce face improbabilă prezenţa prăzilor de război care le-ar fi aparţinut. Afişarea unor falsuri, când memoria unui episod similar, deranjant pentru prestigiul şi orgoliul imperial, din vremea lui Domiţian, era proaspătă în memoria colectivă şi, în consecinţă, era de neacceptat pentru propaganda imperială a momentului. Momentul, personalitatea împăratului şi rezultatele războaielor nu aveau nevoie de astfel de denaturări sau subterfugii pentru sublinierea unei victorii care avea ca ţintă principală oricum regatul dac.



Încheierea primului război daco-roman este marcată pe Columnă în scena LXXVIII, unde sunt expuse armele învinşilor. Între acestea se disting nu mai puţin de şapte coifuri, două pe trofee şi alte patru aruncate în grămada de arme, evident dacice, dacă judecăm după draconi şi săbiile curbe specifice alăturate. Zeiţa Victoria calcă pe un alt coif, în timp ce notează rezultatul luptei pe un scut (Pl.V/2).



Cucerirea Daciei a însemnat şi terminarea tuturor ostilităţilor – cel puţin pentru moment – astfel că romanii au putut savura victoria, etalând armele capturate ale dacilor. Baza Columnei abundă de prăzi de soi, între acestea nu mai puţin de 29 de coifuri – ridicând la un total de 39 de piese doar cele atribuibile dacilor (Pl.V/1; Pl.VI). Este mai puţin important pentru economia acestui studiu morfologia şi decorurile fiecărei piese – aspect ce merită o cercetare separată – ci este reţinut numărul mare de coifuri redate şi, cu titlu aparte, faptul că majoritatea sunt, morfologic vorbind, de factură dacică. Fără a intra acum în detalii stufoase – dar necesare la un moment dat – coifurile redate pot fi grupate în câteva tipuri principale. Reţin atenţia coifurile ce par o evoluţie locală a modelelor tracice de tip Phrygian38, care ce păstrează sugestia unui pileus schematizat, bogat ornamentat. Coifurile de acest fel sunt interesante prin forma lor, căci au calota înaltă şi tendinţe de conicitate uşor aplecată în faţă (Pl.VII/1-3). Fără a fi neapărat mai eficiente decât alte tipuri, fabricarea lor necesita un volum mai mare de muncă şi cunoştinţe tehnologice specifice. Adăugând şi decorurile pretenţioase, reies echipamente scumpe, a căror caracteristică principală pare a fi vizibilitatea căpeteniei – căci erau indubitabil ale şefilor militari – în masa de războinici.



Spre deosebire de acest tip, alte coifuri sunt asemănătoare ca structură şi morfologie cu coifurile de tip Spangenhelme, care datorită modului de fabricare mai accesibil, au avut o răspândire semnificativă în spaţiu şi timp39. Şi acestea sunt reprezentate având decoruri care le individualizează (Pl.V/2). O altă posibilă categorie o reprezintă coifurile conice, aparent de tip Pilos sau măcar apropiate de acestea. Desigur, acordul final va fi dat de descoperirea, în teritoriul dac sau oriunde altundeva, a unuia sau mai multe astfel de coifuri, descoperiri în lipsa cărora fondul discuţiei rămâne parţial nesigur.
Coifurile ilustrate pe Columnă au rămas aproape neexploatate de literatura de specialitate, care s-a mulţumit să considere aproape invariabil că piesele reliefate sunt mai degrabă sarmatice, chiar în lipsa unor argumente istorice şi tehnice care să justifice atribuirea. În celălalt plan, al apartenenţei lor la logistica dacilor, ele fac legătura între piesele de echipament defensiv provenite din descoperiri arheologice şi tabloul general al înzestrării armatei dacice în timpul lui Decebal, când este posibil să putem vorbi de o abundenţă a acestui tip de echipament, cel puţin în rândul războinicilor permanenţi40. Diferenţele morfologice şi ornamentale pot fi puse pe seama unei evoluţii locale a coifurilor, situaţie ce sugerează o tradiţie privind folosirea acestor echipamente.
Analiza datelor modifică imaginea generală asupra subiectului. În primul rând evidenţele arheologice relevă utilizarea coifurilor în special de către elite, în mormintele cărora apar. Numărul redus are o paletă de posibile explicaţii, de la reguli economico-sociale şi spirituale până la stadiul cercetărilor. Oricare dintre aceste posibilităţi, dacă este invocată ca argument pentru restricţia folosirii coifurilor, prezintă însă unele aspecte extrem de discutabile.
În primul rând, chiar luând în calcul gradul mare de originalitate al civilizaţiei geto-dacice, este greu de admis o atare restricţie, cu atât mai mult cu cât toate neamurile din jur foloseau astfel de echipamente, desigur în funcţie de posibilităţile grupului sau ale liderilor respectivi. Nu se cunosc, la nici unul dintre vecinii ori duşmanii dacilor, consemnări privitoare la vreo oprelişte de orice fel în purtarea coifurilor. Acceptând totuşi că astfel de reguli sau practici ar fi existat41 ele au venit în contradicţie flagrantă cu realităţile de pe teatrele de luptă. Pragmatismul militar ar fi refuzat o astfel de interdicţie, constrâns de efecte. Nu avem nici un motiv să admitem o atare constrângere de ordin religios, singura piedică reală putând fi incapacitatea economică a unui individ de a-şi achiziţiona, într-un fel sau altul, un coif.



Analizând evidenţele arheologice aparent numărul de coifuri descoperite, pe un spaţiu geografic şi cronologic larg, nu corespunde tabloului general al perioadei. Începând cu secolul IV a.Chr., nordul Peninsulei Balcanice a fost scena unor numeroase modificări politico-militare cu efecte pe termen lung. Cele care mai importante au fost disoluţia autorităţii macedonene, migraţia celtică şi instalarea puterii romane în regiune. Pentru nordul Dunării primul şi principalul efect a fost epuizarea capacităţilor militare şi nu numai a principilor geţi, lipsiţi acum de sursele tradiţionale de venituri, ocupate sau tăiate de noile populaţii sosite ori de structurile politico-militare apărute în locul celor vechi în sudul Dunării.
Bătălia de la Kynoscephalea (197 a.Chr.) a însemnat nu doar sosirea unui nou pretendent la dominaţia zonei, atât în dauna oraşelor-stat greceşti, regatelor elenistice, cât şi a barbarilor rezidenţi. Modificarea războiului a devenit evidentă. Atât resturile celtice, dezorientate după distrugerea regatului de la Tylis al regelui Kavaros, cât şi triburile tracice, dacice ori ilire, toate au simţit forţa noului jucător, dată de disciplina militară, armele, dar mai ales de determinarea lui. Pe aceste considerente, foarte probabil, duşmăniile iniţiale dintre barbari au fost relativ rapid înlocuite cu amestecate alianţe, militare şi nu numai, între diversele clanuri şi neamuri, cele mai importante fiind cele dintre comunităţile celtice şi tracice. Pe acest fond mozaicul de războinici, identităţi, credinţe, arme, tehnici şi strategii a sfârşit prin a se uniformiza, cel puţin la nivelul elitelor, transformări sedimentate şi finalizate în manifestări identitare specifice42.
Armamentul comun adoptat de către aceşti războinici reflecta noile moduri în care trebuia dusă lupta. Războinicii de elită foloseau spada lungă celtică în locul diverselor tipuri de mahaire anterioare, îşi protejau corpul cu armuri şi coifuri, iar scutul oval permitea detaşarea din grup în timpul luptei, care devenise acum prioritar o iniţiativă personală, cu accente eroice. Deţineau cai temperamentali, dresaţi, pe care îi controlau cu o zăbală specială şi cu pinteni, ceea ce le permitea modificări bruşte de direcţie şi deplasări lungi şi rapide. Foloseau pumnale curbe, cu lama gravată, armă care îi însoţea pretutindeni, atât în expediţiile militare, cât şi în morminte. Eterogenele elite militare, care aveau propria lor istorie, propriul fond cultural, propriile tehnologii şi aspiraţii, au reuşit să-şi absoarbă reciproc caracteristicile şi să le valorifice atât în direcţia consecinţelor imediate, cât, mai ales, în perspectivă. Rezultatul a fost un tip de războinic nou, al cărui echipament îl recomanda drept un cavalerist greu, bine pregătit şi clar determinat psihologic. Secondat de oamenii săi de arme, la fel de bine înarmaţi şi hotărât, acest tip de războinic a devenit rapid un prototip de succes într-o lume dominată de aspiraţii şi valori marţiale.
Apărut în nord-vestul Bulgariei şi estul Serbiei, acest model cultural este vizibil, începând cu secolul II. a.Chr., în Oltenia, sud-vestul Transilvaniei, Muntenia, iar ulterior, sporadic, descoperiri asimilabile acestui fenomen au mai apărut şi în alte zone ale României şi mai departe până în Ucraina Transcarpatică). Este vorba de morminte de incineraţie în care au fost depuşi decedaţii, cu armele lor, între care, e adevărat, cu titlu excepţional, se regăsesc şi coifuri.
Este dificil de admis că puţinele coifuri descoperite reflectă situaţia din teren în ce priveşte numărul lor real aflat în uz. Spre exemplu, armurile de zale, echipamente mult mai scumpe, sunt prezente într-un număr mult mai mare43 decât coifurile. La fel şi spadele, a căror producţie era dependentă, cel puţin iniţial, de atelierele celtice sunt descoperiri frecvente în zonă. De ce lipsesc coifurile din depunerile funerare sau de alt fel, în ciuda modelului identitar din care făceau parte, în ciuda realităţilor tactice evidente, care le reclamau şi mai ales pe fondul încărcăturii spirituale deţinute este încă o întrebare dificilă.
Vorbind de realităţi tactice, părăsim zona confortabilă a explicaţiilor arheologice, lărgind puţin paleta de posibilităţi de interogare istorice. Conceptul de renactment (living history) este, dincolo de delectarea publicului spectator, o modalitate verificare practică a aproape tuturor teoriilor propuse de istorici, în aproape toate domeniile cu care operează aceştia. Fie că vorbim de arheologie experimentală sau pur şi simplu de reconstituiri istorice, cu diferite grade de autenticitate. Dintre variatele domenii în care poate opera renactmentul, cele cu aplicaţii militare sunt de departe nu doar cele mai populare – publicul modern manifestă aproape aceeaşi apetenţă spre violenţă ca şi strămoşii invocaţi – ci şi cele mai potrivite pentru testarea diferitelor echipamente. Participând la astfel de reconstituiri istorice ale secvenţei dacice de aproape un deceniu am putut observa o evoluţie personală obligatorie, a echipamentului propriu. Astfel, dacă la început, participam la simulări echipat simplu, în timp numeroasele ciocniri, aproape toate de semi-contact, au dus la modificarea obligatorie a acestuia. A fost necesar un scut mai rezistent, o armură de calitate şi desigur, după câteva accidentări, un coif metalic, toate reproduceri după piese arheologice, dublate de ilustrări din artă. Efectele au fost notabile, frecvenţa accidentărilor scăzând semnificativ.
În ce măsură putem proiecta în trecut astfel de experimente e greu de apreciat cu exactitate. Ce se poate spune cert este că duritatea luptelor depăşea cu mult orice încercare de reconstituire, oricât de realistă ar putea fi. Luând ca studiu de caz perioada războaielor daco-romane, un războinic barbar trebuia nu doar să facă faţă, ci să şi supravieţuiască diferitelor tipuri de proiectile. Trupele auxiliare, special recrutate pentru acest gen de luptă, lansau asupra inamicilor o ploaie de pietre, proiectile de praştie şi/sau săgeţi de la distanţă. Toţi aceşti auxiliari figurează pe reliefurile Columnei, semn că au avut un rol important în războiul cu dacii. Chiar dacă barbarii erau protejaţi de scuturi, lipsa protecţiei capului se putea dovedi fatală.
Spre exemplu un prăştiaş mediu antrenat poate arunca un proiectil de 50-100g la 200m fără mari probleme. Muniţiile de plumb (25-40g) ajung la distanţe mai mari, cu viteze superioare. Astfel de distanţe au fost atinse în cadrul experimentelor amintite, chiar fără perioade lungi de antrenament. Lansarea unui proiectil de 100-200g poate dezvolta o energie cinetică situată între 250 şi 350J (variaţia este dată de viteza de lansare, care depinde de forţa şi experienţa lansatorului, de tipul de praştie etc.)44. La astfel de valori de impact, lipsa echipamentelor defensive decima efectivele inamice cu mult înainte de lupta propriu-zisă (un prăştier bun putea lansa uşor 10-12 proiectile pe minut, iar un arcaş între 10-15 săgeţi în acelaşi interval)45.
Sigur, scuturile preluau mare parte din efectele acestor salve de şoc, cu condiţia disciplinei şi instrucţiei aplicate, dar lipsa coifurilor devenea cu adevărat critică în momentul luptelor corp la corp. Scutul suportă loviturile armelor ofensive, dar pentru contra-lovituri luptătorul trebuie să iasă din zona de protecţie oferită de acesta. În timpul atacului, lipsa armurii şi a coifului punea războinicul într-o situaţie extrem de periculoasă, fiind vulnerabil la lovituri în corp, braţ, dar mai ales la cap. Rănile în această parte anatomică, chiar minore, modifică rapid capacitatea de luptă a războinicului. În poziţie de gardă, zona apărată de un scut oval acoperă corpul de la maxilar şi până deasupra genunchiului, respectiv protejează toate organele vitale, cu excepţia capului. Un element important în dinamica momentului era obrăzarul coifului. Dat fiind faptul că antebraţul se transforma într-un ax orizontal al scutului, atunci când acesta era plasat pe lângă corp, loviturile puternice în jumătatea lui superioară basculează scutul, care poate pivota spre interior, tendinţă foarte puţin atenuată de forţa cu care era ţinut de mâner şi aproape anulată dacă mânerul nu era de lemn sau metal. Testând de nenumărate ori scutul în lupte simulate s-a remarcat faptul că doar sprijinirea scutului bine în umăr şi mai ales poziţionarea obrăzarului pe direcţia marginii superioare a scutului feresc loviturile cu propriul scut în maxilar sau oasele feţei46.
Enumerând vulnerabilităţile scoase în evidenţă de lipsa unor protecţii adecvate ale capului şi admiţând gradul de experienţă şi instruire militară a războinicilor daci, numărul de coifuri capturate şi sculptate pe Columnă nu mai pare neverosimil. Dimpotrivă, sculptorii romani au redat doar parţial ceea ce legiunile întâlniseră în Dacia, pentru a nu modifica prea mult totuşi mesajul de forţă a Imperiului. Faptul că pe Columnă apar armuri, coifuri, maşini de asediu şi artilerie arată suma de concesii făcut de propaganda imperială, interesată de minimalizarea calităţilor inamicului.
Cel puţin războinicii din preajma regelui erau militari cu experienţă, bine înarmaţi şi disciplinaţi. Durata conflictelor, efectivele implicate, rezultatele parţiale şi documentele istorice nu reconstruiesc imaginea unor conflicte între legiuni şi cete de barbari dezorganizaţi şi neechipaţi corespunzător. În dotarea cel puţin a războinicilor profesionişti, tarabostes şi comati, coifurile erau o prezenţă necesară şi vizibilă. Putem spune, la modul general, că războinicii lui Decebal purtau coifuri şi că acestea aveau forme specifice, îndeosebi cele nobiliare.
Notând aceste observaţii, dar revenind în modernitate, putem accepta reconstituirea unor războinici daci fără să ţinem cont de aspectele enumerate? Dacă sursele istorice şi experimentele de living history demonstrează utilizarea şi eficacitatea coifurilor, putem admite că războinici lui Decebal luptau şi, prin reflecţie, renactorii moderni pot lupta cu capetele descoperite şi pletele în vânt? Probabil că nu şi ar trebui ca reconstituirile istorice să se distanţeze de imaginea barbarului simplu aflat în antiteză cu evoluatul soldat roman. Documentele istorice arată că războinicii daci erau la fel de bine înarmaţi, uneori chiar mai bine, decât omologii lor romani. Reconstituirea istorică trebuie să fie exact ce spune definiţia, chiar dacă acest lucru o distanţează de imaginea romantică şi populară pe care tot ea a cultivat-o ţi întreţine. Acum nu mai are scuza că nu se cunosc detaliile! Fără coifuri în lupte, fie ele şi simulate, personajele militare reconstituite seamănă perfect cu alergatul cu pletele în vânt pe vreme de ploaie. Caz în care renactorul nu e decât un romantic întârziat, iar pneumonia nu e altceva decât o sfâşietoare poezie. Adevărul istoric poate rămâne, ca întotdeauna, doar un moft.

Note
1 Reenactor (engleză), reconstituteur (franceză), rekonstructor (rusă) etc. Gruia 2012, p.5. Sintagma living history, folosită de mediul academic românesc, se suprapune doar parţial peste ceea ce înseamnă reenactment, iar neutilizarea ei de către pasionaţii care pun în scenă reconstituirile istorice, a izolat denumirea în zona pretenţioasă a discursului. Probabil la un moment dat, la fel ca în cazul altor termeni recent intraţi în vocabularul cotidian, denumirea autohtonizată a fenomenului, aceea de renactment, utilizată în limbajul popular, va intra în dicţionarele de specialitate.
2 Din păcate nu întotdeauna specializaţi pe perioada recreată, fapt ce are efecte negative asupra calităţii reconstituirilor.
3 Pentru vecinii dacilor situaţia pare cel puţin identică în lumea germanică, celtică (Rustoiu 1996, p.146) şi sarmată (Bârcă 2006, p.205-206).
4 Borangic 2014, p.47.
5 Glodariu, Iaroslavschi 1979, p.132.
6 Sîrbu 1993, p.129–130.
7 Gumă 1991, p.102, nota 118; Rustoiu 1996, p.147-148.
8 Asupra amprentei etnice a populaţiilor nord-dunărene se poartă o serie de discuţii şi dispute ştiinţifice, pe fondul reorientărilor teoriilor istorice la nivel european. Identificarea etnică a inventarelor funerare şi, în subsidiar a defuncţilor, este problematică în sensul imposibilităţii determinării exacte a acesteia (sau mai exact a imposibilităţii stabilirii cu ce grup etnic se identifica personajul). Ce putem spune este că războinicul sigur nu-şi spunea geto-dac, această denumire fiind o convenţie modernă aflată în uz şi care are rolul de a determina, cel mult, grupul etno-cultural dominant în spaţiul geografic şi cultural discutat aici. Clasificarea unor coifuri ca fiind sarmatice sau dacice nu urmăreşte decât gradul de utilizare şi posibilitatea fabricării acestor echipamente în armatele dacice şi nu alte considerente.
9 Rustoiu 1996, p.150.
10 Popa 2011, p.326- 327, Pl.150/4 (cu bibliografie piesei). Obrăzarele coifului de la Cugir, din care numai unul mai este întreg (Pl.III/4), au fost observate cu ocazia documentării asupra subiectului, piesele aflându-se în colecţia Muzeului Naţional al Unirii, Alba Iulia (inv.4648).
11 Vulpe 1976, p.212; Gumă 1991, p.102.
12 Rustoiu 1996, p.147-150. Clasificare bazată pe metalul utilizat pentru fabricare, bronz sau fier.
13 Vulpe, 1976, p.201, Fig.12/1-2.
14 Şerbănescu 2006, 169-170, Fig.4/1.
15 Vulpe 1976, p.207-208
16 Berciu 1934, p.25; Vulpe 1976, p.208; Calotoiu et alii 1987, p.80.
17 Alexandrescu 1980, p.26, p.55, Fig.66/3, Fig.76/15.
18 Rustoiu 1996, p.150.
19 Popa 2011, p.336 (cu bibliografia piesei, a analogiilor şi a posibilelor direcţii de import).
20 Tipurile Port şi Novo mesto – de care îl apropie obrăzarele mari, mobile şi decorate, diferenţa fundamentală fiind rigiditatea apărătorii de ceafă, care la exemplarul de la Cugir face corp comun cu calota.
21 Sîrbu et alii 2007, p.159.
22 Inclusiv cele de pe teritoriul Republicii Moldova, respectiv Olăneşti sau Bubueci.
23 O situaţie atipică, în tabloul general, o constituie aşa-zisele coifuri princiare getice, a căror producţie, determinată de o serie de analize metalografice şi tehnologice, pare să fi aparţinut unor ateliere greceşti sau unui/unor meşteri locali cu bune legături cu acestea, chiar dacă morfologia (inclusiv decorurile) este particulară fondului getic (Constantinescu, Stan 2014, p.659; Constantinescu et alii 2014, p.652-656). Circulaţia restrânsă în timp face plauzibilă ipoteza unei tehnologii de prelucrare a calotelor relativ limitate la un număr extrem de restrâns de meşteri.
24 Calitatea detaliilor sculpturale ale Columnei nu mai este cea mai bună, dat fiind gradul mare de deteriorare a monumentului. Parţial, şi cu foarte mari rezerve privind exactitatea acestor date, detaliile ornamentale au fost desenate în timpul Renaşterii de gravorul Giovanni Battista Piranesi, fără a elimina posibilitatea ca acesta, atunci când recunoaşterea unor detalii deteriorate era imposibilă, nu a completat unele amănunte după propria imaginaţie.
25 Borangic 2014, p.47-48.
26 În ce priveşte coifurile, valoarea lor nu este dată neapărat de cantitatea de ore/muncă necesare fabricării, ci tehnologiei de producţie, mult mai specific, faţă de alte tipuri de echipament.
27 Nu există nici certitudinea că defuncţii aparţineau în totalitate aristocraţiei, ei putând să fi fost doar războinici de seamă, dar fie săraci, fie fără acces la straturile sociale superioare. Cel puţin aşa putem explica diferenţele dintre unele morminte cu mobilier funerar remarcabil şi altele, care deşi conţin arme, unele care atestă apartenenţa decedatului la anumite categorii militare, sunt totuşi sărăcăcioase în ansamblu.
28 Criton, Geticele, 5, 2, - Lexiconul Suidas, s.v Boutiais.
29[…] acolo, la ei, puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme şi oameni înarmaţi […], Dion Chrysostomos, Discursuri, XII, 16, 20.
30 Dacă, cel puţin iniţial, sursele de armament din sud fuseseră tăiate, noua configuraţie politico-militară nu ar fi putut opri ermetic astfel de importuri. Totuşi lipsa unor descoperiri de arme provenite din spaţiul egeean arată că profesionalizarea fenomenului militar (incluzând aici tactici, strategii, armament) era condiţionată de alţi factori decât cei tradiţionali. Putem bănui cu mare probabilitate că armatele romane erau cea mai importantă astfel de condiţie, observând de exemplu evoluţia săbiilor încovoiate dacice.
31 Dio Cassius, LXVII,7,4; LXVIII,9, 3;
32 Identificarea acestor kometai cu ţărănimea dacică a pornit de la interpretarea forţată a unei informaţii oferite de către Dio Cassius (LXVIII, 9, 1. Cf. Petros Patricius, 5), reluată apoi de către Iordanes (Getica, 71). În fapt această imagine a structurii duale a societăţii dacice a fost o proiectare în trecut a imaginii ţăranului român (participant la diverse conflicte militare, în special în cadrul mobilizării generale), utilizată ca informaţie subliminală pentru a crea o mai puternică legătură între daci şi români, dar şi pentru a nivela convenabil stratificarea claselor sociale dacice, rezumate de istoriografia de dinainte de 1989 la antonimia nobili-ţărani.
33 Petre 2004, p.256-260.
34 Fenomenul este vizibil şi în arta locală, care nu mai este un apanaj al aristocraţiei.
35 Spre exemplu deşi sarmaţii au participat la contraatacul din Moesia (conform evoluţiei evenimentelor de pe Columnă), unde coaliţia barbară a fost înfrântă, armele lor nu apar pe trofeul de la Adamclisi şi nici între barbari nu se pot identifica sarmaţi, ci doar germanici şi daci. Fie sarmaţii n-au participat la această campanie, fie, mai sigur, romanii s-au ferit să sensibilizeze orgoliile căpeteniilor roxolane care reprezentau o forţă încă prea departe pentru a fi învinsă, lucru şi mai evident după 117 p.Chr. şi domnia lui Hadrian.
36 Vorbind despre coifurile sarmaţilor, Strabon spune că erau făcute din piele de bou crudă (Geografia, VII, 3, 17), cu referire la masa luptătorilor, unele căpetenii având însă acces la coifuri de metal, niciodată însă de producţie proprie ori în număr prea mare. O analiză recentă a coifurilor metalice din mediul sarmatic (sec. III a.Chr.-sec. IV p.Chr.) la Symonenko 2014. Analiza relevă majoritar piese de import, singurele astfel de piese ce pot fi asociate cu ilustraţia Columnei Traiane, fiind cele de realizate din cadre (p.274-275) ce puteau fi şi produse pe plan local.
37 Şi care în mediul sarmatic sunt mai rare spre deosebire de cel dacic. Cf. Bârcă, Symonenko 2009, p.205-206.
38 Waurick 1988, p.163-168. Numele şi implicit forma fac trimitere la celebra bonetă frigiană.
39 Vogt 2006, passim.
40 Pe lângă aceştia, gloata, războinici de ocazie sau de nevoie, ar fi putut folosi numeroasele arme romane, între care şi coifuri, capturate de-a lungul timpului, urme ale acestora fiind descoperite în mediul dacic, sau protecţii ale capului realizate din materiale perisabile (pâslă?, piele). Spre exemplu la Racoşul de Jos s-au descoperit mai multe arme romane în interiorul unei locuinţe incendiate. Piesa cea mai spectaculoasă este de o apărătoare de ceafă a unui coif din bronz, considerat parte dintr-o pradă de război obţinută într-una dintre campaniile militare dacice din sudul Dunării, de la sfârşitul sec. I p.Chr. (Costea et alii 2008, p.156-157, Fig.2/a-b).
41 Este avută în vedere în principal teoria nudităţii războinice la celţi (Polybios, II/28-29). Această practică, a cărei existenţă reală este discutabilă – putând fi de fapt un stereotip perpetuat în timp, având ca sursă afirmaţiile lui Polybios – nu presupune în nici un caz renunţarea la arme, ci doar la vestimentaţie. O analiză succintă a acestui subiect, cu exemplu unei statui celtice în care este figurat un războinic nud, dar care are spadă şi coif, la Rustoiu 2008, p.30-36, cu bibliografia extinsă.
42 Aceste manifestări, asupra cărora nu voi insista, sunt condensate în literatura de specialitate sub numele de grup/facies/orizont Padea–Panaghiurski Kolonii, după numele a două situri arheologice reprezentative din România şi Bulgaria, denumire convenţională prin care se identifică, în acest areal, anumite asocieri de artefacte şi practici funerare specifice acestei zone. Deşi această denumire nu explică suficient implicaţiile etno-culturale, istorice şi de civilizaţie ale fenomenului, ea a rămas în uz, fiind folosită pentru evitarea unor confuzii terminologice.
43 Borangic 2011, p.172-193, planşa XXXII. Probabil acestea având o mai puternică amprentă apotropaică.
44 http://www.paperlined.org/dev/oss/high_energy_slings (03.08.2015).
45 Pe lângă experienţa şi rezultatele personale, obţinute cu ocazia a numeroase exerciţii de arheologie experimentală şi activităţi de reconstituire istorică, am operat cu estimările rezultate din experienţele practice obţinute prin aceleaşi metode de Dumitru Rotariu, arcaş profesionist şi renactor (Asociaţia Arcaşii Liberi, Târgu Mureş) şi Mateffy Tamas, renactor prăştier (Asociaţia Hasta Sarmatorum, Miercurea Ciuc).
46 Borangic et alii 2015.

Abrevieri
ArheoVest – Simpozion ArheoVest, Ediţia a II-a: In Honorem Gheorghe Lazarovici, Interdisciplinaritate în Arheologie, Timişoara, 6 decembrie 2014, Vol.1: Arheologie, Vol.2: Metode Interdisciplinare, Asociaţia „ArheoVest” Timişoara, JATEPress Kiadó, Szeged, 2014.
AMP – Acta Musei Porolissensis, Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă, Zalău.
ATS – Acta Terrae Septemcastrensis, Sibiu.
BCŞS – Buletinul Cercurilor Ştiinţifice Studenţeşti, Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, Alba Iulia.
Dacia – Dacia. Recherches et découvertes archéologiques en Roumanie. Bucureşti, I, (1924) – XII (1948), N.S.: Revue d’archéologie et d’historie ancienne. Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, Bucureşti.
Istros – Istros, Buletinul Muzeului Brăilei.
Terra Sebus –Acta Musei Sabesiensis, Muzeul Municipal „Ioan Raica”, Sebeş.
Thraco-Dacica – Thraco-Dacica, Institutul de Tracologie, Bucureşti.

Bibliografie
• Alexandrescu 1980 – Alexandrina D. Alexandrescu, La nécropole gète de Zimnicea, în Dacia, N.S., XXIV, 1980, p.19-126.
• Bârcă 2006 – Vitalie Bârcă, Istorie şi civilizaţie. Sarmaţii în spaţiul est-carpatic. Sec. I a.Chr.-începutul sec. II p.Chr., 2006.
• Bârcă, Symonenko 2009 – Vitalie Bârcă, Olexandr Symonenko, Călăreţii stepelor. Sarmaţii în spaţiul nord-pontic, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009.
• Berciu 1934 – Dumitru Berciu, Materiale pentru preistoria Olteniei, în Memoriile Institutului de Arheologie a Olteniei, 22, 1934.
• Borangic 2011 – Cătălin Borangic, Războinici nord-dunăreni în armuri de zale (sec. II a.Chr.-sec. II p.Chr.) – partea I, în Terra Sebus, 3, 2011, p.171-227.
• Borangic 2014 – C. Borangic, Valoarea economică teoretică a echipamentului unui senior al războiului din lumea dacică, în BCŞS, 20, 2014, p.39-70.
• Borangic et alii 2015 – C. Borangic, Marius Marcu, Marius Barbu, Reconstrucţia unui scut din epoca dacică. Consideraţii de ordin istoric, tactic şi structural, în AMP, XXXVII, 2015, sub tipar.
• Calotoiu et alii 1987 – Ghe.Calotoiu, L.Mocioi, V.Marinoiu, Mărturii arheologice în Gorj, 1987.
• Cichorius 1896-1900 – Conrad Cichorius, Die Reliefs der Traianssäule, Berlin, 1896-1900.
• Constantinescu, Stan 2014 – Bogdan Constantinescu, Daniela Stan, Analiza compoziţională a unor artefacte geto-dacice de aur găsite în Munetia şi Moldova, În: ArheoVest, II, 2014, p.667-676.
• Constantinescu et alii 2014 – Bogdan Constantinescu, Daniela Stan, Mircea Babeş, Cătălin I. Nicolae, Analiza compoziţională a tezaurelor de argint geto-dacice de la Agighiol, Peretu, Craiova şi Poroina, În: ArheoVest, II, 2014, p.645-666.
• Costea et alii 2008 – Florea Costea, Lucica O. Savu, V.Sîrbu, Radu Ştefănescu, Angelica Bălos, Military Gear Found in the Dacian Fortress of Racoşul de Jos–Piatra Detunată, Braşov County, In: Omagiu lui Gavrilă Simion la a 80-a aniversare, 2008, p.154-169.
• Glodariu, Iaroslavschi 1979 – Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavschi, Civilizaţia fierului la daci (sec. II î.e.n.-I e.n.), 1979.
• Gruia 2012 – Ana Maria Gruia, Despre reenactment şi începuturile sale în România, în De Antiquitate, 4, 2012, p.5-10.
• Gumă 1991 – Marian Gumă, Câteva precizări asupra unor tipuri de coifuri de la sfârşitul primei epoci a fierului şi începutul celei de a doua descoperite în sud-vestul României, în Thraco-Dacica, XII, 1-2, 1991, p.85-103.
• Petre 2004 – Zoe Petre, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, 2004.
• Popa 2011 – Cristian Ioan Popa, Valea Cugirului – din preistorie până în zorii epocii moderne, 2011.
• Rustoiu 1996 – Aurel Rustoiu, Metalurgia bronzului la daci,1996.
• Rustoiu 2008 – A. Rustoiu, Rǎzboinici şi societate în aria celticǎ transilvǎneanǎ. Studii pe marginea mormântului cu coif de la Ciumeşti, 2008.
• Sîrbu 1993 – Valeriu Sîrbu, Credinţe şi practici funerare, religioase şi magice în lumea geto-dacilor, 1993.
• Sîrbu et alii 2007 – V.Sîrbu, Sabin Luca, Cristian Roman, Tombs of Dacian Warriors (2nd–1st C.BC) found in Hunedoara– Grădina Castelului (Hunedoara county), în ATS, VI, 1, 2007, p.155-177.
• Şerbănescu 2006 – Done Şerbănescu, Morminte geto-dacice descoperite în judeţul Călăraşi, în Istros, XIII, 2006, p.167-181.
• Symonenko 2014 – Oleksandr Symonenko, Coifurile din epoca sarmatică din Europa de Est (Шлемы сарматского времени из Восточной Европы), în Stratum plus, 4, 2014, p.249-284.
• Vogt 2006 – Mahand Vogt, Spangenhelme. Baldenheim und verwandte Typen. Kataloge vor- und frühgeschichtlicher Altertümer, 2006.
• Vulpe 1976 – Al. Vulpe, La nécropole tumulaire gète de Popeşti, în Thraco-Dacica, 1, 1976, p.193-215.
• Waurick 1988 – Götz Waurick, Helme der hellenistischen Zeit und ihre Vorläufer, In: Antike Helme. Sammlung Lipperheide und andere Bestände des Antikenmuseums Berlin, 1988, p.151-180.

Titlu complet
Cu pletele în vânt pe vreme de ploaie. Aveau sau nu coifuri războinicii lui Decebal?

Autor
Cătălin Borangic

Apărut în
ISTROS, XXI, 2015, Brăila, p.417-463

Rezumat
Prezentul excurs are ca pretext lipsa sau mai bine zis folosirea sporadică a coifurilor în cadrul activităţilor de reenactment care au ca subiect epoca regatului dac. Reenactorii optează de cele mai multe ori să-şi reconstituie personajele de epocă dacică fără coifuri, pe fondul penuriei de descoperiri arheologice a unor astfel de piese de echipament militar. Deşi rămân unele dintre cele mai puţin cunoscute arme ale epocii în discuţie, este improbabil ca acestea să fi lipsit din dotarea războinicilor daci, mai ales din perioada de final a regatului.
Principala sursă de documentare asupra diverselor tipuri de echipamente militare o reprezintă inventarele funerare ale aristocraţiei, singurul etaj social al cărui arsenal militar a putut fi cercetat mulţumitor. Mormintele acestor nobili, prin riturile şi ritualurile practicate, aruncă o lumină parţială asupra modului lor de viaţă. Între armele războinicilor coifurile aveau o importanţă aparte, dată de utilitatea practică şi de funcţia identitară pe care le cumulau. În ciuda acestor considerente coifurile, în strânsă relaţie cu discreţia funerară a elitelor din perioada dacică, sunt apariţii excepţionale în cadrul inventarelor funerare. Ceva mai multe lămuriri aduc reprezentările de arme dacice de pe Columna lui Traian în piatra căreia sunt reliefate numeroase coifuri dacice folosite atât de către nobilimea războinică, cât şi de structurile militare inferioare lor, acei enigmatici comati.
Şi totuşi, dosarul istoric al acestor echipamente este încă relativ solidificat, astfel că în aproape un deceniu de activităţi de reenactment am avut ocazia şi, am putea spune obligaţia, de a fabrica şi purta coifuri pentru a le testa utilitatea în cadrul luptelor simulate între diferite grupuri de războinici antici reconstituiţi. Se poate spune că un coif era o piesă indispensabilă de armament indiferent de momentul bătăliei, extrem de folositor atât pentru protecţia faţă de toate tipurile de proiectile, cât şi împotriva armelor ofensive ale oponenţilor.
Coifurile nu puteau lipsi din dotarea războinicilor profesionişti, aşa cum se conturează imaginea armatei lui Decebal. Astfel, ele nu au nici un motiv să lipsească din echipamentul amatorilor de living history nu doar din dorinţa de a respecta adevărul istoric, ci şi din considerente practice, legate de frecvenţa accidentărilor în cadrul acestor reconstituiri.

Cuvinte cheie
coifuri, geto-daci, reconstituiri istorice, elite războinice