Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (3)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (28)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (16)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (45)
   Recenzii (7)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Dacia 3D (1)
   Ziarul personal (6)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (363)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

ARMURI DE ZALE, MEŞTERI ŞI ATELIERE ÎN DACIA PREROMANĂ

Borangic Cătălin


Dinamica fenomenului militar din Dacia preromană este un subiect pe cât de seducător pe atât de dificil de abordat, în ciuda numărului relativ mare de surse privitoare la acest subiect. Reconstrucţia, teoretică desigur, a sub-ansamblelor ce constituie complicatele sisteme sociale, spirituale, politice şi militare care alcătuiesc fenomenul în cauză, oferă o perspectivă deloc monotonă asupra imaginii războinicilor celei de a doua Epoci a fierului, din nordul Dunării.
Caracterul războinic al acestora răzbate constant din textele antice 1, dublat fiind şi de descoperirile arheologice, care au relevat cetăţi, fortificaţii şi armament, al căror cumul şi număr implică existenţa unor elite politice, religioase şi militare puternice, secondate de o însemnată forţă economică, apte să mobilizeze şi să susţină economic conflictele aproape endemice şi eforturile arhitectonice impresionante. Depăşirea organizării de tip tribal, pe fondul unei dezvoltări demografice şi economice fără precedent, denotă o cauzalitate evidentă între restructurarea socio-politică şi religioasă şi impunerea unei autorităţi unice, realizată, foarte probabil, prin forţă.
Organizarea militară, o reflectare, de altfel, a societăţii, presupune un centru de comandă unic şi autoritar, reprezentat de autoritatea regală, secondată de un grup de militari profesionişti. Această elită militară, provenită din aristocraţia războinică, dar şi din alte straturi sociale, inferioare aristocraţiei, au constituit nucleul şi liantul unei armate regale compacte şi disciplinate 2. Existenţa unui sistem de subordonare a indivizilor, a gradelor, a funcţiilor şi a autorităţii, destul de greu de surprins numai din sursele antice directe, este evidentă dacă se contextualizează campaniile de anvergură începute sub Burebista şi continuate de regii daci, exercitarea controlului asupra unui teritoriu întins, supravegherea permanentă a tendinţelor centrifuge ale căpeteniilor locale sau sistemul de fortificaţii edificat. Toate acestea presupun o organizare şi o coordonare administrativă şi militară de excepţie, care implică la rândul său o structură ierarhică puternic reliefată 3.
Structurarea eficientă a forţelor militare reprezenta o problemă de maximă importanţă la un popor războinic şi este incontestabil că, în cadrul acestei organizări militare, rolul principal îi revenea clasei nobiliare, care furniza atât comandanţii militari, cât şi detaşamente speciale, constituite din propriile rude, gărzi personale, mercenari şi/sau clienţi. Bine înarmaţi, echipaţi cu un arsenal eficient şi eterogen, din care nu lipseau preţioasele cămăşi de zale, utilizând cai de luptă, având o construcţie mentală riguroasă, aceşti nobili au constituit piatra de temelie a civilizaţiei geto-dacice. Sintetizând toate cele de mai sus, se conturează imaginea unei aristocraţii războinice, puternice şi bogate, cu un rol deosebit în societate, reprezentând o forţă militară şi economică redutabilă. Analizele descoperirilor funerare, în special cele de tip Padea – Panaghiurski Kolonii, relevă o serie de caracteristici specifice unor războinici provenind, iniţial, din grupuri etno-culturale diferite. Atât alianţele militare constante cât şi interesele comune ne obligă să-i privim ca pe o aristocraţie „supra-naţională”, specifică Balcanilor de nord, al cărei mod de viaţă era caracteristic comunităţilor războinice de indo-europeni 4. Armurile de zale, aşa cum dovedesc descoperirile arheologice, le aparţineau, fără îndoială, subliniind, prin prezenţa lor, potenţa economică, statutul şi prestigiul social, precum şi calitatea de războinici de temut. Aşezarea acestor cuirase în matricea lor istorică poate conferi posibilitatea înţelegerii rolului complex al acestor echipamente, dincolo de aplicabilitatea strict militară, în descifrarea conexiunilor sociale, religioase şi politice asupra cărora putem emite deocamdată doar ipoteze, mai mult sau mai puţin argumentate.
Obiecte de prestigiu, armurile de zale, dincolo de rolul lor practic, confereau posesorului o imagine aparte, contribuind la afirmarea poziţiei sale sociale şi militare, acestea fiind piese dificil de realizat, de procurat şi de întreţinut. Ornamentarea lor în diferite moduri şi depunerea în morminte sugerează importanţa acordată acestor echipamente precum şi învestirea lor cu anumite calităţi magice şi simboluri al căror sens şi importanţă poate fi doar bănuită.
Spaţiului nord-balcanic îi aparţine o serie, importantă numeric, de descoperiri ale unor armuri de zale provenind, cu precădere, din complexele funerare ale grupului Padea – Panagjurskii Kolonii, în special situate în nordul Bulgariei actuale 5, similare cu o serie de alte asemenea piese de armament ce apar în nordul Dunării, începând cu secolul II a.Chr. şi făcând parte din arsenalul războinicilor traco-daci şi celţi.
Zona balcanică şi cea a Orientului Apropiat au avut o îndelungată tradiţie în utilizarea platoşelor şi cuiraselor, populaţiile din acest areal dovedindu-se deosebit de inventive în acest sens. Un aport deloc de neglijat l-au adus şi populaţiile alogene, în special cele celtice, recunoscute atât prin aptitudinile militare, cât şi prin iscusinţa meşterilor metalurgi. Paralele dintre cele două mari civilizaţii antice, tracică şi celtică, asigură o mai bună soliditate concluziilor, plecând de la realitatea istorică potrivit căreia, în Antichitate, traco-dacii şi celţii au avut strânse legături culturale şi numeroase schimburi, voluntare sau nu, economice, culturale, sociale, politice şi militare. Între aceste schimburi, armurile de zale reprezintă o clară legătură între cele două populaţii, suficient de consistente, dacă ţinem seama de faptul că majoritatea artefactelor, provenite din descoperiri arheologice, aparţin spaţiului traco-dac şi „Celticii” orientale 6.
Privind datele problemei şi punând împreună informaţiile autorilor antici şi dovezile arheologice legate de momentul şi locul apariţiei armurilor de zale, se poate contura ipoteza unui cumul de factori ce par să fi concurs. Astfel, deşi tradiţia istoriografică atribuie altor zone şi populaţii inventarea acestor echipamente 7, este probabil ca ele să provină din arealul balcanic, contextul istoric şi dinamica militară a populaţiilor ce au trăit sau doar tranzitat zona oferind condiţiile necesare dezvoltării armamentului în general, între care tehnica defensivă a avut în mod constant o importanţă majoră.
Tradiţia balcano-orientală privitoare la armuri, alături de tehnicile metalurgice şi inventivitatea alogenilor, poate oferi un set de argumente logice şi istorice care să susţină această ipoteză, rămânând ca cercetările şi descoperirile viitoare să o întărească sau să o infirme.
Independent însă de punctul de origine al acestor armuri, elitele militare ale geto-dacilor le-au utilizat, atât în luptă, dovadă fiind în acest sens prezenţa lor între trofeele figurate pe Columna traiană, cât şi ca atribute ale rangului, după cum reiese din numeroasele astfel de piese provenite din descoperirile arheologice.
Cazurile în care reprezentările artistice permit vizualizarea corectă, atât în ansamblu cât şi în detaliu, a diferitelor tipuri de arme sunt rare, indiferent de tipul de mesaj oferit de contextul imagistic ce conţine arma. Imaginea a fost dintotdeauna un vector de comunicare între indivizi permiţând vehicularea unor gânduri, idei, concepte sau a unor informaţii despre mediul în care a trăit individul sau comunitatea sa. Reprezentarea grafică a unor obiecte a permis înlocuirea obiectului în sine, din poziţia de cadru al mesajului, cu imaginea lui, fără să îi altereze conţinutul informaţiei. Prezenţa unor arme pe diferite suporturi de imagine, în Antichitate, fie ele sculpturi, vase diverse, basoreliefuri sau monede, a permis observarea detaliilor morfologice şi studierea lor, chiar dacă piesele redate reflectă, de fapt, viziunea celor care le-au imortalizat.
Totuşi, ceea ce oferă substanţă şi sentimentul de concret unei arme este, până la urmă, artefactul în sine, cu toate incoerenţele ce rezidă din distanţa dintre depunerea în sol şi momentul restaurării şi intrării piesei în circuitul ştiinţific. Reconstruirea imaginii societăţilor nord-balcanice, văzută prin prisma dimensiunilor lor militare, este direct conectată la materialul arheologic, la contextul istoric şi arheologic din care provin piesele, la analogiile existente, ceea ce face din armele provenite din descoperiri arheologice, surse istorice de primă valoare.
Raritatea armurilor în cadrul săpăturilor sistematice nu poate fi, pe lângă faptul că erau echipamente deloc la îndemâna oricui în Antichitate, decât o rezultantă directă a discreţiei riturilor funerare, îndeosebi a celor situate la nordul Dunării, unde o parte însemnată a complexelor funerare o constituiau mormintele plane, mai greu detectabile. Mult mai vizibili, tumulii au permis, de-a lungul timpului, ocazia de a studia o întreagă panoplie de arme, depuse în amenajări adesea grandioase, oferind posibilitatea de a cerceta armele care compuneau inventarul funerar.
Trofee râvnite, armele, în general, se regăsesc cu greutate în contexte arheologice care să permită aşezarea lor într-un scenariu istoric indubitabil, dar, indiferent de forma de descoperire, ele sunt cu atât mai importante cu cât oferă o imagine corectă a morfologiei lor şi a modului în care erau echipaţi războinicii care le-au posedat. Imaginile artistice, însă, sunt tributare inspiraţiei ori abilităţilor tehnice ale artistului care le-a ilustrat, monumentului pe care sunt redate, momentului şi contextului istoric din care provin. Astfel, doar documentul arheologic poate oferi o imagine corectă şi reală a armelor pe care geto-dacii le-au utilizat de-a lungul istoriei lor, aflată în cea mai mare parte, sub semnul războiului.
În acest cadru devine o condiţie sine qua non conectarea datelor oferite de reprezentările artistice cu cele obţinute de arheologie. Descoperirile arheologice, lipsite de ambiguităţile literare sau de minusurile ori adăugirile artistice, prin numărul pieselor şi prin relativa lor standardizare, permit formarea unei imagini mai corecte şi, implicit, mai complete a armelor.
Armurile din zona nord-balcanică, prezente în descoperiri arheologice, se pot împărţi în două mari categorii:
a) descoperiri cu caracter funerar (morminte plane, tumuli).
b) descoperiri cu caracter nefunerar (descoperiri din locuinţe, ateliere, piese incerte).
Majoritatea armurilor de zale descoperite în nordul Dunării provin din contexte funerare, ceea ce întăreşte certitudinea că mormintele pot fi atribuite unor membri ai elitelor militare şi, admiţând acest lucru, ele oferă o bună perspectivă privitoare la arsenalul acestor războinici. Aparţinând unor personaje de prim rang, beneficiare ale unui rit funerar specific, armurile de zale provin covârşitor din morminte de incineraţie, fapt ce a dus la degradarea pieselor. Multe astfel de piese defensive au fost recuperate într-o stare avansată de degradare, datorată parţial practicilor ritualice, dar şi solurilor acide din zonă. Un alt impediment în reconstituirea exactă a pieselor, îl reprezintă faptul că, în cele mai multe cazuri, armurile par să fi fost distruse intenţionat înainte de ardere 8.
Din totalul de 19 puncte cu descoperiri de armuri de zale în nordul Dunării, identificate fie în literatura de specialitate, fie în patrimoniul muzeistic (Anexa 1), situaţia statistică se prezintă astfel:



Apare evident că artefactele au fost aproape exclusiv depuse în contexte indubitabil funerare atât în cazul mormintelor, cât şi în două dintre cazurile contextelor necunoscute unde se pot observa urme de arsură intensă pe piese.
Nominal, repartiţia contextelor funerare arată o preponderenţă a descoperirilor din Muntenia şi Oltenia [Cetăţeni (jud.Argeş) 9, Popeşti (jud.Giurgiu) 10, Radovanu (jud.Călăraşi) 11, Poiana-Rovinari (jud.Gorj) 12] şi în Transilvania [Hunedoara (jud.Hunedoara) 13, Cugir (jud. Alba) 14]. O armură provine din Moldova centrală [Răcătău de Jos (jud.Bacău)] 15, iar alte două sunt exterioare graniţelor actuale, fiind localizate la Mala Kopanya (Ucraina) 16 şi Zemplin (Slovacia) 17, la periferia lumii geto-dacice (Pl.I).
Într-un singur caz, armura, deşi spectaculoasă, nu oferă un set de date suficiente pentru a stabili exact detaliile descoperirii. Este vorba despre o tunică de zale, aflată într-o stare bună de conservare, expusă la Muzeul Militar Naţional, ce se pare c a fost adusă de la Viena, unde a ajuns de undeva din Transilvania, în secolul XVIII 18. Ultimele două piese, descoperite la Măgura Moigradului 19 şi Şimleu Silvaniei (jud.Sălaj), provin din contexte nefunerare, respectiv dintr-o locuinţă şi din perimetrul unei aşezări dacice.
Întregul lot de piese oferă un set de date deosebit de importante referitoare la statutul proprietarului, la arsenalului acestuia, dar şi la concepţiile spirituale ale elitei care îl utiliza şi ale epocii căreia îi aparţin.
Contextele din care provin armurile au, de regulă, un caracter special, aparţinând unor complexe arheologice elaborate, respectiv morminte ale unor indivizi cu o înaltă poziţie pe scara socială. Plecând de la această realitate, la care se adaugă valoarea economică şi tehnologia specială şi, de ce nu, echipamentele luate ca trofee de către romani, se poate justifica oarecum raritatea acestor piese de echipament. Totuşi, depunerile de armuri în mormintele războinicilor aduc cele mai multe informaţii referitoare nu doar la detaliile tehnologice ale procesului de fabricaţie, ci şi la semnificaţiile magico-religioase ale ritualurilor funerare, contribuind, adesea exclusiv, la trasarea unor concluzii referitoare la conexiunile dintre spiritualitate şi fenomenul militar nord-dunărean anterior cuceririi romane. Se mai poate observa gradul de utilizare a echipamentelor defensive, realizate din zale de fier, în tot arealul geto-dacic, fapt ce subliniază, în ansamblu, dispersia economică a elitelor războinice cărora le-au aparţinut.
Totuşi, date fiind spaţiile largi, geografice şi cronologice, care includ aceste echipamente, rămân de lămurit câteva chestiuni precum: cine sunt artizanii şi meşterii care le-au făurit? Existau centre specializate în producerea armurilor? Cămăşile de zale erau producţii locale sau importuri, erau capturi sau daruri? Făurarii lor erau autohtoni sau alogeni? Se găseau suficiente resurse şi comenzi pe plan local sau armurile făceau obiectul unui tip particular de vehiculare a anumitor mărfuri şi produse?
Descoperirile arheologice de armuri, după cum s-a văzut, arareori permit o vizualizare mai largă a contextului istoric din care acestea provin, iar sursele scrise sunt cu mult mai firave în a oferi date edificatoare în acest sens. Nu rămâne decât varianta reconstituirii matricei socio-politice iniţiale – cu prudenţa cuvenită – şi extragerea datelor care pot elucida, fie şi parţial, această secvenţă importantă a fenomenului militar din lumea geto-dacilor.
Indiferent cine şi când a realizat o armură din inele de fier, procesul tehnologic reclamă o infrastructură multidirecţională, necesară pentru a putea produce, repara şi/sau comercializa astfel de echipamente, presupune o sumă importantă de resurse materiale şi de timp, cere abilităţi profesionale speciale şi, desigur, o piaţă de desfacere capabilă să preia astfel de echipamente. Cum astfel de armuri existau în spaţiul geto-dacic, plecând de la premisa că erau produse locale, se poate presupune că scenariul istoric real a inclus întregul eşafodaj logistic şi uman enumerat care, de altfel, a avut ca rezultat producerea unor armuri originale, de bună calitate, asupra cărora se cuvine întâi o digresiune, necesară pentru contextualizare.
Din punct de vedere cronologic, debuşeul utilizării acestui tip de echipament în nordul Dunării s-a făcut începând cu secolul al II-lea a.Chr., moment ce coincide cu sosirea războinicilor aparţinând grupului cultural Padea–Panagjurskii Kolonii, cărora le-au aparţinut fără îndoială. Descoperirile datând din această perioadă sunt preponderent situate în sudul Carpaţilor, pentru ca apoi, pe parcursul următoarelor două secole, ele să se extindă atât spre centrul Transilvaniei, cât şi spre periferia lumii geto-dacice. Cămăşile de zale au fost utilizate până la căderea regatului dac, în sec. I p.Chr., dovadă fiind prezenţa lor între trofeele capturate de către armatele romane.
Din punct de vedere morfologic, ele au forma unor tunici, cu mâneci scurte, lipsa aproape generală (excepţie armura de la Cugir [T2] şi probabil Popeşti [T2], ambele situaţii insuficient cunoscute) a pieselor care compun sistemele de închidere, în contrast cu zona sudică, tracică, în care aceste componente sunt prezente, sprijinind această reconstrucţie. Acestei concluzii i se adaugă şi cele două exemplare recuperate întregi, respectiv de la Radovanu şi Popeşti (T4), care au de asemenea o morfologie de tip tunică, similară cu redările figurate pe bazamentul Columnei traiane 20. Diferenţierea morfologică, în raport cu armurile mai timpurii provenind din spaţiul sud-tracic, arată o evoluţie a lor şi, în acelaşi timp, o eficientizare, prin reducerea greutăţii totale. În compensaţie, s-a recurs adesea la nituirea inelelor de legătură, operaţie extrem de laborioasă, dar care conferea o rezistenţă superioară întregii reţele metalice, uneori suplimentată şi cu solzi metalici, destinaţi să mărească rezistenţa zonelor cele mai expuse.
Revenind la suma de resurse necesare fabricării armurilor, de departe metalele sunt cele mai importante, iar între acestea, fierul este deosebit de potrivit pentru realizarea armelor în general, situaţie ce explică de ce, printre cele mai vechi obiecte de fier descoperite pe teritoriul actual al României, databile în secolele XIII-XII a.Chr., se află arme 21. Armurile de zale necesitau, de altfel, un material mult mai dur decât metalele moi, cum erau cuprul sau bronzul, fierul dovedindu-se a fi una dintre soluţiile ideale pentru astfel de echipamente.
Existenţa acestui important metal a hotărât decisiv, de-a lungul timpului, dacă o comunitate prospera sau dispărea, a determinat decisiv ridicarea unor civilizaţii sau reculul acestora. Descoperirea fierului a însemnat pentru triburile trace nu numai un pas înainte, înspre edificarea propriei culturi materiale şi spirituale, ci şi posibilitatea de a poseda un bogat arsenal în arme de calitate. În zona nord-danubiană, zăcămintele ce conţin minereuri de fier sunt deosebit de numeroase 22, dovadă belşugul de produse realizate din fier, chiar dacă nu se poate dovedi întotdeauna că aceste zăcăminte, pe care le cunoaştem azi, au fost exploatate şi în Antichitate, cu excepţia cazurilor când, în apropierea lor, s-au descoperit şi resturi ale cuptoarelor de redus sau de prăjit minereu, zgură ori prezenţa efectivă a minereului extras 23.
Polul de putere militară getic şi, ulterior, crearea Regatului dac trebuie puse în legătură cu existenţa unor importante resurse metalifere, de bună calitate, identificate în Dobrogea, apoi în Munţii Sebeşului, Munţii Poiana Ruscăi sau zona Hunedoarei (Pl.II), areal ce dispunea de o serie de bogăţii ale subsolului totalizând tot atâţia factori geologici determinanţi în procesul de formare şi dezvoltare a centrului puterii dacice 24.
O altă resursă importantă, fără de care siderurgia antică era de neînchipuit, o constituia lemnul pentru foc, furnizat de nesfârşitele păduri. Primul contact al romanilor cu malurile Dunării, undeva în zona Banatului de azi, s-a întâmplat în vremea guvernatorului Macedoniei, C.Scribonius Curio, care s-a oprit pe malul fluviului neîndrăznind să-l treacă în urmărirea tracilor amestecaţi cu scordiscii, în fapt aceştia fiind chiar războinici PPK, înspăimântat fiind de bezna pădurilor ce se aflau pe malul stâng 25. Cu peste 1263 de specii de arbori şi arbuşti 26, pădurile acelor vremuri ofereau suficient combustibil necesar cuptoarelor de redus minereu, mai cu seamă pentru obţinerea lemnului distilat, mangalul, pentru care era preferat lemnul de foioase, mai dens. Nu există dovezi ale utilizării cărbunilor de pământ în epocă, deşi în prospecţiunile şi exploatările lor, lucrătorii desemnaţi cu aceste îndeletniciri, posibil chiar făurarii înşişi, au dat şi peste astfel de depozite. Foarte probabil, datorită conţinutului ridicat de sulf, ce interfera cu procesul de reducere, aceşti cărbuni erau evitaţi, mangalul fiind o soluţie tehnologică superioară 27.
Pentru a obţine, din minereu, fier de bună calitate, faurii parcurgeau un traseu tehnologic complicat, ce presupunea o serie de etape, cunoştinţe şi deprinderi, care aveau ca finalitate obţinerea unor lupe de fier, uneori de dimensiuni apreciabile, dar şi de o calitate deosebită. Aceste lupe luau drumul fierăriilor pentru a fi transformate în produse finite. Marea diversitate şi abundenţa pieselor realizate din metal arată o generalizare a metalurgiei, începând chiar cu epoca Bronzului, dovedită de numărul mare de elemente constitutive, unelte, ateliere, artefacte. Considerând metalurgia drept fundament al dezvoltării întregului spectru economic din Dacia preromană, se poate creiona dimensiunea şi nivelul tehnologic atins, îndeosebi spre sfârşitul regalităţii dacice 28.
Cu toate că importanţa bronzului este mult redusă odată cu apariţia şi generalizarea prelucrării fierului, acest metal continuă să fie prelucrat şi utilizat la confecţionarea unor categorii diverse de produse, între care armele şi piesele de echipament militar. Asemenea orfevrierilor şi cunoştinţele lor tehnologice, ca şi inventarul specific, erau transmise de la o generaţie la alta, în cadrul aceluiaşi grup sau familii de meşteri 29. Fără a putea vorbi de o supra-specializare evidentă, în cadrul acestor ramuri ale metalurgiei, trebuie remarcată dificultatea realizării unor arme, aşa cum este cazul coifurilor, spre exemplu, sau a celor care cereau o producţie de serie, fie vârfuri de săgeţi sau plăcuţe de cuirase, ambele situaţii reclamând prezenţa şi competenţa unor meşteri cu cunoştinţe tehnologice solide, într-un caz sau, care să-şi orienteze producţia preponderent spre tehnica militară, în celălalt caz.
Deşi au beneficiat de o îndelungată tradiţie metalurgică, faurii locali au fost nevoiţi să se „recalifice” atunci când extracţia şi prelucrarea fierului au devenit necesităţi curente, noul metal având însuşiri şi, implicit, procedee tehnologice de lucru, diferite. Mult mai rezistent, cu o elasticitate nu doar superioară, ci şi controlabilă prin diferite tehnici de călire, fierul a dat o nouă dimensiune civilizaţiei geto-dacice, fiind masiv utilizat în toate domeniile economice. Realităţile marţiale nu au rămas insensibile la aplicabilităţile fierului, acesta regăsindu-se rapid şi masiv în toate domeniile de interes militar, construcţii, arme şi piese de echipament.
Meşterii autohtoni au beneficiat de o dublă moştenire tehnologică, atât proprie, din epocile anterioare, cât şi de o doză masivă de importuri tehnologice, pe cel puţin trei căi principale: una mai timpurie pe direcţia nord-pontică 30, una egeeană, de-a lungul coastei Mării Negre 31 şi una ceva mai târzie prin vest, pe filieră celtică. Aceştia din urmă, orfevrieri şi fierari pricepuţi, ce topeau metalele şi practicau aurirea, forjarea, încrustarea şi emailarea, au impulsionat substanţial, odată cu pătrunderea lor în bazinul carpatic, siderurgia dacică 32. Preluarea acestui bagaj tehnologic, aplicarea lui pe tradiţiile metalurgice locale, la care s-au adăugat propriile experienţe şi inovaţii, au făcut din fierari o categorie socială aparte 33, ce a contribuit substanţial la crearea şi dezvoltarea Regatului dac, marcând decisiv înscrierea geto-dacilor între cele mai avansate civilizaţii, din punct de vedere tehnologic, ale epocii lor.
Privită la modul general, breasla faurilor se arată a fi fost o categorie specială de meseriaşi şi artizani, nu doar indispensabilă, ci şi respectată în cadrul comunităţilor, spectrul larg de produse realizate de către aceşti metalurgi dovedind cu prisosinţă această stare de fapt.
Izvoarele antice nu spun aproape nimic despre structura internă, în amănunţime, a societăţii geto-dacice, iar analiza urmelor arheologice nu este cu mult mai edificatoare în acest sens. Limitarea la aceste două tipuri de surse nu poate oferi o imagine de detaliu din care să rezulte o stratificare profesională, alta decât pe criterii care ţin de tipul de material prelucrat, concluzie extrasă de istoriografia românească până în acest moment. Totuşi, o analiză mai aprofundată a materialelor arheologice, în speţă a armelor, o aşezare logică a acestor artefacte în contextul militar, social şi politic al perioadei în discuţie, relevă o serie de ipoteze care converg spre posibilitatea ca, în cadrul metalurgiei dacice, să fi existat o categorie profesională specializată în producerea armelor. Urmele lăsate de aceşti fauri sunt numeroase, cercetările arheologice ale ultimului secol completând tabloul general al siderurgiei dacice, cu toate ramurile ei, în vreme ce imaginea de ansamblu arată o castă profesională capabilă să asigure societăţii care a generat-o, toate bunurile de metal necesare.
Între aceste produse, armele au fost nu doar numeroase şi de bună calitate, ci şi o cerinţă stringentă, solicitate fiind de către componenta războinică a structurilor politice geto-dacice. În această perioadă armele constituiau, pe lângă necesitatea firească şi însemne ale apartenenţei la o comunitate sau, în cadrul comunităţii, dovezi ale prestigiului şi/sau rangului. Fabricarea armelor, chiar în cazul celor de paradă, devenea o sarcină importantă, care modifica poziţia socială a producătorului.
Ce se întâmpla în interiorul acestei comunităţi profesionale, izvoarele istorice scrise, a căror număr a rămas aproape constant în ultimul secol, nu ne spun, iar cele arheologice oferă doar o imagine indirectă, susceptibilă la diverse interpretări. Privind însă suma de date rezultate se pot obţine, dacă nu răspunsuri neechivoce, cel puţin un set de direcţii de cercetare ce dovedesc faptul că societatea geto-dacică mai are o sumă importantă de detalii necunoscute.
Ierarhizarea meşteşugarilor a fost o realitate 34, iar stratificarea faurilor, pe domenii de specialitate, sau pe alte considerente, în cadrul societăţii în ansamblu 35 sau în cadrul propriei bresle 36, chiar dacă nu derivă direct din documentul istoric sau arheologic, trebuie să fi fost o realitate dacă ţinem seama de contextul istoric de ansamblu. Argumentele contra acestei ipoteze, deşi sunt mai puţine ca număr, nu sunt deloc lipsite de importanţă. Astfel, analiza inventarului atelierelor de metalurgie nu relevă, în ciuda cantităţii abundente de materiale şi piese, aflate în diferite stadii de prelucrare, existenţa unor ateliere specializate în producerea, mai mult sau mai puţin exclusivă, a armelor. Totuşi existenţa unei concentrări a acestor ateliere în zona capitalei regatului dac, în condiţiile unei efervescenţe militare a situaţiei politice creată atât de geneza statului dac, cât şi de apariţia, ulterior, a pericolului roman, converge către existenţa, deocamdată neidentificabilă cu certitudine în teren, a unor ateliere orientate preponderent spre producţia cu caracter militar.
Atelierele anterioare epocii regatului, dispersate pe întreg arealul geto-dacic, par să fi aparţinut unor meşteri care realizau diferite categorii de produse şi reparaţii, între care fără îndoială şi armament, lipsind indiciile care să sprijine ipoteza supra-specializării. Îngreunarea demonstraţiei este făcută şi de existenţa unor ateliere mobile sau a unor meşteri ambulanţi, în special bronzieri sau orfevrieri, ale căror urme arheologice sunt aproape imposibil de detectat. Un alt argument contrar existenţei unor armurieri specializaţi ar fi existenţa, deloc redusă, a unor arme sau piese de echipament comune. Astfel, numeroase artefacte poartă un caracter dual armă-unealtă, aşa cum este cazul cuţitelor, cosoarelor sau al topoarelor, care puteau fi realizate în acelaşi registru al dualităţii, ceea ce face greu de încadrat atât produsul, cât şi meşteşugarul care l-a creat. Nenumăratele piese mărunte de echipament militar - catarame, pinteni, paftale, ţinte, butoni, piese de car şi harnaşament etc. - poartă aceeaşi povară a dualităţii, transmisă şi asupra meşterului, ele putând fi realizate în orice atelier şi de oricare fierar priceput.
O situaţie diferită ca aspect, dar similară ca efect, este dată de prezenţa componentelor, a aplicelor sau a pieselor de harnaşament realizate din metale preţioase. Opere ale unor meşteri departe de a fi comuni, aceste piese nu îi transformau pe orfevrieri în specialişti în armament, mai cu seamă dacă se ţine cont de caracterul cu totul special al acestor produse. Este însă posibil ca orfevrierul să fi colaborat cu meşteri fierari, străini sau autohtoni, lor revenindu-le, ca sarcină principală, placarea cu metal preţios şi realizarea decorurilor, activitate complexă, dată de natura artistică a operaţiei, asupra căreia şi-au lăsat amprenta stilistică.
Confecţionarea în serie a unor produse, în special a celor obţinute prin turnare, cum este cazul solzilor de bronz, poate fi, de asemenea, un argument al caracterului mixt al unor ateliere sau al unor bronzieri. Astfel, numeroasele piese, în special mărunte, nu necesită o specializare excesivă sau continuă, realizarea mai multor şarje devenind rutină, odată stăpânit meşteşugul. Totuşi, având în vedere cantitatea de astfel de piese cerute de piaţa de desfacere, lucru reflectat şi de numărul mare de piese prezente în contextele arheologice, oferă posibilitatea ca unele ateliere, sau mai probabil, unii meşteri, să se fi orientat preponderent spre acest tip de produse tocmai datorită cererii mari, cât şi posibilităţii de lucru în serie.
Apariţia şi generalizarea metalurgiei fierului a împins metalurgia bronzului pe plan secund, fără a o face să dispară totuşi, dar a însemnat şi aplicarea unei tehnologii siderurgice speciale. Randamentul şi caracteristicile fizice ale fierului l-au propulsat rapid între materialele preferate pentru realizarea armelor, primele utilizări fiind în acest sector, în ciuda tehnologiei mai complicate de obţinere, diferită faţă de cea a metalelor utilizate anterior.
În acest cadru, fierarii devin deţinătorii unor secrete profesionale, ai unor „reţete” de fabricaţie, secondate de o puternică amprentă magico-religioasă, conservate şi transmise în cadrul aceluiaşi grup sau familii, pe cale orală, poziţie care îi identifică, o dată în plus, în ansamblul societăţii. Existenţa unor fierari specializaţi în realizarea armelor poate fi acceptată ca ipoteză de lucru şi prin prisma poziţiei sociale a breslei în ansamblu, dar mai ales prin analiza materialului arheologic din care reiese o excepţională profesionalizare. Fabricarea cămăşilor de zale se înscrie în acelaşi registru, atât prin prisma realizării armurii în sine, cât şi în ceea ce priveşte ornamentarea acestora cu elemente din metal preţios.
Greu de depistat în teren, ipoteza existenţei unei categorii speciale de fierari, armurierii, poate fi cel puţin bănuită pe parcursul ultimei jumătăţi a mileniului I a.Chr, atunci când realităţile economice, politice, dar mai ales militare reclamau cu stringenţă armament numeros şi de bună calitate. Această cerinţă devine o directivă politică odată cu edificarea regatului dac, ale cărui necesităţi militare sunt incomparabil mai mari decât în epocile anterioare. Numărul oamenilor aflaţi sub arme, ocazional sau permanent, este, în această epocă, mult mai mare, dotarea extrem de variată, fiind întâlnite toate tipurile de arme utilizate de populaţiile cu care au venit în contact, superioară din punct de vedere calitativ, la care se adaugă şi un arsenal propriu, cu un pronunţat caracter etnic. Aceste cerinţe decurg şi din numărul mare de ateliere concentrate în Munţii Orăştiei, fără ca acestea să lipsească din alte zone.
Pare aşadar firesc ca, într-o societate ierarhizată, animată de un puternic spirit războinic, care tindea spre profesionalizare în toate domeniile sale sociale şi economice, breasla „făuritorilor de arme” să se fi desprins de marea masă a meşterilor metalurgi, specializându-se în producţia de armament, devenind unul dintre pilonii pe care s-a construit civilizaţia geto-dacică.
Întrebarea firească, ce decurge din realitatea arheologică potrivit căreia aceste armuri au fost utilizate intens în lumea nord-dunăreană, este dacă aceste echipamente defensive erau produse locale sau importuri – ajunse în acest spaţiu pe diverse căi? Putea breasla fierarilor să producă, pe lângă celelalte categorii de unelte şi arme, pretenţioasele armuri din zale?
Societatea tracică nord-dunăreană dispunea, încă înainte de coagularea într-un puternic regat barbar, de tot ceea ce era necesar în privinţa dotării cu arme a luptătorilor: resurse de materii prime, ateliere şi meşteşugari calificaţi. Această stare de fapt a permis existenţa unui arsenal numeros, variat, ale cărui calităţi tehnice nu mai necesită discuţii suplimentare. Toate categoriile de arme figurează în panoplia acestor războinici, de la cele mai simple cuţite până la cele mai complicate maşinării de război 37, astfel că ansamblurile defensive, de toate tipurile, nu au lipsit nici ele din înzestrarea luptătorilor. Între aceste echipamente, cămăşile de zale ocupă un loc aparte datorită tehnologiei elaborate de fabricare, ce includea variate etape tehnologice şi un volum de muncă notabil.
Complexitatea armurilor de zale reclamă o serie de circumstanţe şi un cumul de factori. Discutând în termeni strict economici, apare dincolo de orice îndoială că exista o cerere crescută de astfel de piese, caracterul războinic al elitelor răsfrângându-se asupra cantităţii şi calităţii armamentului comandat şi produs. Vârfurile aristocraţiei militare dispuneau de un arsenal calitativ superior, aflat în permanentă adaptare la realităţile teatrelor de luptă, armura de zale situând proprietarul la cel mai înalt nivel de dotare din perioadă 38. Chiar dacă acest tip de protecţie a fost inventat şi produs iniţial în alte zone, el a fost rapid asimilat datorită eficacităţii sale şi, în consecinţă, fabricarea zalelor pe plan local a devenit în scurt timp un deziderat al oricărei organizări militare, direct interesată să devină independentă din acest punct de vedere.
Dintre circumstanţele necesare realizării, se pot enumera prezenţa din belşug a materiei prime indispensabile, resurse metalifere în principal şi tradiţia deloc de neglijat a metalurgiei, ce implică existenţa unei categorii profesionale extrem de specializate, posesoare a unor abilităţi tehnice deosebite. Aceste conjuncturi, după cum s-a văzut, sunt realităţi suficient de bine probate pentru a nu mai fi necesară reluarea argumentaţiei, singurul aspect nelămurit îndeajuns fiind natura şi destinaţia inventarului atelierelor care ar fi putut produce şi întreţine astfel de armuri.
O astfel de cămaşă de zale implica două etape majore ale procesului de producţie:
1. obţinerea firului de sârmă.
2. realizarea ţesăturii metalice.
Prima operaţiune putea fi la rândul ei realizată prin două procedee diferite, fie prin tragerea firului metalic printr-un dispozitiv special, numit filieră, fie prin baterea unei bare de metal până la obţinerea dimensiunii dorite. Ambele comportă un volum de muncă apreciabil, extrem de laborios, dublat de o bună cunoaştere a tehnologiilor metalurgice.
Cea mai rentabilă metodă din punct de vedere tehnic este trefilarea, procedură tehnică ce constă în tragerea firului metalic printr-o placă de fier prevăzută cu orificii de diferite diametre. Ȋn cazul sârmei, dispozitivul prin care trece materialul se numeşte filieră (Pl.III/1-2a) şi poate avea una sau mai multe orificii, calibrate diferit, conice, obligând astfel firul metalic să îşi micşoreze progresiv diametrul. Această operaţiune se realizează, de regulă, la rece, motiv pentru care firul obţinut capătă o precizie dimensională unitară şi proprietăţi mecanice superioare. Astfel, un oţel cu 0,5 % carbon, prelucrat la cald are o rezistenţă la rupere de cca. 70 kgf/mm2, acelaşi material trefilat la rece, ajunge la o rezistenţă estimată între 130 şi 160 kgf/mm2, practic dublându-se 39. În timpul operaţiunii, materialul este supus la alungire, ca urmare a forţei de tracţiune care îl obligă să treacă prin filieră/filiere şi la compresiune datorită acţiunii pereţilor uneltei 40. Tragerea are ca efect creşterea durităţii şi a rezistenţei la rupere, scăzând în schimb rezistenţa la coroziune şi sudabilitatea materialului. Aceste efecte negative pot fi parţial înlăturate, ulterior, prin aplicarea a diferite tratamente termice 41. De asemenea este necesară lubrifierea firului metalic şi a orificiului filierei cu diverse substanţe, ceară, seu, unsoare, ulei, grăsime, hidrocarburi, bitum etc.
Instrumentarul necesar întregii operaţiuni constă în cleşti de diferite mărimi, filierele propriu-zise, ciocane, menghine, sfredele, dar pentru tragerea propriu-zisă a firului se poate utiliza şi un tambur, de lemn sau metal, acţionat de o manivelă. Nu este exclusă utilizarea unor trolii simple (Pl.III/3) 42, capabile să asigure forţa de tracţiune necesară. Nevoia de a amplifica forţa musculară era în strânsă dependenţă cu factorul timp de execuţie, ce se dorea evident scurtat pe cât posibil. Cu excepţia acestui dispozitiv, ale cărui elemente nu au putut fi încă identificate arheologic, celelalte unelte figurează din plin în inventarele atelierelor de fierărie 43.
O atenţie specială se cuvine a fi acordată elementului tehnologic principal al oricărui tip de instalaţie de trefilare, filiera. Indispensabile operaţiunilor de tragere, diferite astfel de dispozitive au fost identificate în diverse contexte arheologice 44, fiind însă puse în legătură cu prelucrarea argintului, cuprului şi/sau bronzului, cu toate că una dintre cele mai complexe şi mai mari filiere a fost descoperită în inventarul unui atelier de fierărie 45 (Pl.III/2-2a). Deşi varianta prezenţei piesei în atelier pentru reparaţii pare convenabilă, atât lipsa acestor intervenţii, cât şi absenţa altor indicii, care să lege piesa de activitatea unui bijutier, obligă la prudenţă. Alt argument adus în sprijinul neutilizării filierelor pentru tragerea sârmei de fier este tocmai lipsa sârmelor din fier 46 şi bronz din descoperirile arheologice, în contextul în care armurile de zale sunt realizate tocmai din acest tip de semifabricat, ceea ce demontează argumentul.
Lipsa cvasitotală a unor analize de specialitate efectuate asupra fragmentelor de zale din bazinul carpatic, cu excepţia notabilă a zalelor de la Zemplin, nu face decât să păstreze incertitudinile asupra metodei exacte de obţinere a sârmei, chiar dacă observaţia directă, vizuală, arată că diametrul firelor de sârmă este constant şi uniform în circumferinţă. Însă chiar cazul armurii de la Zemplin poate fi o bază de pornire în acceptarea trefilării sârmei de către fabricanţii zalelor, analizele indicând, în acest caz, trefilarea la cald, cu adăugarea că tragerea firului a fost de fapt o operaţiune secundară 48, ulterioară obţinerii firului sub formă de semifabricat. Deşi acest procedeu este documentat indubitabil începând doar din secolul V p.Chr., este de presupus că se utiliza un procedeu similar pentru epocile anterioare, chiar dacă într-o formă mai simplificată 48. Prin această modalitate de execuţie poate fi explicată utilizarea filierelor, în procesul de trefilare a sârmei de fier, metalul fiind în prealabil martelat, apoi reîncălzit şi tras prin diferite calibraje 49. Un argument în plus poate fi faptul că, pentru armură, sunt necesare o număr de o medie de 20.000 inele. La un inel cu diametrul de 1 cm sunt necesari 3 cm de sârmă, ceea ce rezultă un necesar de 600 m sârmă 50, cantitate foarte greu de obţinut exclusiv prin martelare. Detaliile tehnice privind realizarea armurilor de zale au fost analizate şi reconstituite în cadrul unui experiment mai amplu, refăcându-se atât o modalitate de producere a inelelor de sârmă, cât şi timpul şi costurile implicate 51.
Cu toate argumentele prezentate, nu este încă foarte bine cunoscut procedeul prin care se confecţiona sârma necesară inelelor, ipotezele formulate fiind circumstanţiale. Trefilarea aplicată şi în cazul sârmelor de fier este pusă sub semnul întrebării, fără a putea fi, totuşi, eliminată complet. În cazul experimentului amintit acest lucru a fost posibil, însă forţa necesară pentru realizarea operaţiunii, a necesitat folosirea unui dispozitiv special, ceea ce sugerează că şi în Antichitatea nord-balcanică lucrurile se realizau într-o manieră similară.
Prezenţa, printre uneltele dacice din Munţii Orăştiei 52, a „trăgătoarelor de sârmă” 53, denotă că metalurgia dacică utiliza procedee metalurgice similare cu cele din alte zone ale Europei 54, dacă nu chiar mai avansate, în condiţiile rarităţii filierelor în restul continentului, procedeul trefilării sârmei de fier nefiind, deocamdată, deplin documentat nicăieri în Europa antică, cu toate că exista un număr însemnat de astfel de armuri.
Pe baza comparaţiei dintre diametrele orificiilor şi grosimea inelelor de fier (2,3–6,2 mm, filiera de la Vindolanda; 3,14–6,9 filiera de la Altena 55 şi 1,5–8 mm filierele din Dacia 56,, respectiv între 0,85–1,513 mm şi 1-2 mm grosimea sârmei zalelor de la Caerleon 58 şi Cetăţeni 58) se poate presupune, cu o doză mare de probabilitate, confecţionarea cămăşilor de zale în ateliere locale, de către meşteri autohtoni 59. De notat că diametrul minim al uneia dintre filiere – cea provenind din atelierul de pe Dealul Căprăreaţa 60 – este de 1,5 mm, dimensiune ce se regăseşte la nu mai puţin de opt armuri din arealul geto-dacic. Călirea zonei active a filierelor ar putea reprezenta un alt argument, însă procesul era necesar şi în cazul metalelor neferoase, ceea ce face greu de atribuit cu exactitate destinaţia uneltei respective. Este însă posibil ca o astfel de filieră, în fond o unealtă specializată, de calitate, să fi fost utilizată în funcţie de nevoile de moment, atât pentru metalele moi, cât şi pentru fier.
Indiferent de metoda utilizată, firul obţinut era rulat pe un tambur sau o tijă metalică cu un diametru puţin mai mic decât cel dorit pentru inelele armurii, pentru corectarea elasticităţii firului – în cazul în care se dorea o dimensiune exactă a zalei. Rularea avea ca efect realizarea unei spirale din care, odată tăiată longitudinal, rezulta un număr de inele proporţional cu lungimea tijei, operaţie reluată până la obţinerea unui număr suficient de inele.
Din acest moment începe a doua etapă de lucru, „ţeserea” propriu-zisă a inelelor şi, în unele cazuri, nituirea acestora (Pl.III/4-5). Această operaţiune era deosebit de migăloasă, datorită dimensiunilor extrem de mici la care se lucra, de ordinul milimetrilor, între 40% şi 50% din numărul total al inelelor fiind supuse, de regulă, acestei operaţiuni, fapt ce sporea considerabil volumul de muncă şi timpii de execuţie. Cea mai veche metodă de confecţionare, aşa zisul model european, constă în trecerea fiecărui inel prin alte patru – prin două din rândul de sus şi două din rândul de jos, inelul central fiind cel nituit (Pl.III/6) 61. Prin acest procedeu se obţinea o densitate relativ ridicată a cămăşii, dar şi o bună rezistenţă. Inconvenientul principal era dat de masa totală a armurii care putea varia între 5 şi 15 kg, în funcţie de diametrul sârmei şi al zalei. În această estimare nu intră doar masa totală a inelelor de fier – la o medie de 20.000 inele, cu Ø firului 1mm şi Ø zalei de 10 mm, pentru o cămaşă scurtă, masa acestora se cifrează la 4,4 kg 62, la care se adaugă masa niturilor (5% din total), piesele de legătură şi elementele de ranforsare şi ornament.
În cadrul unui proiect de reconstituire (reenactment) au fost realizate două astfel de cămăşi de zale, cu dimensiuni diferite, fapt ce a permis atât executarea unor măsurători metrice, estimarea timpilor de lucru, a metodelor tehnologice cele mai eficiente şi mai uzuale, cât şi rezistenţa şi fiabilitatea reţelei de inele 63.

Ø firØ za (exterior)Nr. total ineleMasa/inel64Masa totalăObs.
Cămaşa 11 mm9,5 mm260820,1917 g4,99 kgnenituită
Cămaşa 21,8 mm11,6 mm227680,6149 g14 kgnenituită


Nu există informaţii privind metodele practice de confecţionare, dar aceste reconstituiri moderne au relevat necesitatea unor dispozitive auxiliare de lucru, menghine, cleşti, ciocane şi dornuri, iar, în unele cazuri, a unor inovaţii pe cât de simple pe atât de eficiente, ce nu pot fi surprinse cu uşurinţă în săpăturile arheologice. Un astfel de dispozitiv, simplu, dar eficient, constă într-un inel care are una sau două fante în care se fixează inelul de za şi cu ajutorul unui cleşte se poate deschide şi închide cu uşurinţă zaua, reducând substanţial timpul de lucru 65 (Pl.4/2-5). Cu toate aceste unelte, asamblarea întregului echipament putea dura până la o jumătate de an, interval necesar trefilării, conectării inelelor şi nituirii, etape tehnologice ce reclamau efortul simultan a doi sau trei oameni.
Concluzionând, se poate spune că, deşi dovezile arheologice directe sunt insuficiente, metalurgia nord-dunăreană avea infrastructura necesară producţiei şi întreţinerii armurilor de zale, la care se adaugă şi temeinice cunoştinţe tehnice de specialitate. Acest lucru devenise o cerinţă tactică dacă privim lucrurile prin prisma caracterului marţial al elitelor militare, direct interesate în producţia de echipamente de luptă performante.
Dezvoltarea fără precedent a industriei siderurgice, mai cu seamă spre sfârşitul Regatului dac şi îndeosebi în zona Sarmizegetusei Regia, trebuie pusă în legătură directă cu nevoile militare ale aristocraţiei războinice concentrate în preajma capitalei dacice. La fel de bine însă, plecând de la lipsa unor dovezi directe legate de prezenţa armurilor în această zonă 66, puteau exista ateliere specializate în confecţionarea, întreţinerea şi/sau repararea ori ajustarea cămăşilor de zale, în alte localităţi , acest lucru devenind trăsătură specifică a atelierului sau a zonei.
Această ipoteză este susţinută atât de particularităţile cămăşilor de zale descoperite în spaţiul nord-danubian, a căror morfologie este proprie acestei zone, cât şi de identificarea fragmentelor de armură de la Şimleu Silvaniei şi de la Măgura Moigradului 68 (jud.Sălaj), o zonă cu o intensă activitate metalurgică 69. Aici au putut fi confecţionate sau doar reparate armurile elitelor războinice locale şi/sau din alte zone ale regatului dac. Aceste două piese provin din contexte nefunerare, respectiv dintr-o locuinţă şi din perimetrul unei aşezări dacice de meşteri metalurgi.
Contextele discutate până acum au fost exclusiv funerare, armurile făcând parte din inventarul funerar care a însoţit războinicul în „lumea de dincolo”, situaţie care lămureşte, măcar parţial, atât ritualul funerar, cât şi aspecte legate de echipamentele de luptă cu care erau înzestraţi războinicii incineraţi. Armele, în general, şi în acest caz armurile, nu lipsesc, însă, nici din locuinţe, după cum o demonstrează fragmentul de cămaşă de zale descoperit într-un adăpost de la Măgura Moigradului, în apropierea căreia se mai afla şi o pafta de fier 70. Zona platoului pe care a fost dezvelită locuinţa a avut, în secolul I a.Chr., „o fază sacră”, depunerile de arme, în asociere cu alte tipuri de depunere, având un caracter cultic, pentru ca în secolul următor să funcţioneze aici o aşezare fortificată 71.
Alături de diferite tipuri de arme, în special lănci, inventarul acestor locuinţe era unul casnic, cu multă ceramică, la care se adaugă unelte, râşniţe şi urme de cereale, materiale de construcţii. Acest inventar este lipsit de încărcătura spirituală şi simbolistică a armelor depuse în contexte funerare, aceste arme putând fi depozitate aici sau folosite la vânătoare. Nu acelaşi lucru se poate spune despre armură, a cărei utilitate în afara câmpului de luptă sau a evenimentelor deosebite din cadrul comunităţii, cu greu poate fi contextualizată. Fragmentul de cămaşă de zale prezentat aici (Rep.1; Pl.V/1-2) este, fără îndoială, parte a unui echipament complex, constituind una dintre puţinele astfel de descoperiri exterioare unui complex funerar.
Cea de a doua descoperire din judeţul Sălaj provine de la Şimleu Silvaniei şi constă în trei fragmente, dintre care două au putut fi reaşezate în ordine (Rep.2; Pl.V/3-4). Piesele au fost descoperite, în anul 1973, în perimetrul aşezării dacice de de aici, locuite de meşteri metalurgi. Aşezarea a fost datată în sec. I a.Chr. – începutul sec. I p.Chr. şi din aceeaşi zonă mai provin diverse materiale metalice, litice şi ceramice, tezaure monetare şi de podoabe din argint. Zalele sunt realizate din verigi de sârmă, nu sunt nituite şi se pare că au existat mai multe bucăţi, dar descoperitorul a predat muzeului sălăjan doar aceste fragmente sau, la fel de probabil, între momentul predării şi semnalarea pieselor să fi intervenit anumite schimbări 72.
Dincolo de gradul mare de incertitudine, dat de lipsa exactă a contextului arheologic, piesele sunt deosebit de valoroase prin faptul că sunt relaţionate cu ocupaţia de bază a locuitorilor aşezării, aceea de specialişti în prelucrarea metalelor, ceea ce poate răspunde la una dintre întrebările privind originea armurilor de zale din arealul dacic. Nu este improbabil ca aceste piese de echipament să fi fost executate în atelierele locale, fie aici să fi suferit diverse reparaţii curente, metalurgia dacică putând prelua şi acest efort.
Arsenalul temuţilor războinici geto-daci, testamentarii unor îndelungate tradiţii războinice, cuprindea tot ceea ce putea oferi tehnologia epocii lor: cuţite, pumnale, spade şi săbii, scuturi, coifuri, arcuri şi lănci şi, o culme a tehnologiei momentului, valoroasele cămăşi de zale. O privire de ansamblu asupra armamentului aparţinând aristocraţiei războinice locale, relevă o panoplie relativ unitară, marcată de puternice influenţe exterioare la care se adaugă amprenta locală.
Având origini cel mai probabil balcanice, armurile de zale reprezintă tipul de armură cel mai des utilizat de către elitele epocii, datorită calităţilor superioare privitoare la mobilitate şi grad de protecţie oferit, dar şi rolului de piesă de prestigiu pe care l-au avut. Adusă în nordul Dunării de migraţia războinicilor Padea-Panagjurskii Kolonii, dar fără să fi fost necunoscută anterior, dovadă mormântul războinicului celt de la Ciumeşti, armura a suferit modificări ce pot fi puse în relaţie directă cu evoluţia social – politică şi militară ce a debutat aici începând cu secolul II a.Chr. Astfel, raportat la modelele celto-tracice sudice, zalele războinicilor geto-daci sunt elaborate, mult mai mobile, în ciuda densităţii superioare dată de diametrul mic al inelelor şi mai rezistente datorită nituirii inelelor în multe cazuri. Schimbările sunt şi de natură morfologică, cuirasele de zale nord-dunărene având o formă proprie, asemănătoare unei tunici, aspect ce reflectă amprenta locală a creatorilor şi purtătorilor de zale.
Pare de la sine înţeles, argumentele fiind numeroase în acest sens, că armurile au putut fi fabricate pe plan local, de către meşteri armurieri, în ateliere specializate, ce posedau un inventar divers şi caracteristic, capabile să producă şi să întreţină aceste echipamente scumpe. Valoarea lor intrinsecă, la care se adaugă ornamentarea cu metale preţioase, permite ipoteza că ele erau percepute ca un element de identificare exterioară, atât în cadrul comunităţii, cât şi pe teatrele de luptă.
Departe de a epuiza tema, acest studiu oferă cel puţin un punct de plecare spre misterioasa lume a elitelor războinice nord-dunărene, a fenomenului militar din lumea geto-dacică, o civilizaţie încă insuficient studiată şi cunoscută, punând întrebări al căror răspuns sperăm că cercetările viitoare îl vor completa.


Fişe de repertoriu

Rep.1
Locul descoperirii, toponim: Măgura Moigradului, jud. Sălaj
Tipul piesei: cămaşă de zale
Tipul de cercetare: sistematică
Contextul arheologic: Secţiunea S1/1990, m 19-23, (-0,4-0,46m)-(-0,7-0,76m); din Locuinţa L1/1990.
Inventar asociat: pafta de fier, ceramică dacică specifică sec. I a.Chr., ceramică cu barbotină.
Locul depozitării: Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă, Zalău
Depozit, inventar: inv. C.C. 324/1992
Dimensiuni: Ø inel 5-6 mm, Ø sârmă 1mm
Datare: sec. I a.Ch.
Tehnica de execuţie: batere, trefilare, împletire
Comentarii: (Pl.V/1-2).
Bibliografie: Matei şi Pop 2001.

Rep.2
Locul descoperirii, toponim: Şimleu Silvaniei, punct Uliul cel Mic, jud.Sălaj
Tipul piesei: 3 fragmente cămaşă de zale (două s-au putut lipi)
Tipul de cercetare: descoperire întâmplătoare din 1973
Contextul arheologic: aşezare dacică de meşteri metalurgi
Inventar asociat: materiale metalice, litice şi ceramice, tezaure monetare şi de podoabe din argint
Locul depozitării: Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă, Zalău
Depozit, inventar: inv. C.C. 13/1975
Dimensiuni: Ø inel 4 mm, Ø sârmă 1mm
Datare: sec. I a.Chr. – începutul sec. I p.Chr.
Tehnica de execuţie: batere, trefilare, împletire
Comentarii: (Pl. V/3-4).
Bibliografie: informaţii Horea Pop.


Anexa 1

NLocul descopeririiDatareNituireØ inel de zaØ fir de sârmă
11Cetăţeni (M1)sec. II – I a.ChrX9 mm1 mm
22Cetăţeni (MNIR)*--6 mm1,5 mm
33Cetăţeni--7 mm1 mm
44Cetăţeni-X1,1 cm1-2 mm
55Ciumeşti**sec. III a. Chr.---
66Cugir (T2)sec I a. Chr.-6 mm0,8 mm
77Cugir (T3)*sec I a. Chr.-6 mm1-1,1 mm
88Hunedoaraa doua jumătate a sec. II a. Chr – sec. I a. Chr.X2,8-2,9 mm 1-1,5 mm
99Mala Kopanyasec I a. Chr. – sec. I p. Chr.X8-9 mm1,3-1,4 mm
110Măgura Moigraduluisec. I a. Chr.-5-6 mm1 mm
111Necunoscut (MMN)*--6-7 mm1,5 mm
112Poiana-Gorjsec. II a. Chr – sec. I a. Chr.X8-9 mm1,5 mm
113Popeşti (T2)sec I a. Chr.---
114Popeşti (T3)sec I a. Chr.---
115Popeşti (T4)sec I a. Chr.-8 mm2 mm
116Răcătău (T1)sec I a. Chr. – sec. I p. Chr.X--
117Radovanusec. II a. Chr – sec. I a. Chr.X7 mm1-1,5 mm
118Şimleu Silvanieisec. I a. Chr. – sec. I p. Chr.-4 mm1mm
119Zemplin (T3)sec I a. Chr. – sec. I p. Chr.-9-11 mm1,4 mm

** = piesă incertă ; MNIR = Muzeul Naţional de Istorie a României; MMN = Muzeul Militar Naţional
** = Întrega problematică a mormântului de la Ciumeşti la Rustoiu 2008, passim. Piesa nu face parte din intervalul cronologic studiat şi nici din orizontul etno-cultural abordat, fiind inclusă în discuţie doar din motive statistice.


Lista figurilor

Planşa I - Distribuţia geografică a armurilor de zale din nordul Dunării. * - piesă incertă.



Planşa II - Distribuţia zăcămintelor de fier (după Rădulescu şi Dimitrescu 1966).



Planşa III - 1-2. Filiere dacice, zona Sarmizegetusei (după Glodariu şi Iaroslavschi 1979); 2a. După Catalog 2009; fără scări; 3. Troliu rudimentar pentru tras sârmă (după Arkell 1956); 4-5. Nituirea inelelor, unelte şi succesiunea etapelor; 6. Tip de îmbinare a zalelor - 4x1- un inel nituit leagă patru inele cu capetele libere (după Sim 1997); 7. Împletitură model european 4X1, cu inele nenituite (foto T.Roşu).



Planşa IV - 1. Reconstituire armură de zale (execuţie A. Nae; foto I. Nae), fără scară; 2-5. Dispozitiv simplu pentru asamblat zale, sub formă de inel (foto I. Nae).



Planşa V - 1-2. Fragment cămaşă de zale (faţă-verso), Măgura Moigradului, jud. Sălaj; 3-4. Fagmente cămaşă de zale, Şimleu Silvaniei, Uliul cel Mic, jud. Sălaj.




Note

1 Ovidiu, Ponticele, I, II, 81-82; Idem, Tristele, V, VII, 17; Vergiliu, Georgicele, IV. 462; Horaţiu, Scoliile lui Pseudo-Acro, I, 35, 9; Lucian din Samosata, Icaromenip, 16; Silius Italicus, Punicele, I, 324-326; Dio Cassius, Istoria Romană, LI, 26, 1.
2 Petre 2004, p. 255.
2 Cioată 2010. Se cuvin sincere mulţumiri, pentru întreg sprijinul acordat, lui Cioată Daniel, muzeograf la Muzeul Judeţean Mureş, pe ale cărui idei şi studii am putut contextualiza şi articula materialul arheologic cercetat şi propriile ipoteze.
4 Rustoiu şi Comşa 2004, p. 269.
5 Torbov 2004, p. 57-69. Cercetătorul bulgar caută originea cămăşilor de zale în cadrul civilizaţiei tracice din nordul Peninsulei Balcanice, independent de influenţele celtice, pe care însă nu le exclude complet.
6 Rustoiu 2008, p. 30.
7 Varro, De lingua latina, V, 30, 3; Strabon, Geografia, III, 3, 6 – C 154; Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, V, 30, 3.
8 Piese întregi s-au descoperit doar la Popeşti (T4), Radovanu şi o armură cu o contextualitate deosebit de incertă recuperată din Austria, dar care pare a proveni din spaţiul transilvan. Cf. Nota 18.
9 Rosetti 1969; Babeş 1990; Măndescu 2000.
10 Vulpe 1976.
11 Velcu 1937; Vulpe 1976.
12 Berciu 1934; Vulpe 1976; Calotoiu et alii 1987.
13 Sîrbu et alii 2007.
14 Crişan 1980.
15 Vulpe şi Căpitanu 1971.
16 Kotigorško 2009.
17 Budinsky-Kricka şi Lamiová-Schmiedlová 1990.
18 Mulţumesc pe această cale domnului Corneliu Andonie, muzeograf la Muzeul Militar Naţional, pentru semnalarea piesei şi pentru informaţiile oferite pe parcursul întregii cercetări. Piesa, cu un grad ridicat de incertitudine, este inclusă în discuţie doar pentru a o semnala şi, de ce nu, pentru a oferi, în viitor, pretextul unor studii mai amănunţite asupra acesteia.
19 Matei şi Pop 2001.
20 Baza coloanei este decorată cu arme, reprezentând congeries armorum, probabil dintre cele mai de seamă prăzi de război, unde, pe lângă armuri de diferite tipuri (L.hamata, L.Squamata, L.Segmentata), sunt redate coifuri, scuturi, arcuri şi tolbe ornamentate, topoare, berbeci de asalt, lănci, spade de tip celtic şi sǎbii curbate.
21 Boroffka 1987, p. 62-73.
22 Rǎdulescu şi Dimitrescu 1966, p. 164-168; 174-175; 185-191; 193-198; 229-237; 266-269.
23 Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 16.
24 Ferenczi 1979, p. 100.
25 Florus, Rǎzboiul cu tracii, I, 39 [III, 4], 6.
26 Giurǎscu 1975, p. 21.
27 Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 28, nota 89.
28 Cf. Glodariu şi Iaroslavschi 1979, dar dovezile privind nivelul metalurgiei geto-dacice, în ansamblu, sunt mult mai numeroase, cercetarea arheologică, ulterioară publicării acestei valoroase lucrări, aducând mereu noi contribuţii la acest subiect, un motiv suficient pentru reeditarea şi completarea lucrării.
29 Rustoiu 1996, p. 183.
30 Berciu 1963, p. 398.
31 Boroffka 1987, p. 61; Asupra acestei rute de pătrundere a metalurgiei în spaţiul nord-balcanic înclină majoritatea cercetătorilor. Cf. Crişan 2008, p. 183.
32 Crişan 2008, p. 184.
33 Iaroslavschi 2006, p. 257-262.
34 Popescu 2004, p. 289.
35 Iaroslavschi 2006, p. 257-264.
36 Rustoiu 2008, p. 116-121.
37 Marinescu 1980, p. 55-74.
38 Ibidem, p. 67.
39 Vacu et alii 1975, p. 447.
40 Hătărăscu 1982, p. 224-225.
41 Ibidem, p. 225.
42 Un astfel de dispozitiv rudimentar, dar perfect realizabil şi în Antichitate datorită simplităţii sale, a fost folosit pentru executarea unei cămăşi de zale, în 1940. Dispozitivul consta într-o placă cu găuri, bine fixată pe un banc de lemn, iar la celălalt capăt era montat un cleşte de ale cărui braţe era legat un lanţ tras de un troliu manual. Forţa de tragere a lanţului asigura şi închiderea cleştelui pe capătul sârmei, proporţional cu efortul de tragere, asigurând asfel o priză autoaderentă suficientă. Cf. Arkell 1956, p. 86; Pl. X a/b.
43 Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 44-55; Iaroslavschi 1997, p. 63-76.
44 Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 102.
45 Glodariu 1975, p. 111.
46 Sârma de fier nu era un material utilizat exclusiv pentru realizarea reţelei armurilor, ea fiind uneori identificată şi în alte contexte. Un bun exemplu sunt trei butoni realizaţi din sârmă de fier aplicată în spirală: Rustoiu 2000, p. 277. Nu trebuie omis nici faptul că trefilarea modifică negativ capacităţile de conservare ale elementelor de fier şi astfel multe astfel de artefacte suferă o dezagregare rapidă, datorată, în bună parte, caracteristicilor naturale ale metalului, ale dimensiunilor reduse, cumulate cu tipul şi timpul de depunere în sol, la care se adaugă agresivitatea mediului.
47 O opinie similară a fost formulată şi de prof. Dr. E. Iaroslavschi în cadrul Sesiunii de comunicări Piese arheologice minore şi semnificaţia lor (ed. a II -a), desfăşurată la Muzeul Civilizatiei Dacice şi Romane, 5-6 mai, Deva, în comunicarea intitulată Filiera dacică.
48 Longauerová şi Longauer 1990, p. 352-354.
49 La trecerea de la un calibru la altul, diferenţa de diametru nu trebuie să fie mai mare de 10%, depăşirea acestei bariere ducând la ruperea firului metalic. Cf. Sim 1997, p. 367.
50 Estimările sunt voit aproximate, constanta matematică a valorii de 1cm diametru ducând în realitate la o lungime a sârmei necesare de 3,14 cm. Diametrul zalelor şi al sârmei de fier fiind diferit, de la caz la caz, chiar dacă sunt situate în jurul valorii exprimate, rezultatul lungimii necesarului de sârmă fiind astfel o medie acceptabilă pentru majoritatea artefactelor.
51 Sim 1997, p. 367.
52 Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 101-102, fig. 54/5-8; Iaroslavschi 1997, p. 70, pl. XLV/5-8.
53 Deşi mai mulţi specialişti presupun existenţa unor filiere cu ajutorul cărora să se fi obţinut fire de metal sau aliaj în Antichitate (Cf. Sim 1997, p. 368), până în prezent singura zonă certă în care au fost descoperite filiere este Dacia. Informaţie primită de la dl. Iaroslavschi Eugen, căruia îi mulţumesc pe această cale pentru sprijinul acordat.
54 Sim 1997, p. 366-369, fig. 11, pl. XXXIII/B, C.
55 Ibidem, p. 370.
56 Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 102.
57 Sim 1997, p. 361, tabelul 2.
58 Măndescu 2006, p. 60.
59 Cioată 2010.
60 Glodariu şi Iaroslavschi 1979, p. 102.
61 Sim 1997, p. 359-371, fig. 7.
62 STAS 889-76. Cf. Standarde de referinţă româneşti pentru sârma moale de oţel.
63 Mulţumesc prietenilor mei Ioana şi Augustin Nae, iniţiatorii acestui proiect, pasionaţi în egală măsură de istorie şi reenactment, pentru sprijinul acordat, sfaturile şi opiniile referitoare la tehnologia realizării armurilor de zale, deosebit de pertinente şi folositoare.
65 La fel de eficiente au fost şi alte sisteme, dintre care amintesc utilizarea unei stiunghii de lemn având înfipte cuie mici la distanţe potrivite sau utilizarea unor lamele de lemn, într ecare se aşezau zalele în poziţie verticală.
66 Lipsă justificată de deznodământul războaielor daco-romane, multe astfel de echipamente devenind trofee romane, iar absenţa lor din descoperirile arheologice putând la fel de bine să fie explicată ca şi numărul redus al complexelor funerare din arealul discutat, exemplarul de la Hunedoara fiind o excepţie notabilă.
67 Zona Sălajului de exemplu. Cf. Pop 2002, passim; Un alt exemplu poate fi atelierul metalurgic de pe terasa III de pe Măgura Uroiului, lângă Simeria, jud. Hunedoara, unde, deasemenea, s-a descoperit o plăcuţă provenită de la o armură de solzi. Cf. CCA 2009, p. 181.
68 Matei şi Pop 2001.
69 Pop 2002, p. 47-71.
70 Matei şi Pop 2001, p. 262.
71 Ibidem, p. 253-277.
72 Mulţumesc dr. Horea Pop, de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, jud. Sălaj, pentru accesul la piese şi informaţiile şi fotografiile oferite cu generozitate.


Bibliografie

• Arkell 1956 – A. J. Arkell, Notes; The Making of Mail at Omdurman, în KUSH, IV, 1956, p.83-85.
• Babeş 1999 – Mircea Babeş, Staţiunea geto-dacă de la Cetăţeni. Descoperiri şi informaţii recuperate, în SCIVA, 50, 1-2, 1999 (2000), p.11-31.
• Berciu 1934 – Dumitru Berciu, Materiale pentru preistoria Olteniei, în Memoriile Institutului de Arheologie a Olteniei, 22, 1934, p.25.
• Berciu 1963 – Dumitru Berciu, Este şi o cale cimeriană de difuziunea metalurgiei fierului?, în SCIV, tom 2, XIV, 1963, p.396-401.
• Boroffka 1987 – Nikolaus Boroffka, Folosirea fierului în România de la începuturi până în secolul al VIII-lea î.e.n., în Apulum, XXIV, 1987, p.62-73.
• Budinský-Krička şi Lamiová-Schmiedlová 1990 – Vojtec Budinsky-Krička, Maria Lamiová – Schmiedlová, A Late 1-st Century B.C. -2nd Century A. D. Cemetery at Zemplin, în SlovArch, 38, 2, 1990, p.245-354.
• Calotoiu et alii 1987 – Ghe. Calotoiu, L. Mocioi, V. Marinoiu, Mărturii arheologice în Gorj, 1987.
Catalog 2009 – Un secol şi jumătate de activitate muzeală la Cluj (1859-2009), Catalog aniversar, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009.
• CCA 2009 – Cronica cercetărilor arheologice din România. Campania 2008, a XLIII-a Sesiune Naţională de Rapoarte arheologice, Târgovişte, 27-30 mai, 2009, Cimec – Institutul de memorie culturală şi Complexul Muzeal „Curtea Domnească”, Târgovişte, 2009 (http://www.cimec.ro/Arheologie/cronicaCA2009/cd/cca2009.pdf la 12.06.2011).
• Cioată 2010 – Cioată Daniel, Războinici şi armament în Dacia. Sec. II a.Ch. – I p.Ch., Teză de doctorat, 2010, mms.
• Crişan 1980 – Ion Horaţiu Crişan, Necropola dacică de la Cugir. Consideraţii preliminare, în Apulum, XVIII, 1980, p.81-87.
• Ferenczi 1979 – István Ferenczi, Importanţa unor metale neferoase şi a unor minerale în procesul de formare a puterii dacice în Munţii Orăştiei, în Sargetia, XIV, 1979, p.93-101.
• Giurăscu 1975 – Constantin C. Giurăscu, Istoria pădurii româneşti, Editura Ceres, Bucureşti, 1975.
• Glodariu 1975 – Ioan Glodariu, Un atelier de făurărie la Sarmizegetusa dacică, în AMN, XII, 1975, p.107-134.
• Glodariu şi Iaroslavschi 1979 – Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavschi, Civilizaţia fierului la daci (sec. II î.e.n.-I e.n.), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979.
• Hătărăscu 1982 – Ovidiu Hătărăscu, Metalele în epoca actuală, Editura Albatros, Bucureşti, 1982.
• Iaroslavschi 1997 – Eugen Iaroslavschi, Tehnica la daci, Bibliotheca Muzei Napocensis, Cluj-Napoca, 1997.
• Iaroslavschi 2006 – Eugen Iaroslavschi, Statutul social al metalurgiştilor daci, în vol. Fontes Historiae. Studia in Honorem Demetrii Protase, Bistriţa – Cluj Napoca, 2006, p.257-264.
• Kotigorško 2009 – Vyacheslav Kotigorško, Mala Kopanya. Micrononografie, Satu Mare, Editura Muzeului Sătmărean, 2009.
• Longauerová şi Longauer 1990 – Marghita Longauerová, Svätoboj Longauer, Structural analysis of a Scabbard and a ring mail from Zemplin, în SlovArch, 38, 2, 1990, p.349-354.
• Marinescu 1980 – Florin Marinescu, Forţa militară a geto-dacilor, în SMMIM, 13, 1980, p.25-74.
• Matei şi Pop 2001 – Alexandru V. Matei, Horea Pop, Măgura Moigradului – Zona Sacră (sec I î.Hr.) şi aşezare dacică fortificată (sec. I d.Hr.), în Studii de Istorie Antică. Omagiu profesorului Ioan Glodariu, Cluj-Napoca, 2001.
• Măndescu 2000 – Dragoş Măndescu, O nouă piesă de armament defensiv geto-dac, în RIM, nr.3 (61), 2000, p.58.
• Măndescu 2006 – Dragoş Măndescu, Cetăţeni, staţiunea geto-dacă de pe valea Dâmboviţei superioare, Brăila, 2006.
• Petre 2004 – Zoe Petre, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, Iaşi, 2004.
• Pop 2002 – Horea Pop, Ateliere şi meşteşuguri în depresiunea Şimleului (jud.Sălaj) în La Tène D, în Ateliere şi tehnici meşteşugăreşti. Contribuţii arheologice, Editura Accent, Bistriţa-Cluj-Napoca, 2002.
• Popescu 2004 – Mariana Cristina Popescu, Aspecte sociale privind meşteşugul olăritului în Dacia peromană, în Daco-geţii, 2004, p.287-295.
• Rădulescu şi Dimitrescu 1966 – Dan Rădulescu, Radu Dimitrescu, Mineralogia topografică a României, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1966.
• Rosetti 1969 – Dinu Rosetti, Au fost amazoane în Dacia?, în Magazin Istoric, nr.11 (32), nov., 1969, p.90-94.
• Rustoiu 1996 – Aurel Rustoiu, Metalurgia bronzului la daci (sec. II î.Chr. – sec. I d.Chr). Tehnici, ateliere şi produse de bronz, Bibliotheca Thracologica, Bucureşti, 1996.
• Rustoiu 2000 – Aurel Rustoiu, Mercenari „barbari” la Histria şi Callatis în sec. I a.Chr. Interpretari arheologice şi istorice, în Istros, X, 2000, p.277-288.
• Rustoiu şi Comşa 2004 – Aurel Rustoiu, Alexandra Comşa, The Padea-Panagjurski Kolonii Group in Southwestern Transylvania. Archaeological, Historical and Paleo-Anthropological Remarks, în Daco-geţii, 2004, p.267-276.
• Rustoiu 2008 – Aurel Rustoiu, Războinici şi societate în aria celtică transilvăneană. Studii pe marginea mormântului cu coif de la Ciumeşti, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2008.
• Sim 1997 – David Sim, Roman chain-mail: Experiments to Reproduce the Techniques of manufacture, în Britannia, XXVIII, 1997, p.359-371.
• Sîrbu et alii 2007 – Valeriu Sîrbu, Sabin Adrian Luca, Cristian Roman, Silviu Purece, Dragoş Diaconescu, Nicolae Cerişer, Vestigiile dacice de la Hunedoara, Editura Altip (Alba Iulia), Sibiu, 2007.
• Torbov 2004 – Nartsis Torbov, Chain-Mails from Northern Bulgaria (III-I C BC), în Archaeologia Bulgarica, VIII, 2, 2004, p.57-69.
• Vacu et alii – Silvia Vacu, Ioan Dragomir, Sanda Oprea, Metalurgie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.
• Velcu 1937 – Anton D. Velcu, Tezaurul militar dela Radovanu, în BMMN, I, 2, 1937, p.52-57.
• Vulpe 1976 – Alexandru Vulpe, La nécropole tumulaire gète de Popeşti, în Thraco-Dacica, 1, 1976, p.193-215.
• Vulpe şi Căpitanu 1971 – Alexandru Vulpe, Vasile Căpitanu, Une tombe isolée de l`époque de La Téne á Răcătău, în Apulum, IX, 1971, p.155-164.


Abrevieri

AMN – Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca, 1, 1964, sqq.
Apulum – Apulum, Acta Museii Apulensis, Buletinul Muzeului regional Alba Iulia (Acta Musei Apulensis), Alba Iulia, 1, 1942 (din 1992 Muzeul Naţional al Unirii), sqq.
BMMN – Buletinul Muzeului Militar Naţional, Bucureşti, 1937-1942.
CCA – Cronica Cercetărilor Arheologice. Comisia Naţională de Arheologie.
Daco-Geţii – Acta Musei Devensis, Daco-geţii. 80 de ani de cercetări arheologice sistematice la cetăţile dacice din Munţii Oraştiei, Adriana Pescaru, Ioan Vasile Ferencz (ed.), Editura Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane, Deva, 2004.
Istros – Istros, Buletinul Muzeului Brăilei, I, 1980, sqq.
KUSH – KUSH, Journal of the Sudan Antiquities Service, Khartoum, Sudan, 1953-1973.
RIM – Revista de Istorie Militară, Bucureşti, I, 1984, sqq; înainte era LIP – Lupta întregului popor. Revista de istorie militară, Bucureşti.
Sargetia – Sargetia, Buletinul Muzeului judeţului Hunedoara (Acta Musei Devensis), Deva, 1, 1937, sqq.
SCIV(A) – Studii şi cercetări de istorie veche, Bucureşti, 1, 1950, sqq. (din 1974 Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie).
SlovArch – Slovenská Archeológia. Casopis archeologickeho ustavu Slovenskej Akademie vied v Nitre (Zeitschrft des archäologischen Instituts der Slowakischen Akakdemie der Wissensschaften in Nitra), Bratislav, 1, 1953, sqq.
SMMIM – Studii şi materiale de muzeografie şi istorie militară, Muzeul Militar Central, Bucureşti, 1968.
Thraco-Dacica – Thraco-Dacica, Institutul de Tracologie, Bucureşti, I, 1980, sqq.


Rezumat

Elitele militare din lumea geto-dacică au fost permanent racordate la realităţile teatrelor de luptă ale Antichităţii, în primul rând prin caracterul propriei culturi, dominată masiv de o mentalitate eminamente războinică, cât şi, derivând direct din acest mod de gândire, prin adaptabilitatea şi inventivitatea de care au dat dovadă în ceea ce priveşte tehnica, tactica şi strategiile militare.
Una dintre aceste maleabilităţi o constituie utilizarea, de către elitele militare, a armurilor de zale, echipamente scumpe, dificil de realizat şi întreţinut, dar care reprezentau maximul epocii, referitor la dotarea cu echipament de luptă. Preluarea acestui tip de cuirasă nu s-a limitat la importul propriu-zis al armurilor, elitele militare locale modificându-le morfologia şi reuşind să şi le producă pe plan local, demonstrând în acest fel, pe lângă adaptabilitatea enunţată, puterea economică şi militară deţinută. Această stare de fapt a contribuit la coagularea eterogenelor alianţe militare celto-traco-dacice în aceea megále arché burebistană, armurile de zale făcând parte din modelul identitar afişat de către elitele războinice ale acestor confrerii, atât în raport cu inamicii lor, cât şi în faţa propriei culturi.
În acest cadru artizanii şi meşterii fauri ce produceau echipamente militare, au căpătat de timpuri un statut aparte în comunităţile din care făceau parte şi, foarte probabil, în interiorul propriei bresle. Armurile de zale pe care le-au realizat aceşti fierari, o culme a tehnologiei militare a momentului, sunt o dovadă palpabilă a măiestriei profesionale la care au ajuns, a nivelului tehnologic atins, contribuind ele însele la ierarhizarea elitelor militare, dar şi a faurilor.

Cuvinte cheie: armuri de zale, elite, ateliere, fierari, geto-daci


Abstract

Chain mails, artisans and workshops in pre-Roman Dacia

Beyond their practical usage, chain mails were objects of high reputation and would offer their owner a special status, reinforcing his social and military rank, as they were difficult to craft, obtain and maintain. Their different ornamentation and their deposition in graves, suggests the importance given to these objects, as well as their investment with magical properties and symbols, for which we can only guess the meaning and importance.

The Northern part of the Balkans holds an important series of discoveries concerning chain mails, mostly coming from the funeral complex of the group Padea – Panagjurskii Kolonii, situated in the Northern part of the present day Bulgaria. These are very similar to another set of pieces of weaponry found north of the Danube and belonging to the arsenal of the Thraco - Dacian and Celtic warriors and dated to 2nd century B.C. Even though the historiographical tradition ascribes the invention of this equipment to other areas and other peoples,it is probable that it actually came from the Balkan area. The historical context and the progress of the peoples which lived there or just migrated through the area, offered the necessary conditions for the development of weaponry in general. The defensive military technologies had a major and permanent importance in the latter.

Regardless of the origins of these chain mails, the Geto-Dacian military elites used them in combat, and as a proof we have them present among the trophies represented on Trajan’s Column. The armors were also attributes of the warriors’ social status, as it can be concluded from the numerous items coming from archeological discoveries. Most of these artifacts were found in funeral contexts- strengthening the idea that the graves can be attributed to military elites. The sites where the armors were found, usually have an isolated form, since they belong to elaborated archeological complexes, specifically, the graves of individuals with a certain social rank. Starting from this fact, and considering their economical value and the elaborated technology needed to produce them, the rarity of these equipment pieces is quite justified. The archeological discoveries of chain mails do not offer a complete image of the historical context they belonged to and the written sources are even more limited in offering clear data in this direction. The only option would be reconstruction of the initial matrix – with adequate caution- and of the extraction the data that can shed some light over this important aspect of the military phenomenon in the Dacian world.

Regardless of who and when made a chain mail, the technological process required a complex infrastructure in order to produce and trade such weapons. An important amount of materials and time, special skills and of course, a market capable of sustaining this kind of equipment were also a must. Since such armors were present in the Dacian space, we can assume that the real historical scenario included the whole logistical and human structure that resulted in the production of original high quality armors. As far as the shape is concerned, they resemble a tunic with short sleeves, as indicated by the two pieces found at Radovanu and Popeşti, which are similar to the representations on Trajan’s Column.

It seems natural that in a hierarchical society, animated by a strong warrior spirit, reaching for professionalism in both its social and economic fields, the armorer’s guild would have separated itself from the one of the blacksmiths, by specializing in producing weapons and, thus becoming one of the pillars on which the Dacian civilization was based on. The North Danubian Thracian society - even before its organization into a strong barbarian kingdom- had usage of all that was necessary to equip its warriors with weapons: materials, workshops and handy artisans. All these led to a varied, numerous and high quality arsenal. All weapon categories are present in the panoply of these warriors, from the simplest knives, to the most complex war machines, so that naturally defensive systems of all kinds, were also present in their arsenal. Among these defensive systems, the chain mails have a special place due to the elaborated manufacturing technology, which included various technical stages and a significant amount of labor.

The complexity of chain mails reclaims a series of circumstances and a sum of factors. From the economical point of view, it is obvious that there was an increased demand for such pieces and the warrior nature of the elites was reflected in the quantity and quality of the weaponry ordered and produced. The top military aristocracy had access to a superior arsenal, permanently adapted to the battles. The chain mail marking its owner’s status.

It seems clear, and the arguments are numerous in this direction, that the chain mails were produced by local armorers in specialized workshops, with specific, yet diverse inventory, capable of producing and maintaining this expensive equipment. Their intrinsic value and the ornamentation with precious metals, leads to the theory that these chain mails were an element of identification within the communities and in battle.

(translation by Elena Tudorache)

Keywords: chain mail armor, elite, smithy, blacksmiths, dacians

Plate I - Geographical distribution of chain mail armor north of the Danube. * - uncertain item.
Plate II - Distribution of iron deposits (according to Rădulescu şi Dimitrescu 1966).
Plate III - 1-2. Dacian dies, Sarmizegetusa area (according to Glodariu şi Iaroslavschi 1979); 2a. According to Catalog 2009; no scales; 3. Rudimentary winch for pulling wire (according to Arkell 1956); 4-5. Riveting of the rings, tools and succession of the stages; 6. Type of interlinking the chain mail rings - 4x1- a riveted ring connecting four rings with free ends (according to Sim 1997); 7. Braiding of the European model 4X1, with unriveted rings (foto T.Roşu).
Plate IV - 1. Reconstruction of mail armor (make A. Nae; foto I. Nae), no scale; 2-5. Simple, ring shape device for assembling mail (foto I.Nae).
Plate V - 1-2. Fragment of chain mail shirt (on both sides), Măgura Moigradului, Sălaj County; 3-4. Fragments of chain mail shirt, Şimleu Silvaniei, Uliul cel Mic, Sălaj County.


BIBLIOGRAFIE:


Articol apărut în Acta Musei Porolisensis, XXXIII, 2011, p.127-150