Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (14)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (42)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (361)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

RECONSTRUCŢIA UNUI SCUT DIN EPOCA DACICĂ

Borangic Cătălin, Marcu Marius, Barbu Marius


Argument
În imaginarul Antichităţii, arma asociată invariabil cu războinicii daci a fost teribila sabie încovoiată, falx dacica, aceea care, chiar şi după aproape o jumătate de secol, încă bântuia memoria soldaţilor romani de vreme ce retorul Cornelius Fronto1 face o paralelă când descrie starea de spirit a legiunilor lui Lucius Verus trimise să lupte din nou cu vestita cavalerie a arcaşilor parţi. Dincolo de această armă-simbol trebuie spus însă că panoplia războinicilor de la Dunăre era mult mai diversificată, cuprinzând toate tipurile de arme, utilizate de diferite categorii de luptători. Scutul însă, în diferitele lui forme, era necesar oricărui războinic, indiferent de rang sau statut, utilitatea lui fiind evidentă, cu excepţia unor grupe sau unităţi a căror specializare excludea purtarea lui (cavalerie uşoară, arcaşi, prăştieri etc.). Principala funcţie a scutului, aceea de a proteja luptătorul împotriva oricărui tip de armă sau acţiune inamică, îl făcea extrem de util, ceea ce a determinat o atenţie aparte acordată fabricării armei în sine. Deşi aparent facilă, tehnologia de fabricare a acestei arme este departe de a fi simplă, chiar şi atunci când vorbim de scuturi rudimentare, placajul, componentele metalice sau de altă natură, precum şi asamblarea piesei necesitând o sumă de cunoştinţe tehnice, anumite resurse materiale şi tehnologice. Era una din puţinele arme cu o funcţionalitate strict războinică, secundar putând avea şi o funcţie identitară, circumscrisă însă tot universului marţial. Acestor funcţii li se adăugau în unele cazuri şi o serie de atribute cu rol apotropaic, relevate de prezenţa armei în cadrul mobilierului funerar al unor războinici. Acest lucru nuanţează importanţa scutului în lumea celor vii, model al lumii celor morţi. Tacitus, vorbind despre scuturile barbarilor germanici, împestriţate cu vopselele ce li se par lor cele mai frumoase, afirma că lepădarea scutului este cea mai mare ruşine; celui însemnat cu pata aceasta nu-i este iertat nici să stea faţă la jertfe, nici să intre-n sfat, şi mulţi dintr-înşii, după ce au scăpat teferi din războaie, au pus capăt ruşinii lor cu ştreangul2. În structurile sociale barbare, dominate consistent de valori marţiale, scuturile prezentau certe calităţi identitare.
Toate aceste date fac interesantă şi necesară o incursiune în matricea istorică a scuturilor dacice, în încercarea de a determina apariţia, evoluţia şi rolul scuturilor în fenomenul militar nord-dunărean al secolelor II a.Chr. – sec. II p.Chr., precum şi în sfera tehnologică a producerii unui scut de calitate. Acestor direcţii de cercetare li se adaugă observaţiile privind folosirea scuturilor în luptă.

Umbo – dosar istoric
Natura componenţei majoritar organice a unui scut face deosebit de dificilă reconstrucţia armei în parametri exacţi. În lipsa unei piese păstrate întregi, reconstituirea s-a bazat pe informaţiile obţinute din studiul unor scuturi provenite din alte spaţii geografice apropiate cronologic, pe sursele iconografice şi pe analiza componentelor metalice. Una dintre acestea, piesa centrală numită umbo, este cel mai adesea singura conservată din alcătuirea unui scut şi pe baza ei s-au putut face o serie de încadrări tipologice, care au evidenţiat posibilele evoluţii morfologice, unele analogii, precum şi câteva aprecieri referitoare la tipul şi mărimea scutului pe care au fost aplicate3. Apariţia acestui, am putea spune, „accesoriu” în spaţiul dunărean, coincide cu sosirea celţilor, cărora le este atribuit4, războinici care aduc şi spada lor caracteristică, parte a unei asocieri de arme cu tehnici complementare de luptă. Pentru câteva exemplare, mai timpurii, respectiv cele de la Plosca5 (Pl.I/1), Corlate6 (Pl.I/2), ambele din judeţul Dolj, se observă o morfologie diferită, umbo-ul fiind realizat dintr-o bandă de metal. Astfel de exemplare au asemănări în lumea celtică, de unde provin modelele şi unde datarea acestui tip de umbo începe de la jumătatea secolului III a.Chr., iar analogiile exacte (evazarea elegantă a aripilor de fixare pe scut, forma alungită, specifică, a calotei)7 sunt datate începând cu sec. I a.Chr. Acest tip de umbo (tip III8) era destinat protecţiei pumnului cu care era manipulat, scutul fiind purtat de un mâner montat pe interiorul umbo-ului, aspect care denotă un mod diferit de luptă faţă de scuturile dacice. La aceste scuturi apare evidentă utilitatea practică a umbo-ului, respectiv protejarea mâinii, spre deosebire de piesele mai târzii care, din cauza sistemului diferit de prindere şi utilizare (cu antebraţul şi pumnul), ridică unele întrebări privind necesitatea sau rolul lor efectiv.
Umbo-urile ulterioare pragului dintre secolele III-II a.Chr., sunt diferite ca morfologie (tip I; tip II), fiind realizate sub formă de calotă cu bordură, cu un diametru situat în jurul a 20cm, iar înălţimea de cca.10–11cm9. Forma lor este una relativ unitară, pentru spaţiul discutat, putând fi descrisă ca având o bordură dispusă orizontal sau uşor oblică. La unele exemplare există o mică treaptă, urmată apoi de calota propriu-zisă, care începe cu un perete orizontal, partea care dă înălţimea piesei, străbătut de o nervură sau o mică şănţuire, cu scop decorativ şi de rigidizare10.
Astfel de componente s-au descoperit la Lăceni11 (Pl.V/2), com. Orbeasca de Sus, jud.Teleorman, Popeşti12, jud.Giurgiu (Pl.V/1), Căpâlna (Pl.II/1)13, Cugir14, jud.Alba (Pl.V/3), Tilişca15, jud.Sibiu (Pl.I/3), Cetăţeni16, Sighişoara17, jud.Mureş (Pl.III/2), Spahii18 (com.Turburea), Corneşti19 (Pl.II/2), com.Bălava (jud.Gorj), Dobrosloveni20, jud.Olt (Pl.II/3), Ogradena21, jud.Mehedinţi (Pl.III/1), Luncani-Piatra Roşie22 (Pl.II/4), com.Boşorod, Hunedoara-Grădina Castelului23, (jud.Hunedoara), Grădiştea de Munte (Sarmizegetusa Regia)24, Pecica25, jud.Arad (Pl.III/3) şi chiar mai departe, către periferia nordică a regatului dac, la Curtuiuşeni26, jud.Bihor (Pl.II/5), Malaja Kopanja27 (Pl.IV), Zvenigorod28 (Ucraina) şi Zemplin29 (Slovacia). Acestora li se adaugă două astfel de componente descoperite la Desa (jud.Dolj)30 şi un umbo provenit de pe raza satului Floreşti (com.Ţânţăreni, jud.Gorj)31, parte a unor inventare funerare încă nepublicate integral.
Tot din structura metalică a unor scuturi provin şi o serie de garnituri, în principal perimetrale, care au întărit marginile şi placajul. Astfel de ranforsări, din bronz, s-au descoperit la Răcătău32, Brad33 (jud.Bacău), Bâtca Doamnei34, jud.Neamţ (Pl.V/1-4), Pietroasele-Gruiu Dării35 (jud.Buzău), Popeşti (T2, T3) şi Zemplin36. O singură garnitură perimetrală din fier a fost descoperită deocamdată, la Cugir37 (jud.Alba).
Descoperirile arheologice ale componentelor arată o concentrare a umbo-urilor în zona Olteniei şi a centrului Transilvaniei, apărând sporadic în alte zone. Garniturile de scut provin, cu puţine excepţii, de la periferia regatului dac (Pl.XLI).

Surse iconografice
La fel ca în cazul celorlalte tipuri de arme, iconografia completează dosarul istoric al scuturilor, cu atât mai mult cu cât placajul de lemn care constituie corpul propriu-zis al armei s-a descompus în timp şi reconstrucţia fidelă nu ar fi fost posibilă doar pe baza documentelor arheologice. Privind statistic chiar, se poate spune că studiul acestei arme este mult mai bine sprijinit de reprezentările din artă ale scuturilor, mult mai numeroase şi mai sugestive, în ciuda posibilelor minusuri ori adăugiri artistice.
Cele mai timpurii reprezentări, din spaţiul nord-dunărean, par să fie reprezentările a doi cavaleri redaţi pe două dintre falerele de la Lupu38 (jud.Alba). Scuturile purtate de personaje, bogat ornamentate şi destul de realist reprezentate, au forma ovală specifică, cu câte un umbo circular, central (Pl.VI/1-2).
Chiar dacă iconografia numismatică romană trebuie privită cu suspiciune din cauza regulilor de schematizare şi standardizare ale compoziţiilor grafice care guvernau acest tip de exprimare artistică, ea contribuie la dosarul acestui tip de armă, pe numeroase monede figurând scuturi dacice. Acest tip de reprezentare aduce posibilitatea ca în panoplia războinicilor daci –monedele în discuţie au fost bătute cu ocazia victoriilor împotriva acestora– să fi fost utilizate şi scuturi rotunde sau hexagonale (Pl.VII), pe lângă cele ovale specifice. Această ipoteză nu este însă confirmată de alte surse indubitabile. O excepţie ar fi reprezentările de arme figurate pe o plăcuţă de bronz descoperită la Gârla Mare, jud.Mehedinţi (Pl.V/4), datată în prima jumătate a secolului II p.Chr., pe câmpul căreia, lângă unele arme curbe (pumnale sau săbii) sunt şi două scuturi, unul hexagonal şi unul oval39. În toate situaţiile, în lipsa unor alte argumente, este posibil să fie vorba doar de clişee iconografice. O formă aproape rotundă are şi un scut al unui taraboste de pe Columnă (scena CXI; Pl.VI/4) şi al unui comat (scena LIXI; Pl.VI/3). În ambele cazuri însă, scuturile sunt parţial redate şi este posibil ca forma relativ rotundă observată să fie doar un defect de perspectivă.
De departe sursa iconografică cea mai bogată privitoare la mai multe categorii de arme este Columna lui Traian. Este greu de stabilit dacă ornamentaţiile vizibile pe scuturile Columnei erau vopsite sau reprezentau benzi metalice de decor şi ranforsare40. Cert se poate susţine, din numărul mare de scuturi figurate, importanţa acestei arme, aflată în dotarea fiecărui războinic, indiferent de rang, deosebit de necesară nu doar în faţa diferitelor tipuri de proiectile (săgeţi, pietre, suliţe, lănci, plumbi), ci şi în lupta corp la corp, ca armă ofensivă. Putem presupune că erau vopsite în diverse culori şi combinaţii care, alături de modelele ornamentale metalice, constituiau elemente de identificare. Un experiment legat de o serie de solzi aplicaţi pe câteva scuturi prezente pe postamentul Columnei (Pl.VIII/1) a relevat o situaţie interesantă. Plecând de la premisa că solzii aplicaţi pe scut au fost realizaţi din metal, am reconstituit un astfel de scut şi l-am acoperit cu solzi din tablă de fier de 1mm grosime. Solzii au fost aplicaţi pe o tăblie compusă din două straturi de lamele suprapuse, fiecare de 4mm grosime, la care s-a montat o garnitură perimetrală, mânerele interioare şi umbo-ul (Pl.VIII/2). Chiar dacă solzii metalici au fost ceva mai mari decât cei de pe scutul model şi implicit mai rari, greutatea finală a scutului a ajuns la 14,3kg, ceea ce a făcut deosebit de greoaie manevrarea armei. Cu toate că scutul astfel obţinut este extrem de rezistent, pare improbabilă placarea modelului original cu solzi metalici, datorită greutăţii finale mari. În realitatea istorică, aceştia erau fie doar sugeraţi prin desen, fie, mai probabil, erau făcuţi din piele groasă şi aplicaţi pe placaj.
O notă aparte merită observaţia detaliată a unor umbo-uri figurate pe Columnă, cele mai vizibile fiind pe baza acesteia. Componentele sunt foarte elaborate grafic, cu o ornamentaţie diversă, departe de orice posibilă analogie cu umbo-urile provenite din descoperiri arheologice. În plus, spre deosebire de scenele de luptă, aşa-zisele garnituri metalice sunt evident scoase în relief, neputând fi confundate cu nişte desene (deşi lipsesc necesarele nituri de fixare pe placaj). Concluzia ar fi ori că sculptorii au hiperbolizat aceste detalii, ori, mai sigur, că armele de pe soclu sunt dintre cele mai de soi prăzi, departe de a fi simple piese de armament (Pl.VIII/3-4) specifice finalului regalităţii dacice, perioadă din care vestigiile arheologice sunt extrem de rare. Pentru verificarea posibilităţii ca aceste umbo-uri extrem de elaborate ornamental să fi fost realizate prin martelare (şi nu din bronz, prin turnare), am fabricat o astfel de piesă după un model de pe Columnă. După obţinerea tablei, timpul de realizare a unui umbo a fost de 10 ore/muncă, iar uneltele au fost cele uzuale (ciocane de 1,5kg; 1kg, 100g; cleşte, daltă), deosebirea fiind că s-a lucrat pe negative din săculeţi de nisip şi metal41 (Pl.XL/2b). Prima concluzie extrasă a fost că astfel de piese se puteau executa din fier, relativ repede, astfel că decorurile cu care sunt ornate pe Columnă nu mai pot fi puse pe seama sculptorilor. Modelele reprezintă, mai ales cele de pe soclu, arme ale elitei militare dacice. Un argument în plus al autenticităţii modelului reprodus îl reprezintă tipul ornamentului aplicat, prezent şi pe unele ţinte de fier descoperite la Sarmizegetusa Regia.
Columna traiană abundă de astfel de reprezentări, foarte divers decorate, cu motive geometrice şi vegetale, având aproximativ 400 de scuturi dacice (câteva sunt greu de recunoscut, scenele fiind deteriorate, iar de pe soclu lipsesc porţiuni mari din colţuri, locuri în care ar fi putut fi şi alte câteva piese), ceea ce documentează o folosire generalizată a scuturilor în timpul lui Decebal. Forma lor este unitar redată: sunt ovale, proporţionale (1/2) în raport cu statura războinicilor (cele de pe soclu sunt mai mari decât cele de pe fus, unde, pentru a avea mai mult spaţiu pentru personaje, sculptorii au redus din dimensiunile armelor). Toate sunt extrem de decorate, sunt folosite atât de nobili cât şi de războinicii comati (un scut extrem de frumos este aruncat la picioarele regelui dac în scena sinuciderii acestuia), iar umbo-urile sunt bine reliefate. Scenele au permis observarea sistemului de prindere pe antebraţ (Pl.IX-XXXV).
Mult mai puţine ca număr şi mult mai rudimentar redate sunt scuturile prezente pe metopele monumentului de la Adamclisi, Tropaeum Traiani, ridicat în Dobrogea, pe locul unei lupte sângeroase dintre romani şi dacii aliaţi cu sarmaţi şi germanici. Cea mai mare construcţie de acest fel din lumea romană, realizată însă într-o manieră artistică rudimentară, a fost înălţată din ordinul împăratului Traian în anul 109 pe o mică ridicătură de teren şi dedicată zeului războiului, Mars Ultor, răzbunătorul. Reliefurile prezintă episoade de luptă, în marea lor majoritate, oferind informaţii despre tipul somatic, vestimentaţia şi mai ales armele războinicilor daci şi ale aliaţilor acestora. Deşi extrem de afectate de trecerea timpului, se mai văd câteva scuturi barbare (Met. IV; VII; XVI; XXII - Pl.XXXVI/1-4) cărora li se disting însă cu greutate detaliile. Se observă totuşi forma ovală şi umbo-ul. O notă distinctă fac scuturile prezente pe friza armelor (Pl.XXXVI/5), care au o nervură mediană, ceea ce le pune în legătură cu războinicii germanici participanţi la bătălie. Totuşi, în scenele de luptă mediana caracteristică nu se observă pe scuturi.

Fabricarea unui scut
Suma de date referitoare la acest tip de armă, extrase din sursele istorice, nu a fost suficientă pentru a putea înţelege paleta de implicaţii care o însoţesc. Componentele păstrate sunt fragmentate, destul de rare şi informaţiile concrete extrase aparţin îndeosebi tangenţei acestor scuturi cu latura spirituală a purtătorilor lor. Pentru a completa dosarul istoric era evident nevoie de un scut întreg, funcţional, astfel că am proiectat şi realizat, prin tehnici de arheologie experimentală, un scut din epoca dacică. Dimensiunile lui au fost aproximate pe baza surselor iconografice, componentele de metal copiate după resturile descoperite, iar finisajul pus în acord cu imaginile păstrate. Cu toate acestea a fost nevoie, uneori, să improvizăm, să presupunem sau să căutăm soluţii alternative, pe cât posibil însă fără ca acestea să denatureze rezultatul final. Complexitatea unor operaţii şi necesitatea aplicării unor tehnici diferite, raportate la natura diversă a componentelor, au determinat nevoia unui grup de lucru specializat pe diverse direcţii, ceea ce a dus la concluzia că, pentru fabricarea unui scut de calitate, în Antichitate, conlucrau meşteri divers specializaţi, în ateliere diferite. Acest aspect este cu atât mai probabil cu cât, în cadrul unui efort militar de amploare –aşa cum pare să fi fost situaţia spre finalul regalităţii dacice– s-a generalizat utilizarea unui anumit tip de scut oval, cu umbo şi garnituri metalice, iar sarcina fabricării acestor arme a fost delegată atelierelor din proximitatea capitalei, aflate în subordinea administraţiei regale sau a centrelor rezidenţiale din teritoriu. Nu avem date despre situaţia statistică aferentă secolelor III-I a.Chr., când este probabil că scuturi remarcabile –umbo-urile de inspiraţie celtică sunt mult mai elaborate tehnic– aveau doar războinicii de vază (din mormintele cărora provin cele câteva componente descoperite). Pentru epoca lui Decebal ipoteza se sprijină pe sursele iconografice (interpretabile într-o oarecare măsură) şi pe resturile de scuturi descoperite în contexte nefunerare (cetăţi, aşezări etc.).
Materialele indispensabile realizării unui scut erau lemnul, pielea, fierul şi, în unele cazuri, bronzul. Utilizarea scutului are o vechime imposibil de urmărit în timp, deoarece arma, cel puţin pentru arealul nord-dunărean, a devenit vizibilă arheologic odată cu ranforsarea ei cu metale. Nu există documente istorice sau arheologice, dar este posibil ca luptătorii mai puţin avuţi să se fi protejat cu scuturi realizate din împletituri de nuiele sau coajă de copac, acoperite cu piele groasă, mai uşoare, dar mai puţin eficace42, utilizate şi de neamurile vecine43.
Componentele scutului sunt placajul de lemn, ce constituie de fapt corpul propriu-zis, garniturile metalice, cuiele, mânerul, curelele de susţinere şi piesa centrală, umbo. Din cauza perisabilităţii componentelor organice, este dificil de argumentat structura reală a placajului lemnos, dar, pe baza repetatelor teste, rezistenţa maximă a fost obţinută atunci când construcţia de bază s-a realizat prin suprapunerea unor straturi subţiri de lemn, dispuse perpendicular şi îmbinate cu clei44, la care se adaugă ranforsări metalice (perimetrale şi central-radiale). Testele efectuate pe scuturi realizate din scânduri pline îmbinate simplu cu cuie, au avut ca rezultat distrugerea lor, acestea fiind sparte cu uşurinţă45.
Este inutil să subliniem importanţa verificării practice a conceptelor teoretice aferente oricărei idei sau proiect. În cazul istoriei, expresia practică este în anumite cazuri, recursul la metode de arheologie experimentală. Una dintre cele mai bune metode de testare este implicarea directă în procesul de creaţie. În cazul subiectelor militare vechi, pe lângă clasica medicină legală, există două metode de testare practică a teoriilor: arheologia experimentală în cazul creaţiei de armament şi utilizarea în simulări marţiale pentru testarea proprietăţilor şi stilului de luptă cel mai potrivit. Reconstrucţia unui scut din epoca dacică poate, într-o mai mică sau mai mare măsură, să genereze cadrul practic care ar fi conţinut volumul de muncă necesar, tipuri de materii prime folosite, anumite tehnici de fabricare, etape de lucru, aspectele economice şi eventualele probleme care pot apărea în procesul de construcţie.
Ideea principală de la care s-a plecat a fost utilizarea unor materiale şi unelte care s-ar fi aflat la dispoziţia unui atelier antic sau echivalentele lor, în cazul unor materiale mai greu de procurat, fără legături curente cu lumea bricolajului. Forma generalizată a scutului dacic este ovală, raportul celor două axe de aproximativ de ½. Acesta a fost stabilit aproximând mărimea scuturilor prezente în iconografie şi raportate la scară comparativ cu diferite elemente din ansamblu (siluete umane, clădiri, alte arme etc.). Dimensiunea unui scut trebuie să fie însă una aflată în echilibru nu doar cu sursele antice, predispuse la distorsionări, ci, mult mai important, cu dimensiunile corporale ale utilizatorului. Din aceste considerente s-a ales o elipsă cu lungimea axei mari de 1m şi a celei mici de două ori lungimea antebraţului, adică o valoare rotundă de 60cm. Altfel spus, un element defensiv care să acopere corpul utilizatorului de la obraz până la jumătatea femurului. În poziţie de gardă, zona protejată de un scut cu aceste dimensiuni, acoperă corpul de la maxilar, în corelare cu obrăzarul coifului, şi până la genunchi. Este evident că în poziţia de gardă scutul proteja toate organele vitale, cu excepţia capului.

Placajul de lemn
Structura reconstituită s-a bazat pe suprapunerea perpendiculară a două straturi de lamele din lemn. Acest sistem asigură suprafeţei o bună flexibilitate, deoarece multitudinea de rosturi dintre lamele disipează mare parte din energia cinetică generată de loviturile armelor ofensive. În plus, acest tip de structură permite o mentenanţă mult mai practică şi eficientă. Desigur, din punct de vedere teoretic ar fi de preferat un număr mai mare de tăblii intermediare, cu o grosime rezonabilă a lamelelor şi o combinare a straturilor în mai multe unghiuri. Pentru experimentul prezentat aici am folosit numărul minim de straturi (două), stabilit pe baza unui echilibru între resurse şi rezultate.
Pentru realizarea tăbliei iniţiale s-au utilizat şipci din lemn de esenţă moale46, lungi de 2m, late de 6cm şi groase de 1cm. Acestea au fost debitate la 1m, respectiv 60cm lungime. Pentru toate operaţiunile de debitare s-a utilizat un fierăstrău de mână (Pl.XXXVIII/1-2). A fost compus primul strat din bucăţile de 1m, apoi s-a aplicat adezivul pe toate segmentele, fiind compus şi cel de-al doilea strat, în final toată structura fiind supusă la o presiune considerabilă şi depozitată pentru uscare (Pl.XXXVIII/3). Timpul de uscare (24h) a fost suficient pentru manipularea în siguranţă a structurii de lemn. Adezivul ales a fost acetatul de vinil, fabricat pe bază de acid acetic (oţet), cunoscut sub numele de aracet. Baza organică a acestui adeziv şi solubilitatea lui în apă au fost considerate proprietăţi similare cu cele ale cleiurilor antice folosite în cazuri similare. Un alt motiv a fost rezistenţa relativ medie a acestui adeziv la umiditate şi şocuri, considerent care a permis situarea caracteristicilor adezivului la limita cea mai joasă de calitate, raportată la proprietăţile probabile ale cleiurilor antice din spaţiul în discuţie (Pl.XXXVIII/4).
Tăblia rezultată avea formă dreptunghiulară cu lungimea de 1m şi lăţimea de 60cm (Pl.XXXVIII/5). Din aceasta trebuia decupată o piesă elipsoidală. Problema cea mai mare în această etapă a fost trasarea elipsei. Cea mai simplă metodă aplicată de desenare a unei elipse este probabil aşa-numita metodă a grădinarului şi anume: se introduce un cui mic în mijlocul uneia dintre laturile mari ale dreptunghiului în care se va înscrie elipsa, cât mai aproape de muchie. Se ia o sfoară de lungimea laturii mari a dreptunghiului şi se agaţă de cui la jumătatea ei. Locul în care capetele sforii ating mediana lungă a dreptunghiului reprezintă cele două focare ale elipsei şi în aceste locuri se introduc două alte cuie de care se vor lega capetele sforii. Trebuie luată în calcul lungimea suplimentară de sfoară pentru noduri, astfel încât lungimea ei între cele două cuie să fie egală cu latura mare. Se scoate primul cui, iar un obiect de marcat se introduce în sfoară şi începând de la mijlocul laturii mici astfel încât aceasta să fie perfect întinsă şi menţinând tensiunea constantă, traseul urmat natural de obiectul de marcat, va fi exact elipsa înscrisă în dreptunghiul existent. Această metodă impune realizarea elipsei din două jumătăţi de o parte şi de alta a axei lungi (Pl.XXXVIII/6-7).
O altă variantă a metodei oferă posibilitatea realizării formei geometrice dintr-o singură mişcare, dar face mai dificilă calcularea lungimii sforii, ceea ce o face mai puţin practică. Poate fi extrem de utilă însă în cazul confecţionării unui număr mare de scuturi la aceeaşi dimensiune. Diferenţa dintre cele două metode este că sfoara nu e legată la fiecare capăt, ci este o buclă. Tăblia a fost debitată pe linia elipsei desenate.
Deşi adezivul nu era unul de maximă calitate în comparaţie cu alte tipuri de cleiuri cunoscute, a rezistat fără probleme la toate operaţiile de mai sus. Dar la şocuri, care cu siguranţă apar în timpul unui eveniment marţial, o simplă lipitură probabil nu este de ajuns. Din această cauză, am considerat necesară întărirea bazei de lemn cu obiecte perforante. Astfel, s-a dublat nivelul de coeziune între straturi cu cuie introduse pe „spatele scutului” şi anume pe partea cu şipcile mai scurte, pe fiecare rând în parte, la o distanţă de aproximativ 10cm unul de altul, ajustându-se în funcţie de lungimea şipcii şi mai ales de distanţa de margine, pentru a păstra un echilibru în puterea de consolidare a straturilor de lemn şi riscul fisurării acestora la margine47 (Pl.XXXIX/1-2). În final, spatele tăbliei (care a rămas descoperit) a fost tratat cu ulei de in pentru rezistenţă suplimentară la umiditate.
În partea frontală s-a aplicat un strat de piele naturală, peste tăblia de lemn, pentru a obţine un grad sporit de protecţie atât la rezistenţa directă la lovituri, cât şi pentru protecţia statică a placajului la intemperii sau lumină solară (Pl.XXXIX/3-4). În Antichitate stratul de piele proteja şi împotriva substanţelor şi proiectilelor incendiare.
Laminarea unor elemente înguste aduce şi un dezavantaj, respectiv existenţa multor colţuri ce pot fi deteriorate cu uşurinţă. Fenomen existent şi în cazul folosirii unor bucăţi de lemn masiv, dar mai puţin evident. Inconvenientul a fost înlăturat prin aplicarea unei borduri metalice perimetrale, rezolvare similară cu cea din Antichitate şi care este extrem de utilă pentru sporirea rezistenţei la loviturile primite şi/sau parate cu marginea scutului. Structura straturilor de şipci a mai dus şi la necesitatea unei benzi metalice montate orizontal în partea frontală cu rolul de a fixa şipcile orientate vertical. Datorită lipsei unei surse indubitabile referitoare la numărul de astfel de benzi montate pe scut şi pentru a nu forţa experimentul, am aplicat soluţii minimale de ranforsare, coborând astfel nivelul minim de rezistenţă, timpii de realizare şi crescând astfel gradul de probabilitate al corectitudinii experimentului.
Ultima componentă a placajului exterior a fost piesa centrală, umbo, fixată cu patru nituri mari, confecţionaţi şi ei în atelier (Pl.XXXIX/6).
În partea interioară s-a montat priza (Pl.XXXIX/5). În prealabil s-a creat un model din carton, la scară 1:1, pe care s-au montat prize în patru poziţii şi anume:
A) priză pentru ca antebraţul să fie aşezat pe axa scurtă a scutului cu umbo-ul în dreptul grosimii maxime a mâinii
B) priză pentru ca antebraţul să fie aşezat pe axa lungă a scutului cu umbo-ul în dreptul grosimii maxime a mâinii
C) priză pentru ca antebraţul să fie aşezat pe axa lungă a scutului cu pumnul în dreptul umbo-ului (poate cu o tăblie găurită, astfel încât pumnul să se afle în umbo, aşa cum este cazul general al scuturilor romane, de exemplu)
D) priză pentru ca antebraţul să fie aşezat pe o diagonală între cele două axe ale scutului, cu umbo-ul în dreptul grosimii maxime a mâinii.
Pe baza experienţei obţinute în numeroase simulări de luptă şi a exemplelor majoritar prezente pe reliefurile Columnei traiane (Pl.XXXVII) s-a ales varianta D. Motivul a fost că celelalte variante par a fi mult prea specializate pentru anumite tipuri acţiuni (ofensivă, defensivă, asalt, duel etc.), fiind astfel vulnerabile la schimbarea tacticii. Direcţia de montaj aplicată a oferit posibilitatea ca scutul să poată fi folosit în mai multe tipuri de situaţii. Scutul este util atât în tehnici ofensive, cât şi defensive, poate fi ţinut uşor în poziţie de gardă şi repaus (atât cu braţul lăsat în jos sau agăţat de vreun element vestimentar puternic din dreptul pieptului – un lanţ sau o curea de armă care stă în diagonală pe piept). Tot aici, trebuie amintită montarea, în final, a trei inele de care să se poată fixa o curea lungă pentru transportul scutului pe spate, ataşat de şa etc. S-a avut în vedere şi deplasarea pe distanţe lungi şi medii, a infanteriei, caz în care greutatea, priza şi, mai ales momentul tactic, obligă la identificarea unor soluţii48. Două inele au fost montate spre capetele axei lungi, iar unul spre mijloc, tot pe axa lungă, metodă care a oferit o bună stabilitate în timpul transportului pe spate a unei piese atât de mari.
Revenind la priza în sine, pe o diagonală s-au montat trei benzi de piele groasă, elemente nu doar utile, ci şi estetice. Două dintre ele au fost plasate de o parte şi de alta a punctului central al scutului, iar una către spre margine astfel încât să poată fi prinsă comod cu pumnul. Capetele curelelor de piele au fost prinse între tăblia lemnului şi câte o lamă metalică de aproximativ 10cm lungime fiecare, cu câte trei cuie în parte.
După definitivarea construcţiei întregii structuri şi montarea pieselor auxiliare, scutul a fost vopsit şi decorat cu elemente inspirate din ornamentica documentată de reliefurile de pe Columnă (Pl.XXXIX/6-7).
Întregul proces de producţie a fost realizat cu un instrumentar simplu, care a asigurat strictul necesar pentru astfel de operaţiuni: fierăstrău, pilă, pensulă, sfoară, creion, cuie, burghiu manual, punctator, ciocan, cuţit. Timpul de lucru efectiv, în condiţiile în care toată munca depusă a fost realizată într-un atelier modest, a fost de aproximativ o oră pentru fiecare operaţiune principală, şapte la număr şi anume: debitarea iniţială a şipcilor, lipirea lor, decuparea elipsei, fixarea straturilor cu cuie, debitarea şi lipirea stratului de piele şi aplicarea lamelelor metalice, montarea prizei şi a umbo-ului şi realizarea decorului. Montajul tuturor elementelor a durat aproximativ o zi de muncă, în etape desfăşurate însă pe mai multe zile, existând o serie de operaţii secundare, cum ar fi, de exemplu, ornamentarea umbo-ului sau timpii de uscare a adezivului.
Construcţia şi asamblarea întregului sistem, care include obţinerea lamelelor, fabricarea umbo-ului, a garniturilor metalice şi a mânerului, procurarea sau producerea elementelor auxiliare (cuie, piele, clei etc.) a necesitat eforturile, uneori combinate, a doi oameni, concentrate în cca.10 zile de muncă (10h/zi), respectiv 200 ore/muncă în total. Desigur, într-un atelier de făurărie antic, această perioadă era, foarte probabil, mai redusă, în condiţiile experienţei oferite de activitatea dedicată, dotărilor specializate, a ajutorului oferit de personalul auxiliar etc.
Este util în acest punct şi un bilanţ economic, bazat pe inventarul materialelor utilizate:

- lemn: 0,12m33;
- piele: aproximativ 2m22 şi curele în lungime de aprox. 1m pentru priză plus una de 1m pentru transport pe umăr;
- lame metalice: lăţime 2cm, lungime 6m;
- umbo: diametru 22cm;
- cuie: 1,5cm lungime şi 1-2mm diametru;
- adeziv: adeziv pentru lemn, cca.250ml;
- ulei de in: aproximativ 250ml.

Fabricarea unui umbo
Umbo, parte a acestui experiment, a fost realizat în primăvara anului 2015, într-un atelier de fierărie tradiţional, scena a numeroase alte proiecte de arheologie experimentală. Ca materie primă s-a folosit un lingou de fier cu dimensiunile de 12x8x1,2cm, iar combustibilul, care a permis atingerea unor temperaturi ridicate, a constat dintr-un amestec de lemn uscat de stejar şi cărbune de fag. Uneltele întrebuinţate în procesul de realizare a replicii au fost: o nicovală, trei ciocane diferite, o daltă, un cleşte de fierărie şi două dornuri.
O primă etapă a constituit-o martelarea tablei de fier, din care să poată fi obţinută piesa finală. Această operaţiune, aparent simplă, s-a dovedit a fi mai dificilă decât ne aşteptam. Deformarea lingoului de metal tindea să fie neregulată, obţinând suprafeţe cu grosimi inegale, în speţă cu o grosime mai mare spre centru şi mai redusă spre periferie. Din această cauză grosimea dorită (1,2-1,5mm), a fost obţinută abia la a treia încercare, după ce tehnica necesară a început să fie mai bine stăpânită. În realizarea acestui proces s-au folosit ciocanele de dimensiuni mari, întreaga operaţiune durând aproximativ două ore.
Marginile suprafeţei astfel obţinute au fost regularizate prin decuparea cu dalta, suportul de lucru obţinut având o formă poligonală de aproximativ 30x30cm. Prin încălzirea succesivă, dar controlată, a tablei de fier (o încălzire prea puternică ar fi dus la „arderea” şi compromiterea metalului) şi prin aplicarea unor lovituri succesive de ciocan pe un traseu concentric şi radial, de la centru spre margine, s-a început deformarea suprafeţei plane şi transformarea sa treptată într-o calotă. Începând de acum, ciocanul utilizat a fost cel de 1kg.
Operaţiunile specifice (decălirea tablei, urmată de martelarea acesteia) s-au desfăşurat pe parcursul a două zile, ciclul operaţional de deformare a calotei, de la centru spre margine, repetându-se de şase ori. În această etapă, o atenţie sporită a fost acordată metodei de lovire şi sensului de mişcare a ciocanului la contactul cu piesa de fier, cu scopul de a „aduna” materialul, o subţiere a acestuia putând duce la distrugerea tablei exact în zona în care un umbo are nevoie de o rezistenţă sporită. Adâncirea concavităţii piesei s-a realizat progresiv, cu câte aproximativ 1cm pentru fiecare ciclu repetat (Pl.XL).
După obţinerea formei relativ semisferice a calotei, metalul a fost din nou încălzit şi prin lovituri uşoare de ciocan s-a încercat aducerea marginilor plate ale piesei la un unghi drept faţă de umărul calotei, fapt necesar în vederea montării acestui umbo pe suprafaţa plană a scutului. Forma circulară a piesei a fost mai apoi obţinută prin decuparea la cald cu ajutorul unei dălţi din fier. Orificiile de prindere, în număr de patru, dispuse diametral opus două câte două, au fost realizate de asemenea la cald, cu ajutorul a două dornuri cu diametre diferite, cel mai subţire dintre ele având menirea de a provoca perforarea, iar cel de al doilea fiind folosit în vederea lărgirii găurilor până la un diametru de aproximativ 5mm, în raport cu ţintele de fixare pe corpul scutului. Având în vedere rolul şi funcţionalitatea piesei, obiectul realizat a fost supus unui proces de călire, fiind încălzit până la incandescenţă şi răcit brusc în apă.
Rezultatul a fost un umbo din fier cu diametrul de 22cm, o adâncime a calotei de 6,7cm şi o greutate de 620g, prevăzut cu patru orificii pentru prindere. Grosimea tablei obţinute a fost uşor variabilă situată între 1,2-1,5mm. Piesa este extrem de robustă, rezistând bine la loviturile de sabie şi spadă din timpul încercărilor, fără a se deforma.

Consideraţii tactice
Scutul a fost dintotdeauna elementul esenţial de protecţie al unui soldat, indiferent de statutul sau locul său în ierarhie, fără ca rolul lui să fie întotdeauna doar defensiv. Lupta la distanţă, prin tirurile de săgeţi, proiectile, lănci şi suliţe, avea ca scop diminuarea efectivelor adverse înainte de contactul propriu-zis. În lipsa scuturilor de orice fel, mulţi inamici erau ucişi sau răniţi în această etapă a luptei, ceea ce putea modifica rapid sorţii bătăliei. Un bun exemplu sunt nesfârşitele războaie dintre romani şi barbari, în care disciplinata infanterie romană utiliza extrem de eficient scuturile, atât la modul defensiv –celebra formaţie testudo– cât şi ofensiv (prin lovituri directe sau împingeri de masă). Dintre aceşti barbari, aflaţi aproape permanent în conflict cu imperiul, dacii au fost cei care au tras învăţăminte metodice suplimentate spre final, de instructorii militari primiţi prin prevederile tratatelor. Chiar dacă nu au renunţat la scuturile specifice ovale, a căror geometrie este mai puţin eficientă pentru eforturile militare de grup, numărul mare de scuturi arată importanţa tactică pe care acestea le-au avut, mai ales în confruntările cu romanii. De ce au fost păstrate scuturile ovale, chiar dacă în cadrul unei formaţii profesioniste păreau inferioare?
Experimentele de reconstrucţie istorică au relevat o modalitate aparte de utilizare a acestor arme. Forma scutului era în aşa mod gândită încât acoperea eficient zonele cele mai vulnerabile ale corpului – bazin, abdomen şi torace. Mai exact doar corpul unui singur războinic. Spre deosebire de alte tipuri de scuturi (romane sau greceşti – care au o suprafaţă mai mare decât cea necesară unui individ, şi sunt mai potrivite pentru acoperirea reciprocă) scutul oval era adaptat unui stil de luptă individual, orientat spre iniţiativa personală. Spada lungă este şi ea parte a acestui mod de gândire militară. În plus, diferit de scuturile dreptunghiulare, scuturile ovale erau folosite atât de infanterie, cât şi de cavalerişti, diferenţa faţă de cavaleria romană fiind că, în lumea dacică priza rămânea pe antebraţ şi pumn.
Dacă utilitatea garniturilor metalice – indicatori ai calităţii unui scut, admiţând că ornamentaţia bogat reprezentată este compusă din aceste ranforsări, nu mai trebuie discutată, cea a umbo-urilor ridică unele semne de întrebare. Spre deosebire de lumea romană şi celtică, unde o astfel de piesă era montată central, în locul de unde soldatul avea priza, iar calota umbo-ului îi proteja mâna, în lumea barbară nord-dunăreană scutul era purtat şi folosit în mod diferit. Pe Columnă sunt o serie de scene (XXIV; XXV; XXXI; XXXII; XXXVIII; LXIV; LXX; XCIII; XCIV; XCVI; CXI; CXII; CXXII; CXXXIX; CXL; CXLIV; Pl.XXXVII) în care putem observa modul de prindere a scutului. În nici una dintre reprezentări nu apare vizibilă bara de priză pe umbo, ci doar modul de prindere şi susţinere a braţului cu curele – e adevărat că în mai multe unghiuri, de la braţul paralel pe diametrul mic al scutului, până la un unghi oblic faţă de acesta. Prinderea cu aceste curele –fixate prin nituire– explică şi raritatea mânerelor metalice din descoperirile arheologice49. Pe aceste considerente, la scuturile dacice (spre deosebire de cele romane) umbo-ul putea avea o contribuţie la ranforsarea structurii de rezistenţă, prinderea şi manipularea scutului făcându-se însă cu ajutorul unui mâner, din lemn, piele groasă sau metal, dispus pe partea dreaptă în interior şi fixat pe antebraţ cu curele. Acest sistem de prindere, cu rădăcini în spaţiul oriental, are proprietatea de a ţine scutul mai aproape de corpul războinicului, fapt ce reduce considerabil varietatea manevrelor ce pot fi făcute cu acesta, dar sporeşte forţa de lovire şi de împingere prin folosirea umărului şi implicit a întregului corp, în efortul de a presa masa adversă. În acest fel creşte rolul ofensiv al armei, umbo-ul devenind un pinten îndreptat împotriva inamicului.
Datorită modificării pe care o aduce suprafeţei scutului, umbo-ul putea controla într-o oarecare măsură spada adversarului, pe care o putea bloca sau devia, suficient timp pentru ca războinicul să îi aplice inamicului lovitura decisivă. Acest mod de luptă, propriu iniţiativelor personale şi duelurilor mai degrabă decât luptelor de linie, va duce în final la o lungire şi ascuţire a umbo-ului în secolele următoare, mai ales în mediul germanic, în strânsă relaţie cu tehnica de luptă cu spada. Privind retrospectiv problema acestor umbo-uri prin prisma funcţionalităţii, apare destul de evident faptul că rolul lui militar este mai redus decât părea anterior (sau cel puţin noi nu am reuşit să-l remarcăm suficient). Acest lucru poate sugera că el a fost păstrat de tradiţia războinică pe alte baze, cele mai logice fiind de natură spirituală. Locul lui pe scut şi forma acestuia sugerează o asociere cu unele culte solare, aflate sub patronajul zeului Apollo, cu trimitere la simbolistica miticului omphalos, manifestări religioase încă puţin descifrate în spaţiul discutat.

Concluzii
Recapitulând datele acumulate, se desprind câteva observaţii finale.
În primul rând este de remarcat discrepanţa vizibilă dintre numărul mic de componente asociate indubitabil cu scuturile, descoperite pe un spaţiu larg (Pl.XLI) şi cel al surselor iconografice, dominate de reliefurile Columnei traiane. Desigur, contextele funerare din care provin majoritatea componentelor metalice păstrate sunt ele însele o raritate, situaţie agravată de discreţia funerară a secolelor II a.Chr. - I p.Chr. Chiar şi aşa, numărul de scuturi este mic, raportat la acţiunile militare cunoscute. În acest cadru, este posibil ca scuturile realizate din placaj, cu garnituri şi umbo să nu fi fost accesibile tuturor categoriilor de războinici, ci doar elitei. Situaţia s-a schimbat în timp prin profesionalizarea unui număr tot mai mare de războinici şi prin accesul acestora la resurse tehnice şi economice superioare. Raritatea scuturilor din descoperirile acestei perioade poate fi explicată prin obiceiurile funerare nelămurite suficient cât să explice reducerea înmormântărilor şi, mai ales, prin numărul mare de astfel de arme capturate, ele fiind greu de ascuns.
Construcţia unui scut bun, ranforsat cu benzi, bordură şi umbo de fier implică o anumită tehnologie de lucru, o sumă de materiale diverse. Reconstituirea acestui tip de scut denotă o eficientizare practică, rezultatul fiind vizibil în calitate şi anduranţă. Forma şi construcţia specifică oferă un grad mare de protecţie, rezistând foarte bine la toate tipurile de arme ofensive. Tipurile de scuturi simple, din diverse împletituri acoperite cu piele, erau relativ eficiente doar împotriva săgeţilor şi proiectilelor. Contactele purtătorilor lor cu infanteria grea era evitată cu dârzenie, iar când se întâmpla totuşi, rezultatul era defavorabil lor. Spre deosebire de acestea, scuturile dacice rezistau la toate tipurile de proiectile, dar în special la asaltul armelor de luptă corp la corp. Având o masă ce ar putea fi estimată în jurul valorilor de 5-7kg, scutul putea fi mânuit uşor de un om antrenat, putea fi transformat într-o armă ofensivă, îndeosebi prin efectul de masă compactă. Sprijinit pe latura corpului, la un capăt pe şold şi la celălalt pe umăr, scutul devenea, alături de celelalte scuturi din formaţie, un adevărat berbece. Un accesoriu important, fără de care lupta cu scutul devenea periculoasă pentru purtătorul său, era obrăzarul coifului acestuia. Dat fiind faptul că antebraţul se transforma într-un ax orizontal al scutului, atunci când acesta era plasat pe lângă corp, loviturile puternice în jumătatea lui superioară basculau scutul, care pivota spre interior, tendinţă foarte puţin atenuată de forţa cu care era ţinut de mâner şi aproape anulată dacă mânerul nu era de lemn sau metal. Testând de nenumărate ori scutul în lupte simulate s-a remarcat faptul că doar sprijinirea scutului bine în umăr şi mai ales poziţionarea obrăzarului pe direcţia marginii superioare a scutului feresc loviturile cu propriul scut în maxilar sau oasele feţei. Scuturile ovale, axate pe apărarea unui singur războinic, mai aveau însă o vulnerabilitate consistentă, determinată de geometria lor. Chiar în linie sau în formaţii compacte, scuturile ovale nu închid eficient spaţiul de acces, permiţând pătrunderea suliţelor şi săgeţilor prin locurile rămase descoperite.
Este de prisos să spunem că un scut, preferabil de calitate, este indispensabil în orice tip de confruntare. Chiar în cadrul testelor sau luptelor simulate lipsa unui scut duce rapid la accidente şi răniri, mai mult sau mai puţin superficiale. Este explicabil, în această cheie, numărul mare de scuturi dacice prezente pe Columna lui Traian. Înarmarea dacilor, buni cunoscători ai războiului, în vederea confruntărilor cu legiunile romane, a însemnat şi dotarea a cât mai multor războinici cu scuturi puternice, pe lângă alte categorii de arme. Deşi nu avem date certe, este posibil, judecând după analogiile epocii, ca, cel puţin la nivelul elitelor, scuturile au avut şi un rol identitar, simbolurile de pe suprafaţa scutului identificând proprietarul, în masa de războinici.
Profesionalizarea războinicilor, vizibilă din multe unghiuri, a modificat arsenalul, calitatea şi numărul acestuia, iar tacticile s-au adaptat la noile moduri de luptă. În ceea ce priveşte scuturile, evoluţia morfologiei şi a caracteristicilor tehnice par a concentra tradiţii venite din mai multe direcţii. Pe de o parte forma ovală şi prezenţa umbo-ului ar indica o influenţă occidentală de origine celtică. Pe de altă parte, renunţarea la priza pe interiorul umbo-ului şi adoptarea sistemului de curele ataşate pe braţ şi manipularea întregului scut cu ajutorul unui mâner fixat pe partea interioară a placajului pare a avea rădăcini orientale, ajuns în nordul Dunării pe filieră grecească şi/sau tracică.
Putem spune, aşadar, că scutul oval, cu umbo şi priză pe antebraţ reprezintă însumarea mai multor tradiţii marţiale, din diverse spaţii geografice şi culturale cu care dacii au venit în contact. Prezenţa acestei arme în cadrul mobilierului funerar este justificată de însăşi funcţia sa principală, aceea de a apăra războinicul, depunerea în morminte având rolul de a transfera această funcţie în planul fantastic al existenţei.
Scuturile ovale completează arsenalul unor războinici profesionişti, flexibili în ce priveşte importul de arme şi idei militare, dar care şi-au adaptat importul de idei propriilor experienţe marţiale şi mai ales propriei culturi.


BIBLIOGRAFIE:


Titlu complet: Reconstrucţia unui scut din epoca dacică. Consideraţii de ordin istoric, tactic şi structural

Autori: Borangic Cătălin, Marcu Marius, Barbu Marius

Apărut în: Acta Mvsei Porolissensis, XXXVII, 2015, p.115-170

Rezumat
Prezentul studiu a avut ca scop principal reconstrucţia unui scut folosit de către războinicii daci în perioada cuprinsă între secolul II a.Chr şi secolul II p.Chr., prin metode specifice arheologiei experimentale. Documentarea pentru acest demers a avut ca sursă principală descoperirile arheologice din nordul Dunării, pentru care au fost cercetate toate documentele arheologice privitoare la subiect, descoperite în spaţiul discutat. Completarea dosarului istoric al acestor piese de armament dacice s-a făcut prin consultarea tuturor surselor iconografice cunoscute, astfel de scuturi figurând pe monumente publice romane (Columna lui Traian, Tropaeum Traiani de la Adamclisi), obiecte de artă romană sau locală şi monede. S-a apelat la analogii din alte spaţii culturale şi geografice, contemporane cu subiectul.
Rezultatul experimentului a fost realizarea unor scuturi diverse, cu care am reuşit să probăm anduranţa lor, utilitatea practică şi modul de luptă. Etapele reconstrucţiei au cuprins toate componentele folosite: placajul de lemn, garniturile metalice şi cuiele, pielea şi mai ales, piesa centrală numită umbo, utilizând doar un instrumentar tehnic compatibil cu epoca dacică.
Cumulând datele obţinute, s-a putut creiona rolul scutului în cadrul echipamentului unui războinic profesionist şi al acestui războinic în structura socială care l-a conţinut. Scutul oval completează arsenalul unor războinici adaptabili în ce priveşte armamentul, dar care l-au modelat potrivit propriilor experienţe militare şi mai ales propriei culturi. Evoluţia morfologiei şi a caracteristicilor tehnice a scuturilor dacice par a concentra tradiţii venite din mai multe direcţii. Pe de o parte forma ovală şi prezenţa umbo-ului ar indica o influenţă occidentală de origine celtică. Pe de altă parte, renunţarea la priza pe interiorul umbo-ului şi adoptarea sistemului de curele ataşate pe braţ şi manipularea întregului scut cu ajutorul unui mâner fixat pe partea interioară a placajului pare a avea rădăcini orientale, ajuns în nordul Dunării pe filieră grecească şi/sau tracică.

Cuvinte cheie: reconstrucţie, arheologie experimentală, scut, umbo, dacic

Note
1 [... in bellum profectus est cum cognitis militibus hostem Parthum contemnentibus, saggitarum ictus post ingentia Dacorum falcibus inlata volnera despicatui habentibus]. M. Cornelius Fronto, Principia Historiae, II, p.204.
2 Tacitus VI, 4.
3 Glodariu, Iaroslavschi 1979, p.130. Autorii identifică două tipuri de umbo, pe care le tratează ca variante ale unei singure categorii. Reluând problematica, Cătălin P. Constantin regrupează descoperirile, identificând trei tipuri (Constantin 2011, p.258-259).
4 Moscalu 1977, p.337-338. Se pare însă că celţii au preluat acest element din spaţiul mediteraneean (Cf. Daremberg, Saglio 1926, tom 5.1 (T-Z), s.v. umbo, p.584), pe filieră grecească, inovaţiile aduse acestei arme fiind atribuite mercenarilor carieni (Iancu 2014, p.18). Traseul şi evoluţia umbo-ului din lumea egeeană spre interiorul Europei sunt greu de reconstituit exact, dar par să fi avut o vechime mult mai mare (Hencken 1950, p.294-309).
5 În anul 1966 are loc o descoperire întâmplătoare pe grindul Baba Aniţa, pe raza satului Plosca a unui mormânt de incineraţie din care s-au recuperat mai multe fragmente din lama unei spade, două vârfuri de lance şi un fragment de umbo asemănător cu cel de la Corlate. Berciu 1966, Fig.6/3.
6 Nicolăescu-Plopşor 1945-1947, p.22; Pl.II/2.
7 Rapin, Bruneaux 1988, p.22.
8 Conform tipologiei propusă de C.Constantin (2011, p.258-259).
9 Constantin 2011, p.258-259.
10 Borangic 2014, p.48.
11 Moscalu 1977, p.334-335-337, Fig.7; Borangic, Bădescu 2014, p.79.
12 Vulpe 1976, p.201; Fig.14/5; Borangic, Bădescu 2014, p.78. Din acest sit s-au recuperat resturile metalice a cel puţin trei scuturi.
13 Glodariu, Moga 1989, p.105; Fig.89/3.
14 Popa 2011, 302.
15 Lupu 1989, p.74-75, Pl.25/1-4. Umbo-urile descoperite aici, ca şi restul armelor descoperite, au fost puse în relaţie cu atelierele locale de prelucrare a fierului (p.105).
16 Existenţa unui scut provenit din situl de la Cetăţeni este semnalată pentru prima oară cu ocazia publicării rapoartelor de săpătură pe anul 1962 (Popescu 1963a, p.456/53, care notează laconic doar prezenţa unui „scut”, fără amănunte sau desene), dar detalii nu au fost publicate. Informaţia a fost totuşi preluată ulterior de literatura de specialitate (Măndescu 2003, p.58, cu bibliografia mai veche, unde este specificat că este vorba de un umbo), dar piesa nu a mai apărut nicăieri. Pe fondul acestei incertitudini, iscată şi din cauza împrăştierii materialelor rezultate, de către descoperitor, către mai multe muzee, este imposibil de stabilit exactitatea informaţiei ori morfologia sau starea de conservare a piesei.
17 Andriţoiu, Rustoiu 1997, p.108, Fig.116/3.
18 Gherghe 2015, p.90.
19 Popescu 1963, p.8-9, Fig.4/4; Fig.5/4.
20 Nicolăescu-Plopşor 1945-1947, p.23; Pl.V/10.
21 Spânu 2001-2002, p.84. Asupra inventarului provenit de la Ogradena (publicat anterior ca fiind descoperit la Dubova, Mehedinţi) planează o serie de incertitudini, plecate de la sincopele de raportare a descoperirilor şi rezultatelor. Deşi inventarul este publicat, cel puţin parţial, de către D.Spânu (2001-2002; 2003), el a mai intrat meteoric în literatura de specialitate. Având la bază manuscrise ale lui F.Medeleţ, cercetătorul A.Rustoiu reia problema şi cu toate că notează punctul de descoperire „Dubova”, face precizarea că locul de provenienţă al pieselor aparţine comunei Ogradena (Rustoiu 2007, p.86, nota 19).
22 Două exemplare. Daicoviciu 1954, p.92, Fig.X/2-3. Nu am inclus în categoria armelor aşa-zisul scut de fier, provenit din cetatea de la Piatra Roşie (Florea, Suciu 1995, p.47-61), precum nici aşa-zisele umbo-uri din proximitatea cetăţii, ultimele descoperite de către braconierii arheologici (prezente în spaţiul public, dar nepublicate încă), funcţionalitatea acestor placaje metalice nefiind încă lămurită. Ornamentaţia bogată, dimensiunile şi forma, proximitatea unui important loc de cult pledează pentru destinaţia lor religioasă sau cel mult ca parte a unei panoplii de paradă (ipoteză ea însăşi discutabilă dat fiind lipsa armamentului de paradă din epoca dacică, spre deosebire de precedentele getice).
23 Sîrbu et alii, 2007, p.48-49, Fig.12; 15-16.
24 Glodariu, Iaroslavschi 1979, p.130. Este notată descoperirea unor astfel de piese (una sau mai multe?) fără detalii sau desene însă.
25 Zirra 1971, p.180, Abb.1/19. Autorul a identificat o serie de umbo-uri, pe care însă le-a tratat marginal, adesea fiind specificat doar locul de descoperire, însoţit de un desen minimal.
26 Zirra 1971, p.192, Abb.8/30. Din aceeaşi zonă mai provine un umbo (Pl.III/4) descoperit în condiţii necunoscute, datat în sec. I a.Chr. (Zirra 1971, Abb.15/24).
27 Kotigoroshko 2009, p.102, Fig.19/3; p.103, Fig.20/1; p.104, Fig.21/1; p.111, Fig.28/1-7.
28 Sîrbu 1993, p.80; 83; Fig.20/2.
29 Budinský-Krička, Lamiová-Schmiedlová 1990, p.263; p.265, pl.XVIII/ 4, 13,11, 8. De aici provin resturile a cel puţin trei scuturi.
30 Armele provin din inventarul unor morminte plane de incineraţie, care mai conţineau spade, pumnale curbe, vârfuri de lance, zăbale. Gherghe 2015, p.94.
31 Descoperit cu ajutorul unui detector de metale, umbo-ul, fragmentat, făcea parte din inventarul unui mormânt de incineraţie care mai conţinea un pumnal curb de tip sica, un vârf de lance îndoit, fragmente de fier care proveneau de la rama unui scut, fragmentele unei lame de spadă cu teacă, o zăbală întreagă şi un călcâi de suliţă, în amestec cu cenuşă, bucăţi de cărbune şi oase umane calcinate. Gherghe 2015, p.99.
32 Vulpe, Căpitanu 1971, p.158; Fig.3/3-5; 7.
33 Ursachi 1995, p.144-145; Pl.48/14-15-19; Pl.256/15-16.
34 Sanie 1981, p.61, Pl.9/5. Este posibil, potrivit autorului, ca această garnitură să fi aparţinut unui scut roman. Analogiile cu apropiatul mormânt de la Răcătău lasă deschisă posibilitatea ca scutul să fi fost dacic.
35 Dupoi, Sîrbu 2001, p.34; Fig.36/5; Fig.40/14).
36 Budinský-Krička, Lamiová-Schmiedlová 1990, p.265; Pl.XVII/6.
37 Popa 2011, p.302, cu bibliografia.
38 Glodariu, Moga 1994, p.38, Fig.7-8.
39 Pop 2000, p.333, Fig.1. Apartenenţa elementelor iconografice la panoplia dacică este justificată de prezenţa unor arme curbe, pe care autorul le consideră pumnale curbe de tip sica, iar scuturile sunt identificate drept cnemide. Am putea spune că armele curbe ilustrate sunt însă săbii încovoiate, dacă admitem raportarea proporţională, iar lipsa cnemidelor din panoplia dacică duce la concluzia că celelalte arme sunt scuturi, cu atât mai mult cu cât în centrul lor se observă umbo-uri.
40 Această ipoteză este sugerată de descoperirea unor fragmente înguste de tablă de fier în zona Sarmizegetusei Regia (Glodariu, Iaroslavschi 1979, p.130). Lipsa desenelor sau imaginilor, datorată în parte stării de conservare precare a resturilor metalice nu permite însă o identificare certă a funcţionalităţii acestor resturi, rămase de altfel nepublicate.
41 Replica a fost realizată de către Augustin Nae, meşter şi autor a mai multe proiecte de arheologie experimentală.
42 Aceste scuturi însă trebuie să fi ieşit din uz odată cu utilizarea pe scară largă, în spaţiul discutat, a arcurilor recurbate, care puteau genera suficientă forţă pentru a le penetra, ajutate şi de forma vârfurilor de săgeţi specifice.
43 Herodot, Istorii, VII, 75; Aristofan, Acarnienii, 160; Clemens Alexandrinul, Covoarele, 1, 16, p.132; Strabon, Geografia, VII, 3, 17). Despre utilizarea unor scuturi improvizate, din spaţii cronologice mai apropiate, ne aminteşte şi Caesar atunci când vorbeşte despre revolta celţilor aduatuci, care predaseră o parte din arme romanilor şi pornesc într-o ultimă încercare de rezistenţă înarmaţi cu arme ascunse în prealabil, apăraţi de scuturi făcute din scoarţă de copac sau din nuiele împletite, pe care, constrânşi de lipsa de timp, le-au îmbrăcat imediat în piei; Caesar, II, 33.
44 Un scut roman a fost descoperit intact, conservat datorită condiţiilor climatice specifice, la Dura Europos, un fort roman din Siria, datat în jurul anului 200 p.Chr., căruia i s-a putut analiza structura. Bishop, Coulston 1993, p.149-151.
45 Experimentele, atât cele privitoare la fabricarea scuturilor, cât şi folosirea lor în situaţii de luptă, au fost efectuate în cadrul Asociaţiei Culturale Omnis Barbaria din Satu Mare şi Asociaţiei Terra Dacica Aeterna din Cluj-Napoca, grupuri de reenactment specializate în reconstituiri istorice ale Antichităţii celtice, dacice, romane şi sarmatice.
46 Am preferat acest tip de lemn din mai multe considerente, cele mai importante fiind rezistenţa la şocuri, elasticitatea finală, greutatea redusă şi, într-o oarecare măsură, facilitatea prelucrării. Soluţia nu este nouă, ea fiind folosită şi în Antichitate: Orice plantă acvatică dă foarte puţină căldură, însă este foarte mlădioasă şi de aceea foarte bună pentru confecţionarea scuturilor; rana acesteia se strânge, cicatricea se închide imediat şi de aceea suportă cu mai multă rezistenţă fierul; de felul acesta sunt smochinul, mielăreaua, salcia şi de aceea sunt cele mai folositoare. Plinius, XVI, 77.
47 Acest supliment de îmbinare nu a putut fi documentat arheologic. Fie cuiele, de foarte mici dimensiuni, nu s-au păstrat, fie, mai probabil, ele nu erau folosite şi aderenţa straturilor se baza doar pe cleiul folosit şi pe garniturile metalice. Placajul realizat fără aceste cuie a avut permanent tendinţa de a se desprinde, mai ales la capătul şipcilor.
48 Una dintre aceste soluţii era transportul armelor grele, în acest caz al scuturilor, cu ajutorul mijloacelor de transport care însoţeau armata în expediţii. Cavaleriştii îşi puteau atârna scutul la harnaşament, dar infanteria apela la încărcarea scuturilor în care sau căruţe, aşa cum sunt vizibile şi pe Columna lui Traian (scena XXXVII) sau pe metopele de la Adamclisi (metopa XXXVII).
49 Un singur mâner descoperit până acum, relativ incert ca funcţionalitate, respectiv resturile de arme dintr-un mormânt (sau mai multe?) de incineraţie, situat, cel mai probabil, din proximitatea cetăţii de la Piatra Craivii, jud.Alba. Cf.Popa 2008, p.359, Pl.1/4.

Planşe:










































Abrevieri

ATSActa Terrae Septemcastrensis, Sibiu, 2002.
ApulumApulum, Acta Musei Apulensis, Buletinul Muzeului regional Alba Iulia (din 1992 Muzeul Naţional al Unirii), Alba Iulia, 1, 1942.
BCŞSBuletinul Cercurilor Ştiinţifice Studenţeşti, Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, 1995.
BMMNBuletinul Muzeului Militar Naţional, Bucureşti, 1937-1942. Din 2003 (I), serie nouă.
DaciaDacia. Recherches et découvertes archéologiques en Roumanie. Bucureşti, I, (1924) – XII (1948). Nouvelle série: Revue d’archéologie et d’historie ancienne. Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, Bucureşti.
EphNapEphemeris Napocensis, Cluj-Napoca, 1, 1993.
SlovArchSlovenská Archeológia. Časopis Archeologického ústavu Slovenskej akadémie vied v Nitre, Bratislava, 1, 1953.
SCIV(A)Studii şi cercetări de istorie veche, Bucureşti, 1, 1950 (din 1974 Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie).
Thraco-DacicaThraco-Dacica, Bucureşti, I, 1980.

Bibliografie
Andriţoiu, Rustoiu 1997 – Ioan Andriţoiu, Aurel Rustoiu, Sighişoara-Wietenberg. Descoperirile preistorice şi aşezarea dacică, 1997.
Berciu 1966 – Dumitru Berciu, Les Celtes et la civilisation de La Tène chez les Géto-Daces, în Bulletin of the Institute of Archaeology, 6, 1966, p.75-93.
Bishop, Coulston 1993 – M.C.Bishop, J.C.N.Coulston, Roman Military Equipment: From the Punic War to the Fall of Rome, 1993.
Borangic 2014 – Cătălin Borangic, Valoarea economică teoretică a echipamentului unui senior al războiului din lumea dacică, în BCŞS, 20, 2014, p.39-70.
Borangic, Bădescu 2014 – C.Borangic, Alexandru Bădescu, Civilizaţia geto-dacică (I). Arme şi echipamente din patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a României, 2014.
Budinský-Krička, Lamiová-Schmiedlová 1990 – Vojtec Budinsky-Krička, Maria Lamiová-Schmiedlová, A Late 1st Century B.C. - 2nd Century A.D. Cemetery at Zemplin, în SlovArch, 38, 2, 1990, p.245-354.
Caesar Caius IuliusBellum Gallicum, traducere de Janina Vilan-Unguru, 1964.
Cichorius 1896-1900 - Conrad Cichorius, Die Reliefs der Traianssäule, Berlin, 1896-1900.
Constantin 2011 – Cătălin-Petre Constantin, Piese de echipament defensiv la geto-daci. Umbo-uri de scut, Bibliotheca Musei Porolissensis, XIII, Identităţi culturale locale şi regionale în context european – Studii de arheologie şi antropologie istorică, In memoriam Alexandri V.Matei, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2011, p.257-264.
Daicoviciu 1954 – C. Daicoviciu, Cetatea dacică de la Piatra Roşie, 1954.
Daremberg, Saglio 1926 – C.Daremberg, M.E.Saglio, Dictionnaire des Antiquités Grecques et Romaines, Paris, 1926, tom 5.1 (T-Z).
Dupoi, Sîrbu 2001 – Vasile Dupoi, Valeriu Sîrbu, Pietroasele-Gruiu Dării. Incinta fortificată, 2001.
Florea, Suciu 1995 – Gelu Florea, Liliana Suciu, Observaţii cu privire la scutul de la Piatra Roşie, în EphNap, V, 1995, p.47-61.
Florescu 1960 – Florea Bobu Florescu, Monumentul de la Adamklissi Tropaeum Traiani, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, [1960].
Florescu 1969 – Florea Bobu Florescu, Die Trajanssäule. Grundfragen und Tafeln, Bukarest, 1969.
Gherghe 2015 – Petre Gherghe, Aşezarea şi necropola geto-dacică de la Spahii-Câmpul Spahiului, judeţul Gorj, 2015.
Glodariu, Iaroslavschi 1979 – Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavschi, Civilizaţia fierului la daci (sec. II î.e.n.-I e.n.), 1979.
Glodariu, Moga 1994 – I.Glodariu, Vasile Moga, Tezaurul dacic de la Lupu, în EphNap, 4, 1994, p.33-48.
Hencken 1950 – Hugh Hencken, Herzsprung Shields and Greek Trade, în American Journal of Archaeology, 54, 4 (Oct.-Dec.), 1950, p.294-309.
Iancu 2014 – Liviu Mihai Iancu, Carieni în Orientul Mijlociu în epoca arhaică, în BCŞS, 20, 2014, pp.17-38.
Kotigoroshko 2009 – V.Kotigoroshko, Malokopanskij nekropol' (ur. Cellenitsa), în Karpatika, 38, 2009, p.58-133.
Lupu 1989 – Nicolae Lupu, Tilişca. Aşezările arheologice de pe Căţănaş, 1989.
Măndescu 2003 – Dragoş Măndescu, Arme din situl geto dac de la Cetăţeni, în BMMN, S.N.I/II, 2003, p.26-31.
Moscalu 1977 – Emil Moscalu, Sur les rite funéraires des géto-daces de la plaine du Danube, în Dacia, N.S.XXI, 1977, p.329-339.
Nicolăescu-Plopşor 1945-1947 – C.S.Nicolăescu-Plopşor, Antiquités celtiques en Olténie, în Dacia, XI-XII, 1945-1947, p.17-43.
Plinius – Gaius Plinius Secundus, Naturalis Historia. Enciclopedia cunoştinţelor din Antichitate, trad. de Ioana Costa şi Tudor Dinu, 2002.
Pop 2000 – Constantin Pop, Un petit tropaeum en bronze découvert dans la Dacie romaine, în H.Ciugudean, V.Moga (ed.), Army and Urban Development in the Danubian Provinces of the Roman Empire, 2000, p.333-335.
Popa 2008 – Cristian Ioan Popa, A Possible Dacian Burial in the Vecinity of the Piatra Craivii Fortess, în Apulum, XLV, 2008, p.357-365.
Popa 2011 – C.I.Popa, Valea Cugirului – din preistorie până în zorii epocii moderne, 2011.
Popescu 1963a – Dorin Popescu, Săpăturile arheologice din Republica Populară Română în anul 1962, în SCIV, 14, 1963, p.451-466.
Popescu 1963 – D.Popescu, Două descoperiri celtice din Oltenia, în SCIV, tom 14, nr.2, 1963, p.403- 411.
Rapin, Bruneaux 1988 – A.Rapin, J.L.Bruneaux, Gournay, II. Boucliers, Lances, depots et trophees, 1988.
Rustoiu 2002 – Aurel Rustoiu, Războinici şi artizani de prestigiu în Dacia preromană, 2002.
Rustoiu 2007 – A.Rustoiu, About a curved dagger descovered at Piatra Craivii, în Apulum, XLIV, 2007, p.83–97.
Sanie 1981 – Silviu Sanie, Civilizaţia romană la est de Carpaţi şi romanitatea pe teritoriul Moldovei (secolele II î.e.n.- III e.n.), 1981.
Sîrbu 1993 – Valeriu Sîrbu, Credinţe şi practici funerare, religioase şi magice în lumea geto-dacilor, 1993.
Sîrbu et alii 2007 – V.Sîrbu, Sabin Luca, Cristian Roman, Tombs of Dacian Warriors (2nd–1st C.BC) found in Hunedoara– Grădina Castelului (Hunedoara county), în Acta Terrae Septencastrensis, VI, 1, 2007, p.155-177.
Spânu 2001-2002 – Daniel Spânu, Un mormânt de epocă târzie Latène de la Dubova, în SCIVA, tom.52-53, 2001-2002, p.83-132.
Tacitus – Cornelius Tacitus, De origine et situ Germanorum, traducere de T.Naum, 1963.
Vulpe 1976 – Al.Vulpe, La nécropole tumulaire gète de Popeşti, în Thraco-Dacica, 1, 1976, p.193-215.
Vulpe, Căpitanu 1971 – Al.Vulpe, Vasile Căpitanu, Une tombe isolée de l`époque de La Téne á Răcătău, în Apulum, IX, 1971, p.155-164.
Zirra 1971 – Vlad Zirra, Beitrage zur Kenntnis des Ketlischen Latene in Rumanien, în Dacia, N.S., XV, 1971, p.171-238.

Abstract
The main objective of this study is presenting the steps for the reconstruction of a shield, used by the Dacian warriors in the timeframe between 2nd century BC and 2nd century AD using methods specific to the experimental archaeology. The initiative was documented for several sources. The main source is from archaeological discoveries at the North of the Danube, for which, all the archaeological documents regarding the subject were studied. The historical files of these pieces of Dacian armory were completed by consulting all known iconographical sources, such shields being represented on public Roman monuments (Trajan's Column, Tropaeum Traiani at Adamclisi), objects of Roman or local art objects and coins. Also, analogies from other cultural and geographical spaces contemporary with the subject, were used.

The result of the experiment was the creation of different shields, in order to test their endurance, their practical utility and the fighting methods. The reconstruction covered all the components: wooden body, metallic edge, nails, leather and especially the central piece called umbo, and it was manufactured using only tools technically compatible with the Dacian era.

Putting together all the results from the experiment, we could sketch the role of the shield in the entire equipment of a professional warrior and of this warrior's in the social structure to which he belonged. The oval shield completes the arsenal of an adaptable warrior, but they made it to their own military and cultural needs and experience. The evolution of the morphology and technical characteristics of the Dacian shields seems to concentrate on traditions originating from several directions. On one side, the oval shape and the presence of the umbo, would indicate an occidental, Celtic origin. On the other side, the replacement of the grip inside the umbo with straps for the arm and the handling of the entire shield with a handle attached to the interior side of the wooden board seem to have oriental roots, brought to the North of the Danube through a Greek or Thracian connection.

Keywords: reconstruction, experimental archaeology, shield, umbo, dacians