Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (14)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (43)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (361)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

VALOAREA IPOTETICĂ A ECHIPAMENTELOR UNUI SENIOR AL RĂZBOIULUI DIN LUMEA DACICĂ

Cătălin Borangic


Argumentaţie
Depăşind severul descriptivism clasic, noile tipuri de documentare se raliază confortabil ideii filozofice potrivit căreia o întrebare nu aduce neapărat răspunsuri ne-echivoce, ci calitatea ei fundamentală este aceea de a naşte alte întrebări. Arheologia experimentală, ca metodă distinctă de investigare colaterală este capabilă, cred, în corelaţie cu celelalte metode, să ofere propriile ei concluzii referitoare la matricea unei secvenţe istorice, suficient de pertinente pentru conturarea mai clară a dinamicii culturale şi sociale a acesteia.
Comunitatea arheologică din România – cu o educaţie şi o formaţie tradiţionalistă (în sensul unui acces mai limitat în trecut la literatura de specialitate care promova studiile interdisciplinare) – a rămas în general circumspectă în a valida calitatea şi semnificaţia arheologică a unei informaţii obţinute pe alte căi decât clasica cercetare arheologică de teren. Cu toate acestea, în ultimul deceniu, raliindu-se unui curent internaţional1, iniţiative ale unor colective româneşti au conturat tot mai mult importanţa arheologiei experimentale în devoalarea aspectelor legate de procese tehnologice, materiale şi tehnici de fabricare a diverselor obiecte, oferind o continuare firească acolo unde documentul arheologic îşi atinge limitele2.
Plecând de la aceste premise, am considerat că experienţele practice, dobândite cu ajutorul acestei metode, permit conturarea mult mai nuanţată a unui tablou general oricum destul de animat la origine. Funcţionalitate, morfologie, anduranţă, abilităţi tehnice, traseu şi inventar tehnologic sunt tot atâtea răspunsuri obţinute la o serie de întrebări referitoare la armamentul utilizat de către elitele militare ale regatului dac. Răspunsuri care, la rândul lor, au generat alte întrebări, aplicând o serie de principii economice de această dată: care era valoarea economică a echipamentului unui astfel de războinic? Câţi oameni şi cât timp – exprimat în zile-muncă – necesita fabricarea unei arme? Dar echiparea completă a unui războinic de elită? În ce consta un set integral de arme şi efecte personale? Ce abilităţi erau cerute şi care ar fi fost plata minimă necesară a unui astfel de atelier sau a unui meşteşugar? Care erau sursele de venit ale unui senior al războiului3?
În ultimele decenii de studiu, dedicate civilizaţiei geto-dacice, s-au dovedit a fi necesare individualizarea funcţiilor militare din cadrul organismelor socio-politice, tribale la început, apoi regale şi apoi statale, precum şi unele clarificări terminologice legate de şefii războinici, în sensul articulării documentelor arheologice care conţin informaţii despre acestea, indispensabile pentru descifrarea tipului de relaţii pe care aceşti aristocraţi-războinici le-au avut cu comunităţile din care s-au ridicat, precum şi între ei. Dovezile de orice natură sunt, cel mai adesea, circumstanţiale, stare datorată fie subiectivismului autorilor, fie dozei de teoretizare inerentă oricărei interpretări a unui artefact arheologic sau, nu în puţine cazuri, tributare modului secvenţial în care s-au scris unele capitole de istorie. La o privire atentă, dincolo de aceste impedimente, răzbat indicii şi dovezi circumstanţiale care conturează imaginea unei elite militare suficient de bine structurate şi determinate, capabilă să se coaguleze în jurul unei autorităţi centrale şi astfel să conteze pe scena militară şi politică a secolelor II a.Chr. – II p.Chr., din nordul Dunării.
Prezentul studiu încearcă să concentreze o serie lungă de rezultate obţinute prin activităţi experimentale, ale unor reenactori4 şi meşteri populari, conectând concluziile obţinute la realităţile istorice studiate, utilizând pentru acest scop un unghi de abordare diferit de metodologia clasică.

Dosarul istoric
Războiul a fost întotdeauna un consumator lacom de resurse demografice şi materiale5. Conflictele armate au fost adesea tranşate în favoarea acelei părţi care a deţinut sau a gestionat mai bine resursele unui teritoriu. În acest cadru, existenţa unor elite militare, vizibilitatea lor şi, în final, succesul sau insuccesul lor, a depins de resursele necesare războiului şi, adesea mult mai important, de gestionarea acestora. Chiar o sumară radiografie a existenţei şi proporţiilor demografice, economice şi tehnologice necesare producţiei destinate războiului relevă un complex tablou ce cuprinde resurse naturale, oameni şi locuri legate de producţia de armament, comenzi şi tipuri de relaţii între elitele militare şi meşteşugari.
Dimensiunile fenomenului militar în zona Dunării de Jos au fost accentuate de dinamismul unor elite politico-militare pentru care războiul a însemnat un instrument de obţinere a resurselor şi/sau menţinerea controlului asupra acestora. Edificarea regalităţii dacice de către Burebista a însemnat de fapt coagularea diferitelor grupări în jurul unei autorităţi suficient de puternice încât să revendice diverse teritorii. Procesul a debutat undeva la cumpăna secolelor III-II a.Chr., în sudul Dunării, a migrat apoi în Oltenia şi sud-vestul Transilvaniei6, fiind determinat şi însoţit de ample modificări demografice, sociale şi spirituale, expresia cea mai vizibilă a acestor frământări fiind regatul dac creat de către războinicii sosiţi din sud.
Autoritatea, la început tribală apoi regală, se sprijinea pe un nucleu de profesionişti ai războiului, al căror caracter marţial răzbate vizibil din sursele antice scrise, identificat şi în sursele arheologice, care au relevat fortificaţii puternice, morminte (uneori fastuoase) şi armament divers. Numărul acestor descoperiri denotă puterea unei elite politice, religioase şi militare, secondată de o însemnată forţă economică, ambele capabile să mobilizeze şi să susţină campaniile militare ample şi o serie de eforturi arhitectonice remarcabile. Elementul principal al acestui angrenaj îl constituia omul de arme, pe care autoritatea liderului militar sau politic, de orice rang, se baza. Pentru ca acest sprijin să fie eficient, era necesar ca războinicul să fie hrănit, antrenat şi bine echipat, la un nivel cel puţin comparabil cu cel al inamicilor cunoscuţi.
Caracteristicile enumerate conving că aceşti specialişti ai armelor se situau pe palierele superioare sociale, numărul şi calitatea armelor fiind, probabil, un indiciu al rangului sau al puterii economice a fiecărui aristocrat. Este numai o ipoteză parţial plauzibilă, ce explică existenţa în contextele funerare, uneori, doar a unor anumite arme – din setul presupus complet. Astfel, pumnalul curb sica, în asociere cu un vârf sau două de lance sunt prezenţe constante în mormintele grupului Padea–Panagjurski Kolonii, chiar mult timp după omogenizarea componentelor sale. Este la fel de posibil ca anumite considerente magico-religioase (sau pragmatice?) să fi condiţionat tipurile de arme sacrificate odată cu funeraliile războinicului. Ipoteza că doar o parte din echipamentul războinicului să fi fost depus în morminte este şi ea probabilă, ceea ce sugerează că doar anumite tipuri de arme ar fi putut să se constituie într-un set prestabilit de elemente necesare ritualurilor funerare. Nu poate fi admis, cel puţin în acest cadru, că războinicul ar fi avut doar pumnal sau lance, necesităţile şi posibilităţile tactice şi, în definitiv, statutul războinicului reclamând o panoplie personală mai largă.
Apartenenţa la clasa nobiliară, reflectată de echipamentul militar, determină cel puţin două aspecte, ambele cu implicaţii economice importante. Unul ar fi valoarea armamentului, văzut şi perceput ca simbol al autorităţii, caz în care, pe lângă costurile determinate de procesele tehnologice specifice, se adaugă şi cele provenite din tipul, numărul şi valoarea materialelor utilizate. Rolul armelor, pe lângă acela de instrumente performante, era de a sublinia forţa, dar mai ales poziţia militară şi, desigur, locul în ierarhia socială a posesorului. Chiar dacă armamentul elitei pare unitar, în realitate standardizarea era limitată (în principal datorită producţiei de tip manufacturier), unele arme fiind personalizate, ceea ce poate sugera locul în ierarhie al proprietarului, cu implicaţii evidente asupra valorii economice a acestora.
Al doilea ar fi totalul echipamentului, divers şi eficient, cu care era echipat un astfel de senior, acceptând o panoplie integrală, completată adesea cu elemente decorative. Este evident că nu putem aprecia strict măsura în care arsenalul acestor războinici era omogen, standardizat sau complet, situaţiile arheologice relevând diferenţe vizibile între indivizi, în ceea ce priveşte numărul, calitatea sau tipul armelor deţinute. Pentru epoca dacică, mormintele aristocratice, spre exemplu, conţin atât un număr redus de arme (Slatina, Dubova, Teleac, Blandiana, Tărtăria)7, cât şi inventare funerare fastuoase (Popeşti, Radovanu, Cetăţeni, Cugir, Călan)8. Aceleaşi evidenţe arheologice sunt însă susceptibile a nu conţine decât o parte din armele seniorului decedat – în proporţie covârşitoare armamentul provenind din contexte funerare.
Cumulând însă cele două coordonate, rezultă o serie de costuri suportabile doar de către indivizi bine situaţi social şi economic. Astfel, se completează imaginea unor războinici valoroşi, membri ai unei aristocraţii cu un puternic profil militar, aflată în posesia unor resurse şi bunuri economice, mobile şi imobile, suficiente pentru a-i asigura statutul şi importanţa.
Se pot enumera elementele de bază, indispensabile, ce formau panoplia „minimală”. Un astfel de militar era înarmat cu spadă, pumnal, scut, lance, cuţit (Fig.1/a-g) la care se adăugau, în funcţie de diverşi factori (potenţă economică, locul în ierarhie, geografia rezidenţei etc.), armură, coif, cal cu harnaşament (şa, zăbală, curele, aplice etc.), arc, centură de spadă cu pafta. Mai rar, în descoperirile arheologice, apar şi podoabe, bijuterii, care „de luptă”9, iar, în unele cazuri, anumite arme erau ornamentate sau încrustate cu metale preţioase. Este însă probabil că astfel de piese decorative, indispensabile imaginii războinicului, să nu fi fost o excepţie în completarea echipamentului.
Procurarea şi întreţinerea unui asemenea echipament era o sarcină economică şi practică ce reclama resurse importante.



Metodologie
Pentru a realiza o estimare cât mai credibilă, ţinând cont că pot exista diferenţe mari între nivelul de specializare practică specific epocii şi cel propriu activităţilor de arheologie experimentală, am redus permanent personalul necesar fiecărei componente la strictul necesar, chiar dacă la una sau alta din arme ori etape de lucru au participat mai mulţi indivizi. Am considerat că era minim necesar un meşter şi un auxiliar. Ucenicul era indispensabil, atât în procesul de producţie, ca ajutor efectiv în fixarea şi manevrarea piesei, cât şi în executarea unor diverse activităţi, de la operaţiuni complexe, separate, la acţionarea dispozitivelor de aerare. De asemenea, am eliminat din procesele de producţie echipamentele moderne de lucru, mediile obţinute ţinând cont de acest aspect important.
Este foarte posibil ca unele termene de execuţie să fi fost supraevaluate, deoarece timpii au fost calculaţi pentru un singur produs. Atelierele antice produceau seturi de piese similare, ceea ce înseamnă concentrarea unor faze intermediare de producţie, timpi reali de producţie mai scurţi sau diviziunea muncii în atelier mai bine planificată. Acestora li se mai adaugă experienţa profesională superioară, astfel productivitatea putea fi chiar dublă. Permanentele subevaluări au doar rolul de a apropia, pe cât posibil, rezultatele personale de cele potenţial obţinute de către meşterii epocii dacice, ţinând cont de aceste diferenţe probabile.
Echivalarea costurilor de producţie în zile-om/zile-muncă are o valoare pur orientativă, pentru că ea depinde de experienţa şi abilităţile meşterului, de calitatea materiei prime şi de înzestrarea atelierului de producţie. Pentru a echilibra rezultatele am consultat experienţele mai multor reenactori, dar şi a unor meşteri populari, ajustând, în funcţie de opiniile exprimate, media timpilor de execuţie10.
În lipsa unor detalii referitoare la sistemele prin care se schimbau valori sau valorile îşi schimbau proprietarii în societatea dacică, singura măsură concretă a rămas efortul depus, de unul sau mai mulţi indivizi, exprimat în zile/muncă. Prin muncă se înţelege activitatea umană fizică şi intelectuală efectuată pe parcursul unei zile. Durata unei astfel de zile a fost stabilită la 10 ore timp de lucru efectiv, considerând acest interval ca fiind unul normal în cadrul unor activităţi pre-industriale. Desigur, în condiţii de mobilizare sau de conflict militar, producţia echipamentelor militare necesita un efort mai mare din partea atelierelor şi implicit, mai multe ore pe zi muncite efectiv.
La o parte din piese, unde procesul tehnologic avea timpi morţi (spre exemplu durata lungă de uscare la asamblarea arcului, a placajului de scut etc.), aceştia au fost consideraţi timpi lucraţi, deoarece „pauzele” au fost folosite pentru pregătirea materialelor auxiliare (cleiuri, subansamble, finisaje etc.). În aceste calcule intră şi procurarea materiei prime (fier, lemn, bronz, cupru, piele). Lucrând pe piese singulare, costurile legate de materia primă au fost mai mari. Este rezonabil să admitem că, în epoca dacică, atelierele lucrau în serii şi astfel procurau mai mult material brut odată, ceea ce reducea costurile.
Un ultim aspect luat în calcul este dat de utilizarea denarului roman ca monedă etalon. Deşi această monedă nu a avut o valoare fixă de-a lungul timpului, ea a fost relativ stabilă între secolele II a.Chr şi I p.Chr, având doar mici fluctuaţii, situaţie reflectată şi în soldele militare11. Această stabilitate a avut un rol important în intrarea sa masivă în economia dacică, aliniată la etalonul monetar roman, îndeosebi după epoca lui Burebista.

Arsenalul. Meşteri, ateliere, trasee tehnologice, timpi şi costuri de execuţie
Elitele militare dacice au fost permanent racordate la realităţile marţiale în care au evoluat, adaptând rapid – sau inovând atunci când era cazul – numeroase elemente de tehnică, tactică şi strategie militară.
Panoplia relevată de documentele arheologice şi istorice reclama o infrastructură substanţială, constituită dintr-un numeros şi variat personal cu diferite grade de specializare, ateliere şi unelte diverse, surse şi resurse de materii prime la fel de variate. Toate acestea se constituie în ceea ce ideologia marxistă – la care istoriografia românească de după 1989 a renunţat suspect de brusc şi monolit, de parcă nu ar fi existat – a numit „forţe şi mijloace de producţie”. Fără intenţia de a revigora perspectiva marxistă, trebuie spus că aceste relaţii economice între producători şi beneficiari au existat, chiar dacă rolul lor în dinamica societăţii nu a fost cel susţinut de materialism.

Armura
Una dintre aceste maleabilităţi o constituie utilizarea armurilor de zale (Fig.1/a), echipamente valoroase, dificil de realizat şi întreţinut, dar care reprezentau maximul epocii, referitor la dotarea cu echipament individual defensiv. Aristocraţia războinică dacică a reuşit să le producă pe plan local, demonstrând în acest fel, pe lângă adaptabilitatea enunţată, puterea economică şi politică deţinută. Descoperirile de armuri, din care la noi au ajuns doar un procentaj redus, sunt totuşi semnificative şi, cu toate că nu toţi războinicii îşi permiteau o astfel de cuirasă. Densitatea acestor echipamente arată că ocupau un loc important în panoplia şi mentalitatea elitelor în discuţie12. Cămăşile de zale erau confecţionate din inele de fier şi erau, foarte probabil, căptuşite cu pânză groasă sau piele. Uneori, în construcţia acestora se foloseau şi solzi metalici, pentru protejarea suplimentară a unor zone expuse13.
Fabricarea unei armuri din zale – cele exclusiv din solzi metalici sunt mai rar documentate şi nu par să fi fost în uzul aristocraţiei – necesita timp şi implica numeroase procedee tehnologice. Construcţia întregii cămăşi putea dura până la o jumătate de an, indiferent cât am condensa etapele şi procedeele tehnologice. Forjarea, trefilarea, rularea şi interconectarea inelelor (adesea o parte dintre ele închise prin nituire), impun efortul simultan a doi sau trei oameni. Pentru a obţine calcule credibile am construit o armură simplă, medie ca număr de inele, fără ornamente14.
Realizarea unei cămăşi de zale (Fig.2/b) necesita aproximativ 180 de zile/muncă, efort depus constant de minim doi oameni calificaţi. Acestor costuri umane li se adaugă cheltuielile ce decurg din procurarea materiei prime. Timpul necesar realizării unei astfel de armuri a fost estimat a fi între 160 şi 200 zile de muncă, în funcţie de gradul de profesionalism, competenţele practice, dotările atelierului şi alţi factori implicaţi. Situaţia este identică pentru fiecare articol în parte, neexistând termene fixe de realizare, astfel că în majoritatea cazurilor am stabilit şi luat în calcul media timpilor de execuţie minimi.



Coiful
Provenite aproape invariabil din descoperiri arheologice cu caracter funerar, coifurile au fost asociate constant cu aristocraţia, deşi această piesă de echipament a fost întotdeauna o componentă defensivă extrem de utilă tuturor categoriilor de războinici. În ciuda acestui fapt, numărul de coifuri descoperite este redus, comparativ cu funcţia defensivă importantă (situaţie identică în toată Europa de altfel, cu explicaţii diverse). Sigur această stare de fapt trebuie pusă în relaţie cu discreţia funerară a elitelor, cu faptul că erau trofee căutate şi, probabil, unele erau transmise ereditar, ceea ce modifică percepţia asupra densităţii lor.
Realizarea unui coif reclamă cunoştinţe avansate de metalurgie aplicată, fiind piese cu o geometrie spaţială aparte. Pe lângă calotă, un coif de epocă mai avea în componenţă o apărătoare de ceafă, realizată din piele acoperită cu zale sau solzi (la unele tipuri fiind rigide) şi două obrăzare mobile. Acestora li se mai adaugă amortizorul din interior şi curelele de susţinere, iar în unele cazuri, panaşul cu suport15.
Coifurile utilizate de elita în discuţie se subsumau unor tipuri diverse, cu diferite grade de dificultate în construcţie, plecând de la modele mai simple – spre exemplu cele asemănătoare cu modelele de tip Port, coifuri care fac legătura între tipurile de coifuri celtice şi cele romane timpurii16, cum este cel descoperit la Cugir17, jud. Alba (Fig.2/c) şi până la modele elaborate, bogat ornamentate, cu o morfologie specifică, derivată probabil, din modelele tracice, de tip Phrygian (Fig.2/d), vizibile între trofeele capturate de romani, ilustrate pe Columna traiană18.
Confecţionarea unui coif relativ simplu, neincluzând aici elemente de ornamentaţie sau decor complicate, cumulează în mod obişnuit eforturile a trei oameni, pe durata a cca. 20 de zile, respectiv 600 ore/muncă. Apreciind că experienţele repetate determină anumite abilităţi practice, am considerat că valoarea de 500 ore/muncă este cea mai apropiată de realitate.

Scutul
Acest tip de armă este elementul esenţial de protecţie al unui soldat, indiferent de statutul său, fără ca rolul său fie eminamente defensiv. Este una din puţinele arme cu o funcţionalitate strict războinică, secundar putând avea şi o funcţie identitară, circumscrisă însă tot universului marţial.
Materialele indispensabile realizării unui scut erau lemnul, pielea, fierul (Fig.2/f) şi, în unele cazuri, bronzul. Foarte probabil utilizarea acestei arme, extrem de necesare, are o vechime imposibil de urmărit în timp, scuturile, cel puţin pentru arealul nord-dunărean, devenind vizibile arheologic odată cu ranforsarea lor cu metale. Componentele fizice ale scutului sunt placajul de lemn, ce constituie de fapt corpul propriu-zis, garniturile metalice, cuiele, mânerul, curelele de susţinere şi piesa centrală, numită umbo19.
Din cauza perisabilităţii materialelor organice, este dificil de argumentat structura reală a suportului lemnos, dar experimentele realizate au demonstrat că rezistenţa maximă a fost obţinută atunci când construcţia de bază a fost realizată prin suprapunerea unor straturi subţiri de lemn, dispuse între ele perpendicular şi îmbinate cu clei. Acestor experimente li se adaugă analogiile mai bine documentate din mediul militar roman.
Odată obţinut placajul, acesta se decupa oval, pe margini şi, radial dinspre centru, erau aplicate garnituri metalice, numite „rafuri”, suprapuse peste un strat de piele groasă. Trebuie menţionat că, atât izvoarele istorice, cât şi experimentele de reconstrucţie istorică sunt în concordanţă cu faptul că, la scuturile dacice (spre deosebire de cele romane) umbo-ul (Fig.2/e) nu are decât un rol de ranforsare a structurii de rezistenţă, prinderea şi manipularea scutului făcându-se cu ajutorul unui mâner, cel mai probabil metalic, dispus pe partea dreaptă în interior şi fixat pe antebraţ cu curele. Şi în cazul umbo-urilor există exemplare elaborate şi altele simpliste. Diametrul acestor calote se situează în jurul a 20 cm, iar înălţimea la cca. 10-11 cm20. Aceste piese, prin forma şi dimensiunile lor, sunt singurele elemente care mai pot astăzi oferi date referitoare la posibilele evoluţii morfologice, analogii, la tipul21 şi mărimea scutului pe care au fost aplicate. În geometria acestor componente pot fi distinse două părţi principale şi anume: o bordură dispusă orizontal sau uşor oblic, uneori cu o mică treaptă, urmată apoi de partea bombată (calota), care începe cu un perete orizontal (gâtul), de o înălţime variabilă, străbătut de o nervură sau o mică şănţuire, având scopuri decorative şi de rigidizare sau pur şi simplu rezultate ca urmare a curbării calotei22.
Construcţia şi asamblarea întregului sistem, care include placajul, umbo-ul, garniturile metalice, aplicarea învelitorii (unele scuturi apar pe Columnă acoperite cu solzi, cel mai probabil metalici), mânerul şi cuiele, a necesitat eforturile a doi oameni, concentrate în cca 10 zile, respectiv 200 ore/muncă.

Spada
La fel de caracteristică elitelor în discuţie a fost utilizarea spadei de tip celtic, armă prin excelenţă destinată luptei corp la corp. Acest tip de armă era un privilegiu al aristocraţiei, servind de cele mai multe ori şi ca obiect de prestigiu. Deşi subsumate unor caracteristici morfologice relativ unitare, spadele se deosebesc între ele prin forma şi lungimea lamei, prin ornamentaţia tecilor, ceea ce a permis tipologizarea lor23. Aşa cum arată şi numele, aceste arme au apărut în zona balcanică odată cu sosirea celţilor în acest areal, fiind adoptate rapid de către aristocraţia locală24. Ea devine principala armă de atac a acestor războinici, în detrimentul lăncii, rămânând în uz până la finalul regalităţii dacice. A fost o armă mai puţin eficientă în eforturile militare de grup25, tehnica de luptă uzitată fiind orientată spre iniţiativa individuală a războinicului. Datorită lungimii – la exemplarele din Dacia preromană cuprinsă între 84,626 şi 112 cm27 – spada era mult mai eficace în cazul cavaleriei şi, în consecinţă, preferată de către călăreţi. Asociată frecvent, în contextele de descoperire, cu zăbale şi pinteni, ceea ce devoalează statutul de cavaler al proprietarului. Piesele din mediul dacic, au nervură mediană şi vârful cel mai adesea uşor rotunjit. Majoritatea descoperirilor în care a apărut acest tip de armă au caracter funerar (de exemplu, cele de la Băbeni-Olteţ, Călăraşi, Cetate, Corlate, Gruia, Dobrosloveni, Gârla-Mică, Gogoşiţa, Orodel, Ostrovu Şimian, Turnu Severin, Cugir, Călan, Piatra Craivii, Costeşti, Popeşti etc.), existând puţine excepţii.
Dacă producerea acestor spade trebuie pusă iniţial pe seama fierarilor celţi, odată cu retragerea acestora din prim-planul realităţilor balcanice, fabricarea lor a revenit, cel puţin parţial, atelierelor locale28, spadele continuând să facă parte din panoplia elitelor militare dacice, aşa cum indică clar prezenţa lor în contextele arheologice şi între trofeele ilustrate pe Columnă (supra nota 15, Fig.3). Pentru a făuri o spadă de calitate era neapărat nevoie de un meşter experimentat, căci această armă cerea temeinice cunoştinţe necesare pentru construcţia specială a lamei, cât şi pentru obţinerea echilibrării armei.
Morfologia spadelor este relativ unitară, lama unei spade are întotdeauna două tăişuri, una sau mai multe nervuri mediane, alternate de şanţuri de scurgere a sângelui (o traducere a termenului german Blutrinne) şi mânerul (Fig.4/a-b). Tija mânerului, garda acestuia şi butonul terminal completează construcţia unei spade. Teaca, realizată din lemn, dar uneori din foaie de tablă de fier sau bronz, era întărită cu garnituri metalice şi decorată, cel puţin la exemplarele deosebite29.
Tehnologia fabricării acestor spade avea la bază sudarea prin forjare la cald a două sau, uneori, trei bare de oţel răsucite, cu efect major asupra calităţii armei. O mare parte din efort era dedicat finisării, respectiv şlefuirii lamei. Obţinerea unei spade bune, la care se adaugă teaca, adesea la fel de greu de realizat ca şi arma în sine, precum şi centura de spadă, necesita eforturile combinate a cel puţin trei oameni, desfăşurate pe un interval de 30-40 de zile, media fiind aproximativ 1200 ore/muncă.



Lancea
Arma cea mai răspândită şi mai ieftină, în societăţile războinice ale epocii – lancea – a avut o largă răspândire în toate culturile şi la toate categoriile de luptători, datorită combinaţiei dintre simplitate şi eficienţă, între tehnologia de realizare şi tehnica de luptă. Lăncile şi suliţele, a căror morfologie este parţial asemănătoare30, cereau o bună cunoaştere a tehnicilor de forjare şi călire. Utilizarea lor de către elite nu se limita la funcţia marţială, ambele fiind indispensabile, alături de arc, la vânătoare. În cazul aristocraţiei, lancea putea să aibă şi o conotaţie rituală cu valenţe identitare, fiind arma prin excelenţă a vânătorii – ipostază simbolică a autorităţii războinice. În depunerile funerare ale războnicilor de elită daci, lăncile apar frecvent grupate câte două, mai rar trei, ceea ce reflectă de fapt numărul lor real aflat în dotare31.
Armă ofensivă prin excelenţă, lancea este compusă din lama sau vârful propriu-zis, tubul de înmănuşare, tija (coada) de lemn şi călcâiul de fier (Fig.4/f). Dimensiunile lamei ajungeau frecvent la jumătate de metru, având de regulă forma frunzei de salcie sau laur, cu nervură mediană şi au profil romboidal sau lenticular. Lăncile aveau o construcţie robustă, cerută de tehnicile de luptă. Dacă morfologic ele sunt subsumate unor caracteristici relativ comune, la nivel de detaliu există o serie de diferenţe care au permis tipologizarea şi încadrarea lor cronologică32.
Fabricarea unei lănci complet funcţionale, respectiv vârful, coada şi călcâiul, necesita eforturile a doi oameni pe durata unei zile, respectiv 20 ore/muncă. Pentru aproximarea cât mai rezonabilă a costurilor, am realizat doar o singură lance din cele două (sau trei) care ar fi făcut parte din panoplia-standard a unui războinic.



Pumnalul
Fără îndoială, una dintre cele mai prezente şi caracteristice arme din panoplia aristocraţiei militare geto-dacice a fost pumnalul curb de tip sica. Arme de prestigiu, însemne de identificare exterioară, instrumente precise al morţii, însuşiri subliniate şi de valenţele cultice deţinute, acestea jalonează traseul aristocraţiei care le-a produs şi utilizat, în drumul ei de la grupurile eterogene de războinici la coagularea regatului dac.
Pentru construcţia unei astfel de arme (Fig.4/c-d), incluzând şi teaca, durata de execuţie a fost de circa două săptămâni, lucrând adesea doi oameni. Concentrând producţia, durata de timp necesară finalizării a fost de aproximativ 15 zile. Pumnalul replicat este unul mediu ca şi complexitate, alte exemplare descoperite fiind adevărate opere de artă, cu decoruri elaborate pe lamă, teacă sau mâner. Producerea unei astfel de arme necesită o serie de abilităţi tehnologice specifice, realizarea fiind mai dificilă decât în cazul armelor drepte33.
Tot la această categorie am inclus şi fabricarea unui cuţit curb. Considerate frecvent piese de inventar comun, cuţitele au fost tratate periferic în cadrul cercetărilor arheologice, fiind foarte rar discutate în detaliu, în condiţiile în care sunt suficient de numeroase în arsenalul elitei în discuţie34. Forjarea şi asamblarea unui exemplar modest a necesitat o zi de lucru a unui om cu calificare medie, respectiv 10 ore/muncă.

Arcul
Armă complexă, atât din punct de vedere structural, cât şi ca mod de utilizare, cu o vechime ancestrală, arcul s-a generalizat – şi foarte probabil rafinat, sub forma aşa-numitelor arcuri compozite – în spaţiul Dunării de Jos, datorită contactelor directe cu populaţiile de stepă unde acesta reprezenta arma de bază. Tucidide îi aminteşte şi pe geţi, atunci când enumeră diferitele neamuri chemate de Sitalkes I să lupte împotriva Macedoniei, spunând că: „[...] geţii şi locuitorii de prin acele părţi sunt vecini cu sciţii, au acelaşi port şi sunt toţi arcaşi călări [...]”35.
Deşi mare parte dintre componente sunt de origine organică, în consecinţă insesizabile arheologic, numeroasele vârfuri metalice de săgeţi documentează modificările tactice aduse de utilizarea arcului. Spre deosebire de cele simple, specifice epocilor mai vechi, noile arcuri reflexe erau mai eficiente, având o rază mai mare de bătaie şi o capacitate superioară de penetrare (Fig.4/e).
Aceste calităţi sunt însă datorate unor procedee complexe şi complicate de construcţie a unui arc de calitate. Având o formă care să asigure o traiectorie cât mai ergonomică, săgeţile erau compuse din vârf (bronz sau fier, foarte rar din os36) şi tijă (de lemn sau trestie), la capătul căreia se afla penajul şi legăturile care asigurau fixarea optimă şi rezistenţa la presiunea corzii. Lucrate dintr-o singură bucată de metal, vârfurile de săgeţi se caracterizează prin două elemente principale: partea inferioară, de forma unui peduncul sau a unui toc, ambele fiind modalităţi de fixare în tijă şi vârful propriu-zis, care poate avea 2-3 aripioare şi uneori spin. Deşi nedocumentate suficient, rămân în discuţie aşa-numitele inele de arc, indispensabile în cazul folosirii intense a arcului.
Realizarea unui arc reflex, despre care putem spune că era utilizat şi de către războinicii daci, reclama diverse esenţe de lemn (zadă, dud, platan, corn, sânger, ulm, frasin etc.), diferite tipuri de cleiuri (obţinute din oase, vezici de peşte, piele de iepure etc.), tendoane, plăcuţe de os sau corn. Construcţia unui asemenea arc avea la bază componente organice37, ceea ce a avut ca efect raritatea descoperirilor arheologice care să documenteze temeinic acest tip de armă în mediul dacic. Arcurile sunt totuşi identificate indirect, prin prezenţa în mormintele aristocraţilor a vârfurilor de săgeţi (aşa cum este cazul nobilului înmormântat în tumulul IV de la Popeşti38). Cu atât mai puţin se poate afirma cu certitudine tipul, forma sau alte elemente tehnice legate de tehnologia de construcţie sau performanţele arcaşilor geţi şi daci39, singurele surse fiind autorii antici şi, mai des, vârfurile metalice ale săgeţilor, cărora li se adaugă imaginile Columnei (Fig.4/g).
Pe lângă numeroasele elemente materiale, construcţia acestor arcuri cerea cunoştinţe extrem de specifice, dar mai ales timpi lungi de execuţie, astfel că un arc de calitate medie putea fi obţinut nu mai devreme de un an de zile. În această aproximare a duratei de execuţie trebuie adăugate şi realizarea tolbei şi a săgeţilor (cca. 15-20 bucăţi), o estimare medie de 300 de zile/om necesare pentru întregul ansamblu, poate fi considerată o estimare aceptabilă.

Meşteri şi ateliere40
Dimensiunea acestei adevărate industrii manufacturiere, într-o societate care avea permanent mii sau zeci de mii de războinici pe picior de război, trebuie să fi fost remarcabilă. Acestor efective umane, ce consumau importante resurse logistice, li se adăugau zeci de garnizoane, staţionate în cetăţi deservite de nenumărate ateliere diverse, unde îşi desfăşurau activitatea sute de meşteri. Angajate frecvent în situaţii conflictuale, elitele politice şi militare dacice au avut nevoie de o bază solidă pentru producţia de armament.
În acest tablou general, un rol aparte l-au avut, fără îndoială, metalurgii, în sarcina cărora cădea executarea echipamentelor militare. O adevărată breaslă, cu o bogată tradiţie bazată pe experienţa mai multor generaţii, fierarii stăpâneau o meserie ce necesita pretenţioase şi diverse cunoştinţe de ordin tehnic, ceea ce a avut ca rezultat o accentuată specializare, transformând meseria într-o categorie socială distinctă.
Cunoştinţele, dar mai ales secretele tehnologice erau transmise de la o generaţie la alta, probabil în cadrul aceloraşi familii, ceea ce a permis acumularea unui set important de date şi a dus, în final, la o supra-specializare accentuată. Existenţa acestor „bresle în cadrul breslei”41 poate fi presupusă atât pe baza procedeelor tehnice atestate de-a lungul mai multor generaţii, cât şi datorită transmiterii în timp a inventarului atelierelor.
Privită general, categoria profesională a fabricanţilor de armament arată a fi fost o categorie specială de meseriaşi, nu doar indispensabilă, ci şi respectată în cadrul comunităţilor dacice, spectrul larg de produse realizate de aceşti meşteri metalurgi dovedind cu prisosinţă această stare de fapt.
Izvoarele istorice sunt extrem de lacunare în ceea ce priveşte structura internă a societăţii dacice, iar analiza urmelor arheologice este şi ea dificil de interpretat. Limitarea la aceste două tipuri de surse nu poate oferi o imagine de detaliu din care să rezulte o stratificare profesională, alta decât pe criterii care ţin de tipul de material prelucrat. Totuşi, o analiză mai aprofundată a materialelor arheologice, în speţă a armelor şi o aşezare logică a acestor artefacte în contextul militar şi politic al perioadei în discuţie, relevă o serie de ipoteze care converg spre posibilitatea ca, în cadrul metalurgiei dacice, să fi existat o categorie profesională specializată în producerea armelor.
Obţinerea unui fier de bună calitate reclamă o traiectorie tehnologică deosebit de complexă. Armele necesitau materii dure, cu rezistenţă mare la impact şi uzură, iar producerea lor cerea fier cu calităţi superioare. Lingoul de fier odată obţinut era deformat prin forjare la cald, mai rar la rece. Transformarea oţelului în armă se realiza prin parcurgerea unor etape al căror număr varia în funcţie de arma propusă, de polivalenţa procedeelor tehnice utilizate şi, nu în ultimul rând, de complexitatea armei în sine. Prin repetatele încălziri-răciri, deformări plastice secundare şi căliri diferenţiate se asigura obţinerea unor componente de calitate, ale căror valori economice erau, desigur, mai mari, în raport cu piesele ordinare.
Complexele procedee metalurgice care formau lanţul tehnologic, la capătul căruia se obţineau artefacte de fier, necesitau spaţii amenajate, unelte variate şi de calitate, adaptate fiecărei operaţiuni în parte. Aceste ateliere deţineau instalaţii de încălzire a metalului, în vederea prelucrării secundare a lupelor de fier, însoţite de instalaţii de ventilare şi de un inventar mobil numeros şi diversificat.

Rezultate
Sistematizând timpii de execuţie spre valorile minime, am obţinut 8430 ore/muncă, totalizând un număr de 843 de zile/muncă (Tab.1).
Armamentului discutat i se mai adaugă centura, paftaua, încălţămintea, fibulele, eventuale podoabe, calul42 (cu zăbală, şa, aplice, harnaşament), pintenii, îmbrăcămintea, mantia, o blană, curelele. Aceste elemente, cuantificate, permit concluzia că dublarea costurilor anterioare apropie de realitate valoarea finală a întregului arsenal şi echipament aflat în dotarea şi posesia unui aristocrat războinic.

ArmaNr.lucrătoriZileOre/muncă
Armură21803600
Spadă240800
Lance2120
Pumnal215300
Cuţit1110
Coif225500
Scut210200
Arc13003000
Total8430 ore/muncă

Tab.1.


Nu am inclus în aceste costuri reparaţiile curente sau ocazionale, care trebuie să fi fost frecvente şi nici posibilele modificări sau ajustări impuse de situaţiile din teren. Astfel, suma de zile necesare pentru a acoperi volumul de muncă indispensabil realizării tuturor pieselor care compun efectele unui războinic, se poate estima, prin rotunjire, în jurul valorii de 1500 zile/muncă.
Fără a le mai considera parte a calculelor de producţie, trebuie doar să amintesc o serie de alte costuri inerente valorii finale. În acest caz, materia primă indispensabilă (produse semi-fabricate) trebuia achiziţionată, plătind furnizori (alţi meşteri şi/sau intermediari) pentru procurarea cărora, cel puţin în zona experimentală, costurilor de fabricaţie li s-au adăugat următoarele procente:

Metale (fier, bronz, cupru, plumb)+ 40%
Pielărie, ţesături, lemn, os, corn+ 25%
Metale preţioase (nu am folosit astfel de materiale, dar ele erau în uzul aristocraţiei)+ 60%

Tab.2


Trebuie ţinut cont că economia dacică nu era una de schimb curent, ci, cel mai probabil, un tip de economie de comandă şi schimb ocazional (similară mai mult economiei medievale), astfel că unele elemente proprii economiei (remunerare, plată, achiziţie etc.), probabil, aveau cu totul alte dimensiuni şi aplicaţii. Posibil ca o parte dintre materiile prime era procurată prin obligaţiile sociale ale proprietarilor resurselor (ori aşezaţi lângă aceste resurse în acest scop), faţă de seniorul local sau/ori, prin acesta, faţă de autoritatea superioară (alt aristocrat, instituţia regală). În ciuda acestui foarte posibil scenariu, chiar escamotate în relaţiile sociale, costurile existau, sub o formă sau alta.
Se pune întrebarea firească, odată contabilizate aceste date, cum le proiectăm în secvenţa istorică cercetată? Mai exact, cum transformăm efortul depus în capital, într-un scenariu coerent şi probabil?
Nu avem cunoştinţă despre vreo formă de salarizare sau retribuţie în lumea dacică, chiar dacă este foarte probabil că măcar unele funcţii să fi fost remunerate prin sume fixe, periodic pre-negociate43. Este logic să considerăm că meşterii (sau proprietarii de ateliere?) erau plătiţi, sub o formă sau alta, pentru munca efectuată44.
Recapitulând, cumulat, echipamentul însumează cantităţi mari de materiale diverse, de bună calitate, necesită timpi de execuţie destul de lungi, condiţionaţi de diverşi factori. Indiferent care era natura relaţiei dintre producători şi comanditarii produselor lor, primii trebuiau să-şi asigure subzistenţa propriilor familii. E dificil de admis că putem vorbi de o salarizare, termenul implică un tip de relaţie între producător şi client, specifică contextului proprietăţii private şi privat-asociative, dar existenţa producătorilor liberi reclamă, într-un fel sau altul, o formă de retribuire. Statutul de „proprietar liber” ar trebui însă nuanţat în acest caz, masa acestor proprietari plătindu-şi probabil protecţia politică (şi militară?) cu dări, taxe şi diverse prestaţii profesionale. Putem considera că aceştia cumulau atributele de proprietar, ceea ce antrenează gestionarea resurselor şi a pieţei de aprovizionare şi desfacere şi, mai ales, determină controlul obligaţiilor financiare proprii, fie că plăţile sunt efectuate în monedă, fie în natură sau sunt concesii economice făcute, deloc dezinteresat, de seniorii locali.
Rămâne deschisă discuţia asupra acelor ateliere dependente de autoritatea regală – concentrarea şi densitatea celor de fierărie, spre exemplu, din preajma capitalei Sarmizegetusa, duce la concluzia că exista o astfel de relaţie, la fel de posibilă şi în cazul altor ateliere ce depindeau de alte centre rezidenţiale – dar, chiar şi în situaţia acestora, trebuie să fi existat un sistem de schimburi de valori între producători şi autoritate/beneficiari.
Revenind, deşi rămâne valabilă penuria de surse istoriografice cu privire la fenomenele economice concrete legate de schimburile comerciale, informaţiile asupra costurilor unor produse sau servicii nu lipsesc din alte spaţii culturale şi permit unele analogii. Chiar privite cu prudenţă, aceste paralele îngăduie, cel puţin estimativ, o explorare a realităţilor economico-sociale din spaţiul nord-dunărean, areal departe de a fi ermetic economic şi social în raport cu zonele învecinate. Tot pentru a elimina pe cât posibil eventualele (şi inerentele?) erori, am folosit două astfel de situaţii-analog. Ambele relevă dimensiuni economice diferite ca sursă şi valoare şi se află în paralela cronologică de efervescenţă a elitelor studiate.
Primul jalon propus este reprezentat de descoperirile de la Pompeii. Rapiditatea şi caracteristicile cataclismului de la 24 august 79 p.Chr. au avut ca efect „fotografierea” a numeroase aspecte ale vieţii cotidiene din această urbe, altfel greu de conservat. O parte dintre aceste date se referă la viaţa economică a oraşului, de altfel o relativ modestă localitate, dar cu un volum de afaceri divers şi consistent. Arhivele şi inscripţiile păstrate recompun mare parte din tabloul economic şi, în consecinţă, nivelul de trai al locuitorilor. Plecând de la valoarea de bază, respectiv costul unui modius (6,505 kg) de grâu, s-au putut reconstitui preţurile articolelor de bază (Tab.3), dar mai cu seamă cel al necesarului minim. Un trai modest al unui individ necesita aproximativ doi sesterţi pe zi45. Trebuie ţinut cont însă de faptul că viaţa urbană era mai scumpă, cu atât mai mult în chiar inima imperiului, astfel că, probabil, pentru zonele periferice, un sestert era suficient pentru a asigura hrana unei zile, pentru o persoană.

Modius grâu3 – 7,2 sesterţi (în funcţie de calitate)
găleată2 sesterţi şi 1 as
livra de pâine (500 g)1 as
livra de ulei (0,328 g)1 sestert
strecurătoare de argint90 denari
catâr130 denari
1 sclav606, 25 denari

Tab.3


O altă situaţie economică, mai bine documentată, este cea referitoare la plata soldelor în armata romană. Datele se referă la câştigurile unui centurion în decursul secolului I a.Chr., perioadă când solda a avut o creştere relativ mică (de la 13.500 sesterţi/an sub Augustus la 18.000 sesterţi/an sub Domiţian)46. Personaj cu un venit anual garantat şi consistent, ofiţerul roman oferă un reper comparativ economic mai apropiat de posibilităţile unui artizan dac. Suma primită pentru un an de serviciu militar, respectiv o medie de 3937,5 denari/an, ceea ce însemna 10,7 denari/zi, era cu mult peste veniturile majorităţii cetăţenilor din imperiu. Din această poziţie, venitul poate fi comparat cu cel al proprietarului unei officinae autohtone.
Cu toate acestea trebuie avute în vedere şi diferenţele dintre economia dacică şi cea romană. Pentru a evita eroarea unei analogii prea stricte putem admite că suma de 10 denari/zi era probabil prea mare pentru a o proiecta în peisajul economic al atelierelor armurierilor daci. Un militar roman, indiferent de grad, era bine, dar mai ales constant, remunerat. Dinamica economică a unui atelier era mult mai fluctuantă, depinzând de o serie de factori interni şi externi, astfel că înjumătăţirea echivalenţei, respectiv cinci denari/zi47, ar fi putut să constituie o medie rezonabilă şi acceptabilă pentru un astfel de atelier. Dacă admitem că un meşteşugar din Dacia pre-romană putea câştiga echivalentul a cinci denari pe zi, atunci avem o bază de raportare. În acest caz cele 1.500 zile/muncă ar fi produs 7.500 denari sau echivalentul acestei sume. Pare foarte mult, deşi totalul reprezintă de fapt valoarea teoretică estimată a întregului efort consumat pentru realizarea echipamentului şi anexelor48.
Un alt indiciu interesant este o informaţie a lui Pliniu cel Tânăr (61 sau 62– 114 p.Chr.) care, într-o scrisoare către amicul său Hispanus, aminteşte de un oarecare Metilius Crispus, client al său, căruia îi obţinuse un post de centurion, ocazie cu care îi dăduse acestuia şi suma de 40.000 de sesterţi49. Nu este foarte clar dacă întreaga sumă acoperea doar armele şi cazarmamentul cerute de poziţia obţinută. Probabil că o parte din bani au fost destinaţi instalării, dar în principal ei au fost donaţi în scopul achiziţionării armelor şi cazarmamentului. Scăzând probabilele cheltuieli conexe, suma rămasă pare relativ apropiată de costurile echipamentului aristocratului dac, inclusiv calul şi harnaşamentul.
Paralela între veniturile celor două secvenţe economice poate fi discutabilă, dar ea a existat fără îndoială. Contextul istoric (tipul de economie cu care operau, costurile evidenţiate, localizarea atelierelor, inventarul tehnic, natura produselor, anumite aspecte spirituale legate de metalurgie) arată că proprietarii atelierelor erau o categorie distinctă şi privilegiată în lumea dacică, din punct de vedere economic şi nu numai. Ierarhizarea meşteşugarilor a fost o realitate50, iar stratificarea faurilor, pe domenii de specialitate sau pe alte considerente, în cadrul societăţii în ansamblu51 sau în cadrul propriei bresle52, chiar dacă nu derivă direct din documentul istoric sau arheologic, trebuie să fi fost o realitate, dacă ţinem seama de contextul istoric şi economic de ansamblu.
Cu toate că exista numeroasă monedă53, exprimarea valorii finale în denari a echipamentului are doar rolul de a contabiliza valorile exprimate. În realitate, este foarte probabil ca mare parte din capital să fi fost propriu unei economii natural domestice, moneda fiind destinată în principal tezaurizării, cel puţin atunci când nu era folosită pentru achiziţionarea produselor de lux din lumea mediteraneană.
Privind cele două repere economice, se poate observa clar diferenţa de statut între cele două personaje colective. În ce măsură poziţia socială şi implicit potenţele economice ale celor două exemple pot fi raportate la realităţile nord-dunărene?
Primul caz reprezintă limita inferioară a subzistenţei, chiar dacă vorbim despre nevoile de bază ale unui individ ce trăia într-o societate complexă economic. Proiecţia necesarului şi producţiei de valori ale unui astfel de individ, respectiv 1.500 zile/muncă, ar fi de 375 denari, sumă minimă sub care ar fi, cel puţin în zonele dezvoltate, imposibil de trăit decent. Desigur, trebuie luat în calcul şi raportul urban-rural, în ce priveşte o serie de bunuri şi mărfuri, provenite din gospodăriile proprii, defavorabil zonelor urbane, dependente de produsele agricole cumpărate, spre exemplu. Chiar şi în acest caz, cei 375 de denari ipotetici sunt departe de a putea oferi capacitatea economică a producerii armelor necesare unui războinic oarecare. Armamentul constituia unul din elementele de bază ale societăţilor antice, cu atât mai mult în cazul celor cu un pronunţat caracter militar, criteriu care nuanţa imaginea metalurgilor, dar nu numai, în respectivele structuri sociale54. Deasemenea armele constituiau însemne de prestigiu şi rang şi astfel, pe lângă proprietarul lor, ele proiectau aceste diferenţe în statutul social al fierarului55. Un meşteşugar al regatului dac, văzut doar prin prisma produselor sale cu destinaţie militară, ocupa un loc special în economie (dar şi în societate, dovadă concentrarea a numeroase ateliere în preajma capitalei Sarmizegetusa), astfel că rezultatele muncii sale, concretizate în capitalul acumulat, îi asigurau un nivel de trai peste medie.
Revenind asupra costurilor echipamentelor aristocratului războinic, cu toate precauţiile metodologice enumerate, concluzia este că valoarea efectivă a acestora se situa undeva în jurul valorii de 7.000-7.500 de denari. Capitalul56 nu se concentra în mâinile unui singur producător, căci parte din el acoperea costurile materiilor prime, a materialelor auxiliare, a consumabilelor şi întreţinerii atelierelor sau a diverselor servicii conexe furnizate de către terţi.
Dacă suma se dispersa între diferiţi producători, ea venea compact de la un singur plătitor. Aristocratul, oarecum în paralel cu funcţia sa războinică, trebuia să-şi asigure un nivel economic suficient de ridicat, cât să acopere nu doar aceste costuri, ci şi alte numeroase cheltuieli57. Moneda, ca expresie a capitalului, însemna în mod evident prestigiu economic şi politic, cu o valoare mai mare decât cea reală, dată de cantitatea de metal preţios, dar şi de imaginea pe care tezaurul sau tezaurizarea o oferea. Acumularea valorii fizice era o sarcină şi o consecinţă directă a statutului individului, posibil chiar o obligaţie, fie ea şi numai morală.
Care erau sursele de venit ale unui astfel de războinic? Nu puteau fi altfel decât sursele de venit ale entităţii politice care îl conţinea, cu excepţia cazului când însăşi entitatea îi furniza venitul necesar, în schimbul obligaţiilor militare, al loialităţii şi, într-o oarecare măsură, al serviciilor administrative efectuate.
Supravegherea resurselor unei zone (agricole, miniere, saline, forestiere, comerciale, administrative etc.) reprezenta o sursă importantă de venit pentru un aristocrat „provincial”58. Dar principala sa sursă de venit era chiar meseria armelor: mercenariatul, stipendiile, eventualele tributuri, schimburile interne, desele campanii de jaf în Imperiu59 sau serviciile militare oferite unui alt lider mai puternic, erau tot atâtea posibilităţi de acumulare de capital, având ca rezultat logic o economie prosperă, monetarizată şi, obligatoriu, un mecanism de tezaurizare şi echivalare (fie că este vorba de metale preţioase, grâne, vite sau oricare alt produs).
Justificarea veniturilor aristocraţiei rezulta din retribuţia, într-o formă sau alta, a factorilor de care dispuneau şi pe care îi dedicau producţiei destinate sectorului militar. Privite prin prisma realizărilor şi succeselor militare, aceste venituri nu erau neglijabile şi erau vizibile în numărul, calitatea şi valoarea economică a echipamentelor militare ale elitelor războinice dacice.

Concluzii
Aşa cum spuneam în debutul acestui periplu prin logica istorică, arheologiei îi este imposibilă reconstituirea secvenţelor din trecut doar pe baza interpretărilor din contexte. Recursul la alte metode de interogare, indispensabil pentru diversificarea tipurilor de răspunsuri primite, din care arheologia experimentală este doar un segment, se dovedeşte ca deosebit de necesar odată cu depăşirea abordărilor teoretice. Această metodă de cercetare încearcă să scoată artefactul din starea lui de simplu document istoric şi apoi să pătrundă în universul funcţional al pieselor, incluzând aici traseul tehnologic, caracteristicile reale ale obiectelor şi, pe cât posibil, contextul socio-economic şi spiritual care le-a conţinut. Este mai mult o verificare practică a enunţurilor şi ipotezelor formulate de către arheologia clasică, utilizând în acest scop tehnologii, materiale şi procedee cât mai apropiate de zona cronologică de origine a artefactului60.
Tehnicile de arheologie experimentală utilizate au permis reconstituirea unor paşi tehnologici necesari fabricării diferitelor piese de armament, procese în cadrul cărora o parte importantă a reprezentat-o în măsurarea diferitelor etape de lucru. Costurile de producţie şi de întreţinere a echipamentului implică un volum mare şi divers de resurse (oameni, timp, infrastructură, materiale şi materii prime) consistente şi sunt parţial vizibile în cantitatea mare de monedă diversă existentă. Cantitatea de armament prezentă, de factură locală, relevă o producţie manufacturieră efervescentă, iar intensitatea atestată a activităţilor militare (campanii, confruntări, pregătiri, garnizoane etc..) presupune existenţa unei economii de război controlate, cu specializările necesare. Acest tip de economie, aplicată la scară mare, implica un anumit model de remunerare a comenzilor către atelierele din regat, iar acest lucru reflecta asupra întregii economii o imagine cazonă.
Poate este util să ne întrebăm dacă geto-dacii nu au dispus de un anumit grad de specializare în producţia de echipament militar. Într-o societate ierarhizată, animată de un puternic spirit războinic, breasla „făuritorilor de arme” trebuie să fi stat la baza ridicării elitei războinice, contribuind decisiv la proiectarea în teritoriu a puterii şi autorităţii acesteia. Oricum, rezultatele converg spre concluzia că întrega societate geto-dacică ajunsese la un nivel la care putea susţine economic casta militară, iar aceasta, la rândul ei, gestiona eficient resursele umane şi materiale aflate sub controlul ei direct.
Asemenea întrebări construiesc un exerciţiu interesant, util în interpretarea cât mai apropiată de realitate a matricei istorice a artefactelor. În acelaşi registru, astfel de exerciţii devoalează structurile extrem de dinamice ale unei societăţi militare şi militarizate. Vorbind despre aspectele „virtuale” ale exerciţiului de imaginaţie şi logică istorică, putem observa că, în ciuda tendinţelor de a reduce „zonele gri” ale calculelor, estimărilor şi rezultatelor cu care am operat, concluziile pot fi discutabile, condiţionate de diferenţele probabile între competenţele industriei antice şi cele ale arheologiei experimentale. Totuşi, atingând limitele acestei discipline, lărgim nu doar spectrul de interogare, ci şi abordăm direcţii noi, mai puţin rigide, de cercetare.
Reconstituirile istorice pe care s-au bazat estimările prezentate sunt, la momentul actual, destul de costisitoare – cum la fel de scumpe sunt reproducerile de arme fabricate prin procedee industriale, chiar dacă sunt de proastă calitate. Este evident că manufacturarea în epoca dacică nu putea fi ieftină. La fel de evident este că acele arme şi echipamente aveau o valoare de piaţă substanţială, că cineva depunea eforturi fizice şi nu numai, pentru a le fabrica şi că altcineva le cerea şi achiziţiona. Aceştia din urmă, nu doar temuţi oameni de arme, posedau suficientă potenţă economică să-şi comande panoplii militare bogate, să-şi întreţină suitele şi, desigur, să-şi ridice şi administreze impresionante fortăreţe.

Post Scriptum
Oricine lecturează bibliografia din ultima jumătate de secol, referitoare la civilizaţia geto-dacică, poate observa că ea este majoritar cercetată prin metode şi metodologii pozitiviste, în care stratigrafia şi tipologia sunt elementele centrale ale investigaţiei. Extrem de confortabilă, această abordare a avut ca efect descrieri şi clasificări riguroase, tipizând astfel peisajul arheologic românesc şi a sfârşit prin a proiecta în trecut aceaste standardizări. Cu unele excepţii notabile, desigur61. Tratarea temelor de studiu într-o manieră relativistă a fost (şi este?) privită ca o expunere eseistică, îngăduită doar cu scuza că astfel de lucrări sunt destinate vulgului şi nu reprezintă o cercetare ştiinţifică în sine.
Modificările politice de după 1989 nu au avut ca efect o schimbare viguroasă a mecanismelor de interpretare. Cel puţin nu în sensul unei reforme metodologice care să modifice substanţial discursul istoric şi implicit, interpretarea istoriei în ansamblu. Nu este de mirare că celei de a Doua Epoci a Fierului îi lipsesc sintezele, lucrările ample, care să articuleze informaţiile existente – pentru că masa documentară oferită de descriptivism, deşi stagnantă din principiu, rămâne totuşi baza de plecare pentru orice detaliere ulterioară.
În acest peisaj, relativ arid, abordarea propusă de acest articol pare fantezistă, analogiile speculative – cu toate că interpretarea istorică este ea însăşi, prin definiţie speculativă – iar rezultatele cel puţin (re)discutabile. Dincolo de această imagine însă, problematica „forţelor de producţie” rămâne una curentă şi necesară pentru conturarea tabloului general al efervescentei societăţi dacice. La fel este situaţia „economiei de război” pe baza căreia se desfăşura fenomenul militar local. Elitele războinice ale Regatului dac, ele înseşi vizibile secvenţial, nu puteau exista – cel puţin nu la nivelul la care au făcut-o – fără complicatele „relaţii de producţie”. În fond, orice tip de economie are la bază un sistem social asimetric şi o serie de etaloane de tranzacţie, aspecte pe care arheologia clasică rareori le poate surprinde, adesea doar din prea multă prudenţă.



Note

1 Daniel Ingersoll, John E. Yellen, William Macdonald (eds.), Experimental Archeology, Columbia University Perss, New York, 1977; John M. Coles, Experimental Archaeology, Londra, Academic Press, 1979; James R. Mathieu (ed.), Experimental Archaeology, Replicating Past Objects, Behaviors and Processes, în British Archaeological Report, International Series 1035, Oxford, 2002, sunt doar câteva exemple.
2 Cătălin Borangic, Falx dacica. II. Tentativă de reconstituire, NEMVS, II-III, 3-6, 2007-2008, p. 44-62; Marius Barbu, Arheologie experimentală. Confecţionarea uneltelor preistorice din piatră cioplită, în Sargetia, XXXV-XXXVI, 2007-2008, p. 47-97; Alina Binţinţan, Arheologie experimentală. Arderea controlată în aer liber – o posibilă modalitate de obţinere a efectului cromatic black-topped, în BCSŞ, 2013, p. 7-19; Dan Buzea, Mirela Cotruţă, Björn Briewig, Experimental Archaeology. The Construction of a Fire installation (hearth) on the model of those discovered at Păuleni-Ciuc-Ciomortan “Dâmbul Cetăţii”, Harghita County, în Acta Terrae Septemcastrensis, Sibiu, 2008, p. 217-232, Vasile Cotiugă, Experimental Archaeology: the Burning of the Chalcolithic Dwellings, în vol.: Itinera in praehistoria. Studia in honorem magistri Nicolae Ursulescu quinto et sexagesimo anno, Ediderunt V. Cotiugă, F. A. Tencariu, G. Bodi, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 2009, p. 303-342, reprezintă doar o parte, căreia i se adaugă numeroase tabere de arheologie experimentală, organizate de diverse muzee sau asociaţii private. La o privire atentă se poate observa însă, că, pe plan naţional, majoritatea experimentelor au avut în vedere aspecte ale epocii neolitice.
3 Aceşti aristocraţi, veritabili oameni de arme – numiţi tarabostes în limba dacă – deşi constituiau principala forţă, trebuie să fi fost însoţiţi de o puternică suită proprie (rude, clienţi, ucenici, mercenari, supuşi, slujbaşi etc..), întreţinută pe cheltuiala seniorului care îi angaja sau în serviciul căruia se puneau ei singuri (Cătălin Borangic, Marius Barbu, Incursiune în fenomenul ecvestru geto-dacic. Studiu de caz „zăbala de tip tracic”, în ACL, Timişoara, 2013, p. 39-40), prefigurând oarecum realităţi cu iz medieval, chiar dacă dinamismul epocilor este net diferit (Vlad Zirra, Latènezeitliche Trensen in Rumänien, în Hamburger Beitrage zur Archäologie, VIII, 1981, p. 147). Consider că sintagma seniori ai războiului reflectă mulţumitor structura politico-militară cercetată, mecanismele psiho-sociale şi militare care i-au generat fiind similare, indiferent de epocă.
4 O direcţie distinctă de experiment tehnologic cu implicaţii socio-istorice, având o evoluţie recentă şi rapidă, este cea a reenactment-ului. Nu există încă un termen convenabil şi consacrat în limba română care să denumească persoanele care fac reconstituire istorică, aşa cum există în alte limbi: reenactor (engleză), reconstituteur (franceză), rekonstructor (rusă) etc.. Activitatea de reenactment/reconstitution este de fapt o pasiune în care participanţii caută să reproducă, cât mai veridic, îmbrăcăminte, armament, meşteşuguri, comportament sau relaţii specifice unei secvenţe istorice. Totuşi, în ultimii ani s-a impus varianta reenactor, acceptată ca atare în toate mediile. Deşi a debutat ca activitate recreativă a unor amatori de istorie, tot mai des, reenactment-ul foloseşte arheologia experimentală, iar în rândurile sale activează numeroşi istorici şi arheologi. Astfel, prin activităţi specifice sunt probate şi consemnate numeroase informaţii concrete cu privire la diverse aspecte ale producerii artefactelor, dar mai ales despre relaţiile extrem de dinamice dintre obiecte şi creatorii lor. Aceste experienţe au determinat o serie de convenţii de autenticitate, asupra cărora nu voi insista acum, dar care depind de diferite niveluri de competenţă şi profesionalism ale reenactorilor sau a grupurilor de reconstituire istorică din care ei fac parte.
5 Fenomenul şi întreaga lui problematică, inclusiv latura economică, fac parte din teza de doctorat (Elite militare din secolele II a.Chr. – I. p.Chr. din spaţiul carpato-danubian), Şcoala de Doctorat a Academiei Române, Bucureşti.
6 Zenon Woźniak, Wschodnie pogranicze Kultury Lateńskiej, Wrocław–Warszawa–Kraków–Gdańsk, 1974, p. 86-138.
7 C. Borangic, Sica. Tipologie şi funcţionalitate, în NEMVS, IV, 7-8, 2009, p. 37-53.
8 Al.Vulpe, La nécropole tumulaire de Popeşti, în Thraco-Dacica, I, 1976, p. 193-215; Anton D. Velcu, Tezaurul militar dela Radovanu, în BMMN, I, 2, 1937, p. 52-57; Dragoş Măndescu, Cetăţeni, staţiunea geto-dacă de pe valea Dâmboviţei superioare, Editura Istros, Brăila, 2006, p. 26-29; I. H. Crişan, Necropola dacicǎ de la Cugir. Consideraţii preliminare, în Apulum, XVIII, 1980, p. 81-87; A. Rustoiu, V. Sîrbu, Iosif V. Ferencz, Mormântul tumular dacic de la Cǎlan (jud. Hunedoara), în Sargetia, XXX, 2001-2002, p. 111-127.
9 Astfel de vehicule, impropriu denumite „de luptă” sunt rare. Pe lângă câteva cazuri mai timpurii (Gogoşu, Gura Padinii?, Peretu), pentru epoca studiată acest gen de descoperiri se reduc la carul din tumulul II de la Cugir (I. H. Crişan, Necropola dacicǎ, p. 82-83), foarte puţin probabil utilizabil în acţiuni directe de luptă. Totuşi, prezenţa carelor reflectă, chiar acceptând doar funcţia lor ritualică, potenţa economică a familiei şi comunităţii războinicului. În literatura de specialitate mai este semnalat un caz, cel puţin discutabil, de prezenţă a unui car într-un context funerar aparţinând epocii şi elitei discutate. Este vorba despre descoperirea de la Radovanu, judeţul Călăraşi (A. D. Velcu, Tezaurul militar, p. 53). Al. Vulpe presupune că ar proveni de la un car (A. Vulpe, La nécropole, p. 208), opinie la care se raliază, cu rezerve, I.H. Crişan (I. H. Crişan, Spiritualitatea geto-dacilor, Editura Albatros, Bucureşti, 1986, p. 121) şi V. Sîrbu (Valeriu Sîrbu, Mormintele tumulare din zona carpato-dunăreană (sec.I î.Chr.-I d.Chr.), în Istros, 1994, p. 133-134), ipoteză greu de acceptat, dat fiind numărul mare de componente metalice ale unui astfel de vehicul, fiind improbabil ca doar o piesă, cu funcţionalitate incertă chiar în cazul carului, să se fi păstrat. Prezenţa unor elemente întregi sau fragmentare (pars pro toto?), poate semnifica statutul social al defunctului sau apartenenţa sa la o anumită categorie socială. Dincolo de aceste aspecte, existenţa şi utilizarea carelor de luptă nu este documentată în arealul nord-dunărean în epoca dacică, cu atât mai mult cu cât realităţile militare ale momentului depăşiseră concepţia tactică şi strategică unde acestea ar fi fost cu adevărat utile.
10 Pe lângă experienţa şi rezultatele personale, obţinute cu ocazia a numeroase exerciţii de arheologie experimentală şi activităţi de reconstituire istorică, am operat cu estimările rezultate din experienţele practice obţinute prin aceleaşi metode de către mai mulţi reenactori: Cătălin Teletin, Marius Ardeleanu, Adrian Borangic (Omnis Barbaria, Satu Mare), Marius Barbu, Mihai Andrei, Viorel Marton (Asociaţia Terra Dacica Aeterna, Cluj-Napoca), Nicolae Lupu (Asociaţia Ordinul Cavalerilor de Mediaş, Mediaş), Romulus Stoica (Asociaţia Ordinul Cavalerilor de Hunedoara, Hunedoara), Dumitru Rotariu (Asociaţia Arcaşii Liberi, Târgu Mureş), Augustin Nae (Bucureşti), precum şi a meşterului fierar Ioan Şchiau din Şeuşa, jud. Alba, cărora le mulţumesc pe această cale pentru contribuţii, informaţii şi pentru experienţele împărtăşite.
11 Alexander M. Speidel, Roman Army Pay Scales, în Journal of Roman Studies, vol. 82, 1992, p. 106, tab. 7.
12 C. Borangic, Războinici nord-dunăreni în armuri de zale (sec. II a. Chr.-sec. II p. Chr.) – partea I, în Terra Sebus, 3, 2011, p. 192.
13 Al. Vulpe, Vasile Căpitanu, Une tombe isolée de l`époque de La Téne á Răcătău, în Apulum, 1971, p. 158.
14 C. Borangic, Armuri de zale, meşteri şi ateliere în Dacia Preromană, în AMP, XXXIII, 2011, p. 124-136.
15 Al. Vulpe, La nécropole, p. 208.
16 Aurel Rustoiu, Metalurgia bronzului la daci (sec. II a.Chr. - sec. I d.Chr.). Tehnici, ateliere şi produse de bronz, în Bibliotheca Tracologica, XV, Bucureşti, 1996, p. 150.
17 Cristian I. Popa, Valea Cugirului – din preistorie până în zorii epocii moderne, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2011, p. 326- 327, Pl. 150/4. Obrăzarele coifului de la Cugir, din care numai unul mai este întreg (Fig. 2/c), au fost observate cu ocazia documentării asupra subiectului, piesele aflându-se în colecţia Muzeului Naţional al Unirii, Alba Iulia (inv. 4648).
18 Pasajul rezumă un studiu personal, amplu, asupra coifurilor utilizate în epoca dacică, aflat în manuscris. Astfel de coifuri sunt reliefate pe baza Columnei, reprezentând congeries armorum, probabil dintre cele mai reprezentative arme din prada de război. Alături de coifuri figurează armuri, lănci, scuturi, arcuri şi tolbe ornamentate, topoare şi berbeci de asalt, sǎbii de tip falx dacica şi spade (Fig. 3).
19 Un astfel de scut a fost descoperit intact, conservat datorită condiţiilor climatice specifice, la Dura Europos, un fort roman din Siria, datat în jurul anului 200 p.Chr. M. C. Bishop, J. C. N. Coulston, Roman Military Equipment: From The Punic War To The Fall Of Rome, B. T. Batsford Ltd, Londra, 1993, p. 149-151.
20 Cătălin-Petre Constantin, Piese de echipament defensiv la geto-daci. Umbo-uri de scut, Bibliotheca Musei Porolissensis, XIII, Identităţi culturale locale şi regionale în context european – Studii de arheologie şi antropologie istorică, In memoriam Alexandri V. Matei, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2011, p. 258.
21 Umbo-ul, cel mai adesea singura componentă păstrată mulţumitor din scut, a permis unele încadrări tipologice. Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavschi, Civilizaţia fierului la daci, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1979, p. 130; Constantin, Piese de echipament, p. 258-259.
22 Daniel Cioată, Războinici şi armament în Dacia. Sec. II a.Ch. – I p.Ch., Teză de doctorat, coord. Prof. univ. dr. Ioan Glodariu, Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Istorie şi Filozofie, Cluj-Napoca, 2010, mss.
23 Marcin Biborski, Miecze z okresu wpływów rzmskich na obszarze kultury przeworskiej, în Materialy Archeologiczne, 1978, p. 58- 94.
24 Mieczyslaw Domaradzki, Les épées en Thrace de la deuxiéme moitié du Ier millénaire avant notre ére, în Revue Aquitania, Supplement, 1, 1986, p. 230. Este interesant însă de semnalat că în spaţiul balcanic, inclusiv în Transilvania, s-au utilizat intens în epoca Bronzului un fel de spade lungi, de bronz, aşa numitele rapiere, folosite ca arme de împuns (şi mai rar de lovit), cel mai probabil în lupta călare sau din carul de luptă. Cu toate că există o sincopă între perioadele de utilizare ale ambelor tipuri de spade, un studiu separat nu ar fi inutil, din perspectiva tipului de conflict armat implicat şi a evoluţiei balcanice a acestor arme, legate aparent de utilizarea carului de luptă (folosit şi de celţi).
25 Polybiu, descriind bătălia de la Telamon (225 a.Chr.) dintre celţi şi romani, face observaţia că, după primul asalt, luptătorii celţi trebuiau să se retragă şi să-şi îndrepte spadele îndoite (Istorii, II, 33). Chiar dacă dezavantajul este pus pe seama calităţii inferioare a spadelor acestora, trebuie avută în vedere şi situaţia tactică, respectiv contactul dintre spade şi infanteria grea romană, defavorabilă armelor celtice.
26 Spada descoperită la Corneşti, judeţul Dolj. Dorin Popescu, Două descoperiri celtice din Oltenia, în SCIV, 1963, p. 401 (Fig. 4/a).
27 Spada descoperită la Callatis. Aurel Rustoiu, Mercenari „barbari” la Histria şi Callatis în sec. I a.Chr. Interpretări arheologice şi istorice, în Istros, X, 2000, p. 277.
28 Domaradzki, Les épées en Thrace, p. 231.
29 Zeno-Karl Pinter, Spada şi sabia medievalǎ în Transilvania şi Banat (secolele IX-XIV), Bibliotheca Brukenthal, VII, Sibiu, 2007, p. 20.
30 Clasificarea lăncilor este îngreunată de plaja mare de dimensiuni şi forme, diferenţierile ţinând cont de morfologia vârfului, de lungimea lamei şi a duliei, de existenţa sau lipsa nervurii mediane, de greutatea piesei şi nu în cele din urmă de funcţionalitatea concretă a armei. André Rapin, L’armament celtique en Europe: chronologie de son evolution technologique du V- e au 1er s. av. J.-C., în Gladius, 1999, p. 48. Analiza lăncilor şi suliţelor din mediul roman, mai bine documentate, nu a rezolvat nici ea satisfăcător, deocamdată, această problemă. Bishop, Coulston, Roman military, p. 53.
31 Un argument în plus îl constituie prezenţa războinicilor traci ilustraţi în arta sud-dunăreană, unde aceştia poartă frecvent câte două lănci, ceea ce adaugă consistenţă ipotezei acestei tactici de luptă, suficient de eficace ca să devină o tradiţie războinică, transformată de către imaginarul grecesc în temă de identificare etnică a tracilor (Ivan Marazov, Thracian warrior, Publishing House, Sofia, 2005, p. 36-39).
32 Glodariu, Iaroslavschi, Civilizaţia fierului, p. 132-134. Tipologizarea propusă acum 35 de ani (!) a rămas în vigoare nu atât prin faptul că ar fi rezolvat această problemă, oricum discutabilă, cu atât mai mult cu cât se bazează prioritar pe un nucleu de descoperiri din centrul regatului dac, ci din cauză că ulterior nu au mai fost făcute alte demersuri similare, situaţie valabilă la aproape toate categoriile de armament.
33 C. Borangic, Arheologie experimentală. Pumnalul de tip Sica, în ArheoVest, I, In Memoriam Liviu Măruia, Interdisciplinaritate în Arheologie şi Istorie, Timişoara, 7 decembrie 2013, JATOPress Kiadó, Szeged, 2013, p. 828.
34 Horea Pop, C. Borangic, Cuţite de luptă dacice descoperite în nord-vestul României, în Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”. Armament şi armată în Dacia preromană şi romană, 2009, p. 35.
35 Thucydides, Războiul peloponesiac, II, 96.
36 Vârfurile de săgeţi din os produc răni mai puţin adânci, dar largi, ceea ce presupune utilizarea lor preferenţial pentru vânătoare (desigur şi datorită capacităţilor reduse de penetrare a echipamentului defensiv şi a costurilor reduse de fabricare). Şi arcurile aveau o utilizare duală, fiind indispensabile şi la vânătoare şi în campaniile militare.
37 Un caz aparte îl reprezintă o piesă metalică tubulară descoperită în tumulul II de la Cugir, identificată drept „placajul de fier al unui de arc” (I. H. Crişan, Lăcaşul princiar de la Cugir, în Magazin istoric, 1, 1980, p. 7). Arcurile nu conţin componente metalice – cu atât mai puţin tuburi – astfel că ipoteza prezenţei arcului în mormintele princiare de la Cugir nu se susţine deocamdată.
38 Vulpe, La nécropole, p. 201, fig. 11/6.
39 Folosirea arcurilor de către geţi şi daci este amintită de Herodot (Istorii, IV, 94); Horaţiu (Ode, III, 6, 13-16); Ovidiu (Tristele, V, 7, 9-20; Scrisori din Pont, IV, 3, 51-52; IV, 9, 75-108; Ibis, 137-139); Silius Italicus (Punicele, I, 25).
40 Aceste subiecte au fost detaliate într-un articol de publicistică istorică (C. Borangic, Făuritori de arme. Metalurgia nord-dunăreană între necesitate şi specializare, în De Antiqvitate, 7, 2013, p. 14-56, cu bibliografia), din care am extras şi reevaluat câteva consideraţii necesare contextualizării temei de faţă.
41 E. Iaroslavschi, Statutul social al metalurgiştilor daci, în C. Gaiu, C. Găzdac (ed.), Fontes Historiae. Studia in Honorem Demetrii Protase, Bistriţa – Cluj Napoca, 2006, pp. 257-264.
42 Nu avem nici o informaţie referitoare la costul unui cal aparţinând aristocraţiei dacice, dar, în ciuda numărului mare de călăreţi, acesta nu putea fi foarte ieftin. Pentru a face o paralelă aproximativă, ne putem raporta la costul unei vite tranzacţionate pe limes-ul nordic (A.K. Bowman, R. S. O. Tomlin, K. A. Worp, Emptio Bovis Frisica the „Frisian Ox Sale Reconsidered”, în Journal of Roman Studies, 2009, p. 156-170). Preţul bovinei, respectiv 115 denari, a fost desigur mai mic decât al unui cal, fie el şi ordinar (pentru calităţile cailor de elită, vezi Borangic, Barbu, Incursiune, p. 38-39), astfel că suma, evident sub valoarea unei cabaline, oferă un indiciu rezonabil – tranzacţia fiind consemnată la graniţă, în anul 28 p.Chr. – chiar dacă vag, asupra preţului unui cal în lumea barbară. Un alt indiciu ar fi costul unui catâr, respectiv 130 de denari, pe piaţa de la Pompeii (Robert Etienne, Viaţa cotidiană la Pompei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 203).
43 Criton vorbeşte despre cei puşi peste cei care munceau <pământul> cu boii, alţii dintre cei din jurul regelui, erau rânduiţi <să se îngrijească> de fortificaţii. Criton, Geticele, 5, 2, (Lexiconul Suidas), în Izvoare privind istoria Romîniei, I, Bucureşti, 1964, p. 507.
44 Zoe Petre reia tematica structurii societăţii geto-dacice, în dezacord cu opiniile istoriografiei anterioare şi sugerează credibil, fără a insista însă, existenţa unei mase de proprietari liberi, cu atribuţii în principal economice şi doar ocazional militare (Zoe Petre, Practica nemuririi, Polirom, Iaşi, 2004, p. 260).
45 Etienne, Viaţa cotidiană, p. 206.
46 Speidel, Roman Army, p. 106, tab. 7.
47 Suma este teoretică, ea exprimând de fapt o valoare economică, posibil constituită din plăţi efective, drepturi, înlesniri, concesii, recompense etc..
48 Ar trebui remarcat că, în ciuda dezvoltării tehnologiilor metalurgice în Evul Mediu occidental, costurile principalelor piese de armament au fost echivalate cu 45 de vaci – din care 12 numai pentru cal. Cf. Lex Ribuaria, XXXVIII, 11.
49 Plinius Secundus, Epistulae, VI, 25, 2-3.
50 Mariana Cristina Popescu, Aspecte sociale privind meşteşugul olăritului în Dacia peromană, în Daco-geţii. 80 de ani de cercetări arheologice sistematice la cetăţile dacice din Munţii Oraştiei, Adriana Pescaru, Iosif V. Ferencz (ed.), Editura Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane, Deva, 2004, p. 289.
51 Iaroslavschi, Statutul social, p. 257-264.
52 Aurel Rustoiu, Rǎzboinici şi societate în aria celticǎ transilvǎneanǎ. Studii pe marginea mormântului cu coif de la Ciumeşti, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2008, p. 116-117.
53 Cantitatea de monedă, nominală sau imitată, existentă în special în zona intracarpatică este impresionantă nu numai prin număr, ci şi prin varietate. Mihai Gramatopol, Arta monedelor geto-dacice, Editura Meridiane, Bucureşti, p. 43 (Fig. 4).
54 Mircea Eliade, Făurari şi alchimişti, Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 87-111.
55 Borangic, Făuritori, p. 45-51. Metalurgii au beneficiat de întreaga consideraţie socială, fiind percepuţi ca elementele de bază ale producţiei de armament. Fără îndoială, această situaţie îmbina considerentele magico-religioase cu cele practice, la care adăugăm faptul că de pe urma acestor producători urmele arheologice sunt consistente. Privind lucrurile prin prisma pragmatismului este la fel de posibil ca şi alte categorii de meşteri sau meserii să fi avut partea lor de consideraţie socială, spre exemplu fabricanţii de arcuri, arme a căror construcţie nu era simplă şi nici la îndemâna oricui.
56 Sau echivalentul – cca. 23 kg argint (greutatea unui denar, în anul 63 p.Chr., era de 3,4 grame) ori 33.600 kg grâu (la o medie de 5 sesterţi/modius). Aceste valori ar putea constitui pragul minim.
57 Acestor cheltuieli li se adăugau cele legate de construcţia şi întreţinerea sediului, indiferent de mărimea acestuia.
58 O discuţie privitoare la resursele economice ale unui senior local în C. Borangic, Tarabostele de la Cetăţeni, în Argesis, 2013, p. 17-26.
59 Cu toate că în structurile sociale barbare – unde meritocraţia era o caracteristică a mentalităţilor războinice, în detrimentul descendenţei – organizarea periodică a unor incursiuni în teritoriile vecine era o obligaţie de confirmare a liderilor, ele aveau, evident, şi o importantă componentă economică.
60 Borangic, Arheologie experimentală, p. 829-830.
61 Aurel Rustoiu, Războinici şi artizani de prestigiu în Dacia preromană, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2002; Valeriu Sîrbu, Oameni şi zei în lumea geto-dacilor, Editura C2 Design, Braşov, 2006; Gelu Florea, Dava et Oppidum. Débuts de la genèse urbaine en Europeau deuxième âge du Fer, Académie Roumaine, Centre d’Études Transylvaines, Cluj-Napoca, 2011.

Abstract

THE HYPOTHETICAL VALUE OF THE MILITARY EQUIPMENT OF A DACIAN WARLORD


The present paper is trying to assemble a series of results obtained through reenacting and craft experimental activities, and by connecting the results to well-known historical facts. The multiple experiments indicate an amount of about 7.000-7.500 denarii as an equivalent for the value of the complete set of equipment: sword with sheath, shield, spear, bow, arrows and quiver, dagger, chain mail, helmet, clothing, footwear, adornments, and a saddled horse.

The equipment production and maintenance costs imply a large volume of work and varied resources such as artisans, journeymen, time and raw materials. All these costs were at the time quite consistent and can be substantiated by the discovery of various amounts of coins. The quantity of local-made weaponry reveals a very vivid handicraft industry, pointing to a high intensity of military activities (campaigns, confrontations, war preparations, garrisons etc.) implying the existence of a war-controlled economy together with the required specializations.

It might be useful to ask ourselves if the Geto-Dacians reached a particular level of specialization in military equipment production. In a strongly hierarchical society, animated by an intense fighting spirit, the „weaponry craftsmen” guild must have stood at the bottom of the warrior elite as a decisive contributor for casting its power and authority throughout the territory. The results so far point to the conclusion that the Geto-Dacian society had reached an economic level capable of supporting a military caste, perfectly capable to manage and support its human and material resources.

Translation by C. Mitar


Keywords: Experimental Archaeology, military elite, Geto-Dacians, equipment, economic value
Cuvinte cheie: arheologie experimentală, elită militară, geto-daci, echipament, valoare economică

Rezumat
Prezentul studiu încearcă să concentreze o serie lungă de rezultate obţinute prin activităţi experimentale, ale unor reenactori şi meşteri populari, conectând rezultatele la realităţile istorice studiate.
În urma multiplelor experimente efectuate, a rezultat o sumă de aproximativ 7.000-7.500 de denari ca fiind echivalentul valorii întregului echipament compus din spadă cu teacă, scut, lance, arc cu săgeţi şi tolbă, pumnal, armură de zale, coif, îmbrăcăminte, încălţăminte, podoabe, cal cu harnaşament.
Costurile de producţie şi de întreţinere a echipamentului implicau un volum mare şi divers de resurse (meşteri, calfe, timp, infrastructură, materiale şi materii prime). De asemena cumulau o serie de costuri consistente, parţial vizibile în cantitatea mare de monedă diversă existentă, în spaţiul discutat. Cantitatea de armament existentă, de factură locală, relevă o industrie manufacturieră efervescentă, iar intensitatea atestată a activităţilor militare (campanii, confruntări, pregătiri, garnizoane etc..) implică existenţa unei economii de război controlate, cu specializările necesare.
Poate este util să ne întrebăm dacă geto-dacii nu au dispus de un anumit grad de specializare în producţia de echipament militar. Într-o societate ierarhizată, animată de un puternic spirit războinic, breasla „făuritorilor de arme” trebuie să fi stat la baza elitei războinice, contribuind decisiv la proiectarea în teritoriu a puterii şi autorităţii acesteia. Oricum rezultatele converg spre concluzia că întrega societate geto-dacică ajunsese la un nivel la care putea susţine economic casta militară, iar aceasta, la rândul ei, gestiona eficient resursele umane şi materiale de care dispunea.

Abrevieri
ACL – Acta Centri Lucusiensis, revista Centrului de Studii DacoRomanistice Lucus, Timişoara.
AMP – Acta Musei Porolissensis. Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău.
Apulum – Apulum, Acta Museii Apulensis, Buletinul Muzeului regional Alba Iulia (din 1992, Muzeul Naţional al Unirii).
Argesis – Argesis. Studii şi Comunicări, Muzeul judeţean Argeş, Piteşti.
BCŞS – Buletinul Cercurilor Ştiinţifice Studenţeşti, Alba Iulia.
BMMN – Buletinul Muzeului Militar Naţional, Bucureşti, 1937-1942.
Istros – Istros, Buletinul Muzeului Brăilei.
Nemvs – Nemvs, Revista Asociaţiei Culturale Sarmizegetusa, Alba Iulia.
Sargetia – Sargetia, Acta Musei Devensis, Buletinul Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane, Deva.
SCIV(A) – Studii şi cercetări de istorie veche (din 1974, Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie), Bucureşti.
Terra Sebus – Terra Sebus, Acta Musei Sabesiensis. Muzeul Municipal „Ioan Raica”, Sebeş.


BIBLIOGRAFIE:


Apărut în Buletinul Cercurilor Ştiinţifice Studenţeşti. Arheologie, istorie, muzeologie, Nr.20, Ed. Mega, Alba Iulia, 2014, coord. Ileana Burnichioiu, p.35-67.