Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (6)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (40)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (356)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

ALECSANDRI VASILE - ROMÂNII ŞI POEZIA LOR

Articol publicat pentru prima oară în anul 1850, în revista Bucovina.
Dlui A. Hurmuzachi, redactorul foaiei Bucovina

I
În trecerea mea prin Bucovina, am petrecut cu tine câteva zile, de a căror plăcere îmi aduc ades aminte. Multe am vorbit noi atunci despre aceste frumoase părţi ale Europei, care se numesc Ţările Româneşti, şi despre poporul frumos ce locuieşte în sânul lor. Aprinşi amândoi de o nobilă exaltare, deşi poate cam părtinitoare, am declarat într-o unire că patria noastră e cea mai drăgălaşă ţară din lume, şi neamul românesc unul din neamurile cele mai înzestrate cu daruri sufleteşti!
Ce puternice simţiri se deşteptaseră atunci în noi, la dulcele şi sfânt nume de patrie! Ce entuziasm măreţ ne cuprinsese la falnicul nume de român! Cât eram de veseli; cât eram de fericiţi atunci!
Îţi aduci şi tu aminte?
În ceasurile acele de scumpă nălucire, munţii noştri ni se păreau cei mai nalţi şi mai pitoreşti de pe faţa pământului; văile noastre, cele mai îmbelşugate cu holde şi cu flori; apele noastre, cele mai limpezi; cerul nostru, cel mai senin; fraţii noştri de la munte, cei mai voinici şi copilele românce, cele mai frumoase la privit, cele mai drăgălaşe la iubit decât toate zidirile lui Dumnezeu.
În ceasurile acele de patriotică pornire, oricare faptă istorică a strămoşilor creştea în închipuirea noastră cu proporţii uriaşe; oricare faptă vitejească a vreunui român din zilele noastre, fie măcar hoţ de codru, ne insufla o tainică mândrie; orice se atingea, într-un cuvânt, de România: obiceiuri naţionale, port naţional, dansuri naţionale, cântece naţionale... toate aprindeau în sufletele noastre o electrică scânteie şi ne făcea să zicem cu fală:
Sunt român! şi tot român
Eu în veci vreau să rămân!
România să trăiască
Şi-n veci steaua să-i lucească!
În ceasurile acele de sperări măgulitoare, presimţirile inimii noastre, pătrunzând veacurile, vesteau României un viitor măreţ, şi, prin negurile aurite ale acelui viitor, sufletul nostru întrevedea umbre de eroi români mişcându-se pe câmpul gloriei, precum odinioară Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Zăream noi, ca printr-un vis, ţările noastre ajunse iar[...]n vechea lor putere, şi naţia noastră ridicată iarăşi printre cele mai însemnate naţii ale lumii.
O! vis dulce! o! vis nepreţuit! care tânăr, cu inimă adevărat românească, nu s-a înfrăţit cu tine o dată măcar în viaţa lui? care tânăr nu te-a dezmierdat cu dragoste într-această epocă în care toate popoarele se deşteaptă la soarele civilizaţiei şi al libertăţii?!
O! vis poetic! o! vis mântuitor! arată-te ades în ochii românilor şi le insuflă credinţa că tu te vei împlini. Spune-le că Dumnezeu le-a dat tot ce le trebuie pentru ca să se facă vrednici de numele lor de români: pământ bogat, spirit deştept, inimă curată, minte dreaptă şi o răbdare destoinică de a-i face să izbutească la oricare ţel, cât de greu.
Spune-le că un popor care, supus fiind veacuri întregi la tot soiul de întâmplări crude, ştie să-şi apere naţionalitatea ca românul, păstrându-şi, ca dânsul, năravurile, portul, limba şi legea părinţilor; că un popor ca acela este menit a se urca pe treaptă cât de naltă; că un popor ca dânsul este chemat la o soartă măreaţă şi vrednică de el.
Spune-le că stejarul deşi se usucă, trunchiul său rămâne tot puternic; şi că din a sa tulpină cresc alţi stejari nalţi ca el şi ca el puternici!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Mie mi-e drag românul şi ştiu a preţui bunătăţile cu care l-a dăruit natura. Mi-e drag să-l privesc şi să-l ascult, căci el e simplu şi frumos în înfăţişarea lui; căci e curat, înţelept, vesel şi poetic în graiul său.
Îmi plac obiceiurile sale patriarhale, credinţele sale fantastice, dansurile sale vechi şi voiniceşti, portul său pitoresc care, la Roma, se vede săpat pe coloana lui Traian, cântecele sale jalnice şi melodioasele şi mai ales poeziile sale atât de armonioase!
Eu îl iubesc şi am multă sperare într-acest popor plin de simţire, care respectează, care-şi iubeşte pământul şi care, fiind mândru de numele său de român, îl dă ca un semn de cea mai mare laudă oricărui om vrednic, oricărui viteaz, fie măcar de sânge străin.
Am multă sperare într-acest neam a cărui adâncă cuminţie e tipărită într-o mulţime de proverburi, unele mai înţelepte decât altele; a cărui închipuire minunată e zugrăvită în poveştile sale poetice şi strălucite ca înseşi acele orientale; al cărui spirit satiric se vădeşte în nenumăratele anecdote asupra tuturor naţiilor cu care s-a aflat el în relaţie; a cărui inimă bună şi darnică se arată în obiceiul ospeţiei, pe care l-a păstrat cu sfinţenie de la strămoşii săi; al cărui geniu, în sfârşit, luceşte atât de viu în poeziile sale alcătuite în onorul faptelor măreţe. Şi spre dovadă:
Care din noi nu a fost legănat în copilăria sa cu dulcele cântec de Nani, puiule şi cu poveşti pline de zmei ce alungă pe Făt-logofăt, cu o falcă în cer şi cu una în pământ?
Care nu a fost îngrozit cu numele de strigoi, de tricolici, de stahii, de rusalii, de babe-cloanţe, care ies noaptea din morminte şi din pivniţe pentru spaima copiilor nesupuşi?
Care nu a râs şi nu râde încă ascultând întâmplările ţiganilor ce şi-au mâncat biserica sau a jidanilor prin codrul Herţei, sau a sârbilor pe malul Dunării, sau a nemţilor care au degerat de frig în Moldova, zicând că le era kald? ş.c.l.
Cine, ajungând noaptea la o casă ţărănească, a întrebat: bucuros la oaspeţi? şi n-a auzit îndată: bucuros! sau trecând pe lângă o masă de ţărani, a zis: masă bună! fără a fi poftit îndată la dânsa? sau, fiind faţă la o nuntă din sat, n-a fost cinstit de cuscrii voioşi şi nu s-a încredinţat de respectul tinerilor către bătrâni?
Cine a intrat la vorbă frăţeşte cu locuitorul de la câmp şi nu s-a mirat de ideile, de judecăţile lui şi nu a găsit o mare plăcere a asculta vorba lui împodobită cu figuri originale? De pildă:
Vrea să grăiască de un om bun? El zice: E bun ca sânul mamei.
De un om nalt şi frumos? E nalt ca bradul şi frumos ca luna lui mai.
De un om rău? Are maţe pestriţe.
De un om urât? Urât tată a avut.
De un om prost? El socoate că câte păsări zboară, toate se mănâncă.
De un isteţ? Scoate pe dracul din pământ.
De o femeie frumoasă? E ruptă din soare.
De un întrebuinţat mic? Om cu trei parale în pungă şi cu piept de o mie de lei.
De un lăudăros? Intră în doi ca în doisprezece, şi nu-l scot nici douăzeci şi patru.
De un tânăr cu părul alb? L-au nins devreme.
Ş.c.l., ş.c.l., ş.c.l.
Cine s-a amestecat printre flăcăi şi fete la clacă sau la şezătoare şi n-a petrecut ceasuri de mulţumire auzind glumele tinerilor, păcălirile lui Pâcală şi Tândală, poveştile lui Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne şi ale lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, istoria văcarului care s-a mâniat pe sat şi mai ales cimiliturile propuse fetelor ca să le ghicească?
Cui nu-i place să vadă alergând pe un şes întins o poştă românească cu opt cai? Caii aleargă cât le apucă piciorul; postaşii chiuiesc cât îi ţine gura, pocnind necontenit din harapnice, şi căruţa sau caleaşca ce coboară văile, trece podurile, suie dealurile cu repejunea drumului de fier... din Austria. Tot drumul e un vârtej spăimântător în care călătorul are prilej de a-şi vedea capul frânt de zece ori pe ceas; dar n-aibă frică el, căci, deşi drumurile sunt rele, deşi caii sunt mici, deşi hamurile sunt slabe, deşi, într-un cuvânt, primejdiile sunt multe, postaşii români sunt dibaci, sunt voinici. Fie noapte oarbă, fie glod, fie costişă, fie vale sau prăpastie... n-aibă grijă călătorul când postaşul îi zice: Nu te teme, domnule, că eşti cu mine!
Cine a văzut o horă veselă învârtindu-se pe iarbă la umbra unui stejar, sau dansul vestit al căluşăilor, sau munteneasca, sau voiniceasca şi s-a putut opri cu sânge rece în faţa acelor veselii ale poporului atât de vii, atât de caracteristice?
Şi, mai cu seamă, care român nu şi-a dorit patria cu lacrimi, când s-a găsit în străinătate? şi care nu se simte pătruns de o jale tainică şi nesfârşită, când aude buciumul şi doinele de la munte?
O! trebuie să nu aibă cineva nici o picătură de sânge în vine, nici o scânteie de simţire în inimă, pentru ca să nu se înduioşeze la priveliştea patriei sale şi să nu iubească pe fratele său, poporul român.
Aruncă-ţi ochii la oricare român, şi-l vei găsi totdeauna vrednic de figurat într-un tablou.
De va şedea lungit pe iarbă, la poalele unui codru; de va sta pe picioare, rezemat într-un toiag, lângă o turmă de oi; de va sălta în horă, vesel şi cu pletele în vânt; de se va coborî pe o cărare de munte, cu durda sa pe spinare; de se va arunca voiniceşte pe un cal sălbatic; de va cârmui o plută de catarguri pe Bistriţă sau pe Olt ş.c.l.; ... oricum l-îi privi, fie ca plugar, fie ca cioban, fie ca postaş, fie ca plutaş, te vei minuna de fireasca frumuseţe a pozei lui şi te vei încredinţa că un zugrav n-ar putea nicăieri să-şi îmbogăţească albumul mai mult şi totodată mai lesne decât în ţările noastre.
Vezi-l pe român când vine primăvara, cum i se umple sufletul de bucurie! cum îi creşte inima în piept ca frunza în pădure! cu câtă mulţumire el cată la noua podoabă a naturii ce acoperă locul naşterii sale, cu câtă veselie el vede luncile înverzite, câmpiile înflorite, holdele răsărite!
Românul se renaşte cu primăvara! El întinereşte cu natura, căci o iubeşte cu toată dragostea unui om primitiv. De aceea şi toate cântecele lui încep cu frunză verde. Lui îi place să se rătăcească prin desişul pădurilor; îi place să pocnească şi să cânte din frunze; îi place să-şi puie flori la pălărie, să asculte cântecele păsărilor şi să zică atunci câte o doină de jale, de dragoste sau de hoţie.
Pentru dânsul primăvara este un timp de simţiri puternice şi ademenitoare. Gingaşele flori ale câmpului îi aduc aminte de copile românce cu ochii mari şi vioi, cu feţe rotunde şi albe, cu guriţe rumene şi glumeţe, şi atunci, fără de voie, el începe a cânta:
Frunză verde sălcioară!
Puiculiţă bălăioară,
Vin' degrabă pân' te-aştept
Să te strâng în braţ' la piept...[1] sau:
Hai, Ileano, la poiană,
Să săpăm o buruiană,
Buruiana macului,
Ca s-o dăm bărbatului...[2] sau:
Pentru tine le fac toate,
Ş-apoi zici că nu se poate!...
Dar totodată desimea înverzită a codrilor, prin care şerpuiesc şi se pierd tainice potici, deşteaptă în inima lui un dor ascuns de voinicie şi îl îndeamnă a zice:
Frunza-n codru s-a desit;
Sufletu-mi s-a răcorit!
Hai, voinice, la ponoară
Păn' ce-i iarba crudişoară,
Unde calci,
Urmă nu faci;
Unde şezi,
Nu te mai vezi...
sau:
Rămâi, taică,-n veselie;
Eu mă duc în haiducie!
Şi dacă acele doruri ale inimii sale se împlinesc, dacă norocul îi aduce în braţe o puicuţă bălăioară, el îi jură în cosiţe c-a s-o ieie de nevastă şi s-o ţie tot pe braţe şi la sân cât a trăi cu dânsa.
Şi dacă întâmplările îl aduc a se face voinicel cu tăişul de oţel, el nu merge în haiducie numai pentru dorinţa de a câştiga bani, ci pentru că simte în sineşi un îndemn neînvins către o viaţă de lupte şi o ur[...]mpăcată împotriva ciocoilor.
Şi la aceasta avem martori înseşi cântecele lui:
Măi stăpâne, măi stăpâne!
Nu-ţi tot bate joc de mine,
Că-a veni vara ca mâine,
Şi te-oi prinde-n lunca mare...[3] ş.c.l.
sau:
Ah! duşmane de ciocoi!
De te-aş prinde la zăvoi,
Să-ţi dau măciuci să te moi,
De piele să te despoi... [4] ş.c.l.
El se duce la hoţie pentru ca să vânture ţara şi să-i iasă vestean lume, şi s[...]ndrăgească nevestele, şi să-l binecuvânteze săracii, şi să se facă, într-un cuvânt:
Păunaşul codrilor,
Voinicul voinicilor,
Drăgălaşul mândrelor,
Şi groaza ciocoilor.[5]
Acesta este visul care frământă închipuirea lui! acesta este dorul care îi arde sufletul! Cât pentru averi, el cum le câştigă aşa le şi răspândeşte. Banii luaţi din chimirul bogatului trec în mâna săracului, căci românul, deşi se face hoţ, el nu trece cu vederea pe cei ce-i poate ajuta la nevoie.
Bujor, Codreanu, Voicu, Tunsul şi alţi hoţi de demult şi din vremile noastre nu întâlneau sărman nenorocit fără a-i da bani să-şi cumpere boi; nu vedeau văduvă săracă fără a-i face bine. De aceea, poporul nostru a avut totdeauna o simpatie nemărginită pentru voinici. El îi găzduieşte, îi cântă, îi admiră şi îi tânguieşte amar când ei pică în mâna potirei.
În ochii poporului hoţul este un erou la ale căruia fapte şi nenorociri el se interesează ca la un copil al său. Amândoi se iubesc unul pe altul, se ocrotesc la vreme de nevoie şi sunt uniţi prin o strânsă legătură de aceleaşi simţiri şi de acelaşi interes, poate.
În urmare, cele mai frumoase cântece sunt alcătuite de popor în iubirea şi în pomenirea hoţilor; cele mai frumoase româncuţe se îndrăgesc după dânşii, căci tot au mai rămas la românii de astăzi oarecare slabe aduceri-aminte de dumnezeii romanilor celor vechi, Venus şi Mars, care se iubeau împreună în Olimp.
Dar spre o mai deplină încredinţare de acea iubire frăţească ce au hoţii şi poporul între ei, să cercetăm în treacăt cântecele, poeziile alcătuite de improvizatori şi care sunt ştiute în toată românimea. Aceste cântece au îndoitul merit de a cuprinde în sânul lor şi notiţe istorice, şi flori de poezie vrednice de a atrage admirarea noastră.
În vremea lui Matei Ghica V. V. se arată la Movilău un hoţ vestit, anume Codreanu... Să vedem în ce chip îl descrie cântecul poporal:
Mult e mândru, sprintenel,
Cel voinic, cel voinicel,
Şi tot cată-un roibuleţ,
Roibuleţ cu părul creţ
De-a lui Codrean drăguleţ.[6]
Care mumă poate să-şi dezmierde copilul cu mai multă dragoste?... Pentru poporul român, Codreanu nu e numai un voinic, ci un voinic iubit, un voinic frumos, un voinicel mândru şi sprintenel!
Hoţul îşi găseşte în sfârşit un cal după inima lui, se aruncă pe el şi...
Trei rugine că-i trăgea,
Astfel roibul mi-şi fugea...
Văile se limpezea!
Ce descriere poate fi mai simplă, mai energică şi mai poetică?
Care cuvânt din limba noastră poate arăta o icoană mai lămurită de iuţeala calului şi de repejunea fugii lui, decât limpezirea văilor?
Poezia românilor este o comoară nesfârşită de frumuseţi originale, care dovedesc geniul poporului.
Codreanu, după multe izbânzi, întinde masă mândră în rediul Breazului, deasupra Copoului, chiar în faţa Iaşului:
Şi mi-şi bea şi veselea;
De potiră nici gândea!
Este de însemnat că în toate baladele voiniceşti se găsesc aceste două versuri. De unde vine asta? şi ce dovedeşte repetarea lor?
Hoţul e atât de sigur în puterea lui că nu-i pasă de nimic; dar poporul care se îngrijeşte de viaţa lui şi care, ştiind că potira îi este cea mai aprigă duşmană, prevede soarta ce-l aşteaptă din pricina nepăsării sale, poporul, zic, îl tânguieşte amar prin acele două versuri, şi adeseori, nemaiputând stăpâni presimţirea şi grija sa, îl îndeamnă pe hoţ să se ferească de duşmani şi îi zice:
Bea, voinice, şi nici prea,
Că-i potira ici-colea!
Să ne întoarcem însă iarăşi la Codreanu. Pe la mijlocul mesei, iată că soseşte potira şi-l înconjoară.
Iară el cum o vedea,
Plosca la gură punea,
Şi mai tare-nveselea.
Arnăuţii îi zicea:
"Dă-te, Codrene, legat,
Să nu te ducem stricat."
Iar Codrean le răspundea:
"Mielu-i gras, ploscuţa-i grea;
De sunteţi niscaiva fraţi,
Iată masa şi mâncaţi!"
Răspuns falnic şi caracteristic! În el e zugrăvită natura întreagă a hoţului român: fală, nepăsare, voinicie şi dărnicie.
Ei pistoalele-şi scotea
Şi-n Codrean le slobozea!
Pieptul lui Codrean sărea...
Iar el rănile-şi strângea,
Plumbii din carne-şi scotea,
Cu ei durda-şi încărca,
Şi din gură-aşa striga:
"Alelei! tâlhari păgâni,
Cum o să vă dau la câini,
Că de-atâta sunteţi buni!"
Codrean durda-şi întindea
Şi-n plin durda lui pocnea.
Potiraşii jos cădea,
În sânge se zvârcolea...
În cât se atinge de faptele eroului său, poporul nu trece nimică cu vederea. Îi place să descrie toate mişcările lui şi să rezică toate cuvintele sale:
Iar Leonti Arnăutul,
Înghiţi-l-ar pământul!
Nasturi de-argint că scotea,
În puşcă mi-i ascundea,
Şi-n Codrean îi slobozea...
Pe Codrenaş mi-l rănea!
Iată, în sfârşit, cele mai puternice dovezi de simţirile poporului pentru haiduci. Începutul şi sfârşitul acestei strofe cuprind toată inima lui:
Iar Leonti Arnăutul,Înghiţi-l-ar pământul!
Blestem şi ură asupra duşmanului, asupra învingătorului dragului său Codrenaş! Pe Codrenaş mi-l rănea!
Acest MI-L este un poem întreg de dragoste, de jale şi de desperare.
Să vedem acum ce fel răspund hoţii la atâta iubire şi ce fac ei ca să o câştige? Faptele lor voiniceşti sunt în adevăr destoinice a minuna închipuirea poporului, dar prin care fapte ei ştiu a atrage aşa de bine simpatia lui? Să cercetăm dar iarăşi cântecele lor şi ne vom tălmăci lesne acea problemă. Iată ce găsim în baladele celor mai mulţi hoţi de codru şi de drumul mare:
Tot acel Codrean de care am vorbit mai sus, după ce se luptă ca un leu, e prins, legat şi dus spre cercetare înaintea domnului Matei Ghica:
- Măi Codrene, voinicele,
Spune tu domniei-mele,
Mulţi creştini ai omorât,
Cât în ţară mi-ai hoţit?
- Domnule, măria-ta,
Jur pe Maica Precista!
Eu creştini n-am omorât
Cât în ţară-am voinicit.
Om bogat de întâlneam
Averile-i împărţeam;
Iar de-ntâlneam săracul,
Îmi ascundeam baltagul,
Şi-n chimir mâna băgam
Şi de cheltuială-i dam.
Cântecul lui Bujor zice:
Frunză vedrde de lior,
Răsărit-a un bujor,
La ciocoi îngrozitor
Şi la săraci de-ajutor.
Voicu, întrebat de judecători şi cercetat despre averile ce adunase el în vremea hoţiei lui, răspunde aşa:
Averile nu voi da.Că pe Voicu-ţi spânzura,Şi voi galbeni-ţi lua,Cu cărţile îţi juca,Cu droştile îţi primbla,Cu muierile-ţi mânca.I-am ascuns pe la copaci,Să-i găsească cei săraci,Să-şi cumpere boi şi vaci!
Destule sunt aceste pilde ca să ne arate totodată şi caracterul voinicesc al hoţilor români, şi caracterul iubitor şi recunoscător al poporului român, şi în sfârşit caracterul original al geniului său poetic.

(Bucovina, 1849)

II
Eu fac întocmai ca neguţitorii de pietre scumpe, care când îţi arată vreun briliant minunat se simt fără voie îndemnaţi a rosti mii de laude asupră-i, deşi el însuşi se recomandă destul ochilor prin frumuseţile sale. Nu pot să-ţi trimit vreo baladă mai însemnată fără a o întovărăşi de câteva rânduri pline de entuziasm pentru dânsa. Ce să fac?... M-am înamorat de poezia poporală ca de o copilă din Carpaţi, tânără, mândră, nevinovată şi aşa de frumoasă că, după cum zice vorba românească, pe soare ai putea căta, iar pe dânsa, ba! Iată dar că, dezvelind astăzi la lumina soarelui comoara nesfârşită a poeziei româneşti, aleg din colecţia baladelor şi a cântecelor ce am adunat prin munţii şi văile Moldovei trei balade şi câteva hore destinate a apărea în coloanele foaiei Bucovinei. Cea dintâi baladă este a lui Mihu copilul.
Acest Mihu este un adevărat cavaler-trubadur din veacul de mijloc. Voinic vânturel de ţară şi gingaş cântăreţ, el trezeşte codrii vechi, trecând ca o nălucă înarmată prin desişul lor, pe la ceasul când toată suflarea doarme, pe la miezul nopţii!
Mult e frunza deasă,
Noaptea-ntunecoasă,
Şi calea pietroasă.[7]
Zice balada, dar lui Mihu nu-i e grijă nici de fantasmele spăimântătoare ale întunericului, nici de fiarele crude ale codrului. El merge voios pe murguşoru-i mic care, când se urca la dealul
Bărbat şi călca în piatră,
Piatra scăpăra,
Noaptea lumina,
Noaptea ca ziua!
Se duce Mihul meu dezmierdând codrii prin dulceaţa unui cântec armonios, unui cântec de voinic ce suna aşa de duios, încât mult în urmă-i codrii vuiau tainic şi se clătinau ca la suflarea unui geniu nevăzut.
Şi tot merge, merge,
Ş-urma li se şterge
Printre frunzi căzute,
Pe cărări pierdute.
În zadar calul său cearcă a lăsa drumul şi a apuca colnicul! În zadar murgul năzdrăvan zice:
Că s-aţin pe-aici
Patruzeci şi cinci,
Cincizeci fără cinci
De haiduci levinţi,
Duşi de la părinţi
De când erau mici.
Mihul nu-şi numără duşmanii niciodată; lui nu-i pasă de-ar fi patruzeci şi cinci, cincizeci fără cinci, de-ar fi chiar haiduci levinţi; de-ar fi chiar duşi de la părinţi de când erau încă mici; de-ar fi, într-un cuvânt, acei duşmani, lipsiţi de orice simţire omenească, ca fiinţe ce de mult s-au depărtat de la izvorul îndulcitor al inimii omeneşti, de la sânul părintesc, Mihu răspunde cu fală:
Murgule, te lasă
Istor braţe groase,
Groase şi vânoase;
Istuia piept lat,
Lat şi-nfăşurat;
Istui păluşel,
Tăiuş de oţel!
La aceste cuvinte Murgul se supune, lasă colnicul şi apucă iar drumul, căci murgu-i ca gândul, zice balada; dar iată că în fundul codrului, la o muche de stâncă, benchetuieşte un ungur bătrân cu patruzeci şi cinci de nepoţi de ai lui, şi iată că deodată el tresare, auzind:
Un mândru cântěc,
Cântic de voinic,
Ş-un glas de cobuz
Dulce la auz,
De cobuz de os
Ce cântă frumos.
Acesta e Ianuş cel vestit! Ianuş care domneşte în codri cu o ceată de voinici cu chivere nalte şi cu cozile late, lăsate pe spate!
Ianuş care porunceşte la haiduci făr' de leafă: hoţoman bătrân şi neîmpăcat,
Cu barba zburlită,
De rele-nvechită!
Până-n brâu lungită,
Cu brâu învelită!
El are săbii lucitoare, are durdă ghintuită, are inimă oţelită, dar sufletul lui e măreţ, căci măreaţă e porunca ce dă el voinicilor lui haramini. Mergeţi, le zice, şi-i aţineţi calea la pod, la hârtop etc.
De-a fi vrun viteaz,
Să nu mi-l stricaţi!
Iar vrun fermecat,
De muieri stricat...
O palmă să-i daţi
Drumul să-i lăsaţi.
O parte din unguri merg de ies în calea Mihului şi cad ucişi de paloşul lui, căci le-a zis Mihu:
Cine v-a mânat
Capul v-a mâncat!
Pe urmă Mihu purcede iar prin cel codru verde, cântând duios din cobuz, şi merge de se înfăţişează deodată în ochii lui Ianuş.
Ungurul se înfurie, şi cu glas de răzbunare porunceşte nepoţilor să dea cu flintele, să dea cu lăncile. "Lăsaţi lăncile", le zice Mihu,
Că eu Mihu sânt!
Şi vreau să vă cânt
Un mândru cântěc,
Cântic de voinic,
Din cobuz de os
Ce cântă frumos!
Ungurii se opresc la glasul lui, şi însuşi Ianuş rămâne mut. Aici vine o scenă vrednică de geniul lui Ossian! În fundul unui codru vechi ca pământul şi tăcut ca mormântul, în faţa unui bătrân ce pare a fi chiar zeul fantastic al codrului, în mijlocul unui mare număr de hoţi turbaţi de dorul răzbunării, la razele stelelor ce lunecă şi se răsfrâng pe arme lucitoare... un voinicel singur, privind moartea cu nepăsare, începe a cânta, şi deodată natura întreagă se trezeşte, bătrânul se îmblânzeşte, şi hoţii stau porniţi pe gânduri, uitând mânia lor. Dar cine cântă aşa? Mihu copilu! Şi ce fel cântă Mihu?... Balada zice:
Iată, mări, iată
Că Mihu deodată
Începe pe loc
A zice cu foc,
Începe uşor
A zice cu dor
Un cântec duios,
Atât de frumos,
Că munţii răsună,
Vulturii s-adună,
Brazii se clătesc,
Frunzele şoptesc,
Stelele sclipesc
Şi-n cale s-opresc!
Cine nu s-ar fi înduioşat la asemene armonie încântătoare, dacă înseşi stelele s-au oprit din calea lor ca să o asculte, ele care aud melodiile cereşti? cine n-ar fi zis în urmă, ca Ianuş:
Vin' tu, Mihule,
Vin', voinicule,
Să benchetuim
Şi să veselim,
Ş-apoi amândoi
Ne-om lupta noi doi.
Ianuş şi Mihu se pun la masă şi benchetuiesc şi ciocnesc pahare, deşi ei fac acum praznicul morţii. Unul din doi trebuie să moară, căci nu poate încăpea pământul doi viteji ca Mihu şi Ianuş. Iată dar că se scoală şi
Deoparte se duc
La luptă s-apuc!
Cine va fi oare învingător? Lupta le e de moarte! De vroieşti s-o afli, citeşte balada, căci ar fi păcat să-i dezvelesc eu toate tainele.
Cea a doua baladă se numeşte Păunaşul codrilor. Ea se deosebeşte de cântecele numite haiduceşti prin un caracter romantic ce îi dă o mare asemănare cu baladele cavalerilor din veacul de mijloc. Subiectul ei de dragoste şi de vitejie, precum şi chipul cu care este tratat de necunoscutul ei autor te face a cugeta la unele scene din poemul lui Tasso, la luptele eroilor cântaţi de acest geniu nemuritor al Italiei, la vitejiile nobililor cavaleri, care aveau drept deviză două singure cuvinte: Amor şi glorie! şi care mureau cu mulţumire pentru apărarea iubitelor lor.
Aşa în balada românească vedem un voinicel trecând cu mândra lui pe culmea unui colnic, la o margine de codru. Amândoi sunt tineri, uimiţi de dragoste. Ea-i pruncuţă bălăioară, cu cosiţa gălbioară; el e voinicel mândru şi cu statul tras pintr-un inel. El o roagă să cânte şi-i tot zice:
Cântă-ţi, mândro, cântecul,
Că mi-e drag ca sufletul![8]
Prunca ar împlini cu bucurie dorinţa iubitului ei, dar se teme ea însăşi de puterea fermecătoare a cântecului, căci presimte că acel cântec va răsuna în codri şi le va scoate în cale pe un viteaz vestit, neînvins încă, Păunaşul codrilor! Inima-i spune că frumuseţea ei ar fi pricină de luptă periculoasă şi nepotrivită între un voinicel tinerel ca bădiţul ei şi un păunaş de codru, care şi-a dobândit falnicul titlu de voinicul voinicilor. Însă, deşi nu vrea să cânte îndată, ea nu mărturiseşte de-a dreptul frica ce o stăpâneşte, căci o nobilă simţire de delicateţe o opreşte a lovi amor-propriul iubitului ei, ci îi dă numai a înţelege de departe despre pericolul ce l-ar ameninţa, când şi-ar cânta ea cântecul:
Eu, bădiţă, l-oi cânta,
Dar codrii s-or răsuna
Şi pe noi ne-a-ntâmpina
Păunaşul codrilor,
Voinicul voinicilor...
Această strofă este vrednică de însemnat ca dovadă de fiinţa simţirilor celor mai delicate în inima poporului român şi de recunoştinţa instinctivă a poeţilor poporali în ceea ce priveşte fineţile artei poetice.
La răspunsul copilei, voinicelul, citind în inima ei, se înduioşează şi, în exaltarea dragostei lui, îi dă numirile cele mai dezmierdătoare:
Aurică, drăgulică,Nici n-ai grijă, nici n-ai frică.
Cuvântul aurică cuprinde ideea de frumuseţe, de preţ mare, de raritate, de lucire şi de toate calităţile aurului. Voinicelul nostru (căruia negreşit aurul i se părea un metal foarte rar) nu putea dar găsi un termen mai bogat, mai original şi mai potrivit cu iubita lui, ce avea cosiţă gălbioară. Amorul e neolog în ţara noastră.
Cuvântul drăgulică ne îndeamnă a observa aici asemănarea ce se află între limba românească şi cea italiană, în privirea diminutivelor. Aşa, din dragă românul face drăguţă, ş-apoi drăguliţă sau drăgulică, precum face italianul din caro, carino, carinetto. Una din calităţile cele mai vederate ale poporului nostru este caracterul său blând, simpatic şi dezmierdător.
Să ne întoarcem însă la şirul baladei.
După cea întâi izbucnire a inimii sale, voinicelul nostru urmează a zice cu o falnică bărbăţie, sprijinită de însăşi puterea dragostei lui:
Să n-ai grijă pentru mine,
Cât oi fi eu lângă tine!
Să n-ai frică pentru tine,
Cât îi fi tu lângă mine!
Iată că prunca începe a cânta şi, precum ea presimţise, iată că dulceaţa cântecului trezeşte răsunetele depărtate şi le scoate în cale pe Păunaşul codrilor! Cine-i el? Ce soi de fiinţă este acest om care poartă un nume atât de poetic şi care este cunoscut în lume de voinicul voinicilor? Îl vom afla în cele întâi cuvinte ale lui, cuvinte făloase, poruncitoare şi ameninţătoare:
Măi băiete, băieţele,
Măi voinice, voinicele,
Dă-ne nouă mândra ta,
Ca să scapi cu viaţa ta...
Pentru un păunaş de codru ca dânsul, pentru voinicul voinicilor toţi ceilalţi oameni i se par negreşit băieţei, voinicei; în urmare, când vorbeşte de dânsul, el zice: Noi, Nouă! întocmai ca un stăpânitor, şi crede că toţi trebuie să se supuie la poruncile lui, căci altmintrelea amar de ei!
Care este însă soiul dorinţei lui? O dorinţă născută din dragoste. El vrea pe mândra care l-a tras din codri prin glasul ei şi care acum îl farmecă prin frumuseţea sa. Porunca este scurtă şi hotărâtoare. Răspunsul asemene este scurt şi energic:
Ba! eu mândra nu ţi-oi daPân' ce capul sus mi-a sta!
Îndrăzneaţă mândrie a tinereţii! bărbăţie insuflată prin focul dragostei! nobilă pornire a inimii fără frică... toate aceste simţiri sunt tălmăcite în două versuri. În ele domneşte un ce cavaleresc, care rapoartă mintea la veacul de mijloc. Se pare a vedea doi cavaleri înzeuaţi, cu lăncile în mâini, cu coifurile pe frunte şi provocându-se la luptă în gloria unei dame iubite de amândoi.
Dar, deşi acele cuvinte dau baladei un caracter mai deosebit, versurile ce urmează îi adaugă o nouă podoabă prin colorul lor de naţionalitate netăgăduită.
Că de când o am luat,
În cosiţe i-am jurat
Să n-o las de lângă mine
Şi s-o apăr de oricine!
A jura dragoste în cosiţele copilelor este un obicei ţărănesc cunoscut şi întrebuinţat de toţi holteii câmpiilor şi ai munţilor noştri. Jurământul în cosiţele fetelor înfăţişează ideea şoaptelor amoroase şi tainice, care se fac pe furiş la şezători, la scrânciobe, la sărbători, atunci când ochii părinţilor încetează de a priveghea mişcările copiilor.
Poeziile poporale sunt, precum vedem, comori nepreţuite, în care putem descoperi icoane vii şi poetice de obiceiurile şi de prejudiţciile neamului românesc. Aşa, mai departe, citim în baladă că voinicii se apucă de brâie şi se iau la luptă. Lupta trupească era la romani un exerciţiu zilnic, care slujea a forma ostaşii pentru războaie şi care era totodată o petrecere precum şi un mijloc de a pune sfârşit sfezilor particulare. La romani erau luptători publici ce dau reprezentaţii mari. Asemene şi la românii de astăzi lupta trupească a rămas din vechime un obicei care domneşte pretutindeni la munţi şi la câmpi, şi biruitorul este înconjurat de stimă şi respect, precum odinioară la Roma gladiatorii cei mai vestiţi.
Trânta joacă un rol mare la sărbătorile poporale şi adeseori ea hotărăşte înclinarea inimilor fecioare. În vreme ce bătrânii stau culcaţi pe iarbă, povestind despre vremea veche, în vreme ce nevestele şi însurăţeii joacă în horă, mulţi din flăcăi fac rămăşaguri pe trânte, se apucă la luptă, şi copiii îi imitează primprejurul lor.
Trântele dar sunt împărţite în deosebite categorii precum:
Trânta voinicească,
Trânta mocănească,
Trânta ursărească,
Trânta pe dreptate ş.c.l.
Şi cine a văzut acele ale românilor din veacul nostru cunoaşte de înainte tablourile şi statuile ce înfăţişează luptele gladiatorilor romani. Aceleaşi poze, aceleaşi apucări, aceleaşi mişcări se reproduc la strănepoţii lor, după două mii de ani.
Lupta voinicească consistă a se apuca trupul cu braţele cruciş şi a se arunca la pământ, aducându-se unul pe altul peste mână; iar cea mocănească consistă a se prinde de brâie, a se frânge mijlocul şi a se pune unul pe altul în genunchi sau a se aduce peste cap. Puterea luptaşilor stă dar în tăria şalelor şi a braţelor precum şi în strânsa legătură a brâielor. Iată pentru ce balada zice:
Ei la luptă s-apuca
Şi de brâie se lua.
Şi mai departe adaugă:
Voinicelul mi-şi slăbea,
Brâul i se descingea...
Acum lupta între amândoi voinicii se apropie de sfârşit. Păunaşul frânge mijlocul badiului, care slăbeşte cu cât i se desface legătura şalelor; şi acesta, simţind că în curând o să fie dovedit, zice în desperare:
Mândro, mândruliţa mea,
Vin' de-mi strânge brâul meu,
Apăra-te-ar Dumnezeu!
Până în minutul cel de pe urmă gândul lui este preocupat de soarta iubitei sale, şi dacă el doreşte a mai prinde la putere, este numai pentru ca s-o poată apăra pe dânsa. De viaţa sa el nu se îngrijeşte. Deşi pericolul e mare pentru dânsul, rugăciunea ce face el către Dumnezeu pomeneşte numai de ea:
Vin' de-mi strânge brâul meu,
Apăra-te-ar Dumnezeu!
Că-mi slăbesc puterile,
Mi se duc averile!
Care sunt averile unui voinic?... Puterile lui! Ce zici de un popor cu asemene simţiri cavalereşti? Să vedem acum ce răspunde copila la acele cuvinte. Vine ea în ajutorul badiului sau nu?
Ba nu, nu, bădiţă frate,
Că vi-i lupta pe dreptate,
Şi oricare-a birui
De bărbat eu l-oi primi!
Poporul român are un respect nemărginit pentru dreptate. Fie în orice întâmplare, el pleacă capul dinaintea ei. În ochii poporului dreptatea este o dumnezeire, şi când vorbeşte de dânsa, el o numeşte sfânta dreptate! Iată pricina pentru care mândruliţa baladei nu vroieşte a lua parte la lupta badiului cu Păunaşul, căci lupta e pe dreptate! Totodată acea luptă voinicească ce se face sub ochii săi pentru dobândirea ei măguleşte natura sa de femeie şi de româncă. Ca femeie, îi place a vedea că frumuseţea ei naşte porniri atât de aprinse în inimile vitejilor; ca femeie, ea simte milă pentru voinicelul ce-şi pierde puterile şi, vroind a-i da ajutor prin un chip oarecare, ea îl îmbărbătează, zicând că va primi de bărbat pe cel care va fi biruitor, căci negreşit asemene cuvinte sunt în stare a da putere de leu oricărui tânăr înamorat; dar, cercetând bine înţelesul acestor cuvinte, se descoperă lesne tragerea instinctivă a inimii sale de româncă pentru cel mai viteaz dintre ambii luptători.
În urmare, lupta se începe cu mai mare furie; dar în curând unul din doi luptaşi cade biruit. Balada zice:
Din doi unul dovedea:
Din doi unul jos cădea!
Cine că mi-şi dovedea
Şi cu mândra purcedea?...
Poetul necunoscut al acestei poezii pare a fi compus aceste patru versuri înadins pentru ca să aţâţe curiozitatea ascultătorului şi să mărească interesul subiectului prin o prelungire premeditată.
Cine că mi-şi dovedea,
Şi cu mândra purcedea?
Păunaşul codrilor!
Voinicul voinicilor!
Tablou viu al vitejiei răsplătite prin biruinţă.
Cine-n luptă mi-şi cădea,
Şi-n urmă le rămânea?
Voinicel tras prin inel
Moare-n codru singurel!
Tablou trist ce varsă în suflet o tainică simţire de jale. În adevăr, poetul cel mai ingenios nu ar putea să sfârşească un poem mai bine şi mai frumos decât precum se sfârşeşte balada prin contrastul vieţii şi al morţii.
Viaţă cu dragoste! moarte pentru dragoste!

* *

Cea a treia baladă, intitulată Mioriţa, este o veche cunoştinţă a ta.
Îţi aduci aminte de o seară din luna lui iulie a anului trecut, când ne aflam mai mulţi prieteni adunaţi la moşia voastră, la poetica Cernauca? N***, R***, C***, tu şi eu ne porniserăm de la curte cu gând de a face vânat la raţe şi, sosind pe malul iazului de lângă casă, ne lungiserăm pe iarbă, aşteptând ca raţele să vie la buza puştii. Zic buza puştii, căci, deşi eram patru vânători, numai o singură armă aveam!
Soarele, culcându-se în dosul pădurilor Cernaucăi, răspândea valuri de raze înfocate, care lunecau printre frunzele copacilor ca nişte şerpi de aur şi veneau de a se juca pe faţa iazului. Aerul era lin, cerul împodobit cu vopseli de minune, şi natura întreagă cufundată într-o tăcere adâncă în faţa măreţei apuneri a soarelui.
Pământul părea a zice cel de pe urmă adio luminii cereşti şi a se pregăti de serbat tainele nopţii. Frumoasă seară era aceea! frumoasă şi plină de simţiri dulci pentru noi! Nu se zărea altă mişcare împrejur decât clătinarea papurii din iaz, pricinuită prin trecerea vreunei păsări de baltă ce îşi căuta cuibul. Nu se auzea alt sunet decât glasul lung, tainic şi pătrunzător al unui bucium, care răsuna din partea Moldovei. Acel sunet trezi fiori fierbinţi în inimile noastre, căci părea a fi glasul ţării chemându-şi copiii rătăciţi în străinătate!
Atunci, ca totdeauna, începurăm tuspatru o lungă şi mult interesantă disertare asupra neamului românesc. Unul vorbi despre istoria lui atât de bogată în fapte eroice, încât ar putea sluji de izvor la sute de romanuri istorice, dacă s-ar naşte vreun Walter Scott la noi. Altul făcu analiza proverbelor ce culesese din gura poporului şi care sunt de natură a da o mare şi minunată idee de cuminţia lui, dacă este adevărat că: les proverbes sont la sagesse des nations ! Un al treilea descrise obiceiurile şi năravurile românilor, căutând a face o alăturare comparativă între ele şi ale vechilor romani, şi ne dovedi în multe puncturi că locuitorii ţărilor noastre au păstrat mai multe rămăşiţe strămoşeşti decât locuitorii Romei de astăzi. În sfârşit, veni rândul meu, şi fusei rugat a zice balada Mioarei. Deşi eu nu o ştiam întreagă pe de rost, totuşi vă spusei câteva părţi din ea, care deşteptară în voi o mare admirare pentru poezia poporală.
Iată dar că, în memoria acelei seri minunate de la Cernauca şi în sperare de a descoperi la lumină comorile de dulce poezie ce stau ascunse în sânul poporului român, iată, zic, că îţi trimit acum întreaga baladă a Mioarei. Oricare român o va citi în gazeta ta va avea dreptul de a se făli de geniul neamului său!
Această baladă, al cărei subiect e foarte simplu, începe prin două versuri ce sunt, totodată, şi o minunată icoană poetică, şi o dovadă de dreapta preţuire ce poporul ştie a face de frumuseţile ţării sale.
Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai.
Românul îşi iubeşte pământul unde s-a născut ca un rai, din care nici tiraniile cele mai crude nu sunt în stare a-l goni. Câte năvăliri de barbari au trecut peste biata ţară! câte palme dumnezeieşti au căzut peste bietul român!... şi cu toate aceste, poporul a rămas neclintit pe locul său, păstrându-şi naţionalitatea în mijlocul aprigelor nevoi şi zicând spre mângâiere: apa trece, pietrele rămân!
Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei
Cu trei ciobănei!...
Strofa aceasta ne arată un tablou viu de emigrările (pribegirile) turmelor ce se cobor în fiecare an din vârfurile Carpaţilor şi trec prin Moldova de se duc să ierneze peste Dunăre. Sute şi mii de oi, mânate de mocani îmbrăcaţi cu sarice albe, ies din gurile munţilor îndată ce frigul toamnei soseşte prevestind iarna şi merg să găsească păşuni în câmpiile ţării turceşti, sub poalele Balcanilor.
Unele vin de la Vrancea, altele de pe coastele Ceahlăului, altele de prin văile Bistriţei şi ale Moldovei, iar cele mai multe de peste Carpaţi, din Transilvania. Deosebitele turme se adună la un loc şi formează caravane numeroase, ce se coboară încet spre Dunăre, unind zbieratul lor jalnic cu lătratul câinilor de pază, cu sunetul telincilor aninate de gâtul măgarilor şi cu şuieratul pătrunzător al mocanilor călăuzi. Viaţă simplă şi patriarhală! tablou vrednic de veacurile acele nevinovate, pe când regii nu erau decât nişte păstori!
Unu-i moldovean,
Unu-i ungurean
Şi unu-i vrâncean!
Adică, unu-i de pe valea Moldovei, unu-i de la Vrancea şi unu-i din Ardeal. [...] Puţini sunt la număr între români, care au cunoştinţă de întinderea neamului lor, şi mai puţini încă acei care sunt convinşi de puterea ce ar dobândi acest neam nenorocit, când toate ramurile lui ar fi readunate pe lângă vechea lor tulpină. Străinii ne cunosc mai bine decât noi înşine, şi prevăd viitorul naţiei noastre cu deosebite simţiri!... Zic naţie, căci avem dreptul de a pretinde acest nume, fiind opt milioane de glasuri româneşti care îl putem revendica în faţa lumii. [...]
Toţi laolaltă români de aceeaşi religie, de acelaşi trecut şi de acelaşi viitor!
Oiţă bârsană!
De eşti năzdrăvană,
Şi de-a fi să mor
În câmp de mohor...
Poporul român are mare plecare a crede în fatalitate, în soartă.
El îşi împarte viaţa în zile bune şi în zile rele, şi, prin urmare, nenorocirile îl găsesc totdeauna pregătit la lovirile lor. Aşa, nici o întâmplare cât de aprigă nu-l poate dărâma, căci el se mângâie şi se întăreşte cu ideea că: aşa i-a fost scris!... aşa i-a fost zodia!... aşa i-a fost menit să fie!
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă.
Nu poate fi vreo zicere mai poetică şi totodată mai potrivită pentru descrierea morţii! Moartea este o mândră crăiasă care domneşte peste omenirea întreagă, şi totodată ea este mireasa lumii! Tot omul e logodit cu moartea din minutul ce intră în viaţă.
Că la nunta mea
A căzut o stea.
Stelele au o mare înrâurire asupra închipuirii poporului român.
El crede că fiecare om are câte o stea, care, din minutul ce el se naşte şi până ce moare, este tainic legată cu soarta lui. Steaua românului se întunecă când îl ameninţă vreo nenorocire şi cade din cer când el se apropie de gura morţii. Sunt iarăşi stele ce se arată din vremi în vremi ca o prevestire de mari întâmpl[...]ntre popoare. Aşa sunt unele stele roşii ca de sânge, care apar, zice românul, înaintea războaielor... ş.c.l.
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa;
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi;
Preoţi, munţii mari,
Păsări lăutari,
Păsărele mii
Şi stele făclii!
Poetul necunoscut al acestei balade preface cu puterea închipuirii lui tot universul într-un templu luminat de făcliile cereşti şi aduce toate constelaţiile şi toate podoabele pământului faţă la cununia omului cu moartea!...
Judece oricine, fără părtinire, sublimul unui tablou atât de măreţ şi hotărască, dacă se poate, cât e de adâncă, cât e de bogată comoara poeziei românilor. Totodată, în privirea simţirii înduioşătoare, cât şi în privirea frumuseţii limbii noastre, însemneze cititorul câtă dragoste este cuprinsă în descrierea dezmierdătoare ce face muma de copilul ei, când zice:
Cine-a cunoscut,
Cine mi-a văzut
Mândru ciobănel,
Tras printr-un inel?
Feţişoara lui,
Spuma laptelui!
Mustăcioara lui,
Spicul grâului!
Perişorul lui,
Pana corbului,
Ochişorii lui,
Mura câmpului!
Asemene nu mai puţin este de însemnat cu câtă îngrijire dulce şi fiască ciobănelul se roagă Mioriţei ca să spuie mamei lui că el nu s-a însurat cu-o mândră crăiasă, a lumii mireasă, ci cu o fată de crai, pe-o gură de rai, nici să-i spuie că la nunta lui a căzut o
stea! ş.c.l., căci inima unei mame nu se înşeală niciodată. Biata mamă ar înţelege că fiul ei a murit!
Iată, iubite, toată balada Mioriţei, precât am putut-o descoperi.
Eu nu cred să fie întreagă, dar cât este măcar, ea plăteşte în ochii mei un poem nepreţuit şi de care, noi, românii, ne putem făli cu toată dreptatea.

* *

Într-o epocă ca aceasta, unde ţările noastre au a se lupta cu duşmani puternici care cearc[...]ntuneca nu numai drepturile politice, dar şi chiar naţionalitatea românilor, poezia poporală ne va fi de mare ajutor spre apărarea acesteia, căci oricât de măiestre să fie manifesturile cabinetului de Petersburg, românii tot români vor rămânea şi vor dovedi că sunt români prin limba lor, prin tradiţiile lor, prin obiceiurile lor, prin chipul lor, prin cântecele lor şi chiar prin jocurile lor.
Aşa, spre pildă, de vom cerceta aceste din urmă, vom găsi, pe lângă nenumăratele dovezi de orgine romană a poporului ce locuieşte pământul vechii Dacii, că dansurile lui sunt de mare însemnătate.
Două din aceste mai cu seamă şi anume; jocul Căluşeilor şi Hora păstrează până în ziua de astăzi un caracter antic, care răstoarnă toate secile pretenţii ale acelora ce se cearc[...]ntuneca naţionalitatea românilor. Jocul Căluşeilor este un dans alegoric, care înfăţişează răpirea sabinelor; iar Hora este adevăratul dans roman, chorus, şi se joacă în România cu aceeaşi rânduială coregrafică precum se văd săpate în marmurile antice, horele vechilor romani!
Flăcăii şi fetele, bărbaţii şi nevestele dintr-un sat sau din mai multe sate adunate într-o zi de sărbătoare, se prind cu toţii de mâini şi fac un cerc larg, care se învârteşte încet din stânga în dreapta şi din dreapta în stânga pe măsura cântecului. Aceasta este hora! joc simplu şi patriarhal! simbol al unirii tuturor în o singură familie!
Înlăuntrul cercului stau lăutarii, care umblă necontenit pe lângă danţaşi, improvizând strofe şăgalnice pentru fete, vesele pentru flăcăi şi adeseori atingătoare de bărbaţii însuraţi. Aceste improvizaţii trecătoare, care se tipăresc în mintea poporului şi rămân cu vreme proprietatea sa poetică, se numesc iar hore. Ele aţâţă veselia jocului şi adeseori, dezvelind tainele inimilor, slujesc de misterioas[...]nţelegere între acei ce se iubesc.
Aşa, de pildă, lăutarul, care este geniul însufleţitor al horei, trecând pe lângă o copilă din cercul dansului, îi cântă:
Zis-au badea c-a veni
Luna-n cer când s-a ivi[9] ş.c.l.
Pe urmă, alăturându-se de badea în altă parte a cercului, îi arată mândra cu ochiul şi zice în treacăt:
Să te duci, voinice, duci
În livada cea de nuci,
Că te-aşteaptă nu ştiu ce,
Şi-i găsi o florice... ş.c.l.
Badea şi cu fata se întâlnesc cu ochii; copila se roşeşte şi cată-n jos; voinicul ridică capul şi-şi răsuceşte mustaţa... iar lăutarul trece mai departe cântând unui bărbat:
Sărmanul bărbatul prost!
Bun odor la cas-o fost.
Orice vede,
Nu mai crede... ş.c.l.
Bărbatul se mânie; danţaşii râd cu hohote şi se uită la femeia odorului, lângă care s-a oprit lăutarul zicând:
Ilenuţă de la Piatră,
Cu percică retezată,
De-ţi e drag bărbatul tău,
Ie-i seama că-i nătărău,
Şi-i dă-n mână o vărguţă,
Să se apere de mâţă...[10]
Afară de lăutarul care este plătit ca să cânte câte ştie şi câte nu ştie, adeseori vreunul din dănţaşii horei începe a rosti în cadenţă versuri potrivite cu vro întâmplare nouă sau cu starea inimii lui. Fiecare îşi cântă dorurile în auzul tuturor, căci ce are românul pe inimă o are şi pe limbă.
Un flăcău care-i singur pe faţa pământului îşi revarsă necazul în strofa următoare: Frunză verde alunică,
Rău îi făr' de mândrulică!
Dar mai rău făr' de nevastă,
Că n-ai unde trage-n gazdă!
Altul, om cărunt, care-i lângă dânsul, urmează şirul cântecului pe cuvintele ce se potrivesc cu pofta inimii lui:
Cât e omul de bătrân,
Tot ar mânca măr din sân!
Cât e omul alb la plete,
Tot îi place-a pişca fete![11]
Vecinul său, Pepelea, taie improvizaţia moşneagului şi-i răspunde râzând, făr-a întrerupe aria horei:
De-acum sapa şi lopata,
Iar nu mărul, iar nu fata,
Că de-acum, ţi-ai trăit traiul,
Ţi-ai mâncat, badeo, mălaiul!
După toate aceste pilde se înţelege caracterul poeziilor numite hore. Ele sunt improvizaţii din fugă, cugetări rostite în versuri în repejunea dansului, destăinuiri naive ale dorinţelor inimii, pâcâlituri şăgalnice între dănţaşi. Prin urmare, şi forma acestor poezii este neregulată ca ideile improvizatorilor.
Unele hore sunt lungi şi corecte, precum a Zoiţei, a Ilenuţei şi altele; dar cele mai multe sunt scurte de zece, de opt, până şi de patru versuri. În cât priveşte însă originalitatea ideilor, frumuseţea expresiilor şi calităţile lor poetice, oricine poate mărturisi că atât horele din Moldova, cât şi cele din Transilvania, din Bucovina şi din Valahia sunt vrednice surori ale baladelor. Geniul poporului român, fie din orice provincie, este pretutindini bogat de poetice comori.

(Bucovina, 1849)

III
Spre a completa aceste studii asupra ţărilor noastre şi asupra poporului român, socot că nu este de prisos a adăuga aici câteva fragmente dintr-un cuvânt ce am ţinut la 1848, în Paris, dinaintea unei societăţi de străini filo-români:
Domnilor!
Daţi-mi voie a vă expune aici un repede tablou de provinciile Dunării locuite de români. Ca fiu al României, mă propun să vă slujesc de căl[...]n primblarea ce vroiţi a face prin acele ţărmuri depărtate şi aşa puţin cunoscute încă de Europa occidentală.
Să trecem în grabă Germania, Galiţia şi Bucovina (provincie mănoasă pe care Austria a despărţit-o de Moldova la 1775 şi a încorporat-o imperiului) şi să ajungem în acele locuri cărora locuitorii lor dau numele de România, şi pe care străinii le cheamă Provincii Danubiene. Acum păşim Molniţa, pârâu ce slujeşte de hotar între Bucovina şi Moldova, şi iată-ne în sfârşit pe acest colţ de pământ atât de necunoscut, încât mulţi diplomaţi şi mulţi vestiţi învăţaţi l-au confundat când cu pământul Turciei, când cu pământul Rusiei.
Iată-ne într-o ţară cu totul nouă, dar unde vom avea plăcere a găsi o mulţime de cunoştinţe făcute de noi în cărţile Istoriei Romane.
În sânul acestor văi atât de bogate şi mănoase, pe vârfurile acestor munţi uriaşi, pe malurile acestor râuri limpezie, auzim deodată pronunţându-se nume antice, care deşteaptă în mintea noastră mari suveniruri, şi rapoartă închipuirea la epoca glorioasă a Împărăţiei Romane: numele lui Traian, Aurelian, Ovidiu, Caracala, Septim-Severus etc., ieşind din gura unui ţăran simplu şi neştiitor! Ochii noştri întâlnesc pretutindene urmele poporului Suveran! Iată: valea lui Traian pe Dunăre, Romanu, Caracal, Cetatea-Albă, Gherghina, Iaşii (Municipium Jassiorum), Turnul Severin, Băile lui Ercul (Mehadia din Banat), Lacul lui Ovidiu (în Basarabia, altă provincie a Moldovei luată de Rusia la 1812). Acest lac a văzut adeseori pe Ovidiu primblându-se pe malurile lui şi meditând poate poemul Metamorfozelor, pe când era exilat în Dacia. Tradiţia poporală spune încă în zilele noastre despre acest mare poet al vechimii că era un frumos bătrân cu pletele albe, şi că graiul lui dulce curgea ca mierea din buzele sale. Aceste nume aduc negreşit o adâncă mirare, auzindu-le într-o ţară pierdută ca Moldo-Valahia în fundul Europei, şi ca o stâncă în sânul mării, necontenit bătută de valurile a trei neamuri mari, neamurile german, slav şi otoman. Fireşte dar străinul îşi face întrebare, cum aceste nume romane s-au rătăcit aşa departe de Roma şi ce furtună le-a azvârlit aici? Şi atunci el îşi aduce aminte de luptele romanilor cu dacii şi de duelul eroic ce a fost între marele împărat al Romei, Traian, şi marele rege al Daciei, Decebal, care s-a otrăvit în ziua când a fost învins! Îmi aduce aminte totodată că multe colonii romane au venit ca să împoporeze aceste ţărmuri pustiite prin desfacerea dacilor, spre a forma cu piepturile lor un zid puternic împotriva năvălirilor de barbari. Şi astfel, încet-încet, adevărul iese la lumină, şi acel adevăr arată că există în lume o Românie, deşi ea nu figurează pe hărţile de geografie!
Vechii romani înţeleseseră bine interesele imperiului lor, aşezând cele mai viteze legioane ale Italiei ca santinele despre răsărit. Ei ştiau că provinciile Daciei erau porţile naturale pe unde treceau năvălirile popoarelor asiatice asupra Europei, şi pentru dânşii era o chestie de viaţă sau de moarte aşezarea de garnizoane tari pe pragul acelor porţi.
Dacia Traiană se făcu deci cea mai sigură fortificare pentru Cetatea Cezarilor şi se împotrivi mulţi ani valurilor de barbari care se zdrobiră de ea ca de un mal stâncos. Acum 2000 de ani poporul roman înţelesese ceea ce astăzi Europa civilizată, Europa învăţată nu vroieşte a înţelege. Şi însă, după 2000 de ani, rolul provinciilor Danubiene este în totul acelaşi ca în timpul romanilor. Ele se găsesc ca în vechime expuse la cele întâi loviri a unei puteri năvălitoare ce caută a se revărsa peste Europa.
Să aruncăm ochii asupra surfeţei acestor şesuri nemărginite a ţărilor româneşti, şi vom vedea o mulţime de movile singuratice.
Ce sunt aceste movile? Ele sunt paginile istoriei năvălirilor, căci cuprind oseminte de barbari! Fiecare tumulus e un monument al trecutului ridicat pentru priceperea viitorului, o lecţie spăimântătoare pentru popoarele Asiei care ţin ochii ţintiţi asupra Europei, şi o prevestire pentru aceasta. Fiecare pare a zice: că cerul a destinat această ţară a fi bulevardul civilizaţiei şi mormântul barbarilor!
Pe lângă acele movile istorice, găsim câmpuri de bătălii ale cărora nume amintesc luptele eroice susţinute de poporul român împotriva goţilor, a hunilor, a turcilor, a tătarilor, a leşilor etc. Iată Valea-Albă, poreclită astfel de tradiţie, fiindcă în vreme de jumătate de veac a fost coperită cu osemintele nenumăratelor mii de turci ce cotropiseră Moldova sub domnia lui Ştefan-Vodă: iată Dumbrăvile Roşii, arate cu leşii înhămaţi la juguri; iată Războienii, Călugărenii, Baia, Valea Tutovei, ruinele Târgoviştei, ruinele Cetăţii Neamţului etc...
De pe zidurile acestei cetăţi Doamna Ruxandra, mama lui ŞtefanVodă, a refuzat de a deschide porţile fiiului său alungat de o armie numeroasă de turci, şi i-a poruncit să moară mai bucuros, decât să-şi scape viaţa cu ruşine prin mila unei femei! De pe zidurile acestei cetăţui, 18 plăieşi români s-au împotrivit mai multe zile armatei întregi a lui Sobieţki, riga Poloniei, mântuitorul Vienei!
În toate părţile unde vor alerga ochii, ei vor vedea adevărul scris cu litere de sânge, şi acest adevăr este că Ţările Româneşti au fost, în vechime cât şi în veacurile de mijloc, pragul templului civilizaţiei, şi că poporul român s-a ţinut totdeauna cu tărie în poziţia sa de santinelă a acestui templu.
Şi însă! Europa pare că nu vrea nici măcar să ţie socoteală de tot sângele vărsat pentru apărarea ei! Ce-i pasă Europei de această ţară slăbită prin atâte războaie şi atâte nenorociri! Ce-i pasă de naţionalitatea acelui popor român care vroieşte astăzi să se ridice din căderea sa, pentru ca să-şi ia din nou postul ce Dumnezeu însuşi i-a încredinţat! Acest popor, această ţară, merită oare de a trage luarea-aminte a Occidentului?
Veniţi cu mine, domnilor, ca să cercetăm împreună adevărul la izvorul său, şi sunt încredinţat că în sfârşit veţi zice: Bună ţară! bun popor!
Şi mai întâi să trecem Carpaţii pentru ca să ieşim în văi. Aceşti munţi, adevărate tării în privirea strategică, sunt acoperiţi cu păduri frumoase în care se găsesc copaci de catarguri cât de nalte.
Ei cuprind în sânul lor băi de fier, de pucioasă, de aramă, de argint, şi de aur, încă nedescoperite, şi izvoare minerale pentru vindecarea boalelor.
Văile sunt formate de un pământ producător care ar putea hrăni o populaţie întreită de aceea care le locuieşte. Ochiul se rătăceşte în depărtare pe orizonturi albastre care vădesc o climă sănătoasă şi fericită. El pătrunde în lunci pline de vânaturi de tot soiul; întâlneşte râuri, iazuri, pâraie pline de peşti; livezi frumoase încărcate cu pomet; colnice cu podgorii care produc vinaţe minunate; şi zăreşte în văzduh roiuri de albine ce fac o miere albă şi parfumată ca acea vestită a muntelui Himet din Grecia. Pe întinsul câmpiilor pasc turme numeroase de oi şi vite mari care sunt una din cele mai mari bogăţii ale ţării; herghelii de cai voinici; sate acoperite cu stuh, în toată simplitatea arhitecturală a timpurilor patriarhale; oraşe în care civilizaţia se arată la tot pasul, în forma caselor, în mobilarea lor, în hainele locuitorilor, în manierele lor, în graiul lor ce a adoptat limba franceză, şi chiar în defectele lor. Mai departe se zăresc frumoase locuinţe de ţară, albind între copacii grădinilor şi pe şosele noi, caleşte de Viena, trecând cu repejune în fuga cailor de poştă şi în chiotul sălbatic al postaşilor. Ele trec pe lângă şiruri lungi de care (carru) trase de boi, ca la romani.
Căci trebuie să o mărturisim. Această ţară este ţara contrasturilor. Deosebitele veacuri sunt aici reprezentate prin deosebitele clase ale poporaţiei. Locuitorul ţăran a rămas tot acelaşi de 2000 de ani şi înfăţişează antichitatea. Nobilii bătrâni (boierii) cu ideile şi obiceiurile lor feudale, înfăţişează veacurile de mijloc şi noua generaţie, ce a fost crescută în străinătate şi mai cu seamă în Franţa, înfăţişează al XIX veac.
Ţara aceasta este dar, precum vedeţi, domnilor, destul de interesantă a o vizita, şi cuprinde mari sugeturi de studiu pentru filozofi şi pentru artişti. Ea este frumoasă, avută şi bine înzestrată de Providenţă în toate privirile. Dar ceea ce aş dori eu ca să vă fac a înţelege este farmecul ademenitor al acestor părţi ale lumii, care face pe românii din Moldova să zică în iubirea lor de Patrie:
La Moldova cea frumoasă
Viaţa-i dulce şi voioasă!
L-al Moldovei dulce soare
Creşte floare lângă floare!
Şi tainica atragere ce au ele pentru inimile străinilor, încât românii din Valahia zic:
Dâmboviţă, apă dulce,
Cine bea nu se mai duce!
Astfel este România, numită de români gura raiului. Să cercetăm acum poporul care o locuieşte.
Ce este el? De unde vine? Care e limba sa? Care sunt tradiţiile lui? Ce trecut a avut? Ce viitor va avea?
Ce este? El însuşi ne va spune într-o limbă pe care chiar d-voastră, domnilor, o veţi înţelege lesne, căci el ne-a grăi în limba romană veche. Iată-l dinaintea noastră, în costumul său jumătate dac şi jumătate roman: cuşma de oaie a dacilor pe cap, şi opincile romane în picioare. Iată-l cu poza sa antică, cu tipul său roman ce l-a păstrat de 2000 de ani. S[...]ntrebăm acum ce este el, şi să ascultăm răspunsul său:
"Eu sunt român. Împăratul Traian a venit în vechime cu multă putere de a învins pe daci, locuitorii ţării acestea. Toată averea mea este o casă, un câmp, o fântână, un car, o vacă, doi boi de jug şi un cal. Am o femeie bună, frumoasă şi lucrătoare. Ea nu lasă furca din mâini cât e ziua de lungă, nici nu pierde din ochi fiul ce ne-a dat Dumnezeu... etc. etc."
De ajuns sunt aceste câteva cuvinte ca să vă dovedească, domnilor, că poporul ce grăieşte astfel e de neam latinesc, iar nu slav precum au îndrăznit a o pretinde campionii panslavismului care s-au înşelat a crede că naţionalităţile se pot scamota prin câteva note şi manifesturi diplomatice.
De nu vă veţi mulţumi însă cu atâta, vă propunem să mergem mai departe cu cercetările noastre, spre a descoperi noi dovezi despre romanismul românilor. Aceste dovezi le vom găsi:
1. În obiceiul ospeţiei care s-a păstrat din vechime; în respectul tinerilor pentru bătrâni; în ceremoniile nunţilor şi ale înmormântărilor etc.
2. În credinţele superstiţioase ale ţăranilor.
3. În poveştile poporale ce sunt pline de zeii păgânismului, purtând titlul de sfinţi, precum: Sfânta Vinere (Venus), Sfânta Joe (Jove), Sfânta Miercure (Mercur) etc.
4. În cântecele poporale care pomenesc de împăraţii Traian şi Aurelian.
5. În tradiţiile istorice ale ţării.
6. În nevinovata mândrie cu care poporul dă titlul de români tuturor eroilor, chiar străini de-ar fi.
7. În plecarea firească ce are către dulcele far niente ce caracterizează pe italieni etc. etc. etc.
Îmi pare foarte rău, domnilor, că lipsa de materialuri mă opreşte de a mă întinde, precât aş dori, asupra acestei chestii, spre a vă putea da o idee completă de toată originalitatea obiceiurilor poporului român, de toate comorile de închipuire ce strălucesc în basnele sale, de toată poezia armonioasă ce răsună în cântecele sale şi de adânca cuminţie ce domneşte în proverburile sale.
Fie-mi iertat deocamdată a vă spune câteva notiţe generale asupra ţărilor noastre:
România întreagă se compune din 6 provincii ce cuprind aproape la 9 milioane de oameni de acelaşi sânge, de acelaşi nume, de aceeaşi limbă şi care se numesc fraţi. [...]
Istoria revoluţiei românilor vă este cunoscută prin gazetele ce au publicat actele ei. Nu-mi rămâne mie a vă observa decât ca să nu vă miraţi că glasul patriei voastre a găsit un răsunet atât de grabnic şi de puternic în patria mea, căci dintre toate conchetele Franţei, cea mai frumoasă, cea mai trainică şi mai neştiută de dânsa poate este concheta morală a naţiei române.

(Paris, 1848)

--

1. Vezi Puica bălăioară.(Nota lui V. Alecsandri.)
2. Vezi Ileana. (Nota lui V. Alecsandri.)
3. Vezi Doina lui Ion Petreanu. (Nota lui V. Alecsandri.)
4. Vezi Ciocoiul. (Nota lui V. Alecsandri.)
5. Vezi Păunaşul Codrilor. (Nota lui V. Alecsandri.)
6. Vezi Codreanul.(Nota lui V. Alecsandri.)
7. Vezi Mihu Copilul. (Nota lui V. Alecsandri.)
8. Vezi Păunaşul codrilor. (Notă de V. Alecsandri.)
9. Vezi Zis-au badea. (Notă de V. Alecsandri.)
10. Vezi Ilenuţa de la Piatra. (Notă de V. Alecsandri.)
11. Vezi şi Moş bătrân. (Notă de V. Alecsandri.)


BIBLIOGRAFIE:


Sursa: http://ro.wikisource.org