Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (26)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (16)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (43)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (362)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

NOTE PE MARGINEA ORIGINII ŞI A ROLULUI ARMURILOR GETO-DACILOR ÎN RITUALURILE FUNERARE

Cătălin Borangic, Sorin Paliga

Motto:
Şi-ntr-un coşciug de-argint te-au pus
Deplin armat, ca-n ceruri sus
Să fii întreg ce-ai fost mereu,
Să tremure sub pasu-ţi greu
Albastrul cer, la Dumnezeu
Cînd vei fi dus.


G.Coşbuc, Moartea lui Fulger


Complexitatea şi problematica fenomenului militar din spaţiul nord-dunărean, din ultima jumătate a mileniului I a.Chr şi în primele două secole a celui următor, sunt două subiecte vaste şi fascinante deopotrivă, prin faptul că oferă o perspectivă asupra unuia dintre elementele definitorii ale civilizaţiilor Antichităţii de la Dunărea de Jos, al căror caracter marţial răzbate vizibil din textele antice. Această trăsătură este reliefată şi de descoperirile arheologice, care au relevat fortificaţii, morminte şi arme, al căror cumul şi număr implică existenţa unor elite politice, religioase şi militare, secondate de o însemnată forţă economică, în măsură să mobilizeze şi să susţină economic şi moral numeroasele campanii militare şi eforturile arhitectonice remarcabile.
Dincolo de infrastructura militară, mult mai vizibilă arheologic, această elită a fost posesoarea unui armament complex, eterogen, dar mai ales eficient, asupra căreia şi-a pus amprenta şi care, până la urmă, i-a construit propria identitate marţială. Panoplia acestei elite, modificată şi adaptată permanent la realităţile momentului, a avut întotdeauna particularităţi diverse, fie morfologice, predilecţia pentru arme ofensive curbe, celebrele pumnale sica, spre exemplu, fie tactice, ilustrată de adaptabilitatea şi inventivitatea remarcabilă a acestor războinici profesionişti.
Unul dintre cele mai interesante astfel de elemente, în care se împletesc, adesea atât de strâns încât este aproape imposibil de departajat, inovaţia proprie de plagiatul tehnic, este armura. Nu putem şti cu siguranţă când acest element de echipament a apărut în dotarea războinicilor din zonă, dar putem reconstitui, fie şi parţial, traseul acestor piese de armament, plecând de la necesitatea firească a luptătorilor de a se proteja şi până la artefactele propriu-zise. Ce se poate spune însă cu siguranţă este că armurile, de toate tipurile, au individualizat dintotdeauna purtătorul lor, i-au modificat statutul şi imaginea, l-au însoţit în momentele importante din viaţă, pe timp de război, dar şi pe timp de pace. Importanţa acestor armuri rezidă din valenţele multiple cu care au fost investite, izvorâte din funcţia lor practică şi care sfârşesc prin a le sacraliza rolul. Războinicii participau la ceremoniile comunităţii purtându-le, oficiau ritualurile echipaţi ca de război şi, într-un final, erau înmormântaţi cu ele, într-o formă sau alta. Imaginea acestor elite nu era completă fără armamentul lor, în toate momentele vieţii şi chiar după moarte, într-o încercare disperată de a transfera în plan fantastic, atributele şi funcţionalităţile din planul real.
Legătura dintre armament, în special dintre armuri, şi concepţiile religioase ale elitelor care le-au utilizat oferă ocazia de a sonda puţin cunoscuta, dar efervescenta lume a geto-dacilor, în căutarea acelor motivaţii sacre care au avut ca efect coagularea autorităţii aristocraţiei războinice în jurul unui nucleu suficient de puternic, în stare să mobilizeze dispersata forţă a geto-dacilor.
Obiecte de prestigiu, armurile1, dincolo de rolul lor practic, confereau posesorului o poziţie aparte, contribuind la afirmarea statutului său, atât în raport cu propriul grup cât şi cu inamicii săi, fiind echipamente dificil de realizat, de procurat şi de întreţinut2. Purtarea lor în cadrul evenimentelor speciale ale comunităţii şi depunerea în morminte sugerează importanţa ce le era acordată precum şi învestirea lor cu anumite proprietăţi magico-religioase şi sociale al căror sens şi importanţă pot fi, cel mult, bănuite. Plecând de la aceste premise, se poate contura imaginea războinicului ca membru marcant al comunităţii, exponent al autorităţii, cu îndatoriri preponderent sau exclusiv militare. Caracterul neomogen al structurilor sociale şi militare care îl conţin, poate fi surprins, fie şi numai parţial, pe baza a armamentului depus în morminte, la care se pot adăuga particularităţile evidente ale armelor sau influenţele alogenilor ori vecinilor.
Dispersia în profil teritorial (Fig.1; Fig.2) a scos în evidenţă, la rândul ei o serie de întrebări suplimentare referitoare la punctul de origine al zalelor, la traseul lor şi implicit al purtătorilor lor. Chiar dacă elementele constitutive ale fenomenului militar ce le conţine oferă, de cele mai multe ori, doar dovezi circumstanţiale, ele permit ipoteze de lucru viabile, nu atât prin corectitudinea lor, discutabilă acolo unde se termină documentul concret, ci prin faptul că, folosind logica istorică se pot aborda unele aspecte ce ţin de mecanismele psiho-sociale care construiesc, până la urmă, o mentalitate colectivă.


Fig.1. Distribuţia geografică a descoperirilor de armuri de zale din nordul Dunării (* - piesă incertă).



Fig.2. Distribuţia geografică a armurilor de zale din sudul Dunării.


Sistemul de conexiuni relevat a permis, chiar dacă pe alocuri doar intuitiv, completarea unui tablou în care armurile tind să rămână în fundal, prim-planul revenindu-i războinicului care le-a utilizat şi contextului istoric ce l-a conţinut. Cămăşile de zale se dovedesc atât de ataşate imaginii acestui războinic, sub toate aspectele, militar, religios şi psihologic, încât disocierea dintre armă şi posesor apare ca fiind anacronică, făcând inutilă studierea stratificată, selectivă a acestor echipamente. Multitudinea de direcţii de cercetare are însă şi părţi slabe, cauzate de dispersia atenţiei, şi implicit a filonului cercetării, precum şi de redundanţa informaţiei, ceea ce e posibil să afecteze uneori coerenţa ideilor formulate sau a scopului în sine.
Credem util, înainte de abordarea problematicii propuse, un scurt excurs etimologic privind originea „enigmaticului” termen românesc zale, sing. (refăcut după plural) za. Nu ne propunem aici un studiu aprofundat, ci doar schiţarea unei posibile căi de cercetare mai detaliată, pe care ne-o propunem pentru o comunicare ulterioară, mai amplă3.
DEX înregistrează forma de sing. za, pentru care dă pl. zale. Originea este propusă a fi din neo-grecescul záva, cu frecventa neangajare a autorilor dicţionarului („cf. ngr. Záva”). Enigmatic termen, neexplicat la rândul său, dar el nu este, de fapt, neogrec, cum eronat indică DEX, ci bizantin4.
În primul rând, termenul nu apare în greaca modernă, el este un termen exclusiv bizantin timpuriu, deoarece nu apare în perioada sec.VII–IX. Într-un lexicon bizantin, accesibil online5, citim:

ζάβα, -ας} ή,Θώρακας L. lorica, cuirass. Justinian. Novell. 8δ, 4. Mauric. 1, 2. Chron. 625, 13. Mai. 322, 19. Zeo. Tact. 6, 2. 25.
ζαβαρείον, ου, το, (ζά£α) Αποθετήριο ζαβών (θωράκων). Σουϊδα
ζαβάτος, η, ον, (ζαβά) Ο θωρακοφόρος, Λατ. loricatus. Mauric. 10, 1. Chron. 719, 14.

Ar fi, aşadar, un termen militar specific acestui areal, neexplicat din punct de vedere etimologic. Conform unei vechi tradiţii filologice, se pare fără bibliografie, cuvântul ar fi de origine persană. Problema este însă că în persană nu poate fi identificat niciun termen care ar putea fi considerat originea formei bizantine. Noi credem că aveam de-a face, ca şi în alte situaţii, de un recurs nefericit la un idiom oriental, ca şi în alte cazuri6.
Ajunşi aici, cercetările par a se învârti în cerc:
1. termenul bizantin zaba dispare din documente după sec.IX şi nici anterior nu era foarte frecvent. Oricum, nu se păstrează în neo-greacă.
2. O formă însă evident înrudită se păstrează în română: zale. DEX consideră că am avea un singular za, din care ar deriva pluralul. Noi credem că şi aici DEX greşeşte: forma veche şi originară este zale (articulat zalele), din care se formează ulterior un singular za, art. zaua şi care este reflectat în biz. ζάβα, pronunţat deja v şi/sau w, deci semivocalic. Modelul de derivare regresivă a fost, desigur, un cuvânt uzual şi frecvent precum zi, art. ziua, pl. zile, art. zilele. Asemenea cuvinte scurte sunt rare în fondul latin al românei, ca atare nu formează un grup numeros, care să ofere multe exemple. Într-o situaţie similară este stea < lat. stella (cu ll slab, care dispare în latina populară din Dacia) şi şa < lat. sella, pl. (nou) şei (forma veche şale), cu o evoluţie de sens nu tocmai clară în detalii, dar – altminteri – acceptată (şi acceptabilă, deoarece latina populară are destule situaţii similare). Pe acest model latin de derivare se adaptează neologisme precum sandală, creaţie nouă, din sandală, pl. sandale (forma „corectă” de singular, sandală este azi mult mai rar folosită decât cea „alterată”, sandá). Originea este fr. sandale, adaptare după lat. sandalium. Similar se adaptează lalea, art. laleaua, pl. lalele, art. pl. lalelele, ngr. λαλές, cuvânt „balcanic”: bg. şi s-cr. lale, împrumut din turcă.
Revenim acum la zalele noastre, căci acesta este termenul de la care am pornit analiza. După părerea noastră, a explica forma românească din (neo)greacă şi apoi referinţele la forma bizantină intră pe un făgaş fără ieşire, am explica obscura per obscuriora. De fapt, forma românească, evident veche, îşi mai găseşte o paralelă doar în textele bizantine timpurii, termenul dispărând după sec. VII. Analiza istorică şi arheologică ne arată, fără dubiu, că avem de-a face cu un obiect militar specific lumii trace şi care, imediat în afara arealului trac, este fie absent, fie cu totul rar (Fig.4). Ca atare şi logic, să ne oprim o clipă asupra resturilor de limbă tracă, foarte puţin studiate, totuşi atât de utile, până la urmă. Ele ne clarifică situaţia formei zale.


Fig.3. Segmentul cronologic de distribuţie al armurilor de zale geto-dacice.



Fig.4. Descoperiri de armuri de zale din Europa, în perioada La Téne.


La Dimităr Dečev observăm glossa ζαλμός (zalmos) „piele (de animal), pielea unui animal folosită ca protecţie a corpului”7. Explicaţia etimologică a mers, de la bun început, fiind citaţi acolo Tomashcek şi Jokl, pe linia corectă: apropierea de forma gotică hilms, german modern Helm „coif” şi „protector, apărător” (Beschützer), englez helmet, toate din rădăcina indo-europeană *ǵel‑, g̑el‑ „a acoperi, a proteja” (german verhüllen, bergen), cu evoluţia – întru totul firească – ie. ǵ, g̑ > tr. z.
Rădăcina se întâlneşte şi în cazul unor antroponime trace compuse, în care a doua formă este -zelmēs, -zelmis, -zelmos etc8. Aşa explicau anticii forma Zalmoxis, căci acest zeu trac se va fi acoperit cu o blană de urs, zalmos, conform unor tradiţii – naive, evident – care circulau în lumea grecească9. Sau era „apărătorul, protectorul”10. Cuvintele existau, în mod cert, altminteri grecii nu ar fi făcut asocierea Zalmoxis ~ zalmos, după cum, ştim azi, forma Zalmoxis este metateza formei Zamolxis, rădăcină ie. *ǵem‑ „pământ”. Din analiza acestor forme putem conchide, cu prudenţa de rigoare, desigur, că în tracă şi rădăcina zam‑ol‑ „pământ” şi rădăcina zal‑m‑ „protecţie; zale” aveau sens şi erau asociate unor cuvinte uzuale, ale lexicului comun.
Rom. zale, cu sing. refăcut za după modelul zile ~ zi, stele ~ stea, şale ~ şa continuă termenul trac. Păstrarea lui ‑l‑ intervocalic este absolut firească în elementele de substrat, precum arată – fără dubiu – formele bală, balaur, căciulă şi încă destule altele pentru a trage concluzia, definitivă de data aceasta, că în elementele autohtone ‑l‑ intervocalic NU rotacizează. Un exemplu îl constituie şi hidronimul Zalắu, în pronunţia locală Zăláu, înrudit cu hidronimul Zala de la frontiera sloveno-maghiară. În arealul celtic există şi alte hidronime înrudite cu Zala şi cu Zalău (nu, nu este un hidronim de origine maghiară, după cum s-ar crede la o analiză superficială)11. Într-o viitoare ediţie, cuvântul zale va trebui, credem, să îşi găsească locul cuvenit.
Dimităr Dečev era, de fapt, aproape şi de etimonul formei româneşti, pe care nu o citează acolo, probabil din cauza faptului că nu o cunoştea. Să îi aducem şi pe această cale un pios omagiu pentru marele lucrări de tracologie pe care le‑a scris şi care ne oferă încă un bogat material de studiu, încă neexploatat până la capăt.
O ultimă notă: a se observa că şi românescul zale şi cuvintele din limbile germanice citate mai sus (Helm, helmet etc.) aparţin terminologiei militare şi au sensul generic „protecţie, apărătoare”. Sunt cuvinte esenţiale într-o lume în care războaiele erau uzuale, iar apărarea vieţii făcea parte din preocuparea de bază o oricărui soldat.

*


Din punct de vedere cronologic armurile de zale utilizate de către elitele militare nord-dunărene se regăsesc în intervalul cuprins între secolul II a.Chr şi secolul II p.Chr., (Fig.3). Perioada vizată cuprinde o serie de evenimente sociale şi militare ce premerg ridicarea puterii dacilor şi marchează solidificarea regalităţii geto-dacice sub seria de regi ce începe cu Burebista şi se termină cu căderea Regatului dac a lui Decebal, odată cu sfârşitul războaielor daco-romane (101-102 şi 105-106 p.Chr.).
Asupra identităţii războinicilor purtători de zale nord-dunăreni, istoriografia românească este unitară în admiterea ideii că aceştia erau geto-daci, cu excepţiile cunoscute. Etnonimul însă a generat şi generează încă discuţii aprige, cu argumente mai mult sau mai puţin convingătoare, utilizarea termenilor de geţi, daci, daco-geţi şi geto-daci, în funcţie de o serie de factori culturali sau politici moderni fiind o constantă, chiar dacă adesea e de preferat o distanţă prudentă faţă de astfel de abordări „regionale”. În cazurile mai puţin supuse speculaţiei sau diferitelor determinări însă, sintagma „geto-daci”, argumentată consistent de către Z.Petre12, oglindeşte îndeajuns realitatea istorică studiată. Totuşi, concentrarea pe elementele aparţinând geto-dacilor este o consecinţă a atribuirii neechivoce, a majorităţii armurilor de zale, acestui grup etno-cultural.
Spaţiului nord-dunărean i-au lipsit aproape întotdeauna graniţe etno-politice fixe13, care să cuprindă în interior exclusiv anumite grupuri etnice. Într-o bună măsură, istoriografia contemporană delimitează arealul geto-dac între limitele expansiunii populaţiilor de limbă tracă, fără a ţine cont de faptul că, între aceste limite, amestecul de etnii a fost un fenomen aproape permanent14, atrăgând atenţia doar identităţi tribale clar nuanţate. Cel mai adesea violente, dar nu numai, infiltrările diverselor grupuri etno-culturale au format uneori adevărate enclave etnice în mijlocul populaţiei locale15, care, la rândul ei, se extinsese adeseori către periferia propriului areal. Disoluţia acestor enclave, constatată la aproape toate populaţiile care au pătruns în interiorul arealului geto-dacic, a urmat firesc şi a dat dimensiunea capacităţii de asimilare a acestora. Aceste conexiuni etno-geografice au permis intense schimburi, nu numai în ceea ce priveşte cultura materială sau spirituală, ci şi cu aplicabilitate practică, în special pe linie militară, referitoare la tehnicile de producere a armelor, tactici, strategii, arme noi, mentalităţi şi identităţi, toate adoptate şi adaptate de oameni aflaţi în conflicte endemice, atât între ei cât şi cu vecinii lor. Selectând pragmatic tipurile de arme şi, implicit, tehnicile diferite de mânuire şi fabricare, autohtonii au dovedit o deloc surprinzătoare capacitate de asimilare a caracteristicilor militare specifice populaţiilor cu care au venit în contact, adaptând aceste împrumuturi la realităţile de moment, creând astfel o sinteză eficace între propriile valori militare şi cele noi16.
Armurile de zale reprezintă unul dintre aceste echipamente care, odată adoptate, au fost produse pe plan local şi au devenit ele înseşi expresia ideologiei elitelor care le-au utilizat, însemne vizibile de prestigiu, atât ale indivizilor, cât şi ale puterii militare a comunităţilor lor, individualizând încă odată temuţii războinici geto-daci din mozaicul de războinici ai Antichităţii.
Relaţia omului cu armele sale este atât de veche încât e aproape imposibil de urmărit traiectoria acestui binom până la punctul de origine. Armele şi echipamentele militare utilizate au însoţit specia umană de la începuturile istoriei, ele făcând parte din tabloul general al evoluţiei şi istoriei umanităţii, reflectând cu acurateţe nivelul tehnologic al comunităţilor care le-au creat, canalizând cea mai mare parte a resurselor unei colectivităţi pentru fabricarea, întreţinerea şi dezvoltarea lor.
În acest sens, competiţia dintre armele ofensive şi cele defensive a debutat la fel de timpuriu, angrenându-se într-o cursă ce nu s-a terminat nici până astăzi. Privit din acest unghi, fenomenul militar a solicitat nenumărate resurse economice şi intelectuale indispensabile perfecţionării armamentului ofensiv, iar pentru neutralizarea lor, o altă sumă de rezolvări, necesare la contracararea efectelor acestora. Practic dezvoltarea tehnologiei militare a fost de la început bipolară: o parte s-a dezvoltat având ca scop uciderea, iar cealaltă având ca scop împiedicarea acestui fapt. Între cele două părţi s-a instaurat, încă de la început, un echilibru constant, întotdeauna precar, întrerupt doar de avansul tehnologic al uneia dintre părţi, cel mai adesea fiind vorba despre armele ofensive.
Sub acest aspect, echipamentele defensive au participat activ la „cursa înarmării” prin adaptarea permanentă la funcţionalităţile armelor de tăiat, împuns sau lovit. Fără îndoială, primele echipamente de acest gen au fost rudimentare, utilizate fiind materiale aflate la îndemână: lemn, os, piele, blănuri, ţesături din care au fost confecţionate coifuri, scuturi şi platoşe.
Apariţia metalelor şi a tehnologiilor metalurgice a dus rapid la înglobarea acestora în efortul de a obţine echipamente defensive performante, capabile să reziste şocurilor şi acţiunilor armelor ofensive, ce în ce mai letale. Dacă, despre cuirasele realizate din materiale perisabile, dovezile arheologice păstrate sunt, evident, mult mai puţine, cele din metal, cupru, bronz sau fier, descoperite atât în Orientul Apropiat, cât şi în Europa, rămân exemple convingătoare ale utilizării lor.
Populaţiile orientale, trăitoare în Mesopotamia şi Egipt, au utilizat încă de timpuriu platoşe şi cuirase, la început confecţionate din piele groasă sau ţesături compacte, apoi din aramă sau bronz, ce se prezentau sub forma unor exoschelete, deosebit de incomode dacă ţinem seama de climatul zonei. Poate fi acesta unul dintre motivele care au determinat căutarea unor soluţii care să permită eficientizarea armurilor, fără a le diminua calităţile defensive.
O sursă de informaţie o reprezintă izvoarele istorice, chiar dacă, în cele referitoare la epocile mai vechi, există o însemnată doză de incertitudini ce au permis nenumărate interpretări ulterioare. Totuşi, menţionarea echipamentelor defensive denotă că ele făceau parte din arsenalul luptătorilor, indiferent cărui neam sau tabără aparţineau.
Una dintre cele mai interesante menţiuni ale unei armuri, realizată, se pare, din solzi şi inele, o găsim în Vechiul Testament, legată de momentul în care viitorul rege al israeliţilor, David, îl înfruntă pe uriaşul Goliath17: Pe cap avea un coif de aramă şi purta nişte zale de solzi, în greutate de cinci mii de sicli18 de aramă (1 Regi 17:5). Evenimentul este poziţionat cronologic cu puţin înaintea domniei lui David (cca. 1010- 961 a.Chr.), deşi unele păreri critice identifică armura ca fiind de inspiraţie grecească, tipică secolului al VI-lea a.Chr., bazându-se, printre altele, şi pe soluţionarea conflictului în stil homeric, potrivit căruia disputele se tranşau printr-o luptă între doi combatanţi, adesea căpetenii sau regi rivali19. Nu poate fi vorba în nici-un caz de armură de zale propriu-zisă, ci de una în care solzii erau probabil articulaţi cu inele metalice, dacă admitem veridicitatea informaţiei.
Utilizarea echipamentelor defensive pare şi mai evidentă dacă parcurgem o altă veche sursă scrisă, în care apar şi armuri utilizate de către populaţiile tracice, Iliada, operă ce redă realităţi mai apropiate momentului redactării şi în care abundă platoşele şi cuirasele de metal sau piele20.
Aceste semnalări ale istoriei scrise se adaugă numeroaselor dovezi arheologice care atestă utilizarea, începând cu Epoca Bronzului, a variate asemenea cuirase, în tot Orientul Apropiat21, în Peninsula Balcanică şi chiar mai departe spre centrul Europei22.
Revenind la spaţiul nord-balcanic, se pare că aici a existat o adevărată tradiţie a utilizării echipamentelor defensive de către experimentaţii războinici traci, suficient de bine împământenită, cât să fie atribuită acestora inventarea lor, alături de cea a metalurgiei23. Dincolo de această mitologizare, întregul tablou relevă faptul că au existat premisele dezvoltării echipamentelor defensive realizate, mai târziu, doar din inele de metal.
Totuşi, izvoarele istorice poziţionează în zonele occidentale ale Europei inventarea acestui tip de armură. Astfel, Marcus Terentius Varro, poet şi scriitor latin (116–27 a.Chr.), pune pe seama celţilor invenţia cămăşii de zale propriu-zise24, ceea ce vine în completarea informaţiilor furnizate de Strabon25 şi Diodor din Sicilia26.
Realităţile arheologice relevă o situaţie uşor diferită, ce apare oarecum în contradicţie cu aceste izvoare istorice scrise. Deşi opinia general acceptată, de către majoritatea specialiştilor27, este aceea că celţii occidentali sunt primii utilizatori ai acestui tip de armură, cele mai multe descoperiri arheologice aparţin ariei est-europene, dominate de către populaţiile celtice şi tracice (Fig.4). În ciuda acestui fapt şi din cauză că majoritatea cămăşilor de zale au fost descoperite puternic deteriorate de arderile pe rug, de trecerea timpului şi de natura solului în care au fost depuse, la care se adaugă lipsa unor analize detaliate de metalografie, rămâne foarte greu de stabilit exact locul sau momentul apariţiei ori tipologii indubitabile.
Cele mai vechi astfel de descoperiri sunt datate către sfârşitul secolului al IV-lea şi aparţin unei depuneri ritualice descoperite la Hjortspring, în Danemarca28, armurile provenind, după părerea specialiştilor, din spaţiul Europei centrale sau chiar din zona balcanică. Cuirasele, ale căror resturi par a indica cca. 10-12 exemplare?, au fost atribuite unor căpetenii29 ale unui corp expediţionar germanic, cu o recrutare mai largă, ce a atacat insula Als30, ulterior anului 350 a.Chr.
Revenind către est, o armură de zale a fost descoperită în Slovacia, la Horný Jatov, într-un mormânt celtic de inhumaţie (Fig.5) datat în secolul III a.Chr.31, anterior deci mai celebrului mormânt de la Ciumeşti. În cazul cămăşii de zale de la Ciumeşti (Fig.6), studiile au relevat că ea a aparţinut unui şef celt, al cărui arsenal heteroclit mai conţinea un coif de fier împodobit cu o pasăre de bronz, un vârf de suliţă şi o pereche de cnemide32, alături de care se presupune că ar mai fi avut în dotare scut, cuţit şi spadă33, nedepuse în mormânt sau pierdute ulterior.


Fig.5. Fragmente din cămaşa de zale de la Horný Jatov (Slovacia). După Benadik et alii>, 1957.



Fig.6. Cămaşa de zale de la Ciumeşti. Foto M.Ardeleanu.


Pe lângă inventarul acestui mormânt, de certă factură celtică, dar care cuprindea şi armament provenit din lumea grecească şi sud-tracică, ceea ce dovedeşte nu doar traseul parcurs de posesor, ci şi adaptabilitatea şi capacitatea de absorbţie a unor arme noi, utilizarea armurilor de zale în mediul celtic, atât în vestul Europei cât şi în Asia Mică, mai este susţinută şi de unele descoperiri arheologice sau de o serie de izvoare istorice. O astfel de cămaşă, aparţinând tolistobogilor, a fost recuperată fragmentar din tumulul C din necropola celtică de la Karalar34, anticul Blucium/Blukion35 (azi Turcia), iar o alta, foarte probabil o pradă de război, a fost depusă ca ofrandă în sanctuarul de la Samothrace36. Această descoperire este susţinută de unele reprezentări de zale celtice în lumea elenistică, care deschid calea figurărilor de armuri de zale în artă37.
Revenind în spaţiul balcanic putem vorbi de o serie importantă numeric de armuri de zale descoperirile în complexele funerare, specifice grupului Padea – Panagjurskii Kolonii, îndeosebi situate în nordul Bulgariei actuale38, similare unei alte serii de alte asemenea piese de armament ce apar în nordul Dunării, începând cu secolul II a.Chr.39. Câteva alte descoperiri aparţinând celei de a Doua Epoci a fierului, au fost făcute în sudul şi sud-estul Europei, la care se adaugă unele piese din Occident şi nordul Africii40. Statistic însă cele mai multe armuri aparţin arealului est-european, făcând parte din arsenalul războinicilor traco-daci şi celţi41. În spaţiul Daciei preromane, cea mai veche astfel de armură este cea descoperită la Cetăţeni, judeţul Argeş, datată pe parcursul sec. II a.Chr., perioadă după care se poate observa o creştere a numărului de astfel de piese42.
Din fericire au fost descoperite şi armuri întregi, astfel că se poate stabili, cu o mare probabilitate, morfologia cămăşilor de zale utilizate de către geto-daci. Aceste echipamente au forma unor tunici (Fig.7), cu mâneci scurte. Pentru această morfologie pledează şi lipsa aproape generală a pieselor ce formau sistemul de închidere, în contrast cu zona sudică, tracică, unde cămăşile cu suprapuneri peste umeri par dominante. Această concluzie este sprijinită şi de redările cămăşilor de zale capturate, figurate pe Columna traiană (Fig.8). Diferenţierea morfologică, în raport cu armurile mai timpurii provenind din spaţiul sud-tracic, arată o evoluţie a lor şi, în acelaşi timp, o eficientizare, concretizată în reducerea greutăţii, la care se adaugă, adesea, şi nituirea inelelor de legătură, operaţie extrem de laborioasă, dar care conferea o rezistenţă superioară întregii plase metalice, uneori suplimentată şi cu solzi metalici, destinaţi să mărească rezistenţa zonelor cele mai expuse43.


Fig.7. Tip „clasic” de cămaşă de zale geto-dacică. Reconstituire.



Fig.8. Călăreţ sarmat. Stela lui Trifon din Tanais. După www.twcenter.net la (10.04.2011).


Ulterioare acestui orizont cronologic şi cultural, sunt numeroase fragmentele de cămăşi de zale descoperite în lumea sarmatică nord-pontică, datate începând cu secolul II a.Chr., dar utilizarea acestor echipamente devine certă abia din secolul I a.Chr. O caracteristică a armurilor sarmatice constă în combinarea dintre armurile de solzi şi zale sau utilizarea armurilor bimetalice, fier şi bronz44. Probabil sarmaţii au preluat acest tip de echipament defensiv din Asia Mică45, unde au ajuns în perioada războaielor din anii 183-179 a.Chr., la care au participat în calitate de aliaţi ai regelui Pontului, Pharnaces I46. Descoperirilor arheologice47, ale diferitelor tipuri de armuri, li se adaugă unele reprezentări din artă (Fig.9) care, deşi mult mai târzii, vin să confirme importanţa acestui tip de echipament în războinica lume a sarmaţilor. Eficacitatea acestor elemente defensive a determinat preluarea lor timpurie de către armatele romane, devenind, în scurt timp, parte a echipamentului standard, cu toate că, potrivit informaţiilor lui Varro, asumate de o parte a istoriografiei contemporane, cămăşile de zale au fost preluate de romani direct din lumea celtică.


Fig.9. Armură de zale figurată pe Columna lui Traian.


Reprezentările de armuri de zale în arta romană sunt dublate de o serie de descoperiri arheologice48, contribuind astfel la conturarea unei imagini de ansamblu privind utilizarea armurilor de zale în armata romană, moment ce coincide cu acceptarea denumirii de lorica hamata, dată cămăşii de zale.
Chiar dacă starea precară a aproape tuturor descoperirilor nu permite observaţii indubitabile privind apariţia şi evoluţia acestui tip de echipament, se poate remarca o anume tendinţă spre perfecţionarea elementelor defensive, cu accent pe calitate şi mobilitate.
Dacă platoşele metalice ale Epocii Bronzului sau cele din Hallstatt ofereau un grad mare de protecţie împotriva majorităţii armelor ofensive, ele limitau, prin greutatea şi imobilitatea lor, libertatea de mişcare a luptătorilor. Pare firească dorinţa războinicilor de a obţine o armură uşoară şi flexibilă, efect obţinut probabil prin aplicarea unor bucăţi de metal pe o îmbrăcăminte de piele sau pânză. Acest lucru era la îndemâna războinicilor mai puţin avuţi, care nu îşi permiteau cuirase întregi de metal, mulţumindu-se să-şi aplice pe îmbrăcăminte diferite bucăţi de lemn, os, colţi de mistreţ, carapace de ţestoasă şi, ulterior, plăci metalice. Acestea puteau fi cusute independent una de alta sau puteau fi articulate între ele cu inele metalice. Aceste „armuri combinate” au oferit, probabil, primele modele ce au stat la baza creării ţesăturilor realizate exclusiv din zale de metal, iniţial cusute individual pe pieptarele de pânză sau piele, din acest punct şi până la unirea inelelor nemaifiind decât un pas.
La fel de bine şi războinicii posesori de platoşe trebuie să îşi fi dorit eliminarea unor dezavantaje evidente ale cuiraselor, între care cele mai deranjante erau păstrarea căldurii şi umidităţii corpului, absorbţia căldurii externe şi distribuţia inegală a greutăţii cuirasei pe corp. Aceste inconveniente au fost eliminate doar după ce s-a ajuns la articularea armurilor lamelare.
Toate categoriile de luptători au avut interesul de a-şi perfecţiona armura şi de a obţine un nivel ridicat de protecţie şi confort, chiar dacă din motive diferite şi în moduri diverse49.
Având la bază o îndelungată tradiţie în utilizarea platoşelor şi cuiraselor, populaţiile din zona Balcanică şi cea a Orientului Apropiat s-au dovedit deosebit de inventive în acest sens. Un aport deloc de neglijat l-au adus şi populaţiile alogene, în special cele celtice, recunoscute atât prin aptitudinile militare dovedite, cât şi prin iscusinţa meşterilor metalurgi.
Privind retrospectiv datele problemei şi punând împreună informaţiile autorilor antici şi dovezile arheologice, legate de momentul şi locul apariţiei armurilor de zale, se poate contura ipoteza unui cumul de factori ce par să fi concurs.
Astfel, deşi tradiţia istoriografică atribuie altor zone şi populaţii inventarea acestor echipamente, este probabil că ele provin din arealul balcanic, contextul istoric şi dinamica militară a populaţiilor ce au trăit sau doar tranzitat zona oferind condiţiile necesare dezvoltării armamentului în general, între care tehnica defensivă a avut permanent o importanţă majoră. Nu lipsit de însemnătate este faptul că o astfel de armură, în ciuda costului de producţie şi întreţinere ridicat, oferea un grad de protecţie relativ limitat, în raport cu realităţile de pe câmpul de bătălie. Eficienţa redusă, în special faţă de efectul săgeţilor, suliţelor şi lăncilor, trebuie să fi fost un handicap serios, deloc de neglijat.
În această cheie trebuie privite şi armurile de zale descoperite în contextele arheologice, în spaţiul nord-dunărean, în special cele din complexele închise, care provin din amenajările funerare ale unor membri de cel mai înalt rang ai elitelor militare. Armurile de zale apar astfel ca având un dublu rol, atât ca echipament de protecţie, cât şi ca piesă de prestigiu, element de identificare exterioară. Provenienţa cămăşilor de zale din mormintele aristocratice obligă la o regândire a rolului efectiv al acestei elite în desfăşurarea bătăliilor, unde nevoia de protecţie era maximă. Fie înalţii comandanţi nu participau efectiv la confruntări, lucru greu de crezut la o elită atât de războinică, fie zalele nu erau purtate în astfel de lupte, rămânând un element de paradă, ipoteză puţin probabilă şi ea. Totuşi trebuie că aveau un rol practic, căci, pentru a compensa protecţia mai redusă, s-a recurs adesea la nituirea inelelor de legătură, operaţie extrem de laborioasă, dar care conferea o rezistenţă superioară întregii reţele metalice. În acelaşi registru, unele armuri de zale aveau o grosime mai mare a firului de sârmă folosit pentru realizarea inelelor, aspect care deşi poate fi pus pe seama nivelului tehnologic al armurierului, califică echipamentul ca fiind unul de luptă.
Utilizarea armurilor în spaţiul nord-balcanic de către populaţiile războinice de aici, se poate susţine şi prin faptul că aceste echipamente apar reprezentate pe diferite suporturi, fie că înfăţişează divinităţi sau căpetenii. Un caz special îl reprezintă coifului de aur de la Poiana-Coţofeneşti, com.Vărbilău, jud.Prahova50, pe al cărui obrăzar apare un personaj ce poartă clar o armură redată într-o manieră artistică destul de ambiguă (Fig.10). Incertitudinile ce planează, de regulă, asupra altor reprezentări similare din artă, nu mai sunt posibile în cazul coifului princiar. Armura apare în acest caz redată clar, ba mai mult, aceasta poate fi interpretată ca fiind o armură de zale, ceea ce complică discuţiile despre locul şi perioada când acestea au apărut. Indiferent de acest aspect, detaliul se adaugă numeroaselor reprezentări de cavaleri în armuri figuraţi în arta traco-getică (Agighiol, Surcea, Letniţa, Rogozen, Lupu, Răcătău de Jos etc), constituind suficiente exemple ale importanţei armurilor în cadrul elitelor militare şi politice locale.


Fig.10. Coiful de aur de la Poiana-Coţofeneşti. Detaliu. După Miclea şi Florescu 1980.


Cămăşile de zale, ale geto-dacilor în acest caz, par să fi avut un rol important în timpul regalităţii dacice, momentul de maximă afirmare a caracterului şi valorii aristocraţiei militare care le-a folosit. Sectorul cronologic, asupra căruia se poate susţine cu siguranţă o intensă utilizare a armurilor de zale, aparţine secolului I a.Chr., perioadă ce corespunde unei efervescenţe economice şi militare a civilizaţiei geto-dacice.
Prezenţa armurilor, pe reliefurile Columnei lui Traian51, arată însă că aceste echipamente erau încă uz, ceea ce demonstrează folosirea lor în acţiuni militare de către elita războinică dacică încleştată în teribila confruntare cu romanii, chiar dacă dovezile arheologice, care ar cimenta definitiv problematica în acest sens, lipsesc deocamdată. Eliminarea acestei elite, odată încheiată cucerirea Daciei, a pus capăt şi utilizării armurilor de către daci, chiar dacă din punct de vedere militar aceştia, prin acţiunile celor rămaşi în afara provinciei, au continuat să reprezinte o ameninţare pentru limes-ul roman.
Pentru geto-daci, referitor la folosirea armurilor, există o singură menţiune, destul de ambiguă însă. Este vorba despre Dion Chrysostomos, retor şi filozof elin, care, exilat fiind în anul 87 a.Chr., în ţinuturile getice, observă pregătirile dacilor pentru confruntările cu romanii. El notează că acolo, la ei, puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme şi oameni înarmaţi52. Nu este clar dacă platoşele dacilor erau de un tip anume, de metal sau piele, de zale, dacă erau creaţii proprii sau capturi din războaiele anterioare, dar reiese în mod evident, Dion fiind un observator direct, că aceste echipamente existau în număr suficient de mare încât să iasă în evidenţă şi autorul să se noteze acest aspect.
Se adaugă astfel încă un argument, pe lângă mai puţin echivocele dovezi arheologice, care sprijină ideea unei forţe militare dacice, cel puţin în preajma războaielor cu Traian, echipată la standardele epocii. Între aceste echipamente, cele defensive ocupau un loc important, a căror utilitate practică nu mai necesită nici o discuţie, ipoteza barbarilor daci53 înarmaţi rudimentar, în raport cu puternica armată romană, neavând un suport solid.
Privind retrospectiv problematica în discuţie, se poate spune că tradiţia balcano-orientală privitoare la armuri, alături de cunoştinţele metalurgice şi inventivitatea geto-dacilor, la care se adaugă experienţa şi aportul tehnologic al alogenilor, pot oferi un set de argumente logice şi istorice care să permită reconstrucţia traseului istoric al acestor echipamente în Antichitate, rămânând ca cercetări şi descoperiri viitoare să confirme sau nu această ipoteză.

*


Dar a fost armamentul doar un instrumentar pragmatic, produs şi folosit exclusiv pentru funcţia lui marţială? Greu de admis această monotonie, în condiţiile unei largi palete de concepţii spirituale ce au animat imaginaţia şi viaţa comunităţilor antice. Războiul, şi armele sunt cea mai directă conexiune cu acest tip ca formă de rezolvare a disensiunilor între diverse entităţi sociale, a căpătat de timpuriu o dimensiune religioasă, dată de calitatea sa de instrument precis al morţii. Conflictul armat, prin extrapolare, a oferit omului clipa când a putut să îşi privească moartea în ochi (M.Eliade spunea ca războiul era el însuşi o formă a morţii) moment ce a răsfrânt înapoi, asupra societăţii, un imens bagaj simbolistic, mistic şi spiritual, din care armamentul făcea parte intrinsecă.
Civilizaţiile antice, a fost condiţionate din cele mai vechi timpuri de implicaţiile economice şi sociale ale confruntărilor armate între diferite comunităţi, ce au impus modificări fundamentale ale cursului istoriei, provocând ample mişcări de populaţie54 şi, nu de puţine ori, determinând succesiunea unor etape istorice ori dezvoltarea sau regresul organismelor sociale.
Societatea războinică a geto-dacilor, cu un mental înclinat spre eroism, de certă moştenire indo-europeană, nu putea face abstracţie de aceste valenţe ale sacrului, perceput prin prisma armelor55. Manifestările religioase cotidiene, asociate fenomenelor marţiale, sunt mai greu de urmărit, din cauze evidente, puţinele informaţii care implică armamentul în contexte magico-religioase sunt mai bine relevate de arheologia funerară şi, într-o şi mai mică măsură, de reprezentările artistice.
Faptul că personajele ilustrate sunt eroi, căpetenii, zeităţi sau membri ai elitelor surprinşi în activităţi specifice şi nici într-un caz în luptă, poziţionează scenele redate în sfera preocupărilor cu caracter mai puţin marţial. Vânătoarea, ospeţele – adevărate „instituţii sociale”56 – sunt tot atâtea ocazii de a-şi etala echipamentul de luptă, a cărui valoare era adesea sporită prin decorarea cu metale preţioase. Prezenţa armurilor în aceste scene are, în cel mai rău caz, o valoare simbolică, ele indicând rangul personajului redat, artiştii epocii operând cu tipizări şi şabloane57. Ceea ce rămâne de reţinut este tocmai prezenţa acestor armuri în arsenalul războinicilor respectivi.
Dacă prezenţa armurilor în contexte mai prozaice pare firească, privită în această cheie, ceva mai problematică este contextualitatea cu evident caracter sacrosanct, în care aristocratul este reprezentat astfel echipat. Deja amintitul coif de la Poiana-Coţofeneşti (Fig.11), între decorurile sale, conţine acel personaj înzăoat ce oficiază un sacrificiu ritualic. Armura, redată foarte clar, subliniază clar valenţele marţiale ale personajului, iar scena redată poate ilustra iniţierea războinică a individului, căci altfel purtarea întregului costum de luptă pare uşor nepotrivită cu momentul solemn al jertfei.


Fig.11. Coiful de aur de la Poiana-Coţofeneşti. Propunere de reconstituire calotă. Radu Oltean.


Existenţa cuiraselor în evidente momente şi contexte cu caracter religios, redate în artă, este legată nemijlocit de rolul marţial al personajului în raport cu comunitatea lui, dar rolul armurilor nu se opreşte aici. Dacă le privim ca simboluri ale prestigiului şi puterii este foarte posibil să nu greşim, dar este la fel de probabil că aceste echipamente şi-au depăşit condiţia. Prezenţa lor în mormintele elitei poate însemna transferul, în plan fantastic, al calităţilor defensive58, cu evident rol apotropaic.
Totuşi ceea ce oferă substanţă şi sentimentul de concret unei arme este, până la urmă, artefactul în sine, cu toate incoerenţele ce rezidă din distanţa dintre depunerea în sol şi momentul restaurării şi intrării piesei în circuitul ştiinţific. Descoperirile arheologice, lipsite de ambiguităţile literare sau de minusurile şi adăugirile artistice, permit formarea unei imagini mai corecte despre morfologia armamentului. Contextualitatea pe care însă o oferă, completează tabloul din care ele fac parte, atât în plan concret, cât şi spiritual.
Reconstruirea imaginii societăţilor nord-balcanice, văzută prin prisma dimensiunilor lor militare, este direct conectată la materialul arheologic, la contextul istoric şi arheologic din care provin piesele, la analogiile existente, ceea ce face din armele provenite din descoperiri arheologice, surse istorice de primă valoare. Raritatea armurilor în cadrul săpăturilor sistematice este o rezultantă directă a discreţiei riturilor funerare, îndeosebi a celor situate la nordul Dunării, unde erau preferate mormintele plane, mai greu detectabile. Mult mai vizibili, tumulii au oferit, de-a lungul timpului, ocazia de a studia o întreagă panoplie de arme depuse în morminte.
Trofee râvnite, armele în general, se regăsesc cu greutate în contexte arheologice care să permită aşezarea lor în scenariu istoric indubitabil, dar, indiferent de forma de descoperire, ele sunt cu atât mai importante cu cât oferă o imagine corectă a morfologiei lor şi a modului în care erau echipaţi războinicii cărora le-au aparţinut.
Imaginile artistice sunt tributare inspiraţiei ori abilităţilor tehnice ale artistului care le-a ilustrat, monumentului pe care sunt redate, momentului şi contextului istoric din care provin. Astfel că doar documentul arheologic poate oferi o imagine corectă şi reală a armamentului pe care geto-dacii l-au utilizat de-a lungul istoriei lor, aflată în bună măsură, sub semnul războiului.
În acest cadru devine o condiţie sine qua non conectarea datelor oferite de reprezentările artistice cu cele obţinute de arheologie. Descoperirile arheologice, lipsite de ambiguităţile literare sau de minusurile ori adăugirile artistice, prin numărul pieselor şi prin relativa lor standardizare, permit însă formarea unei imagini mai corecte şi, implicit, mai complete a acestor arme.
Majoritatea armurilor de zale descoperite în nordul Dunării provin din contexte funerare, ceea ce întăreşte certitudinea că mormintele pot fi atribuite unor membri ai elitelor militare şi, admiţând acest lucru, ele oferă o bună perspectivă privitoare la arsenalul care i-a însoţit în moarte pe aceşti războinici. Aparţinând unor personaje de prim rang, armurile de zale provin covârşitor din morminte de incineraţie, fapt ce a dus la degradarea pieselor. Multe astfel de armuri au fost recuperate într-o stare avansată de degradare, datorată parţial practicilor ritualice59, dar şi solurilor acide din zonă.
Nominal, repartiţia contextelor funerare arată o preponderenţă a descoperirilor din Muntenia, Oltenia60 şi în Transilvania61 şi mai rare spre periferia lumii geto-dacice62. Întregul lot de piese oferă un set de date deosebit de importante referitoare la statutul proprietarului, la arsenalului acestuia, dar şi la concepţiile spirituale ale elitei care le utiliza şi ale epocii căreia îi aparţin.
Contextele din care provin armurile au, în general, un caracter izolat, fiind parte a unor complexe arheologice elaborate, respectiv morminte ale unor indivizi cu o anumită poziţie pe scara socială. Plecând de la această realitate, la care se adaugă valoarea economică şi tehnologia deloc ieftină, se poate justifica, parţial, raritatea acestor valoroase piese de echipament. Depunerile de armuri în mormintele războinicilor aduc cele mai multe informaţii referitoare nu doar la detaliile tehnice ale acestora, ci şi la semnificaţiile magico-religioase ale ritualurilor funerare, contribuind, adesea exclusiv, la trasarea unor concluzii referitoare la fenomenul militar nord-dunărean anterior cuceririi romane.
Percepţia socială asupra tipului de existenţă din viaţa de dincolo influenţează în cea mai mare măsură riturile şi ritualurile de trecere, necesare desprinderii de lumea pământeană, iar inventarul depus în morminte are în mod cert rolul de a ajuta defunctul să facă faţă provocărilor necunoscute de care se va lovi. Continuitatea în cealaltă dimensiune a modului existenţial de aici oferă o bună ocazie de a descifra, prin înţelegerea inventarului sepulcral, prin surprinderea ritului funerar, felul în care a trăit decedatul, preocupările sale cotidiene, ocupaţia şi statutul deţinut în cadrul comunităţii sale, deoarece exista credinţa în continuarea după moarte a tipului de activitate desfăşurat în timpul vieţii63. Chiar mai mult, tipologia rituală condiţionează în mod expres accederea corectă în altă dimensiune. Plecând de la aceste premise, este general acceptat faptul că mormintele care conţin armament pot fi atribuite, fără teama de a greşi, unor războinici marcanţi.
La fel cum alţi decedaţi, din alte sfere sociale, sunt însoţiţi în morminte de inventare specifice funcţiei sau ocupaţiei din timpul vieţii şi războinicii au depuse alături arme, uneori echipamentul întreg64. Armamentul, prin valoarea şi numărul componentelor sale, oglindeşte statutul social al defunctului, iar depunerea sa are ca finalitate continuitatea acestei poziţii în postexistenţă.
Un element interesant este dat de faptul că, deşi ritul de trecere65 asigură integrarea individului într-un anumit plan, prin uniformizare cu grupul şi elitizare în raport cu alţi indivizi, inventarul său funerar poate adesea să nu fie unul reprezentativ pentru comunitate sau pentru întregul fenomen militar din care provine, ci el poate reflecta doar poziţia şi calităţile personale ale defunctului66. De asemenea armele, sau doar anumite tipuri de arme, pot face parte dintr-un set prestabilit de elemente necesare ritualului67. Dincolo de mesajele, mai mult sau mai puţin codificate, transmise sau simbolistica pieselor de armament depuse în apropierea defuncţilor, ele nu sunt cu nimic diferite de cele aflate în uzul războinicilor geto-daci. Privind din acest punct de vedere, putem fi siguri că armele depuse în contexte funerare sunt identice cu cele utilizate şi în luptă, chiar dacă nu neapărat – deşi este greu de crezut – de indivizii alături de care au fost aşezate68, neexistând dovezi ale recurgerii la avataruri. Soluţia pentru accederea în „lumea de apoi” şi a traseului ce trebuia urmat pentru transcenderea la această zonă, conţinea gestul ritualic al distrugerii, cel puţin a unei arme, fie spada, fie lancea ori pumnalul, prin îndoire/rupere, sau a cămăşii de zale prin tăiere69 – vizibilă în multe complexe de tip Padea – Panagjurski Kolonii. Deformările voite ale unor piese de armament, scumpe oricum le-am privi, reprezintă o formă de sacrificiu evidentă comunitatea renunţând la aceste arme, în ciuda pragmatismului la care era permanent obligată.
Elocvent este cazul cămăşii de zale descoperite la Hunedoara, la care apare documentat faptul că locul depunerii inventarului funerar, cuveta, a fost puternic arsă şi curăţată anterior depunerii unei părţi din cămaşa de zale, armura nefiind întregibilă, dar fragmentarea armurilor este prezentă la majoritatea pieselor de acest gen, descoperite pe teritoriul de azi al României, cu mici excepţii.
Dar practica sacrificării armurilor este mai veche şi îmbracă forme nuanţate. Cazul de la Hjortspring este nu doar cel mai vechi cunoscut, ci şi unul în care valoarea arsenalului sacrificat a fost substanţială. Comunitatea locală a dorit ca prin acest gest ritualic să ofere o protecţie cât mai mare împotriva altor jefuitori, oferind armele lor cine ştie cărei autorităţi divine, capabile să le ofere protecţie. Sacrificându-le armamentul, cea mai evidentă expresie a forţei, localnicii renunţă la valoarea concretă a acestuia şi abia putem să ne închipuim ce soartă au avut eventualii prizonieri70. În orice caz, elita sau decidenţii locali71 s-au asigurat că mesajul – cu toate nuanţele lui – a fost transmis, atât către potenţialii duşmani, cât, mai ales, către propriul grup.
Timpurile homerice, când duşmanii erau ucişi şi jefuiţi de arme în cel mai pragmatic mod, păreau să fi trecut. Sau cel puţin să se fi modificat, căci armurile celţilor invadatori învinşi au decorat templele din Samothrace şi alte locuri din Grecia, ca expresie a valorii, economice şi spirituale, aspect care pare să fi rămas definitoriu pentru zale.
Elitele războinice nord-dunărene îşi vor confirma apartenenţa la „casta” războinică şi prin riturile şi ritualurile funerare practicate, ca parte a identităţii şi ideologiei proprii. Prin instituţionalizarea acestora, comunitatea, din punct de vedere social, îşi regla şi confirma ierarhiile interne şi externe, iar din punct de vedere spiritual se asigura că decedatul se integrează corect în structurile imaginarului colectiv acceptat.
Prezenţa masivă a armelor în contexte funerare şi distrugerea lor indică o modificare de statut, defunctul schimbându-şi nu numai reşedinţa, ci şi „mediul social”. Prin deces, acesta se desparte de grup – familie, tovarăşi de arme, trib etc – şi devine membru al comunităţii strămoşilor, acţiune posibilă numai în urma săvârşirii unor ritualuri din care fac parte intrinsecă depunerea de arme şi scoaterea lor din uz. Deteriorarea voită a armelor poate sublinia dubla trecere în „lumea de dincolo”, încercarea de a pune întregul, om şi zestre, de aceeaşi parte, cea a nefuncţionalităţii72, evidenţiind astfel intrarea într-o nouă dimensiune cosmică, guvernată de alte reguli. Arderea pieselor de inventar, alături de incinerarea cadavrului73, completează acest mod de înţelegere sau de raportare conceptuală la lume a dacilor şi reprezintă o proiecţie a credinţelor şi mentalităţilor acestora despre post-existenţă, despre puntea dintre lumi, dar mai ales despre purificare, prin foc, ca şi cutumă74.
Armurile de zale apar cu precădere în mormintele aristocratice tumulare, amenajările funerare, ceremoniile complexe, inventarele, ofrandele şi proximitatea unor centre fortificate certifică existenţa unor elite tributare ideologiei războinice75. Indiferent însă de modelul identitar abordat sau de locul în care se află, mormintele descoperite aparţin unor războinici de rang înalt, iar prezenţa cuiraselor de zale nu poate decât să confirme complicatul angrenaj magic şi spiritual din care omul de arme şi arsenalul său făceau parte.


BIBLIOGRAFIE:



Titlu original: Note pe marginea originii şi a rolului armurilor geto-dacilor în ritualurile funerare
Autori: Cătălin Borangic, Sorin Paliga

Apărut în: Acta Centri Lucusiensis, I, 2013, p. 5-23 ISSN 2343-8266 si ISSN-L 2343-8266.

Note:
1 Deşi am operat cu noţiunea de armuri la modul general, studiul are ca fundament cămăşile de zale, model de cuirasă mai bine reprezentat şi mai cunoscut decât restul tipurilor de armuri folosite în spaţiul geto-dacic. Exceptând evidentele deosebiri de ordin tehnic, celelalte aspecte ce ţin de psihologie şi spiritualitate sunt, în principiu, similare şi deci circumscrise noţiunii de armură.
2 Borangic 2011a, passim.
3 Sesiunea internaţională de comunicări ştiinţifice „Arheologia mileniului I. p Chr.”, Ploieşti, 29-31 August, 2013.
4 Mulţumim pe această cale colegilor Tudor Dinu, Alexandru Popp şi Ionuţ Vasile care, cu profesionalism şi promptitudine, ne-au oferit o serie de amănunte şi surse bibliografice extrem de necesare.
5 http://www.stougiannidis.gr/byz_uniforms.htm (la 20.02.2013).
6 Un caz similar este cel în care termenul „boier” ar proveni dintr-o presupusă rădăcină altaică baj-, boj- „mare, înalt”, despre care am vorbit cu alte ocazii (Paliga 1990), şi exemplele ar putea continua.
7 Dečev (Detschew) 1957, p.175; traducerea lui Dečev este în germană: „Fell”.
8 Dečev (Detschew) 1957, p.181.
9 [...] numit Zalmoxis, deoarece - la naştere - i se aruncase deasupra o piele de urs. Tracii numesc pielea [aceasta] „zalmos”[...]. Cf. Porphyrios, Viaţa lui Pitagora, 14.
10 Formele Zalmoxis/Zamolxis sunt discutate de Dimităr Dečev. Cf. Dečev (Detschew) 1957, p.173–175.
11 Despre acestea, vezi în lucrarea noastră Paliga 2006.
12 Petre 2004, p.276-289. Un istoric al problemei la Barangă, Barangă 2011, p.13-17. Istoriografia românească actuală tinde să utilizeze terminologia în mod nuanţat, fie pentru poziţionări cronologice, fie geografice, dar fără să reuşească întotdeauna o abordare neutră.
13 Prezumţia aceasta suferă ea însăşi de nevoia unei nuanţări, în sensul că nu poate fi generalizată nici pe toată durata de existenţă a existenţei de sine stătătoare a „grupului etnocultural” geto-dacic, nici în cazul tuturor formaţiunilor politico-juridice/statale din spaţiul acestora. Sigur că frontiera nu avea, în general, determinarea riguroasă pe care o cunoaşte în epoca modernă târzie şi contemporană, dar există o serie de informaţii literare antice care atestă explicit sau implicit existenţa unui proces de delimitare teritorială în raport cu vecinii. Un astfel de exemplu este vecinătatea teritoriilor geto-dacice cu cetăţilor greceşti din Pontul Stâng, care-şi delimitau teritoriile cu aproape aceeaşi rigurozitate ca în zilele noastre. O situaţie aparte se reliefează şi în epoca târzie de existenţă a regatului dac, pe ale cărui „graniţe” existau o serie de fortificaţii pot fi echivalate cu o frontieră în adevăratul sens, clar delimitată (Cf. Pop 2006, p.66-67). Mulţumesc prietenului L. Nistorescu pentru observaţiile pertinente oferite cu generozitate, asupra acestor probleme. Discuţiile asupra acestor delimitări sunt ele însăşi stufoase, din multe puncte de vedere, politice, juridice, militare, etnice şi merită un studiu separat, fie şi numai pentru a observa raportarea diferită, antică şi contemporană, la fixarea în teritoriu, a limitelor autorităţii regale, în raport cu elementele culturale şi nu numai, ale civilizaţiei pe care o reprezintă.
14 Dumitrescu, Vulpe 1988, p.93.
15 Partea inferioară a fluviului, pînă la Pont - de-a lungul căreia trăiesc geţii -, ei o numesc Istru. Dacii au aceeaşi limbă ca şi geţii. Aceştia sînt mai bine cunoscuţi de eleni, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Istrului şi totodată mulţumită faptului că s-au amestecat cu tracii şi cu misii. Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu tribalii, ei fiind de neam trac. Căci şi ei au primit imigrări, întrucît vecinii lor îi cotropeau, fiind mai slabi. Ba chiar, acei de dincolo de Istru – şi anume sciţii, bastarnii şi sarmaţii -, după ce îi învingeau, treceau şi fluviul o dată cu cei alungaţi de ei, statornicindu-se chiar, unii dintre aceştia, fie în insule, fie în Tracia. Strabon, VII, 3, 13 (C 306).
16 Vulpe, Zahariade 1987, p.69-70.
17 Este interesant de observat că războinicul Goliath face parte din populaţia stabilită pe coastele Palestinei, undeva în secolul XIII a.Chr., identificată sub numele de filisteni, parte a conglomeratului cunoscut ca popoarele mării, cel mai probabil de provenienţă balcanică. Cf. EIU, p.621; p.1037.
18 Greutatea este desigur exagerată: 5000 sicli = 57,5 kg doar armura, la care se adaugă coiful, lancea, cnemidele şi scutul, totalizând o masă totală ce, cu toată supradimensionarea personajului, face imposibilă purtarea luptei propriu-zise.
19 Yadin 2004, p.373. Episodul este departe de a fi singular, o situaţie asemănătoare găsim narată în Iliada. Aici confruntarea dintre mai tânărul Nestor şi experimentatul Erefthalion are acelaşi deznodământ (Cf. Homer, Iliada, cartea VII, 125-160), lucru ce sugerează o practică îndelungată, curentă. Ipoteza este sprijinită de un alt element important, care modifică percepţia evenimentului, şi anume faptul că scrierea Cărţii regilor este atribuită lui Ieremia, profet a cărui activitate religioasă s-a desfăşurat undeva între 626 a.Chr. şi până după cucerirea Ierusalimului de către babilonieni, întâmplată în 587 a.Chr., sau a unui contemporan al acestuia, probabil scribul său personal, Baruch ben Neriah (Cf. Ieremia 36:4-8).
20 Homer, Iliada, passim.
21 Tsurtsumia 2011, p.66-69.
22 Harding 2007, p.79-81.
23 Ognenova-Marinova 2000, p.11; Homer, Iliada, cartea I, 593.
24 Varro, De lingua latina, V, 24, 116; Lorica quod e loris de corio crudo pectoralia faciebant; postea subcidit gallica e ferro sub id vocabulam, ex anulis ferrea tunica. [Lorica (platoşă),  o apăratoare de piept pentru că o făceau din lora (fâşii) de piele crudă, după care s-a înţeles prin acest cuvânt şi cea galică, o tunică făcută din inele de fier]. Nu trebuie omis aspectul privitor la durata mare dintre momentul la care a scris Varro şi cele mai vechi armuri de zale descoperite, cu o largă marjă de eroare de două secole, răstimp suficient ca artefactele si informaţiile sa devieze de la traseul istoric corect. Trebuie, de asemenea, ţinut seama şi de expansiunea teritorială celtică şi mobilitatea ideilor şi ideologiilor militare pe tot acest spaţiu.
25. Strabon, Geografia, III, 3, 6 – C 154. Λινοθώρακες οἱ πλείους· σπάνιοι δὲ ἁλυσιδωτοῖς χρῶνται καὶ τριλοφίαις, οἱ δ' ἄλλοι νευρίνοις κράνεσιν· οἱ πεζοὶ δὲ καὶ κνημῖδας ἔχουσιν [Cei mai mulţi îmbracă pieptare de in, doar puţini se folosesc de zale şi de cască în trei colţuri].
26 Diodor din Sicilia, Biblioteca historica, V, 30, 3. θώρακας δ᾽ ἔχουσιν οἱ μὲν σιδηροῦς ἁλυσιδωτούς, οἱ δὲ τοῖς ὑπὸ τῆς φύσεως δεδομένοις ἀρκοῦνται, γυμνοὶ μαχόμενοι. [Mulţi îşi acoperă pieptul cu zale de fier. Alţii drept platoşă au doar pielea lor, şi se luptă goi].
27 Robinson 1975, p.164; Feugere 1993, p.127.
28 Flemming 2003, p.213-217. Cu bibliografie suplimentară Rustoiu 2008, p.26.
29 Numărul estimat al armurilor, cca.10-12, pare a indica un corp de comandă, ce a avut în subordine un detaşament constituit de cca.60-100 de războinici, poate mai mulţi, reprezentând forţa militară a unui trib de cca.3-5000 de oameni. Cf. Rustoiu 2008, p.43. Aceste estimări aruncă o lumină asupra organizării şi efectivelor militare în cadrul unui astfel de trib.
30 Pentru această ipoteză pledează existenţa între armele care au făcut obiectul sacrificiului, a unei lănci-seceră de tip rhomphaia, utilizată exclusiv de către traci în secolele IV-II a.Chr. Cf. Borangic 2011, p.218.
31 Benadik et alii 1957, p.31-32 (tafel X/4-5).
32 Rusu, Bandula, passim.
33 Rustoiu 2008, p.18.
34 Arik, Coupry 1935, p.140.
35 Strabon, XII, 5, 2, (567).
36 Lehmann 1953, p.9-10 (Pl.5/a).
37 Borangic 2012, p.181-192.
38 Torbov 2004, p.57-69. Cercetătorul bulgar caută originea cămăşilor de zale în cadrul civilizaţiei tracice din nordul Peninsulei Balcanice, independent de influenţele celtice, pe care însă nu le exclude complet.
39 Borangic 2011, p.171-227.
40 Waurick 1979, p.322-324; Rustoiu 2008, p.170.
41 Rustoiu 2008, p.27-30.
42 Borangic 2011b, passim.
43 Borangic 2011a, p.191.
44 Bârcă, Symonenko 2009, p.296-306.
45 Ibidem, p.305.
46 Pharnaces I (Farnace), 185-169 a.Chr., fiul lui Mitridate I, a încercat să creeze un mare regat în Asia Mică, fiind învins de coaliţia dintre Pergam, Bitinia şi Capadocia, în anul 179 a.Chr.
47 Cca. 66 de descoperiri până în acest moment; Cf. Bârcă, Symonenko 2009, p.296.
48 Robinson 1975, p.171-172.
49 Fără îndoială că modificarea armamentului şi realizarea lui din metal a fost, în principal, un apanaj al elitelor, luptătorii de rând continuând multă vreme să poarte echipament de protecţie rudimentar, atunci când îl aveau. Spre exemplu, vorbind despre sarmaţii roxolani angajaţi în războaiele mithridatice, Strabon spune că se folosesc de coifuri şi platoşe făcute din piele de bou netăbăcită, poartă scuturi împletite din nuiele (VII, 3, 17), iar Pausanias (Descrierea Greciei, 1, 21, 8) spune că armurile acestora sunt făcute din plăcuţe tăiate din copite de cai. Tacitus (Istorii, I, 79, 3) completează tabloul afirmând că armurile sarmaţilor sunt făcute din lame lustruite din coarne de vită, fixate pe tunici de pânză. Am putea spune că acest tip de armuri compensează resursele limitate de fier sau accesul restrâns la astfel de materiale (Tacitus, Istorii, I, 79, 1) sau/şi nivelul metalurgiei la populaţiile stepice, dar astfel de cuirase uşoare erau utilizate şi de către parţi sau romani (Cf. Bârcă, Symonenko 2009, p.306), aspect ce demonstrează eficacitatea acestor armuri simple şi implicit preferarea lor.
50 Crişan 1993, vol.II, p.52.
51 Baza monumentului este decorată cu arme, reprezentând congeries armorum, probabil dintre cele mai de soi prăzi de război: coifuri, scuturi, arcuri şi tolbe ornamentate, topoare şi berbeci de asalt, spade, lănci şi sǎbii curbate. Între aceste trofee un loc special îl au diferitele tipuri de armuri, aici figurând atât lorica segmentata (realizate probabil din piele tare), lorica squamata (cu solzi ce puteau fi de piele groasă sau de metal, aparţinând atât aliaţilor sarmaţi ai lui Decebal, cât şi, la fel de firesc, războinicilor geto-daci), dar şi lorica hamata, a căror redare confirmă morfologia originală, tipică.
52 Dion Chrysostomos, Discursuri, XII, 16, 20, Cf. Fontes I, p.449.
53 În fapt această imagine a războinicului dac a fost o reflexie în trecut a imaginii ţăranului român medieval, participant la diverse conflicte militare, în special în cadrul mobilizării generale, imagine utilizată ca informaţie subliminală pentru a crea o mai puternică legătură între daci şi români, dar şi pentru a nivela stratificarea claselor sociale dacice, rezumate de istoriografia de dinainte de 1989 la antonimele nobil-ţăran.
54 Pinter 1994, p.9.
55 Eliade 1980, p.28.
56 Sîrbu, Florea 1997, p.113.
57 Nemeti 1999-2000, p.121.
58 Bochnack 2006, p.155. În această cheie, se poate explica lipsa armelor în cazul mormintelor cenotaf (Sârbu 1994, p.133.), caz în care comunitatea a încercat să urmeze ritul de trecere, dar, în absenţa cadavrului, armamentul nu şi-ar m-ai fi avut sensul.
59 Un alt impediment, ce împiedică reconstituirea exactă a pieselor, îl reprezintă faptul că, în cele mai multe cazuri, armurile au fost distruse intenţionat, înainte de ardere, Armuri întregi s-au descoperit doar la Popeşti (T4) şi Radovanu.
60 Cetăţeni (jud.Argeş), Popeşti (jud.Giurgiu), Radovanu (jud.Călăraşi), Poiana-Rovinari (jud.Gorj). La aceste descoperiri se poate adăuga o informaţie potrivit căreia în arealul de la Radovanu sunt de fapt descoperite două armuri de zale. Cf. Morintz, Şerbănescu 1985, p.27.
61 Hunedoara (jud.Hunedoara), Cugir (jud.Alba). Alte două fragmente, descoperite la Măgura Moigradului şi Şimleu Silvaniei (jud.Sălaj), provin din contexte nefunerare, respectiv dintr-o locuinţă şi perimetrul unei aşezări dacice de meşteri metalurgi.
62 O descoperire în Moldova, la Răcătău de Jos (jud.Bacău) şi două exterioare graniţelor actuale, la Mala Kopanya (Ucraina) şi Zemplin (Slovacia).
63 Cioată mss.
64 Incinerarea războinicilor cu armele lor (preferate?), adesea cu întregul armament, este o caracteristică definitorie a grupului Padea – Panaghiurski Kolonii. Obiceiul de a îngropa echipamentul complet alături de proprietar a apărut iniţial în nord-vestul Traciei, în decursul secolului II a.Chr., de unde apoi s-a răspândit, prin migraţia acestui grup, la nord de Dunăre. Cf. Domaradzki 1986, p.227-228. D.Măndescu aduce însă discuţie tradiţia celtică a acestui ritual (Cf. Măndescu 2012, p.343-345), lucru explicabil prin aportul substanţial al celţilor la eterogena confrerie militară. Contribuţia tracică la acest condominiu (compus în principal dintr-o mixtură etnică între războinici scordisci, triballi şi daci), sunt atât arme şi echipamente specifice (pumnalele sica, zăbalele de tip tracic), cât şi tradiţia construcţiilor funerare, tumulii, ce au o istorie care începe în Epoca Bronzului târziu. Reculul acestor amenajări în lumea celtică occidentală, permite să atribuim tracilor această contribuţie spirituală.
65 Ritul funerar este doar unul dintre riturile de trecere ce marchează existenţa unui individ.
66 Este la fel de posibil că doar anumiţi indivizi sau categorii ierarhice să fi avut dreptul de a purta arme şi în post-existenţă, ca o reflecţie a stării de lucruri din existenţă. Cf. Cioată mss.
67 Spre exemplu pumnalele curbe de tip sica sau vârfurile de lance sunt prezenţe constante în mormintele grupului Padea – Panaghiurski Kolonii.
68 Cioată mss. Acest aspect poate fi regăsit în cazul personajelor decedate foarte tinere, de exemplu.
69 Metonimia pars pro toto pare să explice de ce în multe cazuri mormintele războinicilor conţin doar fragmente din echipament, altfel destul de consistent. Un astfel de caz este armura (combinată?) de la Răcătău, unde sunt depuşi trei solzi, în condiţiile în care numărul de astfel de plăcuţe necesare este de cca.2000-2500, pentru o armură completă, iar pentru zona pectorală, predispusă la ranforsări, numărul acestora este de aprox. 400 de bucăţi.
70 Într-o situaţie oarecum asemănătoare, la Ribemon-sur-Ancre (Franţa), trupurile învinşilor au făcut parte din decorul unui impresionant şi macabru trofeu. Numărul mare de cadavre, cca.500 (cf. Rustoiu 2008, p.43.) permite presupunerea că majoritatea au căzut în luptă şi, probabil, doar o parte au fost captivi sacrificaţi şi expuşi alături de armele lor.
71 Nu putem exclude din tablou importanţa decidenţilor religioşi, adesea mai mare decât a celor militari şi/sau politici.
72 Pinter 1994, p.18.
73 Chiar incineraţia, ca rit funerar, este tot o încercare de a accede în plan cosmic în modul cel mai complet şi corect. Omul, în mitologiile indo-europene, este tripartit, compus din corp (soma), suflet (pshyche) şi raţiune (noi/s), moartea despărţind aceste entităţi. Prin arderea cadavrului se asigura trecerea în cealaltă dimensiune a omului întreg. Dacă sufletul şi raţiunea puteau fi presupuse a păşi dincolo fără îndoială, corpul urca la cer prin fumui rugului funerar, la fel cum ofrandele aduse divinităţilor erau şi ele arse. Nu lipsit de importanţă este aspectul potrivit căruia ritul funerar era în legătură directă cu statutul defunctului, accederea la cer şi implicit incineraţia, fiind un apanaj al elitelor. Cf. Haudry 1998, p.97.
74 Comunitatea, foarte atentă la aceste aspecte, după cum rezultă din contextele funerare ale elitelor în discuţie, extinde aceste complicate ritualuri nu numai la războinicii grupului, ci şi la adolescenţi sau copii decedaţi, în credinţa că astfel pot completa ciclul, chiar şi în absenţa unor etape, obicei păstrat în ritualurile de înmormântare ale tinerilor necăsătoriţi din epocile ulterioare în întreaga Peninsulă Balcanică. Cf. Borangic 2010, p.99.
75 În prelungirea acestei ideologii trebuie pusă şi capacitatea evidentă de asimilare a echipamentelor militare – şi exemple ale acestui potenţial de absorbţie sunt multe şi nu doar în cazul producerii armelor– ale tuturor etajelor sociale implicate în fenomenul militar, de la utilizatori la producători ai armelor. Cazul armurilor – şi cele de zale nu sunt decât expresia cea mai vizibilă – demonstrează faptul că, o dată adoptat un model de artefact, acestea sunt, cu cea mai mare probabilitate, produse pe plan local.

Izvoare istorice
• Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, trad. Radu Hîncu şi Vladimir Iliescu, studiu introductiv şi note istorice Vladimir Iliescu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981.
• Homer, Iliada, trad. George Murnu, studiu introductiv şi note D.M.Pippidi, Editura Teora, Bucureşti, 1999.
• Marcus Terentius Varro, De Lingua Latina Libri, emendavit apparatu critico instruxit praefatus est Leonardus Spengel; Leonardo patre mortuo edidit et recognovit filius Andreas Spengel, Editura Apud Weidmannos, Berolini, 1885.
• Strabon, Geografia, vol.I; III, studiu introductiv, traducere, notiţe introductive, note şi indice de Felicia Vanţ-Ştef, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.
Fontes I – Izvoare privind istoria Romîniei, I, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1964.

Lucrări generale
• Arik, Coupry 1935 – Arik R.O., Coupry J., Les Tumuli de Karalar et la Sépulture du Roi Deiotaros II, în Revue Archéologique, vol.6, 1935, p.133-151.
• Barangă, Barangă 2011 – Barangă P., Barangă R., Controverse şi certitudini ale istoriei tracilor, geţilor şi dacilor, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2011.
• Bârcă, Symonenko 2009 – Bârcă V., Symonenko O., Călăreţii stepelor. Sarmaţii în spaţiul nord-pontic, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009.
• Benadik et alii, 1957 – B.Benadik, E.Vlček, C.Ambros, Keltische Gräbeifelder der Südwestslowakei, Bratislava, 1957.
• Bochnack 2006 – Bochnack, T., Panoplie de guerrier et tombe de guerrier. Problème de la pertinence des trouvailles sépulcrales (d'après des exemples de culture de Przeworsk à la période préromaine précoce), în Acta Terrae Septemcastrensis Journal, Proceedings of the 7th International Colloquium of Funerary Archaeology, Special number, Bibliotheca Septemcastrensis, XVII, V (1), p.152-163.
• Borangic 2010 – Borangic C., Posibile semnificaţii magico-religioase ale utilizării armelor curbe în lumea dacică, în Terra Sebus, II, 2010, p. 93-104.
• Borangic 2011 – Borangic C., Incursiune în arsenalul armelor curbe tracice. Rhomphaea, lancea-seceră sau coasa de luptă, în Bibliotheca Musei Porolissensis, XIII, vol. colectiv Identităţi culturale locale şi regionale în context european – Studii de arheologie şi antropologie istorică, In memoriam Alexandri V.Matei, Editura Mega, Editura Porolissum, 2011, Cluj-Napoca, p.215-225.
• Borangic 2011a – Borangic C., Armuri de zale, meşteri şi ateliere în Dacia preromană, în AMP, XXXIII, Zalău, 2011 (în curs de apariţie).
• Borangic 2011b – Borangic C., Războinici nord-dunăreni în armuri de zale (sec. II a.Chr. - sec. II p.Chr.) – partea I, în Terra Sebus, 3, 2011, p.171-227.
• Borangic 2012 – Borangic C., Războinici nord-dunăreni în armuri de zale (partea a II-a). Reprezentările Antichităţii, în Terra Sebus, 4, 2012, p.179-209.
• Cioată mms – Cioată D., Războinici şi armament în Dacia. Sec. II a.Ch. – I p.Ch., teză de doctorat, îndrumător Ioan Glodariu, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Istorie şi Filosofie, Cluj-Napoca, 2010, manuscris.
• Crişan 1993 – Crişan I.H., Civilizaţia geto-dacilor, Editura Meridiane, Bucureşti, 1993.
• Dečev (Detschew) 1957 – Dečev (Detschew) D., Die thrakischen Sprachreste, Wien, R.M. Rohrer, 1957.
• Domaradzki 1986 – Domaradzki M., Les épées en Thrace de la deuxième moitié du Ier millénaire avant notre ère, în Revue Aquitania, supplément 1, 1986, p.227-231.
• Dumitrescu, Vulpe 1988 – Dumitrescu V., Vulpe A., Dacia înainte de Dromihete, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
• Eliade 1980 –Eliade M., De la Zamolxis la Gengis-Han. Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale, traducere Maria şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
• Feugère 1993 – Feugère M., Les Armes des romains de la République à l'Antiquité tardive, Édition Errance, Paris, 1993.
• Flemming 2003 – Flemming K. The Hjortsprings find. The oldest of the large Nordic war booty sacrifice, în L.Jørgensen et alii, eds., The spoils of victory: The North in the shadow of the Roman Empire, Copenhaga, 2003, p.212-223.
• Harding 2007 – Harding A., Warriors and Weapons in Bronze Age Europe, Archaeolingua, Budapesta, 2007.
• Haudry 1998 – Haudry J., Indoeuropenii, Editura Teora, Bucureşti, 1998.
• Lehmann 1953 – Lehmann K., Samothrace: Sixth Preliminary Report, în Hesperia, 22, 1953, p.1-24.
• Măndescu 2012 – Măndescu D., Killing the Weapons. An Insight on Graves with Destroyed Weapons in Late Iron Age Transylvania, în S.Berecki (ed.), Iron Age Rites and Rituals in the Carpathian Basin, Proceedings of the International Colloquium from Târgu-Mureş, 7-9 October 2011, Editura Mega, Târgu Mureş, 2012, p.343-356.
Miclea, Florescu 1980 – Miclea I, Florescu R., Strămoşii românilor. Vestigii milenare de cultură şi artă. Geto-dacii, Bucureşti, 1980.
• Morintz, Şerbănescu 1985 – Morintz, S., Şerbănescu, D., Rezultatele cercetărilor de la Radovanu, punctul „Gorgona a doua” jud.Călăraşi. 1. Aşezarea din epoca bronzului. 2. Aşezarea geto-dacică, în Thraco-Dacica, VI, 1-2, 1985, p.5-31.
• Nemeti 1999-2000 – Nemeti S., Zei cavaleri în spaţiul nord-balcanic (sec. V a.Ch. - I p.Ch.), în EphNap, IX-X, 1999-2000, p.107-129.
• Ognenova-Marinova 2000 – Ognenova-Marinova L., L’armure des Thraces, în Archaeologia Bulgarica, IV, 3, 2000, p.11-24.
• Paliga 1990 – Paliga S., Este boieria o instituţie împrumutată?, în Revista Arhivelor, 67, vol.52, 3, 1990, p.250–260.
• Paliga 2006 – Paliga S., An Etymological Lexicon of the Indigenous (Thracian) Elements in Romanian, Fundaţia Evenimentul, Bucureşti, 2006.
• Petre 2004 – Petre Z., Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
• Pinter 1994 – Pinter Z.K., Aspecte ale cultului armelor. Valoarea spirituală şi simbolică a pieselor de armament în mentalitatea medievală, în AICSU, Sibiu,1994, p.9-42.
• Pop 2006 – Pop H., Fortificaţiile dacice din vestul şi nord-vestul României, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2006.
• Robinson 1975 – Robinson H.R., The armour of Imperial Rome, Londra, 1975.
• Rustoiu 2008 – Rustoiu A., Războinici şi societate în aria celtică transilvăneană. Studii pe marginea mormântului cu coif de la Ciumeşti, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2008.
• Rusu, Bandula 1970 – Rusu M., Bandula O., Mormântul unei căpetenii celtice de la Ciumeşti, Baia Mare, 1970.
• Sîrbu, Florea 1997 – Sîrbu V., Florea G., Imaginar şi imagine în Dacia Preromană, Editura Istros, Brăila, 1997.
• Torbov 2004 – Torbov N., Chain-Mails from Northern Bulgaria (III-I c.BC), în Archaeologia Bulgarica, VIII, 2, 2004, p.57-69.
• Tsurtsumia 2011 – Tsurtsumia M., The Evolution of Splint Armour in Georgia and Byzantium Lamellar and Scale Armour in the 10th-12th Centuries, în Byzantina Symmeikta, 21, 2011, p.65-99.
• Vulpe, Zahariade 1987 – Vulpe A., Zahariade M., Geto-dacii în istoria militară a lumii antice, Editura Militară, Bucureşti, 1987.
• Waurick 1979 – Waurick G., Die Schutzwaffen im numidischen Grab von Es Soumâa, în H.G.Horn, C.B.Rüger (eds.), Die Numider. Reiter und Könige nordlich der Sahara, Köln-Bonn 1979, p.305-332.
• Yadin 2004 – Yadin A., Goliath’s Armor and the Israelite Collective Memory, în Vetus Testamentum, 54, 3, 2004, p.373–395.

Abrevieri
AICSU – Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane, Revista Institutului de Cercetări Socio–Umane Sibiu al Academiei Române, Sibiu, 1994, sqq.
AMP – Acta Musei Porolissensis. Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău. Zalău.
EIU – Enciclopedia de istorie universală, traducere Al.Balaci, M.Chelemen, R.Gâdei, S.Venier, Editura All Educational, Bucureşti, 2003.
EphNap – Ephemeris Napocensis. Institutul de Arheologie şi Istoria Artei. Cluj-Napoca
SCIV(A) – Studii şi cercetări de istoria veche. Bucureşti (din 1974, Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie).
Terra Sebus – Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis. Muzeul Municipal „Ioan Raica”. Sebeş.
Thraco-Dacica – Thraco-Dacica. Institutul Român de Tracologie. Bucureşti.

Abstract:
About the age of the chain mail armours of the Geto-Dacians. Despite the fact that the historical tradition attributes the invention of chain armor to other areas and other populations, it is quite possible that these types of equipments were originated in the Balkan area. The dynamics of the populations which transited the area and lived there could have offered the necessary conditions for the development of weaponry in general, hence, of the defensive techniques, which have always had an important role. The archaeological realities show that most of the discoveries belong to the East-European area, dominated by the Celts and Thracians. This comes as a contradiction to the historical sources. The North-Balkan space has had an important tradition as far as the defensive equipments used by the experimented Getic-Dacian warriors were concerned. The chain amours, all with profound social connotations, have constituted the ideological expression of military elite with enough determination to establish a barbaric kingdom. (translation by Elena Tudorache)

Keywords: body armour, Celts, chain mail, military elite, Thracians, Geto-Dacians.