Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (6)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (41)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (360)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

CONCEPTE DESPRE CETATEA DACICĂ (I)

Cătălin Borangic, Alexandru Berzovan


Prolog

Grecii aveau credinţa că întemeierea unei cetăţi era un drept cuvenit zeilor, transferând astfel responsabilităţile, ce decurg dintr-o astfel de acţiune, unei alte sfere a existenţei, mult mai puternice. Lumea antică din care făceau parte aceştia era, în mare măsură, una urbană, iar cetatea, spre deosebire de alte aglomerări umane, era locul în care zeii puteau locui împreună cu oamenii, chiar dacă primii îşi aveau templele lor. Se observă, aşadar, o împărţire a sarcinilor legate de buna funcţionare a cetăţii. Dacă partea religioasă revenea unei palete largi de divinităţi, problemele politice, mult mai concrete, reveneau oamenilor. Oricum am privi lucrurile reiese întotdeauna clar că ansamblul socio-politic care avea în centru cetatea era structural racordat de cele mai multe ori la tradiţiile religioase ale propriei culturi. Cetatea, cu templele ei, era locul unde, prin sacrificiile efectuate, era trasat şi precizat locul fiecărui membru nu doar în polis, ci şi în univers. Cetatea, însă, era mai mult decât atât. Simetria şi omogenitatea ansamblurilor sale o transforma într-o singură casă2 uriaşă, în care oameni şi zei trăiau, mai mult decât oriunde altundeva, aproape, într-un confortabil melanj de speranţă şi pragmatism.
Antichitatea greco-romană, preluând desigur o imensă moştenire culturală din întregul bazin mediteranean, a interacţionat masiv cu lumea barbară din jur, atât la nivel material, cât mai ales din punct de vedere spiritual. În această lume barbară, neamurile tracice reprezentau o forţă respectabilă, capabilă să pătrundă în imaginarul grecesc atât de puternic încât, preluând pe Dio Cassius, peste secole Iordanes să admită, aparent confundând convenabil pe geţi cu goţii, că aceştia au fost totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii3.
În această similaritate trebuie pusă şi relaţia dintre cetate şi zei, dintre pragmatism şi credinţe, prezente însă într-o formă extrem de originală la ramura războinică din nord, a tracilor geto-dacii. În civilizaţia creată de către aceştia, melanjul dintre sacru şi concret, construit sub sceptrul zeilor, a fost definitoriu pentru fenomenul militar dacic. O istorie a elitelor războinice din nordul Dunării, la nivelul secolelor II a.Chr.- II p.Chr., nu poate fi completă fără evidenţierea legăturilor sociale, politice, militare şi religioase dintre autoritate şi locul cel mai vizibil al exercitării acesteia, cetatea.
Agora, spaţiul comun, definitoriu pentru lumea greacă, nu îşi va mai găsi funcţionalitatea tipică în lumea războinică de la nord de Dunăre. Cetăţile acestora nu vor fi locurile unde se dezbat problemele – aşa cum fuseseră probabil în vremea lui Dromihete – ci doar locul de unde se comunică mulţimii, prin diverse metode şi limbaje, deciziile basileilor. Acum, aici, cetatea nu mai este – dacă a fost vreodată? – un spaţiu de comuniune generală, un loc public, al tuturor. Acum cetatea este centru, reper, sprijin chiar dacă singurul atribut al ei este faptul că, pe coastele unui deal, dincolo de palisada prăpădită, se află coşmelia la fel de jalnică a vreunui mic senior războinic local. Aristocratul luase asupra sa întrega semiotică a cetăţii. Acest lucru, cum se va vedea, a fost posibil numai într-o cultură în care forţa şi agresivitatea reprezentau valori general acceptate şi intens promovate. Aceşti războinici-aristocraţi vor elabora şi întreţine un complex cod comportamental prin care şi-au legitimat privilegiile şi autoritatea. În acest cod cetatea, în care putem vedea un teoretic castel, va avea un rol esenţial.

Obiectivul principal al acestui prim studiu nu îl reprezintă tipologizarea şi clasificarea construcţiilor cu caracter militar din segmentul cronologic propus, acest demers fiind deja realizat pe diverse sectoare geografice şi în anumite stadii de cercetare. Fără a diminua importanţa acestui tip de investigare, ceea ce pare a lipsi subiectului este articularea sistemelor defensive relevate, la ansamblul civilizaţiei dacice, îndeosebi prin prisma etologică. O cetate este, înainte de toate, un spaţiu privat, în care constructorul – înţelegând prin acest termen stăpânul construcţiei de fapt – îşi găseşte confortul psihic, dat de sentimentul de siguranţă. Comportamentul individului şi, prin extensie al comunităţii, este modificat în funcţie de existenţa, tipul sau localizarea cetăţii, de organizarea ei internă şi nu în ultimul rând de relaţia ei cu sacrul.
O altă direcţie de reflecţie necesară este perspectiva comunităţii asupra cetăţii, cu atât mai mult cu cât ea nu pare a fi fost destinatara avantajelor date de sistemul defensiv. Contribuţia straturilor inferioare ale comunităţii la edificarea fortăreţelor a fost nu doar majoritară, ci şi determinantă. Astfel, devine necesar un calcul, fie el şi orientativ, asupra volumului de muncă depus, cu toate activităţile conexe implicate.
Nu în ultimul rând, este utilă analiza cetăţii din punctul de vedere al omului de arme, beneficiarul direct al obiectivului şi a avantajelor oferite de aceasta. Eficienţa unei cetăţi era dată de caracteristicile ei sau de integrarea ei într-un sistem mai larg? Care au fost coordonatele tehnice şi strategice ale acestor fortăreţe? Ce fel de economie putea susţine un efort de asemenea tip? Cum modifica existenţa unei fortăreţe peisajul şi mentalitatea comunităţii?
Metodele utilizate pentru a încerca măcar răspunsuri la aceste situaţii pleacă de la cele clasice, precum şi identificarea punctelor de interes şi realizarea unor hărţi care să conţină toate obiectivele. Acestor metode li se adaugă aplicarea unor principii şi studii derivate din arheologia experimentală şi din tehnologia lucrărilor genistice şi de construcţii. Fără a insista unilateral pe latura fizică a cercetării, metodologiei aplicate i se vor adăuga direcţii de investigare din sfera psihologiei militare şi a etologiei.

Segmentul cronologic

Perioada studiată începe cu peste 100 de ani înainte de coagularea politică a diverselor facţiuni şi triburi sub Burebista, iar limita superioară este începutul secolului II p.Chr., odată cu încetarea existenţei Regatului dac şi instalarea în întreaga regiune a puterii romane. Intervalul este deosebit de efervescent politic şi militar, legând pe aceşti vectori, Peninsula Balcanică de spaţiul intra-carpatic.
Edificată în spaţiul cuprins între vestul celtic, estul iranian şi sudul elenistic şi, ulterior, roman, civilizaţia geto-dacilor adaugă acestor influenţe propriile forme, sintetizând una din cele mai remarcabile structuri socio-culturale din Europa barbară.
Din punct de vedere etno-cultural şi demografic, arealul şi segmentul cronologic studiat este supus unor intense modificări. La nivelul secolelor III-II a.Chr., în vest, în nord şi parţial în sud se manifestă prezenţa celtică, iar dincolo de Carpaţii Orientali, spre nord-est bastarnii germanici apar la trecătorile munţilor. Dinspre sud, pe parcursul secolelor II – I a.Cr., îşi fac apariţia, treptat, grupe de războinici celto-traci, care, în final, vor schimba fundamental lumea nord-dunăreană, iar mai târziu, în primul secol al erei noastre, la sud de Dunăre îşi fac simţită prezenţa legiunile romane, iar în estul şi în vestul Daciei, triburile călăreţilor sarmaţi. Cu toate aceste intruziuni grupul dominant din punct de vedere cultural a rămas cel geto-dacic.

Peisajul geografic

Prima secvenţă geografică abordată, cunoscută sub numele de Transilvania, este o regiune istorică a României dominată de un platou cu înălţimi cuprinse între 305 şi 488 de metri, având maxime de altitudine cu puţin peste 1000 m în zona submontană estică. În partea de vest a Transilvaniei sunt Munţii Apuseni, parte a Carpaţilor Occidentali, delimitaţi la nord de râul Barcău, la sud de râul Mureş, la vest de Dealurile şi Câmpia de Vest, iar la est de Depresiunea Colinară a Transilvaniei. Arealul este dominat din punct de vedere hidrografic de bazinul Mureşului, care colectează majoritatea cursurilor de apă, căruia i se mai adaugă râurile Someş, afluenţi ai Tisei şi râul Olt.


Fig.1 – Transilvania


Podişul transilvan este o zonă colinară, străbătută de numeroase cursuri mici şi mijlocii de apă, propice agriculturii, pomiculturii, viticulturii şi creşterii animalelor. Subsolul conţine zăcăminte bogate de metale şi sare. Depresiunile marginale fac trecerea spre munţi, în mod treptat, oferind, deasemenea, condiţii optime de locuire. Munţii Carpaţi au impus o separare a stepei pontice de silvostepa panonică, dar mai ales o etajare a vegetaţiei, intercalând cele două unităţi cu păduri întinse de foioase şi răşinoase. Trecătorile şi pasurile asigurau, din cele mai vechi timpuri, legături între zonele intra şi extra-carpatice, iar depresiunile asigură şi acum un confort climatic acceptabil. În linii generale, valorile climatice au rămas stabile până astăzi, cu excepţia unei scurte perioade cuprinsă – aşa-numita „regresiune dacică” – caracterizată prin temperaturi mai scăzute şi umiditate mai mare decât în epocile anterioare4. Efectele acestui puseu climatic au fost însă majore pentru secvenţa cercetată, contribuind în final la mişcări de populaţie şi schimbări de habitat.
O ultimă observaţie este legată de existenţa şi distribuţia fondului forestier, puternic modificat de către activităţile antropogene. În perioada studiată, pădurile erau mult mai abundente decât astăzi, aspect subliniat şi de izvoarele antice5. Un efect secundar al acestei situaţii este dispariţia sau reducerea drastică a numeroase specii de animale (zimbrul, bourul, colunul, castorul, calul sălbatic, dropia) care populau nordul Dunării în Antichitate.
Din punct de vedere administrativ modern, Transilvania cuprinde judeţele Alba, Bistriţa-Năsăud, Braşov, Cluj, Covasna, Harghita, Hunedoara, Mureş, Sălaj şi Sibiu.
Următoarea secvenţă cuprinde zona de vest a Munţilor Apuseni şi Câmpia de Vest a României, mai precis provincia istorică Crişana, un alt areal geografic analizat în cadrul demersului nostru. Din punct de vedere administrativ, ne aflăm pe teritoriul a două state, România, respectiv Ungaria; sectorul românesc se află actualmente în jurisdicţia judeţelor Bihor şi Arad. Geografic vorbind, arealul se află la marginea marii depresiuni Pannonice, mărginită spre est de Munţii Apuseni, parte a Arcului Carpatic. Aceştia prezintă altitudini ridicate în zona înaltă, de cca. 1800 de metri în zona masivului Bihor, înălţimile maxime fiind însă cu mult mai reduse în masivele periferice precum Zarand sau Codru-Moma, unde ele depăşesc araeori cota de 1000 de metri.
Resursele subsolului sunt bogate, fiind localizate preponderent în zona montană şi constau în special din minereuri de fier, cupru şi plumb, dar şi din minereuri auro-argintifere, localizate în zona bazinului superior al Crişului Alb. Se constată în zonă o relativă absenţă a resurselor de sare, acestea trebuind a fi aduse din alte regiuni, mai precis dinspre spaţiul transilvan. Reţeaua hidrografică este bogată, principalele râuri fiind Crişul Repede, Crişul Negru şi Crişul Alb; cursul lor străbate atât defilee cât şi zone de lărgire, acestea din urmă cu terase largi, favorabile habitatului uman; la debuşeul acestora în zonele joase, câmpia pătrunde adânc, sub forma unor golfuri.
Aspectul actual al câmpiilor este semnificativ diferit de cel din Antichitate. Amplele lucrări de regularizare efectuate începând din vremea habsburgilor, au schimbat radical peisajul. O anumită imagine asupra peisajului antic din aceste regiuni o putem obţine însă urmărind vechile braţe ale râurilor, vizibile pe imaginile satelitare şi pe ortofotograme. Astfel râurile, odată ieşite din chingile munţilor, meandrau foarte puternic în zona de câmpie formând în drumul lor către Tisa adevărate delte continentale, de mari dimensiuni. Câmpia era supusă periodic inundaţiilor sezonale, zonele favorabile habitatului fiind reprezentate de grindurile fluviatile, destul de numeroase şi pe terasele înalte.
Căile de comunicaţii urmau, acolo unde era posibil, arterele marilor râuri. Mureşul a reprezentat, încă din preistorie una dintre cele mai importante astfel de artere, fapt uşurat şi de posibilitatea navigării în aval, cu plute de dimensiuni variabile. Văile Crişurilor au reprezentat la rândul lor căi de comunicare, pe care se putea pătrunde înspre interiorul Munţilor Apuseni, spre zonele bogate în resurse naturale. Drumurile de plai, care urmau crestele culmilor montane, folosite până de curând de către păstorii transhumanţi, vor fi reprezentat la rândul căi facile de acces în lipsa drumurilor şi a infrastructurii.
La sud de râul Mureş, se întinde provincia istorică Banat, analizată la rându-i în demersul nostru. Din punct de vedere administrativ, zona este împărţită între trei state moderne: România, Serbia şi Ungaria, sectorul românesc fiind cuprins în judeţele Timiş, Caraş-Severin şi parţial Mehedinţi (Fig.2). Ca limite, Banatul se mărgineşte la vest cu Tisa, la sud cu Dunărea, extremitatea estică fiind reprezentată de înălţimile munţilor Ţarcu-Godeanu, parte din arcul Carpaţilor Meridionali. Aceştia din urmă, ating altitudini foarte înalte, de peste 2200 de metri, având aspectul unor interfluvii largi, fragmentate de văi adânci. Munţii Banatului, parte a Carpaţilor Occidentali, reprezintă un bloc montan aparent solid, cu altitudini mijlocii, fragmentaţi la rândul lor de numeroase văi; la sud, ei sunt mărginiţi de Clisura Dunării, unde, înainte de construirea barajului de la Porţile de Fier, marele fluviu european îşi făcea loc cu mare greutate printre chingile stâncoase ale munţilor, într-un peisaj caracterizat de un relief foarte accidentat.



Fig.2 - Crişana, Banat, Clisura Dunării


În vestul zonelor montane se întâlnesc dealuri, precum Dealurile Banatului sau Dealurile Lipovei, care se pierd uşor în câmpiile înalte, cu aspect tabular. Ca şi în Crişana, câmpiile joase au avut până acum câteva sute de ani un aspect mlăştinos, caracterizate de intense fenomene de meandrare şi băltire. În zona Serbiei de astăzi se întâlnesc şi dune de nisip.
Resursele subsolului, prezente îndeosebi în zona montană, sunt la rândul lor bogate şi variate. Munţii Banatului sunt îndeosebi foarte bogaţi în minereuri de fier.
Reţeaua hidrografică este bogată şi variată. Principalele râuri sunt Timişul şi Bega, cu afluenţii lor mai importanţi, care drenează practic aproape întreaga zonă de câmpie. Spre sud, râuri mai importante sunt Caraşul, Nera şi Cerna.
Căile de comunicaţii în zonă urmează în general văile principalelor râuri. Pe Valea Begăi, în amonte, se putea traversa relativ uşor spre zona Transilvaniei, o altă cale de acces fiind reprezentată de culoarul larg al râului Bistra (afluent a Timişului), prin Porţile de Fier. Calea de acces către Dunăre se făcea prin culoarul Timiş-Cerna, în sectoarele mai dificile uzitându-se trasee alternative, sugerează traiectul drumului roman ce lega anticele Dierna şi Tibiscum. Drumurile de plai trebuiau să fi fost la rândul lor folosţi; un astfel de drum, de o importanţă deosebită, pornea aproximativ din zona de vărsare a Cernei în Dunăre, urmând creasta Munţilor Cernei şi apoi a Masivului Ţarcu-Godeanu, pe interfluvii largi; urmând acest drum, un călător sau o oaste, pe vreme de vară, putea să ajungă în cca. trei zile până în Ţara Haţegului.

Dosarul istoric

Cetăţile sunt unul din obiectivele istorice de interes major, dat în principal de cantitatea mare de materiale arheologice furnizate, fie ele structuri antropice sau artefacte. La această situaţie a contribuit şi faptul că sunt relativ uşor de identificat în teren, spre deosebire de alte obiective mai discrete. Sfârşitul lor, aproape invariabil violent, a permis adesea conservarea unor cadre istorice largi, fiind astfel surse istorice relativ facile şi consistente.
Problematicii cetăţilor dacice i-au fost dedicate o serie de lucrări, atât de popularizare, cât şi monografii mai mult sau mai puţin substanţiale, îndeosebi începând cu a doua jumătate a secolului XX, perioadă ce coincide cu intensificarea cercetărilor arheologice din Transilvania.
Unul dintre primele studii referitoare la cetăţile din sud-estul Transivaniei, din prima jumătate a secolului trecut, îl întreprinde Al. Ferenczi, care adaugă propriile cercetări unor studii şi periegheze ale unor autori anteriori6.
C.Daicoviciu realizează prima monografie a unei cetăţi dacice, respectiv cea a Pietrei Roşii, redactată în 19547. Acestei lucrări îi urmează un scurt articol8 despre tehnica de construcţie a sistemului defensiv din Munţii Orăştiei, succedat de o largă prezentare a Sarmizegetusei9, în colecţia Monumentele patriei noastre, apărută sub egida Editurii Meridiane, ocazie care inaugurează o serie de micro-monografii dedicate popularizării unor obiective istorice. În această colecţie, care cuprinde monumente din toate epocile, au mai apărut câteva lucrări care conţin informaţii despre urmele dacice identificate sub cetăţile medievale. Acestei colecţii îi aparţine şi prezentarea mai consistentă a câtorva cetăţi, făcută de un colectiv condus de M.Macrea, în anul 1966, unde sunt abordate, la nivelul acelui an, cetăţile din piatră ecarisată din sud-vestul Transilvaniei10.
O apariţie aşteptată a fost lucrarea lui I.Glodariu despre arhitectura militară şi civilă a dacilor11, apărută în 1983, care prefigurează un segment nou de cercetare, urmat în anul următor de către arhitectul D.Antonescu, primul care începe de fapt transformarea studiului arhitecturii dacice într-un domeniu propriu-zis12. Autorul, participant direct la copierea reliefurilor Columnei traiane, va scrie, inspirat de această experienţă, un alt studiu bazat pe interpretarea basoreliefurilor (cetăţi, structuri defensive de teren, temple, turnuri) prin prisma arhitecturală13. Apărută postum, monumentala lucrare propune descifrarea tipurilor arhitectonice ale construcţiilor dacice figurate în scenele Columnei, confirmate în bună parte de descoperirile arheologice (lucrarea a fost scrisă înainte de 1980).
Revenind pe firul istoriografic, este de amintit anul 1989, când apar două monografii importante. Prima legată de cetatea de la Căpâlna (jud.Alba)14 şi a doua dedicată cetăţii de la Tilişca (jud.Sibiu)15. Acestora li se adaugă în anul următor lucrarea comună, începută încă cu câţiva ani înainte, a lui H.Daicoviciu, Şt.Ferenczi şi I.Glodariu, în care sunt analizate prioritar cetăţile din Munţii Orăştiei16.
Arhitectura militară a fost abordată şi în volume de istorie generală a civilizaţiei dacice, în capitole consistente, chiar dacă accentul a căzut în special pe salba de cetăţi din munţii Orăştiei17, alături de care, în funcţie de stadiul cunoaşterii şi tema propusă, sunt prezentate şi unele cetăţi din afara acestui areal. Este de memorat aici volumul consistent, dedicat războaielor dacice, semnat de arhitectul A.S.Ştefan, care pe fondul abordării conflictelor daco-romane, dintr-o perspectivă foarte tehnică, dezbate în capitole generoase şi probleme de topografie şi arhitectură militară18.
Pentru alte zone ale epocii dacice ultimii ani au adus contribuţii la tematică prin apariţia unor lucrări „regionale”, aşa cum este cazul pentru nord-vestul19, nord-estul20 sau sud-estul21 Transilvaniei.
Depăşind cadrul interior, în încercarea de a conecta spaţiul dacic la similarităţile celtice din vestul Europei, istoricul G.Florea sintetizează, în volumul Dava et Oppidum22, o sumă de problematici ale structurilor habitaţionale de tip proto-urban din Dacia preromană. Acestui volum i se adaugă, în acelaşi registru al conexiunilor istorice, lucrarea lui Dan Oltean, Regii dacilor şi războaiele cu romanii23. Cu toate că autorul se hazardează în presupuneri largi şi interpretări din sfera –ismelor, faptul că a parcurs la pas toţi munţii Orăştiei24, i-a permis o serie de măsurători şi observaţii din teren, rezultând o serie de date necunoscute anterior.
Aceste lucrări ample sunt secondate de un număr apreciabil de articole, uneori punctuale, alteori tratând subiectul din puncte de vedere mai generale, abordate pe parcursul studiului25.
Dosarul istoric este complectat de realităţile efective din teren, respectiv descoperirile arheologice care confirmă izvoarele scrise antice, referitoare la relaţia dintre daci şi munţii lor întăriţi, sintagmă prin care, desigur, se poate înţelege că este vorba despre cetăţi şi fortificaţii.

Fortificaţii, fortăreţe şi cetăţi. Precizări terminologice

Enumerând componentele generale care stau la baza transformǎrii unui grup oarecare într-o etnie26, sociologul englez Anthony Smith propune, printre altele, şi asocierea acelui grup cu un anumit teritoriu27 ca fiind o trăsătură esenţială a acestei evoluţii socio-culturale. Elementele care punctează această asociere sunt fie periferice (semne de hotar, limite naturale etc.), fie centrale şi aici putem vorbi de sediul autorităţii care domină acel areal. Astfel, teritoriul este acel spaţiu bine delimitat geografic de autoritatea care îşi exercită controlul asupra sa, iar centrul, locul de unde autoritatea supraveghează zona.
Un astfel de centru bine individualizat, înconjurat de aşezări „satelit” ce marchează un hinterland clar definit, presupune o organizare socială clar structurată, capabilă de substanţiale eforturi arhitectonice, concretizate în fortificaţii şi fortăreţe impresionante.
Istoriografia ultimei jumătăţi de secol operează, adesea simultan, atunci când face referire la structuri defensive, atât cu termenul fortificaţie, cât şi cu cel de cetate, într-o manieră predispusă la confuzii terminologice. Între cele două tipuri de structuri de apărare există, însă, suficiente diferenţe teoretice şi practice, în ceea ce priveşte dimensiunile şi volumul lucrărilor executate, dispunerea în teren, materialele folosite, importanţa tactică şi strategică sunt suficient de diferite ca să putem vorbi de două tipuri distincte de construcţii defensive.
Fortificaţiile sunt ansambluri cu caracter defensiv, constituite din amenajări şi construcţii ridicate cu scopul protejării întregii colectivităţi, dar şi a tuturor bunurilor acesteia. Sistemele de fortificare au evoluat de la structuri simple la unele foarte complexe – inclusiv ca dimensionare – şi au ca elemente de bază şanţuri, valuri de pământ şi palisade de lemn, combinând aceste amenajări cu topografia accidentată a unor puncte din teren. Astfel de lucrări defensive apar din momentul în care surplusul de hrană şi/sau existenţa unor resurse naturale permit acumularea bogăţiei, devenind astfel tentante pentru alte comunităţi. Nu este improbabil ca ridicarea acestor construcţii să fi fost de fapt parte din procesul de afirmare a unor lideri charismatici, contribuind la afişarea prestigiului personal, prefigurând astfel realităţi ale epocilor ulterioare.
Pentru perioadele anterioare secolului II a.Chr., acest tip de construcţie defensivă este emblematic, devoalând existenţa unor reguli ale comunităţilor bine articulate şi care vizau întregul grup. În această cheie, chiar tipul de fortificaţie în sine denotă anumite concepţii socio-culturale. Impresionante prin dimensiuni şi modul de ajustare a terenului la necesităţile defensive, fortificaţiile anterioare Epocii Fierului au fost realizări de excepţie a triburilor tracice din Transilvania preistorică.
Spre deosebire de fortificaţii, cetăţile – deşi sunt conceptual şi arhitectonic tot lucrări de fortificaţie – operează cu un sistem net diferit de construcţie, utilitate, funcţionalitate şi concepţie strategică, ceea ce determină trăsături arhitecturale distinctive, net diferite.
Întotdeauna, cel puţin în spaţiul şi epoca studiate, fortăreţele sunt construite pe înălţimi dominante28, controlând nu numai arealul din jur, ci şi, mult mai important, căile de comunicaţie care îl intersectează. De asemenea, cetăţile utilizează frecvent în structurile lor vizibile piatra, prelucrată sau nu, aspect ce denotă o evoluţie a tehnicilor de construcţie, ca răspuns la noile metode şi tactici de asediu. Desigur, în ciuda concepţiei relativ unitare, referitoare la arhitectura militară, nu toate comunităţile – nu toţi liderii? – beneficiau de acelaşi instrumentar (oameni, resurse, capacităţi, conjuncturi) necesar. Astfel, exista o paletă largă de metode constructive aplicate, de la simple şanţuri dublate de valuri de pământ şi palisade de lemn, valuri de pământ şi piatră, ziduri de piatră legată cu lut şi ziduri seci, de piatră ecarisată29, elemente adesea combinate pentru o eficacitate sporită sau din considerente economice (multe astfel de fortăreţe aveau direcţii de atac ce beneficiau de apărare naturală – râpe adânci, pante abrupte, cursuri de apă etc., – ceea ce nu necesita imperativ continuitatea elementului defensiv principal).
Structurile defensive de orice fel aveau menirea de a-l obliga pe asediator să recurgă la staţionare îndelungată, să-i uzeze forţele şi moralul. În acest scop, liniile de apărare erau dublate adesea, zidurile fiind ajutate de unul sau mai multe şanţuri, de palisade, capcane şi alte structuri pasagere avansate.
Dar cea mai vizibilă diferenţă faţă de fortificaţiile epocilor anterioare constă, nu neapărat în tehnica de construcţie sau locul amplasamentului, ci în dimensiuni şi destinaţie. Fortăreţele celei de a Doua Epoci a Fierului nu mai sunt proiectate pentru refugiul unei comunităţi, ci doar pentru al unui grup restrâns. Suprafeţele acestor cetăţi sunt foarte mici, raportate la cantitatea de muncă depusă pentru ridicarea lor, volum care atestă existenţa unor vectori demografici şi economici considerabili. În această cheie, cetatea a reprezentat, începând din Antichitate, pe lângă funcţia militară evidentă, un simbol de prestigiu al elitelor, extrem de vizibil şi constant, fiind locul unde se desfăşura viaţa seniorului şi a suitei lui, detaşaţi vizibil, prin impozanţa unei astfel de construcţii, de populaţia de rând. Fortăreaţa era locul de unde elita îşi proiecta puterea asupra zonei înconjurătoare. Calitatea aceasta o diferenţiază net de funcţia unei fortificaţii în care putea să se adăpostească întreaga populaţie a unei zone, cu bunuri şi turme. Odată cu apariţia cetăţilor, gestionarea democratică a structurilor defensive ale comunităţilor apusese pentru totdeauna.
Aceste cetăţi, pe care literatura de specialitate le identifică adesea cu termenul dava30, de certă origine dacică31, echivalate uneori forţat cu oppidum-urile celtice32, reprezentau reale centre rezidenţiale, sedii ale unor lideri războinici care controlau politic, militar, economic şi religios zonele adiacente, spre propriul beneficiu sau ca mandatari ai unei autorităţi superioare.

Excurs I. Fortificaţii liniare în Dacia preromană

Problema fortificaţiilor liniare a fost mai puţin tratată în literatura de specialitate din România cu referire la perioada clasică a civilizaţiei dacice, existând mai mulţi factori care au concurat la această situaţie. În orice caz, insuficienţa săpăturilor arheologice şi a materialului aferent, care nu permite decât arareori formule de datare care să depăşească sentinţele generale de tip post quem sau ante quem, absenţa datărilor absolute, dar mai ales anumite tradiţii istoriografice puternic înrădăcinate33, au făcut ca acest subiect să rămână în general apanajul arheologilor amatori34.
Trebuie spus de la bun început că definirea în sine a termenului de „fortificaţie liniară” ridică destul de multe dificultăţi semantice pentru a fi abordată aici exhaustiv, motiv pentru care, deocamdată, ne vom mărgini doar la câteva succinte consideraţii35. Astfel, prin această noţiune, la nivelul artei militare a Antichităţii, ne referim la un ansamblu defensiv menit să interzică o anumită cale de acces sau să delimiteze un anumit teritoriu, având un cumul de rosturi în primul rând militare. Trebuie spus că atât prin aspectul lor cât şi prin funcţiile deţinute aceste fortificaţii se deosebesc net de cetăţi şi forturi36, deşi în aproape toate cazurile fortificaţiile liniare sunt amplasate şi edificate într-o incontestabilă legătură strategică cu acestea, ca parte a unor ansambluri defensive micro sau macro-regionale. Acest din urmă fapt ar permite la prima vedere o departajare ipotetică a lor în două categorii distincte: „barajele” militare propriu-zise de importanţă locală, respectiv fortificaţiile de tip „limes”37, dar după cum se va vedea mai jos, asemenea delimitări comportă o doză însemnată de subiectivism.

La nivelul Antichităţii, cea mai variată şi mai complexă gamă de fortificaţii liniare a fost ridicată de către armatele Imperiului Roman şi au derivat direct din tacticile concepute de către strategii militari romani. Atât elementele de tip şanţ cu val (şi palisadă) dispuse în diverse combinaţii cu menirea de a condiţiona manevrele inamicului în timpul unor confruntări punctuale, cât şi sistemele de graniţă militarizată de mare anvergură şi complexitate (limes-ul propriu-zis) întinse pe sute de kilometri, atestă profunda capacitate organizaţională şi gândirea strategică de excepţie specifice celei mai puternice forţe militare a lumii din acel moment. Este incontestabil că toate aceste inovaţii şi-au găsit un anumit ecou şi în ţinuturile învecinate, deşi în ultimă instanţă ele nu făceau decât să continue şi să perfecţioneze unele tradiţii cu origini foarte vechi38.
La nivelul Europei „barbare” a celei de-a doua Epoci a Fierului, fortificaţiile liniare prezintă un istoric interesant, motivaţiile construirii lor fiind dintre cele mai diverse. De pildă Herodot, relatând despre un conflict dintre sciţi şi sclavii lor, ne spune cum aceştia din urmă, pentru a se apăra, au ridicat un şanţ de apărare de mari dimensiuni întins între lacul Meiotic (Marea de Azov) şi Munţii Taurici din Peninsula Crimeea39. Trebuie spus că în general, în zonele de contact dintre nomazi şi sedentari, astfel de lucrări sunt frecvent întâlnite40, rostul lor fiind de a preîntâmpina atacurile prin surprindere şi raidurile efectuate de către cavalerie, principala forţă de şoc a nomazilor.
În alte cazuri însă, astfel de bariere de pământ erau ridicate pentru a marca graniţele teritoriale dintre diferitele facţiuni tribale. De exemplu, Tacitus menţionează existenţa unui val de pământ ridicat de către tribul germanic al Angrivarilor pentru a delimita ţinuturile lor de cele ale vecinilor lor cherusci41. Şi arheologia ne oferă multe astfel de exemple de fortificaţii liniare, pentru areale precum Brittania preromană – Beech Bottom Dyke42, Devil's Dyke43, Cleave Dyke44, Scott's Dyke45, Grimm's Ditch46 şi altele. Funcţiile acestora par să fi fost diverse – de la limite inter-tribale, la baraje militare, reprezentând însă un fenomen tardiv la nivelul evoluţiei concepţiilor strategice din cea de-a doua vârstă a Fierului47.
Regalitatea dacică, cea mai însemnată putere din Europa temperată a secolelor I a.Chr. – I p.Chr., situată la confluenţa dintre lumea mediteraneeană, cea „barbară” central-europeană şi cea a stepelor euro-asiatice, nu avea cum să facă excepţie. În rândurile ce urmează, vom face o succintă prezentare a celor mai reprezentative obiective de acest tip. Din rândul barajelor militare propriu-zise, cele mai cunoscute sunt cele de la Porţile de Fier – (Tapae?)48, Ponorici – Cioclovina49 (Fig.15-16) şi Poiana Omului50. Cea mai spectaculoasă dintre acestea, atât în ceea ce priveşte întinderea, aspectul şi maniera de realizare o reprezintă însă troianul de la Ponorici-Cioclovina, ridicat foarte probabil în contextul marilor războaie daco-romane.
Troianul de la Cioclovina se întinde în plan pe cca. 2 km, având menirea de a apăra cea mai importantă cale de acces spre zona Sarmizegetusei Regia dinspre valea Streiului51. Liniei de apărare i-au fost adăugate elemente suplimentare precum unele dedublări, o serie de redute circulare ataşate valului principal dar şi mai multe separatoare – valuri perpendiculare sau oblice, menite să spargă şi să fragmenteze frontul de înaintare al inamicului, toate acestea fiind dispuse în funcţie de condiţiile de teren. Cercetările de teren mai vechi şi mai noi au sesizat de asemenea, din loc în loc, prezenţa unor turnuri. În spatele primei linii de apărare, pe Dealul Chiciurei, a fost realizată se pare o linie secundară de apărare, din piatră locală dislocată.
La edificarea tuturor acestor elemente s-au utilizat piatra locală, pământul şi desigur lemnul şi lutul la palisade. Sectoare importante ale ansamblului prezintă urmele evidente ale unei arderi tehnologice efectuate la temperaturi foarte înalte în urma căreia a rezultat un material compozit, care asigura valului o mare duritate şi o coeziune52; tehnica „valurilor arse” după toate probabilităţile de tradiţie locală, se întâlneşte şi în cazul unor fortificaţii geto-dacice mult mai timpurii53.
Lungimea totală a tuturor elementelor constitutive ale barajului de la Cioclovina este de cca. 7 km, cubajul estimat fiind de 34671m3 de stâncă şi pământ dislocat. După unele presupuneri, forţa de muncă necesară ridicării acestui baraj militar trebuia să fi fost de cca. 8500 de oameni, la dificultăţile de ordin logistic şi tehnic adăugându-se terenul montan, în acel sector destul de sărac în surse de apă54. Este vădit că atât prin prisma dimensiunilor dar şi a planului - deocamdată fără analogii cunoscute în alte părţi ale lumii antice - troianul de la Cioclovina reprezintă una dintre cele mai spectaculoase fortificaţii edificate de către inginerii şi strategii regalităţii dacice55.
Dacă acest troian impresionează atât prin masivitate, cât şi prin tehnica laborioasă prin care a fost realizat, cel de la „Poiana Omului”, situat la doar câţiva kilometri în spatele său este o operă cu mult mai modestă, reprezentând doar un simplu val de pământ tasat cu maiul, având un plan cu mult mai simplu ce prezintă o singură ramificaţie; absenţa turnurilor şi a altor elemente şi planul relativ elementar ar putea sugera la prima vedere o execuţie efectuată probabil sub impulsul unor nevoi militare de moment56.
Cât priveşte problema fortificaţiilor liniare de tip „limes” la nivelul Daciei preromane ea este una destul de complexă, absenţa săpăturilor şi a datărilor certe obligând la fireşti precauţii. În opinia noastră, din perioada dacică ar putea fi Troianul Zarandului, valul de cca. 20 de km având şanţul spre vest, care închide intrândul larg al Ţării Zarandului, val de dimensiuni mai degrabă modeste, pe suprafaţa sa nu se cunosc nicăieri urmele vreunor turnuri sau forturi. Cercetările preliminare efectuate asupra acestui monument, cu primele concluzii, au fost deja expuse detaliat într-un studiu recent57.
Vizualizarea traseului Troianului Zarandului permite efectuarea unor constatări. Din punct de vedere geografic, chiar dacă valul străbate şi zone colinare, el pare a marca, destul de vizibil, limita dintre zona montană propriu-zisă şi zonele de câmpie. Nu credem că, aşa cum s-a afirmat, că rolul său ar fi fost doar de închidere a accesului pe Valea Crişului Alb spre zonele cu resurse aurifere din inima Transilvaniei. În cazul în care s-ar fi dorit doar acest lucru, s-ar fi putut găsi poziţii cu mult mai favorabile spre est, unde n-ar fi fost nevoie de edificarea unui val pe o lungime aşa de mare. Este dincolo de orice discuţii faptul că cei care au ridicat această construcţie aveau interese mult mai largi în zonă: intenţia de a apăra întreaga Ţară a Zarandului, dar şi zonele montane în faţa unei ameninţări venite dinspre vest. Bararea puternică a văii Beliului, prin construirea a încă patru valuri adiacente în faţa celui principal, amenajare care nu se întâlneşte nicăieri altundeva pe parcursul întregului traseu, arată în plus o nevoie stringentă de a proteja cât mai bine accesul către plaiurile şi văile Codrului Moma.
În zona Munţilor Codru-Moma se cunosc mai multe fortificaţii care ar putea fi puse în legătură cu valul. Astfel, urmărind drumurile de plai din continuarea tronsonului I al „Troianului”, se poate ajunge uşor după un drum de mai mulţi kilometri la mica fortificaţie de tip promontoriu barat de la Botfei – „Cetăţeaua Înaltă”58, locuită în secolele II a.Chr. - I p.Chr. Tronsonul I, ca şi o parte a tronsonului II, se află de asemenea în raza vizuală directă a altor două cetăţi dacice, cele de la Clit – „Gureţul Negrilor”59 şi de la Groşeni – „Jidovina”60. În acest context, pare foarte plauzibilă atribuirea acestui val regatului dac – numărul semnificativ de tezaure şi de descoperiri monetare situate la est de linia atestată (şi presupusă) a „Troianului”, comparativ cu cele de la vest, constituind, pe lângă observaţiile de mai sus, un posibil argument în plus în favoarea atribuirii sale perioadei dacice.
După cum a remarcat şi S.Dumitraşcu, ipoteza atribuirii valului perioadei lui Burebista nu rezistă criticii, acţiunile marelui rege având un caracter ofensiv, nu unul defensiv61. Cu mult mai probabilă pare edificarea valului în decursul secolului I p.Chr., poate pentru a preîntâmpina atacurile şi raidurile iazigilor în contextul în care presiunea sarmatică asupra ţinuturilor dacice trebuie să se fi accentuat şi mai mult spre sfârşitul secolului I p.Chr. – morminte precum cel de la Vărşand, datat pe baza unor piese de aur de factură nord-pontică la „cumpăna secolelor I-II p.Chr.”62, indicând o direcţie de pătrundere sarmatică pe cursul inferior al Crişului Alb.
În acest context ar fi putut să aibă loc ridicarea „Troianului”, atât ca o măsură de apărare împotriva atacurilor cavalerie sarmate, cât şi ca o lucrare menită să afirme prestigiul şi puterea regalităţii dacice în zonă – e posibil ca el să fi marcat chiar graniţa de vest a regatului la un anumit moment.
Troianul Zarandului nu este singura fortificaţie liniară de tip „limes” ce ar putea fi atribuită regatului dac. Valul Stoicani – Ploscuţeni, unul din valurile ce brăzdează sudul Moldovei, având şanţul orientat spre miazăzi, realizat într-o manieră atipică valurilor romane63, ar fi putut să fi la rândul său ridicat iniţial64 de către regatul dac în colaborare cu diversele facţiuni tribale est-carpatice raliate acesteia65. Din punct de vedere geografic, prin poziţionarea sa, el demarchează zona de stepă de zona de silvostepă. Pe toată lungimea sa nu se cunosc până în acest moment urmele vreunor turnuri sau forturi. Având o lungime de peste 100 de km şi dimensiuni masive (după unele estimări, cca. 15 m3/metru liniar)66, valul reprezintă o operă de mare anvergură, care a necesitat un efort concentrat din partea unei autorităţi influente. Dacă el se datează într-adevăr în perioada regatului dac, ridicarea sa ar fi putut să aibă loc poate pe parcursul secolului I p.Chr., în contextul ce a urmat evacuării populaţiei locale din zona Câmpiei Munteniei cu consecinţele de rigoare şi sosirea trupelor romane la gurile Dunării.
La capătul acestui excurs - cu caracter mai mult introductiv - se cuvin a fi făcute câteva observaţii. Astfel, la nivelul stadiului curent al cercetărilor, toate fortificaţiile liniare cunoscute la nivelul Daciei pre-romane par să se dateze pe parcursul veacului I p.Chr., mai probabil în a doua jumătate. Acest fapt poate fi pus în legătură atât cu consolidarea regatului dac, în strânsă relaţie cu creşterea influenţelor romane în concepţiile şi strategiile militare şi cu profilarea unor ameninţări externe din ce în ce mai mari la hotare. Dacă rolul strict militar al barajelor din Munţii Şureanu nu poate fi pus la îndoială, altele, precum Troianul Zarandului sau valul Stoicani – Ploscuţeni, reprezintă lucrări făcute la marginea de vest, respectiv de est a regatului, după cum am arătat, prezintă funcţii nu doar militare, ci şi politice, de a impresiona şi de a semnala existenţa unei autorităţi capabile. Fără îndoială, nu pot fi excluse şi alte posibile funcţii, inclusiv de natură economică, valurile putând fi utilizate şi pe post de drumuri sau infrastructură a unui sistem de colectare de taxe.
Pentru edificarea unor fortificaţii de acest tip era nevoie de o mână de lucru consistentă şi supravegheată, de o serie de cunoştinţe elementare de topografie - fie ele şi empirice, dar mai ales de o capacitate de viziune strategică şi tactică. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu un know-how67 care depăşeşte cu mult cacacităţile unor simple formaţiuni tribale. Construcţiile în sine, ce au implicat un efort constructiv important, combină în tehnicile lor de realizare atât tradiţii locale, cât şi tradiţii de sorginte greco-romană, existând însă suficient loc pentru inovaţie şi originalitate, aşa cum se poate constata în cazul planului troianului de la Cioclovina.
Sarcina ridicării şi apărării acestor fortificaţii trebuia să fi fost în grija unor nobili din anturajul regal. Un pasaj izolat din lucrarea pierdută a medicului Statilius Crito ne spune că „...şi pe când unii erau puşi peste cei care munceau pământul cu boii, alţii dintre cei din jurul regelui - erau rânduiţi să se îngrijească de fortificaţii68. Este la fel de posibil ca fortificaţiile pomenite în acest pasaj nu reprezinte cetăţile-reşedinţe nobiliare, întrucât este de presupus că fiecare nobil îşi „îngrijea” propria cetate fără ordinele exprese ale autorităţii regale; ar putea fi vorba de fortificaţiile de interes statal, în rândul cărora ar fi de aşteptat să intră şi cele discutate în acest scurt excurs.

Megále arché

Apariţia unei structuri politice în spaţiul intra-carpatic doar odată cu sosirea getului Burebista şi a oştilor sale, este aparent un clişeu istoriografic, arareori contrazis, deşi existenţa elementelor tracice – este prea devreme să putem vorbi despre daci – nu este pusă sub semnul întrebării. Translarea centrului de putere din sudul Carpaţilor în interiorul Arcului carpatic, petrecută pe fondul epuizării getice69 a avut ca efect şi o modificare a mentalităţii elitelor războinice. Între aceste prefaceri se poate număra şi apetenţa pentru construcţia de fortăreţe. Chiar dacă geţii avuseseră şi aveau cetăţi şi fortificaţii, unele destul de importante (Popeşti, Cetăţeni, Zimnicea, Albeşti, Piscul Crăsani, Radovanu, Brad, Răcătău70 etc.), noile structuri socio-militare, ce se coagulau acum în Transilvania, au demarat un mult mai amplu program de fortificare a peisajului (Fig.3). Acest costisitor proces a însemnat de fapt o renaştere a elitelor locale, acum beneficiarele unor importante infuzii demografice şi culturale. Epoca prinţilor de aur, în care valoarea liderilor tribali se măsura în mimetismul stilurilor greco-orientale, se terminase. Noile elite, ce trăiau mult mai periculos şi mai dinamic71, puneau bazele unei ideologii diferite despre lumea lor, construind la propriu ceea ce grecii au numit megále arché72, iar istoriografia modernă, Regatul de argint73. Un regat nu de argint la propriu, ci, dacă am putea păstra licenţa poetică, de munţi întăriţi cu ziduri74, unde fiecare fortăreaţă etala puterea şi statutul seniorului războinic local, iar toate cetăţile constituiau o structură defensivă amplă şi coerentă.
Cartografierea spaţiului Transilvaniei antice a relevat aproape 100 de cetăţi şi fortăreţe, de dimensiuni şi importanţe diverse, de la simple posturi de pază la zidării ciclopice de piatră, ridicate începând cu prima jumătate a secolului II a.Chr. şi până în perioada dintre războaiele daco-romane. Geografic, ele sunt grupate în patru zone principale. Concentraţiile de construcţii defensive coincid, poate nu întâmplător, cu afirmaţia lui Strabon care, descriind sfârşitul domniei lui Burebista, spune că atunci stăpânirea lor se împărţise la patru (iar ulterior la cinci) părţi75. Este foarte posibil ca această reîmpărţire a puterii, după dispariţia marelui rege, să se fi făcut pe limitele aproximative ale celor patru zone cu concentraţii de sisteme defensive, existente înainte, iar o a cincea să fi cuprins unele zone sud-carpatice sau din Banatul de munte76.
Prima, nu doar cea mai densă, dar şi cronologic mai timpurie în spaţiul intra-carpatic, este zona de sud-est a Transilvaniei, ce conţine 33 de cetăţi şi cetăţui77, aflate pe raza judeţelor Harghita, Covasna, Braşov şi Sibiu. Acestea sunt Arpaşu de Sus, Breaza, Braşov, Buneşti, Biborţeni, Bixad, Băile Tuşnad, Caşinu Mic, Cernat, Crizbav, Cetatea Zânelor, Comălău, Ciceu, Cozmeni, Feldioara (incert78), Jigodin (I, II, III), Leliceni, Odorheiul Secuiesc, Mihăileni, Porumbenii Mari, Păuleni, Racu, Racoş, Râşnov, Sândominic, Şumuleu Mic, Tipia Ormenişului, Teliu, Tuşnad, Zetea şi posibil la Praid, Ciumani, Gheorgheni, Olteni, Şoimuşul Mare (Fig.4).
Este probabil, dat fiind densitatea locuirii dacice în acest areal, ca unele puncte fortificate să nu fi fost descoperite, iar altele să nu fi beneficiat de o cercetare mai detaliată. Câteva fortăreţe sunt impresionante prin volumul de muncă depus pentru ridicarea lor (Cetatea Zânelor, Braşov – Pietre lui Solomon, resturile zidului măsoară azi 13 m79). Este de remarcat aici ansamblul de la Racoş - Tipia Ormenişului, evident sediu rezidenţial, comparabil cu centrul de putere din jurul Sarmizegetusei80, poate chiar anterior acestuia81. Toate fortăreţele sunt amplasate pe înălţimi dominante, care controlau accesul prin pasurile muntoase spre şi dinspre Moldova, Muntenia şi Ţara Făgăraşului.
În unele puncte, cetăţile se suprapun peste fortificaţii mai vechi, hallstattiene (Cernat, cu perimetrul însă mult redus)82, iar în altele, punctul strategic a fost utilizat şi în epocile următoare (Breaza, Ciceu, Râşnov, Feldioara?). Tehnicile de construcţie au fost în majoritate bazate pe combinaţia lemn, pământ şi piatră, cu detaliul că atunci când sursa de piatră a fost de calitate şi la îndemână, aceasta a fost parţial fasonată, prin segmentare preferenţială. Acestui sector îi aparţin probabil şi primele utilizări ale sistemului de zidărie cu dublu parament şi ranforsări cu grinzi de lemn (Racoş, Braşov, Breaza), iar cetăţile de la Racoş, Cetatea Zânelor şi Breaza aveau inclusiv bastioane şi turnuri, cel de la Breaza având în structură blocuri de piatră ecarisată, similare celor utilizate în munţii Orăştiei83.
Dispunerea în teren pare să ţină cont de o posibilă presiune dinspre est, căci se pot distinge trei linii de apărare, două în depresiune şi una pe dealurile subcarpatice, completată de o linie de fortăreţe exterioare, în Moldova84 (Fig.14).


Fig.3 - Cetăţi şi fortăreţe nord-dunărene (sec. II a.Chr - sec. II p.Chr.)


O a doua grupare este concentrată în nord-estul Transilvaniei şi cuprinde opt fortăreţe, respectiv cele de la Arcalia, Ardan, Beclean, Monor, Sărăţel, Şieu-Măgheruş, Viile Tecii (jud.Bistriţa-Năsăud). Acestora li se pot adăuga descoperirile de la Dumitriţa, Feleac, Pinticu, Ruştior (jud.Bistriţa-Năsăud) şi Deda (jud.Mureş), dar deocamdată, în lipsa unor cercetări detaliate, datarea, respectiv identificarea şi atribuirea lor, este incertă (Fig.5).

Mult mai modestă ca întindere, dar şi ca tehnică şi amplitudine constructivă (excepţie Sărăţel, unde a fost refolosită parţial o fortificaţie din prima Epocă a Fierului85), zona pare să fi fost o extensie spre nord a centrului de putere din sud-estul Transilvaniei, la a cărui periferie se afla. Amplasarea fortăreţelor denotă că cetăţile din acest perimetru erau puncte de pază şi control ale rutelor şi văilor de acces, cu scopul de a supraveghea resursele de sare şi ulterior de apărare a sectorului nord-nord-estic al regatului dac. Aceste resurse constituiau probabil fundamentul economic al zonei, în relaţie cu care trebuie pus, spre exemplu, tezaurul de argint de la Coldău, din apropierea cetăţii de la Beclean.


Fig.4 - Cetăţi şi fortăreţe din sud-estul Transilvaniei


Amplasarea optimă, din punct de vedere strategic, a unor astfel de puncte (Sărăţel, Viile Tecii) este dovedită şi de utilizarea lor de către romani, după cucerirea Daciei, care au refolosit cel puţin aceeaşi poziţie, dacă nu şi părţi din structurile defensive dacice.
Zona a treia o reprezintă nordul şi nord-vestul Transilvaniei, unitate teritorială dominată probabil de o altă entitate tribală, cumulând o concentrare de fortăreţe ridicate în bazinul celor Crişurilor. Acestui areal îi revin 13 fortăreţe cu statut cert, respectiv cele de la Giurtelecul Şimleului, Marca, Măgura Moigradului, Şuşturogi, Tăşad, Şimleul Silvaniei, Stârciu, Meseşenii de Sus, Zalha, Biharea, Petrani, Şoimi şi Săcălăsău Nou (Fig.6), aflate pe raza judeţelor Sălaj şi Bihor. În linii mari, datorită naturii terenului accidentat, nu au fost necesare construcţii defensive ample sau complicate, cetăţile fiind adesea apărate doar de valuri şi ziduri de pământ şi lemn, dublate de palisade şi închid de regulă perimetre destul de mici86, capabile de găzduirea unui număr mic de oameni. Pe lângă unele fortăreţe funcţionau ateliere diverse (fierărie, olărie etc.), dar principala lor funcţie a fost cea militară, de străjuire a căilor de acces spre zona Apusenilor, pe văile apelor.
În constrast cu modestia relativă a fortăreţelor acestei zone, regiunea este una dintre cele mai bogate în descoperiri monetare, tezaure şi depozite de podoabe, ceea ce sugerează o economie destul de prosperă. Situarea acestor fortăreţe pe căile de schimb dintre Transilvania, bogată în resurse de sare şi Pannonia, respectiv controlul resurselor minerale din zonele de vest ale Apusenilor puteau să asigure venituri consistente nobililor rezidenţi în aceste regiuni. Participarea masivă a aristocraţilor din aceste zone la campaniile lui Burebista, atât la cele împotriva celţilor cât şi la cele sudice sau pontice, fapt dovedit de numărul foarte mare de tezaure şi descoperiri monetare, putea să fi concurat, de asemenea, la această stare de fapt.


Fig.5 - Cetăţi şi fortăreţe din nord-estul Transilvaniei


Un caz aparte îl reprezintă aşezarea fortificată de la Măgura Moigradului, ridicată pe un mamelon de origine vulcanică (514 m), fortificat în mai multe epoci. În ciuda pantelor inaccesibile, platoul a fost protejat de palisade şi şanţuri, suprafaţa protejată (cca. 7 ha) fiind una dintre cele mai mari din mediul dacic. În cazul acestei fortăreţe este de remarcat planul general care copiază un castru de pământ roman, tehnică datorată fie unuia dintre acei meşteri pricepuţi la felurite lucrări folositoare pe timp de […] război trimişi lui Decebal de către Domiţian (Cassius Dio,LXVII,7,1), fie experienţei obţinută pe teatrele de luptă sud-dunărene de către daci. Cronologia nesigură a cetăţii nu ajută la precizarea unui moment al fortificării dealului87.
Particularităţile acestui caz sunt destul de numeroase şi construiesc profilul unui loc de cult. În interiorul perimetrului, dar şi exterior acestuia, s-au descoperit numeroase gropi ritualice, cu un bogat şi divers inventar asociabil activităţilor cultice88. În ciuda pantelor abrupte, platoul a fost fortificat, ceea ce denotă importanţa locului – dată şi de poziţia cheie în accesul pe axa nord-vest-sud-est înspre şi dinspre Transilvania. Este foarte posibil, cu toată lipsa clădirilor specifice de cult89, ca acest loc să fi îndeplinit un rol de centru religios pentru zonă, similar, dar păstrând proporţiile, cu ansamblul de la Tipia Ormenişului şi Racoş.


Fig.6 - Cetăţi şi fortăreţe din nord-vestul Transilvaniei


Zona a patra, constituită în jurul nucleului din din Munţii Şureanu, conţine între altele şi fortificaţiile cele mai târzii din punct cronologic90 şi reprezintă, fără îndoială, partea cea mai puternic fortificată a regatului dac. Ea cuprinde cetăţi aflate în sudul Transivaniei şi de-a lungul fertilei văi a Mureşului, aflate azi în administraţia judeţelor Hunedoara, Alba, Sibiu şi parţial Arad. Cetăţile acestui perimetru sunt cele mai numeroase şi cele mai puternice din punct de vedere militar, dar şi din perspectiva conexiunii dintre ele. Ele pot fi împărţite în două sub-grupe, fiecare bine individualizată.
Prima grupă este constituită din cetăţile din jurul nucleului de putere de la Sarmizegetusa, majoritatea ridicate din piatră ecarisată (Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Băniţa). Acestora li se adaugă o seamă de fortăreţe mai mici, unele necercetate intensiv încă (Vârful lui Hulpe, Ciocuţa, Cetăţuia Înaltă), din care provin blocuri de calcar fasonate, precum şi câteva fortăreţe din pământ, piatră şi lemn. Întreg perimetrul este presărat cu numeroase turnuri-locuinţă, iar în preajma fortificaţiilor sunt de găsit numeroase terase antropogene care adăposteau aşezări civile întinse.
Construite începând cel mai probabil cu domnia lui Burebista, foarte probabil ca urmare a unui efort de „colonizare” sistematică a zonei Munţilor Orăştiei91, aceste cetăţi constituiau perimetrul cel mai bine apărat al regatului dac, protejând capitala Sarmizegetusa dinspre sud şi vest.
A doua sub-grupă este compusă din cetăţile aflate la periferia nucleului principal. Dintre acestea o parte sunt zidite în tehnica murus dacicus (Tilişca, Căpâlna, Piatra Craivii, Deva) şi sunt în general, doar construcţii cu caracter eminamente militar, la fel ca şi restul cetăţilor din perimetru, destinate să interzică accesul pe principalele rute şi să supravegheze resursele din teritoriu (aur, sare etc.). Din acest sector mai fac parte cetăţile de la Cugir, Ardeu, Cucuiş, Ocolişu Mic, Câmpuri-Surduc, Găvojdia, Hunedoara, Sibişel, Măgura Uroiului, Cozia, Sîrbi, Văradia de Mureş şi Săvârşin, ultimele controlând accesul pe valea Mureşului dinspre vest. Tehnicile de construcţie utilizate au fost, în principal, cele tradiţionale: valul, şanţul, palisada, dar în unele cazuri, precum Ardeu, Măgura Uroiului, Câmpuri-Surduc şi Cozia s-a utilizat şi piatra. Cronologia acestor fortificaţii nu este întotdeauna foarte limpede de stabilit; majoritatea par să înceapă cândva pe la finele secolului II a.Chr., iar finalul lor, în general, a fost plasat, în general, o dată cu terminarea războaielor daco-romane. Cu toate acestea, este posibil ca unele dintre ele, precum Vărădia de Mureş sau Câmpuri-Surduc să se încheie mai devreme, în contextul unor confruntări intertribale sau pur şi simplu să fi fost abandonate din diverse motive.
Este greu de spus care vor fi fost relaţiile dintre cele două grupe distincte de fortificaţii discutate aici. Putem presupune însă că acest areal va fi fost mai mult sau mai puţin în subordinea directă a centrului de la Sarmizegetusa. Numărul foarte mare de unelte agricole descoperite pe raza cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, destinate probabil unor schimburi dar şi de vase de provizii utilizate la stocarea grânelor în vreme de iarnă sugerează fără dubiu o relaţie directă între lumea nobililor ce stăteau „aninaţi” de munţi şi locuitorii şi aristocraţii din aşezările şi cetăţile din fertila vale a Mureşului, aceasta din urmă fiind extrem de propice culturilor agricole.
În afara acestor grupuri principale de fortăreţe, spaţiului intra-carpatic îi mai aparţin cetăţile de la Sighişoara, Bernadea (jud.Mureş), Şeica Mică (jud.Sibiu), Cetatea de Baltă, Şona (jud.Alba). Lor li se mai pot adăuga două posibile puncte fortificate din centrul Transilvaniei, respectiv Gilău92 şi Someşul Rece (jud.Cluj)93, toate însă relativ izolate în cadrul sistemului defensiv general (Fig.7).
Îndreptându-ne atenţia spre vestul Daciei, în zona Ţării Zarandului şi a masivului Codru-Moma se observă o concentrare mai mare de cetăţi. Puncte precum cele de la Botfei, Clit, Groşeni, Dezna, ridicate pe muncei proeminenţi, aveau menirea de a controla în principal drumurile de acces care traversau acest masiv către Ţara Beiuşului. Săpăturile modeste sau absente cu totul nu permit discuţii aprofundate cu privire elemente de fortificare utilizate, caracterul de fortificaţie al acestor puncte fiind în unele cazuri mai degrabă presupus. Din punct de vedere cronologic, începuturile acestor fortificaţii pot fi plasate, larg, cam tot pe la finele veacului II a.Chr., ele continuând, cel puţin în cazul celei de la Botfei, până în ajunul cuceririi romane94. Legătura lor cu Troianul Zarandului, fortificaţia liniară pe care am prezentat-o în cadrul primului excurs, pare evidentă. Spre sud, pe valea Crişului Alb, la ieşirea din zona montană, pe un mamelon de origine vulcanică este situată fortificaţia de la Berindia – „Dealul Şindrioara”.


Fig.7 - Cetăţile dacice din sudul şi centrul Transilvaniei


Săpată pe parcursul unei singure campanii, aceasta a oferit un material deosebit de interesant; cronologia, mai greu de stabilit, pare a se încheia pe la începutul secolului I d.Hr. sau la finele celui precedent. Legată tot de zona Ţării Zarandului, la limita de est a munţilor cu aceiaşi nume, este situată fortificaţia de la Şiria, suprapusă de ruinele unei cetăţi medievale. Ca şi în zona de nord-vest a Daciei, şi aici caracterul modest al fortăreţelor se află într-un contrast frapant cu bogăţia de tezaure descoperite în întreg bazinul Crişului Alb, fapt care se află în legătură şi cu stadiul incipient al cercetărilor.
Spre sud de munţii scunzi ai Zărandului, la ieşirea Mureşului în Câmpie, întâlnim un întreg şir de cetăţi menite să apere calea de acces spre Transilvania95. Se remarcă îndeosebi cea de la Cladova, care a şi beneficiat de săpături arheologice, apoi cea de la Păuliş – „Dealul Bătrân”, probabil o aşezare fortificată judecând după perimetrul destul de larg care a fost închis. Lângă Păuliş, ca şi în zona Şoimoş au mai fost semnalate urme dacice pe pinteni proeminenţi, reprezentând probabil posibile alte fortăreţe sau puncte de observaţie. Din punct de vedere cronologic, locuirea aici se eşalonează de la finele veacului al II –lea a.Chr. până pe parcusul secolului I p.Chr. Pe Mureş în aval, la cca. 60 de km vest, se află impresionanta aşezare de la Pecica – „Şanţul Mare”96, pe care istoriografia mai veche o identifica, nejustificat se pare97, cu antica Ziridava. Elementele de fortificare constau, precum indică şi toponimul, într-un şanţ masiv, poate un meandru natural amenajat, care separă „acropola” de o aşezare civilă destul de întinsă.

Situată la hotarele de vest ale Daciei, aşezare de la Pecica – „Şanţul Mare” a beneficiat din plin de toate avantajele ce au rezultat de aici. Schimburile comerciale cu triburile celtice, apoi cu romanii, se reflectă în multitudinea importurilor existente. Atelierul de bijutier, printre cele mai complexe cunoscute în Dacia preromană, cele două temple, unul cu absidă şi unul circular, existenţa unor tendinţe de lux în ornamentarea edificiilor, importurile98, vorbesc de la sine despre prosperitatea clanului nobiliar care a rezidat aici. Cronologia, începând probabil de prin veacul al II-lea a.Chr., durează până la cucerirea romană.
Teritoriul Banatului de Câmpie reprezintă o mare necunoscută, numărul aşezărilor de orice fel care pot fi atribuite perioadei dacice fiind extrem de redus, acest fapt datorându-se în principal stadiului cercetărilor. Perieghezele ultimilor ani, dublate de săpături arheologice au adus însă numeroase informaţii extrem de interesante. Cele mai spectaculoase descoperiri provin de la Unip – „Dealul Cetăţuica”, unde s-a constat existenţa unui posibil câmp de gropi cu descoperiri spectaculoase; elementele de fortificare surprinse se prea poate să aparţină perioadei dacice99. Rămâne ca cercetările anilor viitori să completeze aceste observaţii preliminare. La Firiteaz, cercetările de teren au surprins urmele unei fortăreţe de tip promontoriu barat, de unde s-au recuperat piese reprezentative de factură dacică; dar întrucât în zonă există şi urme de epoca bronzului, în lipsa săpăturilor, datarea valului şi a şanţului rămâne incertă.
Nici în zona Banatului de Munte lucrurile nu stau cu mult mai bine. Cea mai semnificativă concentrare de descoperiri se observă în zona Clisurii Dunării, străjuită de la vest la est de cetăţile de la Socol, Divici, Liubcova şi Pescari, pe lângă acestea fiind presupuse şi alte puncte de observaţie de amploare mai mică. Punctele erau localizate pe pinteni proeminenţi, controlând defileul Dunării în apropierea punctelor unde se formau poduri de gheaţă. Situarea într-o zonă de graniţă, între scordisci şi daci, iar mai apoi între daci şi romani, a adus nobililor de aici un grad ridicat de prosperitate, evident în descoperirile arheologice efectuate. Utilizarea pietrei, prezenţa turnurilor-locuinţă, terasările masive, reflectă în ultimă instanţă o ideologie a puterii similară întrucâtva celei din zona Munţilor Orăştiei100. Din punct de vedere cronologic, locuirea începe de pe la mijlocul veacului al II-lea a.Chr. şi continuă se pare, cu unele excepţii (Liubcova), până în vremea marilor confruntări daco-romane101 (Fig.7a).
Relativ izolate şi oricum incerte ca atribuire sunt punctele de la Dalboşeţ, respectiv de la Obreja. Fortificaţiile liniare de la Porţile de Fier din care o parte e de presupus că ar putea data din perioada regatului dac, închid căile de acces dinspre Banatul de Munte spre Transilvania.
Este evident că ridicarea de cetăţi a început cu ceva vreme înainte de epoca lui Burebista, a cărui politică a beneficiat în bună măsură de fortăreţele existente deja. Geţii posedaseră o seamă de cetăţi şi fortificaţii, chiar dacă aparent ceva mai rudimentare (totuşi fortăreaţa de la Cetăţeni avea ziduri de piatră şi turn, iar Gruiu Dării dimensiuni semnificative). Cronologia acestor cetăţi este însă problematică, majoritatea fiind datate larg, fără a se putea stabili foarte exact nici momentul ridicării şi nici durata de existenţă. Formulări vagi, de genul secolul II a.Chr., mijloculul secolului II a.Chr. sau chiar secolul II a.Chr. – secolul I(II) a.Chr., sunt preferate de către cercetătorii ultimei jumătăţi de veac, pentru a masca lipsa unor studii aprofundate care să facă ordine în determinarea cronologiei cetăţilor din zona antică discutată şi nu numai. În lipsa acestora se poate opera doar cu aproximări relative privind evoluţia fortificării spaţiului intra-carpatic, iar scenariul pe care s-a rulat modificarea centrelor de putere, atât din exteriorul arealului, cât şi din interiorul lui, este aproape speculativ.
Repertorierea tuturor punctelor întărite a relevat un număr considerabil de cetăţi şi cetăţui, extrem de variate ca tehnică de fortificare. Diferenţierile sunt vizibile de la o zonă la alta, iar uneori chiar în cadrul aceluiaşi areal existând particularităţi evidente, situaţie căreia i se adaugă şi o evoluţie tehnologică. Este firesc ca asupra fiecărei cetăţi specificitatea geografică a locului, posibilităţile umane şi tehnologice deţinute, tipurile de resurse naturale existente în proximitate şi capacităţile seniorului local să-şi fi pus amprenta.
Elementele principale de fortificare au fost clasificate pe mai multe tipuri102, plecând de la elemente constructive, deşi astfel de tipologii au o mai puţină relevanţă, în teren existând aproape la fel de multe forme şi tipuri defensive câte cetăţi. Ceea ce reţine atenţia este faptul că în toate situaţiile este vorba despre construcţii de factură militară (chiar şi în cazul zonei Sarmizegetusei), care utilizează caracteristicile reliefului accidentat. Astfel de puncte strategice au fost fortificate în funcţie de anumite particularităţi locale, plecând de la simple şanţuri dublate de palisade şi până la puternice fortăreţe de piatră fasonată. E firesc, ca pe baza acestei concepţii strategice, în teren să existe numeroase forme şi modalităţi de construcţie: promontorii barate, fortăreţe perimetrale, şanţuri imense, palisade, valuri, ziduri de pământ103 şi piatră nefasonată, ziduri de piatră parţial fasonată (piatră de talie) şi ziduri de piatră ecarisată104. Considerente economice sau militare au dus adesea la amestecul acestor tipuri de structuri în cadrul aceluiaşi sistem defensiv, modalităţile de fortificare, adaptate la natura terenului, completându-se reciproc.
Domină acele structuri defensive, dat fiind costurile şi propabil capacităţile tehnice şi tehnologice deţinute, care au folosit ca element principal pământul, fie pentru structura propriu-zisă, fie ca liant, stabilizat cu lemn şi, într-o oarecare proporţie, cu piatră. Pământul, ca material de construcţie, se găseşte în foarte multe combinaţii fizico-chimice, ceea ce determină numeroase modalităţi de procesare, cu diverse rezultate constructive. În stare naturală, pământul este friabil, chiar şi compactat, eficient doar ca umplutură. Cel mai probabil fructificând îndelungile experienţe legate de producerea ceramicii, constructorii şi-au dat seama că amestecul de pământ, apă şi diverse alte componente, arse sau doar tasate, dau o consistenţă şi o rezistibilitate sporită structurilor. Casetarea şi adăugarea de grinzi şi stâlpi de lemn, placarea sau adăugarea de pietre în miezurile valurilor au fost tot atâtea soluţii folosite pentru creşterea durabilităţii structurilor. Vitrificarea accidentală sau intenţionată, a valurilor de pământ a fost, de asemenea, o soluţie în acest sens.


Fig.7a - Cetăţi din vestul şi sud-vestul regatului dac


Cetăţile dacice. De la pământ şi lemn la piatră şi cărămidă

O particularitate a construcţiilor de pământ este faptul că, prin dislocare, acesta îşi măreşte volumul, ceea ce implică eforturi mai mari de săpare, încărcare, transport, compactare, din partea constructorilor. Sanţurile şi valurile păstrate au şi acum dimensiuni foarte mari, astfel că în epocă au necesitat un volum imens de muncă, depus de un număr mare de oameni, pe durate de timp întinse105. O asemenea construcţie avea nevoie, pe lângă factorul uman, de un instrumentar, dacă nu divers – compus în principal din unelte de săpat (lopeţi, hârleţe, sape, târnăcoape etc.), de transport (care, căruţe, sănii, coşuri de nuiele, tărgi, saci etc.) cel puţin numeros – deservit de ateliere, mai mult sau mai puţin specializate.
La aproape toate cetăţile s-a utilizat lutul, fie pentru umpluturi, fie, mai des, pentru legarea asizelor de piatră. Preferat datorită plasticităţii sale, lutul era adesea adus de la distanţă faţă de locul punerii în operă, cu costurile aferente. La structurile de piatră fasonată, s-au folosit, pentru supra-înălţarea zidurilor, cărămizi slab arse, legate şi ele cu lut. Lutul din zonele sub-montane, cu un conţinut de argilă mai mare, capătă o rezistenţă mai bună atunci când este compresat, spre deosebire de cel din zonele de şes, care este mai nămolos şi mai puţin rezistent106. Armat cu nuiele şi alte resturi vegetale, lutul proteja structurile de lemn împotriva degradării şi incendierii, dar necesita permanent lucrări de întreţinere, datorită agresiunii continue a factorilor climatici şi slabei sale rezistenţe la apă.


Fig.8 - Fundaţie murus dacicus suprapusă de zidărie de cărămidă slab arsă. Costeşti-Cetăţuie. (după Ştefan 2005, p.133, fig.48)


În completarea acestui material, constructorii acestor cetăţi au folosit intens piatra, atât pentru armarea şi protecţia valurilor de pământ, cât şi ca material de bază pentru fundaţii şi ziduri. Spre deosebire de pământ, piatra nu se găsea întotdeauna în imediata apropiere – cel puţin nu piatra potrivită – astfel că acest material cerea eforturi suplimentare privind exploatarea, prelucrarea primară şi transportul. În structurile defensive studiate, piatra a fost folosită atât în forma ei brută (bolovani, lespezi), ca material de umplutură, pentru stabilizarea şi protejarea împotriva degradărilor şi alunecărilor masivelor de pământ, cât şi pentru zidăria propriu-zisă. În ambele cazuri cantităţile sunt mari107, cu reverberaţii în economia comunităţii. Tipurile litice utilizate sunt şi ele extrem de variate, în acord cu diversitatea geologică generală a zonei108, dar mai ales datorită faptului că zidăria de piatră legată cu lut determină încărcări foarte mari. Problema tehnologică a fost agravată şi de caracteristicile naturale ale lutului, predispus la instabilitate, mai ales atunci când vine în contact cu apa (în special pluvială). Situaţia a fost rezolvată prin două proceduri tehnice de către constructorii antici, pe lângă cea tradiţională, respectiv săparea până la stânca vie (de bază) şi ajustarea acesteia. Prima a fost adăugarea în masa lutului de diverşi degresanţi naturali (piatră măruntă, nisip, pleavă etc.), scăzând astfel plasticitatea argilei, iar a doua a fost mărirea masivului de zidărie, soluţie aplicabilă cu succes mai ales în cazul utilizării lespezilor de piatră. Lianţii nehidraulici artificiali (var, ipsos) nu au fost cunoscuţi în lumea dacică, exceptând cazul cisternei de la Blidaru, realizate cel mai probabil cu aport tehnologic roman109.
Instrumentarul utilizat în cazul acestor exploatări, precum şi pentru aşezarea în operă a pietrei – oricum prelucrată mai mult sau mai puţin – a fost superior calitativ şi tipologic faţă de cel folosit pentru mai simplele construcţii din pământ, evoluţie în consens, de altfel, cu dinamica întregii societăţi dacice110.
Tot legată de evoluţia tehnologică şi economică, trebuie pusă şi apariţia şi utilizarea pietrei ecarisate, îndeosebi în zidurile executate în tehnica murus dacicus. Sintagma aparţine limbajului de specialitate modern, în condiţiile necunoaşterii terminologiei antice. Această tehnică de zidărie a adaptat principii constructive elenistice la particularităţile geo-morfologice din spaţiul intra-carpatic. Unanim acceptată, ipoteza originii elenistice a acestui sistem constructiv111 ar trebui măcar nuanţată. Pe de o parte astfel de sisteme constructive sunt cunoscute în spaţiul intra-carpatic anterior ridicării fortăreţelor din Munţii Orăştiei, aşa cum o dovedeşte cetatea de la Braşov-Pietrele lui Solomon112 şi Racoşul de Jos113, unde chiar dacă lipsesc blocurile de piatră ecarisată specifice, sistemul de rigidizare cu grinzi de lemn este aplicat114. O situaţie similară găsim la Tipia Ormenişului, unde sistemul de două paramente şi emplecton de pământ şi piatră spartă este prezent, dar fără bârnele de legătură115. Pe de altă parte acest sistem a fost cunoscut şi în lumea galică116, iar prezenţa celtică în structurile politico-militare şi sociale dacice, cel puţin în etapele iniţiale ale coagulării acestora, a fost o realitate. Nu este improbabil ca tehnica murus dacicus să fi fost rezultatul unor tradiţii diverse, atât elenistice, cât şi din alte zone culturale cu care constructorii daci au avut contacte, aplicate şi adaptate unor specificităţi geografice locale.
Murus dacicus consta în două paramente paralele, aşezate direct pe patul de stâncă, cu grosimi variabile (2-4 m), iar spaţiul dintre ele era umplut cu piatră spartă, pietriş şi pământ şi tasat bine. Pentru a neutraliza împingerile laterale exercitate de acest emplecton, cele două feţe ale zidului erau rigidizate cu bârne de stejar117, transpuse perpendicular pe paramenţi, având capetele cioplite şi fixate în jgheaburi în formă de coadă de rândunică (aşa numitele babe), săpate în blocurile de calcar tăiate relativ regulat (cu dimensiuni de cca. 50-80 x 40-50 x 30-40 cm)118. Chiar dacă în timp grinzile de lemn putrezeau, tasarea naturală a zidăriei neutraliza împingerile laterale şi zidul rămânea stabil, cu condiţia ca fundaţia să nu sufere fracturi sau clivaje. Aceste alunecări de teren sunt explicaţia existenţei doar a unui parament (Căpâlna, Piatra Craivii) sau a alunecării unor părţi întregi din zid (Piatra Roşie).


Fig.9 - Fragment din zidul cetăţii de la Piatra Craivii (după Berciu et alii 1964, fig.15)


Cetăţile la care dacii au folosit tehnica murus dacicus au fost Sarmizegetusa Regia, Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie119, Băniţa, Căpâlna, Tilişca, Piatra Craivii120, Deva121, Breaza122 şi foarte probabil la fortăreţele mai mici de la Ciocuţa, Cetăţuia Înaltă şi Vârful lui Hulpe123, necercetate suficient deocamdată. Astfel de ziduri puteau ajunge, teoretic, până la o înălţime de 4-5 m, mult deasupra înălţimii de atac124. În condiţiile reliefului accidentat însă, o astfel de înălţime zidită exclusiv din piatră ecarisată este cel puţin inutilă – dacă eludăm funcţia simbolică a cetăţii – şi greu sustenabilă economic. În plus, o înălţime prea mare a zidului măreşte unghiul mort – ce apare între baza zidului şi axa de tragere a arcaşilor. Este mai probabil că zidul de piatră cioplită era de fapt doar fundaţia înălţată până în jurul valorii de 3 m, peste care existau supra-zidiri din cărămidă. Înălţimea de cca. 5 m a zidăriei de piatră, acceptată de către specialişti, este improbabilă şi prin prisma faptului că un asemenea cubaj ar fi lăsat urme consistente, chiar în cazul reutilizării materialului în construcţiile epocilor următoare. Nu există nici certitudinea că acest sistem a fost general utilizat, cunoscut fiind faptul că fiecare fortăreaţă se adapta terenului şi bugetului local.


Fig.10 - Murus dacicus (după Glodariu; Moga 1989, fig.105)


Pe ziduri putea exista o suprastructură din cărămidă slab arsă125. Cărămida crudă, propusă a fi fost folosită, de către unii autori126, nu ar fi avut rezistenţa necesară, la fel şi presupusele supra-înălţări din trunchiuri despicate de copac127, în ambele situaţii uzura fizică necesitând reparaţii aproape permanente. Zidurile erau întărite din loc în loc de puternice bastioane ridicate în aceiaşi tehnică, iar în faţa lor erau amplasate gropi capcană (gropi de lup), palisade, şanţuri, treceri obligate, constituindu-se într-un sistem defensiv complex. Pe coama zidurilor existau drumuri de rond, metereze şi platforme de luptă (pe care puteau fi aşezate şi maşini de război).
Spre deosebire de piatra nefasonată, în cazul celei prelucrate nu se mai poate utiliza orice tip de rocă, fiind nevoie de un material uşor de prelucrat, dar rezistent la agresiunile mediului sau la cele antropice. Soluţia a fost utilizarea unui conglomerat calcaros fosilifer provenit, cel puţin pentru cetăţile din Munţii Orăştiei, de la cariera de la Măgura Călanului, jud.Hunedoara128.

Logistică, resurse şi costuri

Este evident că acest material şi această tehnică de construcţie reprezenta un nivel tehnologic prea ridicat pentru cea mai mare parte a comunităţilor dacice. Tipul de rocă, costurile exploatării in situ şi la locul de montaj, fasonarea şi nu în ultimul rând cunoştinţele arhitecturale şi inginereşti necesare nu erau deloc la îndemâna oricui. Cariera de la Măgura Călanului a furnizat material pentru cetăţile din Munţii Orăştiei, posibil şi pentru Căpâlna şi Tilişca129, deci la distanţe între 40 şi 90 km, ceea ce relevă un sistem de transporturi bine organizat. Nu avem date despre drumurile din Dacia preromană, dar rutele de transport trebuie să fi existat, chiar dacă neamenajate consistent, legăturile dintre diferite puncte fiind necesare. Drumurile de ţară, cel puţin cele care legau cariera de punctul de destinaţie, trebuiau măcar sumar întreţinute, pentru a facilita transportul terestru. În acelaşi registru avem foarte puţine date despre carele şi căruţele utilizate în Dacia Preromană, majoritatea provenind din complexe funerare, reprezentând, desigur, vehicule ceremoniale130. Totuşi, coroborând datele arheologice cu puţinele izvoare iconografice, putem spune că existau vehicule ordinare, cu roţi mari, ranforsate cu şine de fier131, capabile să susţină şi transporte o sarcină considerabilă.
Având ca reper realităţi tehnice romane, presupus superioare, se admite că un atelaj antic, cu tracţiune animală, nu putea suporta şi transporta o încărcătură mai mare de 500 kg132, pe teren plat, exceptând, desigur, vehiculele special construite. Un bloc de calcar cu dimensiuni medii (0.65 x 0.45 x 0.35 cm) are o greutate de 253,575 kg133. Chiar dacă admitem că un car putea transporta două astfel de blocuri simultan, lucru destul de improbabil de altfel, se pune problema puterii de tracţiune. Animalele de povară (vite, cai, catâri, măgari) prezentau caracteristici morfologice şi capacităţi fizice sub media altor epoci istorice, în secvenţa cronologică dacică134. Înhămarea unui număr mai mare de animale la un vehicul putea fi o soluţie aplicabilă pe terenuri plate, dar devenea problematică pe traseele sinuoase ale drumurilor de plai sau ai văilor de acces. Este însă posibil ca transporturile de blocuri să se fi făcut iarna, cu ajutorul săniilor, mult mai rezistente şi mai ieftine, deşi metoda avea propriile neajunsuri, cauzate de aderenţa slabă a copitelor animalelor pe zăpadă/gheaţă135. Această soluţie era avantajoasă şi datorită faptului că sezonul era degrevat de majoritatea activităţilor agricole şi astfel numărul de oameni alocaţi unor astfel de lucrări putea fi mai mare. Nu putem aprecia dacă una dintre soluţii a fost folosirea unor sănii şi tărgi speciale, pe timpul verii, dar nu pare improbabil, cu atât mai mult cu cât această soluţie nu necesită amenajări rutiere deosebite şi nici echipamente complexe.
Oricum am privi lucrurile, costurile economice erau considerabile, iar rezultatele din teren confirmă că pentru ridicarea acestor fortăreţe au fost depuse eforturi substanţiale, imposibile fără structuri economice136 şi politice puternice. În acest know-how se include şi corpul ingineresc necesar, fără de care construcţia unei cetăţi de asemenea tip era imposibilă. Acestui grup – este greu de admis, dat fiind distanţa, diversitatea problemelor şi contemporaneitatea lucrărilor, că întreaga responsabilitate de proiectare şi supraveghere a construcţiilor se limita la un număr foarte mic de arhitecţi, ingineri sau meşteri – îi revenea responsabilitatea rezolvării tuturor dificultăţilor logistice. Dacă problemele legate de transport puteau fi rezolvate de eşaloanele inferioare, cele care ţineau de punerea în operă a blocurilor trebuiau soluţionate la faţa locului (terasamente, ajustări, adaptări, ridicări etc.). Trebuie ţinut seama şi de faptul că pe lângă blocurile din zidurile principale, existau numeroase zidării de sprijin, scări monumentale, temple, turnuri etc., elemente ce trebuiau proiectate şi realizate cam în acelaşi timp cu restul construcţiei137. Pe lângă acestea, nu mai puţin importante erau structurile şi logistica temporară, fie că vorbim de platforme, căi de acces etc. sau de utilaj de construcţii (schele, scări, capre, maşini de ridicat, sisteme de scripeţi, jgheaburi etc.)
Nu pare hazardat să putem vorbi despre existenţa unei bresle de constructori, probabil fără coerenţa socio-profesională exactă a termenului. O cetate putea fi ridicată în câţiva ani sau în decenii, în funcţie de materialul disponibil, de tipul de construcţie dorit, de logistica umană deţinută, de timpul avut la dispoziţie. Blocarea unui meşter – considerând suficient o persoană calificată/construcţie – la una, cel mult la două sau trei fortăreţe apropiate, ar fi dus la lipsa de personal calificat pentru ridicarea altora. În condiţiile în care astfel de construcţii sunt numeroase şi relativ apropiate cronologic, trebuie să fi existat un număr suficient de meşteri capabili să gestioneze eficient construcţia comandată. Este firesc ca pe lângă „inginerul-şef” să existe un număr oarecare de calfe pricepute (din familia meşterului?), în curs de calificare, ceea ce transformă construcţia unei asemenea edificiu în tradiţie profesională, aspect aplicabil în cazul numeroaselor cetăţi existente, indiferent de structura ei constructivă. Chiar în cazul acestora din urmă, aportul probabil de constructori profesionişti greci avea o valoare numerică nu neapărat dominantă, raportată la numărul de edificii ridicate, dar în mod logic completată pe plan local.
Această tradiţie profesională putea rezolva o serie de probleme curente, legate de construcţia propriu-zisă, cum ar fi alegerea locului, trasarea perimetrului şi a clădirilor interioare, excavarea unor anumite zone, umplerea şi tasarea altora, calcule empirice privind necesităţi logistice de bază, pregătirea patului de fundare. Pentru o cetate (întăritură?) modestă aceste probleme se puteau rezolva pe plan local. În cazul lucrărilor pretenţioase – de piatră ecarisată sau nu –, eforturile intelectuale cerute erau considerabil mai mari, comportând calcule matematice şi volumetrice substanţiale, planificări şi estimări realiste. O astfel de construcţie, alături de altele adiacente (temple, turnuri izolate, clădiri administrative şi civile, căi de acces, magazii, cazarme etc.), conţine un număr de variabile extrem de mare, cantitative şi de timp. Este imposibil, chiar pentru o echipă profesionistă, să poată face acest lucru fără un sistem de codificare, arhivare şi transmitere a datelor cu care se operează. La fel de important în cazul unor construcţii ample este utilizarea unui sistem, relativ unitar, de măsurare a diverselor dimensiuni. Necesitatea de a aprecia constant, cât mai corect, distanţe, arii, cantităţi şi volume, masa diverselor materiale şi produse sau de a determina durate şi intervale de timp a trebuit să se bazeze pe operarea cu un sistem inter-recognoscibil de unităţi de măsură aplicabile în teren. Nu există deocamdată documentaţie istorică referitoare la această problematică, evident necesară la volumul de lucrări efectuat în lumea dacică, explicaţia cea mai comodă fiind importul, într-o formă sau alta, de personal calificat grecesc (şi ulterior roman)138. Fără a fi neapărat incorectă, această explicaţie este doar facilă nu şi suficientă. Exceptând probabilii meşteri greci ajunşi în Dacia ca urmare a campaniilor lui Burebista139, ca parte a obligaţiilor coloniilor pontice cucerite, care au stat oricum doar o perioadă limitată de timp în Dacia, contractarea altor meşteri, liberi de această dată, a fost evident costisitoare. Nu este improbabil ca, în desele campanii la sud de Dunăre să mai fi fost capturat personal calificat, dar în ce măsură acesta a fost eficient şi suficient este imposibil de determinat. Putem presupune însă că experienţa constructorilor locali, cel puţin în cazul edificiilor complexe, s-a bazat (iniţial?) pe cunoştinţele şi competenţele alogenilor, adăugate propriei tradiţii profesionale, pentru ca după epuizarea aportului intelectual străin, eforturile să revină integral unui corp prefesional local.
Revenind la problema sistemului de determinare a valorilor clamat, existenţa lui, imperativ necesară, se baza pe fixarea unor date într-un sistem de simboluri (în relaţie directă cu vorbirea curentă) care cerea utilizarea de semne (fie matematice, fie alfabetice sau de altă natură). Existenţa unor litere greceşti pe unele blocuri din zidurile cetăţilor din Munţii Orăştiei140, sunt puse în legătură cu prezenţa unor constructori veniţi din spaţiul elenistic la ridicarea acestora, dar în acelaşi timp pot fi atribuite unei elite culte141. Că ea era locală sau alogenă, politică sau profesională e greu de stabilit. Ce se poate spune este că eforturile arhitectonice impresionante depuse nu puteau fi puse în operă fără un minim de cunoştinţe matematice şi fără un de sistem de codare şi notare. Este la fel de posibil ca în acest sector o importanţă să o fi avut clerul local142, în ciuda opiniei că acesta era refractar faţă de orice metodă de consemnare, plecată de generalizarea afirmaţiei lui C.Aelianus143, dublată de o paralelă istoriografică, destul de forţată, cu druizii celţilor.
Cantitatea de energie, timp şi resurse aplicate la ridicarea unei astfel de cetăţi, reflectă nivelul puterii decizionale. Cu cât costurile sunt mai mari, cu atât puterea care le-a generat este mai mare144, registru în care cetatea depăşeşte funcţionalitatea primară, defensivă şi devine reper semiotic.

Funcţia cetăţii

Indubitabil o cetate este în primul rând un sistem arhitectonic defensiv, un element static de bază al concepţiei strategice militare. Din punct de vedere militar, o cetate reprezenta sediul centrului de comandă al forţelor de care proprietarul sau împuternicitul acestuia dispunea, amplasat într-un punct strategic de pe teritoriul controlat. Cetatea mai putea oferi adăpost şi protecţie unui număr redus de persoane (garnizoana propriu-zisă, familia nobilului etc.), putea păstra o anume cantitate de provizii şi materiale, tezaurul şi, desigur, era un punct de rezistenţă important în cazul unui atac. În funcţie de configuraţia terenului, dar mai ales de dimensiunile şi tipul de construcţie a fortăreţei, eficienţa cetăţii, în cazul unor eventuale asedii, justifica efortul de a o ridica. Condiţia asedierii şi cuceririi unei fortăreţe oarecare este ca atacatorii să deţină avantajul numeric, eventual şi al surprizei, pe lângă un bun sprijin logistic (scări, frânghii, cârlige, platforme, artilerie de acoperire, unelte de genistică etc.). În lipsa acestora şansele de reuşită ale atacului imediat sunt extrem de reduse, astfel că asediul prelungit este singura opţiune, în speranţa epuizării resurselor asediaţilor. Dacă situaţia strategică generală permite, această tactică este şi cea mai ieftină, căci se evită pierderile umane, altfel consistente – poziţia dominantă a apărătorilor fiind în mod evident în avantajul acestora.
Asediul prelungit devoalează una dintre slăbiciunile fundamentale ale cetăţilor, iar pentru cetăţile dacice extrem de prezentă. Cu câteva probabile excepţii, lipsa surselor de apă a fost întotdeauna cauza principală a capitulării asediaţilor145. Această vulnerabilitate nu a putut fi rezolvată satisfăcător de constructorii cetăţilor dacice. Zidirea unor bazine-cisterne este rarisimă, cel puţin prin prisma descoperirilor arheologice. Cisterna fortăreţei de la Blidaru pare de dată târzie, dacă admitem că modul de etanşeizare şi impermeabilizare cu ajutorul mortarului pe bază de var se datorează ca şi concepţie unui meşter roman, iar poziţionarea ei în exteriorul zidurilor o face utilă pe timp de pace, nicidecum în timpul unui asediu. Desigur că apa era adusă de la izvoarele din proximitate şi stocată în recipiente de ceramică (chiupuri?) şi/sau lemn, dar aceasta era cantitativ limitată, chiar în cazul când existau bazine speciale. Completarea ei cu ape pluviale, cel puţin în timpul asediilor, era dependentă de starea vremii146 şi oricum problematică, dacă ţinem seama, de exemplu, de inexistenţa unui sistem de colectare eficient (scocuri, jgheaburi, prelate etc.).
Dar principala vulnerabilitate a unei cetăţi consta nu în trăinicia zidurilor sau în resursele limitate de care dispunea, ci în faptul că era un doar simplu punct de rezistenţă. Chiar capitala regatului dac nu este foarte întinsă – cu referire la perimetrul zidurilor de apărare –, iar celelalte cetăţi au, în general, dimensiuni mult mai mici. Nici o cetate nu poate rezista singură, pe termen mediu şi lung, în faţa unor asediatori organizaţi şi decişi. O cetate este puternică, aproape întotdeauna, nu datorită propriilor ziduri, ci datorită sprijinului altor cetăţi. Autarkeia greacă este imposibilă în mediul dacic. O cetate dacică nu-şi este sieşi suficientă, iar despre autonomie nici nu poate fi vorba. Numărul mare de astfel de puncte fortificate, uneori la distanţe mici între ele, întotdeauna dominând rute de acces importante, determină o sumă de relaţii între ele. Cea mai importantă astfel de relaţie a fost concepţia că fiecare fortăreaţă este parte a unui sistem de fortificare articulat147. Fără îndoială, că între unii dintre stăpânii acestor cetăţi au existat situaţii conflictuale, în care existenţa unei cetăţui sau două avea logică şi utilitate, dar construcţia unui număr mare de astfel de fortăreţe, începând cu secolul II a.Chr., trebuie însă privită dincolo de acest pragmatism local. Ipoteza existenţei atâtor formaţiuni tribale câte cetăţi oferă o imagine prea fragmentată a structurilor tribale, ca să fie credibilă.
Oricât de tensionate ar fi fost relaţiile dintre micii suverani locali, nu există suficiente argumente care să justifice economic fortificarea asiduă a arealului transilvan. Situaţia externă nu pare nici ea să determine un astfel de efort arhitectonic. Radiografia situaţiei geo-politice şi militare a începutului de secol II a.Chr. nu adună suma de factori externi, care ar fi putut determina ridicarea unui număr atât de mare de fortăreţe de toate tipurile, pe aproape întreg spaţiul intra-carpatic.
Principala problemă ar fi trebuit să o constituie expansiunea celţilor spre est, ajunşi în părţile de nord şi nord-vest ale Transilvaniei, începând cu a doua jumătate a secolului IV a.Chr. Fără a putea preciza repere cronologice exacte, este vizibil că dominaţia politico-militară asupra zonei exercitată de aceştia se disipează treptat, în paralel cu incrementa Dacorum per Rubobosten regem148, pentru ca, la începutul secolului II a.Chr., influenţa lor să nu mai fie sesizabilă arheologic. Ultimele presiuni dinspre vest au fost anihilate de Burebista care a învins şi alungat ultimele alianţe celtice din zona panonică149. Celţii care au trecut Dunărea nu mai puteau constitui, pentru zona intra-carpatică, o problemă. Efemerul regat celtic de la Tylis, ce a adunat rămăşiţele respinse de regii elenistici, a sfârşit distrus de o răscoală a tracilor, iar banderiile rămase în urma lui (compuse din traci şi celţi), ce umblau după pradă pe litoralul pontic, erau alungate de uşor de detaşamentele relativ mici ale basileilor geţi de la Dunărea de Jos150. Celţii rămaşi în Balcanii de vest, grupaţi acum sub numele de scordisci (amestecaţi cu traci, daci151 şi probabil iliri), aveau propriile probleme spre sud, odată cu căderea Macedoniei şi înaintarea romană152. Prea departe pentru a conta pentru podişul transilvan, prezenţa romană în Balcani, la începutul secolului II. a.Chr., are ca efect notabil alianţele constante dintre scordisci, tribali şi daci, a căror principală direcţie de atac a fost spre sud153. Spre est, după câteva contacte cu dacii, bastarnii germanici, sosiţi în siajul migraţiei celtice, sunt respinşi154 şi renunţă la forţarea pasurilor Carpaţilor, reorientându-se spre zona Dunării de Jos, unde organizează sau participă la incursiuni militare de amploare, care îi vor epuiza. Deşi izvoarele istorice îi vor mai menţiona sporadic, ei nu vor mai constitui un pericol, cu atât mai mult pentru zona intra-carpatică155.
Nu exista, aşadar, nici o presiune militară externă, capabilă să determine frenezia fortificării spaţiului transilvănean la dimensiunea relevată de cercetările arheologice.
Plecând de la aceste considerente, motivaţia trebuie căutată în interiorul societăţii, în mentalitatea acesteia, plecând de la noile realităţi. Clivajul noilor structuri sociale este extrem de vizibil. Polisurile greceşti, în constrast cu autonomiile fiecărei cetăţi, aveau un ritm comun, fie că îl vedem în frecventarea unor sanctuare comune, fie că îl deducem din relaţia cu marea, chiar şi a cetăţilor din interior sau din tradiţiile colportate de barzi în tot spaţiul elen. Acest ritm era necesar şi desigur pleiada de cetăţi dacice îşi aveau propriul ritm, chiar dacă nici măcare ele nu-şi dădeau seama de asta.
Departe de modul de consultare publică practicat la curtea lui Dromihete156, cu numai un secol înainte, regele Oroles impune supuşilor un comportament umilitor, fără să existe opoziţie. Scena, chiar admiţând improbabilitatea desfăşurării ei întocmai, denotă o schimbare radicală pe planul vertical al relaţiilor interne, cu atât mai mult cu cât supuşii regelui nu erau nişte ţărani neînsemnaţi, ci chiar oştenii săi. Liderii locali aveau acum autoritatea să impună modificări radicale de comportament social, aplicabile imediat. Pentru ceea ce începeau să construiască, acest lucru era esenţial.
Secolul II a.Chr. a primit ca supranume sintagma veacul întunecat157, pentru a ilustra tăcerea izvoarelor istorice ale acestei perioade. În spatele acestei discreţii arheologice s-au petrecut însă mutaţii socio-politice şi militare fundamentale, care au schimbat radical structurile sociale ale comunităţilor intra-carpatice, greu sesizabile arheologic. Sau, mai exact, greu interpretabile. Cauzele acestui amplu fenomen sunt diverse, fiind atât interne (decăderea puterii getice, clivajul social pronunţat, identificarea şi accesul la resurse, o evoluţie internă a comunităţilor etc.), cât şi externe (alogeni noi etc.). Rezultatul cel mai vizibil al acestor procese a fost modificarea mentalităţilor, în special în sfera fenomenului militar, atât la nivel de grup, cât şi la nivel individual. Afirmarea unor lideri militari puternici, charismatici şi îndrăzneţi, a însemnat, înainte de toate, revigorarea unor ancestrale tradiţii războinice ale comunităţilor nord-tracice, cărora li s-au adăugat experienţele marţiale ale unor populaţii alogene cu care aceştia au venit în contact.
În acest cadru, căpetenia unui clan – pentru începutul perioadei e dificil să putem vorbi de o depăşire largă a particularităţilor tribale – trebuia să-şi dovedească meritele, organizând raiduri de jaf158, care să-i confirme periodic valoarea. Prin succesul acestor expediţii autoritatea liderului devenea incontestabilă159, dar eşecul determina schimbări bruşte în ierarhie. Pentru perioada de până la concentrarea puterii în mâinile aristocraţiei dacice din Munţii Orăştiei, putem presupune că ierarhizarea şi promovarea indivizilor se făcea, în cele mai multe cazuri, pe baza valorii personale, aristocraţia militară fiind de fapt o meritocraţie. Modificări structurale în acest tablou devin vizibile abia în epoca lui Decebal, când militarii profesionişti devin o categorie inferioară aristocraţiei ereditare160, de curte.
Spre deosebire de alte popoare barbare, clanurile războinice din interiorul Arcului Carpatic nu s-au mulţumit cu schimbătoarele victorii militare pentru a-şi sublinia valoarea. Războinicii prinseseră gustul puterii, iar nevoia de afirmare a acesteia a fost concretizată în ridicarea de cetăţi. Noile elite aveau nevoie de proiecţia în propriul teritoriu a autorităţii lor, iar patrularea călare a domeniului pe timp de pace şi raidurile sezoniere în alte spaţii nu mai erau suficiente. Nu lipsit de importanţă este şi faptul că raidurile periodice în bogatele regiuni sud-dunărene au determinat modificări economice şi, desigur, lărgiseră orizonturile aristocraţiei războinice geto-dacice.
Ridicarea unei fortăreţe a devenit nu doar parte a unei competiţii acerbe, specifice elitelor militare din Europa proto-istorică161, ci un element-cheie de iradiere a prestigiului şi puterii militare şi economice deopotrivă162, cu efecte pe termen lung. Accederea unui individ în rândul unei elite nu este determinată fundamental de calităţile lui, ci ea este rezultatul alinierii valorii individului la valorile grupului elitist. Cu alte cuvinte, pentru a face parte dintr-o asociaţie de indivizi, cel mai important lucru este ca membrii acelui grup să îl considere pe pretendent drept un egal al lor. Acest statut era precizat, pe lângă formele discrete ale autorităţii (descendenţa, charisma, suportul religios, relaţiile cu alte surse de autoritate, potenţa economică), de o serie de atribute extrem de vizibile ale acesteia (podoabe şi bijuterii, rituri şi ritualuri funerare complexe, arme şi echipamente specifice, postura de cavaler, puterea suitei). Autoritatea, privită ca un concept social, a utilizat dintotdeauna o vastă semiotică, destinată să proiecteze în structurile inferioare imaginea, forţa şi caracteristicile elitei. Cea mai vizibilă, importantă şi costisitoare proiecţie a autorităţii (şi implicit a valorii individului) a fost fortăreaţa, sediul puterii sale, devenit prin asocierea atributelor religioase163, dar nu numai, centru rezidenţial. Posesia cetăţii comunica apartenenţa la o categorie socială distinctă, locul proprietarului în ierarhie, puterea efectiv deţinută, competenţele personale, relaţia cu autoritatea superioară (atunci când aceasta exista), finalizând stratificarea, pe verticala geografică şi socială, a comunităţii proprii. Calităţile fortăreţei – aici incluzând mărimea, capacităţile defensive, rutele dominate, resursele controlate, valoarea garnizoanei, costurile şi eforturile depuse etc. – au determinat desigur şi o stratigrafie orizontală, de tip centru-periferie, unele cetăţi fiind dominante în raport cu altele164.
Dar unul dintre cele mai importante atribute fortăreţei era acela că transforma starea de spirit nu numai a proprietarului, ci şi a celor din jurul său, prin inducerea unei serii de comportamente agreate. Desigur, pentru aristocratul războinic, era prioritară în principal atitudinea oamenilor săi de arme, grupul intern pe care se baza forţa lui militară, dar la fel de importantă era construcţia unui confort mental la nivelul structurilor inferioare, în fapt baza economică şi demografică necesară eforturilor concrete din teren.

Excurs 2. Satul

Înţelegerea relaţiilor dintre om şi mediul natural, într-un anumit moment sau epocă istorică, dintr-un areal geografic anume, se poate face urmărind efectele acestor interacţiuni observabile prin cercetări arheologice, dar şi apelând la analogii etnografice. Pot exista, de asemenea, pentru secvenţa istorică cercetată, informaţii obţinute de către alte ştiinţe, orizonturile cunoaşterii fiind limitate doar de graniţele dintre diferitele domenii de cercetare implicate în analiza interacţiunilor reciproce dintre om şi habitatul său.
O astfel de secvenţă temporală şi spaţială este perioada Regatului dac, asupra căreia izvoarele istorice şi arheologice, deşi nu atât de numeroase pe cât ne-am dori, conturează o sumă de dimensiuni militare şi sociale efervescente. Aceste date privesc fragmente de istorie politică, părţi importante ce surprind evoluţia fenomenului militar, capitole de istorie socială, culturală şi religioasă, într-un cuvânt aspecte scoase în evidenţă de elitele societăţii, poate în aceeaşi măsură în care însăşi aceste elite sunt vizibile ca emanaţii ale fenomenelor şi interacţiunilor enumerate.
Istoriografia contemporană, deşi a operat cu insuficiente puncte de plecare, a creionat atent structura societăţii dacice, evidenţiind ierarhizarea acesteia, dar, cu mici excepţii, concentrându-se pe dimensiunile elitelor politice şi religioase. Studierea concretă a „etajelor inferioare” ale societăţii dacice este grevată atât de lipsa urmelor lăsate de către aceştia, cât şi din cauza predilecţiei pentru cercetarea păturilor sociale dominante. Această lacună este parţial acoperită de unele studii asupra societăţii nord-dunărene, care includ abordări diverse ale problematicii, foarte puţine încercând însă să surprindă habitatul rural care, până la urmă, a constituit baza civilizaţiei autohtone.
Fără pretenţia că acest unghi de vedere poate fi acoperit, acum şi aici, în totalitatea sa, pare un moment bun pentru a schiţa măcar reperele problemei.
Componenta rurală a societăţii – dacă putem împărţi în urban şi rural civilizaţia dacică – a fost întotdeauna caracterizată printr-o pronunţată autonomie în raport cu formele de organizare socio-economice dominante, exterioare ei, caracteristică universală de altfel.
Satul, ca formă de locuire sau de aglomerare umană are o vechime imposibil de determinat, dezvoltându-se întotdeauna într-un habitat stabil, ocupat de o comunitate cu caractere etnice, sociale sau culturale unitare. El are, de asemenea, o structură teritorială şi economică bine definită, atât în cazul celor bazate exclusiv pe producţia agro-pastorală, cât şi în cazul satelor (aşezărilor) în care predomină activităţile economice (forestiere, miniere, meşteşugăreşti, pescăreşti etc.).
Întemeierea unui sat nu putea fi făcută fără o bună relaţionare a viitoarei vetre cu habitatul adiacent, fiind preferate locurile care ofereau o buna protecţie climatică, dar şi istorică, căutate fiind zonele ce beneficiau de o bună protecţie naturală: văi, lunci, culmi, depresiuni. Nu lipsită de importanţă era existenţa surselor de apă, a surselor de materii prime şi apropierea de terenurile de cultură. Tot din considerente strategice, unele sate au fost durate pe insule ale râurilor sau în coturile şi meandrele apelor ori pe terase înalte.
Oricare dintre aceste aşezări avea în componenţă vatra satului – o suprafaţă clar delimitată, destinată locuinţelor familiale, anexelor acestora, atelierelor şi în unele cazuri unor construcţii comunitare. Cealaltă componentă de bază a satului o reprezintă hotarul (moşia) – zona de activitate economică, ce cuprindea terenurile cultivate (sau cultivabile), pădurea, fâneţele, păşunile, viile, livezile comunităţii. Tot aici puteau exista diverse construcţii – sezoniere sau permanente – folosite pentru adăpostirea animalelor sau a recoltelor. Alegerea vetrei satului depindea în bună măsură de accesibilitatea la aceste hotare. Satul a fost întotdeauna dependent, aşa cum s-a spus, de o sumă diversă de resurse, necesare atât vieţii cotidiene, apă, lemn, hrană, cât şi de resurse care să îi permită să desfăşoare activităţi economice capabile să-i asigure elementele de subzistenţă la care nu avea acces direct.
Discutate în ordinea importanţei, apa este de departe factorul determinant în întemeierea unei aşezări şi în continuitatea acesteia, cunoscut fiind că, îndată ce apăreau modificări ale calităţii sau ale accesului la sursele de apă, dinamica locuirii aşezării suferea drastice transformări. Bogata reţea hidrografică a Daciei preromane a permis în acest sens subzistenţa a numeroase aşezări rurale.
Nu lipsită de însemnătate, pentru existenţa satului, trebuie să fi fost clima zonei în care fusese întemeiat şi în care el exista. Astfel deveneau cruciale pentru dinamica locuirii orientarea locuinţelor, direcţia şi intensitatea vântului ori cantitatea de precipitaţii anuală. Fiecare loc are un microclimat propriu, complex, cu diferite grade de fluctuaţie a temperaturilor anuale, a sistemelor barice şi a cantităţii precipitaţiilor, fluctuaţii care au un impact major asupra populaţiei, animalelor şi plantelor din arealul respectiv. De asemenea sunt influenţate de climat, atât apele de suprafaţă, cât şi pânzele freatice. Clima impunea alegerea unui anumit tip de locuinţă, a unei mode în ceea ce priveşte vestimentaţia, determina existenţa spaţiilor cu destinaţie specială – cele pentru stocarea rezervelor alimentare – şi, în definitiv, impunea o anumită dietă alimentară. Orice modificare climatică se răsfrângea direct asupra demografiei locale, cu implicaţii directe asupra bazei de resurse alimentare, încălzirea determinând un spor demografic, iar răcirea, reducându-l. Clima a condiţionat, pe lângă viaţa cotidiană, arhitectura, oamenii trebuind să intervină pentru a-şi crea un microclimat interior adecvat, capabil să echilibreze factorii de mediu, atunci când modificările externe depăşeau un anumit grad de suportabilitate. Nevoia suplimentară de căldură, necesară pe timp rece şi pentru uscarea în sezoanele umede, a condus de timpuriu la construcţia vetrei, sursă de căldură şi lumină ce a devenit, încă de la începuturile amenajării locuinţelor, principalul element al construcţiei.
Din aceste considerente, vatra casei a constituit o axis mundi a locuinţei, reunind în jurul ei membrii familiei, oferind lumină şi căldură, fiind indispensabilă în procesul de preparare a hranei, căpătând de timpuriu o importantă dimensiune spirituală. Această stare de fapt a condus la transformarea vetrei în altarul familiei, locul de sacrificii, sacralitatea ei transformând-o nu doar în elementul principal al casei, ci şi în locul în care, atunci când nu erau plecaţi, oamenii îşi desfăşurau întreaga activitate.
La fel de importante pentru orice aşezare erau resursele naturale de primă necesitate, lemnul, sarea, diverse minereuri ce ofereau un suport economic satului. Societatea dacică, adesea considerată o „civilizaţie a lemnului”, s-a folosit de bogatele păduri existente pentru a-şi construi şi încălzi locuinţele, pentru a-şi fabrica mobilă şi unelte sau pentru a-şi prepara hrana. Accesul la sursele de lemn era deci vital, iar forma şi amplasarea locuinţelor depindea de tipul de lemn specific arealului respectiv De o maximă importanţă în existenţa aşezărilor rurale, în special a celor agro-pastorale, era existenţa zăcămintelor de sare, satele care nu dispuneau de resurse proprii fiind nevoite să o obţină prin schimburi economice sau pe alte căi. Solurile, mai ales în cazurile satelor cu o economie de tip agro-pastoral, contribuiau decisiv la întemeierea şi prosperitatea comunităţii locale, terenurile agricole şi păşunile constituind baza şi rezerva de alimente. La fel de importante erau acele materii prime de care depindea profesional aşezarea: fier, cupru, aur, argint şi alte metale, dar şi argila (lutul) sau piatra de carieră constituind resurse ce puteau permite existenţa unor sate, unele chiar specializate în exploatarea acestor resurse.
Condiţiile de întemeiere şi dinamică a aşezărilor depindeau nu doar de factorii naturali, ci şi de cei antropici, oamenii aducând adesea modificări habitatului, prin incendieri, desecări, defrişări sau terasări, amenajând terenul, pentru a obţine maxim de confort şi de productivitate. Un alt factor antropic îl constituia aşezarea locuirii pe rutele comerciale, fie că acestea erau terestre sau depindeau de cursul unor râuri navigabile. Este posibil ca ambele situaţii să fi coexistat, drumurile să urmeze de fapt traseul apelor, dublându-l. Prosperitatea unor aşezări trebuie să fi fost în strânsă relaţie cu rutele comerciale care străbăteau zona, permiţând uneori dezvoltarea unor sate dincolo de accepţiunea de simplu târg, devenind adevărate emporii.
La fel de importantă în dinamica unei aşezări era relaţia cu centrul de putere local, dava, reşedinţa seniorului local şi a suitei acestuia, către care se îndreptau o parte din produsele sătenilor. Satele şi aşezările din perimetrul controlat de stăpânul cetăţii, furnizau principala forţă de muncă necesară la construcţia fortăreţei. Astfel, satele erau situate în apropierea cetăţilor, cărora, pe lângă cotele datorate, le mai asigurau întreţinerea şi reparaţiile, iar în cazuri extreme, chiar apărarea. Pentru un sat relaţia cu cetatea era importantă şi la nivelul percepţiei. Poziţia înaltă a cetăţii asigura vizibilitatea ei de pe teritoriu, constituind nu numai un reper fix, ci şi unul mental. Într-o lume dominată de incertitudini şi fluctuaţii, perenitatea unui astfel de centru, puterea emanată – pe care seniorul sau oamenii lui aveau toată grija să o facă cunoscută, chiar cu ajutorul forţei, când se considera că era cazul – aveau darul de a oferi ideea de protecţie. Acest scenariu diversifică tipul de relaţii dintre aşezările rurale şi centrul de putere. Prezenţa templelor numai în proximitatea cetăţilor importante, canalizează către acestea atenţia şi implicit consideraţia religioasă a comunităţilor165.
O problemă mai puţin cercetată este cea a aristocraţiei provinciale. Nu toţi nobilii aveau cetatea lor şi, chiar dacă cel puţin conceptual aparţineau elitei războinice, din varii motive (economice, sociale, militare etc.) o parte trebuie să-şi fi avut rezidenţa în teritoriu. Cel puţin, aşa putem deduce din interpretarea unor descoperiri, funerare sau nu, localizate departe de centrele fortificate, aşa cum sunt mormintele aristocratice de la Teleac, Tărtăria, Blandiana sau depunerile de la Bulbuc (jud.Alba)166. Ierarhizarea în cadrul elitei militare167 este sugerată şi de faptul că această aristocraţie rurală arareori şi-a permis luxul de a păstra în inventarul funerar spadele caracteristice. Este posibil ca aceste arme să nu fi fost legate de ritualurile efectuate, funerare sau nu, fie din cauza costurilor de producţie mari, fie din alte motive ce nu pot fi străine de statutul războinicului. Se observă că ele nu par să lipsească în cazurile care au tangenţă cu cetăţile importante sau cu înmormântările deosebite. Este posibil ca acest tip de depuneri de arme să denote o ierarhizare internă a nobilimii, ceea ce s-ar fi putut reflecta în distanţa dintre mormânt (domeniu?) şi centrul zonal de putere. Oricum am privi prezenţa aristocraţilor în mediul rural, admiţând chiar că aparţin eşaloanelor inferioare de comandă, ar putea sugera un control al teritoriului extrem de ramificat, cu implicaţii directe asupra economiei locale şi generale. Această structură este clară pentru perioada de sfârşit a regatului dac168.
Privind retrospectiv, satul, în cazul de faţă cel dacic, apare ca fiind un nod important în complicata reţea socială a contextului istoric discutat. Desigur, elementele enumerate sunt, în majoritate, rezultate ale logicii istorice şi ale analogiilor din vremuri mai apropiate, în care componentele habitatului primar au putut fi cunoscute mai bine. Totuşi în dimensiunea lor istorică, factorii de habitat, fie naturali, fie antropici sunt universal valabili şi în consecinţă, perfect aplicabili şi satului antic. La aceste consideraţii contribuie, din ce în ce mai mult şi cercetarea arheologică a diverselor puncte de locuire rurală şi relaţionarea acestor puncte cu mediul şi structura socială care le-a conţinut.
Devine astfel vizibilă importanţa economică, demografică, culturală chiar, a aşezărilor rurale din Dacia preromană, anonimatul în care s-au născut, evoluat şi murit putând fi considerat încă o nedreptate pe care istoria i-a făcut-o satului în general.

Centrul rezidenţial

Rolul social şi militar al aristocratului războinic, stăpân al unei cetăţi sau reprezentantul unei autorităţi superioare (alt aristocrat, instituţia regală), a fost asigurarea stabilităţii unui anumit teritoriu precum şi administrarea lui. Este evident că rangul unui asemenea personaj era în directă corelaţie cu poziţia pe care o ocupa cetatea lui în cadrul ierarhiei fortăreţelor. Chiar dacă iniţial construcţia puzderiei de cetăţi şi cetăţui a fost rezultatul unor iniţiative locale, foarte curând acestea au început să relaţioneze reciproc, în cadrul unui sistem, întâi regional, apoi centralizat. Coagularea triburilor şi eterogenelor alianţe sub autoritatea lui Burebista, a eliminat libertăţile căpeteniilor locale, chiar dacă împotriva îndărătnicilor a fost folosită forţa, fapt explicat prin urmele de incendiere ale unor fortăreţe, asociate epocii169.
Noul centru de putere, stabilit acum în munţii Orăştiei, a modificat dimensiunea relaţiei centru-periferie. În funcţie de o serie de factori, cetăţile se ierarhizează, unele fiind mai importante decât altele. Ce anume făcea această diferenţă? Sau mai exact care cetate era şi centru rezidenţial?
Este foarte dificil să stabilim acum exact valoarea unei cetăţi în raport cu celelalte – poziţia geografică, resurse deţinute sau controlate, puterea seniorului local, raporturile cu alţi lideri sunt tot atâtea variabile care determinau la această ierarhizare. Putem admite însă că o cetate devenea centru, atunci când întrunea cât mai multe atribute. Pentru începutul secolului II a.Chr., când spaţiul intra-carpatic nu era încă dominat de o singură autoritate, e şi mai greu de diseminat importanţa fiecărei fortăreţe. Unele puteau fi simple puncte de sprijin, în cadrul aceleiaşi formaţiuni tribale, altele, sediile unor şefi mai puţin importanţi, iar altele, ale unora mai puternici. Ierarhizarea devine vizibilă doar după ce getul Burebista, numit nedezinteresat cel dintâi şi cel mai mare rege din Tracia170, lichidează autonomiile locale. Majoritatea cercetătorilor sunt de acord că, începând cu acest rege, centrul de putere se mută în interiorul Arcului Carpatic, tacit sau nu, sugerând că noua capitală ar fi fost stabilită iniţial la Costeşti171 – deşi arheologic nu au fost relevate structuri care să se potrivească cu statutul regal, excepţie poate turnul de pe acropolă. Oricare ar fi fost noul sediu – Costeşti sau Sarmizegetusa –, cetăţile din teritoriu se vor alinia pe această axă. Importantele resurse din zonă, în special de fier, dar şi de alte materii, au concentrat aici o febrilă activitate meşteşugărească şi, foarte probabil, comercială. Noile surse de venit, adiacente puterii militare, au creat premisele eforturilor arhitectonice depuse. Peisajul se schimbă radical şi relativ repede. Idei, concepţii şi arhitecturi noi, cunoştinţe tehnologice şi meşteşugari vin sau sunt aduşi din toate zonele controlate – sau doar jefuite172 – de către daci. În paralel cu puternicele cetăţi de piatră ecarisată, în proximitatea capitalei, pe terasele săpate în acest scop, se ridică numeroase temple. Zeii locuiau acum lângă cetate, iar majoritatea tăcută173, chiar dacă-şi păstra micile practici magico-religioase, putea vedea acum că elita îşi avea propriile ritualuri.
Nu ştim cât de publice erau ceremonialele ţinute aici, dar putem presupune impactul social al acestui melanj dintre sacru şi regalitate174 şi, mai mult, putem observa rezultatele. Noile structuri de putere au reuşit să mobilizeze capacităţile comunităţilor pentru a fortifica regatul. Sarmizegetusa Basileion a devenit cel mai puternic centru rezidenţial al dacilor. Desigur că, pe lângă aceasta mai existau alte centre cu diferite grade de autoritate/ autonomie locală. Unele îşi aveau propriile temple, fie lângă ziduri, fie în imediata apropiere (Racoş, Tipia Ormenişului, Piatra Craivii, Căpâlna, Costeşti, Piatra Roşie, Blidaru, Băniţa). Existenţa uneia sau unor divinităţi ale războiului, dincolo de metaforele sau clişeele autorilor antici ori de sceptimismul unor cercetători moderni, pare de neconceput având în vedere ideologia militară afişată. Cum unele fortăreţe – Căpâlna, Blidaru175, Băniţa etc. – par să fi avut o funcţie militară preponderentă, este firesc să presupunem existenţa unor sanctuare militare, cu ceremonii specifice176. Un aspect ce întăreşte această afirmaţie o constituie poziţionarea unor morminte aristocratice în proximitatea cetăţilor, în condiţiile unei nefireşti discreţii funerare a epocii (Piatra Craivii, Cugir, Hunedoara, Costeşti, Tilişca). Legăturile evidente dintre elitele războinice şi cele sacerdotale au contribuit substanţial la crearea unei psihologii de masă177. Pornind de la o constelaţie de regişori, stăpâni ai unor triburi independente […], în ultimele două veacuri ale Daciei libere, ierarhiile sunt suprapuse de o regalitate şi un sacerdoţiu autoritare178, iar parte din programul acestei ideologii a fost construcţia numeroaselor obiective militar-edilitare.
Ζαρμισεγέθουσα βασίλειον a fost, desigur, centrul regatului – chiar dacă anterior acest statut ar fi putut aparţine altor cetăţi importante (Racoş, Cugir, Costeşti) – dar administrarea teritoriului a rămas, în bună parte, o sarcină a aristocraţiei tribale, acum reprezentanta regalităţii în teritoriu179. Reşedinţele acestor nobili îndeplineau aceiaşi funcţie pentru zona controlată, fiind mai mult decât simple puncte de pază. Cetăţile lor erau centre rezidenţiale pentru anumite sectoare, copiind, atunci când îşi permiteau, stilul arhitectonic existent în munţii Orăştiei (Breaza, Deva, Piatra Craivii, Căpâlna, Tilişca), iar uneori sunt surprinse în proximitate propriile temple.
În ierarhia cetăţilor, dincolo de puterea seniorului local sau, poate în corelaţie directă cu aceasta, unele dintre fortăreţe le surclasau pe altele prin dimensiuni şi calităţi constructive, aveau în proximitate ateliere diverse, ale căror produse se aflau în gestiunea directă a cetăţii care devenea astfel şi centru de producţie. Templele sau locurile de cult erau, de asemenea, motive de prestigiu şi autoritate a cetăţii, iar aşezările civile – uneori fortificate – se înşirau pe verticala descendentă, subliniind prin numărul şi prosperitatea lor, de fapt, puterea cetăţii căreia îi dădeau ascultare. Existenţa, în perimetrul fortăreţei sau în proximitatea ei, a unor clădiri deosebite (cazărmi, turnuri, depozite, locuinţe etc.) şi în definitiv poziţionarea geografică (pe cote de teren dominante, pe rute şi trasee obligatorii, lângă anumite resurse etc.) contribuiau la statutul cetăţii.
Cu cât mai multe atribute din acestea cumula o cetate, cu atât mai mult se apropia de ceea ce putem numi centru rezidenţial. În ciuda numărului mare de fortăreţe – şi implicit a dispersiei mari în teritoriu – destul de puţine cetăţi puteau pretinde această cinste, majoritatea apropiate geografic de nucleul regal de la Sarmizegetusa şi mult mai puţine la depărtare de acesta. Ceea ce poate însemna că exista atât o autoritate centrală puternică, cât şi un sistem de comunicaţii, control şi reacţie eficient.

Excurs 3. Turnul-locuinţă

Autoritatea unui lider se transmitea în teritoriu printr-o serie de semnale şi expresii, destinate să facă cunoscută eşaloanelor inferioare, potenţialilor concurenţi sau inamicilor forţa de care acesta dispunea. Unul dintre aceste atribute, cumulând calităţi din sfera discretului şi ostentativului deopotrivă, a fost suita seniorului. Mărimea, valoarea, bogăţia suitei reflectau şi transmiteau mai departe valoarea şi statutul acestuia180. Întreţinuţi pe cheltuiala liderului181, care îi angaja sau în slujba căruia se puneau ei singuri, aceşti însoţitori (rude, clienţi, mercenari, slujbaşi etc.) trebuiau să staţioneze permanent în apropierea nobilului.
Acolo unde reşedinţa aristocratului era pretenţioasă, iar puterea economică o permitea, suita acestuia beneficia şi ea de clădiri care imitau, pe cât posibil, modelul seniorului. Este şi cazul aşa-numitelor turnuri-locuinţe, numeroase în proximitatea cetăţilor din munţii Orăştiei (Fig.11).
Aceste clădiri aveau întotdeauna un plan patrulater, parterul zidit în tehnica murus dacicus (nu întotdeauna cu piatră ecarisată, uneori zidăria era în tehnica opus incertum), păstrând însă sistemul de ranforsare a paramentelor cu bârne de lemn. Ele au unul sau două etaje, primul din cărămidă slab arsă, zidită cu lut şi un probabil al doilea, din lemn. Pentru zona munţilor Orăştiei învelitoarea acoperişurilor era din ţiglă masivă, iar uneori, din şindrilă. Intrarea în ele se făcea, fie printr-o scară interioară ce pleca de la parter, fie acesta era separat funcţional celelalte etaje şi accesul la caturile de sus era posibil printr-o scară de lemn exterioară. Dacă dimensiunile pe verticală sunt greu de stabilit, cele pe orizontală sunt vizibile în fundaţiile păstrate. Acestea ating uneori măsuri colosale, aşa cum este cazul turnului (presupus ca iniţială reşedinţă regală) de pe acropola de la Costeşti-Cetăţuie (baza acestuia este de 17.50 x 13.20 m, măsurată pe laturile exterioare)182.
Nu există, în acest moment, un opis al tuturor acestor turnuri, cu atât mai mult cu cât numărul descoperirilor s-a mărit în ultimul timp. Celor caracteristice, din spaţiul transilvan, li se adaugă un număr de turnuri exterioare acestui areal, niciunul însă din piatra ecarisată, în stilul arhitectonic al celor din zona capitalei.
Astfel de turnuri au fost descoperite atît în perimetrul fortăreţelor dacice, dar mai ales în exteriorul acestora. Uneori, cetăţile au fost mărite prin unirea cu ziduri a unor turnuri iniţial izolate (Piatra Roşie, Blidaru). Nu toate turnurile – dintre cele încastrate în fortăreţe – aveau acoperiş în două ape, platforma superioară, în acest caz, fiind destinată montării artileriei183, tip de armament cunoscut şi folosit de daci184. Aceste bastioane întradevăr ranforsau masivele de zidărie şi constituiau un avantaj strategic, fiind puncte dominante de unde se puteau executa trageri cu arcul sau aruncări laterale de lănci şi proiectile, atunci când erau înaintate faţă de linia zidului (Fig.12). În acest caz putea fragmenta dispozitivile compacte de atac ale inamicilor.
Pentru zona studiată turnuri-locuinţă au fost descoperite la Ardeu, Braşov (Pietrele lui Solomon), Breaza, Piatra Roşie, Căpâlna, Tilişca, Racoş, Costeşti, Blidaru, Ciocuţa, Cetăţuia Înaltă, Sarmizegetusa, Băniţa, Râşnov (?), iar exterior arealului, la Divici, jud.Caraş-Severin şi Cetăţeni, jud.Argeş (Fig.13). Un alt turn pare să fi existat la cetatea de la Brad (com.Negri, jud.Bacău)185, unul la Bâtca Doamnei (jud.Neamţ)186 şi probabil unul la Orlovka (Ucraina)187.
Dacă în cazul turnurilor angajate în perimetrul fortăreţelor, proprietarul nu putea fi decât seniorul local şi membri apropiaţi ai familiei acestuia, în cazul turnurilor izolate, aceastea erau locuite de personaje din suită, rude sau oameni de încredere.


Fig.11


În ciuda masivităţii lor, turnurile-locuinţă erau vulnerabile, desigur cu referire la cele neangajate în fortăreţe. Opinia că astfel de construcţii blocau sau asigurau defensiv anumite perimetre le creditează excesiv. Rolul lor militar era redus la paza şi observarea zonei de vizibilitate, eventual de comunicare vizuală cu alte puncte similare. Nu există urme de fortificaţii de teren, care să lege între ele turnurile apropiate sau măcar să le protejeze (excepţie cele de la Costeşti). Desigur, putem presupune că existau obstacole sau palisade de lemn, la fel de ineficiente însă, fără şanţuri sau valuri de pământ. Lipsa platformei superioare, capabilă să susţină luptători, transforma turnul într-o capcană pentru cei asediaţi în interior, iar etajul de lemn (şi acoperişul de şindrilă când exista) erau uşor de incendiat188.
Problema inflamabilităţii ridică o întrebare funcţională. Baza solidă, de piatră a fost utilizată prioritar ca magazie, nefiind depistate vetre de foc decât la un număr mic de turnuri189. Lipsa unui sistem de evacuare a fumului ar fi făcut oricum etajele nelocuibile, cel puţin în perioada când habitatul interior era încălzit, iar ermetizarea planşeelor [realizate din eşafodaj de lemn, eventual lutuit] ar fi făcut inutilă vatra de foc de la catul inferior).


Fig.13 - Cetăţi care au turnuri în perimetru


În acest cadru, încălzirea încăperilor superioare trebuia făcută direct în acestea, fie cu ajutorul unor vetre portabile, fie cu ajutorul suporţilor pentru jăratic. În ambele situaţii, pericolul de incendiu era permanent (gătitul se făcea în exterior, aşa cum arată vetrele descoperite afară). Este dincolo de orice discuţie că pe timp friguros încăperile trebuiau încălzite – nu există argumente pentru a admite locuirea în turnuri doar pe timpul verii – iar instalaţiile de foc şi încălzire reclamau imperios şi un sistem de ventilaţie/aerisire190. Prin prisma confortului hibernal, funcţionalitatea acestor turnuri necesită o sumă de investigaţii suplimentare.
Pe aceste considerente, impozantele turnuri izolate nu puteau fi decât reşedinţe ale membrilor suitei, iar numărul turnurilor denotă puterea seniorului rezident al cetăţii. Din punct de vedere locativ, un astfel de turn putea găzdui o familie cu până la trei generaţii (6-12 membri). O familie, chiar bogată, este puţin probabil că îşi permitea costurile unei astfel de locuinţe. Numărul mare de turnuri, ridicate aproximativ simultan, denotă un program de construcţii, decis şi finanţat în bună măsură de seniorul cetăţii, cu largul concurs al autorităţii centrale.

Concluzii parţiale

Departe de a epuiza sau măcar pătrunde suficient de profund în complicata problematică a cetăţilor geto-dacice,prezentul studiu şi-a propus de fapt doar deschiderea la un alt nivel a discuţiilor privitoare la acest subiect, discuţie care va fi continuată în partea a doua, care sperăm va fi mai aprofundată şi mai bine documentată.
Privind harta cetăţilor intracarpatice (Fig.14) şi urmărind evoluţia cronologică, în măsura în care poate fi făcut acest lucru, apare ca evidentă existenţa unui lanţ defensiv de amploare, particularizat, unic în lumea barbară, care deşi iniţial nu a fost conceput într-un plan unitar, a căpătat pe parcurs dimensiunea unui sistem amplu în contextul coagulării triburilor geto-dacice.
În cadrul acestui ansamblu, toate tipurile de materiale şi tehnici de construcţie au fost folosite: lemn, pământ, lut, piatră brută, de talie şi ecarisată, bolovani, cărămidă, ziduri, şanţuri, valuri, palisade, berme, bastioane, turnuri, într-un cuvânt tot ceea ce putea oferi natura terenului şi forţa geniului constructorilor. Fortăreţelor li se mai adăugau magazii, clădiri, cisterne, cazarme, terase şi temple, sporind concomitent eforturile constructive depuse şi implicit imaginea forţei economice ale proprietarilor.
Pleiada de fortăreţe este subsumată unor principii constructive generale. Ele sunt ridicate pe înălţimi care domină rute, căi de acces, atât interioare, cât şi transmontane, precum şi diverse resurse naturale. Preferate au fost promontoriile şi mameloanele, platourile înălţimilor izolate, piscurile stâncoase, martorii de eroziune, protejate fiind de forme de relief mai înalte, aflate în jur. Majoritatea au o bună vizibilitate a domeniului sau, cel puţin, o bună legătură vizuală cu alte fortăreţe. Din punct de vedere spaţial, cetăţile sunt dispuse radial faţă de centrul Transilvaniei şi de zona auriferă din munţii Apuseni, care sunt apăraţi din toate părţile de forturi si cetăţui.
Independent de caracteristicile tehnice individuale, cetăţile din arealul transilvan antic relevă un principiu emanat de experienţa istorică şi anume că nu există fortăreaţă inexpugnabilă. Construcţia a numeroase puncte fortificate a modificat raportul de vulnerabilitate. Cetăţile se puteau sprjini reciproc, anumite bunuri şi provizii puteau fi stocate. Dar mai importantă era comunicarea. Comunităţile, liderii militari puteau comunica eficient – indiferent de starea vremii sau de anotimp, în fiecare cetate exista o garnizoană, mai mare sau mai mică, ce supraveghea zona. Finalul acestei fortificări interne a fost crearea unui sistem defensiv articulat, o adevărată osatură de care a beneficiat regalitatea dacică, cea care a şi dezvoltat la un nivel superior acest concept. Eficacitatea acestei gândiri militare răzbate, la o citire atentă, din consemnările lui Dio Cassius care, referindu-se la cel mai însemnat război de atunci [campania împotriva Daciei] al romanilor, spune că Traian a purtat războiul mai mult cu chibzuială decât cu înfocare, ocupând cu mari primejdii colină după colină (LXVIII,8,3–14,1). În ciuda căderii capitalei Sarmizegetusa şi a morţii lui Decebal, campania a continuat până când au fost eliminate toate punctele de rezistenţă, fiind cucerite toate cetăţile, inclusiv cele din Moldova şi Ucraina Subcarpatică.
Tactica romană aplicată a fost aceea de înaintare implacabilă şi de distrugere punctuală şi sistematică a fortăreţelor, tocmai pentru a elimina total suportul fizic şi psihologic pe care acestea l-ar fi putut oferi rezistenţei dacice.
O altă constantă a cetăţilor studiate este aceea că, de la cea mai modestă şi până la cea mai complexă, toate cereau comunităţilor eforturi şi costuri economice mari pentru a fi construite. Înălţimile pe care au fost ridicate, pantele greu accesibile, volumele mari de pământ şi stâncă dislocate, săpate şi mutate, erau tot atâtea operaţiuni ce necesitau consumuri mari de materii prime şi materiale, forţă de muncă dinamică şi consistentă, specializată şi necalificată.
Structurile sociale care au fortificat spaţiul în discuţie au avut toate aceste caracteristici şi atribute, fapt remarcat de concluziile tuturor specialiştilor care au abordat, dintr-un unghi sau altul, problemele legate de cetăţile şi centrele rezidenţiale ale regatului dac. Dincolo de deosebirile ce ţin de puterea economică a fiecărui lider local, sistemele constructive sunt relativ unitare, mai ales în ce priveşte amplasarea, structura şi funcţionalitatea fiecărei fortăreţe. Acest lucru indică o ideologie şi o concepţie comună pe toată aria. Nu cunoaştem precis sfera de autoritate a fiecărui stăpân de cetate – distanţele mici dintre unele cetăţi complică înţelegerea raporturilor de ierarhie şi autoritate între lideri –, nici motivaţia exactă a „competiţiei” care a avut ca rezultat împânzirea cu fortăreţe a spaţiului intra-carpatic. Dacă după domnia lui Burebista putem suspecta un program de construcţii decis de la centru, pentru secolul anterior, cetăţile au fost ridicate, în lipsa unui motiv extern serios, printr-un mimetism social – pe care azi l-am numi snobism. Dincolo de preţiozitatea termenului, astfel de manifestări sunt fireşti într-un mediu competitiv, cum este cel al războinicilor, loc unde epatarea este un mijloc de influenţare psihologică a adversarilor.
Structurile de putere nu se limitează, odată ce şi-au instituit dominaţia asupra unui grup, numai cu acceptarea acţiunilor lor violente – fizice sau doar mentale – care le definesc şi care le-au legitimat statutul. Ele caută să-şi sublinieze, să-şi aureoleze şi înnobileze faptele şi mai ales poziţia191, prin orice mijloace. Forţa militară, concept din care cetatea face parte intrinsecă, a fost unul din cele mai evidente comportamente prin care aceste structuri – de la simplele grupări tribale la instituţia regală – şi-au impus şi perpetuat poziţia socială şi au sancţionat orice opoziţie. Rezultatul acestor mecanisme psiho-sociale a fost crearea unei stări conflictuale endemice generalizate. Lucian din Samosata spune cǎ ori de câte ori priveam la ţinutul geţilor, nu-i vedeam pe geţi decât luptând192, situaţie temperată relativ doar de instituirea regalităţii, care a canalizat spre exterior violenţa marţială internă.


Fig.14 - Distribuţia geografică a cetăţilor geto-dacice (M.Marcu).


Legitimitatea elitelor nu s-a putut realiza doar prin forţă – presiune care chiar dacă impune un anume comportament de răspuns, are limitele ei. Justificarea exercitării puterii a folosit intens apelul la sacru, prin transferul către o instanţă transcendentă, a responsabilităţii violenţei. Prezenţa templelor în sau lângă cetăţi, în special a celor cu caracter predominant militar, sugerează instituţionalizarea unui anume tip de violenţă marţială. În acest registru, binomul dintre politic şi religios, caracteristic regalităţii dacice193, a reprezentat o evoluţie sau cel puţin un prag ideologic al fenomenului militar nord-dunărean. Distrugerea tuturor cetăţilor, a sanctuarelor şi templelor dacice de către romani a avut la bază o serie de motivaţii pragmatice, în cazul primelor, dar pentru construcţiile şi incintele sacre s-a urmărit lipsirea rezistenţei dacice de suportul divin194, recunoscându-se în acest fel, importanţa religiosului în manifestările politico-militare ale regatului dac. Eliminarea clerului, efect al cuceririi Daciei, a avut acelaşi scop, respectiv demantelarea structurilor de autoritate, care ar fi putut constitui un pericol permanent pentru noua configuraţie politică a regiunii.
Cetăţile au redimensionat fenomenul militar nord-dunărean, în primul rând prin prezenţa lor în peisaj, proiectând în teritoriu autoritatea elitei militare, care a primit înapoi o serie de consecinţe ale disciplinei structurilor sociale inferioare. Dacă elementele războinice ale societăţii, cu un mental înclinat spre eroism, au fost remarcate de istoriografia antică195, contribuţia componentei civile, mult mai discretă arheologic, la edificarea structurală a societăţii, poate fi identificată în volumul de muncă depus la construcţia sistemului de fortificaţii. Nu există, deocamdată, elemente care să susţină presiunea violentă efectiv asupra societăţii civile, astfel că persuasiunea politică, dar mai ales cea fundamentată religios196, este singura opţiune în ceea ce priveşte angrenarea întregii societăţi în eforturile de construcţie ale cetăţilor, oferind prin aceasta o imagine asupra dimensiunii ideologiei elitelor şi a mecanismelor de implementare ale acesteia.
Fiecare cetate antică îşi avea zeii săi, iar aceasta era domeniul exclusiv al fiecărei divinităţi, în parte. În Antichitatea greco-romană, aceasta era o regulă197. Nu ştim căror zei le cereau protecţie constructorii cetăţilor intra-carpatice, dar funcţia lor exclusiv militară le-a pus omogen sub scutul getic al lui Marte198. Departe de a sugera un monoteism, cetăţile, ca şi concept unitar, prin componenta lor mistico-religioasă, au reconfigurat mentalul colectiv al societăţii care le-a construit, depăşindu-şi condiţia de simplu reper teritorial. Redimensionarea confortului psihologic obţinut a putut crea imaginea unei frenezii războinice, notate de Dion Chrysostomos care, în periplul lui printre daci, în preajma războaielor cu Traian, spune că acolo la ei puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme şi oameni înarmaţi199.
Din expunerea bătrânului călător grec lipsesc cetăţile, dar alţi scriitori antici, precum şi realităţile arheologice, le-au devoalat existenţa, completând astfel tabloul unei societăţi animate de un pronunţat caracter militar, condusă de puternici seniori ai războiului. Structurile militare şi militarizate conduse de către aceste elite militare, bine organizate din principiu, au folosit sistemul de cetăţi ca pe o osatură a a propriei organizări sociale, pe baza căreia au ridicat regatul dac.
Privite unitar, cetăţile regilor daci par a fi fost de fapt turnuri ale unei singure cetăţi, ale cărei ziduri erau crestele Munţilor Carpaţi. Această imagine geografică, completată de observaţia lui Dion, transformă regatul dac într-o uriaşă structură cazonă, din care reşedinţele elitei îşi dominau teritoriul, din punct de vedere politic, militar, economic şi religios, într-un fel pe care Europa îl va redescoperi, parţial, doar odată cu Evul Mediu, când alţi nobili, aristocraţi-războinici şi ei, o vor presăra cu propriile castele.


Fig.15 - Troianul de la Ponorici - Cioclovina. Plan general (după Teodor et alii 2013, fig.11, p.25)



Fig.16 - Troianul de la Ponorici - Cioclovina. Tronsonul 1, detaliu (după Teodor et alii 2013, fig.12, p.27)


Note

1 Prezentul studiu este doar o parte a unuia mai amplu, urmând ca partea a doua să conţină şi celelalte regiuni istorice, planimetria fortificaţiilor, repertoriile, inventarele asociate şi concluziile finale.
2 Aelius Aristide, Ροδιακός, ed. Dindorff, Leipzig, 1829, p.799.
3 Iordanes, Getica, 40.
4 Undeva, între 900 şi 700 a.Chr., începe, din punct de vedere climatic, choronozona Subatlantic, secvenţă caracterizată de temperaturi mai reci şi umiditate mai mare. Se constată în această perioadă aşa-numita „regresiune dacică”, cu efecte şi asupra taliei animalelor domestice, valorile înregistrate fiind sensibil mai mici decât în epocile anterioare, dar şi în cele ulterioare. Borangic, Barbu 2013, p.37, cu bibliografia. Clima se va reîncălzi începând cu secolul I a.Chr., ceea ce poate contribui la explicarea mutării centrului de putere din sud-estul Transilvaniei în munţii Orăştiei. Se constată în această perioadă valori climatice sensibil mai mici decât în epocile anterioare, dar şi în cele ulterioare. Suciu mss.
5 Curio Dacia tenus venit: sed tenebras saltuum expavit. Florus, Bellum Thracium, I, 39 [III,4], 5.
6 Ferenczi 1938, passim.
7 Daicoviciu 1954, passim.
8 Daicoviciu 1961, p.81-86. Articolul se află şi în volumul Dacica. Studii şi articole privind istoria veche a pământului românesc, Biblioteca Mvsei Napocensis, I, Cluj, 1969, p.101-105.
9 Daicoviciu; Daicoviciu 1962, passim.
10 Macrea et alii 1966, passim.
11 Glodariu 1983, passim.
12 Antonescu 1994, passim.
13 Antonescu 2009, passim.
14 Glodariu; Moga 1989, passim. Lucrarea a beneficiat de o reeditare în 2006, care, din păcate, nu a adus date noi, cu excepţia unor aspecte grafice, parţial datorate subsemnatului.
15 Lupu 1989, passim.
16 Daicoviciu et alii 1990, passim.
17 Daicoviciu 1972, p.127-149; Crişan 1977, p.380-382.
18 Ştefan 2005, passim.
19 Pop 2006, passim.
20 Florea et alii 2000, passim.
21 Crişan 2000, passim; Costea 2006, passim.
22 Florea 2011, passim.
23 Oltean 2012, passim.
24 Vezi în acest sens volumul Munţii dacilor, semnat de acelaşi autor, proiect al Centrului de Cercetări în Dacologie, apărut la Editura Dacica în 2008, unde zona de patrulare este extinsă până la valea Sebeşului.
25 Marinescu 1981-1982, p.42-56.
26 A.Smith propune folosirea termenului etnic, cu sensul echivalent naţiune, pentru epocile istorice în care naţiunile, în sensul lor modern, nu-şi fǎcuserǎ apariţia. Smith 2007, p.16.
27 Smith 2007, p.21-41.
28 Această concepţie tactică s-a schimbat doar odată cu apariţia şi evoluţia armelor de foc de calibru mare, începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi răsturnarea echilibrului dintre rezistenţa zidurilor şi puterea de distrugere a proiectilelor, moment din care fortăreţele şi fortificaţiile s-au schimbat radical. Ele nu au mai fost ridicate peste cota terenului, ci au fost îngropate sub această cotă. Momentului i se datorează şi dispariţia pietrei din structurile defensive şi înlocuirea ei cu cărămida, precum şi posibilitatea de a ridica fortificaţii oriunde, indiferent de natura terenului (apar fortificaţiile geometrice).
29 Piatra ecarisată este cea tăiată sau cioplită în forme prismatice, spre deosebire de cea fasonată, care este doar ajustată relativ, pentru a putea fi aşezată, minimal geometric, în operă.
30 În toponimia centrelor geto-dacice termenul δανα (dava) apare ca sufix, în continuarea numelui local. Florea 2011, p.16.
31 O analiză pertinentă a etimologiei şi frecvenţei termenului la Olteanu web, la 20.08.2014.
32 Oppida reprezintă aglomerări urbane în deplinul sens al cuvântului. Puţine cetăţi, chiar din mediul celtic, îşi pot justifica pretenţia de caracter urban, respectiv să aibă fortificaţii continue, ziduri elaborate, porţi monumentale, arie de locuit extinsă, număr de locuitori considerabil, o industrie manufacturieră vizibilă, străzi pavate, canalizare, sanctuare etc. Cu excepţia capitalei Sarmizegetusa şi a aşezării de la Feţele Albe, unde se poate admite un caracter cel puţin proto-urban, nici o altă cetate nu întruneşte un minim de atribute care să permită încadrarea acesteia ca centru urban. Florea 2011, p.173-175. Desigur, definiţia de „urban” este centrată pe realităţile civilizaţiei mediteraneene şi nu pe realităţile lumii „barbare”, ea fiind, în esenţă, diferită de la o cultură la alta. Ptolemeu numeşte toate aşezările majore dacice „poleis”, ceea ce arată importanţa lor faţă de simplele aşezări, dar asta nu le face comparabile cu sinonimele lor greceşti, chiar dacă pe plan local ele erau evident mai mult decât aşezările obişnuite.
33 Astfel, la nivelul istoriografiei româneşti, o bună parte a valurilor de pământ care brăzdează teritoriul României sunt atribuite perioadei romane, chiar dacă multe dintre ele, atât prin dispunerea în teren cât şi prin maniera de realizare se deosebesc în mod evident de lucrările de acest tip din restul Imperiului, sugerând datări în cu totul alte intervale (vezi spre exemplu discuţiile la Squatriti 2002, p.19).
34 Menţionăm în acest sens contribuţiile unor autori precum Hristache Tatu, Viorel Moraru, Dan Oltean, Vladimir Brilinsky, chiar dacă unele dintre constatările acestora necesită amendamente, meritul incontestabil rămâne de a fi introdus în circuitul ştiinţific noi puncte de interes din zone deocamdată insuficient investigate de către arheologi.
35 În toponomastica românească urmele acestor tipuri de fortificaţii, indiferent de perioada în care se presupune că ar fi fost edificate, sunt cunoscute sub numele de troiene. Denumire este comună, uzitată în toate regiunile istorice cu trimitere la figura cuceritorului Daciei, conservată în memoria colectivă în întregul areal balcanic. Cf. Petolescu 1994, p.723-729, Madgearu 2010, p.109-120.
36 Socotim necesar să facem această precizare întrucât în unele lucrări de specialitate am putut constata încadrarea unor fortificaţii de tipul troianul de la Ponorici – Cioclovina în rândul cetăţilor (Gheorghiu 2005, p.102-103) sau chiar a „aşezărilor fortificate” (Glodariu 1982, p.28) ceea ce este evident eronat.
37 Desigur, nu în sensul „roman” al termenului, ci în sensul unor demarcări de graniţă.
38 Nu este momentul să intrăm într-un subiect care depăşeşte cu mult cadrul teoretic al studiului nostru. Este de presupus însă că de la apariţia primelor forme de organizare socio-politică şi a noţiunii de teritoriu stăpânit, a existat necesitatea de a apăra şi de a delimita anumite căi de acces sau anumite regiuni, în funcţie de resursele şi capacităţile disponibile, dar şi în funcţie de nevoile de moment. La nivel european, cercetările arheologice au pus în evidenţă numeroase structuri de tipul fortificaţiilor liniare încă din Epoca Bronzului (pentru o punere în temă, a se vedea de exemplu Oswald 2011, p.2-6 cu bibliografia aferentă).
39 Herodot, Istorii, IV, 3.
40 Există un număr semnificativ de astfel de fortificaţii, atât în Crimeea cât şi în Asia; grăitor este şi exemplul urmat de către regele vizigot Athanaric, care ameninţat de către huni încearcă să îi oprească construind un val de pământ (Ammianus Marcellinus, XXXI, 3, 7).
41 Tacitus, Annales, II, 19.
42 Cunliffe 2010.
43 Cunliffe 2010.
44 Harding 2004, p.38.
45 Muir 1997, p.71.
46 Bradley 1968, 1-14.
47 Cunnlife 2010.
48 Oltean 2012, p.426-432; prezenţa unor structuri mai târzii, medievale sau moderne, care suprapun pe cele antice obligă la multă prudenţă în interpretări.
49 Tatu, Moraru, 1982-1983; Oltean 2012, p.571-576.
50 Oltean 2012, p.583-585.
51 În zonă, către Valea Streiului, sunt semnalate şi alte fortificaţii liniare de mari dimensiuni.
52 Teodor et alii 2013b, p.77-78.
53 Teodor et alii 2013b, p.75-77.
54 Teodor et alii 2013b, p.87.
55 În mod aproape cert atât la concepţia cât şi la realizarea sa au participat ingineri şi meşteri proveniţi din spaţiul greco-roman.
56 Teodor et alii 2013a, p.4-11.
57 Vezi Berzovan 2013, passim.
58 RAJ Arad 1999, p.46.
59 Dumitraşcu 1970, p.142-160.
60 RAJArad 1999, p.73.
61 Dumitraşcu 2007, p.193.
62 Dumitraşcu 1993, p.110.
63 Vezi analiza la Teodor, Croitoru 2013, passim.
64 Pentru că valul în sine pare a cunoaşte mai multe etape de utilizare.
65 Vezi discuţiile la Ioniţă 1982, p.52. Desigur că în lipsa unor săpături şi datări inechivoce ne aflăm pe tărâmul ipotezelor – dar credem că mai puţin probabil să fi fost construite de către confederaţiile tribale ale carpilor, lipsite de viziunea politică şi de coeziunea necesară edificării unui astfel de ansamblu de asemenea dimensiuni.
66 Ioniţă 1982, p.56.
67 Sintagma este un neologism preluat ca atare din limba engleză şi denumeşte toate cunoştinţele şi experienţele practice necesare pentru a realiza ceva, respectiv o sumă de factori şi informaţii cu circulaţie restrânsă în cadrul unui grup.
68 Criton, Geticele, 5, 2, - Lexiconul Suidas, s.v Boutiais.
69 Această epuizare politico-militară ar trebui nuanţată plecând de la considerentul că Burebista a fost numit get în mod invariabil de către sursele antice, ceea ce poate creiona de fapt traseul istoric al unor importante contingente getice angrenate în migraţia războinicilor celto-daci spre nord (infra). Faptul că un get a ajuns la conducerea acestor detaşamente, denotă că acesta controla capacităţi demografice şi militare consistente. La nivelul secolelor II-I a.Chr., zona sud-carpatică era încă plină de aşezări prospere care sunt la apogeu (Popeşti, Cetăţeni, Radovanu, Cârlomăneşti etc – Fig.14), astfel că declinul getic are o nuanţă mai degrabă politico-militară decât una demografic-culturală, aceasta din urmă deteriorată vizibil abia după moartea lui Burebista, în contextul presiunii romane la Dunăre.
70 Davele de pe Siret se ridică la un nivel de prosperitate aproape simultan cu apariţia celor din interiorul Arcului Carpatic. Deşi făcuseră parte din stăpânirea lui Burebista, apartenenţa lor la regatul lui Decebal este discutabilă prin prisma întinderii şi exercitării autorităţii directe a acestuia, contribuţia zonei la eforturile militare de pe frontul moesic, alături de contingentele sarmate şi bastarne, putând fi posibilă în cadrul unor alianţe cu regele dac şi nu neapărat ca obligaţii faţă de curtea de la Sarmizegetusa.
71 Interesantă este afirmaţia lui Strabon (VII, 3, 11), potrivit căruia [...] Burebista, bărbat get, dobândind conducerea asupra neamului său, i-a îndreptat pe aceşti oameni istoviţi de neîncetatele războaie şi i-a înălţat atât de mult prin exerciţiu,cumpătare, râvnă în îndeplinirea ordinelor încât, în puţini ani, a instaurat un mare imperiu şi a supus geţilor pe cei mai mulţi dintre vecini [...]. Cf. Petre 1980, p.47-48. Prin aceste exerciţii putem înţelege şi antrenamentele militare efective, dar şi meditaţia războinică (Iulian, Împăraţii, 22), combinaţie ce a avut ca rezultat disciplina colectivă şi implicit impunerea unei autorităţi unice.
72 Expresia μεγαλην αρχην (megále arché = mare stăpânire) s-ar traduce riguros cu sintagma modernă supra-stat, asociere ce arată că grecii erau conştienţi de mărimea şi componenţa diversă a noii entităţi politice din nordul Balcanilor.
73 Sintagma ilustrează modificările de mentalitate şi ideologie afişată dintre secolele IV-III a.Chr. (epoca prinţilor de aur) şi secolele I a.Chr. - I p.Chr. (regatul de argint), plecând de la fastul oriental al principilor traci, aflat în evident constrast cu sobrietatea regalităţii dacice (Sîrbu, Florea 1997, p.115-116). Diferenţierea coincide, în liniile generale, cu dihotomia etnonimică geţi-daci.
74 Dio Cassius, Istoria romană, LXVIII, 8-9, 9,4 (Xiph).
75 Strabon, VII, 3, 11.
76 O altă încercare de identificare şi delimitare a formaţiunilor politice anterioare şi ulterioare domniei lui Burebista a fost propusă pe baza existenţei şi dispesiei tipurilor monetare autohtone. Cf. Preda 1973, p.323.
77 Considerăm că este justificat diminutivul cetăţuie aplicat în cazul unor fortăreţe de mici dimensiuni, fortificate parţial şi/sau rudimentar,în contrast cu cetăţile mai mari şi mai bine conturate militar, economic sau politic.
78 În sprijinul acestei ipoteze pot fi invocate urmele unei locuiri dacice în acest loc, căreia îi pune punct cucerirea romană. Cf. Ioniţă et alii, 2004, p.25-26.
79 Asemenea dimensiuni ale secţiunii par neverosimile şi, mai mult decât atât, par anacronice, raportate la tehnologia construcţiilor similare, ceea ce poate contura ideea că dimensiunea este de fapt rezultatul înregistrării dispersiei masivului de zidărie. Doar o suplimentare a cercetărilor în acest punct ar putea lămuri acest caz particular.
80 Vulpe 2007, p.79.
81 Costea 2010, p.82-83.
82 Crişan 2000, p.30.
83 Glodariu 1983, p.84.
84 Crişan 2001, p.311.
85 Florea et alii, 2000, p.223.
86 Pop 2006, p.52-56.
87 Pop 1992-1994, p.26-27.
88 Matei, Pop 2001, p.257-265.
89 Eventualul cler rezident aici putând oficia într-un mod mult mai ascetic decât în restul regatului, dacă nu cumva avem de-a face cu o manifestare a unor manifestări religioase populare, căci aşa-zisele gropi de cult şi câmpuri de gropi sunt frecvent întâlnite pe tot curprinsul Daciei antice.
90 Nu trebuie omis însă că unele fortăreţe sunt ridicate relativ timpuriu, de pildă Ardeul începe cam de la sfârşitul secolului II a.Chr., la fel şi Bretea Mureşeană, Piatra Coziei sau Săvârşin. Doar nucleul din Munţii Şureanu debutează mai târziu, excepţie cetăţile de la Cugir şi Costeşti, ceea ce face ca diferenţa cronologică dintre zone să nu fie extrem de mare.
91 Exceptând Costeşti – Cetăţuie, nici una din celelalte fortăreţe cunoscute în zona capitalei, judecând după datele de care dispunem, nu pare să înceapă mai devreme de mijlocul secolului I a.Chr.
92 La est de punctul Dâmbul Ţiganilor este semnalată o aşezare fortificată. Ferenczi 1972, p.405-407.
93 RepArhCj, p.365.
94 Vezi discuţia la Berzovan, Pădurean 2014.
95 Berzovan, Coatu 2010.
96 Crişan 1978.
97 Forţiu 2012.
98 Crişan 1978 passim.
99 Berzovan 2013b.
100 Vezi Săcărin et alii, 2013.
101 Rustoiu 2006-2007.
102 Glodariu 1983, p.113-115; Crişan 2000, p.103-110, Pop 2006, p.59-64. Repertorierile ulterioare anului 1983 au la bază tipologia propusă de I.Glodariu, fundamentată şi ea pe elementele vizibile în teren. Excepţie face tipologia propusă de I.H.Crişan, bazată pe funcţionalitatea construcţiilor.
103 Impropriu denumite ziduri, aceste structuri erau de fapt fundaţia supra-înălţată peste cota terenului pe o înălţime mică/medie, cu rolul de a fixa palisada de lemn, ultima şi principala linie defensivă pe verticală, precum şi pentru a oferi un obstacol solid, ingnifug şi relativ mai durabil.
104 Glodariu 1983, p.59-64.
105 Orientativ, potrivit normativelor lucrărilor genistice, pentru 1 m3 de pământ săpat de un om, sunt alocate de la 1,27/h, în teren uşor, până la 3,66/h, în teren tare, pentru adâncimea de maxim 2 m. Timpii de lucru cresc proporţional cu adâncimea de săpare. Cf. G-5, Fortificaţii de campanie, 1983, Anexa 6. Calculele sunt proprii unor eforturi susţinute, depuse de bărbaţi tineri.
106 Minke 2008, p.16.
107 O serie de calcule aproximative, referitoare la cubajele de piatră ecarisată, la Glodariu 1985-1986, p.93.
108 Iaroslavschi 1997, p.28.
109 Glodariu 1983, p.37-38. Zidurile cu mortar pe bază de var, de la Băniţa şi Piatra Roşie, sunt puse pe seama unor refortificări medievale a acestor puncte (cf. Popa 1977, p.278-290) Cel puţin în cazul Pietrei Roşii ar fi necesare o serie de analize suplimentare, argumentul unei probabile garnizoane maghiare, în epoca medievală, nefiind suficient. R.Popa demontează singur propria argumentaţie în acest sens, referitoare reutilizarea medievală a fortăreţei (Popa 1977, p.282).
110 Glodariu 1985-1986, p.95.
111 Preda; Doicescu 1966, p.317.
112 Costea 1996, p.71-86.
113 Costea 2006, p.163.
114 Costea 1985-1992, p.62.
115 Costea 2006, p.161-163.
116 Cezar, De bello galico, VII, 23.
117 Parţial aceste împingeri erau amortizate şi de prelucrarea sub formă de butise a unor blocuri din asize.
118 Stefan 1995, p.270-279. Cu bibliografia subiectului. Dimensiunile blocurilor variază, pe lungime, relativ mult – parţial datorită structurii geologice a calcarului, pietrarii urmărind să extragă un volum cât mai mare, dar transportabil, de rocă nefisurată, însă în general au valori apropiate.
119 În cazul acestei cetăţi este nevoie de cercetări mai amănunţite deoarece este posibil, dat fiind structura geologică a masivului pe care stă fortăreaţa şi culoarea roşiatică a zidăriei cetăţii, în general, ca materialul de construcţie, măcar parţial, să provină de pe plan local.
120 La Piatra Craivii se întâlnesc două situaţii speciale. Prima este faptul că materialul de construcţie folosit provine din masivul pe care a fost ridicată fortăreaţa (Glodariu 1985-1986, p.00), iar a doua prin faptul că posibilele alunecări ale zidurilor au fost neutralizate prin montarea unor stâlpi de piatră (1.20 x 0.28 x 0.36) la fiecare al treilea rând de blocuri (Fig.9). Cf. Moga 1981, p.113. Această soluţie a putut fi aplicată datorită posibilităţii exploatării calcarului direct de pe mamelon, nemaifiind necesar transportul grinzilor şi stâlpilor extrem de grei. Sistemul constructiv aparte aplicat la Piatra Craivii îşi găseşte analogii în aşa-numitul opus africanus, existând posibilitatea ca la ridicarea fortăreţei să fi participat meşteri aduşi, sub o formă sau alta, din imperiu (Glodariu 1983, p.125; Bodó 2001, p.320-322).
121 Floca, Bassa 1965, p.10-11.
122 Glodariu 1983, p.84.
123 Daicoviciu, Ferenczi 1951, p.20; p.45.
124 Înşlţimea de atac este acea dimensiune verticală care permite atacatorilor să acţioneze direct asupra zidurilor, fie cu unelte genistice, fie cu dispozitive manuale sau angrenaje diverse (berbeci, foarfeci etc), în relaţie directă cu înălţimea unui individ. În acest caz înălţimea de atac este de aproximativ 2 m.
125 Sistemul este vizibil la turnurile-locuinţă (Glodariu 1983, p.27), unde însă funcţia defensivă este mai mult decât nesigură. O astfel de îmbinare de materiale zidite a rămas vizibilă la Costeşti (Fig.7). Tehnica aceasta de îmbinare a două tipuri de masive de zidărie este atestată şi în Orientul Apropiat. Cf. Xenofon, Anabasis, III, 4.
126 Antonescu 2009, p.73.
127 Daicoviciu 1972, p.130-131. Astfel de suprastructuri nu apar pe nici o cetate dacică figurată pe Columna traiană!
128 Daicoviciu 1954, p.26.
129 O problemă încă necercetată suficient este cea a posibilităţii existenţei şi exploatării şi a altor cariere de piatră, fapt deloc improbabil. Cf. Lăscoiu 2014, p.715-717.
130 Rustoiu; Ferencz 2002, p.232.
131 Glodariu; Iaroslavschi, p.127-128.
132 Tillburg, 2007, p.81-82.
133 Greutatea specifică a calcarului este de 2300 kg/m3.
134 Aşa-numita „regresiune dacică” a avut efecte şi asupra taliei animalelor domestice, valorile înregistrate fiind sensibil mai mici decât în epocile anterioare, dar şi în cele ulterioare. Vezi supra nota 5, cu bibliografia.
135 Inexistenţa potcovitului era o reală problemă pentru stabilitatea şi aderenţa la sol a animalelor de tracţiune sau de călărie, în timpul iernii. Cf. Tacit, Istorii, 1, 79, 3.
136 Nu mai puţin important este numărul de lucrători angrenat la un astfel de proiect, de unde derivă o serie de costuri deloc neglijabile ale vieţii de şantier, respectiv cazare, hrană, unelte (inclusiv reparaţii curente). Indiferent de forma de angajare, personalul implicat adăuga eforturi economice la costul final al fortăreţei, care trebuiau acoperite.
137 Situaţie se referă la acele cazuri în care concentrarea de eforturi era maximă. Chiar dacă peisajul arhitectural al unei cetăţi era realizat în etape diferite (niveluri de locuire diferite vizibile la Costeşti, Sarmizegetusa), costurile şi valorile umane implicate rămâneau valabile, fiind însă mai puţin vizibile datorită timpului mai mare avut la dispoziţie.
138 Glodariu 1983, p.125.
139 Stoica 2001, p.95.
140 Glodariu 1997, p.67.
141 Berzovan 2010, p.99.
142 Crişan 1977, p.445-446.
143 Claudius Aelianus, Felurite istorioare, VIII, 6. Autorul antic a compilat surse scrise mult mai vechi, cea utilizată în acest caz fiind lucrarea O istorie a Atticii, a grecului Androtin, ce a trăit în secolul IV a.Chr. Chiar dacă am admite corectitudinea afirmaţiilor, ele fac referire la o altă perioadă istorică şi la un alt spaţiu geografic şi cultural. O detaliere a subiectului la Crişan 1986, p.292-306.
144 Pupeză 2012, p.260.
145 Interpretarea scenei CXX, de pe Columna traiană, ca fiind împărţirea ultimelor rezerve de apă între apărătorii capitalei Sarmizegetusa, nu ţinea seama că exista în perimetrul cetăţii a cel puţin un izvor de apă, vizibil şi azi, situaţie rar întâlnită în cetăţile dacice.
146 Este greu de admis că o cetate putea fi sau că trebuia asediată iarna!
147 Singurele fortificaţii de teren, în adevăratul sens al cuvântului, le-au reprezentat fortificaţiile de baraj de la Cioclovina-Ponorici (Teodor et alii 2013) şi cele de la Porţile de fier ale Transilvaniei (Tatu 1982-1983, p.165-169), edificate târziu, sub Decebal.
148 Trogus Pompeius (în prologul cărţii XXXII-a a Historiae Filippicae) vorbeşte despre creşterea (puterii) dacilor prin (sau sub) regele Rubobostes. Discuţiile asupra identităţii acestui basileu local (Cf. Nistorescu 2010, p.23-42) şi implicit a perioadei când a domnit, nu au dus la o tranşare definitivă a problemei, dar majoritatea istoricilor plasează domnia lui în jurul datei de 200 a.Chr., iar regatul său undeva în Transilvania (Petolescu 2010, p.37-38, cu bibliografia subiectului). Evenimentul consemnat poate contribui la explicaţia vizibilităţii arheologice a elementelor autohtone.
149 Strabon, V, 1, 6; VII, 5, 2.
150 Russu 1963, p.129-130.
151 Dio Cassius, LI, 22, 6.
152 Popović 1994, p.13-21.
153 Secolele IV-II a.Chr. au fost scena cronologică a unor transformări sociale şi spirituale importante în spaţiul Balcanilor de nord. Una dintre cele mai importante este apariţia în acest areal a unor asocieri de artefacte şi practici funerare specifice acestei zone, fapt explicat prin apariţia unei noi identităţi culturale, numite convenţional grup/facies/orizont Padea–Panaghiurski Kolonii, după numele a două situri reprezentative, din România şi Bulgaria. Asocierile în cauză au permis concluzia că avem de a face cu un conglomerat de grupări etnice de origini diferite (preponderent tracice şi celtice, dar nu numai), aflate sub hegemonia unor clanuri războinice, care aveau interese, tactici şi strategii comune, finalizate în manifestări identitare specifice. Deşi iniţial posedau un arsenal propriu fiecărei componente etnice, acesta a fost, în final, amalgamat, devenind particular grupului în discuţie. Fără a fi un fenomen pe deplin acceptat de către istoriografia modernă, românească şi bulgară, cercetările ultimei decade îndeosebi, au impus această denumire ca fiind, deocamdată, singura care reflectă mulţumitor întregul fenomen. Concentrarea asocierilor pe un spaţiu relativ restrâns, geografic şi cronologic, a permis ipoteza unei culturi relativ unitare. Deşi această denumire nu mai reflectă astăzi întreaga complexitate a problemelor legate de descoperirile de acest fel (este vorba mai ales de implicaţiile etnice, istorice şi de civilizaţie), totuşi ea a rămas în uz, fiind încă folosită pentru evitarea unor confuzii terminologice. Trebuie remarcat că purtătorii acestui facies nu au construit cetăţi în zona originară, contribuţia lor la solidificarea regalităţii dacice fiind de natură conceptuală şi identitară (posibil şi demografică însă).
154 Trogus Pompeius, XXXII, 3, 16. Regele dac Oroles, cel care îi respinge, este poziţionat cronologic tot în jurul anului 200 a.Chr.
155 Totuşi specialiştii presupun, în lipsa unor surse sigure, că una dintre campaniile lui Burebista a avut ca ţintă şi puterea bastarnilor (Crişan 1977, p.259-260). Chiar dacă forţele bastarne ar mai fi fost considerabile, nu există dovezi că ar mai fi avut intenţia de a pătrunde în Dacia, dimpotrivă se admite că aceştia s-au aliat cu alte populaţii de la Dunărea de Jos împotriva guvernatorului Macedoniei, Antonius C. Hybrida, care, iernând la Dyonisopolis în 61-60 a.Chr., a stârnit cu lăcomia lui răscoala cetăţilor pontice (Dio Cassius, XXXVIII, 10, 1-3). S-a pus întrebarea dacă nu cumva Burebista a participat la coaliţia barbară, dat fiind momentul cronologic şi interesul regelui faţă de litoralul pontic. Strabon, Geografia, II, 1, 41 (C 93); II, 5, 12 (C118); II, 5, 30 (C 129).
156 Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, XXI,12, 3-5.
157 Sîrbu, Florea 1997, p.91. Sintagma este preluată şi analizată şi de P.Pupeză (Pupeză 2012, passim).
158 Nu avem date despre raidurile inter-tribale, dar astfel de expediţii, având ca ţintă zone prospere depărtate, sunt consemnate, cu plecare din centrul Transilvaniei, relativ timpuriu. În acest caz ţinta a fost litoralul pontic (Consolatio ad Liviam, 387-388).
159 Este elocvent în acest sens comportamentul social al dacilor exprimat cu ocazia victoriei împotriva legiunilor romane, a armatei conduse de Decebal. Succesul militar a convins nu doar masa războinicilor că tânărul general este favoritul zeilor (Iordanes, Getica, 78), ci şi aristocraţia regală, că acesta este apt să devină rege. Transferul de putere a beneficiat astfel de o puternică încărcătură spirituală. Episodul relevă, în acelaşi timp, o tradiţie a afirmării valorii războinice a elitei militare, care trebuia să-şi confirme prin victorii militare statutul şi reputaţia.
160 Petre 2004, p 257.
161 Florea 2006, p.8.
162 Această situaţie ar putea fi reflectată şi de apariţia unor emisiuni monetare locale spre jumătatea secolului II a. Chr. Glodariu 1970, p.501-505.
163 Sîrbu, Florea 1997, p.16-17.
164 Florea 2011, p.161-162.
165 Funcţia războinică a aristocraţiei nu mai necesită dispute, dar statutul acestor militari nu exclude componenta sacralizantă a condiţiei de nobil. La fundamentarea unei ideologii războinice, susţinerea religioasă a debutat – cel puţin la modul vizibil în istoriografie – cu dualitatea autorităţii centrale compusă din elementul politico-militar şi cel sacru (Strabon, VII, 3, 11). Influenţa religiei, ca instituţie, marchează depăşirea organizării tribale şi trecerea societăţii la stadiul de cetate. „[...] pentru a le da o regulă comună, pentru a institui o conducere şi a obţine o ascultare de bună voie, pentru a face să se renunţe la pasiune în favoarea raţiunii, ca şi la raţiunea individuală în favoarea celei publice, este fără îndoială nevoie de ceva mai puternic decât forţa brută, mai respectabile decât interesul, mai sigur decât o concepţie filosofică, mai imuabil decât o convenţie [...]” (Coulangel 1878, p.148). Pentru epoca în discuţie soluţia a fost sentimentul religios şi exploatarea lui. Cf. Iordanes, 39; 67; 69.
166 Borangic 2014, p.271-272. Existenţa unei aristocraţii provinciale poate fi argumentată nu doar cu ajutorul mormintelor de seniori războinici aflate departe de centrele mari, ci şi prin prezenţa unor cetăţi de foarte mici dimensiuni, modeste ca inventar şi construcţie, dar locuite permanent.
167 Existentă şi consemnată la alţi barbari: Ba sunt trepte şi în ceata soţilor, hotărâte de căpetenie; şi de aceea este o mare întrecere între soţii din jurul căpeteniei, care să aibă locul întâi lângă căpetenia sa, şi între căpetenii, care să aibă soţi mai mulţi şi mai viteji. Cf. Tacit, Germania, XIII, 2.
168 Criton, Geticele, 5, 2, - Lexiconul Suidas, s.v. Boutiais.
169 În principal aceste incendieri, poziţionate cronologic în timpul expansiunii regatului dac, sunt vizibile la centrele mari (Racoş, Cetăţeni, Cetatea Zânelor, Cârlomăneşti), singurele care ar fi putut obiecta în faţa forţei puse în mişcare de către Burebista.
170 Decretul dionysopolitan în cinstea lui Acornion din Dionysopolis. Una din inscripţiile care conţin numele regelui get. Cf. Sorin Olteanu, Decretul dionysopolitan (IGB 12:13) în cinstea lui Acornion, http://soltdm.com/inscr/ igb/0013/0013.htm, la 24.10.2014.
171 În condiţiile în care la Racoş şi Tipia Ormenişului, puncte cel puţin contemporane cu perioada lui Burebista, dacă nu mai timpurii, aceste structuri (temple, clădiri, ziduri etc) existau. Cf. Costea 2006, p.161-208.
172 Strabon, VII, 3, 11 (C 303), Suetonius, Caesar, XLIV, Dio Cassius, 30, 4.
173 Sîrbu 2006, p.77.
174 Strabon, VII, 3, 11; Iordanes, 69-70.
175 Concluzia largă a specialiştilor este că această cetate a fost o fortăreaţă cu rol eminamente militar. Această ipoteză va trebui armonizată cu prezenţa a cca. 25 de terase antropice descoperite în proximitatea fortăreţei. Cf. Pescaru et alii 2014, p.3, nota 3.
176 Sîrbu 2006, p.74.
177 Silius Italicus, Punicele, I, 324 – 326; Dion Chrisostomos, Discursuri, XII, 19.
178 Sîrbu, Florea 1997, p.116.
179 Criton, Geticele, 5, 2.
180 Este ilustrativă în acest sens paralela cu societatea celtică: „...aceştia ori de câte ori este nevoie , ori de câte ori izbucneşte vreun război, iau parte cu toţii la război. Fiecare din ei au în jurul său cu atât mai mulţi clienţi sau ambacti, cu cât se distingea mai mult prin origine sau avere. Numărul mare de clienţi constituie singura formă de influenţă şi putere pe care o cunosc” (Cezar, De bello galico, VI, 15, 1-2) sau cu cea a germanicilor „a fi în toată vremea împrejurat de un roi mare de tineri, tot unu şi unu, aceasta-i cinstea, aceasta puterea lor, podoabă pe timp de pace, scut în timp de război! Şi nu numai în neamul lor, ci şi în obştile vecine căpeteniile îşi fac nume mare şi slăvit, dacă se ridică deasupra celorlalţi prin numărul şi vrednicia soţilor: ei sunt cercetaţi într-una de solii şi încărcaţi de daruri, şi de cele mai multe ori numai faima lor hotărăşte soarta războiului” (Tacit, Germania, XIII, 2-3).
181 Zirra 1981, p.147.
182 Glodariu 1983, p.27.
183 Scena LVII, 172-173. Stefan 2005, p.271, Pl.143.
184 Gheorghiu 2005a, p 165.
185 David 2004, p.121.
186 Gostar 1969, p.12 -15.
187 Glodariu 1983, p.76.
188 Scenele XXV, XXIX-XXX, LVII, LIX ale Columnei.
189 Astfel de vetre interioare s-au descoperit în turnul de la Vămi (Pescaru et alii, 2014, p.7 şi fig7/2, p.17), la cel de la Poiana Perţii (Daicoviciu et alii 1954, p.145) şi la turnul de pe Muchia Chişetorii (Daicoviciu et alii 1955, 228). Cu toate că este posibil ca situaţia generală să depindă de stadiul cercetării, astfel de vetre ar fi trebuit să existe şi să fie vizibile la fiecare astfel de construcţie.
190 Beck et alii 2007, p.147-149.
191 Erciulescu 2008, p.346.
192 Lucian din Samosata, Icaromenip, 16. Autorul a trăit undeva între 125 şi 192 p.Chr.
193 Iordanes, Getica, 71-72; Strabon, Geografia, VII, 3-5; Criton, Geticele [Suidas, subvoce „teama de zei”], 7, 2.
194 Pupeză 2010, p.160-163.
195 Salustius, IV,18; Statius, Silvae, III, 3, 18; Iulian, Împăraţii, 22.
196 Iordanes, 71-72; Strabon, VII, 3, 5.
197 Coulange 1984, p.209-213.
198 Marţial, Epigrame, VII, 2, 1-2.
199 Dion Chrisostomos, Discursuri, XII, 19.

Abstract

Concepts related to the Dacian fortress

For the civilization of the Geto-Dacian warrior tribes, the mixture between sacred and profane was defining. A history of the warrior elites of the northern Balkans during II BC - II AD centuries cannot be complete without considering the complex social, political, military and religious connections between the existing leadership and its most visible place of power, the fortress. In the present study, the authors did not wish to propose a new typology of the existing military structures from Ancient Dacia; without minimalizing such types of investigations, what seems to have been necessary is a more holistic understanding of the defensive systems. Another view is related to the perspective of the local community on the existing fortresses, as it seems that most of the time it did not benefit from it defensive system; last, but not least, it is necessary to address the function of the fortress from the point of view of the warriors that had used them.

From a chronological point of view, the study analyses the period between the II BC - II AD centuries that marked the rise and eventually, the fall of Dacia. From a geographical point of view, we chose to focus on Transylvanian heartland of the Dacian Kingdom. The beginning of this period brings numerous changes in relation to the military and social structures. Before the II century BC, the military landscape was dominated by large fortifications, destined to protect entire communities. The Dacian fortresses, on the other hand, enclose a much smaller space, thus being made unusable for the local populations. Moreover, they were not just simple military structures but also residential spaces, having functions akin to strongholds and keeps.

Analyzing the spatial distribution of the Dacian fortresses in Transylvania, one can see that the largest and probably the earliest - from the chronological point of view, is located in the eastern part, where one can find over 33 fortresses and smaller forts. They were controlling the access roads through the Carpathians between Moldova, Wallachia and the Făgăraşului Basin. Another grouping can be observed in north-eastern Transylvania and consists of eight fortresses. The northern and northwestern part of Transylvania is in its turn rich in discoveries; despite the rather modest aspect of most fortresses, the area is among the richest in silver hoards, a fact that seem to suggest a rather prosperous economy. The most impressive center is the fortified settlement / cult place from Măgura Moigradului.

The southern and south-eastern part of Transylvania contains the most impressive fortresses. Here one can distinguish two different zones: the area near the capital of Sarmizegetusa, protected by numerous fortresses and strongholds located in the mountains. They were built rather late compared to the rest, most likely sometimes during the reign of king Burebista, when the Şureanu Mountains where subjected to a process of „colonization”. The second zone consists in fortresses located mostly near the fertile valley of the Mureş River. On the western slopes of the Western Carpathians, a number of smaller fortresses guarded very likely the borders of the kingdom and the access towards Transylvania. The most important center was represented very likely by the fortified settlement located at Pecica - „Şanţul Mare”, on the lower Mureş Valley. The area of the Banat Plain has received rather little investigation, while the area of the Danube Gorge was defended by another group of fortresses.

Putting together all the finds, one can easily notice that existing fortresses present many differences. In relation to the existing economic prosperity, of the existing technology and materials, various techniques and styles had been used. Earth, clay, stone and wood had been equally used in various combinations. One such innovation is represented by the so -called Murus Dacicus, combining a serious of diverse building traditions from the Hellenistic world but also from other areas which were known to the Geto-Dacians. Specific to the Dacian fortresses are also the keeps, sometimes located inside or outside the fortified area, that do does not possess necessarily military function, attesting instead to the residential nature of the forts.

The large number of fortresses found in Transylvania does not necessarily attest to external dangers, but to the military psychology of the elites. They seem to have engaged in a competition, in order to prove their power and prestige, as the fortresses had various other economic functions as well.

Despite the fact that initially, the Dacian fortresses where built by individual nobles and not according to a single plan, it evolved in time, as the kingdom arose, into a complex and unique defensive network centered around the Carpathian Mountains.

Bibliografie

• Anghel 2000 – Gheorghe Anghel, Fortificaţia de pământ daco-romană de la Cetatea de Baltă, în Apulum, XXXVII, 2000, p.219-239.
• Antonescu 1994 – Dinu Antonescu, Introducere în arhitectura dacilor, 1984.
• Antonescu 2009 – D.Antonescu, Columna lui Traian. Arhitectura de pe friza sculptată, 2009.
• Barbu 1996 – Mircea Barbu, Fortificaţii dacice pe valea Mureşului Inferior, în Ziridava, XIX-XX, 1996, p.45-57.
• Beck et alii 2007 – A.Beck, L.M.Christensen, J.Ebsen, D.Larsen, R.B.Larsen., N.Møller, T.Rasmussen, L.Sørensen, L.Thofte, Reconstruction and then what? Climatic Experiments in Reconstructed Iron Age Houses During Wintertime, 2007.
• Berciu et alii 1964 – Ion Berciu, Alexandru Popa, Hadrian Daicoviciu, Fortress dace de Piatra Craivii (Transylvanie, Roumanie), în Celticum, XII, 1965, p.115-163.
• Berzovan 2010 – Alexandru Berzovan, Imagini şi însemnări incizate pe blocuri de piatră din cetăţile dacice din Munţii Şureanului, în Ziridava, XXV/1, 2010, p.83-103.
• Berzovan 2013a – A.Berzovan, Considerations on „Troianul” in Ţara Zarandului, în Ziridava. Studia Archaeologica, 27, 2013, p.161-182.
• Berzovan 2013b – A.Berzovan, Consideraţii privind gropile rituale dacice de la Unip - „Dealu Cetăţuica”, comuna Sacoşu Turcesc, jud.Timiş (sec. I î.Hr. - sec. I d.Hr.), în Arheovest I. Interdisciplinaritate în istorie şi arheologie. In memoriam Liviu Măruia, JATEPress, Szeged, 2013, p.309-341.
• Berzovan, Coatu 2010 – A.Berzovan, Cosmin Coatu, Descoperiri din a doua epocă a fierului la pătrunderea Mureşului în Câmpia Aradului, în Arheologie şi Studii Clasice, vol.I., (eds. A.Peţan, A.Berzovan), Ed.Dacica, Bucureşti 2010, p.148-210.
• Berzovan, Pădurean 2014 – A.Berzovan, Eugen Pădurean, Fortificaţia dacică de la Botfei - „Cetăţeaua Înaltă”, comuna Hăşmaş, jud.Arad (sec. I î.Hr. - I d.Hr.), în Arheovest II. Interdisciplinaritate în arheologie. In honorem Gheorghe Lazarovici, JATEPress, Szeged, 2014, p.387-480.
• Bodó 2001 – Cristina Bodó, Consideraţii privind zidul cetăţii dacice de la Piatra Craivii, în Viorica Crişan, Gelu Florea, Gabriela Gheorghiu, Eugen Iaroslavschi, Liliana Suciu (ed.), Studii de istorie antică. Omagiu profesorului Ioan Glodariu, Deva, 2001, p.319-324.
• Borangic, Barbu 2013 – Cătălin Borangic, Marius Barbu, Incursiune în fenomenul ecvestru geto-dacic. Studiu de caz „zăbala de tip tracic”, în ACL, nr. I B, 2013, ed. Centrul de Studii Daco-Romanistice Lucus, p.22-47.
• Borangic 2014 – C.Borangic, Arme şi piese de harnaşament din epoca Regatului dac, descoperite la Bulbuc, com.Ceru-Băcăinţi, jud.Alba. Consideraţii preliminare, în Istros, XX, 2014, p.259-310.
• Bradley 1968 – Richard Bradley, The South Oxfordshire Grim's Ditch and its Significance, în Oxoniensia, XXXIII, 1968, p.1-14.
• Cezar, De Bello Gallico, excerpte din C. Iulii Caesaris, Iuliu Valaori, Cezar Papacostea, G.Popa-Lisseanu, 1935.
• Costea 1985-1992 – Florea Costea, Fortificaţii dacice din sud-estul Transilvaniei, în Marisia, XV-XXII, 1985-1992, p.55-67.
• Costea 1996 – F.Costea, Fortificaţia dacică de la Braşov - Pietrele lui Solomon (Între Chietri), în Cumidava, XX, 1996, p.71-86.
• Costea 2006 – F.Costea, Augustin - Tipia Ormenişului, judeţul Braşov. Monografie arheologică, 2006.
• Costea 2010 – F.Costea, Din nou despre centrul de putere al dacilor din Defileul Oltului din Munţii Perşani, judeţul Braşov, în Sargetia, XXXVII, 2010, p.71-85.
• Coulanges 1878 – Fustel de Coulanges, La cité antique, Etude sur le culte, le droit, les institutions de la Grèce antique et de la Rome (ed.7), 1878.
• Coulanges 1984 – Fustel de Coulanges, Cetatea Antică. Studiu asupra dreptului şi instituţiilor Greciei şi Romei, vol.I, 1984.
• Crişan 1977 – Ion Horaţiu Crişan, Burebista şi epoca sa, 1977.
• Crişan 1978 – I.H.Crişan, Ziridava, Arad, 1978.
• Crişan 1986 – I.H.Crişan, Spiritualitatea geto-dacilor, 1986.
• Crişan 2000 – Viorica Crişan, Dacii din estul Transilvaniei, 2000.
• Crişan 2001 – V.Crişan, Aspecte ale sistemului defensiv pe linia Carpaţilor Răsăriteni în vremea lui Decebal, în Studii de istorie antică, Deva, 2001, p.303-318.
• Cunliffe 2010 – Barry Cunlife, Iron Age Communities in Britain: An Account of England, Scotland and Wales, (ed.III), Routledge, New York, 2000.
• Daicoviciu, Ferenczi 1951 – Constantin Daicoviciu, Alexandru Ferenczi, Aşezările dacice din munţii Oraştiei, 1951.
• Daicoviciu 1954 – Constantin Daicoviciu, Cetatea dacică de la Piatra Roşie. Monografie arheologică, Bucureşti, 1954.
• Daicoviciu et alii 1954 – C.Daicoviciu, Oct.Floca, M.Macrea, M.Dediu, P.Duka, Şt.Ferenczi, M.Gostar, A.Ilieş, D.Mitrofan, D.Radu, I.Winkler, Şantierul arheologic Grădiştea Muncelului - Blidaru, în SCIV, 5, 1-2, 1954, p.123-155.
• Daicoviciu et alii 1955 – C.Daicoviciu, A.Bodor, Şt.Ferenczi, N.Gostar, M.Rusu, I.Winkler, I.Crişan, G.Ferenczi, Şantierul arheologic Grădiştea Muncelului - Blidaru, în SCIV, VI, 1-2, 1955, p.195-238.
• Daicoviciu 1961 – C.Daicoviciu, Sistemi e tecnica di constructione militari e civile presso I Daci della Transilvania, în Atii del settimo Congreso Internazionale di Archeologia Classica, Roma, 1961, vol.3, p.81-86.
• Daicoviciu, Daicoviciu 1962 – C.Daicoviciu, H.Daicoviciu, Sarmizegetusa. Cetăţile şi aşezările dacice din Munţii Orăştiei, 1962.
• Daicoviciu 1954 – C.Daicoviciu, Cetatea dacică de la Piatra Roşie. Monografie arheologică, 1954.
• Daicoviciu 1972 – H.Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, 1972.
• Daicoviciu et alii, 1990 – H.Daicoviciu, Ştefan Ferenczi, Ioan Glodariu, Cetăţi şi aşezări dacice din sud-vestul Transilvaniei, 1990.
• David 2004 – Daniel David, Dava de la Brad. O nouă propunere de prezentare a staţiunii, în Carpica, XXXIII, 2004, p.117-133.
• Dumitraşcu 1969 – Sever Dumitraşcu, Contribuţii la cunoaşterea graniţei de vest a Daciei romane, în AMN, VI, 1969, p.483-491.
• Dumitraşcu 1970 – S.Dumitraşcu, Cetăţuia dacică de la Clit, în Lucrări Ştiinţifice, IV, B, Oradea, 1970, p.142-160.
• Dumitraşcu 1993 – S. Dumitraşcu, Dacia Apuseană, Oradea 1993.
• Dumitraşcu 2007 – S.Dumitraşcu, Contribuţii la cunoaşterea graniţei de vest a Daciei romane, în Scrieri arheologice privind istoria Daciei apusene (ed. L.Ardelean, F.Sfrengeu), Fundaţia culturală „Munţii Apuseni”, Oradea, 2007, p.187-195.
• Erciulescu 2008 – Simona Erciulescu, Răspunsuri comportamentale generate de exercitarea autorităţii: obedienţa şi/sau violenţa, în Buletinul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, nr.I, 2008, p.341-350.
• Ferenczi 1938 – Al.Ferenczi, Cetăţi antice în judeţul Ciuc, în ACMIT, IV, 1932-1938, p.239-352.
• Ferenczi 1972 - Ştefan Ferenczi, Contribuţii la problema limesului de vest al Daciei (partea a II-a/1), în AMN, IX, 1972, p.387-411.
• Floca; Bassa 1965 – Octavian Floca, Ben Bassa, Cetatea Deva, 1965.
• Florea et alii 2000 – Gelu Florea, Suciu Liliana, Vaida Lucian, Fortificaţiile dacice din nord-estul Transilvaniei (Un stadiu al cercetărilor), în Istros, 2000, X, p.221-230.
• Florea 2006 – G.Florea, The „Public Image” of the Dacian Aristocracy, în Studia Universitatis „Babes-Bolyai”. Series Historia, Special Issue Focusing on Iron Age Elites, vol.51, 1, 2006, (coord.G.Florea), p.1-11.
• Florea 2011 – G.Florea, Dava et Oppidum. Débuts de la genèse urbaine en Europe au deuxième âge du Fer, 2011.
• Forţiu 2012 – Sorin Forţiu, Ziridava în context ptolemeic, Brăila, 2012.
• Gheorghiu 2005a – Gabriela Gheorghiu, Un modiolus în cetatea dacică de la Costeşti-Cetăţuie (jud.Hunedoara), în Angustia, 9, 2005, p.165-174.
• Gheorghiu 2005 – G.Gheorghiu, Dacii pe cursul mijlociu al Mureşului (sf. sec. II a.Ch. - înc. sec. II p.Ch.), Ed. Mega, Cluj Napoca.
• Glodariu 1970 – Ioan Glodariu, Bemerkungen über einen Dakerkönig, în AMN, VII, 1970, p.501-505.
• Glodariu 1975 – I.Glodariu, Un atelier de făurarie la Sarmizegetusa dacică, în AMN, XII, 1975, p.107-134.
• Glodariu 1982 – I.Glodariu, Sistemul defensiv al statului dac şi întinderea provinciei Dacia, în AMN, XIX, 1982, p.23-37.
• Glodariu 1983 – I.Glodariu, Arhitectura dacilor - civilă şi militară (sec. II î.e.n. - I e.n.), 1983.
• Glodariu 1985-1986 – I.Glodariu, Cariere şi exploatarea pietrei în Dacia preromană, în AMN, XXII-XXIII, p.91–103.
• Glodariu; Iaroslavschi 1979 – I.Glodariu, Eugen iaroslavschi, Civilizaţia fierului la daci, 1979.
• Glodariu, Moga 1989 – I.Glodariu, Vasile Moga, Cetatea dacică de la Căpâlna, 1989.
• Glodariu 1997 – I.Glodariu, Blocurile cu marcaje în construcţiile dacice din munţii Şureanului, în EphNap,VII, 1997, p.65-87.
• Gostar 1969 – Nicolae Gostar, Cetăţi dacice din Moldova, 1969.
• Harding 2004 – Harding Dennis William, The Iron Age in Northern Britain: Celts and Romans, Natives and Invaders, Routledge, New York, 2004.
• Iaroslavschi 1997 – Eugen Iaroslavschi, Tehnica la daci, Bibliotheca Muzei Napocensis, 1997.
• Ioniţă 1982 – Ion Ioniţă, Din istoria şi civilizaţia dacilor liberi. Dacii din spaţiul est-carpatic în secolele II-IV e.n., Iaşi.
• Ioniţă et alii, 2004 – Adrian Ioniţă, Dan Căpăţână, Nikolaus Boroffka, Rodica Boroffka, Adrian Popescu, Feldioara-Marienburg. Contribuţii arheologice la istoria Ţării Bârsei, Bucureşti, 2004.
• Lăscoiu 2014 – Mirela Elena Lăscoiu, Posibilitatea existenţei unei cariere de piatră în zona cetăţii dacice de la Costeşti-Cetăţuia, în ArheoVest, II, In Honorem Gheorghe Lazarovici, Interdisciplinaritate în Arheologie, Timişoara, 6 decembrie 2014, Vol. 1, Arheologie, p.715-723.
• Lupu 1989 – Nicolae Lupu, Tilişca – Aşezările arheologice de pe Căţănaş, 1989
• Macrea et alii 1966 – Mihail Macrea, O.Floca, N.Lupu, Ion Berciu, Cetăţi dacice din sudul Transilvaniei, 1966.
• Madgearu 2010 – Alexandru Madgearu, Geneza unei legende. ”Traian şi Dochia”, în Quaderni di Studi Italiani e Romeni, 5, 2010, p.109-120.
• Marinescu 1981-1982 – Floricel Marinescu, Forţa militară a geto-dacilor. II, în SMMIM, nr.14-15, 1981-1982, p.42-56.
• Matei, Pop 201 – Alexandru V. Matei, Horea Pop, Măgura Moigradului – zona sacră (sec I î.Hr.) şi aşezare dacică fortificată (sec. I d.Hr.), în Viorica Crişan, Gelu Florea, Gabriela Gheorghiu, Eugen Iaroslavschi, Liliana Suciu (ed.), Studii de istorie antică. Omagiu profesorului Ioan Glodariu, Deva, 2001, p.253-277.
• Minke 2008 – Gernot Minke, Construind cu pământ: proiectare şi tehnologii pentru o arhitectură durabilă, 2008.
• Moga 1981 – Vasile Moga, Aşezarea şi cetatea dacică de la Piatra Craivii (jud.Alba), în Studii dacice, 1981, p.103-116.
• Muir 1997 – Richard Muir, The Yorkshire Countryside: A Landscape History, Keele University Press, Edinburgh, 1997.
• Nistorescu 2010 – Laurenţiu Nistorescu, Recuperarea lui Rubobostes, în SIB, nr.34, 2010, p.23-42.
• Olteanu web – Sorin Olteanu, Categorii de toponime în funcţie de origine şi aşezare, articol web, http://soltdm. com/geo/arts/categs/categs.htm
• Oswald 2011 – Alastair Oswald, Prehistoric Linear Boundary Earthworks, în English Heritage. Introduction to Heritage Assets, May 2011, p.2-6.
• Pescaru et alii 2014 – Adriana Pescaru, G.Florea, R.Mateescu, P.Pupeză, C.Cristescu, C.Bodó, E.Pescaru, The Dacian Fortress from Costeşti-Blidaru – Recent Archaeological Research. The Towers from La Vămi, Poiana lui Mihu, Platoul Faeragului, în Journal of Ancient History and Archeology, 1, 2014, p.3-28.
• Petolescu 1994 – Constantin C. Petolescu, Troianus dans l’épigraphie latine. Onomastique romaine et évolution étymologique, în L’Afrique, la Gaule, la religion à l’époque romaine. Mélanges à la mémoire de Marcel Le Glay, Bruxelles, 1994, p.723-729.
• Petolescu 2010 – C.C.Petolescu, Dacia. Un mileniu de istorie, 2010.
• Petre 1980 – Zoe Petre, Armata lui Burebista, în 2050, p.47-57.
• Petre 1993 – Z.Petre, Civilizaţia greacă şi originile democraţiei. I. Premisele istorice, Bucureşti, 1993.
• Petre 2004 – Z.Petre, Practica nemuririi, 2004.
• Pop 1992-1994 – Horea Pop, Sisteme defensive dacice în Depresiunea Şimleului (jud.Sălaj), în Sargetia, XXV, 1992-1994, p.25-40.
• Pop 2006 – H.Pop, Fortificaţiile dacice din vestul şi nord-vestul României, 2006.
• Popa 1977 – Radu Popa, Observaţii privind zidurile de mortar din cetăţile dacice hunedorene, în Sargetia, XIII, 1977, p.277-284.
• Popović 1994 – Petar Popović, The Territories of Scordisci, în Starinar, N.S., XLIII-XLIV, 1994, p.13-21.
• Preda; Doicescu 1966 – Constantin Preda, Aurel Doicescu, Zidul de apărare din epoca elenistică, în Histria, II, 1966, p.297-324.
• Preda 1973 – C.Preda, Monedele geto-dacilor, 1973.
• Pupeză 2010 – P.Pupeză, Distrugerea Sarmizegetusei Regia, un fapt comun sau o excepţie a politicii romane?, în I.Glodariu (ed.), Studii de Istorie şi arheologie, Cluj-Napoca, 2010, p.155-166.
• Pupeză 2012 – Paul Pupeză, Veacul întunecat al Daciei. Arheologie şi istorie în spaţiul carpato-danubian de la sfârşitul secolului III a.Chr. până la începutul secolului I a.Chr., 2012.
• RAJArad 1999 – Repertoriul arheologic al Mureşului Inferior. Judeţul Arad, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara 1998.
• RepArhCj 1992 – Repertoriul arheologic al judeţului Cluj, 1992.
• Russu 1963 – Ioan I. Russu, Zoltes si Rhemaxos, în Apulum, VI, 1963, p.123-144.
• Rustoiu, Ferencz – Aurel Rustoiu, Iosif V. Ferencz, Piese ornamentale de car din Dacia preromană, în Thraco-Dacica, XXIII, 2002, p.231-242.
• Rustoiu 2006-2007 – A.Rustoiu, În legătură cu datarea fortificaţiei dacice de la Divici, în EphNap, XVI-XVII, 2006-2007, p.17-30.
• Săcărin et alii 2013 – Caius Săcărin, A.Berzovan, C.Borangic, A fort at the edge of the Empire. Observations enabled by the discovery of two curved weapons at the Dacian fortress of Divici, în Annales d`Universite Valahia Târgovişte. Section d`Archaeologie et d`Histoire, Tome XIV, nr.1, 2013, p.55-75.
• Sîrbu, Florea 1997 – Valeriu Sîrbu, G.Florea, Imaginar şi imagine în Dacia preromană, 1997.
• Sîrbu 2006 – V.Sîrbu, Oameni şi zei în lumea geto-dacilor, 2006.
• Smith 2007 – Anthony D. Smith, The ethnic origins of the nations, Blackwell Publishing, New York, 2007.
• Squatriti 2002 – Paolo Squatriti, Diggind Ditches in Early Medieval Europe, în Past and Present, 176, 1, 2002, p.11-65.
• Suciu mss – Liliana Suciu, Habitat şi viaţă cotidiană în Dacia secolelor I a.Chr – I p.Chr., teză de doctorat, îndrumător-coordonator prof. Ioan Glodariu, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Istorie şi Filosofie, Cluj-Napoca, 2009, manuscris.
• Stefan 1995 – Alexandre Simon Stefan, Murus Dacicus, în Sur les pas des grecs en Occident, Hommages à André Nickels (P. Arcelin, M. Bats, D. Garcia, G. Marchand, M. Schwaller eds.), Colecţia Etudes massaliètes, 4, p.467-492.
• Ştefan 2005 – A.S.Ştefan, Las guerres daciques de Domitien et de Trajan: architecture militaire, topographie, images et histoire, 2005.
• Stoica 2001 – Cornelia Stoica, Paralelă între incinta elenistică a Tyras-ului şi incinta de piatră fasonată a cetăţii dacice de la Costeşti-Cetăţuie, în V.Crişan, G.Florea, G.A.Gheorghiu, E.Iaroslavschi, L.Suciu (ed.), Studii de istorie antică. Omagiu profesorului Ioan Glodariu, Deva, 2001, p.93-111.
• Tatu 1982-1983 – Hristache Tatu, Fortificaţii la Porţile de Fier ale Transilvaniei, în Sargetia, XVI-XVII, 1982-1983, p.165-169.
• Tatu, Moraru 1982-1983 – H.Tatu, Viorel Moraru, Dispozitivul defensiv dacic de la Ponoriciu (jud.Hunedoara), în Sargeţia, XVI-XVII, 1982-1983, p.151-164.
• Teodor et alii - Eugen S. Teodor, Aurora Peţan, A.Berzovan, Cercetări perieghetice pe Platforma Luncani. I. Târsa şi Poiana Omului, ESTuar, 1, aprilie 2013, http://www. esteo.ro/frUnprinted.html (05.09.2014).
• Teodor, Croitoru 2013 – E.Teodor, Costin Croitoru, A method for the evaluation of the dykes. Case study for „Athanarics wall”, în Arheovest I. Interdisciplinaritate în istorie şi arheologie. In memoriam Liviu Măruia, JATEPress, Szeged, 2013, p.657-679.
• Tilburg 2007 – Cornelis van Tilburg, Traffic and congestion in the Roman empire, New York, 2007.
• Vulpe 2007 – Alexandru Vulpe, Despre centrul de putere al dacilor din Defileul Oltului de la Racoş, în Studia în Honorem Dr. Florea Costea, 2007, p.78-82.
• Zirra 1981 – Vlad Zirra, Latènezeitliche Trensen in Rumänien, în Hamburger Beitrage zur Archaologie, VIII, 1981, p.115–171.

Abrevieri

2050 - Emil Condurachi, Dumitru Berciu, Constantin Preda (coord.), 2050 de ani de la fǎurirea de cǎtre Burebista a primului stat independent şi centralizat al geto-dacilor, Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, 1980.
AMNActa Musei Napocensis, Cluj-Napoca.
AngustiaAngustia, Muzeul Carpaţilor Răsăriteni, Sfântu Gheorghe.
ApulumApulum, Acta Museii Apulensis, Buletinul Muzeului regional Alba Iulia, Alba Iulia, 1, 1942 (din 1992 Muzeul Naţional al Unirii).
ACLActa Centri Lucusiensis, revista Centrului de Studii DacoRomanistice Lucus, Timişoara.
ACMIT – Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice, secţiunea pentru Transilvania. 1932-1938. Cluj 1939.
CarpicaCarpica, Muzeul de istorie şi artă (Muzeul Judeţean de Istorie „Iulian Antonescu”), Bacău.
CelticumCelticum, Supplement a OGAM -Tradition celtique, Rennes.
CumidavaCumidava, Braşov.
EphNapEphemeris Napocensis, Institutul de Arheologie şi Istoria Artei, Cluj-Napoca.
IstrosIstros, Buletinul Muzeului Brăilei.
MarisiaMarisia. Studii şi materiale, Târgu-Mureş.
OxoniensiaOxoniensia, Journal of Oxfordshire Architectural and Historical Society, Oxford.
Sargetia - Sargetia, Buletinul Muzeului judeţului Hunedoara (Acta Musei Devensis), Deva.
SCIV(A) - Studii şi cercetări de istorie veche, Bucureşti (din 1974 Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie).
SIBStudii de istorie a Banatului, Timişoara.
SMMIMStudii şi materiale de muzeografie şi istorie militară, Muzeul Militar Central, Bucureşti, 1968.
Thraco-DacicaThraco-Dacica, Institutul de Tracologie, Bucureşti.
Ziridava – Muzeul Judeţean Arad.

Apărut în: Acta Centri Lucusiensis, nr.2b, 2014, p.82-145