Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (13)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (41)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (361)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

EUGEN IAROSLAVSCHI. SERIE DE INTERVIURI

28-10-2012


Eugen Iaroslavschi (I): Fierul dacilor

28 sep 2007
Autor: Eugen Iaroslavschi

Povestea fierului rămâne una dintre cele mai pasionante din toată istoria civilizaţiei umane. Neschimbată în datele sale esenţiale, ea are capitole distincte pentru diferitele zone şi colectivităţi, în funcţie de specificul acestora. Nu alta era situaţia în Dacia. Despre toate acestea, despre fierul, dar şi despre aurul dacilor, ne vorbeşte şeful secţiei arheologie a Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, Eugen Iaroslavschi, profesor la Facultatea de istorie a Universităţii clujene, autor al unor lucrări fundamentale consacrate acestui subiect. (Radu Constantinescu)

Istoria se învaţă din cărţi

Am fost din copilărie atras de poveşti. De istorioare. Am avut şi dascăli buni, care au ştiut să-mi cultive acest interes pentru poveştile frumoase. Pe de altă parte, îmi amintesc că, deşi eram un copil firav, îmi plăcea să intru în dispute cu colegii, ceea ce se termina adesea prost pentru mine... Mă gândesc că, poate, şi acest aspect m-a făcut să mă îndepărtez de jocurile atletice, să mă refugiez în biblioteci, unde am descoperit plăcerea lecturii.
Citeam foarte mult. După război, bibliotecile erau destul de sărace, găseam mai ales literatură sovietică care proslăvea faptele de arme ale soldaţilor ruşi, dar căutam cu insistenţă şi alte lecturi prin podurile caselor, pe la vecini. Eram atras de literatura de aventuri. Pe atunci nu ştiam că aveam să devin arheolog şi că viaţa mea va fi o frumoasă şi permanentă aventură. Zilele, nopţile de lectură, adesea pe ascuns, sub plapumă, au însemnat extraordinar de mult pentru formarea mea ulterioară. Foarte multe cunoştinţe s-au acumulat atunci, în special cele de istorie. Am citit că Alexandre Dumas se lăuda că el, cu romanele sale, i-a învăţat pe francezi mult mai multă istorie decât nu ştiu câţi academicieni. Ei bine, şi eu am învăţat istoria din cărţi. Îl citeam cu pasiune pe Sadoveanu şi pot afirma fără să greşesc că datorită scrierilor lui m-am apropiat de istoria noastră şi că atunci, în acei ani trişti şi săraci, a înmugurit pasiunea mea pentru acest domeniu căruia i-am dedicat întreaga viaţă.
Am copilărit în comuna Mintiu Gherlii, unde războiul i-a adus pe ai mei din Basarabia. Tatăl meu luptase în armata română până în ultimele zile ale războiului. Şi nu s-a mai întors acasă ca să nu-l ducă ruşii în Siberia, aşa cum s-a întamplat cu alţi conaţionali. Liceul l-am făcut la Gherla, unde mediul intelectual de aici m-a ajutat să continui ceea ce începusem în şcoala generală: să citesc mult, aproape obsesiv.

Cu Daicoviciu la Feţele Albe

Am dat examen de admitere la Facultatea de istorie a Universităţii din Cluj. Eram 8-9 pe un loc, dar nu am ezitat nici un moment. Simţeam că acesta este drumul pe care trebuie să-l urmez. Am avut şansa unor profesori extraordinari, pe care, acum când cei mai mulţi au plecat dintre noi, mi-i amintesc cu mare respect. Urmăream cu sufletul la gură cursurile actualului academician Camil Mureşan, care, deşi preda o disciplină la care eu nu am aderat prin meseria mea, istorie universală modernă, realmente mă fascina. Vasile Vesa, care este acum în pragul pensiei, era asistentul lui şi se completau extraordinar. Seminariile sale erau o adevărată încântare.
În anul I l-am cunoscut pe Hadrian Daicoviciu. Era un om deosebit, îţi atragea atenţia de la bun început prin fizicul său, prin ţinuta distinsă, prin întregul comportament sobru, dar apropiat de studenţi. Îl iubeam cu toţii. Am avut şansa ca încă de la terminarea anului I, în vara lui 1969, să mă ia pe şantier cu el, la Feţele Albe, în Munţii Orăştiei. Eram acolo studenţi, dar şi muzeografi, asistenţi. A fost o ucenicie extraordinară, în ciuda dificultăţilor care existau pe şantier. O ucenicie care te marchează, ca istoric, pentru tot restul vieţii: orele de muncă extenuantă, dar palpitantă, traiul în cort, focul de tabără în aer liber, ploile, norii care te înconjoară...
Faptul că am trăit destul de mult alături de Hadrian Daicoviciu, într-un anturaj de oameni de calibrul lui, m-a făcut părtaş la istorioarele, poveştile, la disputele lor. Eram la început de drum, nici nu îndrăzneam să intru prea mult în vorba, fiind impresionat de calitatea înaltă a discuţiilor, aşa că de la fiecare în parte încercam să "fur" câte ceva. Mi-aduc aminte de vizitele lui Emil Condurachi la Sarmizegetusa - el era rudă prin alianţă cu Constantin Daicoviciu - şi de discuţiile pe care le purta cu acesta. Nu pot uita serile de la Feţele Albe, când ne întâlneam cu profesori din cele două Germanii, pe atunci, sau din SUA, veniţi să cunoască la faţa locului miracolul civilizaţiei dacice, şi când, în faţa unui pahar de ţuică care mai dezlega limbile, se discuta despre arheologie, despre epigrafie latină, dar şi despre tragicii greci. Eram tânăr, ascultam cu atenţie disputele din jurul meu şi... învăţam. Au fost momente unice, fundamentale în formarea mea ca istoric.
Această ucenicie m-a convins să mă specializez în epoca dacică, drept care, în anul trei, mi-am ales ca teză de licenţă Prelucrarea fierului în Dacia, avându-i ca îndrumători pe Hadrian Daicoviciu şi Ioan Glodariu. De altfel, alături de profesorul Glodariu, am publicat în 1979, la editura Dacia, o lucrare mult apreciată în lumea ştiinţifică: Civilizaţia fierului la daci. Apoi, am extins şi aprofundat preocupările de investigare a culturii materiale dacice în teza mea de doctorat, dezvoltată într-o lucrare de sinteză, unică în literatura de specialitate, pe care am publicat-o în 1997 sub titlul Tehnica la daci.

Puritatea fierului la daci

Dacă mă gândesc bine, încă din copilărie eram fascinat de tulburătoarea poveste a fierului. În loc să alerg cu ceilalţi băieţi, îmi plăcea să stau ore întregi la fierăria din sat, lângă Albert baci, un fierar cumsecade, care, ca să ne impresioneze, izbea cu barosul în fierul înroşit, scoţând mănunchiuri de scântei. Rămâneam lângă el ca să văd tot lanţul operator de prelucrare a fierului - de la încălzirea bucăţii de metal la realizarea unei banale potcoave. Plăcerea de a adăsta prin fierării mi-a rămas şi astăzi. De multe ori, când merg pe teren şi trec prin faţa unui asemenea atelier, opresc maşina şi mă aşez la taclale cu meşterii. Mi-am dat seama că multe lucruri pe care vrem să le înţelegem în meseria noastră de arheologi le putem descoperi stând de vorbă cu artizani care mai practică aceste meserii apuse. Aşa am fost la fierăriile din Vărădia sau Vrani, judeţul Caraş-Severin, unde am vorbit cu fierarii locali, oameni simpli, şcoliţi pe lângă meşteri şvabi. Interesant este că ei nu ştiu prea bine terminologia în limba română pentru anumite operaţiuni, deşi sunt români şi nu vorbesc germana. Dar atunci când vor să spună că topesc fierul, folosesc un termen nemţesc, pe care l-au învăţat odată cu meseria. Tehnologia lor actuală este asemănătoare cu cea a dacilor. Metodele sunt cele tradiţionale, simple dar eficiente, fără a folosi curentul electric sau forţa aburilor, deşi azi dispun de ele. I-am tras de limbă şi am aflat cum pregătesc mangalul, materia primă cu care încing focul în forjă. Şi am constatat că şi-l prepară aşa cum făceau şi dacii, preferând ca esenţă de lemn de foc prunul. Chiar şi uneltele pe care le folosesc sunt asemănătoare cu cele antice, pe care le-am găsit în săpături. Ca să nu mai spun că şi materialele sunt cele utilizate acum 2.000 de ani.
Una dintre metodele esenţiale cu care operează arheologii este analogia. Ştim anumite lucruri şi vrem să le comparăm cu alte civilizaţii. În ce mă priveşte, am încercat o comparaţie a civilizaţiei dacice cu celelalte din aşa-zisa lume clasică, sclavagistă greco-romană. Şi mi-am dat seama că civilizaţia dacilor nu este cu nimic mai prejos de cea greacă sau romană, că populaţia daco-getică este comparabilă sub toate aspectele, inclusiv al tehnicilor utilizate, cu celelalte civilizaţii şi este net superioară altora din aşa-zisa lume barbară, adică din afara graniţelor imperiului. Evident, fierăria dacilor, sub aspect cantitativ, nu se poate compara cu cea romană; mult mai puţine piese se produceau în Dacia decât în peninsula italică. Dar sub aspect calitativ este comparabilă. O lupă de fier obţinută de romani nu are o puritate diferită de o lupă obţinută în munţii Orăştiei. În plus, calitatea oţelului dacilor este una excepţională. Lupele lor aveau o puritate de 99,93% fier. Prin ţinerea acestora într-un mediu bogat în carbon, la temperaturi înalte, fierul absorbea treptat din carbon şi devenea pe îndelete oţel, care apoi, prin călire şi aruncare în diverse lichide, ajungea la gradul de duritate dorit. Dacii erau foarte apropiaţi, prin tehnicile de prelucrare pe care le foloseau, de lumea romană. Multă vreme la noi s-a crezut că celţii au fost cei care au influenţat făurăria. Ei bine, observaţiile făcute de specialişti în ultimii ani constată că, în mod covârşitor, civilizaţia fierului a fost influenţată de tehnicile romane şi nu de celţi.

citeşte mai departe...


Eugen Iaroslavschi (II): Brăţările dacice au amprenta Munţilor Apuseni

5 oct 2007
Autor: Eugen Iaroslavschi

În vara anului 2007, când primele trei brăţări dacice recuperate urmau să se întoarcă în România, Eugen Iaroslavschi, şeful secţiei de Arheologie a Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, s-a deplasat la Frankfurt, pentru a expertiza preţioasele obiecte. Alături de alţi câţiva specialişti români şi străini, arheologul clujean a avut prilejul de a examina centimetru cu centimetru brăţările... (Radu Constantinescu)
Preocupat de aspectele tehnice ale civilizaţiei dacilor, implicit de tehnicile lor de prelucrare a metalelor, era firesc să ajung la argint şi la aur. Într-o zonă atât de bogată în metale neferoase cum este Transilvania, metalurgia era dezvoltată pe măsură. Înca din Epoca Bronzului, constatăm aici apariţia unor artefacte de o calitate extraordinară. Unele dintre ele au penetrat la nord până în Peninsula Iutlanda, iar la răsărit, până în Caucaz. Această tradiţie a metalurgiei s-a perpetuat şi în epoca dacică.
În ceea ce priveşte argintul, meşterii daci aveau cunoştinţe tehnice foarte bune. Am să vă dau un singur exemplu. În secolul I î.Hr. se constată o criză a argintului. În acest moment, apar monede cu un înveliş de bună calitate, dar cu interior de calitate slabă. Situaţia este identică şi în cazul podoabelor. În tezaurul găsit la Sărmăşag, bijuteriile au miezul din argint slab calitativ, dar posedă un înveliş satisfăcător. Să nu credeţi că era vorba de o încercare de falsificare. Nu! Meşterii erau la fel de pricepuţi ca şi cu un secol în urmă, dovadă faptul că au recurs la această metodă ingenioasă de a salva aparenţele. Ei au fost însă nevoiţi să apeleze la ea deoarece apăruse o criză a metalului. Argintul era mai puţin şi de calitate inferioară. Se epuizaseră zăcămintele de suprafaţă, iar dacii nu aveau cunoştinţe tehnice suficiente pentru a le îmbogăţi sau pentru a căuta resurse noi. Cunoştinţele vor fi dobândite în timp, astfel că în secolul I d.Hr. criza ia sfârşit şi apar din nou piese de argint numeroase şi de bună calitate.
Situaţia aurului este cu totul alta. Cu toate cercetările efectuate, prea puţine piese de aur au fost descoperite în Dacia. Această absenţă a fost pusă pe seama faptului că la sfârşitul ultimului război daco-roman, în urma trădării lui Bicilis, un nobil dac care a divulgat locul din albia râului Sargetia unde era îngropată comoara lui Decebal, aproape tot aurul dacic a luat drumul Romei (cca 1.650 de tone de aur şi dublul cantităţii în argint, aşa cum reiese din afirmaţiile lui Ioannes Lydus, corectat de Jérôme Carcopino). Iată însă că, de la Revoluţie încoace, cu ajutorul mijloacelor performante de depistare a metalelor, au fost descoperite noi monede de argint, de aur, precum şi celebrele două tezaure de 10, respectiv 5 brăţări dacice de la Căprăreaţa, la câteva sute de metri de incinta sacră a Sarmizegetusei, în Munţii Orăştiei. Primele zece erau depozitate pe două niveluri, într-o nişă făcută din lespezi de piatră, fiind despărţite între ele de o altă lespede. Două dintre aceste brăţări au fost prezentate spre expertizare unei reputate specialiste în toreutică antică din Germania, dr. Barbara Deppert Lippitz. Domnia sa este expert autorizat şi oficial de peste 30 de ani şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul Camerei de Comerţ din Frankfurt. După cum declara într-un recent interviu, cea mai mare cantitate de aur expertizată s-a făcut la cererea guvernului suedez: o colecţie de obiecte din aur, în greutate de 35 de kilograme, care urma să fie achiziţionată de Muzeul Naţional din Stockholm şi în cadrul căreia au fost depistate câteva falsuri. Doamna Deppert Lippitz şi-a dat seama imediat de valoarea patrimonială a brăţărilor, l-a sfătuit pe client să le returneze statului român şi a semnalat oficial apariţia lor prin contrabandă. Din acest moment a pornit ancheta autorităţilor române, ale căror concluzii vor fi făcute publice în momentul încheierii cercetărilor.
Cert este că, până în acest moment, investigaţiile au fost fructuoase: nouă brăţări au revenit deja în ţară. Dintre acestea, opt au trecut şi prin mâna mea pentru expertizare. Ultimele trei identificate (în Elveţia două, iar în Statele Unite una) au fost transportate la Frankfurt pentru examinare, acolo unde am fost şi eu prezent. Ele au greutatea destul de mare, de la 700 la 1.200 de grame, şi sunt făcute din aur de mare fineţe. Unele au 22 karate, altele 19. Diferenţa până la 100 de procente aur este dată de metale precum argint şi cupru, dar şi de altele, însă în cantitati infinitezimale, care nu se pot măsura în procente, ci în p.p.m. (părţi per milion), a milioana parte dintr-un procent. Aceste p.p.m. sunt importante pentru că reprezintă o adevărată "amprentă digitală" a aurului. Aurul transilvănean are anumite caracteristici - altele decât aurul iranian sau cel rusesc; nu neapărat legate de fineţea lui, căci, cu metodele actuale de rafinare, se poate obţine aur de puritate 100%. Este vorba de aurul la prima întrebuinţare, care poartă în el amprenta zăcământului. Analizele pe care specialistii le-au făcut asupra brăţărilor dacice, atât în laboratoarele de la Măgurele, cât şi în cel al Muzeului Naţional de Istorie de la Bucureşti, dovedesc că p.p.m.-urile lor sunt specifice zăcămintelor din Munţii Apuseni. În consecinţă, este mai presus de orice îndoială că aurul care a stat la baza confecţionării brăţărilor a fost extras din filoane sau din râurile ce izvorăsc din aceşti munţi. Opiniile cercetătorilor noştri concordă cu ceea ce spune experta din Germania: aceste brăţări sunt confecţionate într-o manieră destul de rar întâlnită, şi anume prin ştanţare, prin batere, prin forjare la rece. Spira de aur a fost obţinută dintr-un lingou iniţial prin batere, prin martelare, centimetru cu centimetru, până când a rezultat un fir lung. Desigur că grosimea acestuia nu era egală, între 3 şi 4 mm, aşa că, înainte de a fi decorat, firul a fost tras printr-o filieră cu câteva orificii de diferite calibre. Astfel s-a asigurat o grosime a firului relativ egală.
Analiza atentă a piesei îţi relevă şi maniera de lucru. În prima fază, au fost realizate, prin batere, capetele de animale, protomele stilizate; apoi s-a trecut la poansonarea palmetelor. În ultima fază, spiralele au fost rulate pe un tambur de lemn, pentru a li se da forma definitivă, plurispiralică. Aparent, lungimea brăţărilor nu este mare. Dar, măsurată de-a lungul spirei, se poate constata că o brăţară poate ajunge de la 2,10 la 2,70 metri.
Decorarea palmetelor (la cele mai multe brăţări sunt în numar de şapte, numărul pitagoreic, numărul perfect), ca şi a protomelor diferă de la o brăţară la alta, chiar dacă toate au aceeaşi simbolistică, a şarpelui, tipică pentru obiectele dacice, fie ele din bronz sau argint. Motivele de palmetă de pe brăţări au fost obţinute prin utilizarea unor ştanţe din aliaj foarte dur, din bronz probabil, prin batere, metalul nefiind încins. Interesantă este constatarea că, între cele nouă brăţări identificate până acum, nu există două identic decorate. Mai ales pe porţiunea dintre cap şi palmete, sunt aplicate cu dăltiţe de diferite tipuri, lungimi şi grosimi decoraţiuni în formă de os de peşte, creangă de brad, liniuţe ondulate sau romburi (ca în cazul brăţării botezate Mica Pariziană, unde, suplimentar, orice suprafaţă care nu a fost lucrată cu dăltiţa este decorată cu ajutorul unui mic poinson cu puncte, mărturisind un veritabil horror vacui al meşterului). Cu ajutorul dăltiţei, acesta a mai realizat elementele liniare (precum gura, marginile), liniile şerpuite (care pot indica "blana" animalului reprezentat) sau alte elemente de decor. Cu alte seturi de poansoane au fost incizaţi ochii şi perlele ce decorează marginea sau centrul brăţărilor. Chiar şi bordurile de pe marginea palmetelor sunt decorate cu şanţuri sau puncte.
Impresionantă este şi cantitatea de aur cuprinsă în aceste brăţări. Ştiti că celebrul tezaur al lui Priam, descoperit la Troia de către Schliemann, cântăreste mai puţin decât o singură brăţară dacică?
Aşa cum aprecia şi doamna Deppert Lippitz, brăţările dacice reprezintă capodopere ale orfevrăriei europene. Pe harta Bătrânului Continent, alături de aurul scandinav, german sau spaniol, cel dacic se integrează perfect, completând marele gol existent până în acest moment. Ce mai urmează? Răspunsul îl vor da, cu siguranţă, colegii mei, arheologii.

citeşte mai departe...


BIBLIOGRAFIE:


Sursa: http://www.zf.ro, 2007