Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (11)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (6)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Surse contemporane (2)
   Periodice (40)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (1)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (352)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

O ZI PRINTRE DACI

4 februarie 2015


Un grup de tineri arheologi ardeleni şi-au propus să se joace, „pe bune”, de-a dacii. Folosind doar informaţii ştiinţifice sigure, au reînviat, de-a dreptul fantastic, viaţa de pe vremea lui Decebal
Sunt încălţaţi în opinci. Părul le cade în şuviţe pe umeri, prins cu inele de argint. Hainele lor, din pânză simplă, ţesută, sunt încinse cu o curea din piele, sau prinse la umăr cu câte o fibulă. Undeva se aude fierul bătut pe nicovală, în altă parte cineva ciopleşte un lemn, un fluier doineşte lângă vatra unui foc. Câţiva războinici stau de vorbă, arătându-şi unul altuia armele. Şi imediat înţelegi, când le vezi săbiile curbate: sunt daci. Te plimbi, parcă, într-o scenă de pe Columna lui Traian. Nici un detaliu nu-ţi spune că eşti în secolul XXI. Să se fi întors timpul în urmă cu două mii de ani? Au fost propulsaţi dacii în viitor? În ambele cazuri, răspunsul este afirmativ. Mă aflu în mijlocul celei mai bune echipe de arheologie experimentală din România, Terra Dacica Aeterna (TDA). Arheologi, muzeografi, studenţi şi pasionaţi de istorie, bazându-se strict pe informaţii ştiinţifice, până la cel mai mic detaliu, se „joacă” de-a dacii, într-o lecţie de istorie pe viu. O călătorie în timp, bazată pe aproape zece ani de documentare, ce oferă amatorilor de istorie imaginea unei zile din viaţa dacilor.

Funia de usturoi. O masă la daci
Când Arcia a început să pună pe masă bucatele dacice, eram convins că în mijloc va trona o mămăligă galbenă şi fierbinte. Ei bine, nu s-a întâmplat aşa. „Dacii nu cunoşteau porumbul”, îmi spune şi aduce pâine nedospită, unsă cu untură şi usturoi. Urmează o „zamă” fierbinte de bob, ceva asemănător cu ciorba de fasole, şi o tocăniţă de porc cu multe legume. Desertul vine într-un mic bol de lut şi descopăr ceva simplu şi delicios: grâu fiert, amestecat cu lapte şi miere. Cam aşa mâncau dacii, în urmă cu două mii de ani. Lângă focul arzând în vatră, printre tigăi de fier şi boluri de lut pline cu mirodenii, Arcia îmi povesteşte ce anume mai găteşte când bărbaţii sunt plecaţi la vânătoare sau pescuit. „Mâine, de exemplu, o să pregătesc pui. Îl tai fâşii, îl călesc în unt, apoi adaug smântâna şi îl condimentez doar cu salvie. O altă reţetă obişnuită printre daci este tocana de porc cu fructe, în care adaug condimente, ceapă sau praz, şi iese un gust destul de rafinat, între dulce şi picant. Fac des linte, în care pun pătrunjel, cimbru şi usturoi. Depinde şi de sezon, sunt zile întregi în care mâncăm doar legume, de la salată şi spanac la varză şi terciuri cu mei sau năut. Dar munca e grea şi e nevoie de energie, aşa că mâncăm destul de multă carne, fie de porc sau pui, de iepure sau peşte, pe care îmi place să le fac pe piatră încinsă”, îmi spune ea. Lista cu „ceva dulce” e lungă, poate din cauză că mereu trebuie să ai ceva la îndemână pentru copii: „Când nu am timp să gătesc, un simplu fagure cu miere e foarte bun. Altfel, fac gogoşi umplute, plăcinte cu brânză şi stafide, cu nucă, cu mere sau dovleac”.
La mesele importante, când tarabostes din toate colţurile ţinutului se întâlnesc în ritmuri de fluiere, tobe şi cimpoaie, mâncarea Arciei este foarte apreciată. Ultima oară le-a servit chiftele legate cu pâine înmuiată în vin, piper şi muguri de pin. La mesele festive, Arcia pune întotdeauna în bucate garum, un fel de făină care face ca gustul să fie mult mai pronunţat. Îl obţine din maţe şi măruntaie de peşte, sărate şi puse la soare într-un vas ermetic. Aşa le lasă timp de mai bine de o lună, până se usucă şi se pot măcina, devenind ingredientul secret. În zilele noastre, Arcia este Angelica Bălos şi este arheolog pe un şantier dacic important de lângă Simeria. Tot ceea ce găteşte daca Arcia în cadrul spectacolelor demonstrative este bine documentat de arheologul Angela: „Tot ce gătesc în bucătăria dacică se bazează pe analiza seminţelor şi a descoperirilor din siturile arheologice, în primul rând. În săpături s-a găsit grâu, foloseau mult lintea, meiul şi năutul. Nu ştim cât de picant mâncau dacii, dar ştim, de exemplu, că la Grădişte s-a găsit o funie împletită de usturoi. Oasele din vetrele caselor erau de pui şi porc, deci oamenii simpli consumau carne în mod frecvent. Vegetarieni erau, probabil, doar preoţii, ei mâncau diferit. Am descoperit peste tot vetre de foc şi vase de gătit. La aceste descoperiri se adaugă şi informaţia din scrierile antice, în special Apicius, care ne-a lăsat, probabil, prima carte de bucate. Chiar dacă el este roman, cu siguranţă că dacii împrumutau din bucătăria lor, aşa cum împrumutau şi de la greci. Între mâncarea de atunci şi cea de azi e o diferenţă destul de mare ca gust. Nu e un gust rău, dar e diferit, e mai pronunţat, şi asta nu aveam cum să ştiu fără arheologia experimentală din TDA, care asta înseamnă de fapt - să reproduci ceea ce ai descoperit în situri, pentru a înţelege mai bine”, spune Angela. Ea şi-a dat seama că bucătăria dacică, în afară de mesele obişnuite şi cele festive, mai avea mesele ritualice, un obicei transmis până în zilele noastre: „Aveau perioade din an în care comunitatea viilor se întâlnea cu comunitatea morţilor. În săpăturile arheologice se vede clar că după înmormântare cineva a mai fost acolo, se vede că mergeau cu mâncare şi băutură la mort. Că sunt incineraţi sau înhumaţi, că sunt oasele puse într-un vas sau înfăşurate în pânză, morţii aveau întotdeauna mâncare cu ei, pe lângă arme, vase si podoabe. În plus, am găsit şi o adevărată platformă de ceramică aşezată după înmormântare, un strat gros de cioburi puse pe mormânt, pentru că după ce au mâncat şi au băut la capul mortului, au spart ritualic vasele. Ei credeau că sufletul mortului merge undeva unde mai are nevoie de lucruri lumeşti. Nu este foarte diferit de ritualul morţii practicat şi astăzi în satele româneşti”.

Mărturiile unui armurier: Columna lui Traian - un film trucat
Pe lama groasă, de fier, semănând cu gheara sau ciocul unei păsări, sunt încrustate desene misterioase. Chiar şi prăselele din os sunt decorate cu linii şi puncte simetrice. Ţin în mână o sica, celebra sabie curbată a dacilor. „Desenele sunt legate de superstiţiile războinicilor şi sunt foarte importante. Trebuia să fii protejat de zei, atunci când erai înconjurat de moarte. Modelul ăsta este reprodus după o sica descoperită la Piatra Craivii”, îmi spune Marius Barbu, armurierul cunoscut cu numele străvechi de Daos (care în limba frigiană însemna lup). În viaţa obişnuită, el este arheolog al Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, însă la TDA, este armurier şi războinic. O sica cum are el, în vremurile antice aparţinea doar dacilor de rang înalt, era un simbol al statutului, într-o societate foarte clar ierarhizată. Doar tarabostes şi comaţii puteau purta asemenea arme, niciodată ţăranii şi meşteşugarii, iar atunci, fără încrustaţii cu simboluri magice. Dar înainte de a-mi descrie o zi din viaţa lui de armurier, arheologul şi dacul războinic din faţa mea ţine să precizeze câteva lucruri. „Pe co­lumna lui Traian sunt cadre din filmul cuceririi Daciei. Pentru ca tot muritorul care vine la acest «film» să înţeleagă cine sunt romanii, dacii au fost reprezentaţi în general ca nişte ţărănoi care luptau îmbrăcaţi în pânză şi legaţi la brâu cu o sfoară. O exagerare artistică pe înţelesul mulţimii, dar, în realitate, un neadevăr. Dacii aveau şi ei scuturi şi armură, erau soldaţi bine pregătiţi, deşi nu formau o armată cu simbrie, ca cea a romanilor. Ei au preluat de peste tot arme şi armament. Au şi armură tradiţională, din zale, şi armură din solzi de la sarmaţi, au chiar căşti şi săbii pe model roman. Erau la curent cu armele timpului, ţineau pasul cu acea cursă a înarmării existentă şi atunci, altfel nu ar fi rezistat cât au făcut-o în faţa romanilor. I-a ajutat relieful şi educaţia militară, dar aveau echipament. Aveau o clasă de războinici, şi doar în cele din urmă au înarmat şi ţăranii”.
O zi din viaţa armurierului dac se desfăşoară în jurul nicovalei şi al fierului înroşit în foc. Bate sâr­guincios bucata de fier, ştiind că la sfârşit va ieşi o sica sau o sabie şi mai mare, falx, o armă unică în lume, pentru că nimeni în afară de daci nu o mai folosea. Aceste săbii au băgat spaima în armata romană şi au determinat-o să ia măsuri, să schimbe armurile, să îşi întărească armura de braţ, să întărească coifurile. Falx înseamna coasă sau cosor în limba romanilor, şi sursele antice le amintesc ca pe nişte arme foarte periculoase. Ei erau obişnuiţi cu arme drepte. Romanii luptau în formaţii strânse, cu spade gladius, care înţepau. Forţa centrifugă a unor astfel de cosoare a pus mari probleme, erau văzute ca nişte arme neconvenţionale ale unei armate, cea dacică, la fel de neconvenţională, cu mare libertate pe câmpul de luptă. Ce lucrează armurierul este la comanda directă a stăpânului regiunii. El este un om special în comunitate, nu pentru că face armele, ci pentru că a moştenit două secrete importante: secretul mânuirii focului şi secretul de a da armelor puteri magice. Erau lucruri care se moşteneau, şi nu oricine avea acces la ele.
În timpul liber, armurierul lucrează şi pentru comunitate, face topoare, tesle, sape sau coase. Însă pentru Marius-Daos, armele rămân principala pasiune. „La daci, armele din secolul II î.H. sunt mai rudimentar lucrate, nervura mediană a lănciilor este mai groasă. Cu timpul, se perfecţionează însă, şi metalul este de o calitate mai bună. Ei nu cunoşteau oţelul, aşa cum îl avem noi azi, dar prin procese de călire, aduceau fierului proprietăţi deosebite. Îl băgau în apă, sau îl căleau în ulei ca tehnică avansată. Deşi nouă poate să ni se pară ciudat, pentru daci cea mai mare bogăţie nu era aurul, ci fierul. Probabil, de-asta centrul lor era în Munţii Orăştiei, unde au edificat o aşezare urbană, cu drumuri, conducte de apă, zeci de terase şi tem­ple, pentru că aici aveau la îndemână minele de fier, mai ales în Munţii Poiana Ruscă. Şi erau fierari foarte buni!”, îmi spune Daos şi începe să apese din nou pe foale, ca să înteţească focul.
Deşi imaginea dacilor e redusă de multe ori la cea de războinici, anticii îi respectau în primul rând pentru metalurgie. Ce s-a descoperit din fier doar la Sarmizegetusa Regia depăşeşte cantitativ toate descoperirile din toată lumea barbară, cum erau numiţi cei ce nu erau greci sau romani! Dacii au dus arta fierului, învăţată de la celţi, la cele mai înalte cote de măiestrie. Numai într-un singur atelier s-a găsit o tonă de fier prelucrat. La acea vreme, cu tehnologia de atunci, aveai nevoie de 50 de tone de minereu ca să obţii o tonă de fier.

Oroles, bijutierul dacilor: Blestemul aurului şi comorile de argint
„Pentru mine viaţa e uşoară!”, îmi spune bijutierul Oroles. „Îmi găsesc un tarabostes care vrea o anumită bijuterie, şi cât timp lucrez pentru el, îmi dă casă, masă şi la sfârşit ceva bănuţi. Când lucrarea e gata, îmi strâng trusa cu cele 30 de dăltiţe şi pornesc la drum până găsesc alt client. Sau clientă, depinde. Pentru că eu nu fac doar paftale de curele şi coifuri, fac coliere, inele de prins în păr, cercei, brăţări şi broşe”.
Oroles, astăzi arheolog în Cluj, cu numele de Andrei Mihai, lucrează bijuterii aşa cum o făceau cândva dacii. Se aşează pe o blană de oaie cu o buturugă mică în faţă şi începe să ciocănească metalul: „Bijuteriile sunt din argint, fier sau bronz, pentru că aurul la daci este extrem de rar. Cel mai probabil era un tabu. Nu ştim de unde venea această interdicţie a folosirii lui, dar ştim de un trib din Serbia de astăzi, scordisci, care avea aceeaşi interdicţie de a purta aur. Ei au mers şi au prădat aur şi au fost înfrânţi chiar în faţa templului de unde l-au scos. Se zice că anume au fost pedepsiţi, pentru prădarea templului. Dacii aveau aur, dar nu îl foloseau. Chiar şi cosonii, ca şi bijuteriile de aur, erau păstrate doar în preajma regelui. Doar la Sarmizegetusa s-a găsit aur, pentru că era al regelui. În schimb, sunt zeci de tezaure din argint descoperite! Tezaure, nu piese! Nu le ştie nimeni, pentru că zac în lăzile muzeelor de ani de zile, nici fotografii nu avem cu ele. Muzeele din Cluj, Iaşi, Craiova, Oradea, Timişoara, Bucureşti - sunt închise. Obiectele dacice de la Budapesta nu sunt expuse, aşa că dacă vreau să fiu un bijutier antic veritabil, ar trebui să merg să văd măiestria dacică la Viena...”.
Maeştrii artizani precum Oroles copiau şi modelele văzute la greci sau la romani. Existau însă cel puţin două bijuterii doar pentru spaţiul dacic: brăţările ce se terminau cu cap de şarpe şi fibulele (broşele) cu noduri. Pentru vremurile în care trăiau, măiestria lor nu era mai prejos decât prin alte părţi ale lumii. Însă neputând să lucreze prea des în aur, deveniseră vestiţi pentru ceea ce reuşeau să facă din fier. Nici o populaţie barbară nu ajunsese la măiestria lor de a modela fierul. Ştiau să îl călească, să îi dea elasticitate, să îl trateze până devenea moale şi uşor de modelat în bijuterii unice.
„Uite, asta e o curea făcută de mine”, spune Oroles. „Acum fac nişte paftale pentru curele, sunt neobişnuit de mari, dar aşa era moda atunci, sau aşa văzuseră la celţi. Asta pentru domni. Doamnele ar vrea mărgele din sticlă, dar în Dacia, sticlăria nu era prea dezvoltată. S-a găsit un atelier la Sarmizegetusa, însă majoritatea pieselor frumoase din sticlă sunt de import, cel mai probabil aduse din Grecia. Aduceau de acolo, pentru că se călătorea destul de mult. Există chihlimbar adus din Scandinavia, dar astea erau şi în timpul ăla extravaganţe”.
Înainte de a fi numele arheologului Andrei Mihai, Oroles a fost un rege dac din estul României de astăzi. Se spune că după o înfrângere suferită în faţa bastarnilor, şi-a pedepsit soldaţii să doarmă cu capul la picioarele nevestelor, până în ziua în care îşi vor înfrânge duşmanii. Pedeapsa a dat roade şi armata lui Oroles i-a învins pe bastarni.

Dacii, un mister nedezlegat
„Dacii incită pentru că sunt misterioşi. Nu s-a păstrat nimic scris de la ei, descoperirile sunt puţine. La romani e mai simplu şi clar şi din cauza asta nu sunt aşa de atrăgători. Poate că şansa dacilor asta a fost: că nu ştim multe şi misterul atrage mai tare decât cunoaşterea exactă”, spune Paul Cheptea, preşedinte şi membru fondator al grupului Terra Dacica Aeterna. Din punctul său de vedere, cel mai mare pericol, atunci când privim în urmă lumea dacică, este idealizarea. De aceea, în TDA nu sunt folosite decât informaţii verificate, luate numai din lumea ştiinţifică. „Astăzi, orice om de condiţie medie din România mănâncă aproape ca un împărat roman. Omul de rând de atunci era însă de cele mai multe ori la limita sărăciei. Se mulţumea cu o fiertură sau cu vânat. Noi idealizăm timpurile trecute, dar nu erau toţi voinici şi rumeni în obraji. Plus că erau o grămadă de boli. Sigur, erau mai rezistenţi ca noi la boli şi la frig, însă studiile legate de media de viaţă arată că noi trăim de aproape trei ori mai mult decât ei. Media de viaţă era de 25, maximum 30 de ani. De asta se şi căsătoreau la 16 ani, pentru că era jumătatea vieţii. Erau vremuri grele. Moartea era ceva firesc, o vedeai la tot pasul, era mult mai prezentă decât astăzi. De-asta, pentru daci, nu faptul că mureau era problema, ci cum o făceau. Soldaţii, mai ales cei romani, o duceau un pic mai bine, însă şi lor războiul le scurta viaţa. E greu să ne imaginăm cum era atunci, dar cred că un război era efectiv un măcel. După câte un atac sau raid la un castru din Bretania, erau anumiţi oameni cu o misiune precisă - să scoată afară din castru membrele amputate şi cadavrele şi să le dea foc, pentru a nu se declanşa o molimă. Erau puţini supravieţuitori ai serviciului militar complet. Multe femei mureau la naştere. Majoritatea oamenilor nu aveau nici ceas, nici calendar. Viaţa nu era simplă. Pax romana a fost bună, aducea o oarecare garanţie de securitate. După terminarea ei, lucrurile au revenit însă la ce erau - nu puteai să fii sigur nici pe o oră, darămite pe o zi sau o lună. Pentru că tot timpul erau invazii ale străinilor sau chiar ale tribului vecin. În interiorul Carpaţilor, ţărănimea a avut parte de securitatea munţilor şi era o populaţie mai stabilă şi mai dez­voltată. Cei din Muntenia sau Moldova, însă, aveau în gospodărie doar strictul necesar. Inventarul obiectelor descoperite e redus. Casele nu erau decât nişte improvizaţii, pentru că nu rezistau atacurilor, când tu îţi luai vaca de funie şi cam cu atât fugeai în pădure”.

Pentru o altfel de istorie
Ceea ce la început părea doar o joacă de-a dacii şi romanii a devenit, cu timpul, cea mai bună şcoală de arheologie experimentală. Era mult mai simplu dacă membrii acestei echipe, tot mai numeroşi de la an la an, ar fi cumpărat toată recuzita demonstraţiilor. Însă una este un obiect cumpărat sau descoperit într-un sit arheologic, pe care doar îl vezi şi îl pipăi, şi alta este să încerci să îl faci tu singur şi apoi să îl foloseşti, să înţelegi cum îl făceau în urmă cu două mii de ani dacii. Faptul că fiecare obiect e făcut de arheologii ardeleni în mici ateliere, faptul că s-au pus cât mai adevărat în pielea personajelor i-a dus la noi concluzii despre lumea dacică. Însemnătatea ştiinţifică a fost primul scop, înaintea spectacolului, şi în felul acesta şi-au cucerit faima şi încrederea lumii academice. Astăzi, echipa lor este invitată nu doar la evenimen­te şi festivaluri, ci şi în şcoli, pentru a arăta pe viu cum trăiau, munceau şi luptau dacii. Visul lor este să deschidă în apropierea Simeriei, acolo unde s-au descoperit urmele locuirii unei mari comunităţi dacice, un parc permanent, unde pasionaţii de istorie să poată vedea oricând lumea dacică de altădată.
Toate aceste eforturi, într-o joacă a oamenilor mari, au un singur ţel, după cum mi-a spus domnul Paul Cheptea: „Sigur că istoria dacilor e uneori romanţată, dar asta nu înseamnă că trebuie să o ştergem cu buretele. Poate că ar trebui să o privim altfel. Europa se străduieşte să îşi găsească rădăcinile, şi noi vrem să le tăiem? Încercăm să aducem la lumină o parte a trecutului, pentru că dacă nu ştii cine ai fost, nu ai cum să ştii cine eşti şi ce ai putea deveni”.

citeşte mai departe...


BIBLIOGRAFIE:


Sursa: http://www.formula-as.ro , 2015