Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (6)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (41)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (360)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

BĂLCESCU NICOLAE - ROMÂNII SUPT MIHAI-VOIEVOD VITEAZUL

Introducere

I
Sunt 18 secoli şi jumătate de când Hristos întreprinse a răsturna lumea veche, civilizaţia păgână, ce reprezenta principiul din afară, obiectiv, al naturei şi al silei, substituind în loc o altă lume, o altă civilizaţie, întemeiată pe principul subiectiv, dinlăuntru, pe dezvoltarea absolută a cugetării şi a lucrării omeneşti în timp şi în spaţiu, şi, prin identitatea între esenţa naturei spirituale a omului şi esenţa naturei divine, el descoperi fiecarui individ legea libertăţii, a demnităţii, amoralităţii şi a perfectibilităţii absolute.
După ce, în Evanghelie, Mântuitorul ne arătă legea morală, absolută, nemărginită, legea dreptăţii, şi aruncă omenirea pe calea nemărginită a unei dezvoltări regulate, progresivă, supunând natura, sila, lumea din afară supt preponderenţa absolută a minţii şi a cugetării, prin sângele său vărsat, prin moartea sa, el ne arată legea practică, legea lucrării, legea jertfirei, a iubirei şi a frăţiei, chipul cu care ne putem mântui, putem învinge răul şi îndeplini menirea morală a omenirei, adică mai întâi prin cuvânt, prin idee, pe urmă prin lucrare, jertfindu-ne individa familiei, aceasta patriei, patria omenirei, viitorului.
Legea evanghelică, descoperind spiritului cauza absolută, proclamând menirea omenirei şi a lumei, împinse mintea omenească la demonstrarea şi realizarea ei. De atunci ştiinţa nouă, întemeindu-se pe conceptul legilor spiritului, pe observaţie, experienţă, calcul, a continuat zdrobirea lumei vechi, revoluţionarea sau perfecţionarea religiei, moralei, politicei, societăţii întregi, nimicind orice domnie individuală, supunând acţia omenească legei absolute şi universale a libertăţii şi a ştiinţei, căutând realizarea în omenire a dreptăţii şi a frăţiei, aceste două temelii a ordinei absolute, perfecte, a ordinei divine. De atunci omenirea a intrat în calea care o duce gradat către perfecţia sa, către absolut, către nemărginit, către Dumnezeu. Care oare va fi rezultatul final al acestei căi? Această mişcare de perfecţie va avea oare un termen? Răul pieri-va de tot din lume? Omenirea va ajunge vrodată a-şi identifica în tot esenţa sa cu esenţa divină? Acest secret mintea omenească nu-l poate încă pătrunde. Aceea ce ştim este că, din transformaţii în transformaţii, omenirea merge într-un progres continuu, a cărui mişcare e cu atât mai repede cu cât mai mult înaintează; că fiecare pas a vieţii omenirei este un pas în această cale care o aproprie de Dumnezeu; că fiecare pas al ei este un triumf al binelui asupra răului.
Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra această transformaţie continuă, mişcare progresivă a omenirei, această dezvoltare a simtimentului şi a minţii omeneşti, supt toate formele dinlăuntru şi dinafară, în timp şi în spaţiu.
Supt ochiul providenţii şi după legile şi către ţinta hotărâtă de dânsa mai înainte, omenirea înaintează în evoluţiile sale istorice.
Prin împărţirea funcţiilor, naţiile în omenire, ca şi individurile în societate, produc, chiar prin diversitatea lor, armonia totului, unitatea.
Orice naţie dar, precum orice individ, are o misie a împlini în omenire, adecă a concurge, după natura şi geniul său propriu, la triumful ştiinţei asupra naturei, la perfecţionarea inţelegerii şi a simtimentului omenesc potrivit legei divine şi eterne care guvernează ursitele omenirei şi ale lumei.
Dar pentru că este o providenţă care păstrează ordinea creaţiei şi care dirijază faptele omului, prin aceea, nu urmează că omul este un instrument orb al fatalităţii, prin aceea nu se stinge libera lui voinţă. Dumnezeu n-a înzestrat pe om numai cu minte spre a deosebi binele din rău, arătându-i şi legile prin care se poate povăţui în calea binelui şi învinge răul, dar încă el l-a înzestrat cu voinţă, lăsându-l liber în alegerea sa. Vai, dar, de acea naţie care calcă voia lui Dumnezeu, care preferă răul la bine! Dumnezeu o părăseşte; viaţa ei se stinge în viaţa omenirei şi ea expiază printr-un lung martir călcarea legei lui Dumnezeu. Acest timp de expiaţie (ispăşanie), ce o naţie sau chiar omenirea întreagă sufere supt legile lui Dumnezeu şi ale gândirei, se pare adesea un repaos, o stare, în calea progresului, un pas înapoi, o oscilaţie istorică; dar mai adesea suferinţa este un bold mai mult către perfecţionare şi din excesul răului iese binele.
"Marşul general al omenirei, zice învaţatul istoric Cantu, în căile ce providenţa pregăteşte, aduce acele minunate reînnoiri ce se fac pe pământ şi scot binele din rău. Dar Dumnezeu este răbdător, căci este etern, în vreme ce omul, care simte traiul său scurt, ar dori ca tot lucru să se îndeplinească în acest moment iute, în care el vine ca să sufere, să expieze, să se amelioreze şi să moară. Aşa, astronomul ar dori ca cursul Uranului să se pripească, ca astfel fenomenele sale reproducându-se, să confirmeze adevărul calcurilor sale. Ignorantul numai crede că o cometă este accidentală, fiindcă nu vine în fiecare an. Viaţa adevarată se întemeiază în lucrarea lui Dumnezeu asupra zidirilor sale şi a omenirei colective asupra fiecărui om în parte, în unirea materiei cu spiritul, al lui eu cu lumea din afară; pentru aceea Pascal zicea ca Ťtoate părţile lumei sunt lănţuite într-astfel de chip, că este peste putinţă d-a cunoaşte una fără celelalte şi fără totulť. Mintea, înălţându-se prin umilinţă, ştie observa cu confiinţă şi respect cărările divine; ea poate mult, căci cunoaşte cât poate, şi în loc d-a-şi risipi puterile împotriva unor stavile nebiruite, ea le concentrează în drepte hotare şi astfel se face ajutătorul providenţei."

II
Dacă fiecare naţie are o misie evanghelică a împlini pe pământ, să cercetăm şi să întrebăm şi pe această naţie română, atât doritoare astăzi de viaţă, ce a făcut? Ce lupte a purtat pentru realizarea legii lui Dumnezeu, atât în sânul său, cât şi în omenire? Istoria, lumea are drepta-i cere această seamă: căci nu trebuie a uita că, cu toată sfinţenia dreptului său, astăzi nu e destul ca o naţie să-şi aibă un loc pe carta lumei, sau să-şi reclameze acest loc şi libertatea sa în numele suvenirelor istorice; ca dreptul său să ajungă a fi respectat şi recunoscut de celelalte naţii, trebuie încă ca ea să poată dovedi folosul ce a adus şi poate aduce lumei, trebuie să arate formula înţelegătoare şi soţială ce ea reprezentează în marea carte a înţelegerii şi a istoriei omenirei.
Să aruncăm dar o ochire asupra trecutului acestei naţii române şi să vedem ce a făcut în aceste 18 secole de când se află statornicită în pământul său. Această ochire ne va da înţelegerea revoluţiilor ei de faţă şi a revoluţiilor ei viitoare.

III
Adusă de marele Traian în Dacia după nimicirea locuitorilor ei, favorizată de împăraţii următori, de care atârna d-a dreptul această ţară, colonia romană, în vreme de 160 ani ajunse într-o stare foarte înfloritoare şi una din cele mai frumoase provinţe ale întinsei împărăţii romane. Mai mult de 70 cetăţi, împreunate cu drumuri minunate aşternute cu piatră, basilicele, templurile, amfiteatrele, băile, apeductele, ale căărorî ruine incă se găsesc, ne-o dovedesc îndestul. Dar alături cu această mare civilizaţie materială, două rele mari care mistuia împărăţia şi care îi pregăti căderea: robia şi proprietatea cea mare trebuiră a produce şi în noua colonie relele lor, înghiţind cu încetul proprietăţile mici, ce fiecare colon dobândise la început, şi substituind robii la oamenii liberi.
Osăteînită de atâtea rele ce o rodea, întinsa împărăţie romană trebui să cază. Unitatea falsă la care ea supuse prin silă lumea trebui să se sfarme ca să dea loc la organizarea progresivă a unei unităţi mai adevărate, produsă prin armonia naţionalităţilor libere. Dumnezeua tunci, ca să schimbe faţa lumei vechi şi s-o întinerească, împinse potoape de naţii barbare asupră-i.

IV
Aşezată la porţile împărăţiei şi în trecătoarea barbarilor, Dacia noastră mai mult de 8 secoli îi vâzu trecând şi retrecând pe pământulsău. Colonii romani din această ţară nu pregetară a apăra cu bărbăţie ţara lor şi chiar împărăţia ce îi părăsise. Şi când se văzură copleşiţi de numărul duşmanilor, ei se traseră în Munţii Carpaţi, unde îşi păstrară naţionalitatea şi independenţa lor. Chiar în acele vremi furtunoase şi nenorocite, romanii Daciei nu uitară că au o misie în omenire. Prin relaţiile lor cu barbarii, ei introduseră între dânşii cele dintâi cunoştinţe de agricultură, artele folositoare şi cuviinţele vieţii civilizate. Şi prin legăturile de interes şi comerciu, ei schimbară sălbătăcia şi dusmănia lor asupra imperiului roman într-o prietenie folositoare, şi sili pe barbari a căuta a se statornici şi a se civiliza. Pe la 865, bulgarii, popor finez, prin romanii din Dacia nouă primesc religia creştină şi împreună înfrăţiţi întemeiară un stat puternic, alegându-şi regi dintre români. Pe la începutul secolului al XI-lea, acest regat, căzând în turburări civile, se subjugă de Vasilie II, împăratul Orientului, şi rămase supt puterea grecilor până la al XII-lea secol, când el reînvie mai puternic supt fraţii români Petru, Asan şi Ioan şi, după o existenţă glorioasă de doi secoli, căzu la 1392 supt turci.
Romanii din Dacia veche, când putură răsufla de barbari, ieşind din azilurile lor, întemeiară deosebite staturi mici, pe la secolul al X-lea şi al XI-lea, care în secolul al XIII-lea şi al XIV-lea, se contopiră printr-o mişcare de unitate în două staturi neatârnate, a Ţării Româneşti şi a Moldaviei.
Cu întemeierea acestor state, evoluţiile istoriei românilor se fac mai lămurite, viaţa lor ne este mai bine cunoscută.

V
În cea dintâi epocă a întemeierii principatelor Ţării Româneşti (1290) şi a Moldovei (1356), care cuprinde tot secolul al XIV-lea (de la 1290-1418), vedem aceste state mai întâi ameninţate în naţionalitate şi existenţa lor politică când de unguri, când de poloni. După mai multe lupte îndelungate, aceste pretenţii cad zdrobite de vitejia românior. În aceste războaie ei se pregătesc ca într-o şcoală pentru alte lupte mai mari ce îi aşteaptă, cu o naţie şi mai barbară, şi mai puternică: turcii osmani, care pe la 1360 năvălesc în Europa şi ameninţă a o cuceri. Încă din anul 1370, Ladislav-Vv. al Ţării Româneşti se opune acestor barbari şi se încearcă a pune stavilă furiei lor de cuprinderi. O luptă care trebuia să ţie mai patru secoli începu atunci, luptă în care românii vărsară şiroaie de sânge şi se jertfiră ca nişte martiri pentru apărarea civilizaţiei în contra barbariei. Împărăţia româno-bulgară cade supt izbirile turcilor (1392). Mircea cel Bătrân, unul din cei mai mari şi mai vestiţi voievozi ai noştri, reclamă de la turci această moştenire; el voieşte a întrupa toată românimea într-un singur stat şi caută a dobândi Bulgaria şi Moldova. Acum întâiaşi dată vedem ideea de unitate a se arăta, idee care va fi idealul secolilor viitoare şi a tuturor voievozilor noştri cei mari. Strivit însă între unguri şi turci, Mircea este silit a părăsi o parte din concuistele sale şi a primi încă şi suzeranitatea Porţii.
Tratatul ce el încheie cu Baiazet la 1393 asigurează românilor drepturile următoare:
l. Dreptul d-a profesa nesupăraţi religia lor, d-a-şi alege voievozii şi d-a se cârmui independent, după legile lor.
2. Dreptul d-a face război sau pace. Îndatorirea românilor către turci stă într-un uşure tribut anual de 3 000 bani roşii.
În Moldova, Alexandru cel Mare, ce domnea în această vreme nesupărat încă de turci, apără vitejeste independinţa ţării sale de către poloni şi le răpeşte Pocuţia, care mai un secol rămâne întrupată cu Moldova.
Cu aceşti mari domni, Mircea şi Alexandru, se încheie această epocă. Ei completară instituţiile ţării lor.
Să aruncăm o privire asupra acestora, căci organizaţia dinlăuntru a societăţii singură ne poate explica evoluţiile istorice prin care naţia română trecu.

VI
Domnul, ales în Ţara Românească, moştenitor în Moldova, cârmuia ţara împreună cu un sfat de 12 boieri, întocmit în Ţara Românească de Negru-Vv. Orice act însemnat al cârmuirei, precum şi orice danie, trebuia să fie făcut cu învoirea sfatului şi suscris de dânsul. Puterea d-a face legi, d-a scoate dăjdii stă în Adunarea sau Soborul a toată ţara. Originea acestor adunări izvorăşte din municipalităţile romane şi din soboarele goţilor, care, în lunga petrecerea lor în Dacia, lăsară multe urme şi obiceiuri între români. Aceste adunări se convocau de domn pentru facerea legilor, pentru orânduirea dăjdiilor, pentru a hotărî război sau pace. Când tronul era vacant, atunci mitropolitul le convoca pentru alegerea domnului. Ele judeca asemenea în pricinile de vini mari politice, ca Camerele Lorzilor şi a Pairilor în Englitera şi Francia. Aceste adunări se compunea:
Clirosul, adecă mitropolitul ca prezident, episcopii şi egumenii monastirilor;
De boieri, atât cei din slujbă cât şi cei din afară;
De deputaţii breslelor.
Clirosul, ca şi monastirile, n-avea privelegiuri deosebite la început şi era cu totul supt jurisdicţia statului.
Boierii era slujbaşii ţării, adecă capii puterii armatei, fiind ţara organizată ostăşeşte, nu era o clasă nobiliară, ca în Europa. Ei n-avea nobilimea feodală, ădeî concuistă, de origine, nici dreptul d-a fi singuri proprietari de pământ, d-a moşteni titluri şi slujbe, d-a fi deosebiţi de legea comună pentru toţi. Aceste principe, care singure constituiază casta nobiliară, n-au fost niciodată recunoscute în ţările noastre. Totdauna, tot românu a avut dreptul a se face proprietar de pământ şi a ocupa slujbele statului; titlurile n-au fost decât pe viaţă, fără a lăsa drept la urmaşi. Titluri nu era la început, căci nu se da deosebit, ci reprezenta numai numirea funcţiilor. Boierii, ca toţi orăşenii, se numea jupani, adecă cetăţeni. Legea politică, civilă, ca şi criminală a fost aceeaşi pentru toţi. O singură deosebire se ivi mai târziu în legislaţia criminală. Se hotărî ca boierul căzut în vină să se spânzure mai sus cu un cot decât săracul. În urmă se suprimă această osândă de tot pentru boieri.
Breslele se alcătuia de oarecare slujbaşi mai mici ai ţării şi de deosebitele categorii a burgeosiei, locuitorilor din oraşe şi a moşnenilor şi oamenilor liberi.
Oraşele ce îşi dobândiră şi îşi păstrară libertatea lor, constituindu-se pe principul comunal, se ocârmuia de o magistratură aleasă pe fiecare an şi compusă de un judeţ şi 12 pârgari.
Ţara ia o organizaţie ostăşească şi o centralizaţie puternică. Judeţele se dau supt comanda unui căpitan, care uneşte în mâna lui puterea administrativă, judecatorească şi ostăşească. Organizarea armatei permanente, a miliţiei şi a Landsturmului face din tot românul un soldat la nevoie, şi singură păstrează independenţa ameninţată de streini.
Dacă vom trece la organizaţia economică a ţării, găsim pe cei mai mulţi locuitori moşneni sau rezemaşi, adecă liberi şi cu proprietăţile lor. Dar lângă dânşii proprietari mari, pe care se află locuitori serfi, robi ai pământului, căci în urma năvălirei barbarilor, robii romani se transformară pretutindinea în robi ai pământului. Întocmai după ăcum în Europa se obişnuise a se da acestor serfi numirea de romani, aşa şi la noi servagiul fu numit rumânie şi vecinătate, căci proprietarii din Ţara de Jos, unde mai cu seamă era proprietăţile mari, îşi adusese colonii din Ţara de Sus şi din românii din ţările vecine. Robia completă a acestora veni foarte târziu, căci la început stăpânul pământului făcuse 3 părţi din pământul său, din care două le împărţi în părţi mici pe la colonişti şi cealaltă fu cultivată de aceştia în folosul stăpânului, prin mijlocul clăcii, adecă a unui număr de zile de lucru. Robia completă a lor veni însă foarte târziu, căci pănă în secolul al XVII-lea ei putea a se muta de la o moşie la alta, plătind găleata de ieşire.
Dăjdiile era aşezate pe toţi deopotrivă. Acestea sunt liniile principale ale constituţiei ţării pe la începutul secolului al XIV-lea. Idealul ce românii goniră în organizaţia lor era egalitatea în drepturi şi în stare. Dar în această organizare era viţiuri, viţiuri izvorâte din ideile feodale ale timpului şi care fu pricina zdrobirii acestei constituţii. În această republică războinică se află, deşi slabe la început, elemente soţiale, monarhic, aristocratic şi democratic. Puterea publică nu era delegată vremelniceşte de popor unor aleşi ai săi, dar se afla din drept în mâna capilor războinici ai ţării. Era fireşte ca aceşti capi, care concentra în mâna lor puterea politică şi militară a ţării, să ia o preponderenţă deosebită asupra claselor de rând. Lipsa de comerciu nedând o dezvoltare stării de mijloc, ea, ca şi poporul, se afla slabă în privinţa boierilor şi, după organizaţia militară a ţării, în dependenţă de un soldat către şeful său. Atât boierii în slujbe, cât şi cei din afară de slujbe, mazâlii, fiind din drept membri ai adunărilor, acestea ajungând prea numeroase...*
Boierii dar, împreună cu cleru, căutară mereu a se constitua într-o castă, dobândindu-şi privilege, şi a concentra toate drepturile în mâna lor. Asemenea şi prin proprietăţile lor mari, a absorbi proprietăţile mici. Domnii, ce reprezenta principul monarhic, favorizaţi prin centralizarea statului, căutară mereu a-şi întemeia puterea lor despotică asupra boierilor rezemaţi pe elementul popular şi a se face independenţi de dânşii, constituindu-se ereditari. Lupta dar trebuia să înceapă între aceste trei elemente opozite şi vrăjmaşe. Începută încă din al XIV-lea secol, ea continua în al XV-lea şi al XVI-lea. Doborând întâi elementul monarhic, aristocraţia doborî în urmă şi elementul popular şi, după aceste două ruine, ostenită, căzu şi ea zdrobită supt o burgeosie streină, supt fanarioţi.

VII
Istoria noastră n-a fost, sau a fost rău scrisă până acum. În luptele şi revoluţiile dinlăuntru, care au umplut secolul al XV-lea şi al XVI-lea, istoricii noştri n-au văzut decât nişte lupte de pretendenţi la tron, iar n-au vazut principul şi interesele ce fiecare pretendent reprezenta. Într-un stat organizat ca al nostru, unde nici o familie n-avea dreptul de stăpânire, chestia dinastică nu putea avea loc după cum s-a presupus de istorici. Îndată după moartea lui Mircea I, partidele în care ţara era împărţită începură lupta între dânsele, fiecare punându-se supt unul din fiii săi. Turcii şi ungurii găsiră prilej a se amesteca între deosebitele partide, susţinând când pe una, când pe alta, şi a călca libertatea

*

Sfârşitul frazei tăiat în original: "oamenii din stările de jos nu fură primiţi în mare număr" (n. ed.). naţiei. Puterea domnilor însă, ajutată de elementul democratic, ieşi biruitoare din aceste lupte între duşmanii dinlăuntru şi cei din afară. Vlad Dracula-Vv. ţinu sus şi puternic frânele guvernului, dobândind o glorie nemuritoare în luptele cu turcii şi zdrobind aristocraţia. Ţepeş urmează înainte şi mai puternic pe calea sa; c-o asprime tiranică, dar dreaptă, el nimicniceşte facţiile dinlăuntru şi respinge nenumăratele oarde turceşti ce Mahomet II conducea asupra românilor. Silit mai târziu de nevoi, el încheie un tratat cu turcii la 1460, care păstrează stipulaţiile celui de la 1393, urcând tributul la 10 mii galbeni şi recunoscând suzeranitatea sau supremaţia nominală. Acest tratat încă şi astăzi formează dreptul public al ţării sau, cum se numeşte acum, capitulaţiile ei cu Poarta. Aristocraţia se aruncă în braţele turcilor şi izbuti a goni din ţară pe energicul domn, şi partida domnilor în braţele ungurilor. Poporul mai adesea rămânea indiferent într-aceste lupte, până când vedea libertatea ameninţată de vrajmaşii din afară; atunci alerga la aparărea ţării supt steagul domnului. Adesea ocrotit de domn, el însă era slab către celelalte partide, căci toţi capii ce ieşea din popor intra, fireşte, şi se identifica cu una din partidele dominante.
Lupta, cu deosebite alternative între ambele principe, continuă până la Radul cel Mare (1495-1508), care se încercă de o politică de conciliaţie, fără a izbuti. El cercă atunci a balansa puterea boierilor, dând putere clerului, dar, revoluţionând organizaţia democratică a clerului şi făcându-l un corp privilegiat, îi crea interese conforme cu ale boierilor şi îi dete un auxiliar. Radu cel Mare fu dar un sprijin puternic al aristocraţiei.
Cu acest domn se încheie această epocă. În Moldova, asemenea, după moartea lui Alexandru cel Mare, boierii caută a doborî puterea domnilor, constituată acolo şi mai tare pe principul ereditar. Polonii se amestecă în ambele partide, cu scop d-a domina şi d-a supune ţara. Din mijlocul acestor sfâşieri care ameninţa pieire, iese un om puternic, care întoarce spiritul nestatornic al partidelor către duşmanii dinafară. Acesta fu Ştefan cel Mare. 40 ani de-a pururea călare pe câmpul bătăliei, el apără voiniceşte ţara şi creştinătatea. Moldavia e atunci în culmea sa şi trage mirarea lumei. Papa numeşte pe Ştefan soldatul lui Hristos... etc.*
Ştefan ia proiectul lui Mircea şi caută a uni ţările, dar spiritul individual al românilor zdrobeşte întreprinderea lui. Într-adevar, boierii ţării... etc... pierderea mării...
În aceste timpuri fraţii noştri din Transilvania, deşi Huniad şi fiul său cârmuiră soarta Ungariei, pierd drepturile lor etc...
Dacă acest secol fu pentru români un secol în care începură luptele dinlăuntru, dacă rezulta lui fu stingerea democraţiei, dar fu însă secolul cel mai glorios, secolul prin care se nemuriră şi se luptară puternic pentru libertate. Cei mai mari bărbaţi care produse acest secol în omenire fu români. Dracula Vv., Vlad Ţepeş, Ioan Huniad şi fiul său Matiaş şi, în sfârşit, Ştefan cel Mare plană asupra acestui secol glorios...etc... Boierii ţării, recrutându-se tot mereu din elementul popular, desfăşură, pe lângă dorinţa d-a constitua libertatea lor asupra tronului, o vitejie rară împotriva vrăjmaşilor din afară...etc...
Dar, izolându-se de popor încet cu încet, fac pe acesta apatic. Ţara slăbeşte şi turcii îndrăznesc mai mult şi, în secolul următor, cade cu totul supt domnirea lor.

VIII
După moartea lui Ştefan Vv., în Moldova, Bogdan, fiul său, şi Petru Rareş calcă pe pasurile lui, ţin cu străşnicie liniştea înlăuntru şi apără şi întind hotarele ţării de duşmanii din afară. Dar, presuraţi de dânşii,ei caută de se învoiesc de bunăvoie cu cel mai puternic, cu turcii, cu condiţii încă mai favorabile decât muntenii. Dar boierii caută a zdrobi puterea domnilor; ca să izbutească, nu se apără nici de asasinat, nici de trădare, se aliază cu turcii şi izbutesc a lua preponderenţa totală în ţară şi a face tronul electiv şi cu totul în dispoziţia lor. Ţara

*

Ceea ce urmează de aici până la sfârşitul introducerii nu este o redactare definitivă a lui Bălcescu, pe alocuri avem de-a face numai cu enunţarea ideilor ce trebuiau dezvoltate. Asemenea situaţii mai întâlnim şi pe parcursul lucrării (n. ed.). cade în grozave sfâşieri şi abuzuri. Lăpuşneanu răzbună crud ţara asupra boierilor.
În aceste sfâşieri, nişte vânturatici streini, favorizaţi de popor în ură asupra boierilor, iau puterea. Despot voieste a civiliza... etc.
Unul din aceştia, Ion-Vodă, caută a se rezema în contra boierilor şi a turcilor, declarând război acestora. Trădat, el cade glorios în luptă. Ţara cade atunci cu totul supt puterea turcilor şi în prada lor, care răpeşte până şi dreptul d-a-şi alege domni şi aceştia ajung mai puţin de un paşă.
În Ţara Romănească, după Radu cel Mare, Mihnea ia cu putere, înţelepciune şi patriotism cârma ţării; dar boierii nu-l pot suferi şi, având în capul lor pe Basarabeşti sau Pârvuleşti, numiţi astfel după banul Pârvu, izbutesc, prin ajutorul turcilor, a-l depărta, ba încă a-l şi ucide în Ardeal, unde se trăsese. Pârvuleştii numesc pe Vlăducu domn, dar văzând pe acesta că voieşte a se libera de epitropia lor, îl ucid şi dau puterea unuia dintr-înşii, Neagoe Basarab. Bun, blând, acest domn face pe popor a ierta triumful boierilor, dar el dezvoltă şi mai mult privilegiurile boierilor şi clerului. El robeşte o mare parte a ţării monastirilor şi o mare parte a monastirilor la metoaşele streine greceşti. După moartea lui, partidele se răscoală; fiecare îşi numeşte un domn şi turcii intervin cu multă îndemânare, pun mâna pe ţară şi o declară paşalâc. Această izbire deşteptă pe români, primejdia îi uni şi, supt Radu de la Afumaţi, se luptă pentru drepturile naţionale şi triumfară.
De la moartea acestui domn, 1552-1592, lupta aceasta continuă cu deosebite alternative. Poarta începu a numi singură domni. Tributul se mări nemăsurat; dăjdiile asemenea; ţara ajunsese într-o ticăloşie şi mergea cu paşi repezi spre o ruinare totală, când braţul de fier al lui Mihai o opri la marginea prăpăstiei. Spiritul şi individualitatea naţiei se intrupă într-însul... etc. Lupta pentru independenţă reîncepu cu glorie. După ce asta se asigură, Mihai întreprinde unirea românilor. Mai norocit decât Ştefan, el izbuteşte, dar cade în aceasta, întâmpinând vrăjmăşia Austriei, care scoală pe unguri împotriva românilor. Aceste naţii generoase, cărora atâte interese le opune îndatorinţa d-a trăi frăţeşte împreună, se zdrobeşte una pe alta în folosul Austriei.
Mihai cade ucis hoţeşte de austriaci şi cu dânsul cade şi puterea românilor şi speranţele ce creştinătatea şi toate naţiile Orientului pusese în români, care îl numea steaua lor de la răsărit.
În toate aceste două secole, românii se arată vrednici de dânşii şi de misia lor. Clasa boierilor mai cu seamă, întinerită tot mereu prin elementul energic ce ieşea din popor şi se absorbea într-însa, făcu ţării şi omenirei slujbe mari. Vitează, roditoare în fapte eroice, în exemple sublime de jertfire, ea reprezintă simtimentul războinic al naţiei şi udă cu sângele său laurile patriei. Naţia în care simtimentu prevalează, dacă nu slujeşte omenirei prin dezvoltarea minţii, ca francezii, englezii şi nemţii, dar prin lucrare, prin jărtfire îi egalează şi îi întrec şi le dă repaosul d-a lucra. Astfel Dumnezeu împarte funcţiile între naţii şi, prin lucrare comună, omenirea se desăvârşeşte.
De la începutul secolului al XV-lea, lupta începuse între principiul libertăţii, care voia a mărgini puterea prinţilor, şi principiul autorităţii, care voia a o întări.
Ajutaţi adesea de principiul popular ce ei reprezenta, libertatea birui pe la capătul acestui secol, dar boierii biruitori făcură din această libertate un privilegiu al lor. Ei căutară a se forma în castă privilegiată, a-şi întemeia puterea şi fericirea lor pe robirea gloatelor. Izvorâtă din popor, iar nu din principiul concuistei, ea nu putea a se constitui pe bazele aristocraţiei feodale europene; ea nu putu în drept viola egalitatea; ea îşi mărgini dar acţia sa în rânduiala economică. A înghiţi proprietăţile cele mici, concentrându-le în proprietăţi mari, a răpi deodată cu proprietatea şi libertatea individuală a ţăranilor, prefăcându-i în serfi, a dobândi dreptul de a se scuti de cele mai multe dăjdii, asta fu ţinta ei. Astfel, prin reformarea legilor economice ale ţării, o ţară întreagă ajunsese roabă unor particulari.
În Europa această luptă fu câştigată şi despotismul regilor fu un mare principiu de unitate şi de conservaţie, în vreme ce la noi izbânda aristocraţiei aduse slăbiciunea statului cu slăbiciunea puterii. Două chipuri sunt d-a avea un guvern puternic. Trebuie sau ca principiul, autoritatea ce el reprezintă să-şi aibă izvorul de sus, sau de jos, din popor; într-un cuvânt, nu este decât două guverne puternice: despotismul şi democraţia. Orice principiu intermediar este un principiu de slăbiciune. Despotismul totdauna a fost şi este peste putinţă între români, nu numai căci respectul către cel mare precumpăneşte, ci căci sunt o naţie foarte nobilă, care nu putu suferi alt guvern decât cel întemeiat pe caracterul naţional, cel care organizează egalitatea, adecă democraţia.
La sfârşitul acestui secol robia ajunse completă, Mihai Vv., silit de aristocraţi, făcu acel aşezământ ca fiecare ţăran, p-a cui moşie se va fi aflând, să rămâie rob veşnic. De atunci robia fu completă... etc. (ca în art. din Magazin istoric pentru Dacia. Clasa războinicilor se întemeiază dasupra muncitorilor. Această fărădelege a boierilor fu espiată cu pierderea ţării. Osânda o urma de aproape. Soţietatea întreagă se alcătuieşte pe un şir de privilegiuri şi clase, fiecare clasă are privilegiuri deosebite; fiecare individ are privilegiu: întins eşafodaj de tiranii superposate una asupra alteia şi toate apăsând poporul, pe ţăranul muncitor...
Cine va veni să zdrobească această clasă apostată care, ieşind din sânul poporului, robi pe fraţii şi părinţii lor şi care ocăra omenirea? Iată-i că sosesc; sunt şi ei nişte robi şi, pentru ca pedeapsa şi ruşinea să fie şi mai mare, sunt nişte robi streini.

IX
Ce sunt aceşti streini care vin să revoluţioneze şi să schimbe soarta unei naţii întregi? Cum nişte streini pot ei doborî o soţietate puternic întemeiată? Ce principiu, ce interes vital al soţietăţii reprezentează? Prin ce lupte, prin ce mijloace ajung la putere şi la a domni asupra românilor?
După căderea imperiului Orientului întreg supt puterea turcilor, mulţi greci din Constantinopol şi Rumelia îşi căutară o scăpare în principate, care se bucura de libertate. Săraci, ei se apucară de negoţul mărunt şi de industrie. Ei ajung a lua astfel în mână toată industria şi comerţul ţării şi a alcătui o burghezie bogată. Îmbogaţindu-se, se însor cu pământence, dobândesc astfel drepturi şi încap în boierii. Ei se înalţă la putere, după cum s-a înălţat burgherii în Europa. Se fac apărătorii poporului împotriva apăsării aristocraţilor şi caută a le doborî privilegiurile. Astfel îşi fac partida puternică în ţară şi încep lupta în contra boierilor pământeni. Răi, intriganţi etc. (tablou de dânşii); ei n-au decât o ţintă fiscală. Vor să doboare toate privilegiurile, să pună mâna pe stat, să emancipeze pe ţărani de boieri, ca să-i poată despuia ei în numele statului. Dar poporul nu-i cunoaşte; vede că ei sunt vrăjmaşii boierilor ce îi tiraniza şi îi reazămă.
Încă din vremea lui Mihai Vv., grecii se făcuseră nesuferiţi pământenilor. Aceea ce ni se dovedeşte... etc... (după Magazin)... În Moldova...
Domnia lui Brăncoveanu mai pre larg... el reprezentează spiritul boierilor... Aristocraţia nu mai reprezenta nimic, pierduse virtuţile militare, se corupsese. Despuierile poporului cu birurile; stricarea armatei spre a face clăcaşi etc.
Cază dar această aristocraţie infamă! Vie fanarioţii, care să răzbune suferinţele poporului. Şi oricât de rău ar aduce ei ţării, când poporul va vedea că misia lor de zdrobire s-a sfârşit, va şti a-i mătura din ţară şi naţionalitatea va ieşi biruitoare, mai frumoasă şi mai puternică! După moartea lui Mihai, Radu Şerban răzbună vitejeşte pe români asupra ungurilor şi moldovenii, supt Tomşa, pedepsesc pe poloni, care, protecţionând pe Movileşti, se încearcă a-şi redobândi influenţa asupra Moldaviei. Aceste lupte slăbesc puterea şi a românilor, şi a ungurilor, şi a polonilor, şi le pregăteşte comuna nenorocire.
Radu Mihnea al X-lea se urcă pe tron la 1611. El fu cel dintâi domn care veni în scaun însoţit de o mulţime de greci. Boierii pământeni se tulbură l-această vedere şi la neorânduielile grecilor şi formează comploturi împotriva lor şi a domnului. Stolnicul Bercan de la Mărăcineni se pune în capul acestor comploturi, dar capul lui şi cu al soţilor săi cad supt securea gâdei şi o luptă înverşunată, care ţinu două secole, începu atunci între greci şi boieri. Cinci ani dup-aceea, vestitul paharnicu Lupu şi căpitanul Buzdugan pradă şi măcelăreşte pe toţi grecii din ţară. Dar supt domniile următoare, de la 1618-1631, grecii, favorizaţi iarăşi, se înmulţiră şi cautară a-şi răzbuna. Boierimea atunci, în desperanţă, se revoltă. În zadar Leon-Vv., la 1631, izgoneşte pe toţi grecii din ţară, căci era prea târziu. Boierii izbutesc a alege domn pe Matei Basarab, capul partidei boierilor. Tot atunci în Moldova, boierii, ajutoraţi de popor, gonesc pe greci şi pe Alexandru-Vv. Iliaş şi Vasile Lupul se numeşte domn. Dorinţa de unire a ţărilor aprinde din nenorocire un rezbel crud între ambele ţări surori şi pregăteşte slăbiciunea lor. Supt impresia uneltirilor grecilor d-a deznaţionaliza pe români, Matei şi Vasile caută a întemeia puternic naţionalitatea; limba românească se introduce în şcoli, biserici şi administraţii; şcoli se ridică, tipografii se întemeiază şi ţările se dotează de o condică de legi. Din nenorocire, interesul egoist al boierilor îi făcu sa uite interesul naţional. În loc d-a uşura pe popor, ei îi împovărară cu dăjdii şi condica nouă întăreşte şi mai mult robia. Poporul suferă şi strigă; armata se revoltă şi ţara cade în cea mai groaznică anarhie militară. Costandin Basarab izbuteşte prin ajutorul strein a stinge anarhia, desfăcând armata şi slăbind ţara.
Un grec, Mihnea-Vv., se urcă atunci pe tron, la 1658, şi răzbună cumplit purtarea cea neomenoasă a boierilor către popor. În domnia acestuia, a lui George şi Grigore Ghica şi a lui Radu Leon, grecii se înmulţesc iaraşi în ţară şi cu dânşii şi suferinţele ei. La 1669, boierii, ajutoraţi de popor, se ridică din nou asupra grecilor şi izbutesc a-i goni din ţară şi a dobândi un domn ales de dânşii, dar pentru scurt timp, căci la 1672, cu Grigore Ghica şi în urmă cu Duca-Vv., grecii iarăşi se reîntoarseră.
În Moldova, în acest an, boierii, supt comanda Hânceştilor, caută a goni pe greci din ţară împreună cu Duca-Vv., dar sunt biruiţi de dânşii, cu ajutorul turcilor. Acest patronaj ce le dă turcii aruncă privirea lor către nemţi şi poloni.
Însă puterea lor nu ţinu mult. Ajutaţi de turci, boierii izbutesc a numi domn pe Şerban Cantacuzino. Supt domnia acestuia şi a lui Brâncoveanu în Ţara Românească şi a Cantemireştilor în Moldova, intrigile grecilor se precurmară şi boierii stăpâniră ţara în pace de dânşii, în vreme mai mult de treizeci ani. Din nenorocire, boierii nu ştiură a se folosi de acest timp. În loc d-a se uni între dânşii spre a se apropia de popor, d-a căuta a-l ridica până la dânsii, ei se izolară de dânsul. Corupţi şi degradaţi, ei pierdură până şi virtuţile militare cu care se fălea odinioară şi nu mai reprezenta nici unul din simtimentele poporului. Puterea armată a ţării, în domnia Brâncoveanului, se dezorganizează ca să-i facă clăcaşi pe la moşii. În loc d-a căuta putere în popor, împotriva turcilor, ce din ce în ce se făcea mai asupritori, călcând legămintele ţării, mărind tributul şi globind-o în toate chipurile, ei alergară după falsa protecţie când a nemţilor, când a ruşilor. Afară de aceasta, caracterul lor mobil şi nestatornic băgă discordia până şi între dânşii. Odioşi ţării, bănuiţi turcilor, ei sunt lesne săpaţi de fanarioţi, din care unii, precum Mavrocordaţii, acum luaseră o mare influenţă pe lângă Poartă, şi astfel capetele celor mai însemnate familii a ţării cad sub securea turcilor sau sunt silite a scăpa la ruşi (unde împreună cu Cantemir merg să concure puternic la civilizarea acestei colosale împărăţii, care era ursită a atârna atât de puternic în viitorul nostru) şi la nemţi, şi fanarioţii dobândiră pe seamă-le domnirea statornică a ambelor ţări.
Ei măriră încai cu demnitate şi curaj, şi istoria, la acest spectacol trist, aruncă un val asupra greşalelor, crimelor lor, spre a putea da o lacrămă compătimitoare cumplitelor lor nenorociri. Acei ce rămân în ţară încearcă a se mai lupta şi pier. Îndată grecii îi doboară, sărăcindu-i prin contribuţii şi confiscări şi prin omoruri. Cei mai mulţi se trag la ţară şi, ruinaţi, intră în popor, de unde ieşiseră, şi ajung în stare de clăcaşi.

----------------------------------------

[1] Gibbon, The History of the Decline and Fall of the Roman Empire, volume the first, chap. XI.
[2] Hrisovul lui Ştefan Racoviţă.
[3] Letopiseţul Moldovei de Kogălniceanu.


Cartea I: Libertatea naţională

I
Deschid sfânta carte unde se află înscrisă gloria României, ca să pun înaintea ochilor fiilor şi câteva pagini din viaţa eroică a părinţilor lor. Voi arăta acele lupte urieşe pentru libertatea şi unitatea naţionale, cu care românii, supt povaţa celui mai vestit şi mai mare din voievozii lor, încheiară veacul al XVI-lea. Povestirea mea va cuprinde numai opt ani (1593-1601), dar anii istoriei românilor cei mai avuţi în fapte vitejeşti, în pilde minunate de jertfire către patrie. Timpuri de aducere aminte glorioasă! timpuri de credinţă şi de jertfire! când părinţii noştri, credincioşi sublimi, îngenucheau pe câmpul bătăliilor, cerând de la Dumnezeul armatelor laurii biruinţei sau cununa martirilor, şi astfel îmbărbătaţi, ei năvăleau, unul împotrivă a zece, prin mijlocul vrăjmaşilor; şi Dumnezeu le da biruinţă, căci el e sprijinitorul pricinilor drepte, căci el a lăsat libertatea pentru popoare, şi cei ce se luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu.
Moştenitori ăi drepturilor pentru păstrarea cărora părinţii noştri au luptat atâta în veacurile trecute, fie că aducerea aminte a acelor timpuri eroice să deştepte în noi simtimentul datorinţei ce avem d-a păstra şi d-a mări pentru viitorime această preţioasă moştenire.

II
Aron-Vodă domnea în Ţara Moldovei şi Alexandru Bogdan în Ţara Românească. Robi tremurând în mijlocul desfătărilor, pe un tron cumpărat cu bani, stau ocrotiţi, împotriva dreptei răzbunări a poporului, de paznici streini, turci şi unguri, prăda şi chinuia şi îngrozea o ţară ce nu ştiau iubi. Mulţime de ieniceri şi arendaşi turci, de la care ei luaseră bani în camătă pentru cumpărarea domniei, îi însoţi în ţară. Spre a se despăgubi de banii lor, unii din turci luară în arendă dăjdiile publice, alţii umbla cu dăbilarii domneşti pentru strângerea dăjdiilor, alţii ţinea drumurile şi prăda pe neguţători, şi toţi, răzleţindu-se prin toate unghiurile ţării, jăcuia şi chinuia pe bieţii ţărani, despuindu-i de tot ce avea, ruşinându-le muierile şi fetele de faţă cu dânşii şi răpindu-le al zecelea din feciori, spre a-i pregăti a recruta ienicerimea. Însuşi boierii şi giupânesele lor nu era scutiţi de omor şi siluire.
Veni o zi când aceste lăcuste sălbatice nu mai găsiră ce prăda; atunci căzură toţi în sarcina domnilor. Aron-Voievod, spre a se putea plăti de datornici, izvodi ca de tot omul din ţară să se dea câte un bou, şi orândui turci spre a strânge această nouă dajdie, care, luând toate vitele de la cei ăceî avea, spre a împlini pentru acei ce nu avea, sleiră ţara şi de vite, aceste soaţe a muncii ţăranului, de rămaseră oamenii fără a avea cu ce se hrăni. Mult mai mare, de se poate, era asuprirea în Ţara Românească, unde domnul, silit fiind a plăti o dobândă grea la creditorii turci, ce nu mai avea ce jăcui, urcă datoriile unei ţări sleită cu totul la suma peste măsură de mare de 10 povoare de aur. Toţi boierii Ţării Româneşti care scăpaseră de moarte şi pribegie şi a căror inimă ofta după libertate, sângera pentru suferinţele ţării, începură a se aduna, a se sfătui.
După revolta nenorocită din Moldova a orheienilor şi a sorocenilor împotriva lui Aron, neîndrăznind a se bizui singur numai în sine în stareăaî de slăbiciune în care se afla ţara, cugetară la ajutoare şi protecţiuni streine. Spre aceasta se adresară la republica Veneţiei, cerând protecţia şi suzeranitatea ei, ca să se mântuie de turci. Dar egoista republică, calculând foloasele cum şi pagubele ce i-ar putea veni primind această propunere, găsi cu cale că interesul n-o sloboade a primi a mântui o naţie chinuită, de la care puţin câştig poate avea.
După înjosirea acestui act fără izbândă, românii văzură că ce le mai ramâne a face este a căuta însuşi a se mântui şi că ţara lor a ajuns într-unul din acele minute mari, când o naţie trebuie să piară, sau, luând inimă din suferinţă şi desperarea sa chiar, printr-o silinţă mare şi puternică, însuşi să se mântuiască. Împrejurări favoritoare din afară nu lipsiră la dorinţa oamenilor, nici oamenii nu lipsiră împrejurărilor.

III
În acel timp de chin şi de jale, strălucea peste Olt, în Craiova, un bărbat ales şi vestit şi lăudat prin frumuseţea trupului său, prin virtuţile lui alese şi felurite, prin credinţa către Dumnezeu, dragostea către patrie, îngăduiala către cei asemenea, omenia către cei mai de jos, dreptatea către toţi deopotrivă, prin sinceritatea, statornicia şi dărnicia ce împodobea mult lăudatul său caracter. Acesta era Mihai, banul Craiovii, fiu al lui Pătraşcu-Vv., care, pentru blândeţea cu care cârmui ţara de la 1554 până la 1557, se numeşte cel Bun.
Strălucirea naşterii lui Mihai, sfatul lui cel drept şi priceput, cuvântul lui blând şi îmbielşugat, iar mai cu seamă faptele cunoscute ale lui îi câştigă inima poporului şi trâmbiţă numeăleî lui în toate părţile ţării. El administra de câtăva vreme banatul Craiova şi aduse cu încetul această bănie în starea ei cea veche de neatârnare administrativă şi judecătorească şi ostăşească, fără altă legătură cu domnia ţării decât plata de un tribut. Astfel, în minutul când armata ţării era dezorganizată de domnul ce se temea de dânsa, el îşi organiză un trup de oştire, prin care ţinea în frână împilările turcilor şi ocrotea pe supuşii săi.
Soarta cea blândă supt care se afla locuitorii banatului era pizmuită de locuitorii de dincoace de Olt şi slujea a glorifica numele lui Mihai înaintea poporului. El ajunse a fi nădejdea tuturor, răzbunătorul atât de mult dorit şi aşteptat.

IV
Crudul Alexandru-Vodă nu întârzie a se înspăimânta de acel mare nume al banului Mihai. Vru să-l piarză cu orice chip şi, neîndrăznind a-l prigoni de faţă, trimise ucigaşi spre a-l prinde şi a-l aduce la Bucureşti, sau a-l ucide prin taină. Dar banul descoperi din vreme cursa ce i se găteşte şi, cu toată dragostea ce avea pentru dânsul poporul, necrezându-se sigur în Craiova, fugi spre Constantinopol, unde îl chemase socrul său, vistierul Ion, ce era capichihaia al ţării. [6] Însă prins fiind în cale de oamenii lui Alexandru, ce îl pândea, el fu adus în Bucureşti, unde, domnul, cătrănit de mânie, îl învinovăţi de trădător şi rebel şi îl închise în puşcărie, spre a fi pus la caznă şi apoi ucis.
Temându-se ca poporul să nu se ridice înfuriat şi să scape pe prinsul său, Alexandru-Vodă hotărî a-i grabi moartea. Într-o zi îl scoaseră din puşcărie legat şi îl porniră la locul osândei. Mulţimea poporului urmărea pe osândit, tristă, jalnică şi tăcută, văzând că cea din urmă nădejde de mântuire i se va curma cu capul acelui june bărbat eroic. În cale, trecând pre lângă Biserica Albă, pe vremea liturghiei, spun că îl lăsară a intra în biserică şi, rugându-se, se făgădui lui sfântu Nicolae, fiind hramul, că de-l va mântui, să-i facă mănăstire în numele lui, precum a şi facut, de se numeşte acea biserică acum Mihai-Vodă. [7]
Sosind în locul unde trebuia a primi moartea, gâdea, cu satârul în mână, cu inima crudă, cu ochii sângeroşi, se aproprie de osândit. Dar când aţinteşte ochii asupra jertfei sale, când vede acel trup măreţ, acea căutătură sălbatică şi îngrozitoare, un tremur groaznic îl apucă, ridică satârul, voieşte a izbi, dar mâna îi cade, puterile îi slăbesc, groaza îl stăpâneşte şi, trântind la pământ satârul, fuge prin mulţimea adunată împrejur, strigând în gura mare că el nu îndrăzneşte a ucide pe acest om. Astfel, în acele mari timpuri bătrâne, un cimbru barbar se înfioră de vederea măreaţă a lui Marius şi nu îndrăzni a ucide pe acel ce zdrobise tot neamul lui.
În zadar oamenii ce prezida osânda vrură a împlini porunca domnească; nimeni nu se mai găsi care să vrea a lua locul gâdei.
Această întâmplare minunată înfioră mulţimea ca o mişcare electrică. Vâzu într-însa un semn ceresc, prin care Dumnezeu voia păstrarea acestui om, şi un glas detunător de milă şi iertare scăpă din pieptul acelei gloate. Boieri şi popor luară pe osândit în miliocul lor şi, ducându-se la palat, înaintea voievodului, cerură iertare. Vrând, nevrând, domnul fu silit a se îmblânzi şi a-i dărui viaţa. Peste puţin, prin mijlocirea vistierului Ion, Mihai, împăcându-se detot cu domnul, primi iarăşi cinstea şi dregătoria sa.
Nu trecu mult dup-aceea şi bănuitorul tiran Alexandru începu iar a-l vâna cu moarte şi curse şi îl sili a fugi în Ardeal, unde zăbovi două săptămâni la curtea lui Sigismund Bathori, domnul Ţării Ardealului. Acolo, prin mijlocirea lui Baltazar Bathori, vărul domnului stapânitor, dobândi de la acesta, ce avea mare trecere la Poarta turcească, o scrisoare de recomandaţie către vestitul vizir Sinan-Paşa, prin care se recomanda de a fi ales de domn în Ţara Românească, cum şi alta către Eduard Barton, solul Elisabetei regina Engliterei, la Constantinopol, ce avea mare credit pe lângă Poartă.
Împuternicit cu aceste recomandaţii, Mihai se porni de a doua oară la Constantinopol, unde la sosirea sa fu bine primit de vistierul Ioan. Acolo sosi atunci şi doi deputaţi boieri, jăluindu-se de asupririle lui Alexandru-Vodă; ei se uniră cu Mihai şi îl cerură la sultanul pe dânsul de domn, arătând că ţara toată îl vrea. Spre a izbuti mai sigur în cererile lor, trebuiră a astâmpăra nesaţiul şi lăcomia de bani a turcilor. De aceea nevoia sili pe Mihai a lua, pe credetul vistierului Ion, 400 mii florinţi de la turci, greci şi ovrei, cu camătă grea. Din această sumă dete numai lui Sinan vizirul 20 mii galbeni; cealaltă o împărţi în daruri la sultanul şi ceilaiţi miniştri şi astfel deschise calea cererilor sale. [8] Sultanul, în sfârşit, primi această cerere a ţării şi dete semnele domniei (steagul şi sabia) lui Mihai, iar oştirea ce boierii cerea a-i da spre a-l însoţi o refuză supt pretext că, de vreme ce ţara il cere, nu poate avea nevoie de oaste spre a goni pre Alexandru, [9] şi că partida sa să-l puie pe tron. Mihai pleacă îndată, la 1592, cătră ţară, de unde Alexandru Bogdan, aflând de mazilia lui, ieşi ca să se întoarcă la Constantinopol. El abia domnise un an şi trei luni, dar această vreme îi fu de ajuns ca să tragă ura şi blestemul poporului. Fărădelegile domniei lui se răsplătiră cu moartea lui. La 1597, în duminica Floriilor, prin intrigile domnului Moldovei, Ieremia, al cărui tron căuta a cuprinde, fu, din porunca sultanului, luat din casa sa şi, învestit în haine de paradă domneşti, azvârlit în mare. [10]

VI
Într-acest chip Mihai-Vv. se urcă pe tronul Ţării Româneşti, la 1593, fiind atunci în vârstă de 35 ani. Înălţarea lui fu primită cu cea mai vie bucurie de toţi locuitorii ţării, mulţumiţi că au scăpat de tiraniile lui Alexandru; ei arătară acea bucurie zgomotoasă, acele nădejdi fără margini, făcându-şi iluziile nedespărţite în inima poporului român de orice domnie nouă, pentru care întotdeauna istoria ni-l arată că gata a stătut. Mihai avea încă în ochii mulţimei meritul d-a fi fost un candidat popular, în care mai de mult ea nădăjduia. Dar cu toată statornicia, energia şi bunăvoinţa sa, noul domn se văzu cu totul în neputinţă d-a pune un capăt şi orânduială la nevoile şi anarhia în care se afla ţara. Ţara se afla împovărată de datorii grele şi împilată de mari nevoi şi trebuinţe. Turcii, în contra tratatelor vechi, acum uitate, începuseră a se aşeza în ţară, zidindu-şi case şi geamii (meceturi).
Pe lângă datornicii turci ce era în ţară supt Alexandru, se mai adăogaseră şi alţii, şi numărul lor se urca la 4 mii ieniceri şi alti ofiţeri de cavalerie. Turcii după margine făcea, ca şi cei din ţară, mereu şi fără temere, năvăliri şi jafuri prin ţinuturi; în toată luna cete de turci şi tătari venea în ţară şi, ca să poată hălădui lumea în pace, era silit domnul a le ţine taberile iarna şi vara, a le da cele de hrană şi îmbrăcăminte de la ţară. Astfel încât, nu numai că nu se putea plăti datoriile cele vechi, dar nici a birui şi a uşura daunele de faţă. Slujbaşii Porţii, în loc d-a da ascultare plângerilor domnului, căuta prilejul d-a stoarce bani de la dânsul sau de la duşmanii lui ce îl prigonea. O seamă de boieri, după vechiul obicei, săpă pe domnul lângă sultanul. Alţii se însoţiseră cu turcii din ţară şi îi ajuta în prădarea şi chinuirea poporului. Armata ţării era dezorganizată şi mijloc nu era de a o înfiinţa, energia poporului se tocise de atâta chinuire şi asuprire şi despera de o mântuire. Mihai nu putea a se înţelege cu creditorii, lipsindu-i mijioace de a-i plăti. Vru a pune stavilă la răpirile lor, dar nu izbuti decât a-i intărâta mai mult şi a-i revolta asupră-i. Încât, spre a scăpa de a fi ucis, fu silit a se închide în palatul său şi a sta mereu în stare de apărare, unde însă de mai multe ori turcii, năvălind, îl ocăra, arunca cu pietre în ferestrele palatului, răpea tot ce putea din mobilele sale, bătea şi rănea de moarte pe toţi boierii săi ce le pica în mână.
În aceste minute dureroase, care ar fi desperat pe oricine, Mihai singur nu desperează şi văzând că nu e nici un mijloc pacinic de mântuire, hotărăşte a deştepta ţara, a o scula şi a ridica sabia răzbunătoare în contra barbarilor tirani. Evenimintele ce începuseră în megieşie încurajă şi înlesni vrednica sa hotărâre.
Să dăm o ochire acestor eveniminte.

VII
Împărăţia turcească începuse a apune din culmea mărirei la care ajunsese supt Soliman.
Murad II, care domnea de la 1575, era un duh slab şi superstiţios, dulce la trai, iar iute la mânie şi adesea atunci şi cu cruzime, era dat cu totul la misticism, la poezie şi la voluptate; amator de danţ şi muzică, de vorbe cu duh, ba încă şi de mucalitlâcuri, el iubea mecanica, ceasornicăria şi actele de reprezentaţie; el trăia încunjurat de tălmăcitori de vise, astrologi, şeici, poeţi şi femei, dănţuitori, de pitici şi nebuni, lăsând domnia în mâna femeilor saraiului. Supt o mână aşa slabă, corupţa intră în toate ramurile administraţiei împărăţiei [16]; acel duh de revoltă a oştirilor, care era menit a zdrobi împărăţia, începu atunci nu numai între ieniceri, dar şi între spahii. Spre a da o altă cale (detourner) acestăuiî duh de insubordinaţie, era nevoie a trimite oştile împotriva vrăjmaşului peste hotare. După isprăvirea cu noroc a războiului Persiei, Divanul se chibzui mult dacă trebuie a porni războiul în contra Fezului, Maltei, Persiei, Spaniei, Veneţiei, Neapolului sau Ungariei. [17]
Împărăţia turcească, afară de ţinuturile cele întinse ce stăpânea în Asia şi Africa, care era împărţite în 32 gubernii, cuprindea încă 8 gubernii în Europa şi se întindea până la Raab, cuprinzând astfel partea cea mai mare din Ungaria, afară de cele 4 ţări tributare: Transilvania, Valahia, Moldova şi Republica Raguza. Nu numai atât, dar chiar şi împărăţia Austriei şi regatul Poloniei erau de mai multă vreme supuse la un tribut anual.
Un vezir vestit în războaie, crud şi duşman fieros al creştinătăţii, Sinan-Paşa, concherantul Tunisului şi al Iemenului, a cărui singură gândire era războiul în Ungaria, împinse prin toate mijloacele pe sultanul spre război către împăratul Germaniei, sau regele Vienei, cum îl numea turcii.
Fără declaraţie de război, pacea se călcă la 1592 de guvernorul Bosniei, izbind nişte casteluri din Ungaria (Chrastovitz, Gora, Bihaci); dar fu oprit înaintea Sissekului, pe care nu-l putu lua şi pentru care îşi răzbună crud în contra creştinilor ce îi picară în mâini [18] (oct. 1592). Trei sute din acei nenorociţi prizonieri fură duşi în triumf înaintea locuinţei ambasadorului împăărătescî; înaintea lor, nişte muzicanţi care făcea să se audă sunetele cele mai barbare, apoi o trupă cu armele câştigate; pe urmă venea carele încărcate cu pradă şi, în sfârşit, nenorocitele jertfe ale robiei; oameni, femei, copii, bătrâni era împinşi înainte cu izbiri tare de bice sau de toiege, ca nişte turme de vite proaste, în mijlocul chiotelor de bucurie sălbatică a turcilor, spre a fi vânduţi în târg (oct. 1592). [19]

VIII
Crânceniile, fărădelegile (les outrages) şi ameninţările turcilor mişcară toată creştinătatea. [20] Scriitori însemnaţi din toată Europa începură, prin tipar, a mişca opinia publică şi a deştepta zelul cruciatelor religioase împotriva barbariei păgânilor.
Pe scaunul cezarilor Germaniei şedea în acea vreme Rodolf II. Cu un caracter şi cu virtuţi ce ar fi fost de lăudat într-o poziţie mai puţin înaltă, acest prinţ era un domnitor nevrednic. El lăsa doparte trebile statului spre a se ocupa de ştiinţele naturale şi de antichităţi, pentru care îşi sleise finanţele, iar mai cu seamă de scrieri astrologice, care umplură duhul său, din natură posomorât şi sfiicios, de o mulţime de superstiţii de râs şi funeste. Preocupat de aceste lucrări nedemne de poziţia lui şi neîncetat spăimântat de proorocii absurde, el se făcu cu totul neapropiat supuşilor săi. Încunjurat de minerale, de fosile, de medalii, de ochiene, de vase şi de instrumente de chimie, el sta închis în laboratorul său, în vreme ce zavistia şi revolta înlăuntru şi războiul din afară ameninţa zdrobirea împărăţiei lui. Crescut în Spania, în acea ţară clasică a papismului, el fu toată viaţa lui jucăria viclenelor uneltiri a iezuiţilor şi a sfaturilor pasionate a curţii Spaniei.
Ţipetele jertfelor turcilor pătrunse până în cabinetul lui Rodolf II şi deşteptă indolenţa lui. El porunci să sune tocsinul în toată Sfânta Împărăţie Romană şi în Ungaria, ca să invite pe credincioşi, dimineaţa, la amiază şi seara, a invoca ajutorul cerului în contra turcilor. [22]Într-aceeaşi vreme, solii săi alerga la Roma, la papa, şi convocă pe toţi principii Germaniei la o adunare generală în Ratisbona, spre a lua măsuri pentru interesul comun al creştinătăţii.
Clement al VIII-lea, ce şedea atunci pe scaunul sfântului Petru, primi în audienţă, într-un consistoriu public, pe solii împărăteşti şi, ascultând cu multă bunavoinţă elocventul cuvânt a lui Rodolf Lorenţio, cel mai însemnat din soli, hotarî, cu obştească invoire a senatului, să ia toată partea l-această faptă de bine public şi de cinste pentru Dumnezeu.
O congreaţie de cardinali fu convocată din porunca pontifului, spre a se chibzui pentru treburile acestui război şi nemulţumindu-se a aduce numai ajutorul său, hotarî a invita în numele lui Hristos şi pe alţi prinţi, pentru care şi porni îndată nuncii săi în Spania şi Italia. Posomorâtul şi crudul Filip II, ce domnea în Spania, primi bucuros şi făgădui ajutorul său; iar în Italia, zelul religios fu mai puţin fierbinte, şi numai duca de Toscana, Ferdinand, şi duca de Mantova, Vicenzo, primiră a da ajutor. Duca de Ferrara se folosi de ocazie şi, pentru oarecare ajutor de bani dat, dobândi trei oraşe de la împărat.
Tol atunci papa însărcină pe canonicul de Adrianopol (Udriu), Comelius Denona, să meargă la marele principe de Moscovia, spre a-l îndemna a lua parte la rezbelul creştinătăţii. Însărcinându-l ca, la întoarcere, să treacă pe la Sigismund Bathori, prinţul Transilvaniei, şi pe la Aron, domnul Moldovei, ca să-i tragă şi pe dânşii în legătura domnilor republicei creştine împotriva duşmanului comun, sculând cu dânşii toate popoarele de la Nistru şi Dunăre şi din vecina Polonie. Iar la Mihai i se porunci ca să nu se ducă, din pricina poziţiei critice în care acest domn se afla, fiind ăneîsiguri de scopurile lui, numai prin prinţul Transilvaniei să-l îndemne a se înţelege cât mai în grabă cu boierii şi poporul său şi a se lega serios ca să se poată mântui.
Era acum a paisprezecea oară de la originea împărăţiei otomane că puterile creştine se unea împreună împotriva duşmanului moştenitor a legei lui Hristos, într-o cruciadă care, ca acea mai din urmă de la 1571, care se nemuri prin bătaia navală de la Lepante, se numi Liga sfântă.

IX
În vremea aceasta, prinţii Germaniei adunaţi la Ratisbona în aprilie anul 1594, adunare convocată şi deschisă de împăratul în persoană, văzând tristele întâmplări ale războiului, porunci a se ridica din Germania o oştire de 20 mii pedestraşi şi 5 mii călăreţi. [26] Se hotărî încă că mărirea sa împărăteasă să scrie şi să trimiţă soli la prinţii streini, spre a le cere ajutor; ca ea să soliciteze asemenea nobilimea, care nu atârna d-a dreptul şi absolut de împărăţie, şi oraşele maritime ca să-l ajute. Se vorbi încă de chipul d-a impune şi a strânge dăjdiile şi se porunci ca în toate provinţele, în toate oraşele, în toate târgurile şi în toate satele Germaniei să se pună un trunchi (tronc) la uşa bisericilor şi ca preoţii şi predicatorii să aţâţe zelul poporului, spre a-l îndemna a contribui la cheltuielile războiului în contra păgânilor; se recomandă încă la preoţi şi predicatori d-a propovădui pocăinţa popoarelor şi ca în toate zilele să se adune la sunetul clopotului, spre o rugăciune publică, pentru a cere o fericită izbândă. [27]
Şi trimiseră apoi soli, atât din partea împăratului cât şi de la electorii Brandenburgului şi Saxoniei, la adunarea staturilor polone din Cracovia, spre a îi îndemna ca să se ridice în ajutorul creştinătăţii.
În Polonia, după moartea lui Ştefan Bathori, trebuind a se face o nouă alegere de rege, mulţi stapânitori, prin solii lor, concuraseră spre a fi aleşi; între aceştia, voturile polonilor se impărţiră între Sigismund, fiul lui Ion, regele Sveţiei, şi Maximilian, arhiduca de Austria. Şi unul şi altul fură aleşi, dar partida cea mai mare, având de cap pe vestitul Zamoisky, cavalerul cel mare, ţinea cu suedezul. Maximilian, văzând că nu poate dobândi tronul decât cu puterea, luă oaste de la frate-său, împăratul Rodolf II, şi intră deodată armat în Polonia. Zamoisky, primind în ajutor călărimea din Transilvania, de la Sigismund Bathori, p-a cărui soră avea de soţie, dete nemţilor bătaie cu mare norocire, că le înfrânse cu totul armata şi însuşi Maximilian fu prins. Astfel Sigismund dobândi coroana Poloniei. Maximilian, lepădându-se apoi de pretenţiile sale, fu slobozit, şi o nepoată a împăratului, arhiducesa Ana, fata arhiduceăluiî Carol, unchiul împăratului, fu luată de soţie de Sigismund. Maximilian arhiduca, văzându-se slobod, pretinse că un act făcut in prinsoare nu poate avea temei şi începu a se întitula din nou rege al Poloniei. Tocmai în acest an când se porni deputaţii germani la Cracovia, Maximilian, după îndemnul papei, declară că renunţă l-acest titlu.
Cezarul izbuti mai mult în Moscovia, unde trimisese pe un june silezian, anume Varkusky, lângă marele duca Theodor sau Fedor I. Acest trimis fu bine primit şi i se făgădui o mare sumă de bani, ce se va plăti pe tot anul, cu condiţie d-a nu face nici pace, nici treve cu turcul. Aci Varkusky întâlni un ambasador al Persiei, care venise să propună o ligă în contra turcilor, cu care negoţie o alianţă, jurându-i în numele craiului că, dacă împăratul se va ţine de război, craiul Persiei nu va face pace cu turcii. [28]

X
Sillinţele împăratului fură mai norocite în Transilvania. Sigismund Batbori de Şomlyo ţinea domnia acestei ţări. El era fecior lui Christofor Bathori şi nepot de frate vestitului Ştefan Bathori, ce a fost mai întâi prinţ şi apoi a strălucit pe tronul Poloniei. El fusese ales la 1581 a urma pe tron după moartea tatălui său, fiind în vârstă numai de 9 ani. Numele strălucit şi iubit ţării, ce purta, singur numai îi dobândi alegerea la tron, de la care nişte prevestiri sinistre se părea a-l depărta. Se zicea, într-adevar, că la naşterea lui, la 1572, turnul de la Oradea Mare se povârnise şi că el se născuse cu mâna plină de sânge. [29] Imaginaţia poporului augurase d-aci că acest prunc va fi pieirea ţării lui, augur (présage, prophétie) care până în urmă s-a şi împlinit. În timpul istoriei de faţă, pe la începutul anului 1594, Sigismund, în vârstă de 22 ani, slobod de orice epitropie, începu a-şi dezvălui caracterul său.
Semeţ, viteaz şi războinic, calităţi înnăscute naţiei lui, dar fără talente ostăşeşti şi fără a şti a concepe şi a stărui, îl vom vedea în cursul acestei istorii, unde va juca o rolă mare şi însemnată, om crud, fără măsură, necumpătat, nestatornic şi neastâmpărat la minte. [30] Era tributar turcilor şi avu câtăva vreme mare credit la Poartă, încât un minut nădăjduise că, prin protecţia ei, va dobândi tronul Poloniei la moartea unchi-său, pentru care şi făgăduise 50 000 galbeni la vezir; dar nădejdile sale se înşelară, căci Poarta nu numai recunoscu pe noul crai ales de poloni, dar încă nu voi a-l îngădui a lua de soţie pe fata marelui ducă de Toscana (octobre 1592). Trimişii lui la Poartă era George Ravazdi şi Ioan Bóldog, care trata cu Sinan prin mijlocul renegatului Grigore Veresmarti, acum ceauşul Mohamed, şi sangiacul Lipei, vestitul Pavel Markhazy. [32] De faţă cu Sennyei, ce îi trimisese în urmă Bathori, Sinan se întinse asupra cuprinderilor sale de la Tunis, de la Guletta, din Arabia, Persia, Africa şi Georgia adăogând că, în iarna viitoare, va merge să dărâme Viena şi Praga.
În sfârşit, ceauşul Mustafa aduse scrisori de la sultanul, de la marele vizir şi de la paşa de la Timişoara la staturile Transilvaniei şi la Bathori; acesta din urmă răspunse după obicei cu protestaţii de credinţă către sultanul. Dar Sinan nu întârzie a schimba tonul şi, prin înjurături şi ameninţări, a îngrozi pe Sigismund. Când se înfâţişă înaintea acestui vizir George Ravazdi şi îl rugă, în numele prinţului, a nu mai îngreuna provinţia, urcând tributul peste ceea ce se da pe timpul lui Ioan Sigismund, el, cu o nesuferită trufie şi cu o obraznică îngâmfare, ocărându-l cu numirea de câine, îi zise să tacă, adăogând că Ion Sigismund era socotit ca un fiu al lui Soliman, în vreme ce acel ce cârmuieşte acum Transilvania este sluga şi supusul împăratului; că aceasta stă în mână-i a o dovedi. Temerea lui Sigismund se mai adăogă încă prin porunca ce primi ca să se gătească cu o oaste de 50 mii lănceri şi cu toate materialurile de război, spre a merge la Belgrad să se unească cu oştirea turcească în contra împăratului. Aceste ameninţări periculoase umplu de spaimă inima junelui prinţ. Aceste temeri ştiu bine a le exploata partizanii împăratului şi a îndupleca pe Sigismund a se ridica asupra turcilor. Sigismund avea lângă dânsul, ca duhovnic, un iezuit, părintele Alfons Carilie, spaniol, născut în provinţia Alcala. Acesta îndemna mereu pe Sigismund a intra în alianţă cu împăratul, şi când Teuffenbach, prefectul Casoviei, trimisul împăratului, sosi în Transilvania, găsi pe acesta cu totul dispus în favorăulî creştinătăţii. [36] Sigismund începu a nu vorbi decât de libertate, de greutatea jugului turcesc şi a plânge soarta creştinilor supuşi lor; într-un cuvânt, toate vorbele (discours) şi toate faptele lui învedera hotărârea lui d-a rupe legatura cu turcii. [37] Dar planurile lui Sigismund întâmpina o mare opoziţie în nobilii cei mai însemnaţi, care, învechiţi în aplecarea lor către turci, nu voia nicidecum să se lepede de unirea lor cu turcii, temându-se de a se arunca în şansele unui viitor nesigur şi să nu ajungă supt un jug mai rău. [38] Sigismund zicea: "La ce a slujit pân-aci pacea cu turcul? A obicinui pe nesimţite popoarele noastre nenorocite a se îngreuia cu un jug nesuferit". Mai bine dar să-l scuture şi a se uni cu împăratul şi ceilalţi prinţi creştini, şi a se lepăda de alianţa cu turcii, pe atât ruşinoasă, pe cât e primejdioasă pentru mântuire, şi că Dumnezeu le va fi priincios la un proiect aşa drept. Aceasta zicea Sigismund în public şi particular, şi iezuiţii o insinua la urechile tuturor celor ce spoveduiau. Nobilimea cea jună şi săracă intrară lesne în aceste planuri, se flattant que la guerre pourrait rendre leur fortune meilleure. Dar cei bătrâni şi bogaţi se împotrivea, zicând: că nu trebuie a părăsi maximele străbune, care era d-a nu lăsa niciodată alianţa cu turcul; că de o sută de ori ei au auzit aceasta din gura înţeleptului Ştefan Bathori, şi când era prinţ al Transilvaniei, şi chiar după ce se urcă pe tronul Poloniei; că mai bine este a urma acestor sfaturi decât a pleca urechea la zadarnicile făgăduieli a unor venetici (nouveaux venus). "Transilvanii, adăoga ei, sunt oare destul de puternici spre a se împotrivi singuri la toată puterea turcilor? De nu sunt, cine chezăşuieşte de acele ajutoare ce se făgăduieşte? Începuturile războiului adesea sunt plăcute, dar sfârşitul totdeauna este funeste. Când un duşman atât de îngrozitor îşi va împlânta odată corturile sale în mijlocul ţării noastre, cât este de temut că aceste ajutoare depărtate, ce ni se laudă, să nu sosească prea târziu spre a ne mântui." [39]L-aceasta se adăoga şi ura şi neîncrederea în nemţi.
Aceştia, văzând că rugăminţele lor sunt neputincioase, în contra sfaturilor iezuiţilor şi cererilor (les avis) papei, hotărâră a-l detrona şi a pune în locu-i pe altul plăcut lui Amurat. Se zicea că ei se înţeleseseră într-aceasta cu miniştrii Porţii şi că, în vreme ce tătarii era să treacă din Podolia în Transilvania, li se dedese o poruncă secretă d-a pune mâna pe Sigismund. Dar acesta se dete în lături din vreme şi tătarii pustiiră Valahia şi Transilvania, fără a fi impiedicaţi de generalul oştilor, Bornemissa, supt pretext ca să nu strice alianţa între Transilvania cu turcii, în care sta mântuirea ţării. [40]
Sigismund convocă o adunare de popor armată la Turda. Aci, opoziţia, în capul căreia sta vărul său Baltazar Bathori, se arătă aşa de tare şi înverşunată, încât Sigismund, speriindu-se, abdică, lăsând puterea în mâna lui Baltazar Bathori, şi fugi spre Chiioara, declarând pricina abdicării sale şi acuzând pe opozanţi că vor să trade ţara turcilor. Adunarea se mută atunci la Cluj, unde Baltazar Bathori fu aclamat de prinţ. Scrisorile lui Sigismund citându-se în adunare, opiniile unora se schimbară. Secuii însă şi saxonii şi vro ciţiva din unguri declară opozanţilor că ei nu voiesc a cunoaşte alt prinţ, care neputând a le sta împotrivă, fu silită adunarea ăaî se uni cu toţii a chema prin o deputaţie pe Sigismund înapoi; şi în 28 august 1594, adunarea primi ăa se trimiteî oştirea în contra turcilor. A doua zi se arestuiră toţi capii opoziţiei, în numar de 19 : Baltazar Bathori şi fiastrul lui, Ion Ilfiu, Lupu Covaci, cancelar, Alexandru Kendi, prezident al senatului, Gabriel şi Francisc Kendi, unchii lui, Grigorie Literatul, prefect de la Agria, Ion Forro, Grigorie Diacu, Ion Gerundie, Albert Lunai, George Salanciu, Baltazar Silvaşiu, şi după trei zile de închisoare, Sigismund porunci a se omorî, după sfatul lui Gestio, Proşcaio şi Iojica. Lui Alexandru şi Gabriel Kendi, cu Ion Ilfiu, Grigorie Diacu şi Ion Forro li s-a tăiat capul la Cluj. Pe când îi ducea la locul osândei, Alexandru văzu pe Sigismund, care, stând în picioare la o fereastră, îi privea, şi îi strigă: "Nici o lege dumnezeiască sau omenească nu sufere osândirea unui om fără a-l asculta." Aceasta însă nu mişcă întru nimic pe voievod, obicinuit fiind din copilărie a vedea vărsându-se sânge, fiind martor la toate osândele criminalilor. ei stătu de faţă şi privi cu răceală această tragedie.
Un ţigan, gâdele obicinuit al locului, veni cu o sabie şi tăie capul lui Alexandru Kendi. Ilfiu se urcă după dânsul pe eşafod, apoi Gabriil Kendi, apoi Ion Forro, care în zadar mai ceru o altă sabie, căci a gâdei nu mai tăia, şi, în sfârşit, Grigorie Literatu. Poporul, nepăsător de certele celor mari, privi în mărmurire această scenă. Dar când văzu deodată o ploaie repede căzând şi spălând sângele morţilor, strigă că nevinovaţi au fost! Lupul Covaci şi cu Baltazar Bathori fură duşi la Uioara, unde, după câteva zile, pe ascuns, după obiceiul turcesc, fură sugrumaţi. Când gâdea veni în închisoarea lui Baltazar Bathori cu laţul în mână, acesta îl întrebă cine este? - "Cel din urmă om cu care ai să vorbeşti în lume", răspunse gâdea. Baltazar, blestemând amar pe Sigismund, după o lungă luptă cu gâdea, fu sugrumat. Astfel pieri, împreună cu Kendi, şi Ion Bornemissa, vestit căpitan, care, când i se vesti că i-a sosit ceasul, începu a cânta un cântec de jale şi apoi întinse grumazul gâdei. prizonieri fură iertaţi prin mijlocirea prietenilor lor; numai bunurile li se confiscară. [46] Asemenea, lui Andrei şi Ştefan Bathori, fraţii lui Baltazar, care apucaseră de a fugire în Polonia, li se confiscară bunurile, declarându-se de trădători şi izgoniţi pentru totdeauna din patria lor.
După-aceea, Sigismund, adunând o armată de 40 mii oameni de tot felul, trimise oştirea spre Timişoara, de unde dezlipi o parte din armată lui, ca să pustiască în preajma Oradiei şi să împiedice ca să nu meargă de acolo convoiuri la armia otomană. El scrise apoi lui Teuffenbach, ca să-l roage să se apropie de hotarele Transilvaniei, spre a-şi uni puterile şi a izbi împreună pe vrăjmaş. [47]

XI
În vreme ce prin aceste trataţii papa şi împăratul se cerca a trage toate stăpâniriăleî Europei într-o legătură împotriva turcilor şi dintr-altă parte scriitorii şi oratorii cei mai însemnaţi lucra asupra opiniei publice şi întărâta popoarele pentru o nouă cruciadă în contra barbarilor, războiul îşi urma furiile sale. În 15 iunie 1593 se dete o bătălie sângeroasă între oştirea împărătească şi armata Turciei, strânsă în unghiul unde Kulpa se uneşte cu Ordra, lângă Sissek, unde pieri cu totul armata turcească cu cei mai însemnaţi capi ai ei, Asan-Paşa şi junele Mahomet, nepotul sultanului. Anul în care se văzu o aşa mare învingere se cheamă în istoria otomană anul ruinei (pieirei, prăpădeniei). [48] Doi fraţi ai împăratului, arhiduca Maximilian comanda armia din Croaţia, de 16 mii pedăeştriî şi 4 mii călăreţi, şi arhiduca Matei pe cea din Ungaria, de 20 mii pedeştri, 2 mii călăreţi şi 2 mii dragoni. [49]
Matei lovi Novigradul şi asedie în zadar Granul, du unde se trase; iar Maximilian fu mai norocit în Croaţia şi cuprinse Petrina, castelul Chrastovitz şi în sfârşit Sissekul, când sosi Sinan cu armata lui în Ungaria şi arhiducii îşi uniră oştile, din porunca împăratului. [50]
Când se află acesta la Constantinopol, poporul exasperat ceru răzbunare; ambasadorul austriac fu închis cu toată suita lui; marele vizir, fierosul Sinan, luă comanda unei oştiri numeroase de 100 mii turci şi 40 mii tătari , astfel cum nu se mai văzuse alta din vremea lui Soliman, şi porni în Ungaria, în vreme ce Cicala, amiralul turcesc, cu o flotă numeroasă pustia coastele Siciliei şi răspândea groaza în toată Italia.
Această armie îngrozitoare, pe lângă care se uni hanul tătarilor, Gazi-Gherei, cu 40 mii tătari (17 iulie 1594), înainta în Ungaria lăsând în cale-i urme de furia sa şi după mai multe izbânzi parţiale (Vesprin, cetăţuia Palota), cuprinse, în sfârşit (august 1594), vestita cetate Raab, prin trădarea comandantului ei, contele Hardek. Cetatea Papa fu cuprinsă şi ea, şi vezirul se oşti împotriva Comornului, cu nădejde sigură d-a înainta în curând spre Viena. Dar aceste izbânzi strălucite, care mări trufia lui Sinan şi îngrozi creştinătatea, apuseră îndată prin ridicarea unui nou campion al creştinătăţii, care îşi arunca sabia puternică în cumpăna războiului şi, izbind în flancuri şi înapoi acea armată îngrozitoare, schimbă faţa războiului şi chemă biruinţa supt steagurile creştinătăţii. Acest campion glorios fu naţia română, care găsi acum un căpitan mare ca Mircea, Dracu, Huniad şi Ştefan, spre a-i comanda. E vreme acum să ne întoarcem în Ţara Romănească.

XII
Închis în palatul său de nevoia turcilor, ţipetele de jale ale poporului gonea somnul de la Mihai. Posomorât şi tăcut, el se depărtă de toţi cei ce era pe lângă dânsul, spre a se gândi zi şi noapte la mijloacele de a mântui naţia sa. El ascultă cu băgare de seamă veştile războiului din Ungaria. Se bucura cu inima la izbânzile creştinilor, se întrista la pierderile lor.
Pe lângă relele ce făcea turcii în ţară, ea avea a suferi şi trecerea gloatelor armiei tătăreşti, care, pe la capătul anului 1593, călcând-o, trecu în Ungaria. Tot pe atunci, primind porunca d-a trimite care pentru artileria armatei turceşti în Ungaria, el trimise ca la 300 pentru campania şi asedierea Pesperinei. Nu trecu însă mult şi iată sosesc alţi noi trimişi ai vizirului, ce se afla atunci la Belgrad, cerând alte care şi tributul. Cu toată silinţa ce puse domnul, carele nu putură sosi la vreme, pân-a nu pleca vezirul de la Belgrad, şi îl ajunseră tocmai la Ianik. Oamenii lui Mihai, ce adusese 400 care, tributul şi oarecare daruri, se infăţişară înaintea lui Sinan. Dar crudul turc, furios de întârzierea lor, porunci să-i ducă spre a le tăia capul în priveala tuturor. Dar Mehemet-Paşa, feciorul vizirului, ce se afla de faţă, rugă mult pe tată-său şi le scăpă viaţa. Sinan insă refuză darurile şi trimise răspuns lui Mihai, din partea sultanului, că îndată ce va sfârşi campania, va purta războiul în Ţara Romănească, că era un lucru nevrednic d-a da această provinţie în cârmuire necredincioşilor ce nu o merită. El ţinu pe oamenii domnului prizonieri şi nu le dete drumul decât când se întoarse la Belgrad.
Această vestire sili pe Mihai a nu pierde vremea, cu atât mai mult că poporul din ambele ţări era atât de întărâtat, că s-ar fi revoltat asupra domnilor dacă aceştia nu se revolta asupra turcilor. [56] Cruzimile turcilor trecuseră preste măsură, în vreme ce covârşirea strâmbătăţilor suferite sleiseră răbdarea împilaţilor şi cereau o răzbunare strălucitoare. Poporul român se cutremura de turbare ca un leu rănit greu şi această cutremurare parcă era larma înceată prevestitoare de o vijelie mare.
Avaniile turcilor sleise răbdarea poporului şi a lui Mihai, ăcareî se hotărî a lucra şi, unindu-se cu creştinătatea, să ridice cu bărbăţie sabia asupra turcului, ca să ridice acel jug greu al robiei dasupra ţării. [57] El strânse atunci o adunare de toţi boierii mari şi mici din toată ţara şi se sfătuiră cum vor face să izbăvească Dumnezeu ţara din mâinile turcilor. Mihai expuse adunării tirania turcilor, cruzimile ce facea în ţară, ticăloşia poporului, şi încheie arătînd că alt mijloc de mântuire nu este decât d-a alerga la arme. [58]
Propunerea lui fu primită într-un glas de toţi şi hotărâră ca să intre în confederaţie cu principii creştini şi să scuture nesuferitul jug al tiraniei. [59] Şi boierii începură a se găti de război. Mihai, potrivit cu hotărârea ţării, atunci se gândi de a dobândi ajutor şi din alte părţi şi trimise pre clucerul Radul Buzescu sol la Sigismund Bathori, ca să se înţeleagă cu dânsul şi să-i dea oaste de ajutor. Asemenea trimise şi la Aron-Vv. în Moldova pe stolnicul Stroe Buzescu. Trimişii lui Mihai găsiră pe aceşti domni bine dispuşi şi bucuroşi a se oşti împreună. [60]Sigismund trimise la Mihai pe Ştefan Iojica şi pe Pangratie Sennyei, şi Aron-Vodă pe un boier al său. În 5 noiemvrie 1594, un tratat formal de alianţă ofensivă şi defensivă se iscăli în Bucureşti între Mihai şi plenipotenţierii domnilor Transilvaniei şi Moldaviei. Dup-acest tratat, două mii ostaşi transilvani, supt comanda lui Mihai Horvat şi Ştefan Bekeş, trebuia a sta pe ascuns la hotarul Ţării Româneşti, gata a intra la chemarea lui Mihai. Spre a pune dreptatea şi moderaţia în partea lor, prinţii aliaţi trimiseră sultanului o lungă lista de plângerile lor (griefs), cerând îndreptare şi chezăşuire temeinică de schimbarea sistemii pentru viitor. Nu numai aceste reprezentaţii rămaseră fără răspuns, dar încă o ceată de 3 mii ieniceri intră în ţară şi începu a pune contribuţii pe ţărani şi a face tot felul de rele (outrages).
Dup-aceste fapte nu mai era de întârziat.

XIII
Un complot, întins atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, hotărâse ziua de 13 noiemvrie în care să se dea semnalul insurecţiei, ucigând pe turci în toate părţile ţării unde s-or afla. Mihai trimise porunci la oştile transilvane de la hotare ca să intre în ţară, pe când şi o ceată de moldoveni, supt comanda hatmanului lui Aron, îi venea într-ajutor. [66] Turcii din Bucureşti, în nepăsarea şi netemerea lor, nu bănuia nimic de aceea ce li se pregătea, şi urma cu turburările lor. Nici o trădare din partea românilor nu veni a-i deştepta. Într-o zi, când năvăliră din nou asupra palatului prinţului, acesta le iesi înainte şi, vorbindu-le cu multă dulceaţă şi blândeţe, le zise: "De mă-ţi omorî, aveţi a pierde toată datoria ce aveţi a lua; dar ascultaţi şi faceţi ce vă zic. Mergeţi în cutare loc şi luaţi de acolo toată avuţia ce veţi găsi şi plăti-ţi-vă din ea". Fu mare vrajbă şi neunire atunci între datornicii turci. În sfărşit, după multă ceartă, vro 500 se desparţiră de ceilalţi şi merseră unde voievodul le arătase. Ei se întoarseră peste câteva zile, dar avuţia ce găsiseră nu era deajuns pentru a plăti pe deplin datoria. Fiind nevoie d-a face împărţeala în proporţie cu ce avea să ia fiecare, avură trebuinţă de cineva care să facă reducţia. Se adresară spre aceasta la cadiul de la Giurgiu, care era însărcinat a hotărî pricinile de judecată între turci şi creştinii din Ţara Românească. [67] Dar acesta fiind bolnav, Ali-Gian veni la Bucureşti, în locul lui. Se făcură atunci mari sfezi între creditori şi datornici, pentru preţuirea mărfurilor date şi primite. Astfel merseră până în ziua de 13 noiemvrie. În acea zi de dimineaţă, AliGian, sfârşind împărţeala şi ducându-se la conacul său, fu oprit în cale de un român, prieten al său, care îi zise: ­ Ali-Gian-Hogea, câţi ani sunt de când mănânc sarea şi pâinea ta? ­ Sunt douăzeci de ani, răspunse turcul. ­ Dacă e aşa, zise românul, spre recunoştinţă de pâinea şi sarea ta ce am mâncat, voi să-ţi spui un cuvânt, de-i voi să mă asculţi. ­ Spune, îi zise Ali. ­ Nu sta aci, adaogă el, până la 3 sau 4 ceasuri după-amiază; nu te opri nici la Giurgiu; sileşte-te să treci la Rusciuc cât vei putea mai curând. ­ Dar pentru ce? îi răspunse turcul. El însă, fără a-i spune mai mult, se depărtă. Întorcându-şi însă capul şi văzând pe Ali stând în cumpănă de ce trebuia să facă, îi zise: ­ Ia seama la ce-am zis! Turcul, preumblându-se prin oraş, băgă de seamă că e mai multă lume decât altă dată şi, îndoindu-se de ceva rău, fără a spune la nimeni nimic, se urcă în câruţa sa şi luă în grabă calea Giurgiului. [68]
Aceasta fu singura indiscreţie, cinstită şi măsurată, ce se făcu despre tragica scenă ce se pregătea.

XIV
Porunca domnească ieşise ca toţi turcii ce se aflau în Bucureşti să se adune la casa vistierului Dan, spre a li se căuta şi răfui datoriile. Îndată ce turcii se grămădiră în acea curte, Mihai şi boierii, cu ostaşii şi cu tot poporul setos de răzbunare ridicară steagul libertăţii şi, încunjurând curtea, puse de patru părţi de dete foc casei unde era turcii adunaţi şi îi puşcară cu tunurile cu care îngrijise mai dinainte a împresura curtea şi casa. Izbirea aceasta neaşteptată, vâlvoarea focului ce îi încingea, bubuitul şi pustiirele tunurilor şi strigătele de răzbunare ale poporului ameţiră şi înspăimântară pe turci, care, deşi armaţi, pre obiceiul lor, neputând a-şi face cale de ieşire, fură siliţi a primi moartea fără a o putea da. La două mii turci se omorâră; din români puţini căzură. Stolnicul Stroe Buzescu se răni la mâna stângă. Pe lânga turci, vreo câţiva ovrei fură măcelăriţi. [69] Aceasta nu izvorî dintr-o netoleranţă, dar căci ovreii, atunci în mare favor pe lângă turci şi sultan, [70]împreună cu turcii prăda ţara şi făcea stricăciuni.
Acesta fu cel dintâi act al războiului: ucidere făcută cu înşelăciune, în adevăr, dar dreaptă şi meritată pentru toate suferinţele ce turcii adusese ţării. Această măcelarire din Bucureşti fu semnalul care puse toată ţara în picioare, şi în toate părţile poporul, năvălind asupra turcilor răspândiţi, îi măcelări şi îi goni până îi scoase afară din ţară.
A treia zi după această ucidere, la 15 noiemvrie, Mihai porni în grabă, cu oştile şi cu transilvănenii ce sosiseră, la Giurgiu şi, năvălind cu iuţeală asupra oraşului, fără a întâmpina vreo împotrivire, îi deteră foc şi trecură tot ce le ieşi înainte supt sabie. Trei mii suflete aproape, bărbaţi şi femei, fură ucişi sau prinşi. Din toţi turcii din oraş, numai doi putură scăpa, trecând înot Dunărea. Unul din ei era Ali-GianHogea, ce îl văzurăm scăpând iaraşi cu noroc din Bucureşti. El d-abia sosise la Giurgiu şi se afla povestind cadiului ceea ce i se întâmplase în Bucureşti, când fără veste năpădiră românii. Neavând alt chip de mântuire, ştiind să înoate, se dezbrăcă şi se aruncă în apă şi trecu de ceailaltă parte. Celălalt turc urmă pilda lui.
După arderea şi prădarea oraşului, Mihai ocoli cetatea şi începu a o bate cu tunurile, dar, văzând că n-o poate dobândi, căci îi venea ajutoriu arme şi bucate de la Rusciuc, şi silit de greutatea iernii, o năpusti deocamdată şi se întoarse în scaun în Bucureşti. Printr-aceasta, zic cronicarii noştri, se făcu numai o începătură de vrajbă.

XV
Abia se întorsese Mihai de la Giurgiu, abia îşi aşezase trupele în tabără aproape de Bucureşti, în bună poziţie, când fără veste intră în ţară şi veni la Bucureşti un cadiascher sau emir cu 2 000 turci oştire aleasă şi 50 paznici ai trupului, ceauş şi spahii. Emirii se privea de turci ca următori ai lui Mahomet, din fiica sa Fatima, şi era numai trei în toată împărăţia, având putere vizirească şi, pe lângă autoritatea mirenească, împreună şi pe cea bisericească. Sarcina lor întâi era a fi sfetnici ai împăăratuluiî, pe urmă tâlcuitorii cei mai întâi a tot dreptului. Cadiascherii sunt judecătorii armiei. Sunt numai doi: unul pentru Europa, care e şeful, şi altul pentru Asia. Emirul, al cărui gând era să caute a prinde pe Mihai, se făţărnici ca cum n-ar şti nimic din cele urmate puţin înainte. El intrase în ţară cu mare linişte, neaducând nici o supărare locuitorilor, şi zicea că voieşte a ierna în ţară. Intrând în Bucureşti, el ocupă casele cele mai bune din oraş şi luă cvartir într-o nouă monastire supt oraş, zidită pe râul Dâmboviţa, aproape de palatul domnesc. Trimise un om din parte-i la domn, ca să-i arate că, viind să ierneze în ţară, cere să i se dea 10 mii florinţi şi bucate pentru oştirea lui. Apoi plecă însoţit de o mie de pedeştri la palatul domnului, ca să-i facă vizită de cinste, iar în adevar ca să-l poată prinde. Mihai, care simţise cugetele viclene ale emirului, se sili a-l birui în faţărnicie şi a-l arunca în cursele ce i le întindea el. El lăsase pe emir a intra nesupărat în oraş, dar vizita lui nu o aşteptă şi fugi în tabără. Emirul, negăsind pe Mihai, trimise în tabără de-l întrebă pentru ce în timp de pace ţine în arme atâţia unguri? Domnul răspunse pentru ca să prinză pe Petru, fiul fostului domn Alexandru, care umblă a-l răsturna din scaun, şi că, până îl va prinde şi îl va trimite la Constantinopol, el va căuta din banii publici să plătească şi să dea drumul oştilor.
Emirul se prefăcu că crede şi înştiinţă pe domn că în dimineaţa viitoare îi va trimite un butoi (tonneau) de aur, spre a plăti oştile şi a le slobozi îndată, fiind împovărătoare ţării. Mihai se arătă că primeşte cu multă bucurie această propunere, dar hotărî a nu mai aştepta ziua de a doua-zi şi a pune capăt acestui joc de înşelăciune cu turcul. În puterea nopţii aceleia, îşi găti oştile şi, insoţit de ostaşii curţii ce îi aşezase pe ascuns în vale, se apropie de oraş şi, pe când turcii dormea din cinci părţi, cu foc şi sabie îi încinge. Turcii, la lumina flăcărilor care ardea conacele lor şi la strigătele răzbunătoare ale românilor, se deşteaptă îngroziţi şi, pe jumătate îmbrăcaţi, alerg şi se adună la palatul emirului, cu hotărâre de a se apăra până la moarte. Dar aci întâmpinară pe Mihai, ăcareî cu o parte din oştire împresurase palatul şi îl împroşcă cu două tunuri. În zadar se ispitiră turcii a-şi deschide drum printre ostaşii români, spre a intra în palat. Românii îi împing înapoi şi îi ucid pe toţi. Două ziduri din palat se prăvălesc de izbirile artileriei. Emirul, în desperarea sa, părăsit de orice ajutor, începu a arunca pe ferestri aurăulî şi giuvaierile sale, socotind că, în vreme ce ostaşii români s-or apuca de pradă, el va găsi mijloc de a fugi. Dar Mihai opreşte pe soldaţi de la pradă şi îi întărâtă spre năvală asupra palatului. Emirul strigă şi se roagă cu făgăduieli mari să-l lase a se trage cu rămăşiţa gvardiei sale. Dar toate în zadar. Românii navălesc în palat şi fără milă ucid pe toţi turcii ce scăpaseră din foc. Prada acestei biruinţe fu mare pentru soldaţi; doi cazaci găsira două traiste pline de aur, pe care domnul îl împărţi între soldaţi. Dup-această biruinţă, curăţindu-se tot oraşul de turci, Mihai dete mulţemită lui Dumnezeu şi apoi lăsă oştile a se odihni. [76]

XVI
Mihai-Vodă, având oarecare împutăciune cu capii trupelor ajutoare din Transilvania, Mihai Horvat şi Bekeş Ştefan, care era foarte neuniţi între sine, îi trimise înapoi prinţului Transilvaniei, oprind oştile, peste care trimise Sigismund căpetenie pe Albert Kiraly [77], bărbat viteaz, născut în provinţia Gemeri din Ungaria de sus, şi prea vestit pentru multe fapte de război săvârşite în războiul făcut de către Ştefan Bathori, regele Poloniei, în contra muscalilor. [78] Mihai cu Kiraly se gătiră îndată de oaste. Şi mai întâi Kiraly, din porunca domnului, asedie Oraşul de Floci, ăce eraî neîntărit [79] şi îl rase din temelie (10 dechem. 1594), după ce ucise pe toţi cei ce se închina în numele turcilor şi care nu apucaseră a fugi [80]. Dup-aceea, Mihai porni pe Dunărea îngheţată şi se apropiară de Hârşova, oraş bogat şi întărit, cale de o zi de Brăila, pe care Carol şi Ludovic, regii Panoniei, îl împresurase cu ziduri. Aci le ieşi înainte o oaste de 7000 turci, alcătuită de garnizoana cetăţii şi de alţi turci din Bulgaria. Pe gheaţa Dunării se dete o bătaie sângeroasă de ambe părţile, în care turcii, în sfârşit, fură sparţi şi împrăştiaţi. Românii biruitori, punând scări, la 1 ghenarie 1595 săriră în cetatea Hârşova, o arseră şi o prădară. [84]Prada făcută în acest oraş fu aşa de mare, încât românii trebuiră să treacă Dunărea spre a-şi aduce avuţiile ce îi împovăra, în ţară. După ce îşi mai întăriră puterile slăbite de frig, Mihai, cu ostaşii săi, la 6 ianuarie, trece iarăşi Dunărea şi se îndreaptă spre Silistra, oraş mare şi frumos şi cu neguţători bogaţi, care era fără grijă, bizuindu-se în puterea cetăţuiei. [86]După un asalt groaznic, în care asediaţii nu stătură mai puţin vitejeşte ca asediatorii, românii o cuprinseră şi o dete în foc şi pradă. Cetăţuia însă n-o putu lua, lipsindu-le artilerie. [87] Românii găsesc atâta pradă în acest oraş, încât îşi dobândesc veşminte pentru vecie, zice un contemporan. [88]

XVII
Aceste izbânzi ale românilor, pustiirea oraşelor de pe lângă Dunăre înspăimântase într-atât pe turcii din partea locului, încât fugiseră mai toţi în Munţii Balcani. Cârmuitorul de la Rusciuc înştiinţă îndată Porţii răscoala lui Mihai şi izbânzile lui, cerând ajutor, care întârzie câtva din nevoia iernii. [89] Îndrăzneala lui Mihai miră şi supără pe sultanul, fără a-i da mari prepusuri, crezând că lesne va putea potoli răscoala unui duşman aşa de slab. Trebuie însă a se grăbi, spre a nu zăticni operaţiile războiului din Ungaria. Într-adevăr, Turcia, spre a putea purta acest război, avea nevoie de Ţara Românească şi Moldova, care era nu numai grânarul proviziilor armatei lor şi chiar a capitalei (de vreme ce în toţi anii se încărca din cele două ţări 150 corăbii cu făină, unt şi carne pentru Constantinopol [90]), dar încă slujea de linii de comunicaţii pentru trecerea oştilor şi a proviziilor în Ungaria. Valahia, numai, plătea atunci la Poartă o tonă de aur, sau, după alţii, 100 mii scuzi, sau 70 mii galbeni, [94]afară de daruri pe la paşi şi miniştri, pentru orânduirea domnilor, aceea ce se urca de multe ori până la 300 mii galbeni pe an, afară de 20 mii miei, 10 mii chile de grâu, alte atâtea de orz, 2 mii cai, unt şi miere cu îmbielşugare. [96] Moldavia plătea Porţii 62 mii scuzi, şi hanului tătarilor pe tot anul 20 care cu 4 boi, şi 50 iepe şi miere îndestulă. [97] Prinţul Transilvaniei plătea 15 mii sechini. [98]
Pierderea acestor foloase ăcostă mult pe Poartăî, mai cu seamă într-o vreme când împărăţia se afla în nevoie de bani şi bucate, şi preţul aurulăuiî crescuse foarte mult de la războiul Persiei, încât se îndoise preţul unui scud în Constantinopol, aceea ce pricinui turburări din partea ienicerilor. [99] Afară de aceasta, Valahia şi Moldova era cămară plină de toate cele trebuincioase Constantinopolului. Dintr-însele acest oraş se îndestula de cărnuri proaspete şi sărate, de unt, miere, grâne, d-alte lucruri ce ăcuvânt indescifrabilî se ducea acolo; chiar saraiul sultanului din aceste ţări se îndestula nu numai de cele trebuincioase vieţii, dar încă de cele spre lux şi desfătare. [100]
Sultanul hotărî dar a potoli cât mai în grabă această răscoală, pân-a nu se întinde şi a lua mai multă putere. Poarta numi atunci domn în Ţara Românească pe un Bogdan-Beizdade, fiu al Iancului-Vodă Sasul, care zăcu neruşinat trei ani şi 7 luni pe tronul Moldovei (1570-1574), batjocorind-o şi, după mazilia sa, i se tăie capul în oraşul Liov din Polonia, din porunca regelui Ştefan Bathori. Acest june Bogdan se dusese în Gonstantinopol cu familia sa, unde intră în casa lui FerhadPaşa şi, crescând în casa lui, ajunsese a purta slujba de hasnadar. El avusese de gând a se turci, când crezu că favorul patronului său şi revolta domnilor îi deschid cale de a dobândi un tron.
Mustafa-Paşa căruia i se luase paşalâcul Maraş , cu o seamă de oşti, între care două mii ieniceri cu vreo câţiva din agalele cele mai însemnate, [106] şi pe lângă care oştire se mai adăogă 14 mii turci ridicaţi din Bulgaria, fu poruncit să treacă Dunărea pe la Rusciuc şi să ducă pe noul domn în ţară. [107] Într-aceeaşi vreme, Gherei, hanul tătarilor perecopi, care cu 30 mii tătari se întorcea din Ungaria, primi poruncă ca să treacă Dunărea pe la Vidin, şi astfel, din două parţi, să încunjure şi să izbească pe Mihai. [108]

XVIII
Vestindu-se lui Mihai primejdia ce îl ameninţa, îşi strânse în grabă oastea pe lângă dânsul [109] şi împrăştie călăreţi în grabă în toate unghiurile ţarii, strigând că intră sabie de turci şi tătari în ţară şi să saie toţi cu totul împotriva duşmanului, încredinţându-se în ajutorul dumnezeiesc. [110] Apoi purcese asupra Dunării sâmbătă în 8 ghenarie (s. n.) şi a doua zi se opri la sat la Pietri, gătindu-se să treacă Dunărea, să se lovească cu Mustafa-Paşa pân-a nu apuca acesta să calce ţara. Acolo îi veni veste că hanul cu tătarii, trecând Dunărea pe gheaţă au şi intrat în ţară, robind şi prădând. Această veste îngrijă tare pe Mihai şi numaidecât se învârteji îndărăt cu toate oştile şi puse tabără la sat la Hulubeşti, de unde trimise străji asupra tătarilor pre Radul Buzescul cu fraţii lui, Preda Postelnicul şi Stroe Stolnicul, şi Radul Calofirescul cu o seamă de oşti alese. Hanul, înaintând spre Giurgiu ca să se împreune cu Mustafa, jăfuind şi pustiind tot înaintea sa, îşi aşeză tabăra la o milă de Giurgiu, la satul Scărpăteşti, puse străji în toate părţile şi trimise câteva mii la prădat, ca să aducă hrană.
Avangarda română, supt comanda Buzeştilor, înaintă până la sat la Putinei, unde întâmpinând pre avangarda tătărească, o izbi cu vitejie şi o înfrânse (14 ghenarie), pierind tătari mulţi, şi vii prinzând încă mulţi [116]. Îndată ce află hanul această tristă veste, trimise pre un nepot al lui cu mulţime de tătari şi veniră până la sat la Stăneşti [117], o milă d-alături de Giurgiu [118]. Buzeştii, mai căpătând ajutor ădeî oaste de la Mihai, le ieşiră întru întâmpinare şi se loviră de faţă la ghenarie în 16 (duminică, s. n.) şi, dând vitejeşte într-înşii, îi biruiră, pe mulţi aşternând la pământ, pe alţii îi prind sau se predau înşii; o parte numai scăpă cu fuga spre hanul [119]. Însuşi nepotul hanului pieri în acea bătaie [120]. Dup-aceea, Buzeştii izbesc mai multe cete ce umblă răspândite după hrană şi cu cruzime le fugăreşte şi ucide. 7 mii prinşi creştini fură mântuiţi atunci din mâinile tătarilor . Hanul se afla tot la Scărpăteşti, unde sosise şi Mustafa-Paşa cu Bogdan-Vodă şi se împreunase ambele oştiri, tătărească şi turcească . Mihai, care sta rânduit de bătaie la Hulubeşti, prevăzând toate şi luând toate masurile cerute de împrejurări ca un ducă viezător, cum prinse acea veste, socoti a nu mai întârzia şi purcese în contra ambilor vrăjmaşi cu toată armata şi gloatele lui. În calea sa, ucide şi fugăreşte mai multe cete de tătari, care rupte din tabără de vro patru zile, se trăgea acum spre ordia cea mare. Dup-aceea, duminică (23 ghenarie) în murgu serii, năpădeşte peste avangarda vrăjmaşului, ce se află patru mile de tabără, compusă de 6 mii turci, între care 300 ieniceri şi o mulţime de tătari, invocând cu încredere puternică, după obicei, cu glas mare, numele lui Hristos. Tătarii, sumeţindu-se în numărul lor, nu băgară de seamă l-această strigare, iar turcii o înţeleseră şi, încălecând, caută a scăpa cu fuga, favorizaţi de întunecimea nopţii. Ai noştri izbesc cu semeţie pe turci şi tătari şi îi ia în goană . Avangarda noastră, supt comanda banului Manta, îi duce, gonindu-i, până în ordia cea mare de la Scărpăteşti. [126]Spaima intră în tabăra vrăjmaşă, crezând că Mihai însuşi a venit a-i izbi. Hanul, turbat de frică şi neîncrezându-se în puterile sale, chiar in noaptea aceea [127] se despărţi de Mustafa-Paşa şi de Bogdan [128]şi luă calea pustiilor sale. Aceştia, cu turcii lor, fugiră încă spre Rusciuc, goniţi şi tăiaţi fiind de Manta până îi trecu Dunărea. [129]

XIX
Mihai sosi a doua zi, luni de cu noapte (24 ghenarie) şi îşi înfipse tabăra în locul părăsit de duşman la Scărpăteşti, şi în ziua următoare, marţi des-de-dimineaţă, în 25 ghenarie, porneşte spre Rusciuc, unde, după cum aflase, Mustafa-Paşa, nedescurajat încă de atâtea învingeri, mai strângea oşti şi voia a-şi mai cerca norocul. [130] Fără a lăsa lui Mustafa vreme de gătire, domnul se grăbeşte şi trece Dunărea pe gheaţă pe la Marotin şi îşi înşiră oştile mai supt porţile Rusciucului. El avea cu dânsul numai 10 mii ostaşi, atât munteni, cât şi moldoveni, [132]în vreme ce Mustafa Paşa avea 4 mii oaste aleasă şi 10 mii turci adunătură din Bulgaria. [133]El îşi îndeamnă oştile a se lupta vitejeşte, pentru gloria lui Hristos şi mântuirea patriei, şi cu frunte de leu şi bărbăteşte, mai repede decât ai gândi, năvăleşte asupra turcilor, care d-abia apucaseră a ieşi din cetate când lupta se încăieră. Bătaia ţinu câtva şi fu sângeroasă de ambe părţi până în noapte, când turcii, cu toate că mai numeroşi, trebuiră a se pleca furiei românilor. [136] De la vro 7 până la 8 mii căzură morţi; [137] ceilalţi îşi căutară mântuirea în fugă, dar ai noştri, urmărindu-i în întunerecimea nopţii fără seamă, ii ucid sau îi prind mai pe toţi. [138] Mustafa-Paşa, pierzând calul, o luă pe jos la fugă; o slugă îi dete apoi un cal prost, pe care în zadar se sili a scapa; [139] el fu ucis de ai noştri nu departe de locul bătăliei. [140] Domnişorul Bogdan fu mai norocit; răşchirându-se de toţi ai săi şi însoţit de 20 de oameni, iar, după cum zic unii, numai de 6, el fugi la Constantinopol, cu maică-sa şi două surori. Acolo, acest june pretendent fu, la 1597, prin intrigile lui Ieremia, domnul de atunci al Moldovei, din porunca turcilor, azvârlit în mare. El măritase pe o soră a lui după un nobil veneţian, anume Ioan Zane. Analistul italian N. Doglioni spune că ar fi văzut la acest Bogdan, în anul 1597, o sabie îngropată de mai mulţi ani, care se găsise în Moldova şi se prepunea că ar fi sabia ce Atila, vestitul rege al hunilor, biciul lui Dumnezeu, purta în războalele sale. Taiuşul sabiei, foarte bine lucrat, era de şapte palme în lungime şi patru în lăţime.

XX
După această strălucită biruinţă, Mihai puse de arse şi dete în pradă oraşul Rusciucului. Un martor de faţă descrie astfel răzbunarea românilor asupra bieţilor locuitori ai Rusciucului: "Multă jale se făcu în ziua aceea şi plângerile se înălţau până la ceruri. Toţi s-au încărcat cu avere din destul, robi şi roabe şi-au luat cu prisos; nimica n-a scăpat din mâna lor. Gingaşele turcoaice mult răsfăţate, ce stau în veci închise, să le fi văzut atunci goale, desculţe, tăvălindu-se în zăpadă, unele târâte de par, altele de mână; nu era ostaş care să nu ducă vro turcoaică."
Cetatea însă nu putu fi luată, căci domnul era silit a se întoarce în Bucureşti, chemat fiind de trebile ţării. El lăsă pe unguri, cazaci şi o seamă din românii lui Albert Kiraly poruncindu-i a urma pustiirea oraşelor turceşti din Bulgaria, [146] şi, însoţit de ostaşii săi, se întoarse, intră în Bucureşti, unde fu primit în strigări de bucurie şi binecuvântare a poporului pentru izbânzile sale. Dobânda care ostaşii aduseră cu dânşii fu foarte mare; din zece mii ostaşi ce îl însoţise, nu era nici unul care să nu se fi întors cu haine de mătase şi alte lucruri preţioase. [147]
Îndată după ce răsuflară puţin oştile, Mihai porni pe banul Mihalcea spre Silistra, pe care o arse şi o pustii din nou, [148] şi pe spătarul Preda şi comisul Radu asupra Hârşovii. Turcii din acest oraş, aflând de sosirea românilor, se grăbiră a trece Dunărea şi a le ieşi în întâmpinare, dar romănii îi bat şi îi trec Dunărea în goană, tăindu-i foarte rău până la Hârşova, pe care o dau pradă focului. Mihalcea apoi se întoarse de asedie Brăila, după ce prădă şi arse foburgul. Asediaţii găsiră mijloc d-a scri lui Musa, ceauş din Dobrogea, cerându-i ajutor. Musa strânse vro 4 mii oameni şi, trecând Dunărea pe gheaţă, izbi tabăra românească şi, omorându-le, după mărturia îndoitoare a turcilor, o mie oameni, îi sili a ridica impresurarea. Mihalcea se întoarse lângă Mihai. [149]
În vremea aceasta, viteazul şi strălucitul Albert Kiraly, cu o iuţime neauzită, cu foc şi cu fer, prădând şi pustiind, îşi roteşte armele, fulgerând prin toată Bulgaria. Şistovul, Cernavoda, Rasgradul, Babadagul şi Obluciţa se mistuiesc de sabie şi foc şi, după ce îşi împinse oştirea, pustiind tot până la gura Dunării în Marea Neagră [150] şi până la Varna, apoi, trecând munţii, ajung dincolo de Adrianopol, apropiindu-se până la 13 leghe de Constantinopol, pustiind toată câmpia şi imprăştiind mai multe cete de turci şi tătari. Albert apoi işi întoarse învingătoarea oaste, neatinsă şi cu multă pradă, la Mihai.

XXI
Tot în acea lună (ianuarie), o ceată de români aflară prin spioni că Sinan se întoarce de la Belgrad la Constantinopol cu multe bogăţii, ăcuvânt indescifrabilî din Ungaria. Romănii trec în Bulgaria, îi pândesc calea în munţii Emului şi năvălesc fără veste asupră-i. Sinan îşi lăsă bogăţiile în pradă, şi românii, lacomi după dânsele, lăsară pe Sinan de scăpă. Gesty Ferentz sosi cu o ceată de transilveni şi, uniţi împreună, cuprind mai multe castele din părţile locului, trec munţii în Rumelia (Tracia), imprăştiind groază în toate părţile şi îşi împing pustiirile lor până la porţile Constantinopolului.
Dacă toată armia ar fi sprijinit cette heureuse pointe, sultanul ar fi avut mult a se teme de scaunul său împărătesc. La întoarcerea sa în Ţara Românească, Ferentz întâlni un trup de 12 mii tătari, pe care îi împrăştie şi îi sfarmă. Toate aceste lupte din luna lui ianuarie numai umplură 15 care de capete de turci, numai din cei mai însemnaţi, ce se aduseră în tabăra românească. [156]Aceste strălucite izbânzi ale românilor aprinse nădejdile popoarelor mult chinuite din Turcia şi începură a le deştepta din amorţeala în care de veacuri zăceau. Bulgarii fură cei mai întâi a se forma în cete şi a lua armele. Un trup de 2 mii ţărani bulgari cuprinde Sofia, capitala Bulgariei, în lipsa paşei d-acolo, şi îi dau foc şi pradă; dar neavând destulă putere spre a o ţine, o las şi se trag. [157] Prada făcută se împărţi între dânşii şi fiecărui îi veni în parte aproape 300 scuzi. [158] Apoi, mai unindu-se alţii cu dânşii, se pun de pustiesc ţara în toate părţile şi ajung trei zile departe de Constantinopol. Ei întâmpină apoi un convoi de un mare număr de care, cămile şi mai mult de 40 mii dobitoace, ce se ducea la oştirea turcească; ei izbesc oastea ce îl ducea, o biruie şi omoară două mii turcii, luând toată acea pradă. [159]

XXII
Izbândele nu fu deocamdată, în Moldavia, aşa de repezi şi strălucite ca în Ţara Românească. Aron-Vodă, îndată ce se declară în contra Porţii, începu a-şi găti oştile şi vru să atace cetăţile moldoveneşti ocupate de turci din Basarabia. Dar pe când făcea acea gătire, în dechemvrie 1594, fără veste 14 mii de cazaci, întru care doua mii puşcaşi aleşi, supt trei steaguri, unul cu vulturul negru şi cu mânunchiul de argint, altul cu vulturul alb cu mânunchiul iar de argint şi al treilea, după obiceiul lor, supt o căpetenie, anume Lobodă, năvălesc în Moldova, prădând şi pustiind prin foc şi sabie.
Aron d-abia scăpă din Iaşi cu doi boieri ai săi, şi cazacii cuprind Iaşul, pun mâna pe vistieria domnului şi pun oraşul în flăcări şi în sânge. Mai tot oraşul fu mistuit de foc. Cazacii luară din Moldova 26 000 cai, 600 fete tinere. Ei găsiră 70 tunuri în capitală, din care parte le luară, parte le încuiară. Nemaiavând ce mai jefui în Moldova, trecură să facă asemenea în Polonia. [160]
Văzându-se scăpat din nevoia aceea a cazacilor, Aron începu iarăşi a se pregăti de oaste împotriva turcilor. El primi şi de la Bathori o seamă de oşti ajutor, supt comanda lui Bercea Andreiaşi, şi se duse să izbească Benderul, dar fu respins de beiul oraşului, Mir-Ahmet. El însă se reîntoarse iarăşi şi începu a bate cetatea şi era gata a o lua, dacă cazacii n-ar fi sosit etc. Aron se întoarse apoi spre cetaţile Chilia şi Cetatea Albă şi asedie pe aceasta din urmă, începând a o bate puternic cu tunurile. Garnizoana, nemaiputând sta mult împotrivă, ceru ajutor de la Gazi-Ghirai, hanul tătarilor. Acesta sculă un număr mare de tătari şi punându-le cap pe Adil-Ghirai, zburară în ajutorul cetăţii. Tătarii sosiră pe când garnizoana cetăţii era gata să se dea (aux abois). Aron, văzând sosirea tătarilor, pricepu că e peste putinţă a urma asedierea în faţa unei asemenea oştiri şi se ridică d-acolo, trăgându-se spre ţară.
Tătarii, în cele dintăi zile ale lunei fevruarie, intrară în Moldova, urmărind pe Aron şi făcând jafuri şi pustiiri, după obicei, [166] până când căzură în cursa ce îi aştepta. Aron, care aflase de sosirea tătarilor mai nainte, nu pierduse vremea; el îşi strânsese toate trupele, ridicase poporul în arme, făgăduindu-i prada duşmanului, şi tot poporul era în picioare; chemase în leafă o seamă de cazaci, care, inimaţi de pilda românilor, apucară armele în contra turcilor şi deputară la prinţul Transilvaniei, cerându-i leafă numai pe două luni, făgăduind că apoi se vor ţine cu prăzile lor şi că vor sluji cauza creştinătăţii cu credinţă şi stăruinţă (diligence), [167] aceea ce Sigismund primi cu plăcere. Dintr-altă parte, Mihai, înştiinţat de Aron, se grăbi a alerga într-ajutor. El plecă din Bucureşti, luând cu sine soţia şi copilul său, şi se duse spre hotarul Moldovei cu oştirea sa. Ambii voievozi meditară o stratagemă şi întinseră o cursă în care lesne căzură tătarii. Mihai, care se afla în faţa tătarilor, se făcu ca cum s-ar fi înspăimântat de furia vrăjmaşului şi începu a se trage înapoi; tătarii se iau fără socotinţă după dânsul până când cad între oştile muntene ale lui Mihai şi oştirea moldovană a lui Aron, care sta ascunsă în păduri şi în spatele dealurilor. Atunci, deodată, românii iau ofensiva, muntenii izbind pe tătari în faţă şi moldovenii de dinapoi şi din coaste. De trei ori tătarii, văzând primejdia în care se află, se raliază (sanghers) şi, în desperarea lor, ca nişte mistreţi izbiţi şi împresuraţi din toate părţile, îşi caută a-şi deschide ădrumî. Dar românii se îmbărbătează mai presus de natura omenească şi se sileşte a nu le scăpa din mână această pradă căzută în cursă. În sfârşit, după o luptă înverşunată, armata tătărască se zdrobeşte şi se răşchiră, 12 mii tătari zac morţi în locul bătăliei, afară de copii şi neveste; [168] mulţi încă sunt răniţi; mai toată călărimea lor prăpădită, fiul hanului însuşi rănit de moarte; 1 500 cai unguresti, multe care încărcate cu puşti, multe steaguri şi 1 000 creştini mântuiţi din robie fără trofeele acestei biruinţe. Rămăşiţa tătarilor luă în fuga mare calea pustiei lor. [169]Aceste învingeri ce suferiră tătarii în Valahia şi Moldova în aceste două luni, rigoarea iernii făcu ca din armata lor de 80 000, ce năvăliseră în principate, d-abia se întorsese 8 mii. Îndată, pe lângă aceste pierderi, o foamete grozavă îi mai pustii în iarna aceea, încât ajunseră de lipsă că îşi frigea în frigare muierile copiii de-i mânca. [170]
După învingerea strălucită asupra tătarilor, ambii voievozi înştiinţară de toate cele cu noroc săvârşite pe prinţul Transilvaniei, arătându-i că, de le va sosi în ajutor, după cum li se făgăduise, armata transilvană până la 29 ale acelei luni fevruarie, ei vor stăpâni toată Dunărea şi se vor pune în cale spre Constantinopol, fiindcă toate popoarele creştine din Turcia s-au sculat sau sunt gata a se scula împotriva turcilor.

XXIII
Bathori, care sta în acea iarnă în nelucrare, ocrotit de izbânzile românilor, nu se prileji a răspunde cererei şi dorinţei domnilor români, căci ocupaţia viitoarei sale nunţi ocupa atunci cu totul duhul său atât de uşuratic. Părintele Alfons Carillo, pe care îl trimisese la Viena, după cum am văzut, îi adusese făgăduieli măreţe de la împăratul şi îngăduinţa căsătoriei lui atât de mult dorită cu Maria-Christina de Austria, fiica arhiducii Carol, unchiul împăratului, soră cu Ana, atunci crăiasă în Polonia, cu toate că fusese destinată înainte pentru regele Spaniei. [174]Aceasta făcu pe duşmanii lui Bathori să zică că casa Austriei i-a dat o femeie spre a-l răsplăti, căci a călcat credinţa şi alianţa turcilor, şi drept zestre nevoia d-a purta război cu dânşii.
Dup-aceea, Sigismund trimise o ambasadă la împăratul în capul căreia puse pe unchiul său Bocskai, care ajunse în 14 dechemvrie (1594) la Viena şi la 12 ianuarie (1595) la Praga, unde fu foarte bine primită. [177] Aci se incheie între împuterniciţii lui Sigismund şi ai împăratului un tratat de alianţă pe aceste temeiuri: că nu vor depune armele şi face pace cu turcii decât printr-o învoire reciprocă; că în tratatul cu turcii se va cuprinde Transilvania, Valahia şi Moldova, că toată Transilvania şi partea regatului Ungariei, ocupate de Bathori de Şomlyo, vor rămânea vecinic acestui prinţ şi copiilor săi, parte bărbătească, cu dreptul celui mai intâi născut între dânşii şi tot în chipul cu care se bucurase de aceasta prinţii Ioan, Ştefan şi Christofor, dar cu condiţie că vor recunoaşte pe Rodolf şi următorii regi ai Ungariei ca suzerani ai Transilvaniei: că dacă Bathori va muri fără copii de parte bărbătească (mâles), Transilvania şi ţările ce se ţin de dânsa (ses dépendances) vor rămânea pe seama împăratului şi a următorilor săi şi că Bathori şi staturile (les ordres) provinţiei vor făgădui printr-un jurământ solenel îndeplinirea acestui articol; că în cazul când Transilvania se va reîntoarce regilor Ungariei, împăratul şi urmaşii săi vor jura d-a păstra obiceiurile, privelegiurile, drepturile şi libertăţile şi d-a nu da cârmuirea ţării decât la un domn (seigneur) din această provinţă; că impăratul va recunoaşte pe Bathori ca prinţ suveran, că îi va da titlu de strălucit; că va mijloci a i se da în căsătorie una din fetele arhiducii Carol, mort de curând, şi că va angaja (pofti) pe regele Spaniei a-i da colanul mielului de aur (toison d'or); că îi va da toate ajutoarele trebuincioase în oameni, bani şi muniţii de război; că va angaja pe papa a lua supt protecţia sa pe prinţul şi pe staturile sale; că Bathori şi copiii săi se vor crea prinţi ai sfintei împărăţii, dar fără a avea drept de şedere (assistance) şi voi (souffrage) în diete; că oraşele, cetăţile şi castelurile ce se vor lua de armata împărătească în război vor fi ale împăratului şi că cetăţile ce preastrălucitul prinţ al Transilvaniei va cuprinde (stăpâni) cu oştile şi cheltuiala sa vor ramânea lui, de care se va bucura supt titlu de feud al împărăţiei (sans préjudice des droits de fief dus a Sa Majesté Impériale); dar că dacă aceste cetăţi vor fi din ale vechiului regat al Ungariei, acest prinţ va fi îndatorit a le da înapoi, cu o dreaptă despăgubire plătită de împarat; că împăratul va plăti sumele trebuincioase pentru întărirea cetăţilor Transilvaniei şi că Bathori, din partea sa, nu va cruţa nici cheltuieli, nici îngrijiri, spre a le apăra în contra duşmanului comun.
Se mai adăogă la acest tratat un articol ce se păru de un semn rău (de mauvais augure); el zicea că la întâmplarea când acest război nu va izbuti, după cum se nădăjduia, şi că Bathori va fi gonit din Transilvania, împăratul se îndatorează d-a-l primi în staturile sale şi a-i da venituri deajuns spre a ţine dignitatea ca şi mărimea casei lui; că, în sfârşit, domnii (nobilii) ce acest război are să-i pună în aceleaşi primejdii ca pe prinţul lor vor putea a se retrage cu dânsul în Germania. [178]
Acest tratat, prin care împăratul semăna a se fi arătat foarte generos şi a nu fi oprit pentru dânsul decât dreptul onorific de suzeranitate şi, eventualitatea, piţin probabilă la un prinţ aşa tânar, de a dobândi Transilvania în lipsă de moştenitori, era într-adevar câştigarea Transilvaniei pe sigur de împăratul, căci ăeraî un secret ce puţin în urmă se dete pe faţă, iar care era cunoscut atunci de toţi cei ce apropria pe Sigismund şi prin urmare şi de iezuiţii ce îl vindea curţii austriace. Aceasta era neputinţa, constatată de doctori, a lui Sigismund d-a împlini datoriile căsătoriei. [179] Se zicea că el fusese legat prin farmecele unei babe fermecătoare, numită Ioana, care era a lui Ioan Koacoc. [180] Alţii prepuseră mai în urmă că muma lui Ştefan Bocskai, dorind ca Sigismund să ia în căsătorie pe o fată a ei şi neizbutind, căci Sigismund, în vanitatea lui, preferă pe nemţoaică, prin farmeci îl legă. Sigismund, care îşi cunoştea starea, sau că credea că prin ştiinţă doctoricească va putea vindeca neputinţa, sau numai de vanitatea d-a se vedea aliat cu familia împărătească, dori această căsătorie, care fu fatală ţării sale.
După încheierea tratatului, ambasadorii Transilvaniei primiră daruri măreţe, şi dându-le audienţă de ziua bună (congé), împăratul le făgădui că va trimite peste puţin pe princesa Maria-Christina, logodnica lui Bathori; dar curtea împărătească tot amâna aceasta supt deosebite pricinuiri. Bathori se plânse de mai multe ori, şi staturile ţării, care se temea că această alianţă cu casa Austriei să nu le fie fatală, zicea în gura mare că şi-au bâtut nemţii joc de prinţul lor. Spre a astupa aceste zgomote, Ştefan Bocskai, care rămăsese la Praga, se duse în începutul lui martie la Gratz, capitala Stiriei, unde se căsători (însură) ca procurator al stăpânului său, Bathori, cu Maria-Christina, faţă fiind arhiduca Maximilian, fratele împăratului, şi Ferdinand, fratele princesei. Bocskai, printr-o ceremonie obicinuită în căsătoriile prinţilor, se puse în patul de nuntă. Nemţii însă tot nu trimise deocamdată pe mireasă la soţul ei, până în vară.

XXIV
Domnii români nu pierd vremea aşteptând armata lui Sigismund, ce nu veni, şi caută a se folosi de izbânzile lor şi de spaima ce ele au adus vrăjmaşului, în vreme ce oştile lui Aron cuprinde Măcinul şi alte cetăţi şi răscoală toată Dobrogea - unde două escadroane de moldoveni bate în două rânduri două cete însemnate de turci şi le ia două stindarde - ai cărei locuitori, urând tirania turcilor, se ridicară cu toţii şi curăţiră ţara lor de dânşii. Apoi se învârtejeşte şi ia cu sila Chilia, Benderul, unde tăie în bucăţi pe beiul cu 600 turci, luând multe turme de dobitoace, şi în urmă merge de asediază de a doua oară Cetatea Albă, arzându-i foburgurile, după ce au risipit oştirea beiului acelei cetăţi, atât încât d-abia a scăpat teafăr, el al optulea, lăsând în puterea moldovenilor steagurile, tobele, trompetele şi cele mai multe avuţii ale sale.
Mihai, omorând mai mult de o mie turci, [186] cuprinde Ismailul, unde găsi 70 tunuri de baterie, două din care era însemnate cu armele împăratului Ferdinand şi două cu ale lui Huniad Ioan. Aceste 4 tunuri Mihai le trimise în dar la prinţul Transilvaniei. [187]Şi după ce lăsă în Ismail o garnizoană de 2 mii români, [188] trecu apoi iarăşi Dunărea, pustiind oraşele turceşti ce mai rămăsese în Bulgaria. La întoarcerea sa în Ţara Românească, cu toate că curgea de trei palme apa pe gheaţa Dunării, viteazul domn ("l'intrépide Valaque" - De Thou) mepriză o primejdie aşa de învederată şi trecu cu toată prada sa de ceailaltă parte a râului, [189] în vreme ce tătarii năvălea în Moldova. Poapta numind de domn în Ţara Românească pe unul numit Ştefan, însărcinând pe capigi-paşa şi pe paşa Silistrei, cu multă putere de turci, tătari şi ieniceri să-l ducă în scaun. Mihai, aflând aceasta, trimise pe Albert Kiraly, care, întâmpinând pe duşman la 16 martie, [190] îl sparge şi il fugăreşte, şi cetaţuia Silistra, cruţată pân-atunci, o asemănă cu pământul; apoi, nemaiîntârziind, se invârtejeşte la oraşul neîntărit Turtucaia, cale de o zi de Rusciuc, îl aprinde, ucigând mulţi din locuitori, şi se întoarce în grabă, pân-a nu dezgheţa detot Dunărea, la Bucureşti, unde se află Mihai. Acesta îl porni îndată la Brăila, în ajutorul lui Mihalcea.
Mihai trimise de vro câteva zile pe Mihalcea din nou ca să ia Brăila şi să-şi răzbune ruşinea ce-a primit, fiind silit, la cea dintâi asediere, a se depărta. Cetăţuia Brăilei era întinsă şi cu un zid gros, întărit cu palisade de pari. Armata toată ce o împresura, români şi unguri, după mărturia de îndoit a cronicarilor turci, se urca la 20 mii, cu multă artilerie. Garnizoana cetăţii era de trei mii turci, şi nu le mai putea veni alt ajutor, căci Dunărea dezgheţase. La apropierea creştinilor, garnizoana ieşi din cetate şi începu a-i hărţui, dar fu îndată silită a se închide în cetate şi d-a se apăra cu tunurile şi puştile. Asediatorii deschiseră şi duseră şanţurile (tranchée) prin trei locuri şi grăbiră mult asedierea, în 16 zile. În capătul acestui timp, la 30 martie, asediaţii, nemaiputând a se împotrivi, se sfătuiră a se preda r composition, la care fură siliţi a se supune. Dar Mihalcea, ce era născut din Brăila, nu vrea a le da altă capitulaţie decât voia d-a ieşi numai cu femeile şi copiii lor fără a lua nimic din avuţia lor. După rugăminţele însă ale lui KaraCeauş, Mehemet-Beg şi Mustafa-Ceauş, deputaţii garnizoanei, căpitanii unguri jurară pe credinţa lor că nu li se va face nici un rău (fort) şi că pot lua cu dânşii orice or vrea. Aşa, până nu trece dincolo Dunărea, ei îmbarcară pe corăbii aproape o mie cântare de scule ale lor şi începură a iesi din cetate, spre malul Dunării, plângând şi ţipând tare. Dar ai noştri, zărind că cu straiele lor duc şi bani şi încă şi în pâini ascunsesera aur topit, [196] orbiţi de dragostea jafului, la care foarte mult se deprinseseră, cu paguba disciplinei, călcară credinţa dată şi capitulaţia şi se aruncară asupra sărmanilor turci, începând a despuia pe unii, pe alţii mai însemnaţi a lua robi şi pe vro câţiva a ucide. Kara-Ceauş, văzând această călcare a capitulaţiei, le strlgă: "Mincinoşilor! este oare vro religie care să ierte ce faceţi?" Atunci Albert Kiraly cu celelalte capete ale armatei puseră săbiile în mână spre a opri pe creştini d-a maltrata pe turci, ucisera vro câţiva din cei mai îndărătnici şi ocrotiră trecerea acestor nenorociţi pe celălalt mal al Dunărei. [197]

XXV
În vreme ce Mihai se străduia cu atâta vârtute împotriva duşmanului din afară, zavistea boierilor semăna sămânţa împerecherilor dinlăuntru. O seamă de boieri, văzând energia şi calităţile deosebite ce desfăşura Mihai, se temură că acest om eroic să nu curme puterea şi supremaţia lor în stat, ce cu atâta nevoie izbutiseră a întemeia asupra puterei domneşti. Începură a vedea într-însul un urmaş din acei domni ca Mircea, Dracula, Ţepeş, care într-o vreme zdrobea pe duşmanul din afară şi apăsa puternic, dimpreună cu facţiile, anarhia şi partidele dinlăuntru şi libertatea publică. Alţii, din descurajare, socoteau că războiul început nu va putea fi aşa norocos până la sfârşit; alţii incă ăerauî mânaţi ca totdeauna din patimi, ambiţii şi uri individuale. Toate aceste facţii, în capul cărora era banul Manta, se uniră şi complotară ca să doboare pe Mihai şi să cheme pe turci. Complotiştii băgară fără de veste în Craiova un trup de 5 000 sârbi, strânşi în leafă de dânşii, şi se sculară de faţă în contra domnului. Acesta trimite îndată un trup de oştire la Craiova, care năpădeşte în oraş zdrobindu-l tare şi goneşte pe duşmani până îi trece înot Dunărea. Mihai se purtă cu multă mărinimie către boieri, duşmanii lui, îi iertă pe toţi împreună cu capul lor, banul Manta, care, după cum spune Walther, trăia încă la 1598. [198]Apoi acea oştire merse supt Albert Kiraly (Farkaş) de triumfă prin flăcări de oraşul Nicopoli. După atâtea isprăvi măreţe şi strălucite, românii încercară şi o pierzare. Farkaş, având cu sine un trup de 3 mii români, sârbi şi unguri, fu înşelat de doi custozi români, cumpăraţi de turci cu 2 mii aspri, care îi asigurară că vro sută de turci pradă pe locuitori în preajma Vidinului şi că-l rog acei locuitori să alerge în ajutorul lor. Farkaş, încrezător, se duce şi cade în mijlocul unei armii de 30 mii turci, supt un agă. Cei mai mulţi din ostaşii săi, împresuraţi de vrăjmaşi, pieriră. [199] El numai cu puţini putu scăpa.

XXVI
Cuprinderea Brăilei încheie glorioasa campanie de iarnă de la 1595, fără asemănare în istoria lumei. Niciodată simtimentul libertăţii în inima unui popor mai puternic nu îmbărbătă. În patru luni, nesocotind rigoarea iernei, numărul cel mare al duşmanului, pururea în câmpul bătăliei, mereu ca nişte uriaşi s-au războit. Într-o vreme aşa de scurtă, românii din ambele ţări se luptară în 10 bătălii însemnate cu duşmanii, le împrăştiară mai multe armate, cuprinseră şi prădaseră la 25 oraşe mari şi cetăţi puternice [200] şi mai multe mii de sate pustiiră, şi Constantinopolul însuşi îi văzu pustiind prin fier şi flăcări până la porţile sale.

----------------------------------------
[1] - După o veche lege a împărăţiei la care însă până atunci nu fusese supuseŢara Românească şi Moldova (Cantemir, t. 1, p. 119); Hammer, p. 265;Ureche; Cronicele române.
[2] - Ureche.
[3] - Walther; De Thou, p. 507.
[4] - Palla, p. 98.
[5] - Walther.
[6] - Walther.
[7] - Această biserică o zidi la 1598 (Istoria tis Vlahias..., p. 264).
[8] - Bethlen, t. IV, p. 274-277.
[9] - Mignot, t. II, p. 260 şi 261.
[10] - Walther şi alţii. "Împodobit cu manta de aur şi în cele mai bogate vesminte de paradă domneşti, fu spânzurat" (Sagredo, p. 754).
[11] - Walther; "Se găteau a face meceturi" (Ist. Vlah., p. 264). "Mihai-Vodă,după atâtea jelbi ce a dat la Poartă, casă dea nizam, neizbutind nimic, se sfătui cu boierii şi cerând ajutor deoaste la Transilvania şi la Moldova etc."(Ibid.).
[12] - Seadedin.
[13] - Walther.
[14] - Cronica lui Costantin Căpitanul.
[15] - Seadedin; Stavrinos Vistierul; Naima.
[16] - Hammer, t. II, p. 202; Sagredo, p. 705, face acest portret de MahmetIII: "Fu înfrânat în tinereţe, desfrânatşi cărnos (dat plăcerilor trupeşti) învârsta bărbătească. Se destrămă pedânsul spre a face alţii. Născu 50 feciori şi fete. Una din favoriteăleî lui,mângâindu-l, îi zise că în zadar se osteneşte, căci nu naşte oameni spre a locui lumea, dar spre a împopula mormintele. Trăi ani 56, în domnie 20.Muri de apoplexie; şi tremuratul luiîmpiedecă ca să nu mai facă pe alţiimai mult a tremura. Fu supărător... ărupt mss.î Vătămător ungurilor... ăruptmss.î Degeneră din vitejie... ărupt mss.îNestatonic, temător, bănuitor, nehotărât, dar stăruitor în ceea ce întreprindea: astfel păstra legea, încât se opripentru totdauna de vin. Fu într-atât deinteresat, încât îşi vindea până şi florile din grădină. Nu stima alte literedecât cele ce încunjura moneda. Fucrud şi scump, păcate originale a principilor din această ţară. Plăti cu nemulţumire slujbele cele mari, şi viţiurilesale fură atât de multe, încât nu lăsarăloc virtuţilor."
[17] - Hammer, t. II, p. 266.
[18] - Hammer, t. II, p. 269.
[19] - Hammer, ibid.
[20] - Hammer, t. II, p. 269.
[21] - Schiller.
[22] - Hammer, t. II, p. 269.
[23] - De Thou, p. 196.
[24] - Walther.
[25] - Istvanfi; De Thou, t. XII, p. 190: 2 iunie 1594.
[26] - Tomasi, p. 7 şi 8.
[27] - De Thou, t. XII, p. 192.
[28] - De Thou, t. XII, p. 206.
[29] - Bethlen, t. II, p. 256.
[30] - Bisselie.
[31] - Hammer, p. 267.
[32] - Bethlen, t. III, lăivreî VII, p. 35, 44 et 62.
[33] - Ibid., p. 140.
[34] - Istvanfi, I. XXIX.
[35] - Herrera, III partie, p. 471.
[36] - Tomasi; Istvanfi.
[37] - De Thou, p. 233, XII.
[38] - Istvanfi.
[39] - De Thou, t. XII, p. 235.
[40] - De Thou, p. 234, XII.
[41] - Vezi în Spontoni, p. 20, chipul arestărei.
[42] - Bethlen, t. III, p. 471.
[43] - Istvanfi; Bethlen, livre VIII, t. III, p. 461-479.
[44] - Spontoni; Istvanfi.
[45] - Bethlen, t. III, p. 486.
[46] - Istvanfi.
[47] - De Thou, t. XII, p. 237.
[48] - Hammer, p. 270; Sacy, Histoire de Hongrie, t. II, p. 191.
[49] - De Thou, p. 213.
[50] - De Thou, p. 214.
[51] - De Thou, p. 214.
[52] - Hammer, p. 272.
[53] - De Thou, t. XII, p. 194.
[54] - Constantin Căpitanul, Mag. ist., t. I, p. 228.
[55] - Seadedin, p. 76.
[56] - De Thou, p. 237.
[57] - Constantin Căpitanul, Mag. ist., t. I, p. 228 şi t. IV, p. 277.
[58] - Kogălniceanu.
[59] - Walther.
[60] - Magazin istoric, t. IV, p. 227.
[61] - Istvanfi.
[62] - Cronica română, în Magazin, t. IV, p. 227.
[63] - Engel, p. 224; Filstich.
[64] - Walther.
[65] - Wilkinson, Voyage dans la Walachie et la Moldavie, p. 23 (N. B. El înţelegeprin aceşti trei mii ieniceri pe cei cese afla în ţară şi care fură ucişi la 13noiemvrie).
[66] - Fotino, t. II, p. 116.
[67] - Naima.
[68] - Seadedin, p. 91-94.
[69] - Istvanfi.
[70] - Hammer.
[71] - Walther; Bethlen, t. IV, p. 277. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul
[72] - Cronicele române.
[73] - Seadedin.
[74] - Magazin istoric, p. 278, t. IV; Walther.
[75] - Cantemir. t. I, p. 91.
[76] - Walther.
[77] - Magazin istoric, p. 280.
[78] - Istvanfi.
[79] - Walther.
[80] - Istvanfi; Walther.
[81] - Walther.
[82] - Istvanfi.
[83] - Engel, p. 231.
[84] - Istvanfi; Walther.
[85] - Walther.
[86] - Walther; Istvanfi.
[87] - De Thou, t. XII, p. 514; Baltazar Guerrin, p. 134; Montreux, p. 514.
[88] - Montreux, p. 514; vezi în Doglioni o anecdotă.
[89] - Seadedin; Naima.
[90] - Guerrin, p. 171.
[91] - Esprinchardt.
[92] - Walther.
[93] - Esprinchardt, p. 249.
[94] - Botero, p. 96.
[95] - Botero, p. 96.
[96] - Walther.
[97] - Esprinchardt, p. 249.
[98] - Ibid. Despot-Vodă, la 1562, urcase tributul din 30 000 galbeni ce era maiînainte, la 40 000 (Hammer, p. 113).La 1574, Moldova plătea 60 000 galbeni tribut şi sultanul ceru a-l îndoi;pentru aceea se revoltă Ion-Vodă (Hammer, p. 193).
[99] - Botero, t. III, p. 120, şi Hammer.
[100] - Campana, t. II, p. 810.
[101] - Seadedin; Naima; Walther; Istvanfi.
[102] - Ureche; Walther.
[103] - Seadedin; Naima.
[104] - Seadedin, Naima, Doglioni, Campana, Stavrinos, Cronicele române.Toate aceste bătălii din începutul anului 1595 sunt foarte încurcate de deosebiţii cronicari streini. De pildă, pe acestMustafa-Paşa, Walther îl numeşte Ahmet-Paşa; Istvanfi: Hafis-Paşa; Guerrin,Dantiscani: Habrin-Hassan-Paşa; Herrera: Assan-Paşa, fiul lui Ibraim-Paşa.Cronicele turceşti, româneşti şi italieneşti îl numesc Mustafa.
[105] - Seadedin; Naima.
[106] - Ibid.
[107] - Istvanfi; Walther.
[108] - Walther.
[109] - Cronicele române,
[110] - Walther.
[111] - Cronicele române. Herrera spune (p. 552) că împreunându-se 7 miimunteni şi moldoveni şi trecând Dunărea, izbiră pe Asan-Paşa de Buda, pecare îl biruiră, omorându-i 4 mii turci,apoi pustiiră tot până unde se varsăDunărea în Marea Neagră, luând, întrealte locuri, Smilul, Ageman, Chilia,Menestro, Baba, Casachi, Măcin, apoiSilistra şi Nicopole; apoi bate pe Ioan,fiul lui Ioan Bogdan, care venea cu Asan-Paşa, fiul lui Ebraim-Paşa, apoiiau Tighina şi Alba. (Asemenea spuneCampana, Histoire, t. II, p. 857).
[112] - Cronicele române; Walther.
[113] - Cronicele române.
[114] - Şerbăteşti, în judeţul Vlaşca; Ist. tis. Vlah., p. 264.
[115] - Walther.
[116] - Cronicele române.
[117] - Ibid.
[118] - Walther.
[119] - Ibid.
[120] - Cronicele române; Ist. tis. Vlah., p. 264.
[121] - Walther.
[122] - Walther; Cronicele române.
[123] - Walther.
[124] - Cronicele române.
[125] - Walther.
[126] - Cronicele române.
[127] - Walther.
[128] - Cronicele române.
[129] - Ibid.
[130] - Walther; Cronilele române.
[131] - Cronicele române.
[132] - Campana, Hist., t. II, p. 859.
[133] - Walther.
[134] - Walther.
[135] - Ibid.
[136] - Walther; Doglioni; Istvanfi.
[137] - Campana, p. 36; Guerrin, p. 126; Montreux, p. 499; Iacobi Francus,p. 139.
[138] - Walther; Seadedin; Naima.
[139] - Istvanfi.
[140] - Cronicele române; Walther; Fessler, t. VII, p. 337.
[141] - Walther.
[142] - Doglioni, p. 9.
[143] - Stavrinos.
[144] - Istvanfi; Walther; Cronicele române.
[145] - Istvanfi.
[146] - Walther; Istvanfi.
[147] - Engel, t. II, p. 272.
[148] - Ibid.
[149] - Seadedin, p. 100-130; Naima.
[150] - Campana, Hist., p. 857.
[151] - Guerrin, p. 115.
[152] - Istvanfi; Walther; Cronicele române.
[153] - De Thou, t, XII, p. 507; Guerrin, p, 121; Montreux, p. 500.
[154] - Montreux, p. 500.
[155] - De Thou, p. 507; Guerrin, p. 121; Montreux. p. 500.
[156] - Montreux, p. 500.
[157] - De Thou, t. XII, p, 593.
[158] - Guerrin, p. 133; Campana, p. 36.
[159] - Guerrin, p. 118; Herrera, p. 557.
[160] - Guerrin, p. 116; Iacobus, t. V, p. 110.
[161] - Mag. ist., t. IV, p. 281.
[162] - Seadedin; Naima.
[163] - Epistola lui Aron-Vodă către principele Transilvaniei, Reusner, Ep. Turc.,p. 122.
[164] - Seadedin; Naima.
[165] - Seadedin.
[166] - Seadedin.
[167] - De Thou, t. XII, p. 568; Bethlen, lăivreî VIII, p. 578.
[168] - Reusner, Ep. Turc., p. 122.
[169] - Montreux, p. 500; Guerrin, p. 123; Dantiscani, p. 213; Jacobus Francus, p. 137.
[170] - Guerrin, p. 133; De Thou, t. XII, p. 513.
[171] - Guerrin, p. 126.
[172] - Miron Costin.
[173] - Guerrin, p. 126.
[174] - Sagredo, p. 699.
[175] - De Thou, t. XII, p. 239.
[176] - Istvanfi.
[177] - Montreux, p. 496.
[178] - De Thou, t. XII, p. 501- 502; Montreux, p. 490; Sacy, t. II, p. 112;Bethlen, t. III, p. 513-530; Campana,Hist., t. II, p. 858; Du Mont, Corps dipl.,t. V, part. I, p. 514.
[179] - De Thou, t. XII, p. 503; Tomasi, p. 61; Spontoni, p. 51.
[180] - De Thou, t. XII, p. 503. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul
[181] - Spontoni, p. 52.
[182] - De Thou, t. XII, p. 503.
[183] - Ep. lui Aron, Reusner, Ep. Turc., p. 122.
[184] - Doglioni, p. 206.
[18 5] - Ep. lui Aron, Reusner, p. 122. Herrera, p. 557, spune că la Smil omorâră mai mult de 2 000 turci şi găsiră34 tunuri, din care unele de la Huniad,şi lăsară garnizoană 2 000 români, fiind cetatea tare. Zice că Smilul se luăde Andrei Borestay. Zice că Albert Kiraly, la 10 sau 6 mai, după ce cu o trupăde români a bătut 3 000 turci ce venea prin Moldova, omorându-le 2 000de oameni, luă lesne Silistra şi apoiveni la Brăila cu multă pradă (Campana, Hist., p. 861).
[186] - Beyerlinck, t, II, p. 225.
[187] - Bethlen, t. III, p. 534. Aceste tunuri se credea a fi fost luate de Ştefan cel Mare în bătălia vestită ce câştigă asupra lui Matiaş Corvin, regele Ungariei, la Baia (Miron Costin).
[188] - Guerrin, p. 124 şi 134; Montreux, p. 500 şi 514; De Thou, p. 514.
[189] - De Thou, t. XII, p. 514.
[190] - Walther; Frachetta, p. 3.
[191] - Walther.
[192] - Seadedin.
[193] - Guerrin, p. 134.
[194] - Seadedin.
[195] - Seadedin.
[196] - Montreux, p. 114.
[197] - Seadedin; Naima; Hammer.
[198] - Walther.
[199] - Ibid.
[200] - Oraşul de Floci, Brăila, Giurgiu, Rusciukul, Măcinul, Turnul, Isaccea, Hârşova, Silistra, Ismailul, Chilia, Benderul, Cetatea Albă, Baba, Sistovul, Cernavoda, Obluciţa, Rasgradul, Provata, Dobricea, Zagora, Turtucaia, Nicopolea, Vracea, Vidinul.

Cartea II: Călugărenii (aprilie 1595 - dechemvrie 1595)

I
Încă de la cele dintâi triumfuri ale românilor din această iarnă, spaima şi groaza ce cuprinsese tabara şi ţinuturile de margine, ale împarăţiei turceşti intrară şi în Constantinopol şi pătrunseră până şi în seraiul unde trăia trai desfătat şi fără grijă desfrânatul sultan Murad III. Vaietele şi cârtirile poporului, demoralizarea ostaşilor, a ienicerilor chiar, carii nu mai vroiau a merge la război supt pricinuire că nu li se plătesc lefile, îl înfioră de frică şi îl sili a se gândi şi la trebile împărăţiei sale. Vistieria fiind sleită cu totul, el fu silit a lua din casa sa bani spre a mulţumi oştile ce cârteau cu obrăznicie, făcând adesea şi răscoale. Spre a îmbărbăta duhurile spăimântate ale ostaşilor după margine, le trimise steagul cel sfânt ce se zicea a fi fost al proorocului Mahomet şi care, luat de mai nainte de la Egipet, fusese până în acea iarnă cu sfinţenie păstrat la Damasc. Dar fiinţa de faţă a steagului proorocului chiar nu putu încuraja pe ostaşi, carii acum, cu totul demoralizaţi, nu mai îndrăzneau a da faţă cu duşmanul. Sultanul porunci atunci a se face rugăciuni publice în piaţa cailor (at-meidan, hippodrome), în dosul arsenalului; vezirii, şeicii, legiştii şi prezidenţii cancelarii stătură acolo de faţă din porunca lui. Veştile ce mai veniră de la Dunăre adăogară amarul inimei sale şi îi pricinuiră moartea [2] pe care el o presimţi mai dinainte şi o grăbi printr-o temere superstiţioasă. Saatgi-Haşan (Haşan ceasornicarul), comisul său favorit, visă un vis în care juca o rolă cu sultanul Suleiman, şeicul Emir-Eştilei şi sultanul Murad. Visul acesta era aşa de ciudat, încât el nu se putu opri a-l descri stapânului său. Duhul superstiţios al lui Murad III se impresionă foarte de acest vis, şi trei zile dup-aceea, apucându-l cârcei la stomah, crezu că i s-a apropiat ceasul morţii. El porunci atunci comisului său să jertfească cincizeci şi două oi, din care patru negre, opt pestriţe şi patruzeci albe, după cum spusese moşul său Soliman în visul lui Haşan; şi spre a-şi împrăştia posomorâta-i melancolie, se duse în grădinele seraiului şi se odihni în chioscul zidit de curând de Sinan-Paşa pe malul Bosforului, de unde din două părţi se vedea sosind corăbiile în port. Acolo, peste obiceiul său, porunci muzicanţilor odăii sale să zică un cântec de jale ce începea prin aceste cuvinte: "Sunt împovărat de sarcina relelor mele. O, moarte! fii într-această noapte mereu alături cu mine!" Îndată două galere egiptene înaintară spre port; tunurile lor, salutând, curmară aceste cântări jalnice, făcând să plesnească geamurile chioscului şi să cază în bucăţi. Această împrejurare foarte naturală fu privită de Murad ca un semn rău. "Odinioara, zise el, tunurile flotei întregi n-au facut nici o sminteală acestor ferestre şi acum tot se zdrobeşte la zgomotul artileriei acestor galere: văz că s-a sfârşit cu viaţa mea, ca şi cu chioscu!" Şi lacrimi înundară obrajii şi barba sa.
Sculându-se apoi d-acolo, el intră în odaia sa, unde se azvârli pe o sofa, cu inima apăsată de temere şi mâhnire. Chiar în noaptea aceea îşi dete sufletul (16 ianuarie 1595). Moartea lui fu ţinută secretă până sosi fiul său Mahomet de la Magnesia (28 ian. 1595), care fusese la vreme înştiinţat de mumă-sa, veneţianca Baffa. Îndată ce dezbărcă la chioscul lui Baiazid, tunurile seraiului şi pristavii în pieţe vestiră moartea lui Murad III şi înălţarea lui Mohamed III. Toţi slujbaşii alergară spre a-i aduce închinaţiune. Noul sultan era un prinţ crud, afemeiat şi înmuiat detot prin plăceri, care îl făcură de pierdu înfocarea ce avea mai întâi spre război. După ce săvârşi îngropăciunea tatălui său cu multă pompă, Mahomed III porunci să-i aducă înainte pe toţi fraţii săi, în număr de nouăsprezece. Aceşti feciori şi douăzeci şi sapte fete ramăseseră numai din o sută doi copii ce avusese Murad III cu deosebite neveste. Mahomed, cu o făţarnică milă, mângâie temerile fraţilor săi şi faţă cu dânsii dete porunci pentru ceremonia tăierii lor împrejur; dar ducându-i apoi în camere despărţite, pentru ca vaietele lor să ramâie tăinuite, trimise muţi cu fatalul laţ de-i sugrumă pe toţi. Din aceste nenorocite jertfe ale unui obicei barbar, patru luaseră oarecare grad de dezvoltare, fiind crescuţi cu multă îngrijire. Acela ce da mai multe nădejdi era sultan Mustafa, împodobit cu cunoştinţe literare, care, aflând moartea tatălui său, exprimă presimţirea soartei sale într-un distih elegiac. [6] Dup-aceea, sultanul porunci să arunce în mare şaptesprezece roabe însărcinate ale tatălui sau. A doua zi el puse de aduse înainte-i trupurile fraţilor săi omorâţi, le închise în sicrie de chiparos, [7] le împodobi cu turbanuri şi pene de erodiu şi cu alai mare le duse de le îngropă lângă tatăl său. [8]

II
Această nouă stăpânire, care începea printr-un aşa de sângeros ospăţ de fraţi, fu primită de osmanlâi cu o tristă presimţire. Niciodată pân-atunci împărăţia otomană nu se aflase în aşa cumpănă de pieire. Oştirile din Constantinopol, nemulţumite că sultanul fără ştirea lor s-a urcat pe tron, îl primiră cu o răscoală înfricoşată, prădară oraşul, vrură a izbi şi saraiul şi, d-abia cu vărsări mari de bani ce li se făcu, se liniştiră. [9] Din afară, împarăţia era pustiită de români, bulgari, sârbi, unguri răsculaţi, a căror pildă toate celelalte popoare creştine din Turcia sta gata a urma. Armatele musulmane, demoralizate cu totul, fugeau de bătaie, în vreme ce stau semeţe şi adesea se răsculau asupra căpeteniilor lor. Pe lânga acestea, o foamete cumplită cuprinsese atât taberele de margine, cât şi Constantinopolul; [10] şi, ca cum paharul relelor nu era destul de plin, îngrozitoarea ciumă îşi împreunase pustiirile sale. Atunci, în acele grele şi amare minute, turcii, aceşti crunţi şi trufaşi concheranţi a şaptezeci de popoare, stau înmărmuriţi şi cu durere întorceau ochii către pustiile Asiei, de unde au venit şi unde cred că sunt meniţi a se întoarce. Proorocii ce de mult circula printre mahometani făceau pe acest popor, fatalist, mistic şi crezător în minuni, a crede că acel ceas atât de temut acum a sosit. Se zicea într-adevăr că proorocul Mahomet, murind, fu întrebat câta vreme va ţinea statul şi religia sa şi că el, nerăspunzând nimic, ridică numai mâinile sale în sus arătând cele zece degete, aceea ce sectatorii Coranului tâlmăciră că va să zică zece, o sută sau o mie de ani. Apoi celelalte două soroace trecând, rămăsese sorocul fatal de o mie de ani, care tocmai atunci se împlinise. Se credea şi se zicea încă că precum oraşul Constantinopolului şi-a tras mărimea de la un Constantin şi apoi a fost luat şi zdrobit supt un alt Constantin, şi precum împărăţia romană a început a înflori mai cu seamă supt un August şi se pierdu supt un alt August, asemenea şi oraşul Constantinopolului şi împărăţia grecească, cuprinse de un Mahomet, are sa se zdrobească şi să se prăpădească supt un alt Mahomet. Şi toţi bănuia că acest nou sultan cu numele Mahomet va fi cel preursit pentru căderea împărăţiei. Se mai zicea încă că la anul 1453, când s-a luat Constantinopolul de sultan Mahomed II, se ivise o proorocie care spunea că acest oraş va intra iarăşi în stăpânirea creştinilor după 12 ani-luni - socoteală arabică după care într-un an-lună vine 12 ani d-ai noştri - adecă după 12 ori 12 ani sau după 144 ani. Aceşti ani adăogindu-se la 1453 dau anul 1597, ce era preursit pentru căderea împărăţiei turceşti. Mult mai multe şi mai curioase era proorociile ce circulau printre creştini şi înflăcărau de nădejde imaginaţiile lor. Era nişte proorocii vechi ale lui Metodie, episcopul de la Patras, ale lui Leon împăratul, filosoful cu tablourile profetice ce i se atribuia şi care vestea surparea împarăţiei turceşti de către un om de viţă veche: "Iată păstorul, zicea această din urmă proorocie, care va ucide pe lupul ce dorea să mănânce oaia; păstorul îl va ucide şi îl va găsi om. Astfel va pierde cel ce a stăpânit prin silă." Apoi venea proorociile lui Merlin, care zicea că unul încoronat cu trei coroane va zdrobi împărăţia turcească şi că înainte de această dărâmare va cădea asupră-i o boală urâtă şi groaznică (precum era ciuma de atunci). În sfârşit, cea mai răspândită proorocie era a astrologului Antonie Torquat de la Ferrara, care trăise pe la 1480, pe timpul lui Mihai Corvin, craiul Ungariei. El pretindea că împărăţia otomană va cădea când va ajunge la al 13-lea sau al 14-lea sultan şi nu va trece mai mult de anul 1596; căci atunci i se va întâmpla un ce groaznic şi de moarte, din pricină că murind sultanul domnitor, se vor ivi atâtea certuri şi lupte între cei mai mari ai statului, încât se vor sfâşia unii pe alţii şi asemenea vor păţi şi de către streini. Atunci creştinii vor lua înapoi Ungaria şi vor face multe năvăliri în împărăţia turcească, care va fi încă necăjită şi de o mare ciumă şi de o foamete crudă. Apoi creştinii, îmbărbătaţi şi îndrăzneţi, cu atâta înfocare, grabă şi puteri vor trece marea, încât toată creştinătatea se va vedea deodată în arme la răsărit, unde parcă mai mult ar fi zburat decât trecut. Atunci turcii se vor creştina, şi ambele biserici şi ambele împărăţii se vor face una supt un singur împărat creştin. [16]Apoi pe lângă aceea că Mahomed III se întâmplase a fi al 13-lea sultan după Osman cel dintâi, ciuma, foametea, războiul, moartea sultanului Murad, răscoala oştirilor, sfâşierile celor mari între partidele duşmane ale vizirilor Sinan şi Ferhad, toate se împreunase spre a da temei acestei proorocii. Dar cea mai bună proorocie, observează foarte bine un analist contemporan, ar fi fost sabia şi unirea creştinilor [17]; nenorocire numai că această din urmă, ca întotdauna când se făcu asemenea legături în contra turcilor, lipsi, şi astfel toate proorociile rămaseră zadarnice şi ieşiră de minciună.

III
Câteva zile după întronarea noului sultan, Sinan-Paşa fu scos din vizirat şi surghiunit la Malgara, iar în locu-i se numi rivalul său FerhatPaşa (16 fevruarie 1595), care totdeodată primi şi comanda mai presus a armatei, cu poruncă d-a porni asupra Ţării Româneşti. [18] Se zicea că Ferhat ar fi izbutit a surpa pe Sinan-Paşa încredinţând pe sultanul cum că Mihai-Vodă şi Sigismund Bathori s-au revoltat numai din ura ce aveau către Sinan, iar nu din ura lor către turci. [19] Ferhat-Paşa, poreclit Characlan (şerpele negru), [20] era de origine arnăut. El fusese crescut în sarai şi, deosebindu-se în toată vremea prin vitejia şi înţelepciunea sa, ajunse iute în cele mai mari slujbe ale împărăţiei, şi acum pentru a doua oară fu învestit cu puterea vizirească. Noul mare vizir adună îndată la divan pe toţi vizirii, pe muftiul, pe cadiascheri, ăpeî nisangiul, pe cei patru deftedari, precum şi pe agii ienicerilor şi ai bulucilor, spre a se sfătui dacă trebuie să se îndrepteze spre Buda, sau spre Ţara Românească. Divanul se învoi l-această din urmă părere. [23]Vizirul porunci la toţi paşii vecini a-şi concentra oştirile la Rusciuc, unde să se adune şi materialurile cu lucrătorii trebuincioşi spre a face pod pe Dunăre; paza acestui post până la sosirea sa fu încredinţată lui Lala-Muhamed-Paşa, beiler-bei de Anatolia, care şi porni îndată spre Dunăre. Beiler-beiul Rumeliei, Hassan-Paşa, care se numise în locul lui Muhamed-Paşa, feciorul lui Sinan-Paşa, şi care tot într-o vreme comanda cetatea Vidinul, a primit poruncă să pregătească această trecere. Pe când marele vizir se ocupa cu multă activitate în Constantinopol cu pregătirile îngrozitoarei sale expediţii în contra Ţării Româneşti, o răscoală a spahiilor, aprinsă prin zâzaniile vrăjmaşilor săi Sinan-Paşa şi Cicală-Paşa, turbură liniştea capitalei şi era p-aci a-l răsturna din vizirat şi a-i răpune şi viaţa; dar prin vărsări de bani şi sprijinul ce avu de la ieniceri, putu lesne a o risipi (21 aprilie 1595). După domolirea acestei răscoale marele vizir ieşise cu alai din Constantinopol joi în 26 aprilie şi tabărî la Daud-Paşa, ducând cu sine zece mii ieniceri, supt Zagargi-Paşa, şi toată călărimea cu leafă ce rămăsese la Poartă şi călărimea streină atât din aripa dreaptă, cât şi din aripa stângă. Corturile armatei se scoseseră cu câteva zile mai nainte; şi se armase zece galere pe care, încărcându-le cu tunuri şi alte muniţii, le porniră la Varna, de unde pe Dunăre, să se urce până la Rusciuc. Al doilea vizir, Ibraim-Paşa, fu numit caimacam în lipsa lui Ferhat şi ramase în Constantinopol împreună cu aga ienicerilor pentru paza oraşului şi cârmuirea trebilor împărăţiei. Caimacamul era duşman tainic al vizirului şi, deşi în public se arăta că se ocupă cu pregătirea şi adunarea oştilor şi a armelor spre a le trimite lui Ferhad, în faptă însă se silea cât putea de risipea toate pregătirile făcute. [26]Văzând Ibraim-Paşa că vizirul trimitea din cale curier după curier, scriind sultanului că se apropie de hotarele Ţării Româneşti cu o mână de soldaţi rău armaţi şi că îl roagă a-i trimite îndată oştile ajutătoare, [27]se puse de arătă sultanului că pricina pentru care oştile se adună încet şi merg cu greu către hotar nu este, după cum se zice, căci lor l-e teamă a merge împotriva românilor, dar căci ele urăsc pe Ferhat-Paşa şi nu vor a se bate supt dânsul cu duşmanul. Spre adeverirea ziselor lui, el scoase de martori, înaintea sultanului, pe muftiul Bostan-Zadeh, pe cadiascherul Baki, pe vezirii Gerrah-Paşa, Hassan-Paşa şi pe feciorul lui Cicală-Paşa, toţi partizani ai lui Sinan, cumpăraţi fie de dânsul cu vreo câteva pungi de sechini, şi care toţi adeveriră arătarea lui Ibraim. Acesta începu a face impresie asupra duhului sultanului. [28]
În vreme ce aceste intrigi în Constantinopol urzeau pieirea lui Ferhat-Paşa, el înainta în calea sa. Plecând de la Daut-Paşa în 30 aprilie, ajunse la Ciurli, unde porunci de a forma un trup de o mie de oameni puşcaşi şi dete lui Husein-Bei comanda spahiilor. Acei o mie puşcaşi se lua din tot locul unde tăbăra armia, şi cei ce se înrolau salutau în toate zilele pe marele vizir înaintea cortului său, pe la trei sau patru ceasuri după-amiază. În cele dintâi zile ale lunei lui mai, ajunse vizirul la Adrianopol şi dete poruncă că va zăbovi acolo zece zile. În 13 mai, până nu pleca din Adrianopol, vezirul, potrivit vechei şi statornicei dorinţe a Porţii, şterse drepturile ce principatele Moldova şi Ţara Românească îşi păstraseră prin capitulaţiile lor şi le declară provinţii ale împărăţiei turceşti (ijaleti). El numi de paşă în Moldova pe GiaferPaşa, fostul beiler-bei al Servanului, şi în Ţara Românească pe SatârgiMehemet-Paşa; [29] şi luând în privire nădejdea viitoarelor lor venituri, li se puse condiţie ca să aibă a ţinea fiecare câte o mie soldaţi cu cheltuiala lor. [30] Fiindcă acum ambele principate era reduse în starea celorlalte provinţii ale împărăţiei, vezirul dete slujbă de deftedar în ambele ţări lui Mehmet-Bei de la Ieni-Şeher şi într-aceeaşi vreme hotări douăsprezece mii oameni în leafă drept garnizoană acolo.

IV
Pe când acest nor ameninţător de groaznică vijelie se apropia de ţara lor, românii aflară că un convoi foarte bogat în bani şi bucate trecea din Constantinopol în Ungaria. "Mirosul acestei prăzi scoate pe aceşti lei din vizuinile lor şi îi împinge a face tot spre a o dobândi." Oştile române întâmpinară pe apele Dunării pe turcii ce povăţuia acel convoi. Lupta ţinu multă vreme cu noroc schimbat, până când curajul izbuti şi ai noştri luară trei corăbii încărcate. Vestea că se apropie armata lui Ferhat-Paşa nu-i putu face a se lăsa de acea dobândă. Câtva dup-aceasta, în Ardeal, Sigismund Bathori trimise pe cel mai vestit general al său, George Borbeli, în Banat, la Caransebeş şi Lugoş. Cu toate că avea cu sine puţini ostaşi, Borbeli cuprinse prin silă două casteluri turceşti, anume Bokcsa şi Varsocs; dar garnizoanele turceşti de la Lipova, Giula, Csanadul şi Ieneu, aflând prin spioni că oraşul Iofö se află fără garnizoană, vrură a se folosi de lipsa oştirilor lui Borbeli din Ardeal şi cu puteri unite năvălesc în această ţară, cuprind Iofö cu şapte sate dimprejur, unde trec tot prin foc şi sabie şi duc pe locuitori în robie.
Aflând Bathori aceasta, spre a-şi răzbuna, porneşte din Alba-Iulia o ceată de oştire aleasă de cuprinde Totvaragia, măcelărind garnizoana. Această ceată se uni apoi cu Borbeli, care bătea Făgetul, şi, după ce îl luară, plecară asupra paşii de la Timişoara, care, unindu-se cu beii de la Lipova, Giula, Csanad şi Ieneu, cu mari puteri alergau asupră-i. În bătălia însemnată ce urmă, creştinii rămaseră biruitori. Paşa Timişoarei abia scăpă cu fuga, iar beii Giulei şi Csanadului fură prinşi. Viaţa lor numai fu cruţată; toţi ceilalţi prinşi fură ucisi în faţa armiei creştine. În urma acestora, Borbeli merse să bată cetatea Lipova.

V
În această iarnă, puterea războiului fiind în Ţara Romănească şi Moldova, Ungaria răsuflă puţin de mişcările armelor. Sinan-Paşa, de la Belgrad, de unde ierna, află prin fugarii creştini silinţele şi umbletele prinţilor creştini pentru o mare legătură împotriva turcilor. Spre a domoli focul cu care creştinii se pregătea la război, meşteşugitul vizir crezu că ar fi bine a face a străluci înaintea ochilor lor o mincinoasă licoare de pace. Spre acest sfârşit, făcu împăratului o propunere de pace, dar puind condiţii grele, care era încredinţat că nu vor fi primite. Unele din aceste condiţii era: d-a plăti tributul anilor trecuţi şi a îngriji pentru trimiterea lui regulată în toţi anii de aci înainte şi a nu da nici un ajutor ardelenilor, muntenilor şi moldovenilor, revoltaţi asupra Porţii, nici a le lua partea în viitor. De unde nu, ameninţă Sinan că în primăvara viitoare va merge să bată Viena. El trată încă, în propunerea sa, pe toată naţia nemţească cu mare dispreţ, zicând că nemţii sunt nişte laşi ce nu pot suferi nici căldura, nici foamea, şi că sunt buni numai d-a bea şi a mânca. L-aceste condiţii aspre şi cuvinte ocarâtoare, împăratul răspunse cu vrednicie, arătând că o cercare rea va dovedi îndată lui Sinan că nemţii ştiu a se bate cu fierul; că zadarnicele sale ameninţări nu-i sunt de nici un folos, de vreme ce are a face cu bărbaţi, iar nu cu copii care se sparie de cel mai mic zgomot. Apoi, lepădând condiţiile turceşti, propuse altele cu totul împotrivitoare, între care el cerea ca Sinan să dea înapoi toate castelurile cuprinse şi toţi prinşii, şi ca Poarta sa se lepede de nedreptele sale pretenţii asupra Moldovei şi Ţării Româneşti, ţări vechi feudatare ale coroanei Ungariei. Într-acest chip se zădărniciră aceste vorbiri de pace.
Sinan-Paşa fu apoi chemat la Constantinopol şi depărtat din vizirat, după cum am văzut înapoi, şi în locu-i veni Hasan-Paşa cu beiler-beiul Greciei, feciorul lui Sinan-Paşa, şi cu nişte domni şi boieri pribegi din Ţara Românească şi Moldova, carii, din ambiţie, călcând legea şi datoria lor, supt steagurile turceşti se lupta împotriva creştinilor. [36]
Împăratul începu atunci a se găti cu toată silinţa spre a urma războiul în primăvara viitoare. El chemă pentru 8 fevruarie (1595) adunarea staturilor Ungariei la Presburg şi ale Boemiei la Praga, pe ziua de 9 fevruarie. Arhiduca Matei deschise adunarea staturilor Ungariei, cerându-le mijloace spre a urma războiul de primăvară cu izbîndă. [37] Cererea i se împlini, hotărându-se de adunare o dajdie de obşte pentru toţi, fie de orice rang şi orice privilegiu ar avea. [38]
Dieta de la Praga o deschise însuşi impăralul; şi mulţumind staturilor pentru zelul lor şi puternicele ajutoare în bani şi oameni ce dedeseră spre susţinerea gloriei numelui de creştin, el le descrise starea lucrurilor războiului. [39] El le spuse că rugase pe papa, pe craiul Spaniei şi p-al Poloniei şi Sveţiei, pe marele duca al muscalilor şi pe mulţi alţi prinţi streini, cum şi pe prinţii Germaniei la dieta de la Ratisbona, şi că nădăjduia că toţi îşi vor uni puterile cu ale lui împotriva duşmanului; el le vorbi apoi de legătura ofensivă şi defensivă a prinţilor Ardealului, Moldovei şi a Ţării Româneşti, de trofeele şi biruinţele lor şi încheie cerând staturilor ajutoare de oameni şi bani. [40] Staturile îi deteră pentru Boemia, Moravia, Silezia şi Luzacia şase mii călăreţi şi zece mii pedestraşi, care de la începutul lui mai până la sfârşitul lui noiemvrie trebuia să slujească cu cheltuiala lor la armata împărătească. Împăratul numi mai mare peste oştile sale în Ungaria pe comitele Mansfeld, căpitan vestit în razboaie pre acele vremi, şi îl cinsti cu titlu de principe.

VI
În vreme ce ambele împărăţii se gătea cu atâta silinţă spre a purta cu putere războiul, unirea voievozilor Moldovei, Ardealului şi a Ţării Româneşti, care, după cum văzurăm fusese de mare folos cauzei creştinătăţii, fu în primejdie de a fi zdrobită, şi aceste ţări, acum aşa ameninţate de turci, în nevoie de a deschide război între dânsele. Înţelepciunea lui Mihai-Vodă se grăbi a opri o asemenea nenorocire, dar sămânţa de vrajbă ce se aruncă atunci rodi mult mai apoi şi zădărnici tot sângele ce se vărsă pentru cauza creştinătăţii, azvârli aceste trei ţări în valuri şi în nenorociri cumplite şi mântui împărăţia turcească de pieirea ce o ameninţase. Sigismund Bathori, nestatornic şi zădarnic, se trufi şi se înălţă cu mintea de când trată şi se rudi prin căsătorie cu împăratul nemţesc şi începu deodată, prin uzurpare, a se întitula prinţ al ţării Româneşti şi al Moldovei , arătând prin aceasta dorinţa sa d-a schimba tratatul de alianţă ce facuse cu domnii români într-un tratat de suzeranitate a lui asupră-le. Evenimintele timpurilor păstraseră aceste trei principate, Ardealul, Ţara Românească şi Moldova, singure izolate, între împărăţia turcească, împărăţia nemţească şi crăia Poloniei. Era oarecum firesc lucru că orice stapânitor din aceste trei ţări, ăceî se simţea în putere, să caute a le uni într-un singur stat şi a reîntrupa astfel vechea crăie a Daciei. Mai mulţi prinţi români şi unguri o ispitiră. Dar aceea ce împingea pe români către aceasta era dorinţa d-a-şi constitua unitatea lor naţională, d-a se uni între sine fraţii de aceeasi limbă şi sânge, în vreme ce ungurii nu era împinşi decât de vechea şi statornica lor dorinţă d-a-şi întemeia supremaţia lor asupra întregei naţii româneşti şi, călcând-o în picioare, a da impărăţiei lor ţărmurile Mării Negre. Lupta între aceste tendinţe împotrivitoare ale românilor şi ale ungurilor zădărnici toate întreprinderile de a reîntemeia crăia Daciei şi această rivalitate naţională aduse robirea comună.
Tocmai în minutul când mai cu seamă se cerea încrederea reciprocă şi unirea, nesocotitul Bathori, mai mult din zădărnicie, aprinse torţa acum stinsă a vechilor uri naţionale. Proiectele lui ambiţioase găsiră partizani nu numai în Ardeal, dar încă şi în Moldova şi Ţara Românească. Cu tot meritul ce Aron-Vodă îşi dobândise prin răscularea lui asupra turcilor, moldovenii tot nu puteau uita tirăniile lui de mai nainte. În inţelegere cu Sigismund Bathori, se urzi asupra lui AronVodă un complot între boierii moldoveni, în capul cărora sta aga Răzvan, ce comanda gvardia de unguri a acestui domn. Supt pricinuire că s-ar fi prins nişte scrisori scrise de mâna lui Aron care dovedeau că el se afla în înţelegere cu turcii şi cu cardinalul Andrei Bathori din Polonia, vărul prinţului Sigismund , un trup de oştire din Ardeal, supt comanda lui Gaspar Corniş şi Francisc Daczo, intră fără veste în Iaşi şi împreună cu Răzvan ridicară pe Aron cu soţia şi feciorul lui aprilie (1595), şi îi duseră supt pază în Ardeal, supt pretext ca să se apere şi să se dezvinovăţească către Sigismund. Dar acesta il închise în castelul Vinţului , orăşel pe Mureş, puţin departe de Alba-Iulia, vestit printr-o fărădelege a curţii Austriei: uciderea cardinalului Martinuţie (1551) de generalul împărătesc, spaniolul Castaldo. Nu se ştie dacă Aron-Vodă a fost vinovat într-adevăr de trădarea ce a motivat arestarea lui, sau de a căzut jertfă a ambiţiei lui Răzvan şi Bathori. Nimeni n-a văzut acele scrisori de trădare ale lui. Noi ne plecăm a crede cu mai mulţi analişti contemporani că fără dreptate a fost el azvârlit după tron în temnită. Dar cumplita lui domnire îi meritase o asemenea cădere. El îşi sfârşi viaţa în 19 mai 1597 în aceeaşi temniţă. Toată avuţia lui cea mare, strânsă prin stoarceri nelegiuite, fu confiscată de Bathori, spre a sluji pentru cheltuiala războiului. [46]Mai mulţi din boieri, partizani ai lui Aron-Vodă, se turburară foarte l-această silnică şi fără dreptate faptă; de aceea mulţi din ei fură închişi, unii pedepsiţi cu moarte. [47] Aceste fapte nedrepte răciră cu totul duhurile moldovenilor de către Bathori şi Răzvan şi le întoarse către Polonia, unde mulţi boieri se afla în pribegie. Aceea ce dete polonilor îndrăzneală de a căuta să intre în Moldova. Astfel dreptatea dumnezeiască scoate răsplata unei fapte rele dintr-însa chiar, şi Răzvan, precum şi Bathori, traseră dintr-aceasta mult rău şi stingere asupra capetelor lor. Aga Răzvan fu numit de Sigismund Bathori domn în Moldova supt suzeranitatea lui şi îşi luă nume de domnie Ştefan-vodă. [48] Acest Răzvan era născut în Moldova, dintr-un tată ţigan şi o mumă moldovancă [49]. El intrase de tânăr în slujbă în armia polonă şi, deosebindu-se printr-o vitejie neobicinuită în războiul polonilor cu muscalii, fu din simplu soldat ridicat la cele mai înalte trepte ostăşeşti de craiul Poloniei, Ştefan Bathori. [50] În urmă, întorcându-se în Moldova, intra în slujba lui Aron-Vodă, care îi dete rangul de agă şi îl trimise, la mai 1593, sol la Sigismund Bathori. Apoi, Răzvan primi de la Aron comanda gvardiei sale de unguri. El trase la sine dragostea acestor ostaşi şi izbuti, după cum văzurăm, cu ajutorul lui Bathori, a răsturna pe domnul său şi a se urca astfel în locu-i, pe un tron de care se făcuse vrednic prin vitejia lui.
Sigismund Bathori, temându-se ca nu cumva boierii moldoveni, ce erau pribegi în Polonia, împreună cu polonii să facă vreo năvălire în Moldova, spre a turbura starea lucrurilor întocmite după plăcerea lui, trimise pe Gaspar Corniş la Zamoisky, marele hatman al coroanei Poloniei, care îi era cumnat, ţiind în căsătorie pe soră-sa Griselda, spre a-i vesti că el s-a făcut acum stapân al Moldovei şi îl pofteste ca să nu umble a intra în acea ţară şi a-i aduce vreo pagubă. Zamoisky îi dete răspuns în sens că această treabă priveşte pe crai şi pe staturi şi că ar fi fost mai bine dacă Bathori nu întreprindea o asemenea faptă pân-a nu cerceta mai întâi părerea craiului Poloniei. Într-acest chip, ambiţia lui Bathori deşteptă în inima polonilor vechea lor dorinţă d-a stăpâni Moldova şi aduse mari nenorociri.

VII
Tocmai se gătea Mihai-Vodă de a se apăra împotriva năvălirei cu care îl ameninţa vezirul Ferhat-Paşa, când prinse veste de întâmplările din Moldova şi de cugetele ambiţioase ale lui Bathori asupra ţării şi domniei sale. Dintru-întăi el nesocoti acele proiecte ale unui aliat trădător şi călcător de jurământ şi declară că îşi va apăra cu puterea drepturile, de se va atinge cineva de dânsele. Dar stolul oştirilor turceşti acum se pornise spre ţară şi, în acea primejdie, Mihai simţi nu numai că nu putea intra în luptă cu Sigismund Bathori, dar încă că avea trebuinţă de ajutorul lui. El avea apoi şi a se teme că mişelul său aliat să nu-l jertfească turcilor. Într-adevăr, tocmai atunci, pe la începutul lui mai, sosise în Ardeal ceauşul Ibraim, aducând lui Bathori caftane şi scrisori atât de la sultanul, cât şi de la aga curţii din Constantinopol şi Amat-Paşa de la Timisoara , prin care i se făgăduia că sultanul îl va recunoaşte stăpânitor peste câtetrele principatele cu titlu de crai şi cu plata unui tribut anual de 5 mii, în loc de 15 mii sechini ce plătea Ardealul mai nainte, numai să se tragă din legătura creştină. Era învederat că aceste făgăduieli erau prea mari ca să poată fi ţinute. Mihai însă putea să se teamă ori de ce de la un om aşa de nestatornic la minte şi la jurămintele sale. Împăratul însuşi avea teamă de slăbiciunea lui Sigismund, şi încă din 7 martie îi scrisese să se ferească de ispita turcilor, care se silesc "din mâini şi din picioare, prin ameninţări şi făgăduieli", ca să-l tragă pe el şi pe voievozii români din alianţa creştină. [56] În această cumpănă grea în care se afla, Mihai găsi în inima sa curajul rar şi foarte de lăudat d-a jertfi mărimea şi neatârnarea sa, dragostea sa de sine, drepturile sale; şi chiar ale patriei, pentru un mare interes al omenirei şi al civilizaţiei creştine. Adunând ţara spre a se chibzui, îi aleseră cu toţii sfat de folos acestei nevoi, ca domnul să se închine lui Sigismund, păstrându-şi insă fără scădere drepturile suveranităţii şi veniturile ţării. [57] Cu asemenea instrucţii, porni în Ardeal o deputaţie compusă de Eftimie, mitropolitul Târgoviştei, Teofil, episcopul Râmnicului, Luca, episcopul Buzăului, Mitrea, vornic mare, vornicul Hristea, logofeţii Dimitrie, Preda şi Borca, vistierii Dan şi Teodosie, postelnicii Radu Buzescul şi Stamate, clucerii Radu şi Vintilă. [58] În 2/12 mai sosi această deputaţie la Alba-Iulia şi îndată fu primită în audienţă de Bathori. [59]El orândui din parte-i spre a trata cu deputaţia pe Ştefan Iojica, sfetnicul şi cancelarul său cel mare, şi pe George Ravazdi, sfetnicul său şi căpitan al cetăţii SzamosUjvar. [60] Dar "dintr-aceşti boieri ce-i trimisesă Mihai-Vodă pentru tocmeală - zice cronica - învrăjbitorul diavolul umblă în mijlocul lor, de se apucară unii cu alţii mai mult să facă vrajbă decât pace, cum să scază pe Mihai-Vodă din ţară, iar ceilalţi boieri ce se nevoia să slujească domnului lor în dreptate, de neprieteni fură biruiţi". Într-aceat chip, prin vrăjmăşia unor boieri, se făcu că tratatul ce se încheie între plenipotenţii români şi unguri la Alba-Iulia, în 20 mai (1595), nu fu, după cum vroise Mihai, numai un simplu tratat de închinare, ci, dimpotrivă, legiui o supunere desăvârşită şi o întrupare desăvârşită a Ţării Româneşti cu Ardealul.
Cuprinderea acestui tratat era: că episcopii, boierii, împreună cu Mihai-Vodă şi cu toată ţara îşi aleg de domn stăpânitor pe Sigismund Bathori şi pe următorii săi, căruia depun jurământul de credinţă.
Acest prinţ, neputând sta necurmat în Ţara Românească, o va cârmui printr-un vice-voievod ales de ţară, care să ştie limba şi obiceiurile ei şi căruia prinţul să-i trimită steag, buzdugan şi sabie, semnele dregătoriei.
Vice-voievodul îşi va alege un sfat de 12 boieri mai bătrâni, între care să nu intre nici un grec şi cu care va cârmui ţara. Veniturile lui vor fi hotărâte de prinţul, şi el nu se va mai întitula cu cuvintele: "din mila lui Dumnezeu", nici va numi oraşele ţării ale sale. Într-un cuvânt, el va fi numai un slujbaş al prinţului.
Acesta singur va avea drept de viaţă şi de moarte asupra boierilor, drept de a face danii la pământeni, dreptul de a trata cu puterile streine pentru ţară.
La dietile Ardealului să se trimiţă deputaţi şi din Ţara Românească, care să aibă drept de a vorbi şi a vota ca şi toţi ceilaiţi deputaţi.
Libertatea şi veniturile clerului şi a călugărilor se asigură, şi juridicţia mitropolitului Târgoviştei se întinde peste toate bisericile româneşti din ţările ce se află supt stăpânirea prinţului.
Pentru toate acestea, Bathori se lega că el şi următorii săi vor apăra cu toate mijloacele lor ţara de vrăjmaşi.
Acest tratat fu un act de răzbunare a aristocraţiei împotriva lui Mihai, pe care în zadar se ispitise a răsturna. Boierii şi călugării, spre a-şi asigura şi a-şi întinde privilegiurile lor, spre a umili pe Mihai, scăzându-l din treapta de domn suveran la aceea de un slujbaş unguresc, trădară drepturile naţiei şi o aruncară supt supremaţia şi stăpânirea naţiei ungureşti, duşmana ei cea de demult. Acest tratat înjositor pentru el şi naţia sa, ieşit al trădării dinlăuntru şi dinafară, fatalitatea împrejurărilor puse pe Mihai în nevoie de a-l primi; dar de atunci trufaşa lui inimă îşi făgădui o răzbunare puternică; şi ura ce el hrăni familiei Bathoreştilor şi pe care ştiu a o împărtăşi poporului român fu atât de înfocată, încât arse cu totul această familie şi stinse cu sunet pomenirea ei.
Cu întoarcerea deputaţilor din Ardeal, Sigismund trimise pe George Palaticiu ca să aducă lui Mihai-Vodă buzduganul şi steagul ostăşesc, semnele voievodatului, şi să primească jurământul lui şi al boierilor. Mihai făcu acest jurâmânt, dar în inima sa hotărî a scăpa de dânsul la cea mai dintâi ocazie. Într-aceeaşi vreme, la 1 iunie, sosiră în AlbaIulia deputaţii Moldovei, care încheiară un tratat cu aceleaşi condiţii ca cel cu Ţara Românească. De atunci Sigismund Bathori începu a purta titlul de Princip al Crăiilor Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti şi a Sfintei împărăţii romane (Regnorum Transylvaniae, Moldavie, Valachie transalpinae et Sacri Romani Imperii Princeps etc.) şi în Europa începu a fi privit şi numit crai al Daciei; şi locuitorilor acestor trei principate, români, unguri şi saşi, a li se da numirea comună de daci. Dar această nesocotită ambiţie a lui Bathori nu sluji la altceva decât de a deschide ochii românilor şi a le aduce aminte de vechea crăie a Daciei, moştenirea lor părintească. Astfel, ungurii însuşi lucrară şi făcură pe lume a crede într-o viitoare crăie a Daciei: fantomă îngrozitoare ce astăzi ingheaţă inimile lor de spaimă.

VIII
În vremea acestor trataţii, vizirul Ferhat se apropia cu încetul de hotarăle noastre şi tătarii, ce primiseră poruncă d-a ajuta operaţiile armatei turceşti, năvăliră către începutul lui iunie c-o puternică oştire asupra Moldovei şi a Ţării Româneşti. Mihai-Vodă, cu un trup de oaste alcătuit de români, ardeleni şi cazaci, pripi de le ieşi înainte la hotarul Ţării Româneşti, le dă o sabie, îi împrăştie şi îi sileşte a se întoarce înapoi, cum inima lor n-a vrut. [66] Îndată dup-aceea, Mihai-Vodă ia cu sine o ceată de călăreţi şi pedestraşi români, împreună cu 60 călăreţi ardeleni din trupul lui Albert Kiraly, supt comanda lui Gaspar Földössi, şi, pornind din Bucureşti, strânse pe lângă dânsul pe toţi ostaşii români şi bulgari ce întâmpină în cale şi pe o seamă de paznici din volontiri, şi în ziua mare, lângă Nicopol, trecu Dunărea pe vase, în vederea şi în faţa oştirilor turceşti, [67] adunate acolo spre ocrotirea construcţiei vaselor pentru podul ce se pregătea a se face pe Dunăre. Cum trecură ai noştri râul, dau îndată năvală asupra turcilor, îi bat, îi sparg, îi pun în goană şi îi silesc a căuta scăpare după şanţuri, închizăndu-se în tabără. [68] Această tabără era aşăzată lângă râul Osma, ce curge din Balcani şi se varsă în Dunăre aproape de Nicopol; şi lângă dânsa era grămădite launloc ca la o mie luntre, cu toate cele trebuincioase pentru facerea podului. [69] Numarul românilor spun că se urca la 5 mii oameni, în vreme ce turcii trecea peste 12 mii. [70] Bătălia aceasta urmă în 10 iunie; românii cuprinseră tabăra cu asalt, prinseră şi trecură pe mulţi turci supt ascuţitul sabiei. Ca la 500, iar, după alţii, la 1600 turci căzură morţi. Despre paşă nu se ştia de a scăpat sau de a rămas mort. Toate luntrele fură mistuite prin foc, afară de vro zece ce era aşezate mai departe şi de care nu se putură apropia. Ele slujiră în urmă la ai noştri spre a trece dincolo de râu bucatele găsite acolo. [76] Un turc ales ce purta grija acestor lucrări a podului, văzând arderea luntrelor, zise către Földössi: "Dacă oastea voastră ar fi luat astăzi la prea puternicul padişah patru cetăţi n-ar fi fost nenorocire mai mare la el decât paguba ce-i face arderea acestor luntre". Românii luară în această izbândă şase steaguri şi două falconete ce turcii câştigaseră în anul trecut supt cetatea Raab de la oştile împărăteşti; Mihai-Vodă le trimise lui Bathori, împreună cu 16 tunuri şi multe limitire, angeruri şi alte arme bogat împodobite ce dobândiră acolo ostaşii săi. [77] Ei găsiră încă mult praf, muniţii şi multe instrumente de fier; dar pe aceste, neputându-le duce cu dânşii, le aruncară în apă [78]
Învingătorii români petrecură noaptea în acel loc, şi ziua următoare, [79]11 iunie, [80] apropiindu-se de oraşul Nicopolului, scot pe duşman dintr-însul, îl cuprind, îl strică şi îl dau pradă flăcărilor. Nemulţumindu-se cu atâta izbândă şi înflăcăraţi de norocul ce îi favoriza, ei se aruncă chiar asupra cetăţii şi izbutesc a face o spărtură lângă poarta cea mică, cât să poată trece doi oameni. Dar cei dinlăuntru cetăţii începură a vărsa din tunurile şi puştile lor descărcături omorâtoare, şi ai noştri, văzând că pierduseră vro 50 sau 60 oameni, lăsară cetatea şi, trecând Dunărea, se întoarseră în ţară, veseli de norocita lor expediţie.

IX
Această expediţie a românilor la Nicopol se mări foarte mult de unii din analiştii contemporani, carii o transformară într-o bătălie generală cu toată oastea lui Ferhat-Paşa, în care acesta rămase învins c-o pierdere foarte mare. Chiar turcii, duşmanii lui Ferhat-Paşa, răspândiră această veste neadevărată, ca să-l poată pierde mai cu înlesnire. Noi însă deterăm mai mult crezământ raportului lui Albert Kiraly către stapânul său, ce se potriveşte cu arătarea unor analişti ai timpului. Pierderile turcilor încă nu fură aşa de nenorocite precum credea creştinii şi turcii chiar, căci în puţine zile luntrele se făcură şi se adunară la loc. Se vede că Mihai vru încă a face cu aceste ceea ce făcuse cu celelalte; el trecu vro mie de oameni lângă Nicopol ca să puie mâna pe acele vase ce se pogorau pe Dunăre spre schela Raveh, unde Hassan-Paşa, beiler-beiul Rumeliei, însărcinat cu construcţia podului, le aduna. Românii se daseră ascuns şi le pândea trecerea; dar a doua zi dimineaţă, oştile Rumeliei şi Segban-Başi, generalul ienicerilor, care păzeau acele luntre, plecară spre dânşii şi aflând în cale de la un prins starea şi aşezarea lor, se ascunseră toată ziua aceea într-un loc priincios; şi a doua zi, când se crăpă de ziuă, izbiră fără veste turcii pe ai noştri cu atâta noroc, încât îi învinseră şi îi puseră în fugă.
În sfârşit, după şapte săptămâni de la plecarea sa din Constantinopol, Ferhat-Paşa sosise acum în Rusciuc, pe la jumătatea lui iunie, unde găsi lemnele pentru facerea podului gata. [86] Pricina zăbovirei lui în cale fu, după cum ştim, întârzierea adunării soldaţilor şi greutatea ce întâmpina întru strângerea muniţiilor şi a bucatelor din partea duşmanilor săi ramaşi în Constantinopol. [87] Îndată ce sosiră vasele de la Nicopol, în 6 iulie, se apucară de lucru podului. Un român ce pică atunci în mâinile turcilor şi care se vede a fi fost trimis într-adins de MihaiVodă le spuse că acesta primise ajutoare din Ardeal şi Ungaria şi că se află în Bucureşti în capul a şaptezeci mii ostaşi. Segban-Başi fu însărcinat a trage linia podului cu vro câţiva bei de Rumelia, care trebuia să meargă înainte. Marele vizir sta la capul podului supt un chioşc susţinut de opt stâlpi, de unde putea să vază şi silinţa ce se punea la lucrarea podului, şi tot ce se petrecea în tabără. În locul unde să făcea podul, era în mijlocul râului un ostrov lat, sădit tot de salcii, unde podul ajunse în cinci sau şase zile. Ostrovul fu ocupat mai întâi şi se asezară acolo corturi. Celălalt canal al râului, ce se întindea până la cetăţuia Sân-Georgiu, era foarte larg, încât trebuia cel puţin cinci sute vase spre a face podul. Era lângă cetăţuie locul cam ridicat, şi nişte sangiaci-bei fură orânduiţi spre a-l tăia, ca să poată prinde capul podului.
În 8 iulie, beiler-beiul Rumeliei, Hassan-Paşa, intră cu pompă în tabără, ducând ca la 500 robi şi aproape patru mii capete de creştini din Transilvania şi Ungaria. [88] Satârgi-Mehemet-Paşa, ce fusese numit beiler-bei al Ţării Româneşti, fiind chemat, sosi şi el peste puţine zile în tabără. [89]

X
Într-aceea, pe când Ferhat-Paşa se ocupa cu construcţia podului, măgulindu-se cu nădejdea că va supune îndată Ţara Românească şi apoi prin Ardeal îşi va deschide cale spre Belgrad, ca să înceapă operaţiile războiului în Ungaria, vrăjmaşii săi din Constantinopol nu sta în nelucrare. Sinan-Paşa câştigase pe tainicii haremului, care începură a băga multe hule asupra lui Ferhat în capul despotului. [90] Îl învinovăţiră că în fundul inimei sale e ghiaur şi că are relaţii secrete cu Mihai-Vodă, silind împreună spre a prăpădi cu totul armia mahometană; că pierduse o mare bătălie la Nicopol; că ostaşii nu vor a se mai bate supt dânsul; că opreşte pe seamă-i banii cu care trebuie a plăti oştile; şi că, de i se va lăsa încă comanda armiei, e de temut că ambiţia şi scumpetea lui să nu pricinuiască nenorociri şi mai mari. Prin aceste pâri neadevărate, Ibraim-Paşa şi ceilalţi prieteni ai lui Sinan izbutiră a răsturna pe Ferhat şi, în 6 iulie, Sinan-Paşa fu numit în locu-i mare vizir pentru a patra oară. A doua zi (7 iulie), noul vizir porni pe chihaiaoa capigiilor, Ahmet-Aga, cu un ferman, ca să ia pecetea împărătească din mâna lui Ferhat şi să-l şi omoare de va avea ocazie priincioasă. Dar cu două zile înainte de a sosi chihaiaoa în tabăra de la Rusciuc, Ferhat-Paşa, înştiinţat fiind de nişte credincioşi ai săi din Constantinopol despre ceea ce i se pregătea, chemă la sine pe Satârgi-Mehemet-Paşa, îi dete pecetea împărătească în mâini, spunându-i că el e mazil, şi cu tot bagajul său, însoţit de trei mii voinici călăreţi, luă drumul Constantinopolului. În cale, întâlni trupele Siriei, pe care Sinan le pornise după dânsul, zicându-le: "Mie capul, vouă avuţiile!" Ferhat scăpă din mâna acestora, lăsându-le în jaf averea sa, ce era încărcată toată pe cămile legate câte şase unele de altele. Dintr-un deal vecin, el privi această pradă a vistieriilor sale şi apoi se depărtă în munţi şi d-acolo se duse la Constantinopol, unde în zadar căută a-şi mântui viaţa. Moartea lui e povestită cu întristare de toţi istoricii turci, care laudă slujbele ce el a făcut împărăţiei şi hulesc pe ambiţiosul şi barbarul său duşman. Sinan-Paşa, care se numise totdeodată serascher şi mare vizir, fără a pierde vreme începu a se găti spre a porni la oaste. Pân-a nu ieşi însă din Constantinopol, vrând să dea turcilor şi sultanului o privelişte plăcută, trimise de scoase din închisori 112 creştini robiţi în Ungaria, afară de femei şi copii, pe care după ce îi sili a face o sută leghe zi şi noapte pe drum, legaţi şi chinuiţi de foame şi de sete, încât mulţi, nu numai copii, dar şi bărbaţi, muriră în cale, îi aduse în oraş, unde el însuşi îi primi la porţile cetăţii şi îi plimbă prin târg în vederea sultanului şi a locuitorilor. Într-aceşti robi era mulţi oameni însemnaţi şi de cinste, din care unii fură osândiţi la galere, alţii traşi în ţeapă. Între dânşii se descoperi o femeie în haine bărbăteşti. Era o jună fată numită Maria Putoiana. Istoricii nu spun nimic despre naţionalitatea ei; numele însă o dovedeşte a fi româncă. Împinsă, după spusa unora, de dorinţa d-a-şi răzbuna familia măcelărită de turci, iar după a altora, de mărimea curajului său şi de sfânta dorinţă d-a se lupta cu duşmanul legii, ea se bătuse multă vreme ca soldat. Turcii o întrebară dacă n-a luat haină bărbătească ca să ascunză vro dragoste cu vrunul din ostaşi. L-aceasta ea răspunse cu o minunată neînspăimântare că ea îşi schimbase portul ca să poată a-i vătăma în război, iar că pân-atunci nici un om nu-i bănuise sexul. Aceasta o mărturisiră şi toţi soţii ei, adăogând că în toate întâlnirile cu turcii ea dedese foarte frumoase probe de curaj.
Aflând sultanul de această eroină, trimise de o aduse înainte-i şi o întrebă de a ucis vreun turc, la care întrebare ea raspunse cu semeţie că s-a purtat cât a putut mai cu curaj, necruţând nici un duşman şi ucigând vro 10 cu mâna ei. Sultanul mirându-se mult de virtutea acestei fete generoase, puse de o plimbă în triumf pe uliţele Constantinopolului, aratând-o poporului ca o minune, apoi o dete sultanei spre slujba ei în harem. [96]

XI
Sinan-Paşa era atunci în vârstă de 83 ani. El era de neamul lui arnăut, [97] născut în satul Tapoiano, în sangiacatul Prevezei. [98] Fiind numai în vârstă de 16 ani, el ieşise din sarai în zilele sultanului Soleiman şi intrase în rândurile ienicerilor, luând parte la multe bătălii, însemnate de pe atunci, iar mai cu seamă la asedierea Vienei de la 1528, şi deosebindu-se totdeauna printr-o ură fieroasă asupra creştinilor. [99] În puţină vreme el ajunse beiler-bei de Alep şi de Egipet; pe urmă fu trimis de linişti turburările Arabiei şi luă parte, supt Mustafa-Paşa, la războiul Ciprului, [100] unde îşi arătă cruzimea sa asupra creştinilor, povăţuind călcarea capitulaţiei şi jupuirea de viu a viteazului şi nenorocitului Bragadini, comandantul cetăţii Guleti. Dup-aceea ajunse de trei ori mare vizir, vestindu-se mai presus de toţi căpitanii turci în toate războaiele ce purta cu noroc în câtetrele părţi ale lumei şi care îi dobândise numele de nebiruit şi de Marius al osmanlâilor. Turcii îl numeau Cogia-Sinan-Paşa sau Sinan-Paşa cel Bătrân, spre a-l deosibi de Cecale-Zade-Sinan-Paşa, cunoscut de creştini supt numirea de CicalăPaşa, care era născut la Messina, dintr-un tată genovez şi dintr-o mumă turcoaică. Îndată ce îşi văzu împlinită înfocata sa dorinţă de a se mai oşti împotriva creştinilor, bătrânul vizir, îngâmfat de reputaţia sa ostăşească şi de atâtea războaie cu noroc savârşite la Tunis, Arabia, Persia, Georgia şi Ungaria, se duse înaintea sultanului de jură şi chezăşui pe capul său că va supune pe revoltaţii români, va robi şi va pustii ţara lor, iar pe Mihai-Vodă îl va prinde şi i-l va aduce viu. Dup-aceea îşi adună în grabă oştile şi toată gătirea trebuincioasă la război, luă cu sine steagul cel sfânt cu care musulmanii se credea nebiruiţi când îl avea în tabăra lor, şi, ieşind cu ceremonie mare din Constantinopol, merse de tăbărî la Daut Paşa. [106] D-aci, în 17 iulie, porni spre Rusciuc. Într-aceeaşi vreme, poruncise tuturor paşilor vecini să-i iasă în cale cu oştile lor, [107] şi hanului să dea năvală cu tătarii săi prin Moldova în Ţara Românească. Amiralul Cicală asemenea fu poruncit ca să strângă din oştirile Asiei o armie mai pe atât de numeroasă cât a lui Sinan şi să stea gata ca la orice cerere să se unească în grabă cu dânsul. [108] La Adrianopol, ajunse pe vizir oştile Siriei şi de acolo porni la Carinabad, unde fu întâmpinat, la 28 iulie, de chihaiaoa capigiilor, care îi dete în mâini pecetea împărătească, spunându-i şi de fuga lui Ferhat-Paşa spre Constantinopol. Sinan scrise d-acolo sultanului, cerându-i ca să omoare îndată pe Ferhat-Paşa, şi apoi îşi urmă calea, trecu Balcanii prin strâmtoarea de la Cialicavac şi ajunse la Şumla şi d-acolo la Hozargrad sau Rasgrad, [109] făcând 15 tabere din Constantinopol până în câmpiile Dobrogei. [110] Îndată purcezând înainte, sosi în 5 august (s. n.) în tabăra de la Rusciuc. Aci oştile îl primiră stând înarmate şi îl însoţiră până la cortul lui unde îi prezentară câţiva robi şi câteva capete de români care veniseră de izbiseră pe Hassan-Paşa şi fusese prinşi şi omorâţi de dânsul. De la 1462, de când concherantul Constantinopolului, Mahomet II, în capul unei armii de 250 mii oameni, năvăli în ţara noastră, nici o altă oştire mai mare, nici cumpănă de pieire mai grea ca cea de acum nu o ameninţase. Într-adevăr, armia ce Sinan-Paşa adunase la Rusciuc spre a o trece în Ţara Românească era de 180 mii ostaşi şi o mie lucrători. Cei mai vestiţi paşi ai împărăţiei, veterani a mai multor războaie, comanda după Sinan această armie. Era Hassan-Paşa, beiler-beiul Rumeliei, născut în Hertzegovina, fiul vestitului Mahomet-Socoliul, ce stătuse vizir supt trei sultani. El dobândise o mare glorie în războaiele din Persia şi din Ungaria şi se privea de toţi ca cel mai bun căpitan al Turciei şi era foarte iubit ostaşilor pentru natura lui cea veselă. ăEraî Mahomet-Satârgi, arnăut, ce fusese paşă de Caramania şi ceadâr-meeter-paşa (şătrar mare). El era foarte viteaz şi se povestea despre dânsul că, fiind de pază lângă sultanul, îl apără într-o bătaie, tăind mai mulţi duşmani numai cu un satâr, de unde căpătă numele de Satârgi. Alţii zicea că acest nume îi vine pentru că a fost măcelar. ăEraî Giafer-Paşa, eunuc, ungur de neam, ce fusese Paşa de Tauris şi se deosebise în războaiele Persiei. [115] ăEraî Haidar-Paşa beiler-beiul Capadochiei, vestit prin isprăvile sale din Moldova la 1589, când îndatoră pe poloni a plăti tribut turcilor. [116] Apoi venea Mustafa-Paşa, feciorul lui Aias-Paşa, Husein-Paşa, beiul Nicopolului, Caraiman-Paşa şi alţi mai mulţi paşi şi bei, toţi ostaşi învechiţi şi meşteri în războaie. Între ei toţi se deosebea un român - un trădător de ţară şi lepădat de lege. Fecior al lui Alexandru Vodă II, Mihnea II sau Mihai urmă tatălui său în domnie şi cârmui Ţara Românească de la 1577 până la 1583. Domnirea lui nu fu decât un şir de tiranii şi stoarceri de bani, până când strigările poporului făcu pe sultanul a-l mazâli şi a-l surghiuni la Tripolis. Peste un an însă, Mihnea II pentru a doua oară se întoarse domn în Ţara Românească, chinuind-o şi mai cumplit aproape de cinci ani (1586-1591), când fu iarăşi depărtat cu urgie şi adus în Constantinopol. Aci, în minutul d-a porni în exil, temându-se ca turcii să nu-l omoare spre a-i lua avuţia, ceru să se turcească, zicând că de mai multe ori i s-a arătat în somn proorocul Mahomet îndemnându-l. Turcii se îngâmfară de aceasta, privind-o ca o minune a religiei lor. Sultanul aduse pe noul musulman înainte-i, se dezbrăcă de haina sa spre a-l acoperi, îl incinse cu încingătoarea sa împodobită cu pietre scumpe [117] şi îl numi paşă al Nicopolului şi curând dup-aceea al Vadului [118]. Acum lepădatul Mihnea povăţuia armia otomană care venise să înjunghie patria sa.

XII
În vremea în care Sinan sosise la Rusciuc şi se pregătea a trece Dunărea, Sigismund Bathori sărbătorea nunta sa cu arhiducesa Maria-Christina, care, în sfârşit, după atâta aşteptare şi amânări, venise în Ardeal pe la capătul lui iulie. Bathori pofti şi pe Mihai-Vodă să vie la nunta sa, ce hotărâse a se săvârşi la 7 august. Dar Mihai-Vodă, care de o lună de zile se străduia a stânjeni clădirea podului de pe Dunăre de turci, ameninţat acum şi mai mult de Sinan-Paşa, nu-i putu îndeplini cererea. El trimise în locu-i pe boierii săi Stroe Buzescu şi Radu Calofirescul [119] cu daruri scumpe de nuntă, însărcinându-i să roage pe Bathori ca să grăbească a-i veni într-ajutor, căci duşmanul comun s-a apropiat şi a pus gând, după ce va robi şi va pustii Ţara Românească, să treacă prin Ardeal în Ungaria. [120] Vestea aceasta turbură veselia nunţii. Bathori trimise pe mireasa sa la Samos-Ujvar şi grăbi a porni o seamă de oşti, ce avea gata, în Ţara Românească. Dintr-altă parte, pe când el chemă în tabără pe toţi ostaşii, şi solii săi alerga cu grabă la împăratul ca să-i vestească primejdia în care se află şi să-l roage a trimite cât mal iute ajutor, după vechiul obicei al Ardealului, o lance şi o sabie încrustate în sânge era purtate din loc în loc de un călăreţ ce le ţinea în sus, în vreme ce alt om mergea alături pe jos strigând: "Iată, vine duşmanul ţării; fiece casă să-şi dea omul spre a ne scăpa de această primejdie obştească."
Mihai-Vodă asemenea se grijise pe cât putuse de oaste şi de apărare. Pornindu-şi familia cu tot ce avea mai scump la Sibiu în Ardeal, el ieşi din Bucureşti cu opt mii ostaşi şi merse de înfipse tabără în drumul Giurgiului, la satul Măgureni, două mile departe de Bucureşti. Acolo el adună lângă sine pe capetele armatei şi împreună cercară sfat cum să apere mai bine ţara. Lucru era cu greu, fiind peste putinţă a opri intrarea turcilor în ţară, din anevoinţa d-a strejui toate hotarele ei cele deschise atât despre Dunăre, cât şi despre Moldova. Într-adevăr, pe când Sinan umbla să treacă Dunărea pe la Rusciuc, alte cete turceşti se ispitea a o trece printr-alte vaduri, iar mai cu seamă pe la Nicopol, unde se afla un trup însemnat de turci, care din porunca vizirului rezidiseră cetatea cam sfărâmată de români, cheltuind pentru aceasta mai mult de 70 mii ioachimi. Dintr-altă parte, se zicea desigur că hanul tătarilor are să năvălească prin Moldova în Ţara Romănească. În această nevoie, sfatul ostăşesc chibzui că, spre a închide duşmanului calea d-a intra în ţară, sau spre a-l putea stăvili îndată ce va apuca să intre, să se împartă armata în câteva trupuri, care să se aşeze în locurile cele mai importante d-a lungul hotarelor, dar fiind aproape şi stând gata a se uni cu domnul, care, cu cei opt mii ostaşi ce avea pe lângă el, să se aşeze în centru operaţiilor, într-un loc comod, de unde să poată da ajutor ori şi în ce parte va cere trebuinţa şi să nu poată fi cu înlesnire izbit şi respins de duşman. [126]
Îndată după ce sosi la Rusciuc, Sinan-Paşa se puse cu multă silinţă şi înfocare de a sfârşi podul, a cărui clădire ţinu 60 mii talere. [127] Cu toate că într-acest loc Dunărea este lată de o jumătate de leugă, [128]dar insula cea mică din partea stângă a râului, unde turcii ajunseră lesne prin mijlocul flotilei lor şi unde reîntăriseră cetăţuia cam zdrobită de români, îi ajută foarte mult. [129] Sinan însuşi merse de vizită şi cercetă acea cetăţuie. [130] Cu o activitate rară la vârsta sa, bătrânul vizir prezida la facerea podului, al cărui cap era ocrotit, ca de o palancă, de cetaţuia din insulă, şi laturile prin galere. Mihai, după malul stâng al râului, se silea cât putea de împiedeca clădirea podului; dar la sfârşit se văzu ameninţat pe la spate de o ceată de turci ce izbutiseră a trece râul două mile mai departe, în vreme ce alţii îl trecură pe corăbii chiar în faţa Giurgiului, deşi cu multă greutate. Ocolit astfel de vrăjmaşi şi în neputinţă d-a mai stânjeni trecerea lor, el lăsă malul Dunării cu gând că, târându-i după sine, să se folosească de cea mai bună ocazie spre a se lupta cu dânşii. Atunci Sinan, nemaifiind supărat de nimeni, se grăbi a sfârşi podul, şi în 9/19 august, trecând Dunărea cu toată armata sa, călcă şi cuprinse ţărmul românesc.

XIII
Drumul care merge de la Giurgiu spre Bucureşti trece printr-o câmpie şeasă şi deschisă, afară numai dintr-un loc, două poştii departe de această capitală, unde el se află strâns şi închis între nişte dealuri păduroase. Între aceste dealuri este o vale largă numai de un pătrar de milă, acoperită de crâng, pe care gârla Neajlovului ce o îneacă şi pâraiele ce se scurg din dealuri o prefac într-o baltă plină de nămol şi mocirlă. Drumul acolo trece în lungul acelei văi, parte pre o şosea de pământ, parte pre un pod de lemn, care amândouă sunt aşa de strâmte, încât d-abia poate cuprinde un car în lărgimea lor. Această strâmtoare, ce locuitorii numesc Vadul Călugărenilor, fu aleasă de Mihai-Vodă spre a sluji de Termopile românilor. Astăzi această vale se află tocmai după cum ne-o descrie analiştii acelor timpuri. Nici un monument nu ne arată că acolo fu lupta cea crâncenă pentru libertate! [136] Atât suntem de nesimţitori la gloria naţională! Românul acum trece cu nepăsare printr-aceste locuri sfinte, fără ca nimic să-i aducă aminte că pământul ce calcă e frământat cu sângele părinţilor săi şi acopere oasele vitejilor!
Vai! Scriam aceste rânduri în anul 1847. Cine îmi vrea fi zis atunci că abia un an va trece, şi inima-mi va fi şi mai crud de durere ispitită. Era în vremea unei frumoase deşteptări naţionale, atunci când un popor întreg jurase că va muri pentru patrie şi libertate. Turcul, vecinicul duşman, se pornise tot de la Giurgiu spre a ne răpi aceste bunuri scumpe. Mă aflam într-o adunare populară, când sosi vestea că păgânul a tăbărât la Călugăreni, călcând cu picior batgiocoritor sfânta ţărână a părinţilor noştri, glorioşii martiri ai libertăţii naţionale. O, amar mare! Atâta fu uitarea religiei suvenirilor; atâta fu încrederea tuturor în vorbele necredincioşilor sau atâta fu mişelia lor, încât această veste îi lăsă reci şi în nepăsare! În zadar glasu-mi unit cu al unui mic număr strigă "război şi răzbunare!" Nici un echo puternic nu-i răspunse în mulţime. Îmi ascunsei atunci ochii cu mâinile mele ca să nu mai vază această umilitoare privelişte şi din inima-mi zdrobită scăpă aceste cuvinte: "Dumnezeul părinţilor noştri ne-a părăsit! Părinţii noştri ne-au blestemat!" [137]
Mihai-Vodă vru a se folosi de poziţia şi strâmtoarea Vadului Călugărenilor, în care nu se putea destinde în front mai mult de 12 mii oameni, ca să facă mulţimea turcilor nefolositoare şi ca să se poată astfel lupta cu dânşii cu puteri deopotrivă. Pentru aceea el tăbărî acolo cu oştile sale, punând cete de strajă în deosibite părţi, ca să vază de nu vor umbla turcii a trece printr-alt loc. [138]
Dar Sinan, vrând a înainta spre Bucureşti, era nevoit a trece pe la Călugăreni, [139] fiind acesta drumul cel mai scurt şi temându-se, ca, dând printr-altă parte, să nu lase în urma sa un vrăjmaş aşa de întreprinzător şi îndrăzneţ ca Mihai. Îngâmfarea sa şi mulţimea oştilor sale îl făcea a crede că va birui lesne. Într-adevăr, armata lui era, cum ştim, de 180 mii ostaşi, mai mult decât de zece ori mai mare ca a lui MihaiVodă, care, cu toate ajutoarele ce primi din Moldova şi Ardeal, d-abia se urca la 16 mii oameni şi 12 tunuri. [140] Sinan nu bănuia poate că numărul creştinilor ar fi aşa de mic, dar tot ştia că armata lui e mult mai mare decât a lor.
Deşi puţini, ostaşii creştini erau însă plini de foc şi de dorinţă de a se măsura cu duşmanul. Exaltaţia şi înfurierea soldaţilor crescu atât, încât - înţelegând că unii din căpitanii lor, cătând la mulţimea, puterea şi rânduiala păgânilor, erau de părere a se trage înapoi spre a nu primejdui în norocul unei zile slava şi reputaţia cu greu dobândită
- începură a face multă larmă în tabără, strigând că în orice chip ei vor să încerce o bătaie, ca să scape, cum zicea ei, odată, prin prăpădirea oştirei duşmane ce se afla acum adunată toată launloc, de acest război şi să zdrobească detot jugul nesuferitei tiranii turceşti. Vrândnevrând, trebuiră şi capii oştilor cu toţii a se învoi de a aştepta acolo sosirea duşmanului.

XIV
După ce trecu Dunărea, marele vizir dete comanda avangardei armiei lui Satârgi-Mehemet-Paşa şi la ariergardă orândui pe HassanPaşa, beiler-beiul Rumeliei; iar pe beii Salonicului şi Nicopoăluîlui îi însărcinară cu paza şi apărarea podului. Cele zece galere ce se urcaseră pe Dunăre până la Rusciuc fură descărcate de tot feliul de arme şi muniţii şi primiră poruncă d-a rămânea pe loc spre a păzi podul. Apoi, în 11/21 august, Sinan porni cu armata sa spre Bucureşti. În cea dintâi noapte, turcii conăciră într-un sat ruinat în dreptul Camuri şi a doua zi (12/22 august) sosiră în capul Vadului Călugărenilor, [146] trecând râul Salcia pe trei poduri. [147] Călărimea uşoară, care manevra la avanposturi, înaintă până la intrarea strâmtorii şi sta acolo odihnindu-şi şi păscându-şi caii, când un nor mare de pulbere îi vădi apropierea românilor. [148] Ea fu îndată izbită cu putere şi fugi, înspaimântată până în tabără. [149] Spahiii înaintară spre a sprijini năvălirea călărimei române, până când să apuce vizirul a-şi pune armata în rânduială. [150] Sinan se uită plin de mirare la puţinul număr al creştinilor, care cuteza a aştepta şi încă a izbi o armată aşa de numeroasă. Cu toate aceste, nedespreţuind pe vrăjmaşii săi şi temându-se de vreo cursă, el îngriji de tot ce i-ar putea fi spre folos. Pentru aceea, porunci beiler-beiului Rumeliei a înainta spre stânga cu oştile sale şi cu şapte tunuri, şi a merge drept către ai noştri, în vreme ce el însuşi, în capul spahiilor, urmând după artilerie, puse, în lipsă de pod, de aruncă scânduri pe mocirla de lângă pădure ce avea înaintea sa, spre a o putea trece. Dintr-altă parte, Segban-Başi, cu douăsprezece mii ieniceri, se aşeză în pădure cuprinzând posturile cele mai importante şi, urcând 12 tunuri mari într-un deal înalt, le îndreptă spre armia noastră şi începu a tuna asupră-i.
Într-această întocmire puternică şi îngrozitoare înaintând turcii, ai noştri începură a se trage înapoi mai la strâmtoare, dar cu multă rânduială, luptându-se ne-ncetat. Pedestrimea însă, strânsă în urmă şi prea de aproape de turci, fu respinsă în pădure şi dete înapoi în lungul strâmtorii mai iute şi cu oarecare nerânduială, dar fără a încerca vro pierdere simţitoare. Era atunci de la 3 la 4 ceasuri dupăamiază şi turcii, mulţumiţi că au împins înapoi năvălirea creştinilor, nu îndrăzniră a înainta mai mult în acea strâmtoare necunoscută, unde îi putea aştepta vro cursă. Vizirul îşi aşeză corturile într-o poziţie foarte bună, pe o înălţime la intrarea strâmtorii, ţinând oştile înarmate şi având toată noaptea masalale aprinse la câte patru colţuri ale taberei. Mihai-Vodă luase poziţie dincolo de râu, pe o înălţime, două mile de tabăra turcească, [156] ocupând strâmtoarea despre Bucureşti. [157] Astfel armatele protivnice se aflau aşezate pe două înălţimi faţă în faţă, fiind despărţite numai de pădurea din vale, ce nu le oprea a se vedea. [158] Românii aveau înaintea lor o turmă de bivoli cu steaguri, [159] şi toată tabăra lor era plină de focuri mari, în mijlocul cărora petrecură toată noaptea aceea, viermuind şi mişcându-se necurmat, cântând, chiuind şi hăulind, după natura lor veselă în mijlocul nevoilor, şi supărând şi hărţuind pe turci cu numeroase avanposturi. [160] Ambele armate aşteptară astfel ziua cu nerăbdare şi cu acea neodihnă ce simt oştile în ajunul unei mari bătălii. Turcii, îngâmfaţi de mica izbândă ce dobândiseră, cătau în râs la români şi aveau desigur că a doua zi se va vedea triumful islamismului, prin zdrobirea lui Mihai şi a armatei lui. Lor le părea rău numai că românii nu sunt îndestul de mulţi ca să facă biruinţa lor mai glorioasă. Ai noştri se pregătea a apăra cu bărbăţie acea strâmtoare care era cheia ţării lor şi a Europei creştine. Ei ştiau cât sunt de puţini pe lângă duşman, dar, credincioşi înfocaţi, inima lor ardea de dorinţa d-a-şi da viaţa pentru patrie şi lege şi d-a merita cununa martirilor.

XV
În sfârşit, soarele veni să lumineze această mare zi de miercuri 13/23 august, menită a fi briliantul cel mai strălucit al cununei gloriei române. Înaintea zorilor încă, Mihai-Vodă trimise o seamă de pedestrime cu puşti de se aşăză la intrarea pădurei şi îşi puse tunurile într-o bună poziţie, pe o înălţime. În vremea aceea, turcii îşi luă poziţie în preajma podului, de ceea parte. Sfârşindu-şi pregătirile, Mihai înălţă împreună cu ostaşii săi rugăciuni către Dumnezeu. Apoi, îndreptându-se către dânşii, le zise: să-şi aducă aminte de vechea lor vitejie, căci ocazia de acum este frumoasă şi de o vor pierde, anevoie o vor mai căpăta. Turcii, le zicea el, sunt uimiţi de atâtea pierderi, cetăţile lor din toate părţile sunt cuprinse; din câte capete au avut armatele lor, numai unul a rămas care mai îndrăzneşte a ţine frunte creştinilor, că cu dânsul au a se lupta şi gloria d-a-l birui va fi foarte mare. Mulţimea vrăjmaşilor nu trebuie să-i sperie, de vreme ce Sinan a lăsat cele mai bune oşti ale sale în garnizoane prin cetăţi şi a adus cu dânsul numai oameni carii vor face mai mult zgomot decât vătămare. Pe lângă aceasta, locul de bătaie nu putea fi mai bine ales, de vreme ce mulţimea lor aci le va fi nefolositoare. El le zise încă să-şi aducă aminte de cruzimea vrăjmaşilor, care nu iartă niciodată pre cei biruiţi, cu atât mai mult pre cei ce s-au revoltat; că nu este destul că au scuturat jugul robiei, că au înnoit vechile legături cu împăratul şi că s-au pus supt ocrotirea Ardealului, dacă printr-o faptă strălucită, ei nu mai caută a întemeia această vrednică hotărâre; că a venit vremea de a se lupta puternic pentru libertate, iar mai cu seamă pentru cinstea legei, ca să dovedească turcilor că, de le-au călcat ei înainte patria, a fost numai din pricina neunirei lor; dar că acum, când toate popoarele vecine stau în bună înţelegere împreună, trebuie a dobândi prin unire aceea ce au pierdut prin zavistie şi împerecheri şi a goni pe aceşti cruzi tirani dincolo de strâmtoarea lor (Dardanele); că toţi vecinii şi-au făcut datoria lor, când bătându-i, când gonindu-i din cele mai bune cetăţi ale lor, astfel încât ei prăpădiră cea mai bună parte din acea mare armie ce Sinan dusese în Ungaria. În sfârşit, încheie zicând că acum pot şi românii dobândi o asemenea glorie, căci toate dovedesc că vor avea aceeaşi norocire.
Apoi domnul se îndreptă către oastea ungurească şi o îndeamnă a se lupta cu inima, aducându-i aminte că ea e depozitara vechei vitejii ungureşti.

XVI
Astfel vorbi Mihai, ne-nspăimântatul voievod; şi ostaşii, inimaţi foarte împotriva turcilor, învăpăiaţi şi de aceste cuvinte, dar jaluzi încă mai mult d-a eclipsa printr-o biruinţă strălucită toate glorioasele biruinţe ale vecinilor, răspund învârtind în mâini paloşele şi lăncile şi prin strigări mari de o războinică veselie, cer de la domnul lor ca să-i ducă îndată către duşman. [166] Atunci Mihai, plin de încredere în energia armatei sale, trece podul în capul a opt mii ostaşi şi se lasă cu furie asupra osmanlâilor, [167] în vreme ce focul iute şi bine ţinut al puşcaşilor din pădure şi al tunurilor pustieşte armata turcească, oborându-i la pământ lume multă. [168] Câteva cete de turci se încearcă a sprijini năvălirea românilor, dar în zadar, [169] căci aceştia, inimându-se între sine unii pe alţii, [170] îi izbesc cu atâta furie, încât, cu toată minunata poziţie a turcilor, prăvălindu-i, ei ajunseră până la cele dintâi corturi ale taberei lor. Vrăjmaşii, ajutaţi de poziţie, de numărul lor şi de maşinile de război, îşi vin curănd în sine şi încep a se lupta cu tărie. [172]Patru paşi, SatârgiMuhamed, Haider, Husein şi Mustafa, cu o armată însemnată compusă de oştile Siriei şi de ieniceri, aleargă în ajutorul cetelor ce se luptau, sprijin cu putere năvălirea românilor, trec podul şi lupta cea mai înverşunată începe atunci în toate punctele. Astfel, întinsă peste toată fruntea armatelor, ţinu bătaia mai multe ceasuri, până când Sinan, desperat de puţinul spor ce a dobândit pân-atunci, îşi îngloti oştile, strânse pe lângă sine pe toţi paşii şi căpeteniile, îi inimează şi, în capul unei coloane îngrozitoare, făcu o năvală mare şi izbuti a împinge pe ai noştri cu un pătrar de mil înapoi, şi chiar până în tabăra lor, [176] luându-le şi toată artileria. [177] Mihai, fără a pierde inima din această neizbândă, îşi culege puterile şi din nou dă năvală asupra turcilor, tăind şi oborând într-înşii. Îndărătnicul voinic Albert-Kiraly izbuteşte a lua înapoi două tunuri. [178] Dar vrăjmaşul se băte cu inimă, îşi împroaspătă adesea oştile, aceea ce nu pot face ai noştri, şi îi reîmping îndărăt. De trei ori românii împinseră şi prăvăliră pe turci şi de trei ori fură respinşi înapoi. [179]
Astfel urmă lupta cu noroc schimbător, de la răsăritul soarelui până către două ceasuri înaintea apusului, [180] biruitorii rămâind adesea biruiţi şi biruiţii biruitori. "Turcii - spun analiştii contemporani - se luptau ajutoraţi de mulţime şi de număr, românii, de tărie şi îndrazneală. În sfârşit, furia îmbărbătând deopotrivă pe unii ca şi pe alţii, biruinţa sta să rămâie numărului, şi mica oştire românească, împovărată de mulţimea vrăjmaşilor, trăsnită de numeroasa lor artilerie, este nevoită a da îndărăt. Retragerea ei însă este frumoasă şi metodică. Spre a nu se lăsa a fi ocolită de turci, spartă şi risipită, ea se întocmeşte în figura unui colţ (cuneum) şi, slobozind astfel de toate laturile focuri asupra vrăjmaşului, se trage înapoi cu încetul, luptându-se ne-ncetat. Această retragere este o minune de vitejie, de sânge rece şi de eroism. Stolurile nenumărate ale călăreţilor turci în zadar se aruncă cu furie asupra laturilor acestui triunghi, căutând a-l sparge; silinţele lor, fără a-l vătăma întru nimic, se zdrobesc de dânsul ca de o stană de piatră. Strâmtoarea locului de bătaie, pădurile şi dealurile favoriza înapoierea românilor şi zăticnea mişcarile turcilor şi silinţele lor d-a-i încunjura din toate părţile. Dar era de temut că vrăjmaşii să nu izbutească a scoate pe ai noştri din strâmtoare şi să-i împingă în câmpie, unde i-ar fi zdrobit cu numarul lor.
Soarele acum căta spre sfinţit; românii se luptaseră cu eroism, dar, osteniţi de o luptă lungă şi nepotrivită, ei se plecară numarului celui prea covârşitor al duşmanului; bătălia se putea acum privi ca pierdută de dânşii, dacă vro împregiurare nu-i va ajuta şi vro soartă mai blândă nu le va străluci. Mihai însă, ca totdeauna, liniştit şi trufaş în primejdie, mai are încă o nădejde. El trimisesă de dimineaţă să cheme lângă dânsul o ceată de pedestrime ce se afla departe de tabără... Sosi-va ea oare la vreme?... De la dânsa spânzură soarta bătăliei.

XVII
Sta să apuie soarele după orizon, când vestea câ ajutorul aşteptat a sosit vărsă nădejdea izbândirei şi un curaj nou în inima acelei mâni de voinici români, care ca nişte zmei se luptau, trăgându-se în faţa nenumăratelor gloate a unui duşman învingător. Acest ajutor însă, ce ai noştri şi-l închipuia tare, nu era decât o ceată de trei sute pedestraşi cu puşti din Ardeal. Mihai, fără a pierde vreme, căută a se folosi de acest neînsemnat ajutor şi de reîmbărbătarea oştilor sale, ca să smulgă biruinţa de la vrăjmaş. El îşi preumblă privirea pe câmpul bătăliei, vede mişcările turcilor şi după dânsele îşi pregăteşte pe ale sale. Sinan-Paşa, văzând retragerea românilor, luase inimă şi vrea a-i desface şi a-i răşchira detot. Spre acest sfârşit, în capul rezervei sale, el umbla a trece podul spre a izbi pe ai noştri în frunte, în vreme ce Hassan-Paşa cu MihneaVodă , din porunca lui, alerga prin pădure să-i lovească pe la spate. Mihai atunci se aşează cu ceata de curând sosită la capul podului, spre a întâmpina pre Sinan, trimite pre căpitanul Cocea cu două sute unguri şi alţi atâţia cazaci pedeştri ca să ia pe vrăjmaş pe la spate, şi Albert Kiraly aseză cele două tunuri, ce redobândise de la turci, într-o bună poziţie şi stă gata a trăsni pe duşman de ar îndrăzni a trece podul.
Sfârşind aceste pregătiri, Mihai cugetă întru inima sa că împrejurarea cere neapărat vreo faptă eroică, spre a descuraja pe turci şi a îmbărbăta pe ai săi. El hotărăşte atunci a se jertfi ca altă dată şi a cumpăra biruinţa cu primejdia vieţii sale. Ridicând ochii către cer, mărinimosul domn cheamă în ajutoru-i protecţia mântuitoare a Dumnezeului armatelor, smulge o secure ostăşească de la un soldat, se aruncă în coloana vrăjmaşă ce-l ameninţă mai de aproape, doboară pe toţi cei ce se încearcă a-i sta împotrivă, ajunge pe Caraiman-Paşa, îi zboară capul, izbeşte şi pe alte capete din vrăjmaşi şi, făcând minuni de vitejie, se întoarce la ai săi plin de trofee şi fără a fi rănit. Această faptă eroică înfioară pe turci de spaimă, iar pe creştini îi însufleţeşte şi îi aprinde de acel eroic entuziasm, izvor bogat de fapte minunate. Şi cum n-ar fi crezut ei că pot face minuni cu un astfel de general şi cu asemenea pilde ce le dă! Sinan, văzând aceasta, spre a da curaj la ai săi, ia ofensiva şi trece podul. Dar deodată se vede oprit în faţă de Mihai ca de un zid de piatră tare, în dos izbit cu o furie înfocată de căpitanul Cocea, şi în coastă trăsnit de tunurile aşezate pe deal de Albert Kiraly, care, bătând în mulţimea îndesită a turcilor, le gaureşte rândurile şi le pustieşte toată aripa dreaptă. [186] Îndărătnicul vizir, fără a-şi pierde cumpătul, izbuteşte a-şi întocmi oştile în rânduială, când o izbire nouă a lui Mihai în fruntea armiei, pustiirile furioase ale înfierbântatului Cocea de dinapoi, iutele şi ucigătorul foc al tunurilor lui Kiraly zdrobesc iarăşi această rânduială, [187] şi turcii, minunaţi de îndrăzneala cu care românii, ce îi privea ei ca biruiţi, îi izbesc acum, încep a fugi răzleţiţi. [188] Satârgi-Mahomet-Paşa, trăgându-se înapoi, fu rănit, [189] şi îndată, schimbând retragerea în fugă, dete cei dintâi semnalul nerânduielii, şi toată armia musulmană se întoarse în risipă spre baltă, lăsându-şi coastele şi spatele expuse loviturilor noastre. [190] În zadar ienicerii se ţin semeţi împotriva alor noştri şi caută a le răspunde cu focurile lor, căci celelalte cete, spăimântate de aceste izbiri împreunate la care nu se aştepta, răşchirându-se, îi târăsc şi pe dânşii înapoi. În zadar Sinan mustra pe ostaşii ce fugea, acum cu cuvinte ocărâtoare, acum bătându-i cu măciuca sa înfierată (massa fierata), silind în tot chipul a-i pune în rânduială şi a-i întoarce la bătaie. Glasul şi autoritatea lui sunt nesocotite şi nici o putere omenească nu mai poate opri în loc valurile zgomotoase ale fugarilor, care se prăvăleau cu furie şi repede spre pod, căutându-şi măntuire în trecerea lui.
La capul acestui pod sta îmbulzite în neorânduială artileria, cavaleria, pedestrimea, împingându-se spre a trece care de care mai nainte; dar, văzând că toţi nu pot încăpea pe dânsul, mulţi din turci sunt siliţi a se arunca în baltă, unde îşi aflară moartea. Între aceştia era şi paşii Heider, begler-beiul de Sivas (Capadochia), Hussein, beiul Nicopolului, şi Mustafa, feciorul lui Aias-Paşa. Ei se cufundară în mocirlă, unde fură ucişi, şi primiră, zice un analist turc, cununa martirilor de la ghiauri. Bătrânul Sinan însuşi, târât de ai săi şi în graba fugei sale, fu călcat în picioarele cailor şi apoi, împins de suliţa unui ostaş român, căzu călare după pod în baltă cu atâta repeziciune, încât, izbindu-se de pod, îşi pierdu chiulaful şi feregeaua şi doi dinţi ce singuri se mai afla în gura lui. El era p-aci să piară sau să cază în mâinile românilor, dacă, din norocirea lui, un voinic soldat din oştile Rumeliei, anume Hassan, nu s-ar fi aruncat după dânsul ca să-l scape şi, lăsându-i calul înnămolit în lut, pe umeri îl scoase de acolo şi îl duse în tabără. [196] De atunci, acest soldat se numi Deli-Hassan-Batakgi şi ajunse căpitan al deliilor lui Cogia-Murad-Paşa. [197]
Vestea morţii vizirului se împrăştie între turci, şi cei ce se mai împotriveau deteră şi ei dosul. [198] Românii, cu furia lor obicinuită şi electrizaţi încă prin izbânde, îi gonesc dinaintea lor ca pe nişte turme de vite, până îi vâră în tabăra lor. [199] Hassan-Paşa şi Mihnea-Vodă, ce venea să încunjure pe ai noştri, aflând ca Sinan a pierit şi că oastea lui e biruită, se trag indărăt spre tabără. Într-acel minut, Mihai, precum odinioară semizeii cântaţi de nemuritorul Omir, alerga într-o parte şi într-alta prin tabăra turcească, căutând pe Sinan, când, văzând de departe pe Hassan-Paşa, se luă după dânsul strigându-i să stea de e viteaz, să se lupte cu dânsul piept la piept, şi când de când era să-l şi ajungă cu paloşul. Dar Hassan-Paşa fugea înspăimântat şi nu se putea ţine pe picioare de groază. [200] El merse de-şi ascunse ruşinea într-un crâng spinos, de unde d-abia a doua zi îndrăzni să iasă la ai săi.
Noaptea opri macelărirea armatei musulmane şi o păzi d-a fi cu totul zdrobită şi risipită. Românii se întoarseră triumfători în tabăra lor, încărcaţi cu prăzi bogate. Pe lângă tunurile lor ce şi le redobândiră, alte patru tunuri mari d-ale duşmanului, cai mulţi şi mai multe steaguri, între care steagul cel verde şi sfânt al proorocului, fură trofeele acestei strălucite zile. Trei mii turci zăceau în câmpul bătăii. Pierderea romănilor era încă simţitoare, căci turcii se apăraseră cu curaj. [206] Apele Neajlovului se roşiseră de sângele vărsat în acea zi. [207]
Spre a odihni sufletul cititorului de aceste scene sângeroase, istoriograful contemporan Walther ne povesteşte aci o anecdotă interesantă. El zice că în toată această expediţie a românilor împotriva turcilor, doi cerbi domestici însoţiră pe Mihai-Vodă, şi chiar în vremea bătăliei de la Călugăreni, supt focul şi vuietul tunurilor şi a bombelor, ei şedea neclintit lângă cortul lui, însă omorându-se unul dintr-înşii, celălalt de durere merse de se ascunse în pădure.
Astfel fu acea vrednică de o neştearsă aducere-aminte zi de bătaie de la Călugăreni, în care românii scriseră cu sabie şi cu sânge pagina cea mai strălucită din analele lor. De zece ori mai puţin numeroşi decât duşmanii, ei câştigară asupră-le o biruinţă strălucită şi avură gloria d-a învinge un general până-atunci încă neînvins. [208] Munteni, moldoveni şi ardeleni, soldaţi şi căpetenii se luptară toţi ca nişte eroi. Dar cinstea cea mai mare a biruinţei se cuvine cu tot dreptul viteazului domn. Prin întocmirile sale cele ingenioase, prin sângele rece şi nespăimântarea sa şi prin primejdia în care îşi puse viaţa, el asigură biruinţa. În această bătălie, ca în multe altele, nu ştim de ce a ne minuna mai mult în acest mare bărbat, de geniul său de general, ori de vitejia lui de soldat. Într-adevar, toate operaţiile acestei bătălii dovedesc din partea lui Mihai şi a românilor o artă militară înaintată, care cu tot dreptul poate minuna pe toţi câţi cunosc starea de pruncie în care se afla, în acel timp, această artă în toată Europa.
Dacă cu această biruinţă nu se sfârşi atunci campania, ea contribui însă mult, în urmă, la savârşirea ei, căci demoraliză într-atâta pe turci, încât, când creştinii luară mai târziu iarăşi ofensiva, turcii nu mai îndrăzniră a se mai măsura cu dânsii şi nu se crezură în siguranţă decât punând cât mai în grabă Dunărea între dânşii şi îngrozitorii lor vrăjmaşi.

XVIII
Noaptea ajută turcilor a se dezmetici din groaza ce îi cuprinsese şi a se întocmi în rânduială. Ei îşi luaseră din nou poziţia cea dintâi [209] şi Sinan porunci în grabă ca să se adune lângă dânsul o seamă de oşti ce rămăsese în urmă peste Dunăre, nădăjduind ca după sosirea lor să-şi răzbune învingerea. [210] El mai nădăjduia încă în isprava intrigilor ce Mihnea-Vodă, din tabăra turcească, prin înţelegere cu unii din boierii lui Mihai, urzea între ostaşii creştini. [211]O împrejurare însă turbură în acea noapte repaosul turcilor. Un ienicer având fitilul aprins la puşca sa, focul prinse în tigaie şi, cum se afla lângă ierbăriile ienicerilor, o scinteie căzu deasupra şi deodată acele ierbării săltară în aer. La huietul cel mare al acestei izbucniri neaşteptate şi la groaznicul nor de fum ce ascunse ceriul, toţi turcii răspunseră împreună printr-un ţipăt îngrozitor de spaimă [213]şi, crezând că ai noştri îi izbesc, o luară din nou la fugă, răzleţindu-se în toate părţile. Târziu şi cu greu putură ei a-şi veni în sine şi a se întocmi în tabără.
O scenă cu totul alta se petrecea atunci în tabăra românească. Mihai-Vodă se trăsese îndărăt o a patra parte de mil şi tăbărâse în direcţia locului bătăliei. El puse de salută sosirea nopţii cu mai multe salve de artilerie şi, după ce orândui străji în toate părţile cu multă îngrijire, chemă capetele armatei la un sfat de război. Pe când el se afla în sfat, străjile îi aduseră înainte un turc ce prinseseră atunci şi care nu-i era necunoscut. Domnul îl întrebă despre numărul vrăjmaşului şi planurile lui. Prinsul, după ce răspunse l-aceste întrebări, aflând şi el adevăratul număr al creştinilor, zise către sfat: "A! de ar fi ştiut turcii astăzi aceasta, v-ar fi zdrobit numai cu caii lor". Mihai, după ce porni pe turc supt pază bună spre Ardeal, începu a se chibzui cu căpitanii săi despre ceea ce trebuia a face în împrejurările de faţă. El era de părere că să înceapă a doua zi din nou lupta, dar o seamă de boieri şi capetele oastei ungureşti îi stătură împotrivă. Aceasta dete prepus unora a bănui şi a zice cum că Albert Kiraly, ca şi unii din boieri, ar fi fost câştigaţi de trădătorul Dan Vistierul, care primise 50 mii galbeni de la Sinan, prin Mihnea-Vodă, ca să-i împartă între dânşii. [216] Purtarea lui Kiraly dup-aceea dă de neadevărată această bănuială. Afară de aceasta, oştirea moldovană era nevoită a se întoarce în ţara ei, unde se aştepta năvălirea polonilor şi a tătarilor. [217] Văzându-se astfel trădat de unii din boierii săi, părăsit de oştile ajutătoare, neputând a se rezema decât în ostaşii săi români, Mihai, cătând la numărul şi obosirea oştilor sale, se temu d-a nu pierde folosul moral dobândit prin bătălia câştigată, d-a nu cădea în vreo cursă a vrăjmaşului sau a fi zdrobit de puterile lui cele numeroase de va rămânea la câmpie, şi gândi că înţelepciunea îi porunceşte a se trage spre munţi ca supt ocrotirea lor să aştepte sosirea prinţului Ardealului. [218] Drept aceea, el porni îndată un olăcariu la Bathori, înştiinţându-l de cele întâmplate, arătându-i primejdia în care se afla Ardealul ca şi Ţara Românească şi rugându-l să grăbească a-i veni într-ajutor, ca să nu lase ţara a fi înecată de numeroasele oarde vrăjmăşeşti. [219] Într-acea noapte, armata noastră, cu toată osteneala bătăliei, nu se odihni deloc. La miezul nopţii, ea invocă de trei ori cu glas tare sfântul nume al lui Isus şi într-acelaşi minut, două sute mii de glasuri din tabăra turcească răspunseră cu o trufaşă cutezare prin strigarea: "Alah! Alah! Hu!" [220] Aerul vibra d-aceste strigăte, pădurile clocotiră până în fundul lor şi văile răsunară şi repetară numele lui Isus! şi Alah! dumnezei neînblânziţi în duşmănia lor, pe care mii de mii de ecatombe omeneşti, ce în zilele atâtor veacuri li se jertfiră, nu i-au putut încă împăca!

XIX
Când începu a se face ziuă, Mihai-Vodă ridică tabăra şi se trase spre râul Argeşul, în depărtare de două mile, unde, punând străji în toate părţile căută a da puţină odihnă, atât lui, cât şi la ostaşii săi. A doua zi, vineri în 15/25 august, ziua de Sfânta Maria, Mihai, plecând de la Arges, se opri la Văcăreşti, nevrând să intre în Bucureşti, şi se zăbovi aci câteva ceasuri. În această vreme, fără ştirea lui, ungurii împreună cu alţi ostaşi streini năvăliră în Bucureşti şi îl jefuiră, supt pretext că mai bine să ia ei acea pradă, decât să cază în mâinile turcilor. În 16/26 august, Mihai, aflând că vrăjmaşul s-a luat după dânsul, porneşte de la Văcăreşti după-amiază, merge până la miezul nopţii cale de cinci mile, se odihneşte puţin până la revărsatul ziorilor într-un loc priincios, înaintează d-acolo încă vro cinci mile şi duminică în 17/27 ajunge la oraşul Târgovişte, pe râul Ialomiţa. Acolo, supt ocrotirea munţilor, îşi întocmi tabăra, aşezând străji ca să privegheze în toate părţile, şi şezu pe loc câteva zile. În urmă plecă şi d-acolea şi, întinzând tot mai la munte, urmând ţărmurile Dâmboviţei, se adăposteşte într-un loc anevoie de apropiat, la cetatea lui Negru-Vodă, ale cărei întăriri, zdrobite de puţină vreme de turci, se vedeau încă. Astăzi chiar tot se mai văd dărâmături de cetăţuie într-acest loc minunat de frumos şi plin de legende şi suvenire despre Negru-Vodă, domnul cel mai popular între ţăranii noştri. Acest loc e încă vestit printr-o bătălie strălucită ce câştigă la 1342 Dragomir, comandantul puterilor lui Ladislau-Vodă, domnul Ţării Româneşti, asupra armiei lui Ludovic I, craiul Ungariei, care supt comanda lui Nicolae Garan şi Simeon Megheşel năvălise în ţara noastră. Ungurii fură traşi de români în aceste locuri grele şi înfrânţi cu totul, căzând în bătaie şi cei doi generali ai lor.
Locuitorii Bucureştilor şi ai Târgoviştei, părăsindu-şi casele, se ridicaseră cu tot bunul lor şi însoţiseră armata în retragerea ei spre munţi. În sfârşit, Mihai-Vodă lăsă şi cetatea Negru-Vodă şi se trase tot mai în munţi, pre apa Dâmboviţei în sus, la sat la Stoeneşti. În această retragere mai mulţi ostaşi români dezertară şi oştile moldovene se întoarseră în ţara lor, unde erau chemate, [226] rămânând astfel cu Mihai numai la 8 mii ostaşi, dar toţi aleşi şi viteji. [227] El îşi aseză la Stoeneşti tabăra, o şănţui bine şi îi făcu tăbii, [228] având statornica hotărâre de a aştepta într-acest loc sosirea lui Bathori, d-a închide pân-atunci calea Ardealului lui Sinan-Paşa şi d-a urma apărând prin lupte mărunte patria sa nenorocită, pe care acum n-o mai putea apăra prin bătălii mari.

XX
A doua zi după bătălia de la Călugăreni, turcii, văzând că creştinii nu fac nici o mişcare, îndrăzniră vreo câţiva din ei a înainta până în locul unde fusese tabăra românească şi unde găsiră puţin bagaj greu şi câteva tunuri părăsite. L-această veste se porni gonaşi în toate părţile, de prinseră câţiva ţărani de la care aflară drumul ce a luat oştirea românească. Hassan-Paşa trecu atunci strâmtoarea cu o despărţire din armie şi tăbărî dincolo în câmpie. Într-aceeaşi vreme, el porni o patrulă spre Bucureşti, de aduse din preajma acestui oraş robi, bucate şi vite. [229] Sinan-Paşa, însă, cu armata sa, nu îndrăzni a se lua îndată după Mihai, el şezu două zile pe loc, până să-şi întremeze oştirea din spaima şi ameţeala în care căzuse după înfrângerea sa [230]şi până să-i sosească, după spusa unora, puţinele oşti rămase în urmă.
Spre a fi sigur d-a nu fi izbit în spate de români, el trimise un trup de oaste de cuprinse cetatea Brăilei, şi cu el însuşi, în 15/25 august, cu toată armata cea mare, trecu strâmtoarea Călugărenilor şi merse de tăbărî în câmpie la satul Copăceni, dincoace de râul Argeş, şi în 17/27 înaintă până la Bucureşti, unde tăbărî supt oraş. Îndată ce sosi, Sinan porunci de luară de pe turnurile bisericilor crucele şi bulele aurite, pe care le sfărâmară în bucăţi, precum şi pe icoane, şi puseră pe turnuri, în locul crucilor, semiluna. În mitropolie puseră, în locul altarului, un mirab (altar mahometan) şi un mimber (estradă spre a pune un tron), şi astfel, prefăcând-o în geamie, în 20/30 ale acelei luni, făcură acolo slujbă şi rugăciunea turcească. Această rugăciune se săvârşi de Hassan-Efendi, şeicul din schitul Mustafa-Paşa, care însoţise pe Sinan într-această campanie. Acela care lua crucea de pe turnuri era un topciu (tunar) numit Ibraim-Paşa, pe care marele vizir, spre răsplătire, îl făcu căpitan în gvardia sa.
După săvârşirea rugăciunei, vizirul adună supt cortul său pe cei mai însemnaţi ofiţeri ai săi şi le zise că lăsarea Moldovei şi a Ţării Româneşti în stăpânirea ghiaurilor e o pricină necurmată de tulburări şi împerecheri pentru răscoalele ce ei fac; că spre a curma toate aceste în viitor, el propune ca aceste două ţări să se prefacă în provinţii ale statului (ijaleti) şi, spre a ţine într-însele rânduiala şi pe popor în supunere, să se zidească două cetaţi, una la Bucureşti şi alta la Târgovişte. [236] Toţi ofiţerii găsiră de bună această părere. Vezirul înştiinţă îndată Porţii hotărârea sfatului şi numi pe Satârgi-Mahomet Paşa l-acest nou paşalâc din Ţara Românească. [237] Aşa, pentru a doua oară, turcii izbutiră în statornica lor dorinţă d-a preface ţara în paşalâc. Dar acum, ca şi întâiaşi dată, la 1522, ei întâmpinară în Mihai un alt Radul-Vodă de la Afumţi şi nu putură apăra cu armele fapta lor nelegiuită. Astfel totdeauna, în timpuri grele şi nenorocite, roditorul pământ al patriei noastre şi-a născut izbânditori!
Ieşind din adunare, vezirul cu toţi ofiţerii săi se preumblă prin mahalalele oraşului şi aleseră monastirea lui Alexandru-Vodă spre a face dintr-însa cetate. [238] Această monastire mare, hramul Sfintei Troiţe, fu zidită din jos de Bucureşti de Alexandru-Voda II, feciorul MirciiVodă III, la 1573; stricându-se apoi de turci, cum vom vedea mai la vale, ea se rezidi din nou, întocmai cum se află astăzi, de Radul-Vodă, feciorul Mihnei-Vodă Turcitul şi nepotul lui Alexandru-Vodă II, şi de atunci ea se cheamă monastirea lui Radul-Vodă. [239] Vrând Sinan să facă această cetăţuie mai mare, puse de lărgi locul împrejmuirei de două ori pe cât era, [240] cuprinzând înlăuntru cetăţuiei biserica şi zidirile dimprejur şi ocolindu-le cu bastioane şi fortificaţii. În vreme ce meşterii măsura şi trăgea liniile, begler-bei, spahii şi ieniceri fură trimişi după lemnele trebuincioase pentru construcţia bulevardurilor, şi ceauşii alerga în toate părţile spre a aduna lucrători; şi, fiindcă lumea în ţară era fugită la munţi şi nu se putea aduna mulţi, fură siliţi a trimite de mai aduseră şi din Bulgaria. Clădirea cetaţii începu în 21/31 august, şi cu atâta silinţă lucrară la dânsa, încât în 12 zile fu sfârşită. Cum se săvârşi întărirea palisadelor cetăţuii, Sinan-Paşa puse într-însa două tunuri mari de ghiulele de paisprezece oca şi iarbă, muniţii şi bucate îndestul. [246] Apoi lăsă în Bucureşti pe SatârgiMehemet-Paşa cu o mie ieniceri şi o mie culogli drept garnizoană, poroncindu-i să săvârşească zidul de lemn ce pusese să facă împrejurul oraşului şi care se şi sfârşi într-o lună de zile [247] şi el, rădicându-şi tabăra în 3/13 septemvrie, porni spre Târgovişte. [248]

XXI
De două sute de ani, din zilele lui Mircea-Vodă cel Bătrân, Târgoviştea era mereu scaunul ţării. De puţină vreme numai creşterea Bucureştilor şi importanţa lui comercială făcuse pe domni a lua obicei a petrece o parte din iarnă în acest oraş. Era atunci Târgovistea oraş foarte mare, împodobit şi populat; şi se întindea frumos pe malul drept al Ialomiţii, ocolit de mulţime de grădini, vii şi livezi de pomi roditori. [249] Scriitorii contemporani de felurite naţii se minunează de frumuseţea acestui oraş, declarându-l că e vrednic d-a fi capitala unei ţări şi locuinţa unui domn mare. [250] Acel oraş populat astăzi d-abia e un orăşel. Ale lui măreţe zidiri vremea le-a ruinat şi le-a asemănat cu pământul. Un singur turn, rămăşită din vestita Curte domnească, se înalţă trist şi singuratec pe dasupra acelor grămezi de ruine, intocmai ca acele mari cruci de piatră înfipte în vârful pleşuvelor movili, mormântul vitejilor căzuţi în bătaie. Acest turn, ce muşchiul numai, cu verdeaţa sa, împodobeşte, e scump românilor ca un monument care le vorbeşte de timpii lor de glorie şi de mărire. El a fost martor l-atâtea triumfuri! El a văzut, unul după altul, pe Mircea cel Bătrân, Dracula-Vodă , Vlad Ţepeş, Radul cel Mare, Radul de la Afumaţi, Mihai Viteazul şi Matei Basarab, toţi voievozii noştri cei mari şi vestiţi în pace şi în război. Umbrele acestor eroici războinici parcă le vezi învoltându-se singuratice şi tăcute împrejurul acestei ruine; adierea vântului ce suflă din Carpaţi, şuierând în pustiul turn, ne pomeneşte numele lor, şi undele măreţe ale Ialomiţei parcă cântă necontenit un cântec de mărire la gloria lor. Astfel i se năluceşte oricărui român cu inima simţitoare când cată l-această mult elocventă ruină; şi el nu se poate opri d-a simţi durere amară şi d-a ofta după vremea trecută. Dar nimeni n-a simţit aceasta mai puternic şi n-a exprimat în cuvinte mai frumoase simţirea sa, ca tine, Cârlovo, floare a poeziei, june cu inimă de foc. Ca o cometă trecătoare tu strălucişi un minut peste România uimită şi încântată de lucirea ta. O moarte crudă te răpi fără vreme, dar apucaşi a ne lăsa o lacrimă fierbinte pentru gloria trecută şi o scânteie dătătoare de viaţă pentru viitor. Cântarea ta sublimă asupra ruinelor Târgoviştei puse pecetea veciniciei asupră-le şi ni le va păstra chiar când pustiille anilor le va şterge cu totul de pe pământ.

XXII
Turcii găsiră Târgoviştea părăsită de locuitori şi pustie. Sinan porunci îndată să se apuce de întărirea oraşului ca la Bucureşti. El prefăcu o monastire, ce era aproape de Curtea domnească, în cetaţuie. Curtea domnească era atunci zidită în formă de un mare castel, de putea incăpea într-însa de la 4 la 5 mii ostaşi şi era încinsă cu un zid şi cu turnuri. Sinan mai întări zidul cel gros dimprejurul acestui palat din amândouă părţile cu pământ şi cu un val de palisade de copaci amestecaţi cu pământ. [256]Apoi încunjură oraşul cu un zid de pietre şi grinzi lipite cu humă şi pământ cleios, pe care îl rezemă cu un val de pământ de 12 picioare de lat [257] şi îl ocoli cu un şanţ foarte adânc, [258] de 12 picioare de larg, [259] lăsând cetăţii numai o poartă în faţă şi alta mai mică în dos, ambe legate cu fier, şi făcând înlăuntru, din apa râului, trei fântâni. [260] Aceste lucrări urmară zi şi noapte supt privegherea de aproape a lui Sinan şi se sfârşiră în treizeci de zile.
Dar Sinan, când văzu lucru aproape de sfârşit, hotărî să nu-şi mai piarză vremea în nelucrare. El lăsă în Târgovişte două tunuri mari, patru culevrine şi alte tunuri de câmpie cu muniţiile şi proviziile trebuincioase pentru hrană, dând comanda cetăţii lui Ali-Bei, fiul lui Haidar-Paşa, bei de Ciourin, pe care îl declară beiler-bei de Trapezunt (Trepizonda), alăturându-i pe Kotzi-Bei d'Amasia şi lăsându-le şi 1500 oameni cu însărcinare d-a săvârşi lucrul întăririlor cetăţii; iar el porni cu toată oastea către munţi, în urma lui Mihai-Vodă. Planul lui era ca, ajungâud oştirea românească, s-o înfrângă şi, călcând-o în picioare, să pătrunză în Ardeal, ca să combineze operaţiile sale cu ale armiei ce fiul său, Muhamed-Paşa, comanda în Ungaria. Dar Mihai-Vodă, aflându-se în tabăra de la Stoeneşti, întărită atât prin natură, cât şi prin artă, nu era lesne de înfrânt. Cu totul dimpotrivă încă se întâmplă. Sinan venise de tăbărî nu departe de strâmtoarea în care sta Mihai şi în faţa taberei lui, pe un loc înalt, de unde putea vedea ambele tabere. El sta şi se mira de îndrăzneala alor noştri, care, în aşa mic număr, se încumetă încă a-l aştepta fără frică. [266] Mihai însă se feri d-a se apuca în bătălie generală cu duşmanul, dar fu neobosit a-i hărţui armata şi a-i cuprinde liniile de comunicaţie şi proviziile. Uneori întărâta o ceată de turci, o trăgea după sine în locuri grele şi ei necunoscute, unde o sfărâma cu înlesnire; alteori cuteza a izbi pe turci chiar în tabăra lor. [267] Mai adesea, prin gonacii lui cu cai uşori, punea mâna pe mulţi duşmani şi dobândea de la dânşii pradă multă, cai nenumăraţi şi peste o sută de cămile. [268] "Astfel acest eroic războinic, zice Walther, nici de dosirea nestatornicilor ostaşi ce îl părăsise, nici de mulţimea vrăjmaşilor nepierzându-şi inima", [269] printr-un război parţial osteneşte pe duşman şi îi închide calea Ardealului, dând timp lui Bathori d-a-şi aduna oastea şi d-a-i veni într-ajutor.
Dar chiar de nu i-ar veni acesta într-ajutor, Mihai acum putea fi sigur că ţara lui e mântuită de turci, căci aceştia, neputând a-l scoate din poziţia de la Stoeneşti, fiind şi demoralizaţi prin învingerile ce încercaseră, nu vor mai putea nici trece în Ardeal, nici sta mult în ţară, mai cu seamă că şi iarna se apropia, cetăţile făcute la Târgovişte şi Bucureşti nefiind o ocrotire temeinică, după cum vom vedea. Aşijderea în acele trei îngrozitoare expediţii ce făcuseră mai dinainte turcii în Ţara Românească, povăţuiţi chiar de sultanii lor, Baiazid I (1397), Mahomed I (1416) şi Mahomed II (1462), învingători sau învinşi, ei nu putură sta mult în ţară, căci românii se trăgea în poziţiile lor din munţi, unde duşmanul nu-i putea ajunge şi de unde ei îi da harţă neîncetat, îi răpea proviziile şi îl ostenea prin lupte mărunte, încât ăîlî silea a lăsa câmpia pustiită şi a deşerta ţara.

XXIII
În mijlocul vremilor acestor, Sigismund Bathori, după atâta întârziere, era acum viitor spre hotarele Ţării Româneşti, cu oşti grele. Ameninţarea unei primejdii obşteşti sculase în picioare şi unise împreună pe toate popoarele războinice ce locuiesc Ardealul. Duminică în 17/27 august, [270] el ieşise din Alba-Iulia însoţit numai de gvardia sa ce se alcătuia de două mii oameni pedestrime, alţi atâţia călărime şi cu multe bagaje de război, şi a doua zi ajunse la Sas-Sebeş (Miercurea). Chiar în aceeaşi zi (18/28 august) primi olăcarul trimis, cum ştim, de Mihai-Vodă din tabăra de la Călugăreni în 13/23 seara, spre a-i vesti strălucita izbândă şi a-l ruga a grăbi a-i veni într-ajutor. Această glorioasă veste o scrise Sigismund îndată împăratului. A doua zi el primi încă altă veste de bucurie: luarea cetăţii Lipova. După o robire de 44 ani supt turci, această cetate căzuse în 23 august, tot într-o zi cu bătaia de la Călugăreni, în mâinile lui Borbely, care, după cum ştim, de câtăva vreme o ocolise şi o bătea. Dar aceea ce îl mulţămi şi mai mult pe Bathori fu ştirea ce-i veni că tătarii, care era să vie să năvălească prin Moldavia în Ardeal, sosind până la Nipru, fuseră siliţi a se întoarce înapoi, căci aflară cum că cazacii şi cu muscalii au dat năvală în ţara lor, şi că avangarda tătărească ce pătrunse în Moldova fusese astfel întrântă de moldoveni şi de munteni, încât făcu pe ceilaiţi a pierde pofta de a le mai veni într-ajutor.
Aşa, Bathori putea acum fi sigur că nu va fi supărat printr-alte năvăliri în operaţiile sale împotriva lui Sinan. El fu silit a zăbovi la Sas-Sebeş o lună de zile ca să dea timp oştilor, chemate din toate părţile, a se aduna. El trimise înainte pe comiţii Baltazar Bogaţi, Benedict Mincenti şi Lupul Corniş la cele opt scaune secuieşti, ca să cheme pe vitejii secui la arme. Dar acest popor răspunse că nu se va duce la război până nu i se va da mai întâi înapoi libertatea ce i se răpise pentru o revoltă ce făcuse câtva timp înainte. [276] Aceşti secui fiind cei mai mulţi ţărani, libertatea ce vroiau era d-a nu mai fi iobagi la nobilii locului. Cererea lor puse în mare cumpănă şi ameţeală pe Bathori, căci el era fireşte mai plecat către nobili, care îl slujiseră cu credinţă şi se ridicaseră cu toţii în oaste, şi nu vroia a recunoaşte atâtea jertfe ale lor făcându-i să piarză veniturile ce trăgea de la iobagi şi ruinându-i. Se temea încă de pilda urâtă ce va da în ţară dând secuilor libertatea, aceea ce văzând ceilalţi iobagi, se vor îndemna şi ei a o cere pentru dânşii, revoltându-se împotriva nobililor. Dar interesul patriei şi ameninţarea vrăjmaşului vorbi mai puternic decât interesele aristocratice, le birui, şi secuii dobândiră libertatea cerută. [277]
De la Sas-Sebeş, Bathori porni către locul hotarât pentru concentrarea oştilor în câmpiile Bârsei, la Dealul Negru (Fekelehalom), în preajma Braşovului, unde ajunse în 4 octomvrie (s. n.), în şase tabere. [278] Aci sosind 14755 secui armaţi, [279] li se proclamară în tabără libertatea lor, întărind-o cu mare credinţă şi jurământ. [280] Pentru această libertate ce li se dete, secuii se îndatorară ca să dea la trebuinţă de război până la 40 mii oameni cu cheltuiala lor, ca să plătească în toţi anii prinţului, de fiece casă, un ioachim, o masură de grâu şi alta de ovăz; şi, de se va naşte lui Sigismund un fecior, fiecare să-i aducă un bou îngrăşat în curte. Îndulcindu-se atunci secuii de libertatea dobândită, trimiseră de mai adunară şi alţi ostaşi, şi astfel numărul lor în tabără se urcă la 24 mii oameni, din care 9 200 puşcaşi, iar ceilalţi lănceri şi săgetari. 16 mii secui, ce rămânea din numărul de 40 mii ce se învoiseră a da, trebui să rămâie în Ardeal spre a apăra ţara de vro năvălire ce ar putea ameninţa din partea polonilor ce se afla în Moldova. Apoi veniră în tabără nobilii Ardealului, care puseseră în picioare 13 mii oameni: prusianul Ioan Veiher, fiul lui Ernest, cu 1 600 cavaleri teutoni, armaţi c-o puşcă şi un pistol, pe lângă care avea şi arc şi săgeţi, şi 80 cazaci din Polonia; [286] 300 cazaci încă ai lui Bathori, armaţi asemenea cu o puşcă şi un pistol; [287] Ştefan Bocskay cu 800 lănceri de la Oradea Mare şi 1 200 arcobuzieri-pedeştri; 4 000 pedestraşi cu puşti, rădicaţi cu cheltuiala saşilor, din care 1 000 învestiţi în negru şi pentru aceea numiţi negrii, cu cheltuiala sibienilor, 1 000 învestiţi în albastru, cu cheltuiala braşovenilor, 1 000 în verde, cu cheltuiala mediaşenilor, şi 1 000 în roşu, cu cheltuiala bistriţenilor. [288] Adunându-se toate aceste oştiri, Bathori porni cu dânsele de veni lângă vama Branului, la Türzburger-Pass, castel zidit de Ludovic, craiul Ungariei, şi apoi mai adăogat cu întărituri de Hunyad, şi care în acea vreme se afla supt paza braşovenilor. [289] Aci sosi Ştefan Răzvan, domnul Moldovei, cu 2 300 pedestraşi, 800 călăreţi şi 22 tunuri mari pe care. El nu putuse veni d-a dreptul pe la secui, de temerea tătarilor, şi fu silit a face încunjur. În drumu-i, el se întâlnise cu o ceată de poloni ce năvălise în ţară şi ţintea a-l zăbovi în drum, pe care foarte rău tăindu-i şi spărgându-i, luându-le şi multă pradă, îşi urmă calea, trecu munţii şi pătrunse în Ardeal. [290] Îndată sosi veste în tabără că hatmanul Poloniei, Zamoisky, aflând că Răzvan-Vodă a plecat în Ardeal, a intrat în Moldova fără ştirea craiului său şi a pus domn pe un Ieremia Movilă. Această veste turbură foarte pe Bathori şi pe Ştefan-Vodă, dar se văzură siliţi a o suferi deocamdată şi a-şi urma calea luată, căci Sinan-Paşa ameninţă şi secuii era neodihniţi şi cârtitori pentru că nu li se dedese încă diploma întăritoare a drepturilor de curând dobândite. Această diplomă, scrisă pe pergament, li se dete în sfârşit în mână şi îndată o seamă dintr-înşii porniră înainte în Ţara Românească. Cum sosi acest ajutor la Stoeneşti, Mihai, deşi mult mai slab decât duşmanul, dar plin de nădejde în Dumnezeu şi de încredere în voinicii săi, puse gând să-şi cerce norocul şi să dea o bătălie generală cu turcii. Însă Bathori poruncise secuilor săi ca să nu se încumete fără înţelepciune în noroc şi să nu întreprinză nimic până va sosi el însuşi. Drept aceea, silit fu Mihai a aştepta sosirea lui Bathori.

XXIV
În 7 octomvrie (s. n.), Sigismund Bathori, împărţindu-şi oştile în 9 trupuri, îşi clăti tabăra cu multă greutate din pricina drumurilor noroioase şi, trecând înălţimile Carpaţilor, ajunse în povârnişul acelor munţi, la satul Rucăr, în cuprinsul hotarelor Ţării Româneşti, unde, în strâmtoare de munte, îşi puse tabăra. [296] Pe când ostaşii îşi întocmea acolo tabăra şi îşi întindea corturile şi paviloanele, un vultur negru şi foarte mare, luându-şi zborul de pe muntele vecin numit Piatra Craiului, pluti câtva în aer pe deasupra taberei şi apoi se aruncă cu multă iuţeală şi repejune asupra cortului prinţului Ardealului. Greutatea trupului său neiertându-l a se scula lesne ca să zboare, ostaşii ce se afla aproape, văzându-l, alergară iute, îl prinseră şi îl duseră la pretoriul prinţului. Înlesnirea cu care prinseră această pasere, dumesnicia şi nespăimântarea ei de sunetul armelor şi de strigările taberei, făcu ca ostaşii să privească această întâmplare ca o minune şi ca un auguriu. Unii ziceau că vulturul arată pe Sinan-Paşa, care are să cază în mâinile creştinilor. Alţii mai fricoşi bănuiau că acest auguriu vesteşte că creştinii vor fi învinşi, de vreme ce vulturul este pajura împărăţiei nemţeşti. [297] Iezuiţii ce însoţea pe Bathori se încercară a exploata această întâmplare în folosul propagandei lor. Iezuitul Alfons Carilie scria atunci de la Rucăr în Ardeal că mulţi, văzând această minune dumnezeiască, au venit la credinţa papistăşească. [298]
Bathori fu silit a zăbovi la Rucăr o săptămână, până trecură căile cele grele şi înguste ale acelor munţi numeroasele care cu praful, muniţiile şi bagajele armatei; [299] căci această trecere de la Türzburg este una din cele mai grele ale Ţării Româneşti: muntele este râpos şi repede şi căile înguste, de fură nevoiţi a slobozi carele cu funiile la vale. [300] Aci sosi şi ajutoarele împărăteşti ce se aşteptau de atâta vreme: silezianul Albert Rajbici, unul din cei mai vestiţi căpitani de călărime, trimis de arhiduca Maximilian de la Casovia cu 1 600 cuirasieri nemţi, ce se chema Reiteri în acel timp, şi cu 150 cazaci din ţinuturile Poloniei, frumos echipaţi, şi Silvio Piccolomini cu 75 cavaleri florentini, trimişi de marele duca de Toscana cu poruncă ca să ierneze în Ardeal. Bathori trimisese întru întâmpinarea lor pe Francisc Theke, ca să le îngrijească de conace şi să-i călăuzească până în tabără.
Pân-a nu pleca din Rucăr, prinţul Ardealului făcu căutare armatei sale, care se urca la 32 mii pedestraşi, 22 mii călăreţi şi 54 tunuri; apoi, clătindu-şi tabăra, merse şase mile mai nainte şi trecând Dâmboviţa, ajunse la sat la Stoeneşti, unde cu mare dorinţă fu întâmpinat de Mihai-Vodă, ce îl aştepta, cum ştim, acolo, având cu sine oaste a sa 8 mii oameni şi tunuri 22. Numărul oştilor împreunate se urca atunci la 62 mii ostaşi şi 76 tunuri. Bathori tăbărî la Stoeneşti, spre a lăsa oştile sale a se odihni şi întrema puţin. [306]

XXV
Armiile protivnice se afla acum aproape una de alta. Ostaşii lui Bathori, care erau mai mult adunătură, neobicinuiţi cu râzboiul şi speriaţi de numărul şi de vitejia turcilor, avuseseră vreme a se deprinde cu încetul a-i vedea mai fără frică şi a lua curaj. De la sosirea secuilor în tabăra de la Stoeneşti, după care urmară curând şi alte cete, unele după altele, ei începură a întâlni pe turci când mergea după furaj. Lupte mărunte se înhăţa între unii şi alţii, şi în aceste lupte mai adesea creştinii biruia. Emulaţia intra atunci între aceştia; cetele ce mergeau după furaj se mai măriră şi din zi în zi luptele se făcură mai dese. Aceste bătai marunte îi îmbărbătă până în urmă într-atât, încât ei aştepta acum cu nerăbdare ocazia unei bătălii generale cu turcii. Dimpotrivă, aceştia, demoralizaţi de învingerea de la Călugăreni, de puţina izbândă ce dobândiseră pân-atunci în toată acea campanie, acum, când văzură pe creştini cu puteri aşa de însemnate, pierdură detot inima şi dorinţa de a se mai bate. [307] Aceasta fu pricina care făcu pe Sinan, cum văzu înglotirea oştilor la Stoeneşti, de plecă de acolo şi-şi mută tabăra lângă Târgovişte. Scopul lui era să caute a prelungi cât va putea mai mult râzboiul, fiind sigur că, în vreme ce armia lui e întru toate îndestulată din ţară, armia creştină, având lipsă de bucate şi de bani, nu va putea mult sta adunată şi va fi nevoită a se risipi. [308]Generalii creştini, înţelegând acest plan al lui Sinan, hotărâră a grăbi cât mai mult operaţiile războiului şi spre aceasta a porni îndată după turci spre a-i sili sa primească o bătalie.
În 15 octomvrie de dimineaţă, un semn ceresc veni a mai îmbărbata pe creştini şi a mări nădejdile lor de biruinţă. Pe un cer senin şi cu toate că soarele răsărise, ei văzură în vreme de un ceas, dasupra taberei lor, o cometă strălucitoare. Această stea fu privită de dânşii ca un înger vestitor de biruintă. [309] Armia creştină, ce fusese cale de şase ceasuri numai de Târgovişte, se clăti de acolo şi în aceeaşi zi de 15 octomvrie merse de tăbărî într-o câmpie mare, cu un mil departe de Târgoviste [310] şi cu un sfert de leugă de tabăra lui Sinan, cu hotărâre d-a-i da bătălie în ziua următoare, de va voi s-o primească.
Abia armia creştină sosi într-acel loc, abia călăreţii începuseră a descăleca şi pedestraşii a pune armele jos, când o mare turburare ameţi toată tabăra. Nişte străjări ce se aflaseră puşi la pază într-o pădure în noaptea trecută, auzind de departe un zgomot făcut de alţi ostaşi creştini care tăiau lemne, îşi închipuiră că acolo trebuie sa fie toată armia turcească, care vine drept către dânşii; şi frica făcându-i să vază aceea ce nu era, ei o luară la fugă spre tabără. Ostaşii ce-i văzură sosind speriaţi, întrebându-i pricina, aflară de la dânşii cum că au văzut armia vrăjmaşă viind să-i lovească. Vestea aceasta se răspândi iute în toată tabăra; semnalul de bătaie se dete îndată şi toţi ostaşii, alergând la arme, umblau învălmaşiţi, făcând larmă mare, fără a se putea întocmi la rândul lor şi a-şi găsi steagul şi căpitănia lor. În acea neorânduială, spaima făcându-i să auză bubuituri de tun vrăjmăşesc, fiecare începu a se gândi numai la mijloace de scăpare. În sfârşit, avangarda, alcătuită de români şi ostaşii nemţi, izbutiră a se aşeza mai întâi în rânduială şi sta gata a primi pe turci, când se desluşi lui Bathori pricina acelei turburări. El trimise atunci de spuse în toate părţile ca să se însenineze şi să se liniştească duhurile turburate şi spăimântate; dar neputându-se stâmpăra larma, fu silit a pune să strige prin trâmbiţe ca fiecare să tacă supt pedeapsă de moarte. Numai printr-această straşnică poruncă ostaşii se liniştiră.
Era între ambele tabere vrăjmaşe şi într-o depărtare numai de o alergătură de cal şi de una şi de alta un deal mare tăiat prin mijloc, în poalele căruia curgea Dâmboviţa. P-acest deal spun să se fi urcat Sinan ca să privească bine armia creştină. Văzând-o mult mai numeroasă decât socotea şi bine rânduită, auzind şi vestea răspândită că se aşteaptă şi arhiduca Maximilian cu o mulţime de soldaţi italieni, cătând şi la demoralizarea armiei sale, temerea îi cuprinse inima şi nu se mai gândi la altceva decât la fugă. Adunând un sfat de război, el umblă a-şi ascunde gândul d-a fugi supt ideea unui plan ce-ar fi făcut. El zise că socoteşte să nu primească bătălia şi s-o amâne pe altă dată; că acum se va trage puţin, îndărăt, lăsând pe Ali-Paşa spre a apăra Târgoviştea; ca apoi, când va vedea pe creştini ocupaţi cu asedierea cetăţii, el va năvăli într-o noapte asupră-le şi lesne îi va birui. În urma acestora, înzestră cetatea Târgoviştei cu 40 tunuri şi cu muniţie îndestulă, puse o garnizoană de 3 500 la 4 000 ostaşi, parte pedestrime, parte călărime, supt comanda lui Ali-Paşa de Trapezunt, pe lângă care lăsă pe Mihnea-Vodă şi vreo câţiva bei, iar dânsul, în zori de ziuă (6/16 octombrie), cu toată ceailaltă oaste, părăsindu-şi tabăra, fără a-şi mai da timp a-i strica întăririle, o întinse cu grabă spre Bucureşti.

XXVI
În aceeaşi zi (6/16 octomvrie), la răsăritul soarelui, Bathori, neştiind că Sinan se trage acum spre Bucureşti şi aşteptându-se la o bătalie generală, puse să zică din trâmbiţe ca fiecare ostaş să se rânduiască supt steagul său. Apoi, împărţindu-şi armata în şapte trupuri, care toate se urca în numărul de 26 mii călăreţi şi 35 mii la 40 mii pedestraşi, numi după dânsul general mai mare peste toată oastea pe Ştefan Bocskai, nu atât pentru virtuţile lui militare, cât pentru că-i era unchi după mumă şi unul din cei mai însemnaţi şi mai avuţi nobili ai Ardealului. [316] Cercând apoi sfaturile domnilor români şi ale lui Bocskai, el întocmi rândul bătăliei astfel: la avangardă se puse Mihai-Vodă, având cu sine 4 mii călăreţi ai săi cu lănci, bine învăţaţi, la care se adăugă cohortele lui Albert Kiraly şi escadroanele lui Ştefan Ciaki. La aripa dreaptă se aşeză două turme de cei mai buni călăreţi de 5 mii lănceri. La stânga tot acelaşi număr de lănceri şi în acelaşi rând. La centru era pedestrimea, atât cea pretoriană, cât şi a secuilor, cu coase şi suliţi, având lângă sine toată artileria. În urma acestora, venea călărimea germană în a doua linie. În a treia linie venea un corp de 12 mii călăreţi lănceri, care duceau steagurile aurite, şi apoi altă ceată, care apăra persoana lui Bathori, în urma cărora venea rămăşiţa armatei cu carele şi bagajele, fiind astfel întru tot şapte pânze de oşti. [317]
Dup-aceea, Bathori puse de sluji înaintea tuturor o liturghie solenelă, se cuminecă cu sfânta grijanie şi o trecu din mână în mână cu multă evlavie la mulţi din capii oştirei şi soldaţi, de făcură asemenea. [318]Toate aceste pregătiri luară câtăva vreme, până după-amiază, când doi creştini, carii se ziceau scăpaţi din mâinile turcilor din cetatea Târgoviştei, sosiră în tabără. Ei vestiră cum că Sinan-Paşa s-a tras cu grabă, lăsând pe Ali-Paşa cu Mihnea-Vodă în Târgovişte; că de două zile garnizoana cetăţii e foarte spăimântată şi că ienicerii înşişi chibzuia a se trage, dacă un paşă nu i-ar fi ţinut cu sila, [319]dar că, cu toate aceste, două sute din ei tot scăpaseră şi se împrăştiaseră. Capii armiei nu se încrezură în această arătare şi, temându-se de vreun vicleşug din partea lui Sinan, spre a-i trage în vreo cursă, porunciră ostaşilor să se ţie toată noaptea aceea în întocmire de bătaie, fără a-şi strica rândurile şi a pune armele jos, şi trimiseră gonaci şi iscoade în toate părţile ca să afle adevarul şi ce s-a făcut Sinan. Armia creştină petrecu veghind înarmată toată noaptea aceea şi a doua zi (17 octom.) până spre amiază. Atunci sosiră câţiva alergători, aducând veste că turcii erau puţin departe, arătându-se că vor a se bate. Ai noştri se pregăteau cu inimă a le sta în frunte, când sosiră alţii cu veste mai sigură că Sinan se trage spre Bucureşti, iar că acele oşti turceşti ce se văd era ariergarda de patru mii călăreţi supt Hassan-Paşa, care mergea trăgându-se încet şi cu bună rânduială, îngrijind d-a nu primi în coadă vro sminteală din partea noastră. [320]Această spăimântare şi fugă a lui Sinan miră foarte pe ai noştri, socotind cu cât armia lui era mai numeroasă decât a lor şi cum această grabnică retragere va demoraliza detot pe turci. Alte iscoade veniră atunci de arătară lui Bathori că vro patru mii români, bărbaţi şi femei, de deosebită vârstă, robiţi, îi duc o ceată de turci spre Dunăre. Prinţul porunci îndată la 500 ardeleni pedeştri să alerge să taie calea acelor turci şi să mântuie pe acei sărmani robi. Îndată armia creştină merse, chiar în acea zi (7/17 octomvrie), de ocupă, fără nici o împotrivire, tabăra părăsită a lui Sinan, [323]unde găsiră numai vro 5 sau 6 turci, care, ieşiţi fiind de mai nainte din tabără, d-abia se întorseseră acum, când picară în mâinile creştinilor şi fură îndată înjunghiaţi. Creştinii gasiră tabăra turcească ticsită de multe mobile, corturi, praf, ghiulele, tunuri, bucate, dobitoace, cămile, catâri şi alte lucruri, şi fură foarte mâhniţi că această pradă bogată nu fu preţul vitejiei lor. [326] Aceasta dovedea graba cu care turcii fugiseră şi greşala ce făcuseră creştinii d-a nu înainta mai iute spre a-i lovi pân-a nu se depărta.

XXVII
Bathori chemă atunci la sfat pre cei mai de frunte căpitani ai armatei şi pe nunciul monsinior Alfons Visconti, [327] pe care îl trimisese papa cu o sumă însemnată de bani pentru trebuinţele războiului. [328]Aci se propuse că, de vreme ce armia turcească, plină de frică, s-a tras spre Bucureşti, ce sfat ar fi mai bun: a urma fără întârziere pe duşman, silind în acea spaimă a lui a-l ajunge şi a-l birui undeva, sau a lua mai întâi cetatea Târgoviştea, unde lăsase el garnizoană şi gătire, din care se înţelegea că voieşte a se apăra acolo multă vreme. Unii din generalii ardeleni, plini de încredere în curajul lor şi în noroc, crezând că singura nefericire ce li se poate întâmpla e d-a lăsa timp lui Sinan să scape, erau de părere d-a nu se mai opri nici o zi la această cetate, a cărei dobândire nu o preţuia întru nimic, şi a se lua îndată după Sinan, siguri fiind că, îndată ce-l vor birui, cetatea va cădea negreşit fără nici o osteneală a lor, unde dimpotrivă, consumându-şi puterile lor împrejurul acestei şandramale (bicoque), armata lui Sinan îşi va lua puteri, va tăbărî în loc tare şi, având vreme de ajuns, îşi va îndrepta trebile sau cel puţin se va trage în siguranţă şi, crescându-şi apoi puterile cu nouă ajutoare sau găsind mijloc d-a se uni cu tătarii, va da creştinilor mult mai mult de lucru şi va aprinde din nou flăcările cele acum mai stinse ale războiului. [329]
Mihai şi Albert Kiraly stătură împotrivă l-această părere. Ei ziseră că ar fi cu primejdie a înainta, căci s-ar expune între garnizoana cetăţii, care ar putea a le tăia liniile de comunicaţie şi proviziile, şi armata lui Sinan. [330] Silvio Piccolomini rezemă şi el această părere prin cuvintele următoare: "Duşmanul, zise el, sau s-a tras de temerea taberei noastre, sau spre a găsi loc mai bun de bătaie; dar şi într-unul şi în celălalt caz, el a apucat înainte cu o zi şi o noapte şi a putut a-şi pregăti lucrurile sale, încât nu-l vom găsi nepregătit, nici în loc d-a nu se putea mult folosi de graba noastră. Dintr-altă parte, ne vom afla în mijlocul a doi vrăjmaşi, de vom lăsa înapoi cetatea, de unde vom fi necurmat supăraţi, mai cu seamă despre muniţii ce se aşteaptă din Ardeal. Apoi a se pune într-o asemenea primejdie este împotrivă a oricărui temei de război şi a oricărui obicei al unui înţelept căpitan. Se adaogă încă şi această privire importantă, că noi suntem cât se poate osteniţi şi slăbiţi de drum şi, urmând cu grabă pe duşman, îl vom găsi acum odihnit şi în rânduială şi ne vom afla în primejdie d-a fi cu toţii înfrânţi. Dar dacă el, din întâmplare, s-a tras cu gând d-a fi mai departe de hotarăle Ardealului şi prin urmare într-un loc unde noi vom avea mai puţină înlesnire de hrană şi alte trebuincioase, în vreme ce el, învecinându-să cu Dunărea, va putea, prin mijlocul acestui râu, a se îngriji mai bine, apucându-ne noi a bate cetatea, îl vom sili, ca să nu-şi piarză reputaţia, a veni într-ajutorul alor săi, şi atunci vom găsi foloasele noastre a ne înhăţa la luptă. De se va hotărî însă el a aştepta în Bucureşti, ce folos mare vom avea oare de vom merge să-l lovim mâine, şi nu după două sau trei zile? Încât, spre a se uni Sinan cu tătarii, e lucru cu neputinţă, aflându-ne noi între dânşii, afară de aceea că tătarii nu sunt în loc de unde să poată trece cu atâta iuţeală în această parte." Piccolomini încheie zicând că, deşi nu e de părere d-a se lua cu atâta nerânduială după duşman şi a sta, cum vor unii, în arme toată noaptea aceea, dar crede că ar fi bine ca o bandă din cavaleria noastră să meargă să supere ariergarda duşmanului, fiindcă afară de neodihna ce-i va pricinui, vom putea să avem limbă de mişcările lui şi să ştim mai bine ce să facem.
Sigismund Bathori şi toţi ceilalţi capi se primiră bucuroşi la una ca aceasta şi tot sfatul hotărî bătaia Târgoviştei. Fără îndoială - şi urma va dovedi - că aceasta n-a fost cea mai bună părere, căci întârzierea creştinilor prileji mântuirea lui Sinan.
Se luase hotărârea a tăbărî în oarecare post, aproape de Târgovişte, văzut de Piccolomini mai dinainte, şi, spre aceasta, trimiseră un număr de călăreţi ca să ţie rânduiala, spre a merge oştile fără amestec a-şi lua locurile de aşezare. Îndată dup-aceea, pre obiceiul războiului, cerură ca cetatea să se predea. Paşa comandant al cetăţii, cătând la fuga lui Sinan, la numarul armatei ce-l ocolise, la lipsa de nădejde, d-a fi ajutat, sta în chibzuire să închine cetatea spre a se mântui el şi toţi ai săi, dar ienicerii ce erau în cetate în număr de două mii se împotriviră, fiind mai bucuroşi a se apăra, după cum cereau cinstea lor şi făgăduiala dată lui Sinan. Într-aceea, creştinii, tăbărând comod chiar în acea seară (7/17 octomvrie), se duse Piccolomini să vază cetatea şi apoi puntară tunurile spre dânsa. [336]

XXVIII
În noaptea aceea, soldaţii făcură băştii, pre obiceiul lor. [337] În dimineaţa următoare (8/18 octomvrie), [338] după ce, prin meterezuri, şanţuri acoperite şi tăbii de lemne amestecate cu pământ, se apropiară ai noştri de ziduri [339] şi aşezară baterii de tunuri, cu multă înverşunare, de trei părţi deodată, începură a bate cetatea. [340] Strălucitul RăzvanVodă, având cu sine moldovenii săi şi cu legioanele secuilor, se aşezase despre răsărit, pe drumul Bucureştilor, şi bătea partea de sus a cetăţii cu 10 tunuri. Dintr-altă parte, neînvinsul Mihai-Vodă cu inimosul Bathori, care acum pentru întâiaşi dată vedea războiul, şi cu eroicul Kiraly, se aseză despre munţi şi râul Ialomiţa, la o monastire care fu atunci stricată şi mai apoi dreasă, departe de cetate de o bătaie de săgeată. Ei ridicară acolo două movili în formă de turn, şi cu două baterii de câte zece tunuri fiecare, din aceste două părţi, încep, prin sloboziri neîntrerupte, a pocni puternic zidurile. [346] Mergând apoi într-alt templu mult mai aproape de cetate, fără întrerupere grăbesc lucrările asedierei. [347] Era cu greu însă de a se apropia de cetate, căci, afară de întăririle şi şantul ce o încunjura, avea încă şi nişte bălţi împrejur. [348] Apoi turcii dinlăuntru se apăra cu cele mai pre urmă puteri ale inimei lor. De mai multe ori, prin tunurile lor, ei împinseră înapoi pe asediatori, ce umbla să treacă şanţurile cu luntre; răsturnară cu puştile lor pre cei ce, izbutind a trece şanţul, cerca acum a pune scări pe ziduri sau aduceau foc la tălpile zidului de lemn spre a-l aprinde; şi nu uita nimic de ce trebuia spre apărarea cetăţii. [349]
Văzând ai noştri că nu izbutesc astfel, se mărginiră a urma cu tunărirea înfricoşătoare de bombe şi ghiulele, cătând a sparge laturile zidurilor (battre en bréche les murs). Fumul acestor dese slobozituri de arme ale asediatorilor şi asediaţilor ajunse de întunecă aerul şi ascunse şi la unii şi la alţii vederea duşmanilor lor. [350] Secuii căutară a se folosi de această negură. Ei aduseră lemne uscate, catran, răşină, buşteanuri aprinse, torţe şi alte materii aprinzătoare, şi, aţâţând bine focul, începură a-l arunca pre streşinile caselor cetăţii şi căutară a aprinde întăririle ei. Dar fiindcă bârnele de care erau făcute acele întăriri erau încă verzi şi prin urmare umede, şi huma de pe dânsele nu se uscase, nu se puteau lesne aprinde de focul ce li se punea pe dedesupt. Pe lângă aceasta, prin desele puşcăriri ale artileriei creştine, sfărămăturile caselor cetăţii începură a cădea pe capul celor ce se afla supt zid, căutând a-l aprinde, şi astfel îi sili a se trage îndărăt. Apoi duşmanii, luptându-se vitejeşte, nu-i mai lăsară a se apropia de ziduri, încât izbânda rămase cu totul în îndoială.

XXIX
Văzând Bathori şi cu ceilalţi capi descuragiarea oştilor de atâtea silinţe zadarnice ce făcuseră, se duseră de îndemnară pe secui a da dovadă că-şi aduc aminte de libertatea de curând dobândită, a nu se descuraja de anevoinţe şi primejdii şi a se arăta că sunt bărbaţi cu inimă şi vrednici de libertate. Secuii se formară atunci în cohortă şi începură a duce o mai mare mulţime de lemne uscate, spre a da foc zidului. Mulţi din ei căzură supt loviturile duşmanilor, dar, despreţuind orice primejdie, vitejii secui izbutiră în sfârşit a aprinde zidul. La vederea flăcării ce se întindea în toate părţile, ei strigară toţi întruna: "Iesus! Maria!", şi care cu scări, cei mai mulţi fără scări, deteră năvală spre a sări zidurile, [356] în vreme ce o parte dintr-înşii purta focul într-alte laturi ale cetăţii. [357] Artileria, din locul ei, aruncând ghiulele arse de cele inventate de craiul Ştefan Bathori, aprinde acoperişurile caselor, şi dărămăturile lor, prin mijlocul flăcărilor, cad pre capul asediaţilor. [358] Acum zidul pestetot luase foc şi turcii, încinşi de flăcările cele groaznice de mari, ce mereu creşteau, sunt nevoiţi, o parte dintr-înşii, a lăsa apărarea zidurilor spre a încerca a stinge focul. [359] Ai noştri se folosesc de acest minut şi dau voiniceşte asalt, şi, în vecinătatea serii, din toate părţile izbucnesc în cetate. [360] Turcii, lipsiţi de sfat, ameţiţi de flăcări şi de vrăjmaşii ce îi împresurase, nemaiavând vreme a capitula, spre a se mântui de primejdie şi de o prăpădenie desăvârşită, ies cu toţi pe portiţa despre deal, necunoscută la ai noştri, căutând scăpare. Dar călărimea creştină, care, pre obiceiul războiului, sta gata pentru orice întâmplare a luptei şi aştepta călare ieşitul izbirei, îi vede, îi ia cu caii în goană, le taie calea, pe unii ucid, pe ceilalţi prind; puţini numai, favorizaţi de noapte, prin păduri putură scăpa, şi aceştia încă, până mai apoi fură găsiţi şi ucişi; [366] şi din toată garnizoana, numai trei turci, fiind bine călăriţi, ajutaţi şi de întunerecimea nopţii, avură noroc să scape şi se îndreptară spre Bucureşti, ca să ducă lui Sinan vestea acestei nenorociri. [367]
Secuii, intrând în cetate, făcură mare vărsare de sânge. Dărâmând şi scotocind în cele mai ascunse locuri ale cetăţii după pradă - lucru la care foarte sunt deprinşi, spun analiştii timpului - ei găsira într-un loc tainic ascunşi pe Ali-Paşa, comandantul cetăţii, şi pe Mehmet-Bei. Zic unii că aceşti turci nu ieşiseră din cetate, mai bucuros vroind o moarte glorioasă decât a fugi; [368] alţii spun că erau râniţi şi de aceea rămăseseră pe loc. [369] Secuii îi duseră la Bathori. Între prinşi se mai afla doi alţi bei: Turan, beiul de Bucureşti, şi Sussim, bei de Târgovişte; la toţi li se iertă viaţa. LepădatuI Mihnea-Vodă întâmpină în cetate o moarte norocită, ce i s-ar fi căzut a-i veni prin gâde, de cădea în mâinile creştinilor; trupul lui se găsi între cei morţi; [370] asemenea şi al cadiului de Avlona. Prada ce secuii, mai cu seamă, făcură în oraş, şi care toată li se lăsă, fu cu deosibire mare. Se găsi în cetate două tunuri mari, care arunca ghiulele de 56 livre, şi alte 42 mai mici, bani mulţi şi multe scule de aur şi argint, cu muniţii şi provizii de hrană pentru trei ani, căci Sinan acolo îşi aşezase magaziile. În această asediere, din turci, ca la o mie fură trecuţi supt sabie. Din ai noştri pieriră numai 60 ostaşi, dar mult mai mulţi se răniră. [376]

XXX
Bucuria ce simţiră creştinii pentru luarea Târgoviştei se mai adăogă cu vestirea unei alte izbânzi asupra vrăjmaşilor. Ceata ce cu două zile înainte Bathori pornise ca să taie calea turcilor, carii duceau patru mii robi şi turme mari de vite spre podul de la Giurgiu, călăuzită fiind de oameni de ţară, care cunoşteau bine căile munţilor şi a pădurilor, trecuse înaintea turcilor şi, cuprinzând strâmtorile pân-a nu sosi ei, îi izbi cu putere, îi sparse rău, ucise mai pre toţi, dobândi înapoi toată prada lor şi mântui robii [377]
A doua zi după luarea Târgoviştei (9/10 octomvrie), [378] generalii creştini se adunară la sfat de război şi porunciră a le aduce înainte pe Ali-Paşa, pe care îl siliră prin făgăduieli şi ameninţări a arăta ceea ce ştie despre planurile şi numărul ostaşilor lui Sinan, întrebându-l încă cum a îndrăznit el a se împotrivi în cetate cu aşa puţină oştire la o armată atât de numeroasă. L-aceste întrebări Ali răspunse cu respectul cuviincios, dar cu multă netemere şi fără a-şi schimba faţa, că "Sinan n-avea cu dânsul fără numai de la doăzecii şi opt la treizeci mii ostaşi, fiindcă şi-a risipit oastea prin oraşele şi cetăţile ţării şi îi e peste putinţă ca s-o poată aduna în puţină vreme; [379] că daca hanul cu tătarii ce se aşteaptă din zi în zi nu-i va veni într-ajutor, el crede că Sinan, aflând luarea Târgoviştei, va părăsi Bucureştii şi se va trage spre Giurgiu ca să treacă Dunărea îndărăt; în sfârşit, că de vor creştinii a pune mâna pe dânsul, trebuie să se grăbească a cuprinde şi a sfărâma acel pod de pe Dunăre. Sinan, urmă Ali, plecând, îmi lăsă numai puţine oşti pentru apărarea Târgoviştei, dar mă făcu să nădăjduiesc că Ieremia, domnul Moldovei, va băga în cetate un ajutor de cinci mii ostaşi, afară din zece mii ce îmi făgăduia el însuşi, zicând că are să vie mai apoi să gonească pe creştini de lângă cetate. El mă asigură încă că armia creştină nu este numeroasă; că cei mai mulţi ostaşi sunt secui, pe care azi-mâine e sigur să-i întoarcă în partea sa. Blestematul! m-a înşelat şi m-a expus la o moarte mai detot sigură. O vrăjmăşie veche e pricina ce l-a făcut a se purta astfel cu mine. Sinan a fost vrăjmaş de moarte tatălui meu, care s-a arătat cu slujbe mari împărăţiei; dar fiindcă tatăl meu n-avea nici o temere de dânsul şi el nu-i putea face nimic, trădătoriul s-a folosit de această ocazie ca să verse asupra nenorocitului fiu ura ce purta tatălui." [380]
Nu se ştie dacă Ali era sincer sau vorbea astfel numai ca să-şi tragă compătimirea lui Bathori. Era însă de necrezut ca Sinan să aibă cu dânsul numai atâtea oştiri câte arăta el, de vreme ce, când a plecat de la Târgovişte, armia lui întrecea mult în număr pe a creştinilor, după cum mărturisesc toţi analiştii contemporani. Văzând Ali-Paşa puţinul efect ce fac plângerile sale, propuse să se răscumpere cu o sută mii talere de aur; dar Piccolomini se împotrivi de a i se da libertatea. El avea interes a ţine prins un om aşa de însemnat, ca, întâmplându-i-se nenorocirea să cază în mâinile turcilor, să-l poată schimba cu dânsul. Şi fiindcă acest şiret italian se făcuse stăpân pe duhul lui Bathori, îl hotărî lesne a nu primi propunerea turcului. Prinţul, după ce răspunse cu puţine vorbe lui Ali-Paşa, îl trimise supt pază până la garda sa şi după aceea, împreună cu alţi ofiţeri turci, îl porni pe la Braşov la Cluj, în Ardeal. În urma acestora, capii armiei ascultară şi raportul iscoadelor ce trimiseseră ca să ia limbă despre turci şi, văzând oarecare potrivire cu arătarea celor prinşi, hotărâră a porni îndată după armata turcească. [386] Din nenorocire trebuiră a mai şedea pe loc încă o zi, parte spre a împuternici oastea muncită de drum şi de bătaie, parte spre a aştepta muniţiile şi bucatele ce se aducea din Ardeal în tabără. [387]
Acesle întârzieri fatale mântuiră pe Sinan-Paşa, cu toate greşalele lui. În ziua aceea (9/l9 octomvrie) către seară, vro patru mii turci, care, după încredinţarea dată de Sinan că va zăbovi lângă Târgovişte încă două săptămâni, lăsaseră de vro câteva zile tabăra şi se duseseră departe de acolo după hrană, furaj şi pradă, se întoarseră aducând cu dânşii 60 mii boi, ce răpiseră din munţii şi mănoasele câmpii ale Ţării Româneşti. Intra turcii în tabără, mânând înaintea lor convoiul de vite, fără a bănui de fuga ruşinoasă a lui Sinan; şi nu fură dezamăgiţi decât când din acele corturi ce ei credeau pline de ieniceri, văzură azvârlindu-se românii şi secuii, care năvăliră asupră-le şi îi tăiară rău şi fără milă. Această întâmplare neprevăzută răspândi bielşugarea în tabăra creştină, încât un bou ajunse a se vinde pentru un preţ de nimic. [388]

XXXI
Sinan-Paşa, după cum ştim, îşi părăsise tabăra de lângă Târgovişte în dimineaţa de 6/16 octomvrie şi luase cu grabă calea Bucureştilor. Hassan-Paşa, care rămăsese în urmă cu patru mii călăreţi drept ariergardă, îndată ce vazu din înălţimea munţilor pogorându-se steagurile creştine spre Târgoviste, grăbi cât putu la drum spre a agiunge tabăra. [389] După o cale de o zi, vezirul tăbărâse, când începu a se auzi urletele tunurilor creştineşti dinaintea Târgoviştei. "Tunul lui Mikaliogli!" [390] striga turcii prin tabără, îngheţaţi de spaimă. Sosiră atunci nişte trimişi din partea garnizoanei Târgoviştei, chemând pe vizirul într-ajutorul cetăţii; dar acesta, cătând la spăimântarea oştilor, sta la îndoială. Într-aceea, o ceată de vreo 300 creştini ce se arătară la intrarea unei păduri vecine de tabăra lui îl sili a lua o hotărâre. Oştile Rumeliei, din porunca lui, merseră asupră-le; dar creştinii le bătură, le răriră rândurile foarte şi le puseră în goană: din cei ce se întoarseră, nu era unul care sa nu fie rănit. Un delir de spaimă cuprinse atunci toată tabăra. Mulţi din soldaţi începură a dezerta şi a se răspândi cete-cete; capii umbla învălmăşiţi fără să ştie ce să facă; unii sfătuia a se întoarce la Târgovişte, lucru ce era cu neputinţă din pricina demoralizării armiei. Sinan scrise îndată lui Ali-Paşa la Târgovişte să apere cât va putea cetatea; iar văzându-să în cea mai de apoi primejdie, să se tragă cu oastea sa spre podul de la Dunăre. Aceste scrisori n-ajunseră până la Ali, fiind prinse de către ai noştri. [396] Vezirul apoi îşi urmă retragerea spre Bucureşti, unde ajunse în două zile. [397] În acea demoralizare a armiei sale, Sinan, în loc să se grăbească a o trece cât mai curând peste Dunăre, spre a o mântui, nădăjduind o apărare mai îndelungată din partea Târgoviştei, se încumetă a se mai zăbovi la Bucureşti. El obşti că va şedea armia acolo 15 zile şi porunci că nici o oştire, nici un negustor n-are să treacă podul Giurgiului până la acel soroc; şi pentru aceasta orândui o gvardie la pod cu porunca straşnică să nu lase pe nimeni a trece. Pe lângă acestea, se silea în tot chipul spre a linişti duhurile şi a le da curaj. [398] În vremea aceasta, cei trei călăreţi scăpaţi cu mare greu de la luarea Târgoviştei sosiră în Bucureşti, vineri dimineaţă în 10/20 octomvrie, aducând vestea căderii cetăţii în mâinile creştinilor. [399] Mări această ştire peste măsură spaima şi ameţeala (confusion) în tabără. [400] Sinan atunci, văzând că descurajarea oştilor creşte mereu în loc d-a scădea, cum află şi de luarea Târgoviştei, se sperie şi el atât de mult, încât, cu toate că întărise oraşul Bucureşti şi monastirea lui Alexandru-Vodă mai bine decât Târgoviştea, nu se mai încrezu în acea apărare şi nu mai îndrăzni a aştepta acolo pe biruitorul duşman. El porunci să puie în pivniţile acelei monastiri o mare mulţime de praf de puşcă pe care-l acoperi cu paie, aşăzând un fitil lung care să arză cu încetul, lăsând şi oameni spre a-i da foc, ca astfel, când vor intra creştinii în acel loc, monastirea de odată să fie zvârlită în aer cu o mare putere şi dânşii să piară ca vai de ei supt acele ruine. În toată ziua aceea (20 octomvrie), cu grabă mare Sinan strânse tunurile şi muniţiile de război şi le încărcă în care; apoi dete foc fortificaţiilor şi oraşului Bucureştilor; şi la miezul nopţii (20 spre 21), luminat de flăcările acestui pârjol ce prefăcu în cenuşă tot oraşul cu 22 biserici ce avea atunci, împins de desperare, ca cum ar fi avut pe duşman în spatele său, se puse ruşinos pe fugă şi cât mai iute a putut a întins-o spre Giurgiu. [406] Astfel, mai mult fugând decât făcând o retragere, [407] merse Sinan 14 ceasuri mereu şi nu tăbărî decât după ce trecu strâmtoarea Călugărenilor; dar tunurile şi muniţiile de război nu putură ajunge în acel loc decât în 24 ceasuri. [408] Când sosiră toate şi se strânse armia întreagă, plecară cu toţii cu aceeaşi grabă spre Giurgiu, [409]unde, cu toată silinţa ce pusese la drum, din pricina neorânduielii în care se afla oştile, nu putură sosi decât tocmai luni în 13/23 oct. făcând astfel trei tabere de la Bucureşti pânâ la Giurgiu. [410] În acea fugă prăpăstioasă turcii semănară drumul cu armele lor şi cu un număr însemnat de tunuri, cămile şi bagajuri, deosebit de ce năpustiseră în Bucureşti. Spaima lor era aşa de mare, încât, prin strâmtori şi pe poduri, ajunseră a se omorî unii pe alţii ca să treacă care de care mai nainte. În aceată stare de spaimă şi groază se aflară ei mai cu seamă când trecură strâmtoarea de la Călugăreni. În orice copaciu li se părea a vedea un duşman, în orice minut se aştepta să vază strălucind înaintea ochilor lor sabia fulgerătoare a lui Mihai.
Este de luat în seamă că în toată această campanie, a cărei glorie analiştii creştini în mare parte o dau lui Bathori, ca unuia ce comanda toată armia creştină, analiştii turci nici că pomenesc de dânsul. Spaima turcilor, acela ce îi îngrozea, îi gonea şi le ameninţa mereu cu moartea era "afurisitul (le damné) Mikali-ogli". Aducerea-aminte a groazei ce Mihai insufla atunci turcilor până azi încă se păstrează în poporul român şi musulman, printr-o mulţime de legende, tradiţii şi cântece populare. Unul din cei mai buni poeţi ai noştri încadră una din aceste tradiţii în acestă frumoasă strofă: Spun că în urma luptei, în Asia bogată, Dacă mahometanii vedeau câte o dată, Un armăsar ce în preajmă-i căta el sforăind Cuprinşi d-adâncă spaimă, ziceau cu-nfiorare Că el a văzut umbra acea îngrozitoare A lui Mihai Viteazul asupră-le viind.

XXXII
Bathori, după ce puse de drese cetatea Târgoviştei şi o înzestră cu o garnizoană tare, în 11/12 octomvrie des-de-dimineaţă, se îndreptă cu toată armia în urma lui Sinan, spre Bucureşti. În cale creştinii întâlniră mai multe cete de câte 3, 4 şi 5 sute turci, care se răzleţiseră de tabăra lui Sinan sau rămăseseră în urmă, şi toţi fură ucişi, astfel încât câmpiile şi livezile din drum era semănate cu trupuri moarte de turci. După ce luară o bucată bună de drum, ei întâlniră trei fugari unguri, care le spuseră că Sinan, temându-se de sosirea lor, fugise în grabă, lăsând în Bucureşti multe bagaje, bucate, muniţii, robi, cămile şi câteva tunuri pe care nu le putu lua, fiind osiile şi roatele sfărâmate; că în cale el mai lăsase multe alte bagaje; că groaza armiei întregi era atât de mare încât fără îndoială, când va sosi în locuri grele, în strâmtorile înguste şi băltoase de la Călugăreni, se vor răni între sine ca să poată trece unul altuia înainte. Bathori, neîncrezîndu-se pe arătarea acestor fugari, trimise pe căpitanii Nicolae Sennyei şi George Farcaş cu o sută de călăreţi ca să facă o recunoastere spre Bucureşti şi să ia limbă.
Aceştia, întorcându-se spre seară, întăriră raportul fugarilor. [416] Aceasta hotărî pe generalii creştini a merge d-aci înainte în marş forcé, [417]ca să mărească temerea şi groaza duşmanului în fuga sa. [418] Ei aflară atunci că Sinan, în calea sa de la Bucureşti la Giurgiu, tăia toate podurile de pe râuri, punea piedice la treceri, strâmtori şi vaduri, ardea şi pustia toate satele, ca astfel lipsa bucatelor şi piedicele drumului să întârzieze goana ce-i da armia creştină. [419] Generalii se sfătuiră atunci şi hotărâră a schimba drumul şi a lua altul mult mai spre dreapta de Bucureşti. [420] Acest drum, pe lângă aceea că avea folosul d-a nu fi călcat şi smintit de duşman, scăpă încă pe creştini de cursa ce le întinsese Sinan în monastirea lui Alexandru-Vodă din Bucureşti, care săltă atunci şi se spulberă în aer fără a vătăma pe nimeni; dar el făcea un încunjur cu deosebire lung şi era plin de mocirlă şi jumătate de crâng şi aşa de greu de umblat, încât se întârzie foarte mult mersul armiei, iar mai cu seamă al artileriei, care mai toată rămase înapoi. În cale, armia mai întâmpină nişte oşti turceşti rămase în urmă, pe care foarte le snopi şi le zdrobi, încât multe mii de trupuri de om, de cai şi de cămile zăceau în lungul drumului, şi aerul se împuţi de o mare putoare. Dar turcii, în ameţeala fugei lor, uitaseră câteva poduri netaiate; astfel creştinii avură noroc a găsi nesfărâmat podul de la Argeş, pe care trecuse turcii, şi putură şi ei înainta fără zăbavă.
Când ajunseră la o depărtare de două mile de Giurgiu, primiră veste că Sinan, aflând prin oameni de loc de sosirea lor, trecuse cu o zi înainte Dunărea cu cea mai mare parte din oştile sale, că rămăsese încâ dincoaci de râu o mulţime de care, bagaje, o pradă însemnată de tot felul, cu un mare număr de robi, spre paza cărora lăsase opt mii turci, care nu trecuseră încâ, căci nu îndrăzneau a încerca podul, ce era foarte slab, cu o greutate aşa de mare ca a carelor şi a tunurilor, până-a nu trece mai întâi pedestrimea şi călărimea.
Bathori atunci, sfătuindu-se cu toţi generalii, îşi întocmeşte armata de bătaie. Mihai, ce se aflase mereu la avangardă, porni iute înainte cu românii săi ca să dea harţă vrăjmaşului şi să-l împiedice a trece podul până să sosească Bathori cu toată armia. Înaintând românii către Giurgiu, întâmpină în cale o seamă de turci furajori ce ducea nişte turme de dobitoace, îi împrăştie îndată, ucid pe cei mai mulţi, pe ceilalţi prind şi îi trimit îndărăt lui Bathori, caruia deteră aceleaşi ştiri despre Sinan. Acum Bathori grăbi şi mai mult la drum, părându-i tare rău că o împreunare de împrejurări fatale l-au făcut să piarză mult timp şi prileji scăparea lui Sinan. Într-această vreme Mihai-Vodă sosise la Giurgiu şi ajunsese pe turci (15/25 octomvrie). [426]

XXXIII
Oraşul Giurgiului, afară de un zid slab ce îl încunjura, era ocrotit de castelul Sân Giorgiu. Acest castel avea o poziţie foarte tare. Arta şi natura contribuiseră a-l întări. El era aşezat pe un ostrovel foarte frumos, numit Slobozia, format de un mic braţ al Dunării, care se desparte puţin mai deasupra şi, încunjurând un spaţiu de două jugăre, cade iaraşi în matca râului. [427] Astfel castelul, acoperind cu totul mica insulă până în marginele ei, părea a pluti pe deasupra undelor. [428] După temeliile lui, ce astăzi încă se văd, acest castel nu e indoială că a fost zidit de români. Dărâmat în vremea năvălirilor barbarilor, el fu rezidit pe la anul 1000 după Cristos de genovezi, de la care luă şi numele de Sân Giorgiu, patronul acelei neguţătoare republici. [429]Pe la sfârşitul veacului al XIII-lea, Negru-Vodă, ducă al Făgăraşului, întinzându-si stăpânire peste toată Ţara Românească până la Dunăre, mai întări castelul Sân Giorgiu. La 1418, când Mahomet I năvăli în Ţara Românească de pustii o parte dintr-însa, între alte cetăţi de pe Dunăre ce cuprinse fu şi acest castel, pe care îl mai întări. [430] Puţin dup-aceea, românii îl luară înapoi supt vestitul domn Dan III Dracula. La 1431, împăratul Sigismund, regele Ungariei, mai întări acest castel cu fortificaţii şi alte ziduri, când el trimise pe un vestit general, Ioan Marotius, în ajutorul lui Dracula-Vodă împotriva lui Radu, poreclit Prasnaglava, care intrase în ţară cu ajutorul turcilor. Căzând după aceea iarăşi în mâinile turcilor, castelul Sân Giorgiu le fu răpit
împreună cu celelalte cetăţi de către VIad-Vodă Ţepeş. Dar după moartea acestui domn de crudă şi vitează aducere-aminte, turcii îl luară înapoi la 1479, fiindu-le dăruit de Vlad VII, pe care ei numiseră domn fără alegerea ţării; dar îl pierdură curând dup-aceea şi românii îl stapâniră până la anul 1544, când turcii îl luară iarăşi, împreună cu Brăila şi Turnul. De atunci el fusese mereu în stăpânirea turcilor până în acest an 1595; şi apoi, după moartea lui Mihai-Vodă, pică iar în mâinile lor şi fu în stăpânirea lor pânâ la tratatul de la Adrianopol (1830), în urma căruia se dărâmă cu totul şi oraşul intră în stăpânirea noastră.
Pe vremea de care povestim, era acest castel foarte tare prin poziţia sa, prin întăririle sale şi prin ocrotirea ce primea de la cetatea Rusciucului, încât dobândise reputaţie de a nu putea fi luat. El era atunci fabricat după obiceiul vechi, de ziduri tari, dar fără flancuri de pământ şi fără flancuri la ziduri, având numai turnurile împrejur, şi înlăuntru cu turn mare (donjon). Mergea atunci podul făcut de Sinan de la capul cel de lângă oraşul Giurgiului, loc unde se varsă două râuri în Dunăre, [436] până la poalele castelului, unde, trecând o întindere de pământ de zece pasuri, se unea cu celălalt braţ al podului, cel mai lung, care ducea la insula cea mare şi d-acolo în malul Rusciucului. [437]

XXXIV
Sinan-Paşa, ajungând la Giurgiu (23 octom.) cu armata în cea mai mare neorânduială, obşti că va şedea acolo trei zile şi astfel mai adăogă o greşală la câte făcu pân-atunci în această retragere. [438] Pricina acestei nouă zăbăvi ce puse la trecerea armatei sale peste Dunăre fu o măsură finanţială a administraţiei turceşti. Fiindcă turcii pustiiseră şi prădase în toată ţara până în hotarăle Ardealului, luând mai multe mii de robi, o cătăţime nenumărată de vite, ce se vânduseră la mezat în tabără, şi atâta pradă încât încărcaseră cu dânsa ca la 10 mii care, [439]vezirul puse la intrarea podului un inspector şi un scriitor, însărcinându-i a cere de la neguţători, care ducea dobitoacele şi celelalte mărfuri şi lucruri cumpărate, legiuitul drept de 1 la 5 (pentzik) pe seama sultanului. [440] În vreme ce se urma această nenorocită lucrare, iată ajunge vestea (24 octomvrie) că Mihai se apropie în capul armiei sale şi că acum nu e departe. Măsura fiscală fu îndată părăsită; şi mai întâi Sinan-Paşa trecu singur în noaptea aceea (24 spre 25 octomvrie) podul . După dânsul, toată noaptea până la crăpatul zilei, trecură mereu pe pod la Rusciuc pavilionul vizirului cu corturile şi ienicerimea şi cu o parte din tunuri şi muniţii de război; dar coloanele cele mai mari rămăseseră încă pe malul romănesc; asemenea rămăsese năpustite multe tunuri şi bagajele cele grele, căci în acel grozav amestec şi spaimă ce stăpânea pe toţi, nimeni nu vroia să ajute pe soţul său. [446] De dedese voie atunci soldaţilor şi neguţătorilor a trece care cum va putea ca să scape; [447] şi soldaţii stricându-şi rândurile, neguţătorii părasindu-şi avuţiile încărcate în care, se repeziră toţi cu totul şi în amestec spre pod. [448] O mulţime fără seamă de oameni şi de vite se înghesuiseră pe pod în cea mai mare neorânduială. O spaimă panică stăpânise toate duhurile şi pretutindeni era cea mai mare dezorganizare, [449] când, fără veste, pe la patru ceasuri dupa-amiază (25 octomvrie), oastea lui Mihai se arătă şi intră în şesul dinaintea Giurgiului (l'esplanade), unde tăbărî. [450] Dar fără a pierde vreme, românii, împingând înaintea lor şi deschizându-şi drum printre mulţimea turmelor de vite mari şi mici şi printre un mare număr de robi, cad peste tabăra şi bagajele turcilor, îi izbesc în spate cu atâta iuţeală, încât pe toţi îi răşchiră; pe unii fără milă, pe alţii prind, pe alţii pun în goană spre pod şi mântuie vreo 5 mii români, afară de femei şi copii, ce fuseseră robiţi în Ţara Românească şi Moldova. Aceşti români, scapând astfel din robie, se armară cum putură şi deteră mână de ajutor fraţilor lor împotriva duşmanilor.
O despărţire din oastea lui Mihai înaintă până la malul Dunării şi alte patru escadroane cu pedestrime armată cu puşti începură a slobozi asupra podului; apoi Mihai îşi aseză tunurile pe un deluşor vecin şi astfel, de o parte cu tunurile, de alta cu muschetăria, făcu să plouă un pârâu de foc asupra turcilor. [456] În toată lungimea podului se vedea atunci o gloată adâncă, îndesită, amestecată, de ostaşi, neguţători, femei, copii, cai, cămile şi alte dobitoace, tunuri şi care, împingându-se, îmboldindu-se, strivindu-se unii într-alţii, fiecare om îngrijitor de mântuirea sa căutând a lua pas înaintea vecinului său, unii călcaţi în picioarele cailor, alţii rănindu-se în armele celorlaţi, apoi primejdia şi temerea crescând din ce în ce, începând a se bate şi a se ucide între sine. Din această grozavă îmbulzeală de oameni şi de vite, se auzea uneori o murmurare ce zbârnâia înecat, alteori o larmă mare amestecată de gemete şi groaznice blesteme. Aceeaşi îmbulzeală şi aceleaşi nevoi se petrecea la capul podului între cei ce, simţind în spate paloşul românesc, se munceau să apuce a intra pe pod. Sinan, din malul Rusciucului, privea această chinuire a armatei sale fără a-i da nici un ajutor. [457] Garnizoana castelului numai, prin tunuri şi puşti, începu a vărsa o ploaie de gloanţe şi ghiulele asupra românilor. [458] Dar aceştia, fără a se spăimânta de această furtună, iuţiră şi mai mult focurile lor, încât neorânduiala şi spaima turcilor ajunseră în culme şi o groaznică desperare îi cuprinse. [459]Cei după pod, neputând razbi înainte şi nemaivăzând alt mijloc de scăpare, se puseră să arunce artileria şi carele în Dunăre, ca să-şi facă loc şi ca să nu cază şi ele în mâinile creştinilor; [460] apoi mulţi din ei se azvârliră în apă, chemând în ajutor numele lui Alah şi cercând a scăpa înot. Dar unii din neştiinţa de a înota, alţii din vârtejurile râului ce aveau a trece în toată lărgimea lui, pieriră, înghiţiţi de unde; ceilalţi fură ucişi, căci îngrozitorul Mihai îmbărbăta pe ai săi şi îi îndemna la bătaie cu graiul, cu mâna şi cu pilda. Prin artileria sa, el izbuti în sfârşit a rupe podul prin mijloc în două. Un geamăt de groază umplu atunci aerul şi prăpăstiosul adânc al râului, cu gura căscată, sorbi şi înghiţi într-o dată gloate de vrăjmaşi.

XXXV
În vreme ce o parte din armata musulmană se zbuciuma şi se lupta astfel împotriva valurilor râului şi pierea sau de unde, sau de gloanţele ce le trimitea creştinii, fără a căpăta de nicăiri ajutor, sosi pe loc şi Bathori cu oştile sale. [466] Turcilor care rămăseseră pe malul românesc, închişi între jumătatea podului sfărâmat şi ai noştri, li se tăiase tot mijlocul de scăpare şi nu mai aveau alt ce face decât a se lupta, a se îneca sau a se preda. [467] Ei încercară un minut a se apăra supt ocrotirea unei baricade de care legate în mare număr, strâns unul lângă altul, pe care o făcuse Sinan la capul podului spre a stăvili năvălirea călărimei creştine. [468] Dar Bathori, îndată ce sosi, orândui o ceată de pedestrime aleasă de sfărmă această baricadă. [469] Apoi trimise pe cei mai buni din puşcaşii săi, carii căzură cu furie asupra duşmanilor osteniţi de luptă, răniţi şi slăbiţi, măcelarindu-i groaznic. [470] Acei ce putură scăpa cu fuga dinaintea crudului şi neîmblânzitului paloş creştinesc, în desperarea lor, se aruncară în râu, încercându-se în zadar a-l trece înot: astfel mai mulţi îşi aflară moartea în valurile Dunării. Atunci se prăpădi cu totul acolo vestita ceată a echingiilor, care două veacuri stătuse groaza Ungariei şi a Germaniei; ei se aflaseră puşi de pază la capul podului pe malul românesc şi nici unul dintr-înşii nu putu scăpa; asemenea nici un om nu mai rămăsese pe lângă HasanPaşa, la ariergardă.
În izbânda aceasta se deosebi mai cu seamă pedestrimea aleasă a secuilor ce purta numirea de pixidari, suliţaşi, vestită de vitează. Dunărea se umpluse de trupuri moarte de turci şi undele ei se roşiseră de sângele vărsat. Afară de leşurile turceşti, ce stau aşternute şi grămădite ca nişte movili pe uscat, o mulţime de alte leşuri de oameni, de cai şi de cămile se afla în braţul Dunării ce desparte insula Sân Giorgiu de malul românesc, grămădite şi încleştate astfel unele de altele, încât în acel loc Dunărea abia putea a-şi urma cursul său; şi când, după bătălie, vroiră creştinii să adape dobitoacele, nu puteau scoate apă de acolo fără a scoate deodată vrun trup de om sau de cal. Mult mai mulţi turci încă se vedea plutind pe unde, în cursul apei, plini de răni, jumătate morţi, gemând şi văietându-se cu jale. [476]Urâcioasă şi îngrozitoare privelişte de omor! [477] Turcii care trecuseră în insula cea mare căutară să ajute pe ticăiţii lor fraţi. [479] SatârgiMehemet-Paşa puse d-acolo de îndreptă tunurile spre tabăra creştinească, dar loviturile n-ajungeau sau din neştiinţa tunarilor, sau din reaua poziţie, şi nu putură vătăma pe ai noştri; în vreme ce aceştia, având buni tunari şi favorizaţi şi de poziţie, nu slobozea nici o umplutură în sec. Printr-acest mijloc ei putură cuprinde două din cinci corăbii ce aveau turcii atunci acolo pe Dunăre, celelalte trei scăpând cu fuga. [480]
Martori ce au văzut cu ochii spun că pieri într-această bătaie de la trecerea Dunării ca la 18 mii turci, deosebit de robii ce mântuiră, creştinii dobândiră o mare parte din artileria vrăjmaşilor, steagurile lor, bagajurile, o mulţime de dobitoace şi şase mii care încărcate cu pradă. Analistul turc contemporan Seadedin încheie descrierea ce face de această bătălie, aşa de nenorocită pentru ai săi, prin aceste cuvinte: "Covârşirea amestecului şi a spaimei fu aşa de mare, încât putem zice că niciodată nu se văzu o asemenea desăvârşită înfrângere (une pareille déroute)".

XXXVI
După ce creştinii împedecară pe barbari în trecerea lor, sfărâmând podul ce ducea la insula Sân Giorgiu şi făcând atâta pieire într-înşii, vrură unii dintr-înşii să cuprinză îndată şi al doilea pod, care ducea de la poalele castelului la insula cea mare, şi să stapânească această insulă, ucigând şi aruncând în râu pe turcii ce se afla acolo. Două steaguri din pedestrimea domnului Moldaviei, cu o înfocată îndrăzneală se repeziră pe acest pod. Turcii din insula cea mare, văzând aceasta, foarte se îngroziră şi temându-se că toată armata să n-aibă acelaşi gând, începură a tăia cu securi capul podului din partea lor. Dar ceilalţi ostaşi creştini nu îndrăzniră a însoţi pe inimoşii moldoveni, ca să nu se expuie între armata lui Sinan d-o parte şi focul castelului de alta. Ei nu ştia că acest castel nu-i putea supăra, lipsindu-i praful de puşcă. Sinan încărcase patru care cu lăzi cu praf ce poruncise a se duce în castel, dar, din învălmăşeala în care picară turcii la sosirea creştinilor, aceste care nu apucaseră să treacă podul în castel. Ele luară apoi, către seară, din întâmplare, foc, prin creştinii ce rătăceau printre rândurile carelor spre a jefui, şi săltară deodată, cu mare zgomot, în coloane de fum în aer; lucru minunat însă, că nimeni nu fu rănit. Deci acei viteji moldoveni, nevăzându-se ajutaţi de nimeni, fură nevoiţi a lăsa îndrăzneaţa lor întreprindere, care ar fi tost atât de frumoasă şi folositoare armiei şi ar fi înlesnit mult cuprinderea castelului.
Acestea petrecându-se astfel până înnoptă, armia creştină, nemaiavând vreme a tăbărî, se hotărî a bivuaca pe loc. [486] Călărimea de sineşi arătă vroinţa de a sta înarmată toată noaptea aceea, temându-se ca nu cumva duşmanii, folosindu-se de întunerecimea nopţii, să treacă din insulă cu corăbii, ca să vie să-i izbească. Pilda călărimei fu urmată de toate celelalte oşti şi astfel armia întreagă veghie înarmată toată noaptea, punând în toate părţile străji spre a priveghea mişcările turcilor. [487] Aceştia atunci se aflau, cea mai mare parte, trecuţi pe malul Rusciucului; vro 5 mii dintr-înşii tăbărâseră, din porunca lui Sinan, în insula cea mare; [488] alţii, din spaima ce le dedese creştinii, scăpaseră şi se trăseseră supt castel, la intrarea podului ce ducea la această insulă, de unde fu trimisă o altă mână de soldaţi spre paza acelui pod şi spre a da putere garnizoanei castelului, [489] care se urcă atunci la numărul de 800 ostaşi. [490]
A doua zi (26 octomvrie), Bathori, încredinţându-se că nu mai are nimic de temut, purcezând din locul unde petrecuse noaptea, ceva mai nainte îşi aşeză tabăra; apoi îndreptară asupra castelului Sân Giorgiu chiar tunurile luate de la turci la Târgovişte. Loviturile cele dese şi ne-ntrerupte ale artileriei, în puţine ceasuri, fac o spărtură în ziduri, care socotindu-se îndestul de largă, îndată se alese de tot cortul câte doi soldaţi şi, formându-se astfel o ceată bună, i se porunci a da asalt, trecând braţul Dunării pe vase, căci podul era sfărâmat. Această ceată era alcătuită nu numai de pedestraşi, dar şi de călăreţi, care, lăsându-şi caii, cerură a merge la asalt şi, cu sabia în mână, se repeziră cu inimă d-asupra zidurilor, prin ruine. Dar nenorocita pedestrime ungurească, atât de vitează în multe rânduri, nerăbdătoare d-a intra în castel, se repezi cu multă nebăgare de seamă şi cu curaj înaintă până în vârful spărturei, unde fu izbită c-o neprevăzută furtună de gloanţe, care trânti morţi pe acele dărămături ca la două sute; mulţi alţii fură răniţi; ceilalţi învinşi şi împinşi înapoi. Garnizoana castelului, într-adevăr, ocrotită de tăria zidurilor, se apără cu o îndărătnică bărbăţie, aruncând asupra creştinilor nu numai cu puştile din care trăgea rar, având lipsă de praf, dar din care trăgea de aproape foarte şi drept la ţintă, ci încă cu săgeţi, lănci, suliţe, gereturi, pe care le aruncau cu mâna, şi în sfârşit cu mari bolovani de piatră. Ea primi mai apoi praf şi alte ajutoare din insula cea mare, prin mijlocul podului ce lega acea insulă cu castelul. [496] În acea insulă ştim că era o tabără de cinci mii turci, care începură acum a supăra prin tunurile lor rău pe ai noştri [497] şi, atât prin aceasta, cât şi prin ajutorul necurmat ce da castelului, zădărnicea toate silinţele ce făcea creştinii d-a-l cuprinde. Afară de aceasta, Sinan, pe lângă mal, luându-se cu corăbiile, veni până în dreptul castelului şi d-acolo, cu balimezuri de cele mari, numite doubles faulconeaux, duplices falcones, trăgea ne-ncetat asupra creştinilor cu mare vătămare a tuturor, mai cu seamă a acelor ce bătea cetatea sau se urca la asalt. [498] Se judecă atunci a fi de mare trebuinţă a pune o stavilă între castel şi insulă de unde îi venea ajutoare. Pentru aceea se hotărî să se taie partea de lângă castel a podului ce duce la insulă. [499]Cu toate că acest lucru era cu primejdie, dar Silvio Piccolomini, care primise comanda a toatei artilerii, se încumetă a-l săvârşi cu bine. El se puse însuşi în capul unei cete şi merse spre pod, dar, fiind nevoit a trece supt castel, a-şi expune oastea descoperită la focurile lui şi încă a se apuca şi la harţă cu turcii ce sta de pază în acel loc, el pierdu mulţi ostaşi; şi noaptea apucându-l când d-abia puţin din pod se tăiase, fu silit a se trage. Astfel această întreprindere, făcută cu mai multă vitejie decât înţelepciune, nu izbuti. [500] Se chibzuiră atunci a arde podul prin tunuri şi prin focuri fabricate şi acest mijloc fu norocit cu izbândă. Un bun număr de turci, carii veneau atunci pre acel pod în ajutorul asediaţilor, se înecară. Dup-aceea, creştinii îndreptară toată artileria asupra zidurilor castelului. Această artilerie era puţin numeroasă, căci, din greutatea drumului, cele mai multe şi mai mari tunuri rămăseseră în urmă; şi cu toate că se aşteptau în tot ceasul, încă nu sosiseră. Cele mai mari tunuri ce aveau ei atunci în tabără d-abia purtau ghiulele de 30 livre. [506] Curând însă înaintarea nopţii sili şi tunurile să tacă. [507]

XXXVII
La miezul nopţii începură din nou tunurile a bubui [508] şi tunară cetatea până puţin după miezul zilei (27 octomvrie), când se făcu o bună spărtură (brcche), ca o crăpătură de patru braţuri de ziduri. [509]Piccolomini judecă că această spărtură e destulă spre a putea intra în castel, cu atât mai mult că descoperea între apărători temerea şi confuzia; [510] dar ungurii, speriaţi de cea dintâi a lor neizbutire, nu vroiră a se urca la asalt supt pricinuire că spărtura nu e destul de largă, cu toate că italienii trebuia să meargă înaintea lor. Piccolomini atunci se întoarse către ai săi şi îi îndemnă: "a-i face cinste şi a păstra reputaţia naţiei şi a lor însuşi, câştigate în multe alte întreprinderi mult mai primejdioase, dar nu într-o cauză nici mai puţin dreaptă, nici despre care mai mult pot nădăjdui ajutorul ceresc, de vreme ce se luptă împotriva vrăjmaşilor făţişaţi ai legei creştine".
Zicând aceste, împreună cu cavalerii săi îmbărbătaţi de cuvintele lui, năvăleşte vitejeşte cu sabia în mână şi se urcă peste micile dărâmături ale acelei spărturi. Ion Veichir, lăsând caii, aleargă şi el cu ai săi, inimos, la asalt. Alţi ostaşi se mai luară după dânşii şi, năvăliră cu toţii cu furie mare, se urcară pe o parte de ziduri şi înfig un steag. [516] Dar turcii se apără cu energia desperării, [517] aruncând în creştini grenade şi pietre. [518] De o jumătate de ceas ţinea acum lupta pe ziduri cu o deopotrivă înverşunare între asediatori şi asediaţi, când Piccolomini, văzând că puţinii ostaşi ce se urcaseră la asalt nu vor putea izbuti de nu vor fi îndată sprijiniţi de oştiri proaspete, se întoarse cu iuţeală către unguri [519] şi le strigă: "Nu sunt oare acolo italienii puşi în primejdie pentru mântuirea patriei voastre şi spre a încerca tot o soartă cu voi, spre nimicnicirea duşmanilor universali, iar ai voştri particulari împilători? Puteţi oare suferi a-i vedea acum sau trăgându-se înapoi, părăsiţi fiind de voi, sau însemnând cu sânge locul şi întemeindu-l cu moarte, întru vecinica aducere-aminte viitorimei de nobila lor înfocare şi de puţina recunoscătoare a voastră moliciune?" [520]Ungurii făcură atunci de ruşine aceea ce temerea îi oprise d-a întreprinde, şi cu multă fierozitate alergară a reînnoi asaltul. Comandantul castelului, văzând această nouă năvălire ce-l ameninţa şi spăimântarea oamenilor săi, desperă de a se mai putea apăra şi dete tristul semn că voieşte a parlamenta şi a se preda. Piccolomini porunci îndată oştilor sale a sta în loc şi să gătea să asculte propunerile turcului, când deodată ungurii şi secuii, nerabdători acum a răzbuna pierderea soţilor lor, se reped furioşi în castel, făcând multă larmă şi împingând înainte pe italieni, carii, aflându-se astfel striviţi între soţii lor şi vrăjmaşi, suferiră foarte, rănindu-se mulţi dintr-înşii. După oarecare împotrivire a vrăjmaşilor, creştinii cuprind castelul cătră seară şi turcii care scăpară de cea dintâi furie a soldatului biruitor se închiseră în turnul dinlăuntru. Dar nici în acest post nu se putură ei mult apăra şi, cuprinzându-l creştinii şi pe el cu asalt, mai pe toţi turcii câţi se afla acolo îi trecură prin ascuţitul săbiei. În acest loc se răniră câţiva din ai noştri, cei mai mulţi de pietre; iar tunurile şi puştile din insula cea mare vătămară pe ungurii ce se aflau despre acea parte şi le omorâră ca la patruzeci oameni. Secuii trecură tot ce întâmpinară, fără milă, supt sabie, necruţând nici sex, nici vârstă. [526] Acei din turci ce fugiseră afară din castel fură măcelăriţi sau se înecară în Dunăre. [527]Vro sută dintr-înşii, pogorându-să după ziduri, vrură să fugă într-o galeră ce era acolo la ţărm, dar, urmaţi fiind de aproape de ai noştri, săriră cu toţii împreună pe galeră şi, ucigând ai noştri pe turci, rămase acea corabie în stapânirea noastră. [528] Ea fu cunoscută a fi una din acele ce în anul trecut luaseră turcii cu dânşii când au plecat de la Comorn. [529] Altă galeră ce se afla între insulă şi pod şi pe care era 2 500 turci şi tătari, zdrobită fiind de lovirile artileriei, se afundă mergând în cursul râului; numai vâslaşii (chiourme) putură scăpa. [530] Din opt sute turci ce alcătuiau garnizoana numai unul se mântui. El se aruncă în Dunăre spre a o trece înot şi, cu toate că fu ochit de ai noştri, care azvârliră o mulţime de gloanţe după dânsul, avu minunat noroc de ajunse neatins, tot înot, până în tabăra lui Sinan de la Rusciuc.
Din creştini căzură la această luare a castelului 250 oameni şi mulţi se răniră. În castel se găsi 39 tunuri, din care două foarte mari, două culevrine de 38 şi celelalte mai mărunte. Prada ce pică atunci în mâinile ostaşilor fu nepreţuită. O mulţime de bani, arme, scule şi alte lucruri scumpe, o cătăţime nemăsurată de grâu şi un mare număr de capete de vite, cămile, catâri, cai frumoşi ce Sinan luase din Ţara Românească şi n-apucase a-i trimite, cum vroise, la Constantinopol, şi care era atât de numeroşi, încât, după ce luară pre cei mai buni, nefiind destui oameni spre a încâleca pe ceilalţi, îi mânau cu cârdul amestecaţi cu vitele. [536] În toate părţile se vedea fluturând steaguri musulmane, stofe de aur, brăţare scumpe, paviloane de mătase care contrastau cu hainele cele proaste ale românilor şi ale secuilor. [537] În acea bucurie generală, italienii numai se arătară foarte mâhniţi, căci ungurii, năvălind în castel tocmai când turcii era gata a capitula, le-a răpit gloria acelei cuprinderi; dar prinţul Bathori cu nunciul papei şi internunciul împărătesc îi mângâie cu cuvinte dulci, cu laude şi cu daruri. [538] Trofeele acestei campanii deosebit de mai multe mii de robi mântuiţi, fură, 27 steaguri, [539] ca la 120 tunuri, [540] din care unele de o mărime nemăsurată, şi, de la 18 octomvrie, luarea Târgoviştei, până la 27 ale aceleiaşi luni, atât la Târgovişte, cât şi în goana ce cresţinii deteră turcilor până la Giurgiu, într-această din urmă bătaie şi la luarea castelului, turcii pierdură pestetot ca la 26 mii oameni.
Acest sfârşit nenorocit avu acea îngrozitoare expediţie a lui Sinan în Ţara Românească, care ameninţase că va înghiţi pentru totdeauna naţia română şi cu dânsa şi creştinătatea, pe care ea mai puternic o ocrotea atunci. Eroilor de la Călugăreni se cuvine mai ales cinstea izbânzii în această glorioasă campanie. Venirea lui Bathori nu făcu alt decât răşchiră şi goni un duşman învins şi demoralizat, şi care şi fără aceasta ar fi fost curând nevoit a deşerta ţara. Datoria şi gloria lui Bathori era a nu lăsa nici un picior de turc a ieşi din ţară; şi ar fi putut-o, de nu umbla aşa moale şi cu sfială; chiar şi zdrobirea turcilor la podul de pe Dunăre o fură creştinii datori mai mult iuţimei lui Mihai şi a românilor săi. Pentru aceea putea acum aceştia cu o dreaptă fală, să strige lui Sinan, împreună cu un poet al lor popular: "Ce te-ai făcut, mare vizir? Unde-ţi sunt voinicii, paşo cu trei tuiuri? Vântul împotrivirei sfărmă zăbalele armăsarilor tăi; năvala trase înapoi spăimântată de piepturile goale ale vitejilor!"

XXXVIII
Sinan, de pe malul drept al Dunării, privi cu jale trista soartă a armiei sale şi cuprinderea castelului Sân Giorgiu, blestemând în desperarea sa ceriul şi pe Mahomet. El, Marius al osmanlâilor, el, triumfătorul Asiei, Africei şi al Europei, el, Sinan cel nebiruit, care în trufia şi zădărnicia sa despreţuia pe toată lumea şi credea că ea trebuie să robească capriţiilor şi ambiţiei lui, să se vază el acum, la o vârstă trecută de optzeci ani, după o carieră atât de strălucită, răsturnat din culmea gloriei sale, biruit de nişte domni tineri şi făra barbă, după cum arăta el mai ales pe Bathori! Şi armia lui, acea frumoasă şi numeroasă armie, groaza lumei, atât de puternică, atât de bine îngrijită şi înzestrată cu bani, cu arme, tunuri şi muniţie din destul, să o vază acum fără steaguri, fără tunuri, fără bagajuri, fără corturi, cu totul demoralizată şi adusă într-o asemenea stare de nişte oşti adunate în pripă, slabe şi rău armate!
"Sinan, zice Sagredo, ostaş deprins în războaie şi învechit în arme, nu avu atâta putere de suflet spre a suferi nenorocirea sa, şi, obicinuit a birui, el se plânse amar că norocul la bătrâneţe îşi luă înapoi favoarele sale". [546]
Nenorocitul vizir fu silit îndată a-şi trage tabăra de pe malul Dunării de la Rusciuc, căci creştinii, cum dobândiră castelul, îndreptară gurile tunurilor de pe ziduri spre tabăra turcească şi începură a tuna asupră-i. [547] La Rusciuc el făcu căutare armatei sale ca să vază ce i-a mai rămas; alese pe Satârgi-Mehemed-Paşa şi pe Segban-başi-Ianin-Aga pentru paza şi apărarea Vidinului şi îi trimise cu o mie de oameni călărime, supt comanda agăi lor, Guciuk-Osman. Apoi puse garnizoane prin toate cetăţile din lungul Dunării [548] şi, împărţindu-şi oştile în cete puţin numeroase, [549] îşi rădică tabăra şi luă cu grabă calea Rasgradului, cu toţi neguţătorii armatei. Acolo lăsă pe Hasan-Paşa, dându-i titlu de serascher, cu vro câţiva sangiaci din oştile Rumeliei, pe Zagargibaşi cu muniţiile de război şi tunurile, dând poruncă ofiţerilor să ierneze la Şumla. Într-acest loc află prin scrisori din Ungaria, de la fiul său, Mehemed-Paşa, izbânzile creştinilor într-acea ţară şi luarea vestitei cetăţi Granul de armata împărătească. [550]

*

Vestea cuprinderii acestei cetaţi adăogă foarte mâhnirea lui Sinan. El se grăbi a scrie sultanului, spre a se dezvinovăţi şi spre a micşora pierderile sale, zicându-i că creştinii n-au stricat decât bagajurile şi puţinei oameni de cei nedeprinşi din ariergardă, dar că nervul oştilor e cu dânsul; că dacă iarna ce se apropie şi asprimea timpului nu mai dă cale izbândirei, el şi-o păstrează pentru primăvara viitoare, când sau va muri, sau îşi va îndrepta învingerea ce din întâmplare i-a venit şi îşi va izbândi de la inimă prin prăpădirea lui Bathori şi a lui Mihai. În această scrisoare, el îşi varsă mai cu seamă focul asupra lui MihaiVodă. Dar sultanul nu se mulţămi cu aceasta şi, chemând pe muftiul, află de la dânsul mărimea pierderii şi purtarea cea neînţeleaptă a lui Sinan. Groaza domni în Constantinopol când se auzi de păţirea lui Sinan. Îndată ce el sosi in capitală, sultanul îl scoase din vizirat şi îl trimise în locul său obicinuit de exil, la Malgara; asemenea depărtă din slujbă şi pe caimacamul Ibraim-Paşa, învinovăţindu-l că n-a trimis la vreme oştiri, bani şi bucate, şi numi vizir pe Lala-Mohamed-Paşa. Muftiul, spăimântat atunci de nenorocirea musulmanilor, prezentă sultanului o poemă jalnică compusă de Ali-Celebi asupra tristei stări a marginilor împărăţiei. Sultanul porunci a se face rugăciuni publice în piaţa cailor (at-meidan) şi predicatorul Sfintei Sofii, şeicul Mohijedin, căuta a întări curajul poporului şi simtimentele lui religioase prin verseturi din Coran şi tradiţiile profetului.

XXXIX
După glorioasa cuprindere a castelului Sân Giorgiu, se ţinu sfat între capii armiei creştine, spre a hotărî de trebuie a trece Dunărea spre a lua în goană în tot locul pe îngrozitul duşman, sau a trece cu armia în Moldavia, spre a izgoni pe poloni şi pe domnul pus de dânşii acolo şi a trage această ţară iarăşi în alianţa creştină. [556] Cea dintâi părere era fără îndoială minunată, căci, cătând la demoralizaţia turcilor, biruitorii creştini ar fi putut acum înainta, fără a întâmpina grele stavili, până la Constantinopol. [557] Dar i se aduse împotrivă: lipsa mijloacelor de a trece Dunărea, căci podul nu puţea sluji îndată, fiind parte stricat de ai noştri, parte de turci, şi alte vase pentru trecere n-aveau decât două galere din cele luate de la turci; apoi apropierea iernii şi lipsa de bani spre a plăti mai multă vreme ostaşii, care sileau a pune capăt acelei expediţii; iar mai ales se temeau ca nu cumva polonii din Moldova, ce erau în înţelegere cu turcii şi cu tătarii, să supere Ardealul şi Ţara Românească pe când armia ar înainta în Turcia. [558] Aceste temeiuri înrâuriră mult asupra duhului lui Bathori şi îl hotărî a se întoarce în Ardeal, de unde să treacă în Moldova, spre a goni pe poloni şi a restatornici pe Răzvan-Vodă în scaunul său. [559] Mult mai bine ar fi făcut el de alegea din oastea sa cei mai buni ostaşi, făcând-o astfel să câştige în calitate aceea ce pierdea în număr, si; încredinţând-o lui Mihai-Vodă, l-ar fi trecut în Bulgaria, aceea ce nu era cu neputinţă. Mihai, care cunoştea bine această ţară şi era iubit de locuitori, ar fi putut în acea iarnă a curăţi Bulgaria detot de turci, trecându-i Balcanii, lăsând pe de primăvară spre a porni către Constantinopol. Ce ieşituri minunate n-ar fi putut atunci avea această expediţie, pe care nepriceperea lui Bathori o stârpi cu totul! Unii din capetele armatei, între care Piccolomini, povăţuiră atunci a drege castelul Sân Giorgiu şi a pune garnizoană într-însul, spre a închide în viitor turcilor trecerea Dunării printr-acest loc. Dar Bathori, pricinuind că castelul e prea departe de Ardeal şi că dregerea şi ţinerea lui va costa prea mult, porunci să-l dărâme şi să dea foc caselor, şi în cea din urmă zi a acelei luni [560] puse de arse şi partea podului ce mai rămăsese, împreună cu luntrele pe care era făcut. Apoi, lăsându-şi armia supt comanda lui Ştefan Bocskai, locotenentul său general, insoţit de o ceată de călărime, având cu sine şi pe Piccolomini cu cavalerii săi, luă calea Braşovului. Cu dânsul plecă şi nunciul papei şi internunciul împărătesc, generalul Carol cel Mare, istoriograful împăratului, care descrise toată această campanie, şi o trimise stăpânului său la Praga, după care descriere spune analistul Guerrin că a copiat pe a sa.
Miercuri, la zi întâi de noiemvrie, Bathori şi cu soţii săi se duseră la Bucureşti, pe care îl aflară deşert de locuitori. Aci găsiră două tunuri mari părăsite de duşman în fuga lui cea grabnică. După ce îşi întremară puterile în vreme de trei zile, îşi urmară calea înainte până la oraşul Gherghiţa, care şi el se afla deşert de locuitori. [566] Mihai însoţise pe Bathori până într-acest oraş. Înainte de a se despărţi aci unul de altul, prinţul Ardealului, vrând să-şi arate recunoştinţa sa pentru atâta vitejie şi înţelepciune cu care se deosebise Mihai în această campanie, se învoi a preface tratatul de la 20 mai, ce era atât de nesuferit acestuia, şi a-i da înapoi toate drepturile stăpânirei de sineşi, oprind pe seamă-i titlu onorific de suzeranitate. [567]
Fără îndoială că Bathori n-avea alt încotro face, temându-se că, şi de nu va jertfi acel tratat, să nu fie silit l-aceasta de Mihai, ce acum era slobod de grija turcilor. Dup-această învoire prietenească, Bathori luă cu voia lui Mihai 50 tunuri din cele dobândite de la turci şi apoi, luându-şi ziua bună de la dânsul, porni spre Braşov. [568] Într-acest oraş el aşteptă câteva zile până îl ajunse şi Ştefan Bocskai şi Răzvan-Vodă împreună cu toată armata. Apoi dete lui Răzvan două mii secui ajutor ca să intre în Moldova, să gonească pe Ieremia-Vodă şi pe leşi. [569]Aşa Bathori, în relele sale chibzuiri, nu numai că nu trecu în Bulgaria spre a da goană turcilor, dar încă nici în Moldova nu făcu o expediţie serioasă, după cum se făgăduise. Adevăr că el înştiinţă pe Răzvan a nu întreprinde nimic c-o îndrăzneală nesocotită, şi, de va vedea că polonii sunt mai mulţi la număr şi în puteri, să nu dea bătaie, ci să aştepte până să-i trimită un mai mare ajutor. [570] Dar era lesne de înţeles că Răzvan, odată în apropiere de duşman, nu va fi poate stăpân a se feri de bătaie, chiar lăsând doparte natura lui cea prea cutezătoare. Ar fi fost mult mai bine dacă Bathori întreprindea însuşi această expediţie, sau de da de atunci lui Răzvan un ajutor mai însemnat. Astfel ar fi ferit pe credinciosul său Răzvan şi oastea lui de trista soartă ce întâmpinară în Moldova.
În urma acestor orânduieli, Bathori, ridicându-se de la Braşov, merse în scaunul său în Alba-Iulia, vesel de triumfurile sale. El scrise de aci, în 16 noiemvrie, papei, vestindu-i de biruinţa dobândită asupra lui Sinan şi trimiţându-i vro câteva steaguri mai însemnate luate de la turci, între care şi steagul cel verde al proorocului dobândit la bătălia de la Călugăreni. Pontiful rămase foarte îndatorat de acest dar, mulţumi lui Bathori, făgăduindu-i ajutoare în bani şi de oameni şi porunci a se face rugăciuni şi tedeum în toate bisericile Romei pentru aceste izbânzi; iar cu steagurile împodobi templurile sale. El trimise apoi prinţului Ardealului, prin comitele Luigi dell'Anguisciola, camerierul său de cinste, o sabie şi o pălărie binecuvântate. Bathori pornise şi la Praga un curier spre a duce vestea biruinţei, care sosi în acea capitală în 4 decemvrie. Arhiduca Matei, aflând la Viena această veselitoare ştire, puse de cântă un tedeum în biserica Sfântului Ştefan şi în toate celelalte biserici ale acelui oraş. Europa întreagă se înveseli văzându-se mântuită de primejdia ce o ameninţase şi aflând smerirea lui Sinan, acel duşman cumplit şi neîmpăcat ce mult o îngrozise. Numele lui Bathori, care ştiu a trage asupră-şi toată gloria principală a acestei izbânzi, fu trâmbiţat în toate părţile de scriitorii şi oratorii contemporani şi în furia (frenezia) entuziasmului şi a linguşirei, el fu asemănat cu Alexandru cel Mare şi Iulie Cezar, cei mai vestiţi căpitani din vremea veche. [576]

XL
După plecarea prinţului Bathori, neobositul Mihai-Vodă, fără pierdere de vreme, hotărî a sfârşi campania, cucerind cetăţile de pe ambele ţărmuri ale Dunării, pe unde se mai afla turci carii ar putea fi vătămători ţării. Drept aceea, el porni spre Brăila, care se cuprinsese, cum ştim, de turci, în vreme ce, din porunca lui, spătarul Udrea luă calea Nicopolului şi aga Farcaş se îndreptă spre Vidin. Turcii din Brăila, cum aflară că Mihai se apropie de dânşii, năpustiră cetatea şi fugiră peste Dunăre. În acea fugă grabnică, trei sute din ei se înecară în acest râu. [577] Mihai primi glas atunci de la îndrăzneţul Udrea că, după ce a trecut Dunărea, s-a lovit de faţă cu Afis-Paşa, care îi ieşi întru întâmpinare, şi foarte i-a tăiat şi i-a spart oastea, încât acest paşă d-abia a putut scăpa cu două slugi. Mihai pripi atunci de alergă spre Nicopol [578] şi ajungând mai întâi la Tur, îl bătu, luă cetatea şi apoi, trecând Dunărea, se împreună cu Udrea, izbeşte Nicopolul şi arde, sfarmă, robeşte şi pustieşte toate serhaturile turceşti din Bulgaria până la Vidin. [579] Ajungând aci, el găsi cetatea în puterea îndărătnicului viteaz Farcaş, care îşi izbândise glorios acum pierderea ce prin înşelăciune încercase într-acest loc câteva luni mai nainte. Acest general, mai mult voinic decât norocos, fusese mai nainte preot în satul Fărcăşani în judeţul Romanaţi şi se numea Popa Stoica. Aflându-se într-acest loc de margine, care adesea bântuit de turci, Popa Stoica luase obicei, după săvârşirea liturghiei, de-şi lăsa patrahirul şi, armându-se cu securea, pleca în capul sătenilor de vâna la turci. Vestea voiniciei lui ajunse până la Mihai, care puse pe mitropolit de-l despopi şi în loc de rasă îl învesti în ceapcăn, şi în loc de cruce îl armă cu sabie, crezându-l mai vrednic de a sluji patria cu armele decăt cu liturghiile. Farcaş adeveri nădejdile domnului, şi vitejia cu care se deosebi în mai multe rânduri îi dobândi de la dânsul slujba de agă sau general de pedestrime. Astfel acum, ca în multe alte rânduri, vom vedea pe acest domn răsplătind deopotrivă meritul şi slujbele către patrie, fără a căuta privilegiurile naşterii sau ale stării. [580]
Locuitorii din Bulgaria, aflând de sosirea lui Mihai la Vidin, se adunară toţi din toate părţile de i se închinară. Vitejiile acestui domn aprinsese toate duhurile popoarelor chinuite de turci; locuitorii din Serbia, Bulgaria, Bosnia, Macedonia, Albania şi mai multe părţi ale Greciei alerga din toate părţile supt steagurile lui şi toate popoarele acestor provinţii îşi întoarseră privirea spre dânsul ca către un înger de mântuire. De atunci ele începură a-l numi Steaua lor de la răsărit.
Aceste din urmă biruinţe de la Nicopol şi Vidin încununară frumos minunata şi nemuritoarea campanie de vară a anului 1595, întru toate vrednică de cea de iarnă. Ridicarea românilor ca un viscol de mânie purtase fierul şi pârjolul peste toată întinderea împărăţiei turceşti de la Dunăre până la Constantinopol, zdrobise şi doborâse la pământ mai mult de trei sute mii turci şi tătari, carii, în câteva rânduri şi în deosebite trupuri de armie, în zadar se ispitiseră a-l stăvili. Puterea şi energia ce într-acest an desfăşurară nişte ţări mici şi de multă vreme slăbite ca Ţara Romănească, Ardealul şi Moldova, numeroasele şi minunatele fapte de vitejie ale acestor popoare, văzute astăzi, în starea de apunere în care ele se află, şi prin mulţimea grămădită a anilor, ni se par fabuloase şi am simţi greutate a le da crezământ, dacă istorici vrednici de credinţă contemporani şi martori de faţă şi mai toţi protivnicii noştri, nu s-ar învoi, întru arătarea şi mărturisirea lor şi dacă n-am şti câte minuni este în stare să producă patima unui popor întreg răsculat împotriva streinului, pentru altarele patriei şi ale credinţei sale. Dacă vecinii noştri făceau atunci asemenea jertfe ca ale noastre, sau măcar de ne-ar fi sprijinit ceva mai bine, dacă nemţii nu se arătau aşa de molatici în purtarea războiului şi aşa de nestatornici în făgăduielile lor, dacă polonii nu ne puneau mereu stăvili, arătându-se cu atâta vrăjmăşie către noi, şi dacă Bathori n-ar fi fost aşa de uşure şi nestatornic în faptele lui, de atunci turcii, acei cruzi duşmani ai civilizaţiei a căror barbarie cu veacuri întârzie luminarea şi libertatea lumei, ar fi fost azvârliţi în pustiile lor asiatice şi Europa 0rientală ar fi avut o altă soartă!!

----------------------------------------

[1] - Hammer, t. II, p. 272 şi 273.
[2] - D'Ambry, p. 800.
[3] - Naima; Seadedin; Hammer, t. II, p. 274; Jouannin, p. 177.
[4] - Hammer, t. II, p. 276.
[5] - Hammer, p. 276; De Thou, t. XII, p. 500.
[6] - Naima.
[7] - De Thou, p. 500.
[8] - Hammer, t, II, p. 277.
[9] - D'Ambry, p. 813; Jouannin, p. 178. 10 Montreux, p. 513; D'Ambry, p. 813.
[11] - Montreux, p. 513.
[12] - Esprinchardt, p. 208; Montreux, p. 596; D'Ambry, Tableaux prophétiques,p. 113.
[13] - Cuspinianus, p. 143.
[14] - D'Ambry, Tableaux prophétiques, p. 76, 104 şi 112.
[15] - Ibid. Vezi şi Histoire de la vie, miracles et prophéties de Merlin, Paris,1498, t. III.
[16] - D'Ambry, Tableaux prophétiques, p. 112; Montreux, p. 499; Frachetta, p. 6.
[17] - Montreux, p. 596.
[18] - Hammer, t. II, p. 277.
[19] - Esprinchardt, p. 266.
[20] - Ibid.
[21] - Seadedin.
[22] - Ibid.
[23] - Hammer, t. II, p. 277.
[24] - Naima.
[25] - Seadedin; Hammer, t. II, p. 277.
[26] - Naima.
[27] - Seadedin; Naima.
[28] - Naima; Seadedin.
[29] - Seadedin; Naima.
[30] - Naima.
[31] - Seadedin; Selaniki.
[32] - "L'odeur de cette proie tire ces lions de leurs antres et les pousse r touteextrémité pour la posséder" (Montreux,p. 521).
[33] - Ibid.
[34] - De Thou, t. XII, p. 537-538; Bethlen, t. III, p. 582-585; Sieur d'Ambry,p. 814; Campana, p. 876; Frachetta;Türkische und siebenbürgische Viktorienetc.
[35] - De Thou, t. XII, p. 511-518; Montreux, p. 505.
[36] - Montreux, p. 519.
[37] - Montreux, p. 503; Guerrin.
[38] - De Thou, t. XII, p. 509.
[39] - Ibid.
[40] - Montreux, p. 504.
[41] - De Thou, t. XII, p. 510.
[42] - Bethlen, t. III, p. 552.
[43] - Montreux, p. 526.
[44] - Engel, t. II, p. 239.
[45] - Cronicele româneşti, în Magazin.
[46] - Engel, t. II, p. 239; Historia von den Empörungen, p. 71.
[47] - Cronicele române, în Mag. ist., t. IV, p. 281; Historia von den Empörungen, p. 71.
[48] - Cronicele romane, în Mag. ist., t. IV, p. 281.
[49] - Heidenstein, p. 315; Walther; Bohomolec; Niemcewitz.
[50] - Heidenstein, p. 315; Bohomolec.
[51] - Kovachich, t. I, p. 209.
[52] - Heidenstein, p. 315; Bohomolec.
[53] - Heidenstein, p. 315; Bohomolec.
[54] - Reusner, Ep. Turc., p. 128.
[55] - Montreux, p. 526: Campana, Histoire, p. 868; Iacobus Francus, anul1595, p. 3.
[56] - Vezi scrisoarea împăratului, în Reusner, Ep. Turc., p. 114.
[57] - Cronicele române, în Magazin, t. IV, p. 281.
[58] - Bethlen, t. III, p. 560.
[59] - Montreux, p. 525; Cronica lui Fuchsie.
[60] - Ibid.
[61] - Mag. ist., t. IV, p. 281.
[62] - Vezi tratatul întreg la sfârşitul tomului.
[63] - Bethlen, t. III, p. 571; Katona, t. 27, p. 188; Fessler, t. 7, p. 355; Nicolae Costin.
[64] - Vezi Bisselie, Frachetta şi alţii.
[65] - După Sigismund Bathori, prinţii următori păstrară ideea lui de crăieaDaciei. Astfel fu cardinalul Andrei Bathori, Gabriel Bathori şi Betien Gabor,care la 1628 ceru de la sultanul Murad a-i recunoşte titlu de crai al Daciei.
[66] - Bethlen, t. III, p. 572; Katona, p. 189.
[67] - Scrisoarea lui Albert Kiraly din tabăra de la Colintina (iunie 1595)către Sigismund Bathori, în Reusner,Epistolae Turcicarum, p. 132.
[68] - Ibid., Frachetta, p. 3.
[69] - Scrisoarea lui Kiraly; Herrera, Campana şi Frachetta spun că era numai 508 luntre.
[70] - Frachetta, p. 3. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul
[71] - Frachetta, p. 3; Herrera, p. 559; Campana, Histoire, p. 863.
[72] - Kiraly, ibid.
[73] - Montreux, p. 549.
[74] - Kiraly; Herrera; Campana; Frachetta.
[75] - Kiraly.
[76] - Kiraly; Campana, p. 863.
[77] - Herrera, p. 559; Campana, p. 863.
[78] - Kiraly.
[79] - Ibid.
[80] - Frachetta; Campana, Histoire, p. 863; Herrera, p. 559.
[81] - Kiraly; Frachetta.
[82] - Kiraly.
[83] - Sagredo, ed. fr., t. V, p. 20; Montreux, p. 567; Iacobi Francus, anul1595 p. 16; Historia von den Empörungen, p. 71; Ortelius, p. 253.
[84] - Seadedin.
[85] - Hammer, t. II, p. 278.
[86] - Seadedin.
[87] - Herrera, p. 559.
[88] - Seadedin; Naima.
[89] - Seadedin.
[90] - Naima.
[91] - Ibid.
[92] - De Thou, t. XII, p. 535.
[93] - Seadedin; Naima; Selaniki; Hammer, t. II, p. 279.
[94] - Ibid.
[95] - Seadedin.
[96] - Guerrin, p. 158; Baudier, p. 564; Montreux, p. 569; D'Ambry; IacobiFrancus, an. 1595, p. 34; Sacy, t. II, p.110.
[97] - Seadedin; Naima; Gueirin, p. 157; Montreux, p. 569; Esprinchardt, p.265.
[98] - Esprinchardt, p. 265.
[99] - Seadedin.
[100] - Seadedin.
[101] - Montreux, p. 569; Guerrin, p. 157.
[102] - Senkowski.
[103] - Esprinchardt, p. 211.
[104] - Walther.
[105] - Stavrinos Vistierul.
[106] - Hammer t. II, p. 272.
[107] - Sagredo, p. 724.
[108] - Guerrin, p. 162.
[109] - Seadedin.
[110] - Istvanfi, p. 411.
[111] - Seadedin.
[112] - Numărul armiei turceşti e cam nehotărât. Analiştii turci, după care seluară şi unii analişti italieni, o scad la70 mii oameni numai; dar Hammer nespune a nu ne încrede în buletinurileturcilor. Istvanfie spune că armia turcească trecea peste 100 mii, iar Filsticho face de 200 mii oameni. Noi amprimit numărul de 180 mii, dat deWalther, care, fiind pe atunci în ţară şicurând dup-aceea la Constantinopol, nise pare a fi mai exact, Iacobi Francuspretinde că Ferhat adunase 150 miioameni în tabăra sa. Apoi Sinan ştimcă a mai adăogat multe oşti pe lângăcele adunate de Ferhat.
[113] - Esprinchardt, p. 212.
[114] - Ibid., p. 218.
[115] - Esprinchardt, p. 212.
[116] - Esprinchardt, p. 214, Senkowski.
[117] - Sagredo, p. 675.
[118] - Hammer, t. II, p. 265; Cronica lui Fuchsie.
[119] - De la această solie în Ardeal, documentele istorice pierd din vedere peviteazul Radu din Calofireşti, pe care îlvăzurăm înapoi strălucindu-se în războiul cu tătarii; dar un cântec vechi popular ni-l arată rivalizând necurmat învitejii "cu Buzeştii amândoi şi cu Clăpeştii câtetrei, fruntea boierilor şi domnii războiului", până în zilele lui Radu Vodă, feciorul lui Mihnea Turcitul(1611). Atunci, întâmplându-să ca tătarii să vie să robească moşiile, casa şipe mama bătrână a lui Radu din Calofireşti, el alergă la domn cerând ajutor pe Buzeşti şi pe Clăpeşti. Domnulrefuzându-i ajutor, atunci el, însoţit dedreapta sa slugă Nedea şi cu vro câţivaoameni, se aruncă asupra tătarilor. Înbătaie, Nedea striga stăpânului său: "Taie, că nu e pe boierie,ci este pe vitejie,Taie marginileşi-oi tăia mijloacele!" Tătarii fură învinşi şi Calofirescul îşi mântui pe mumă-sa. La întorsul său,întâmpină în cale pe Buzeşti şi pe Clăpeşti, carii îl omoară şi duc trupul luiRadu Mihnea-Vodă, zicându-i că detrăia îl scotea din domnie. Muma luiCalofirescu, aflând de uciderea fiuluisău, aleargă la domn cu multe zapise,prin care se dovedea că Calofirescu îiera frate. Atunci domnul, făcând divan,judecă pe Buzeşti şi pe Clăpeşti de lise taie capul. Dintr-acest cântec se vededar că Calofirescul a fost fecior lui Mihnea-Vodă Turcitul, care însoţi pe Sinanîn Ţara Romănească. Poate fiul şi tatălşi-au încrucişat unul cu altul paloşelela Călugăreni, fără a se cunoaşte; poateglonţul sau paloşul Calofirescului trântila pământ pe lepădatul Mihnea la luarea Târgoviştei.
[120] - Magazinul istoric, t. IV, p. 282; Filstich; Cronicele române.
[121] - Bethlen, t. III, p. 593.
[122] - Magazinul istoric, t. IV, p. 282.
[123] - Doglioni, p. 116; Ascanio Centorio Storia di Transilvania, p. 100.
[124] - Walther.
[125] - De Thou, t. XII, p. 538.
[126] - Sieur D'Ambry, p. 815.
[127] - Hist. v. den Empörungen, p. 78.
[128] - Walther.
[129] - Ibid.
[130] - Seadedin.
[131] - Walther.
[132] - Ibid.
[133] - Seadedin.
[134] - Walther; Iacobini; De Thou, t. XII, p. 539; D'Ambry, p. 815.
[135] - Cronicele române, în Magazin, t. IV, p. 282.
[136] - Crucea de piatră ce se allă la Călugăreni este făcută de Şerban-VodăCantacuzino, spre vecinicirea unui podce el făcu pe apa Neajlovului, dar nupriveşte bătălia.
[137] - Acestea s-a petrecut într-un club la Mitropolie, cea dintâi şi din urmăoară când am stătut de faţă la seanţeleacelui club. Trebuie a şti că puţini oameni din popor se afla l-această adunare şi părerea mea e că poporul celde jos, mai cu seamă al Bucureştilor,şi-a împlinit datoria revoluţionară şinaţională, declarându-şi, deşi cam târziu, voinţa de a apăra revoluţia cupaloşul; iar clasele de sus, guvern, boieri, negustori, junime, s-au aflat multmai prejos şi nevrednice de misia lorşi de poporul ce conduceau.
[138] - D'Ambry, p. 815.
[139] - Ibid.; Iacobini; De Thou, p. 539. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul
[140] - Walther; Iacobini; Filstich; Engel, t, I, p. 236. Alţi analişti pretind căoastea lui Mihai se urca la 20 mii, darei n-au putut cunoaşte mai bine aceasta ca Walther şi Iacobini, ce se aflară atunci în faţa locului.
[141] - Cesar Campana, Histoire, t, II, p. 890.
[142] - Seadedin.
[143] - Ibid.; Naima.
[144] - Naima.
[145] - Seadedin.
[146] - Seadedin.
[147] - Walther, cu greşală, confundă râul Salcia cu Neajlovul.
[148] - Seadedin; Naima.
[149] - Ibid.
[150] - Naima.
[151] - "Sinan admirant la patience, ou plustost la résolution des Christens quiavecques un si petit nombre avaienttoutes fois l'assurance de l'attendre depied ferme ăau combatî, luy qui avaitune si puissante armée" (D'Ambry, p.816); Iacobini. "Le Bascha jettant sa vue dans le camp du Palatin, considérant le peu de gensqu'il avait en comparaison de so narmée,arresta longtemps sa pensée sur l'admiration de la hardiesse du Palatin d'oseravec une poignée d'hommes attendre depied ferme un si grand nombre d'ennemys. Mais celui-lr lui fournira tantost un plus grand, sujet d'admiration,quand il mettra une partie de ses gensen picces, le reste en fuite et le réduiraluy mesme r un tel point qu'il se verradans le boue jusqu-aux oreilles" (Baudier, p. 540).
[152] - Seadedin. Naima.
[153] - Seadedin; Hammer; De Thou; Iacobini; D'Ambry, p. 816.
[154] - Seadedin.
[155] - Naima.
[156] - Walther.
[157] - Seadedin.
[158] - Iacobini; Istvanfi; De Thou.
[159] - Seadedin. În al XVIIă-leaî veac, romănii, în batăliile lor, se slujeau debivoli, precum cei vechi de elefanţi.Vezi Mag. istoric, t. II.
[160] - Seadedin; Naima.
[161] - "Tout le reste de ce jour se passa aux occupations de se considérer les unsles autres. Les Turcs se mocquaient desValaques et n'avaient que ce déplaisir dece que ceux-ci n'étaient en plus grandnombre pour rendre la victoire plus glorieuse. Mais les Valaques, serieusement attentifs r ce qu'ils devaient faire le lendemain, portaient leurs yeux et leurs coeursau ciel pour impétrer du secour, sanslequel ils sentaient bien leurs forces tropdébiles pour soutenir une si nombreusemultitude d'ennemis. Michel, leur Palatin,les exortait généreusement au combat"(Baudier, p. 541); Walther; Seadedin;Frachetta; Hammer; Scrisoarea lui Bathori către împăratul din Sas-Sebeş, 2august, în Reusner, Ep. Turc., Cron. rom.,în Mag. ist., t. IV, p. 282.
[162] - Seadedin.
[163] - Naima.
[164] - Sieur D'Ambry, p. 816.
[165] - Bethlen, t. III, p. 593.
[166] - Sieur D'Ambry, p. 816.
[167] - Walther.
[168] - Naima.
[169] - Seadedin.
[170] - De Thou, p. 531.
[171] - Walther.
[172] - Ibid.
[173] - Seadedin; Naima; Hammer.
[174] - Naima.
[175] - Walther; Cronicele române, în Magazin, t. IV, p. 282; Conspectus historiae Valachicae.
[176] - Epistola lui Bathori către împăratul.
[177] - Walther; Seadedin; Naima; Magazin, t. IV, p. 282.
[178] - Engel, t. I, p. 237.
[179] - Montreux, p. 569; Larichianus, p. 219.
[180] - Seadedin.
[181] - Bethlen, t. III, p. 584; D'Ambry, p. 816; Iacobini; Montreux, p. 569.
[182] - "Turci pagnabant adjunti multitudine et numero, Valachi fortitudino etaudacia" (Iacobini); Conspectus historiae Valachicae.
[183] - Walther.
[184] - Istvanfie; Conspectus historiae Valachicae.
[185] - Walther; Cronicele române, în Magazin, t. IV, p. 282.
[186] - Walther; Fessler, t. 7, p. 358; Engel, t. I, p. 2.
[187] - Walther; Engel; Fessler, t. 7, p. 358; Fotino, t. II; Kogălniceanu, p. 152.
[188] - Sieur D'Ambry, p. 817.
[189] - Naima; Seadedin.
[190] - Naima.
[191] - Walther.
[192] - Sagredo, p. 724; Istvanfi, p. 412.
[193] - Seadedin; Naima; Hammer, t. II; Iacobini; Istvanfi, p. 412
[194] - Naima.
[195] - Seadedin; Naima; Conspectus hist. Valachicae; Stavrinos; Hammer, t. II;Iacobini; Istvanfi, p. 412; Scrisoarea lui Bathori; Sagredo, ed. fr., t. IV, p. 35;Jouannin, p. 178 etc.
[196] - Ibid.
[197] - Seadedin.
[198] - Stavrinos; De Thou, t. XII.
[199] - Walther.
[200] - jóboV polEz tón p ease Rae tr ómao' Ô tiardea tón poda den eľce nÓ otadÖ n p eah t'rmat ton (Stavrinos Vistierul).
[201] - Walther.
[202] - Walther; D'Ambry, p. 817.
[203] - Sagredo, p. 724; Conspectus historiae Valachicae; Iacobini; Bethlen, t.III, p. 595; Scrisoarea lui Bathori, înReusner.
[204] - Walther.
[205] - D'Ambry, p. 846, urcă numărul turcilor morţi la 10 mii. Alţii încă auexagerat şi mai mult, urcându-l la 25mii. Vezi Campana, Hist., p. 890.
[206] - Sieur D'Ambry, p. 816; De Thou, t. XII, p. 539; Walther, din contra, pretinde că din ai noştri căzură numai vrocâteva sute.
[207] - Walther; Cronica româna, în Magazin, t. IV, p. 282.
[208] - Guerrin.
[209] - Naima.
[210] - Sieur D'Ambry, p. 816; Iacobini; Campana, Hist., t. II, p. 890.
[211] - Stavrinos.
[212] - Seadedin.
[213] - Seadedin; Naima.
[214] - Hammer, t. II, p. 279.
[215] - Walther.
[216] - Stavrinos Vistierul; Cronica lui Costantin Căpitanul, în Magazin, t. I,p. 231.
[217] - Walther; Campana. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul
[218] - Walther; Magazin, t. IV, p. 283; Iacobini; Bethlen, t. II, p. 595.
[219] - Sagredo, p. 724; Iacobini; Conspectus hist. Valachicae.
[220] - Walther.
[221] - Ibid. Historia von den Empörungen, p. 71.
[222] - Walther; Istvanfi, p. 412.
[223] - Walther.
[224] - Istvanfi, p. 412.
[225] - Magazin istoric, t. IV, p. 283; Filstich.
[226] - Walther; Istvanfi, p. 412; Seadedin.
[227] - Walther; Sagredo, p. 724; Istvanfi, p. 413.
[228] - Magazin istoric, t. IV, p. 283; Filstich.
[229] - Seadedin.
[230] - Ibid.; Naima.
[231] - D'Ambry, p. 817. Analiştii turci nu pomenesc nimic de aceste oşti ceunii din analiştii creştini spun că rămăsese peste Dunăre. Aceea ce ne facea primi aceasta cu îndoială, căci credem că, de ar fi fost cu temei, turciin-ar fi uitat-o spre a îndrepta pierderea bătăliei.
[232] - Engel, t. I, p. 238.
[233] - Seadedin.
[234] - Seadedin; Naima.
[235] - Seadedin.
[236] - Seadedin; Naima.
[237] - Ibid.
[238] - Seadedin; Naima; Iacobini.
[239] - Cron. rom., Magazin, t. IV, p. 310, şi pisania monastirei Radul-Vodă.
[240] - Naima.
[241] - Seadedin.
[242] - Naima.
[243] - Seadedin.
[244] - Istvanfi, p. 412.
[245] - Seadedin.
[246] - Ibid.
[247] - Hammer, t. II, p. 279.
[248] - Seadedin.
[249] - Seadedin.
[250] - "Est autem Tergovesta arx Valachiae munitissima et viro principe dignaquam Voyvodae olim mansionis suae sedem elegerunt" (Beyerlinck, t. II, p.226). Vezi şi Botero, t. III, p. 94; Montreux; "Tergovist welches eine schöneund veste Stadt" (Ortelius, p. 290).
[251] - Odă la ruinele Târgoviştei.
[252] - Marşul Odă la oştirea română.
[253] - Seadedin; Naima; Sagredo, ed. fr., t. V, p. 34.
[254] - Campana, Historia del mondo..., t. II, p. 901; Herrera, p. 574; De Thou,t. XII, p. 543; Montreux, p. 569.
[255] - Historica relatio de statu Valachiae, în Magazin istoric, t. V, p. 60 şi 69.
[256] - Walther.
[257] - Istvanfi, p. 412.
[258] - Seadedin.
[259] - Istvanfi, p. 412.
[260] - Walther.
[261] - Istvanfi, p. 412.
[262] - Seadedin.
[263] - Seadedin.
[264] - Istvanfi, p. 412; De Thou, p. 543; Engel, t. I, p. 238.
[265] - Fessler, t. 7, p. 360; Engel, p. 238.
[266] - "Mirabatur Sinan Valachos viso suo exercitu non fugae, sed se ense stare"(Conspectus historiae Valachicae); Istvanfi, p. 412.
[267] - Conspectus historiae Valachicae, Hron., t. II, p. 196.
[268] - Walther.
[269] - Walther.
[270] - Istvanfi, p. 412; Scrisoarea lui Bathori către împăratul din 28 august1595; Conspectus hist. Valachicae.
[271] - Bethem, t. IV, p. 597.
[272] - Scrisoarea lui Bathori către împăratul, de la Sas-Sebeş din 28 august,în Reusner, Epistolae Turcicarum, p.156.
[273] - Bethlem, t. III, p. 589; Istovanfi, p. 412; D'Ambry, p. 817.
[274] - Bethlem, t. III, p. 597; Conspectus hist. Valachicae; D'Ambry. p. 817;Istvanfi, p. 412.
[275] - Conspectus hist. Valachicae.
[276] - Bethlen, t. III, p. 610; D'Ambry, p. 818; Conspectus hist. Valachicae.
[277] - D'Ambry, p. 818.
[278] - Istvanfi, p. 412; Bethlen, p. 598; Iacobini; Conspectus hist. Valachicae;D'Ambry, p. 818.
[279] - Conspectus hist. Valachicae; Istvanfi, p. 412.
[280] - Bethlen, t. III, p. 603.
[281] - Bethlen, t. III, p. 602; De Thou, t. XII, p. 542.
[282] - Istvanfi, p. 412; Conspectus hist. Valachicae.
[283] - Historia von den Empörungen, p. 77.
[284] - Walther.
[285] - Istvanfi, p. 413.
[286] - Walther.
[287] - Conspectus hist. Valachicae; Engel, p. 238.
[288] - Conspectus hist. Valachicae; Istvanfi, p. 413.
[289] - Istvanfi, p. 413.
[290] - Istvanfi, p. 413; Iacobini; Conspectus hist. Valachicae.
[291] - Islvanfi, p. 413; Iacobini.
[292] - Conspectus hist. Valachicae; Istvanfi, p. 413.
[293] - Ibid.
[294] - Iacobini; Bethlen; t. III, p. 599.
[295] - Istvanfi, p. 413; Conspectus hist. Valachicae.
[296] - Iacobini; Istvanfi, p. 413; Bethlen, t. III, p. 603.
[297] - Sieur D'Ambry, p. 818; Iacobini; Bethlen, t. III, p. 604; De Thou, t. XII,p. 544; Beyerlinck, t. II, p. 226; Dantiscani, p. 129; Sagredo, p. 725; Montreux, p. 566; Neue ungarische undsiebenbürgische Kronik şi toţi istoriciicontemporani ce au pomenit de acesteîntâmplări.
[298] - Dantiscani, p. 130.
[299] - Iacobini; Bethlen, t. III, p. 604; Istvanfi, p. 413; D'Ambry, p. 819.
[300] - Istvanfi, p. 413; Conspectus hist. Valachicae.
[301] - Bethlen, t. III, p. 605; Campana, Histoire, p. 900.
[302] - Iacobini; Bethlen, p. 605; Conspectus hist. Valachicae; De Thou, p. 527.
[303] - Iacobini; Bethlen, p. 599.
[304] - Sagredo, p. 724.
[305] - Walther; Iacobini; Istvanfi, p. 413.
[306] - Iacobini; Bethlen, t. III, p. 605.
[307] - Sieur D'Ambry, p. 819; Iacobini; Istvanfi, p. 413; Sacy, t. II, p. 127.
[308] - Ibid.; Frachetta.
[309] - D'Ambry, p. 821; Iacobini; Dantiscani, p. 113; Guerrin, p. 165; Frachetta, p. 23; Bethlen, t. III, p. 603; IacobiFrancus, p. 39; Historia von den Empörungen, p. 78; Ortelius, p. 281 şi alţii.
[310] - Sieur D'Ambry, p. 821; Iacobini; Campana, p. 300.
[311] - Guerrin, p. 165. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul
[312] - D'Ambry, p. 821; Iacobini.
[313] - D'Ambry, p. 819; Iacobini; Istvanfi, p. 413; Bethlen, t. III, p. 609.
[314] - D'Ambry, p. 820; Tomasi, p. 22; Istvanfi, p. 413; Iacobini; Bethlen, t. III,p. 611.
[315] - Walther; De Thou, p. 543; D'Ambry, p. 820; Istvanfi, p. 413; Iacobini;Montreux, p. 567; Dantiscani, p. 114;Historia von den Empörungen, p. 78;Neue ungarische und siebenbürgischeKronik, p. 149.
[316] - D'Ambry, p. 820; Iacobini; Istvanfi, p. 413.
[317] - Iacobini; Istvanfi, p. 413; Bethlen, t. III, p. 613.
[318] - Spontoni, p. 39; Guerrin, p. 165; Fessler, t. 7, p. 360; Engel, t. I, p. 238;Ortelius, p. 291.
[319] - Guerrin, p. 167; Spontoni, p. 39; Dantiscani, p. 114, Francus, p. 39;Istvanfi, p. 413; Bethlen, t. III, p. 615;Iacobini.
[320] - Campana, Historia, p. 902; Herrera, p. 574.
[321] - D'Ambry, p. 820; Bethlen, t. III, p. 612; Frachetta.
[322] - Guerrin, p. 167; Hist. von den Empörungen, p. 78; Montreux, p. 578;Dantiscani, p. 115.
[323] - Guerrin, p. 167; Hist. von den Empörungen, p. 78; Ortelius, p. 292;Dantiscani, p. 115.
[324] - Istvanfi, p. 413.
[325] - Guerrin, p. 167; Dantiscani, p. 115; Hist. von den Empörungen, p. 78;Ortelius, p. 293.
[326] - Sacy, t. II, p. 127.
[327] - Campana, Historia, p. 901.
[328] - Spontoni, p. 14.
[329] - Campana, Historia, p. 901.
[330] - Istvanfi, p. 414.
[331] - Campana, Historia, p. 902.
[332] - Istvanfi, p. 414.
[333] - Campana, Historia, p. 902.
[334] - Guerrin, p. 167; Dantiscani, p. 115; Montreux, p. 578.
[335] - Guerrin, p. 168; Dantiscani, p. 116; Hist. von den Empörungen, p. 78;Montreux, p. 578.
[336] - Campana, Historia, p. 902.
[337] - Istvanfi, p. 414.
[338] - Campana, Historia, p. 902.
[339] - Nicolae Costin.
[340] - Istvanfi, p. 414.
[341] - Walther; Iacobini; Istvanfi, p. 414.
[342] - Walther; Istvanfi, p. 414.
[343] - Walther.
[344] - Istvanfi, p. 414.
[345] - Walther.
[346] - Istvanfi, p. 414; Walther.
[347] - Walther.
[348] - Guerrin, p. 182.
[349] - Istvanfi, p. 414; Sacy, t. II, p. 129.
[350] - Ibid.
[351] - Istvanfi, p. 414: Niecolae Costin; Sacy, t. II, p. 129.
[352] - Istvanfi. p. 414.
[353] - Ibid.
[354] - Istvanfi, p. 415.
[355] - Ibid.
[356] - Iacobini.
[357] - Istvanfi, p. 414.
[358] - Iacobini; D'Ambry, p. 829; Nemcewicz.
[359] - Istvanfi, p. 414; Sacy, t. II, p. 129.
[360] - Campana, Historia, p. 902.
[361] - Istvanfi, p. 414
[362] - D'Ambry, p. 821.
[363] - Iacobini.
[364] - Istvanfi, p. 414; Iacobini; D'Ambry, p. 821.
[365] - Istvanfi, p. 414; Walther; Iacobini; D'Ambry, p. 821; Bethlen, t. III.p. 617.
[366] - Tomasi, p. 22.
[367] - Campana, Historia, p. 902.
[368] - Istvanfi, p. 414; Iacobini; Bethlen, t. III. p. 618; D'Ambry, p. 821.
[369] - Campana, Historia, p. 902.
[370] - Montreux; Guerrin; Hist. von den Empörungen, p. 78.
[371] - Walther.
[372] - Istvanfi, p. 414; Walther; Iacobini.
[373] - Walther; Istvanfi, p. 414.
[374] - Walther; Hist. von den Empörungen; Dantiscani, p. 116.
[375] - Tomasi, p. 22; Neue ungarishe und siebenbürgische Kronik, p. 149.
[376] - Istvanfi. p. 414.
[377] - De Thou, t. XII, p. 543; Guerrin, p. 167; Montreux, p. 578.
[378] - Guerrin, p. 169; Hist. von den Empörungen, p. 78.
[379] - Aceasta e o fabulă pe care sau că capii creştini o acreditase, căci Mihai-Vodă, la Călugăreni, încă o repetăostaşilor săi, cum am văzut, spre aîncuraja oştile, ascunzându-le numărulcel mare al turcilor, sau că e născocităde istoricii ăturciî.
[380] - D'Ambry, p. 822; De Thou, t. XII, p. 544: Walther; Iacobini; Guerrin. p.164-171; Dantiscani, p. 117 şi 118.
[381] - Ibid.
[382] - Ibid.; Ortelius, p. 292.
[383] - De Thou, t. XII, p. 545.
[384] - D'Ambry, p. 822.
[385] - De Thou, p. 545; D'Ambry, p. 822.
[386] - Ibid.
[387] - Campana, Historia, p. 903.
[388] - Sacy, t. II, p. 128; Dantiscani, p. 119; Hist. von den Empörungen, p. 78;Guerrin, p. 171.
[389] - Tomasi, p. 22.
[390] - Mikal-ogli (prinţui Mihai), astfel îl numeau turcii.
[391] - Seadedin; Naima.
[392] - Naima.
[393] - Seadedin ; Naima.
[394] - Seadedin; Naima.
[395] - Naima.
[396] - Montreux, p. 576; Hist. von den Empörungen, p. 78; Guerrin. p. 166;Dantiscani, p. 115.
[397] - Seadedin; Naima.
[398] - Seadedin.
[399] - Campana, Historia, p. 902: Tomasi, p. 27.
[400] - Seadedin; Campana, p. 902.
[401] - Istvanfi, p. 414.
[402] - Ibid.
[403] - Seadedin; D'Ambry, p. 821; Istvanfi, p. 414.
[404] - Seadedin.
[405] - Istvanfi, p. 414.
[406] - Iacobini; Istvanfi, p. 414; Seadedin; Tomasi, p. 27.
[407] - Campana, p. 40.
[408] - Seadedin.
[409] - Seadedin.
[410] - Campana, Historia, p. 903.
[411] - Walther; Engel, p. 239.
[412] - Alexandrescu, Odă la oştirea română.
[413] - Montreux, p. 579.
[414] - Guerrin, p. 171; Iacobi Francus, p. 44; Hist. von den Empörungen, p. 78;Dantiscani, p. 120; Ortelius, p. 293. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul
[415] - Guerrin, p. 171.
[416] - Istvanfi, p. 414.
[417] - Campana, Historia, p. 903.
[418] - Walther; Istvanfi, p. 414.
[419] - Istvanfi, p. 414; Sieur D'Ambry, p. 822; Frachetta, p. 23, Campana.p. 903.
[420] - Campana, p. 903; Istvanfi, p. 415; D'Ambry, p. 822; Frachetta, p. 23.
[421] - Iacobini.
[422] - Campana, Historia, p. 903
[423] - Guerrin, p. 172.
[424] - De Thou, t. XII, p. 545; Campana, Historia, p. 903.
[425] - Istvanfi, p. 415.
[426] - D'Ambry, p. 822.
[427] - Istvanfi, p. 415; Iacobini; Bethlen, p. 621; Dantiscani, p. 122.
[428] - Iacobini.
[429] - Magazinul istoric, t. II, p. 67.
[430] - Cantemir, Histoire de l'Empire othoman, t. I, p. 266.
[431] - Istvanfi, p. 415; Hammer; Engel, p. 166.
[432] - Cantemir, t. II, p. 216.
[433] - Engel, t. I, p. 179
[434] - Guerrin, p. 183.
[435] - Campana, Historia, p. 904.
[436] - Guerrin, p. 173 Dantiscani, p. 122; Hist. von den Empörungen, p. 78.
[437] - Iacobini; Istvanfi, p. 415.
[438] - Seadedin.
[439] - Seadedin.
[440] - Hammer; Seadedin; Naima.
[441] - Seadedin; Naima.
[442] - Seadedin.
[443] - Naima.
[444] - Seadedin.
[445] - Naima.
[446] - Seadedin.
[447] - Naima.
[448] - Ibid.
[449] - Ibid.
[450] - Seadedin; Naima.
[451] - Istvanfi, p. 415.
[452] - Seadedin; Tomasi, p. 23.
[453] - Istvanfi, p. 415; Campana, p. 903; Campana şi Tomasi spun că numărul robiţilor mântuiţi se urca, deosibit de femei şi copii, la 10 mii; Herrera îl face de 12 mii; iar Istvanfi, Waltherşi Sagredo îl fac de 4 la 5 mii.
[454] - Sagredo.
[455] - Seadedin.
[456] - Seadedin; Naima.
[457] - Hammer, t. II, p. 280; Istvanfi, p. 415; Iacobini.
[458] - Campana, Historia, p. 904.
[459] - Iacobini; Seadedin.
[460] - Hammer, t. II, p. 280.
[461] - Seadedin; Iacobini.
[462] - Istvanfi, p. 415; Walther; D'Ambry, p. 823.
[463] - Michaelis imprimis voce, manu exemploque suos ad pugnam cohortante,Istvanfi, p. 415.
[464] - Naima; Walther; Selaniki; Hammer, p. 282.
[465] - Naima.
[466] - Istvanfi, p. 415; Iacobini; Bethlen, t. III, p. 623.
[467] - Guerrin, p. 173.
[468] - D'Ambry, p. 828; Iacobini; Bethlen, t. III, p. 623.
[469] - Istvanfi, p. 415.
[470] - Naima; Istvanfi, p. 415; D'Ambry, p. 823.
[471] - Naima.
[472] - Naima; Seadedin; Hammer, t. II, p. 280.
[473] - Seadedin.
[474] - Iacobini; Bethlen, p. 623; D'Ambry, p. 823.
[475] - Hammer, p. 280; D'Ambry, p. 823; Iacobini; Bethlen, p. 623.
[476] - Iacobini; Bethlen, p. 624; D'Ambry, p. 823; Istvanfi, p. 415.
[477] - Iacobini; Bethlen, p. 624.
[478] - Seadedin; Iacobini; D'Ambry, p. 823; De Thou, t. XII.
[479] - Seadedin.
[480] - Iacobini; Bethlen, p. 624; D'Ambry, p. 823; De Thou, t. XII.
[481] - Numărul turcilor morţi l-această bătălie este iarăşi nesigur. În vreme ce Istvanfi şi Frachetta îl face numai de 6mii, Montreux îl urcă la 30 mii. Noi am primit de mai dreaptă cifra de 18 mii, dată de Walther, care se apropie de cea de 16 mii, dată de Sieur D'Ambry şi alţi analişii, şi de cea de 17 mii, ce ne dă istoricul Sacy.
[482] - Walther; Istvanfi, p. 415; Sagredo, p. 725.
[483] - Iacobini.
[484] - Iacobini; N. Costin; Bethlen, t. III, p. 625; D'Ambry p. 823.
[485] - Iacobini; Walther; Bethlen, p. 626; Istvanfi, p. 415, D'Ambry, p. 823.
[486] - Campana, Historia, p. 904.
[487] - Iacobini; D'Ambry; p. 824; Herrera, p. 575.
[488] - Tomasi, p. 23.
[489] - Campana, Historia, p. 904.
[490] - Istvanfi, p. 415; Herrera, p. 575. Alţii spun că garnizoana castelului eranumai de 700 inşi; alţii încă o scad la600 numai.
[491] - Iacobini.
[492] - Walther; Iacobini; D'Ambry, p. 824.
[493] - Guerrin, p. 182; Spontoni, p. 40; Iacobini; Istvanfi, p. 415; Bethlen, p.626.
[494] - Istvanfi, p. 415; Spontoni, p. 40; Tomasi, p. 23; Campana; De Thou, p.545; Ortelius, p. 294.
[495] - Istvanfi, p. 415.
[496] - De Thou, t. XII, p. 545; Herrera, p. 576; Campana, p. 904.
[497] - Tomasi, p. 23; Spontoni, p. 40.
[498] - Guerrin, p. 174; Dantiscani, p. 122.
[499] - Campana, p. 904.
[500] - Campana, Historia, p. 904; De Thou, t. XII, p. 545.
[501] - Herrera, p. 576; Campana, p. 904; De Thou, t. XII, p. 546.
[502] - De Thou, p. 546.
[503] - Frachetta, p. 23.
[504] - Herrera, p. 576; De Thou, p. 546
[505] - Guerrin, p. 173.
[506] - Campana, p. 904.
[507] - Guerrin, p. 173; Dantiscani, p. 122.
[508] - Guerrin, p. 174; Dantiscani, p. 122.
[509] - Campana, Historia, p. 905.
[510] - Ibid.
[511] - De Thou, p. 546; Campana, Historia, p. 905.
[512] - Campana, p. 905.
[513] - Ibid. Se deosibise şi se vestise atunci în războiul Ungariei generalii şiostaşii italieni, mai presus decât toateoştile celorlalte neamuri.
[514] - Tomasi, p. 23; Spontoni, p. 40; Campana, p. 905.
[515] - Walther.
[516] - Guerrin, p. 174; Dantiscani, p. 122.
[517] - De Thou, p. 546. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul
[518] - Guerrin, p. 174; Dantiscani, p. 122.
[519] - De Thou, p. 546; Campana, p. 905.
[520] - Campana, p. 905.
[521] - De Thou, p. 546; Campana, p. 905.
[522] - Spontoni, p. 40; Tomasi, p. 23; Campana, p. 905.
[523] - Tomasi, p. 23; Campana.
[524] - De Thou, p. 546; Guerrin, p. 174; Campana, p. 905.
[525] - Campana, p. 905.
[526] - Spontoni, p. 40.
[527] - Guerrin, p. 174; De Thou, p. 546.
[528] - Campana, p. 905; De Thou, p. 546
[529] - Cuerrin, p. 175; Campana, p. 905; Dantiscani, p. 124.
[530] - De Thou, p. 546; Hist. von den Empörungen, p. 78; Guerrin, p. 175;Dantiscani, p. 123; Campana, p. 906.
[531] - Walther; Istvanfi, p. 415.
[532] - Istvanfi, p. 415.
[533] - Guerrin, p. 175; Hist. von den Empörungen, p. 79; Dantiscani, p. 124.
[534] - D'Ambry, p. 823; Dantiscani, p. 124; Hist. von den Empörungen, p. 79;Ortelius, p. 294.
[535] - Istvanfi, p. 415.
[536] - Guerrin, p. 175; Herrera, p. 576; Dantiscani, p. 126; Ortelius, p. 295;Hist. von den Empörungen, p. 79.
[537] - Sacy, t. II, p. 131.
[538] - Spontoni, p. 41.
[539] - Frachetta, p. 23.
[540] - Iacobi Francus; Ortelius, p. 295; Hist. von der Empörungen, p. 79. Alţiiscad numărul tunurilor la 100 şi la 80.
[541] - Guerrin, p. 175; D'Ambry, p. 823; Iacobi Francus, p. 44; Hist. von den Empörungen, p. 79; Dantiscani,p. 124.
[542] - Tomasi, p. 23.
[543] - Istvanfi, p. 415, se exprimă în aceste cuvinte asupra lui Sinan: "Astfel Sinan, care înlăuntru şi dinafarăniciodată nu-şi plecase capul, a căruitrufie şi zădărnicie despreţuia pe toţiceilalţi, care, mândru de puterile sale,nesocotea pe ale celorlalţi şi gândea cătot trebuie a sluji capriţiilor şi ambiţieisale, izgonit din Ţara Românească peste Dunăre, fu cu dreptate pedepsit decutezarea şi nesocotinţa sa; şi Giurgiu,această cetate atât de tare, care de maimulte veacuri ţinea de turci, fu luatînaintea ochilor săi de un cap nou şide nişte oştiri adunate în pripă. Armata lui, zdrobită în cea mai mare parte,lipsită de toate bagajurile sale, se îndreptă spre Constantinopol, printr-o retragere ce semăna mult la fugă, în trupuri deosibite şi piţin numeroase."
[544] - Tomasi, p. 23.
[545] - Istvanfi, p. 415; Frachetta.
[546] - A cita textul original în notă aci. ă"Sinano Soldato agguerito e inveccehiato nell'armi non hebe assai di constanza per tollerare il disastro; e assuefattoalle vittorie, pareagli, che la fortuna vallesse, nell'eta sud decrepita abbandonarlo de suoi favori" - Sagredo, p. 496,î
[547] - Guerrin, p. 174; Seadedin; Naima; Dantiscani, p. 123; Hist. von denEmpörungen, p. 79.
[548] - Seadedin.
[549] - Istvanfi, p. 415.
[550] - Seadedin.
[551] - Seadedin.
[552] - Sagredo, p. 726.
[553] - Hammer, t. II, p. 281.
[554] - Sagredo, p. 726.
[555] - Selaniki; Hammer, t. II, p. 281.
[556] - Spontoni, p. 44.
[557] - Ibid.
[558] - Tomasi, p. 24; Guerrin, p. 176.
[559] - Spontoni, p. 44.
[560] - Guerrin, p. 176; Dantiscani, p. 125.
[561] - Iacobini; Istvanfi, p. 416; De Thou, p. 546, Walther; Tomasi, p. 24;Guerrin, p. 176.
[562] - D'Ambry, p. 824; De Thou, p. 547.
[563] - Spontoni, p. 41.
[564] - Guerrin, p. 184.
[565] - Walther; Montreux, p. 579.
[566] - Walther; Istvanfi, p. 416.
[587] - Walther; Cronica română, în Magazin, t. IV, p. 284.
[568] - Walther.
[569] - Istvanfi, p. 416.
[570] - Istvanfi, p. 416.
[571] - Guerrin, p. 183; Montreux, p. 585.
[572] - Ortelius, p. 285; Montreux, p. 583.
[573] - Montreux, p. 583.
[574] - D'Ossat, t. I, p. 226; Spontoni, p. 14.
[575] - Guerrin, p. 185; Dantiscani, p. 136.
[576] - Vezi Frachetta, Tarducci şi aţii.
[577] - Montreux, p. 587; Hist. von den Empörungen, p. 80.
[578] - Cronica română, în Magazin, t. I, p. 233.
[579] - Ibid. Istoría tNV BgacíaV , p. 266.
[580] - Fotino, t. II, p. 128.
[581] - Stavrinos: Kae stn BidÔnh dibhe m t óshn parrhsía Eet t nn eposcEnhseu, Ťlh O Boulgar ía; Cronica rcmână, în Magazin, t. I, p. 234.
[582] - "Stella loro orientale" (Spontoni, p. 171). CARTEA III

Cartea III: Servagiu (dechemvrie 1595 - aprilie 1599)

I
Am văzut că la propunerea ce împăratul Germaniei făcuse regelui Poloniei d-a intra în legătura creştină în contra turcilor, acesta îi răspunse într-un chip rece şi nehotărât, adăogând că trebuie a consulta dieta şi c-atunci îi va da răspuns. În 7 fevruarie 1595 se deschise dieta Republicei ăsicî Polonia la Cracovia. Papa trimisese acolo legaţii săi, pe Annibal de Capua, arhiepiscop al Neapolului, care împingea pe rege şi poloni a se alia cu împăratul şi cu toate popoarele creştine în contra duşmanului comun al creştinătăţii. Această treabă importantă se dezbătu cu multă înfocare. Regele era aplecat spre această unire şi acei ce ţineau de Curte sfătuia alianţa cu împăratul, în numele religiei ce o poruncea. Ceilalţi declară că nu e prudent d-a rupe o pace de 70 ani cu turcii şi a pune în primejdie mântuirea patriei lor, spre a face slujbă streinilor; că războiul va naşte multe rele, care anevoie se vor putea vindeca; [5]că, în lipsă de arme şi bani, trebuie mai întâi a aduce ţara într-o stare înfloritoare şi puternică. [6] Partizanii războiului propunea a pune un bir de un scudin de tot capul de ovrei, precum se făcuse la 1578, în războiul cu muscalii. [7] Ion Sarius Zamoisky, cancelarul regatului şi marele hatman al coroanei, [8] care avea mare înrâurire în dietă şi întorcea inima regelui cum voia, ura pe nemţi şi se lupta în contra lor, [9] sprijinind că ar fi cu primejdie a se amesteca în acel război şi adesea repetând vorbele regelui Ştefan Bathori: că republica polonă, câtă vreme va fi aliată cu turcii, va păstra toată mărirea sa. [10] Acestea se petrecură înainte de sosirea lui Stanislas Pavlovici, episcopul Olmützului, şi Venceslas Berka, soli din partea împăratului, şi Dimitrie Napradi, prepozitul Aradului, Nicolae Socol şi Mihai Kelemeşi, trimişi din partea dietei Ungariei, pe lânga care se uniră şi deputaţii lui Bathori, prinţului Transilvaniei, şi ai lui Mihai, domnul Ţării Româneşti, şi ai domnului Moldovei. Dieta se prelungise spre a aştepta sosirea acestor soli. Solii din partea electorului Brandeburgului, Ion Costitz şi Ion Benkendorf de Wardin, şi din partea electorului Saxoniei, Nicolae Reusner şi Christofor Brokendorf, sosiră asemenea în Cracovia pe la sfârşitul lui martie, spre a îndemna pe poloni a-şi uni puterile lor cu ale împăratului, spre a apăra o cauză aşa de dreaptă. Legatul papei, Malaspina, îsi îndoise obicinuita sa activitate. Îl vedeau alergând mereu în toate părţile, când la rege în audienţă particulară cu solii, când la cei mai de căpetenie nobili şi la senatori, ce vizita îndeosebi, împingându-i, îndemnându-i, ameninţându-i, silindu-i pe toţi a nu sta de lături din această cruciadă în contra păgânilor. Dar toate aceste căzură înaintea urei ce Zamoisky avea pentru nemţi şi aplecării ce avea pentru pacea cu turcii. Şi cu toate că, spre a nu descuraja pe soli şi a le lăsa nădejdea putinţei unei învoieli, se numise o comisie din senat spre a cerceta condiţiile tratatului propus de împărat , dar nu se încheie nimic, trăgând la vreme, până când sosirea unui ceauş turc, cu scrisori din partea sultanului către rege şi din partea lui Ferhat-Paşa către senat, cerând de la poloni păstrarea păcii, primind un răspuns favoritor, [16] toate nădejdile solilor se curmară şi ei fură siliţi a se întoarce la locul lor fără nici o ispravă.

II
În vreme ce Sinan-Paşa se apropia de Dunăre ca să năvălească peste ţările române şi se vestise că şi tătarii are sa năvălească în Moldova în ajutorul turcilor, Răzvan-Vodă, văzându-şi ţara slăbită de atâtea nevoi a războaielor, a domnilor tirani şi risipitori de ţară, ce încercase (toată Ţara de Jos pustiită, locuitorii descurajaţi şi risipiţi fugând înspăimântaţi de sila ce le făcea, d-a fi războinici şi d-a-şi apăra vetrele, boierii, în capul cărora se afla unul numit Nedelcu, om cu mare autoritate, desperând de mântuirea ţării lor, trăgându-se de dânsul şi năzuind în ajutoare streine), fu silit a se adresa la poloni, cerând alianţă şi ajutor împotriva păgânilor. [17] Răspunsul ce dobândi fu că, de vreme ce nu e în stare a-şi apăra ţara, să se lepede de alianţa cu creştinii şi să se supuie mai bine turcilor. [18] Astfel, strâmtorat din toate părţile, Răzvan-Vodă, pe care Sigismund Bathori îl chemă într-ajutor, văzând că singur nu îşi va putea apăra ţara, atunci, la nevoie de a veni tătarii, hotărî a se duce în tabăra lui Bathori, în contra lui Sinan. De aceea, luându-şi soţia şi încărcându-şi avuţiile în care, cu oastea ce avea, luă calea Transilvaniei. [19]
Îndată ce se află în Polonia de plecarea lui Răzvan, marele hatman al Poloniei, Zamoisky, care se afla nu departe de graniţă, [20] hotarî a se folosi de războiu dintre români şi transilveni cu turcii, spre a cuprinde Ţara Moldovei, ramasă fără stăpân, a o smulge de supt influenţa prinţului Transilvaniei şi a împăratului Germaniei şi a aşeza în acea ţară vechile pretenţii de supremaţie ale Poloniei. Aceste pretenţii că Moldova ar fi fost vrodată un feud al Poloniei era. Pentru aceea luând de pretext că, de vreme ce se aude că tătarii au trecut Boristenul şi se apropie de Moldova pe drumul numit Negru, apoi această apropiere a tătarilor putând aduce vătămare provinţiilor polone mărginaşe, cum Pocuţia, Rutenia şi Podolia, e nevoie ca el să ia poziţie în Moldova, spre asigurarea Poloniei. Având puţine oştiri pe lângă dânsul, el se adresă la cazaci, chemându-i în ajutor, dar aceştia, supăraţi căci Zamoisky le refuzase d-a le plăti leafă şi le declarase că, de vor supăra sau jefui vrun oraş turcesc, îi va privi ca duşmani ai Poloniei, în loc d-a-i veni într-ajutor, năvăliră în Polonia şi deteră în jaf provinţiile Volinia şi Podolia. Trimişii lui Zamoisky către rege, cerându-i ce să facă, îi aduseră acest răspuns: "Poartă-te după împrejurări!" Hatmanul, fără a aştepta o hotărâre lămurită din partea regelui, îşi urmă planul său. Spre a se descărca oarecum de răspunderea ce putea să cază asupră-i, el convocă un sfat ostăşesc, în care pofti pe toţi senatorii din tabără şi din vecinătate şi îi făcu să primească hotărârea lui. Spre a nu pica în vrăjmăşie cu turcii prin această demonstraţie, trimise un sol la Sinan-Paşa cu declaraţie că Polonia, fiind legată de veacuri d-o prietenie strânsă cu Poarta otomană, doreşte a o păstra nesiluită; că această prietenie nu s-a clătit prin năvălirea de curând a tătarilor în Polonia; că intrarea ce fac polonii acum în Moldova ţinteşte numai a pune supt ocrotire hotarele poloneze în contra tătarilor ce se apropie de dânsele; că organizaţia ce are să ia Moldova nu va fi împotrivitoare drepturilor Porţii, ci, din contra, această ţară va rămânea ca şi mai nainte o mijlocitoare între Turcia şi Polonia, punând astfel distanţă între hotarele lor, depărtând orice pricină de război şi chezăşuind prieteşugul acestor două naţii.

III
La 27 august, la facerea zilei, Zamoisky porunci să zică trâmbiţele şi trecu însuşi, cu armia lui, Nistru, care era foarte scăzut atunci, prin trei locuri şi înot.
Armata polonă era veselă şi plină de încredere în generalul său. Îndată văzură cu bucurie că sosi şi Zotkiewsky cu rămăşiţa regimentelor Liovului. În Hotin, cetate a Moldovei pe marginea Poloniei, era numai o garnizoană de două sute unguri. [26] Îndată ce locuitorii aflară de plecarea lui Răzvan şi intrarea lui Zamoisky, temându-se d-a trage asupră-le răzbunarea polonilor sau a turcilor, prin silă şi ameninţări izbutiră a scoate din această cetate garnizoana şi a-i deschide cale spre a trece în Transilvania. Zamoisky atunci puse în cetate garnizoana polonă şi comandant pe comitele Beltzan. [27] O deputaţie numeroasă de locuitori cerând protecţia regelui Poloniei, numai să-i scape să nu cază în mâinile turcilor, boierii ce însoţiseră pe Zamoisky din Polonia îi indemnă a cere un domn. [28] Între candidaţii ce se arătă era un grec oarecare ce ţinea pe fata unui fost domn, Alexandru Bogdan, şi trăise în Polonia; dar acesta fu depărtat, căci moldovenii ura pe greci şi pe domnii streini. [29] Ceilalţi candidaţi fură Luca Stroici, logofăt mare, şi vornicul Ieremia Movilă, ce se afla în tabăra lui Zamoisky. Ei emigraseră din Moldova cu Petru-Vodă Şchiopul, la 1591, când acesta preferă a se lepăda mai bine de domnie decât a mări haraciul ţării, după cum cerea turcii. [30] În vremea petrecerei lor în Polonia, pentru dragostea ce arătară către acea ţară şi slujbele ce făcuseră, ei dobândiseră titlu de nobleţe în Polonia. Ieremia, prin bogăţiile şi moşiile sale şi prin alianţele sale cu cele mai însemnate familii polone, fu mai favorizat şi Zamoisky de sineşi îl numi domn, cu aceste condiţii: ca el să trimiţă o deputaţie la regele Poloniei ca să-l roage ca să primească pe Moldova supt ocrotire şi ca un feud al regatului Poloniei; că el se va bucura de Ţara Moldovei socotindu-se cu titlu şi rangul de palatin al Poloniei; că, întâmplându-se cumva ca creştinii să biruie pe turci, atunci Moldova va rămânea supusă singur numai Poloniei; iar dacă pacea cu Poarta se va păstra, Ieremia va cârmui ţara după cum au cârmuit-o şi cei mai dinainte domni, păstrând, în orice caz, credinţă regelui Poloniei. Movilă primi aceste condiţii şi, întărindu-le prin jurământ, trimise solie regelui.
Familia Movileştilor, care acum pentru pieirea Moldovei se urcase pe scena politică, începu a se face cunoscută din vremea lui ŞtefanVodă cel Mare. Când acest viteaz domn merse de întâmpină la Schee, pe Siret, pe Hroiot, ungurul ce năvălise în ţară, îi căzu calul ucis în bătaie. Atunci un Purice-aprodul dete calul lui domnului său; iar Ştefan-Vodă nu putea încăleca în grabă, fiind om mic, şi îi zise Purice-aprodul: "Doamne, eu mă voi face o moviliţă şi vino de te suie pe mine şi încalecă". Şi suindu-să pe dânsul, Ştefan-Vodă a încălecat pre cal, zicându-i: "Sărace Purice, de-oi scapa eu şi tu, atunci ţi-i schimba numele din Purice, Movilă!". Şi vrând Dumnezeu şi izbutind în bătaie Ştefan-Vodă, şi scăpând şi el şi aprodul, îl făcu boier armaş mare şi dintru acest Purice să trase neamul Movileştilor.
În vremea aceea sosi la Hotin Ambrosie Casquida, din partea lui Sigismund, prinţul Transilvaniei, cu scrisori către Zamoisky, prin care îl poftea să lase Moldova, că e a lui, şi îi anunţa că Sinan trecuse Dunărea cu mari oştiri, adăogând ca să se unească împotriva vrăjmaşilor comuni şi să oprească năvălirea tătarilor. Zamoisky răspunse că moldovenii sunt foarte întărâtaţi asupra lui Răzvan, pentru care aleseseră ei alt domn; că el nu poate singur a vorbi despre alianţă şi că trebuie a se întelege într-aceasta cu regele.
Zamoisky, intrând în grijă de venirea tătarilor, începu a căuta o poziţie bună, în care, la nevoie, să se poată apăra cu oastea sa, ce spun că era numai de zece mii, împotriva norilor de tătari, şi, pogorându-se la vale, găsi un loc cum dorea şi îşi aşeză tabăra între râul Prutului şi râul Iasa (Jijia), încunjurând-o, după obiceiul polonez, cu o îngrădire de care. Ambele râuri nu numai că apăra tabăra, dar încă slujea spre a transporta mai lesne bucatele. [36] După ce sfârşi de a-şi întocmi tabăra, Zamoisky îşi lepădă veşmintele sale de hatman, se îmbrăcă ca un simplu soldat şi intră pe ascuns în Iaşi, vrând să vază cu ochii dacă castelul acestui oraş poate a se întări în grabă; dar găsi oraşul stricat şi ars de curând de cazaci, după cum am văzut, şi înfăţişând o tristă privelişte de grămezi înnegrite. Castelul numai sta în picioare, zidit fiind de piatră tare, precum şi trei biserici greceşti, una armenească şi alta catolică, toate de piatră, şi zidirea băilor d-o arhitectură orientală minunat de frumoasă. Zamoisky se încredinţă îndată că acest oraş, fiind cu totul sfărâmat, nu se poate întări într-o vreme scurtă şi fără mari cheltuieli. Dar fiindcă Iaşii era capitala ţării, Zamoisky vru să ducă acolo pe noul domn şi să-l puie în scaun cu multă solenitate; el porunci la trei regimente de gvardie d-a însoţi pe domn la intrarea lui în oraş. Când bieţii locuitori văzu pe noul domn în capul unei cavalcade măreţe intrând în oraş, ieşiră din mijlocul ruinelor şi din găurile unde stau ascunşi până atunci şi îl întâmpinară, ocolindu-l cu strigări de bucurie şi, după obiceiul locului, aruncându-i roade îmbielşugate, cum spicuri de grâu şi struguri. Când se apropie domnul de biserica cea mare (mitropolia), care era supt palat, îl întâmpină vlădica în capul clirosului său, purtând cruci şi icoane, şi îl duse în altar, unde, sfârşindu-se ungerea obicinuită, îl urcă pe scaunul domnesc din biserică. După ce se sfârşi rugăciunea, ieşind de acolo, merse la palat, unde Zamoisky, luându-l de mână, îl duse la tron, pe care şăzu ca un prinţ suveran; iar Zamoisky îi adresă aceste cuvinte: "Prinţe! Armele poloneze te-au pus pe acest tron, aceleaşi arme, pe cât Dumnezeu o va îngădui, te vor ocroti şi te vor apăra. Te-ai făcut vasal, nu ca odinioară, a unor tirani barbari, dar a unui rege peste un popol liber şi mărinimos. Fii-le dar credincios şi recunoscător în toate faptele tale." [37]

IV
Când sosi la Varşovia vestea că Zamoisky, de capul lul, fără împuternicirea regelui, intrase în Moldova, se turbură foarte mult duhurile şi se scorni multă larmă din partea celor ce îl ura. Mitropolitul L. Kankowski, vechiul primat, fu cel dintâi a cărui mânie izbucni în contra hatmanului. El adună îndată nobilimea marei Polonii şi trimise o scrisoare, în numele acestor dietine adunate, arătând mirarea lor cea mare ca un singur cetăţean să îndrăznească a intra în capul unei armii într-o ţară streină, şi aceasta fără învoirea staturilor generale. Într-aceeaşi vreme, se afla la curtea Poloniei arhiducesa (Maria?), muma reginei, care, după ce vizitase pe cealaltă fiică, princesa Transilvaniei, sosise acum la Varşovia. Această arhiducesă, cu totul plecată la interesele împăratului şi ale prinţului Transilvaniei, se sili, prin fiica sa, ca să făcă pe rege ca să cheme înapoi pe Zamoisky. Regele însă, deşi turburat despre rezultatul unei aşa de îndrăzneţe întreprinderi, nu îndrăzni a displăcea lui Zamoisky şi partidei lui, cărora era dator tronul, şi lăsă această treabă în hotărârea senatului ce era să se adune. [38]
Dar hatmanul însuşi, în tabăra sa, era cuprins de temere şi se gândea cum va ieşi cu cinste din acest pas greu ce făcuse şi unde puse în primejdie armia şi răspunderea sa. El scrisese lui Sinan, precum şi sangiacului de la Tighina, că Polonia nu voieşte a rupe prietenia cu Poarta şi că ea doreşte numai să adăpostească de tătari hotarele sale din partea Moldovei. [39] El rugă încă pe Sinan d-a nu se împotrivi la înălţarea lui Movilă, făcută în folosul comun al turcilor şi polonilor, ci să-l sprijinească cu creditul său lângă sultanul, după făgăduielile noului voievod d-a plăti un tribut îndoit (50 mii lire, în loc de 25). [40]Dar trufaşul Sinan, ce se afla atunci în Valahia, plin încă de nădejde că va birui pe creştini, răspunse că cugetul stapânului său nu se învoieşte cu intrarea polonilor în Moldova, fiind destul de puternic spre a apăra ale sale; că sultanul dispozase de Moldova şi că n-are trebuinţă de armia polonă ca să pună în stăpânirea acestei ţări pe cela căruia a da-t-o. Un răspuns aşa de mândru băgă în multe griji pe Zamoisky. El se temu încă de ocazia ce da acum vrăjmăşiei duşmanilor săi din Polonia spre a-i face rău. În acest pas greu în care nesocotinţa sa îl aruncase, neavând cu sine decât 10 mii oameni, el căută a scăpa prin virtutea sa şi hotarî a se împotrivi bărbăteşte la armia nenumărată a tătarilor ce s-apropia.
Într-adevăr, Gherei, hanul Crâmului, avu acelaşi gând ca Zamoisky. El nu se prea grăbise a veni în ajutorul lui Sinan, după cum fusese poftit, dar socoti a se folosi de acele turburări spre a cuprinde Moldova şi a o împopula cu tătari. Pentru aceea se sculă împreună cu fratele său, Fede-Gherei, şi cu nepotul său şi totdeodată cumnatu-său, sangiacul Tighinei, şi plecase spre Moldova cu 70 mii tătari cu copiii şi nevestele lor, şi 2 mii ieniceri. [46] El pretindea că, după făgăduiala şi învoirea Porţii, el trebuie să stăpânească toată Moldova, afară de partea despre hotarul Poloniei, care se va stăpâni de nepotul său de soră, Adil-Gherei, [47] sangiacul Tighinei şi a Chiliei, [48]supt titlu de paşă. [49]Aceasta însă nu era adevărăatî că i s-ar fi îngăduit de Poartă, căci solii ce trimise el pentru aceasta la Poartă, după intrarea în Moldova, sosind după desăvârşita învingere a lui Sinan, se întoarseră fără nici un răspuns din partea sultanului. [50]

V
În 9/19 octomvrie, Zamoisky, aşteptând venirea tătarilor, şi-a mutat tabăra din acel loc şi, trecând cu armia Prutul, din partea de unde se aştepta tătarii, se aseză la Ţuţora, în nişte câmpii întinse udate de două părţi de cotitura apei, şi îşi întări tabăra cu valuri şi şanţuri adânci din parţile cele două deschise, făcând tăbii de pământ ca nişte turnuri şi alte întăriri, departe de tabără de o lovitură de tun, unde puse balimezurile, lăsând taberei patru porţi înzestrate cu tunuri. În 10/20 octomvrie, avanposturile polone întâmpinară pe avangarda tătărească şi, încăierându-se puţin la luptă, luară câţiva prinşi, pe care îi aduseră lui Zamoisky. Chiar în ziua aceea, hanul înştiinţă pe hatmanul că va sosi a doua zi cu oastea lui. Zamoisky chemă îndată pe polcovnicii cei mai deprinşi la război în cortul lui şi le spuse că în ziua dintâi voieşte a se feri d-a izbi pe duşman, ţiindu-se în defensivă şi hărţuind numai pe duşman adesea cu cete mici, până să apuce oştile a se obicinui cu acei nori de tătari şi a se îmbărbăta, după obicei. A doua zi, în 11/21, hanul, după făgăduială, se apropie de tabăra poloneză şi Vlanicki, în capul brigadei sale, zbură întru întâmpinarea lui. În această luptă, carabinierii poloni trântiră de pe cal vro câţiva tătari, iar Turecki, un ofiţer polon, fu prins de duşman. Coloanele tătăreşti începură atunci a urma una după alta şi, după obiceiul acelui neam, călăreţii răspândiţi în câmpie căuta a se bate îndeosebi. Sangiacul începu a puşcări cu vro 500 ieniceri, cu carabinele lor cele lungi ce duce gloanţele atât de departe, încât uciseră şi calul pe care se afla călare Zamoisky, la poarta taberei. Hanul, văzând că polonii se ţin bine şi că răniră mulţi din ai săi, porunceşte fratelui său, Fede-Gherei, să treacă Prutul pe de la vale cu două corpuri de armie din cele mai viteze. Într-aceeaşi vreme, din partea polonilor porniră câteva regimente întru întâmpinarea sa. Hanul, văzând aceasta, mai porneşte coloane nouă, care să atace pe poloni în flanc şi să-i arunce în Prut. Zamoisky, văzând aceste manevre, îşi găteşte armata, porunceşte de deschide porţile taberei şi, scoţând înainte din toate părţile pe carabinieri, [56] atât poloni cât şi unguri, [57] salută pe barbari cu atâtea gloanţe, încât doboară o mare parte la pământ şi sileşte pe ceilalţi a se retrage. [58] Fede-Gherei se şi trase în grabă, pierzând mulţi din ai săi. Atunci sangiacul trimise o trompetă şi ceru a parlamenta; se numiră spre acest sfârşit parlamentari din ambele părţi războitoare, dar noaptea opri orice înţelegere şi lucrare. A doua zi, hanul şi sangiacul, sau spre a speria pe poloni arătând îndrăzneala lor, sau că vrură să-şi schimbe poziţia din lipsa păşunei, puseră de defilă în coaste toate trupele lor înaintea taberei polone. Norii nenumăraţi a acestor oarde ascunsese plăcuta vedere a frumoaselor livezi, verdeaţa nu se mai vedea, ci în toate părţile numai o gloată îndesită de oameni şi de cai; cei mai vechi dintre războinicii leşi nu-şi aducea aminte să fi văzut vreodată o armie aşa numeroasă. [59] Zamoisky se temu ca tătarii să nu vroiască a trece Prutul şi a merge spre Iaşi; de aceea, poruncind a puşcări cu tunurile defileaoa duşmanului, totdeodată porneşte o seamă de oşti cu artilerie ca, în întâmplare când tătarii vor apuca spre Iaşi, să arză podul de pe Prut cu ghiulele aprinse. [60] Dar hanul nu vroia a merge spre Ieşi, ci numai se silea a scoate pe leşi din tabără în câmpie, unde credea că lesne îi va birui; căci tătarii, obicinuiţi a se bate în câmpie şi călare, nu vroiră a se lupta pe gios şi a ataca fortificaţiile. Astfel şi unii şi alţii, neputând a se vătăma, veniră la nevoia a căuta a se înţelege. Sangiacul ceru din nou a parlamenta. Tunurile tăcură şi se deschise conferinţele între capii poloni şi capii tătarilor.

VI
Poziţia lui Zamoisky într-adevrr ajunsese foarte primejdioasă; departe de ţara sa, fără nădejde de ajutor, fără bucate, împresurat de o parte de o gloată de tătari, de dincolo din partea Ţării Româneşti, având temere ca să nu fie izbit de turcii de la Brăila, el se temea încă ca nu cumva tătarii, lăsându-l în tabără, să ia calea Poloniei, spre a o pustii în lipsa lui şi pe când ei nu i-ar putea goni în urmă în acele locuri deschise, cu artileria şi călărimea grea, nişte cete aşa de uşoare şi sprintene ca ale tătarilor.
Ieremia Movilă, văzând primejdia în care se afla polonii, nu dormise în vremea acestor zile de bătaie, ci veghie spre a-i mântui pe ei şi pe sine. [65]sate ce până astăzi se numesc Hăneşti şi legându-se a-i da tot anul miere supt numirea de Baltzî Paşaliki şi altele, şi astfel se apropiară tătarii de învoire cu polonii, cum am văzut, şi dându-şi zăloage din ambe părţi, începură a trata. [66] Condiţiile păcii, după cronicarii poloni, fură aceste: 1. Ca sangiacul să depună dignitatea sa de paşă a Moldovei; 2. Ieremia Movilă, pe care îl vor locuitorii, să fie păstrat de domn; 3. Armiile tătărească şi turcească să se întoarcă tot pe unde au venit şi în trei zile să iasă din Moldova, fără a face nici o nedreptate; 4. Prinşii de război să se întoarcă de la unii la alţii, fără nici o răscumpărare; 5. Hatmanul să tragă graţia regelui, hanului şi sangiacului pentru cele făcute de dânsu; 6. Aceştia făgăduiesc şi se îndatorează că sultanul va trimite steagul şi tuiurile de domn cu hatişerif lui Ieremia; 7. Hanul să trimită o ambasadă regelui Poloniei. [67] Acest tratat pe care cronicarii poloni l-au numit glorios (chwalebne przymierz), observează tare bine un învăţat polon, dl Senkowski, nu arată în ce stă această pretinsă glorie. Mai întâi că condiţia dintâi, prin care sangiacul depune demnitatea ce îşi arogase de paşă al Moldovei, este o absurditate şi un joc al tătarilor cu Zamoisky, de vreme ce el cu aceasta nu pierdea nimic, n-avea nici un drept asupra Moldovei, căci divanul nu vroise a primi cererea lui şi lăsă pe trimişii hanului a pleca fără nici un rezultat.
"Primirea unei asemenea condiţii din partea lui Zamoisky, zice dl Senkowski, dovedeşte numai că în tabăra polonă nu se ştia nimic lămurit şi că toate se făcea pipăind prin întuneric." [68] Afară de acestea, cronicarii poloni, pentru gloria lui Zamoisky, nota aceste condiţii: 1. Că Ieremia nu numai că se recunoaşte tributar al turcilor, mărind tributul, dar încă se recunoaşte tributar către hanul şi împarte pământul Moldovei, dându-i satele de care s-a vorbit; 2. Că oştirile polone să iasă şi să nu mai intre în Moldova; şi al 3-lea, că regele Poloniei să trimită un sol la împărăţie spre întărirea prieteşugului între ambele puteri; [69] 4. Că polonezii să-şi unească puterile cu tătarii împotriva cazacilor de la Nistru, ce făcea război turcilor şi tătarilor şi nu mai trimitea acestora darurile obicinuite. [70] Afară d-aceasta, cronicarii poloni mai uită, zice dl Senkowski, "că Zamoisky dedese asigurare deosebită tătarilor că donaţia ce li se făcuse supt regele Ştefan I (1578), ce stă în zece mii galbeni şi un număr oarecare de blăni de jder şi samur, să li se plătească d-aci înainte pe tot anul. Istoricul Naima-Efendi, vol. I. p. 338, pomeneşte lămurit despre aceasta şi această singură împrejurare e de ajuns spre a tălmăci grabnica bunăvoinţă cu care tătarii încheiară acest tratat. L-această naţie a tătarilor, pricina sultanului era cu totul deosebită d-a lor. În toate războaiele hanii n-au vânat decât folosul lor şi d-acilea vine că ei era gata a încheia un tratat de pace, îndată ce duşmanul lor le da un câştig mare" etc. "Celelalte condiţii ale acestui pretins tratat sunt obicinuite şi asemenea tuturor celor ce s-a făcut în toate tratatele glorioase sau nenorocite cu turcii şi cu oardele Crâmeei. Astfel, reducând acest tratat la dreapta lui valoare, vedem că strălucirea lui şi calificaţia ce îi dau cronicarii de tratat glorios piere în faţa nepărtinirei şi a criticei sanătoase."
După iscălirea condiţiilor tratatului, Zamoisky dărui sangiacului o haină de mătase cusută cu aur şi lui Ahmet-Aga o cupă de aur. Hanul dărui asemenea pe zăloagele poloni ce era la dânsul cu haine de mătase aurită şi a doua zi se trase cu oştirea sa, îndreptându-se către Crâm. Zamoisky plecă asemenea spre a se întoarce în Polonia, lăsând în leafă lui Ieremia, după cererea lui, trei mii ostaşi poloni, supt comanda lui Ioan Potocki, starostele Cameniţii, şi lui Stanislas Chanski. Ieremia însuşi se duse de se aşeză în scaun în Suceava. Hanul, pân-a nu se depărta, scrisese regelui Poloniei trimiţându-i o ambasadă, prin care îi cerea să întărească pacea încheiată cu hatmanul Zamoisky, adăogând că, de nu vor pedepsi polonii pe cazaci, apoi va rupe negoţiaţiile şi va reîncepe războiu. Trimisul tătăaruluiî dărui regelui un cal şi o săgeată din partea hanului. Regele scrise hanului şi, dăruind solului o frumoasă blană de cacom, îl porni înapoi. [76] "Toate acestea, spune un analist contemporan, nu fu decât o umbră de pace într-un soare ce roşea de războaie. [77]

VII
Sigismund Bathori umpluse Europa de plângerile sale în contra polonilor, pentru faptele lor în Moldova. El îi acuza cu cuvânt că au intrat într-această ţară fără nici un drept, fără a fi provocaţi, ca s-o smulgă de supt ascultarea sa şi s-o readucă iar supt jugul turcilor, de care se mântuise cu atâtea jertfe. Împăratul şi papa, la care se plânsese scriindu-le îndeosebi, trimiseră îndată soli şi scriseră în pricina aceasta regelui Poloniei.
Împăratul scrise în 30 octomvrie şi rugă pe rege ca să strice tratatul făcut cu păgânii în contra prinţului Transilvaniei şi să lase Moldova în stăpânirea lui Răzvan. [78]la regele Poloniei, într-un chip foarte aspru, o scrisoare pe care acesta o primi în dechemvrie. "Cu condei de durere, începe el, vă scriu că cele făcute în Moldova crud m-au întristat." Îi împută apoi că în loc d-a asculta rugăciunile ce mereu i-a făcut de a se uni cu creştinii în contra turcilor; ăsicî că nădăjduia că, cel puţin, dacă consideraţii particulare îl oprea d-a se declara pe faţă împotriva turcilor şi a le face război, încai nu va aduce stavili şi opoziţie scopurilor prinţilor federaţi şi nu va turbura cursul fericit a armelor lor, după cum lămurit o făgăduise atât către dânsul, cât şi către împărat şi Sigismund; că cu fapta lui a întărit pe turci în puterile şi nădejdile lor şi a slăbit pe creştini. "Toţi te învinovăţesc, zice papa, că te-ai confederat cu turcul şi tătarul împotriva prinţilor federaţi şi mai cu seamă împotriva preaiubitului nostru fiu Sigismund, prinţul Transilvaniei, căci, spre a-l vătăma, ai numit alt domn în Moldova, făgăduind a-l apăra cu ajutorul turcilor şi tătarilor." Această faptă papa o califica de nevrednică şi încheie propunând arbitrajul său pentru diferentul dintre regele Poloniei şi cumnatul său, prinţul Transilvaniei, "ca să stârpească dintre dânşii toate rădăcinile amare de prigonire şi vrăjbi, să le smulgă şi să le arunce în foc". [79]
Mult mai aspră fu scrisoarea ce papa adresă, tot în acea zi, către Zamoisky: "Fapta ta din Moldavia va trage defăimarea şi hula tuturor oamenilor cinstiţi care trăiesc astăzi şi care vor fi în viitorime. Ce prieten al binelui public, ce om înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu nu va tângui că chiar în acel moment când se făcea turcilor, aceşti duşmani vecinici şi neîmblânziţi a creştinilor, un război sfânt şi trebuincios pentru mântuirea şi libertatea poporului creştin şi apărarea credinţei, atunci când, ocrotiţi într-un chip minunat de mâna lui Dumnezeu, dobândiră izbânzi astfel încât nici n-am văzut, nici n-am auzit altele asemenea, nici în anii aceştia, nici în veacurile trecute, cine, zic, nu va tângui că chiar în acel minut când să nădăjduia atâta izbândă, se făcu în Moldova tot ce putu uşura şi întări pe duşmanii crucei şi a lui Hristos şi dimpotrivă se opri şi se slăbi în cursul biruinţelor lor apărătorii credinţei, se turbură rezultatul războiului şi ăseî puse tot în primejdie etc." [80] Îl ameninţă apoi pentru relele poveţi ce da regelui şi pentru această "crimă şi scandal împotriva creştinătăţii." Papa scrise asemenea cardinalului Bathori, mustrându-l părinteşte pentru că aţâţă pe poloni în contra vărului său, prinţul Transilvaniei, şi poruncindu-i să vie la Roma. [82]Mihai-Vv. trimise şi el atunci o ambasadă la regele Poloniei, care sosi la Cracovia şi în 14 noiemvrie 1595 fură primiţi în audienţă de rege. Istoricii tac despre misia acestei deputaţii, dar se dau cu socoteală că ea privea tot în pricina Moldovei.

VIII
Viteazul Răzvan nu aşteptă să vază isprava acestor trataţii, de la care puţin se nădăjduia, şi hotărî cu armele în mână a-şi redobândi tronul ce i se răpise. Cu puţinul ajutor ce luase de la Sigismund Bathori, el purcese spre Moldova, la 27 noiemvrie, trecu munţii Oituzului ce despart Ţara Secuiască de Moldova, în 29 noiemvrie 1595, şi, aflând veşti despre starea duşmanului, văzându-se mai slab cu numărul, trimise îndată la Bathori cerând un adaos de oaste şi mai cu seamă un mai mare numar de călăreţi; dar pân-a nu sosi aceştia la hotarele Moldaviei, Ieremia-Vodă cu polonii se grăbesc a izbi pe Răzvan. Oştirea polonă se afla răspândită în deosebite staţii în ţară, când deodată Chanski, care se afla pus de Potocki cu despărţirea lui în garnizoană la Suceava, înştiinţă pe Potocki că Răzvan se apropie în grabă şi drept spre Suceava în capul unei numeroase oşti. [86] Ieremia îndată adună oştire de ţară cât putu [87] şi porunci lui Potocki de adună în grabă regimentele sale, şi grăbi de se uni cu ceata lui Chanski, d-abia cu două ceasuri înaintea bătăii. [88]Era într-o duminică, 5 dechemvrie, cănd Răzvan sosi aproape de Suceava. [89] Oastea lui se alcătuia de patru mii pedestraşi, cea mai mare parte vechii săi ostaşi, cu puţini ce înrolase de curând şi apoi secuii ce îl însoţiseră din porunca prinţului Bathori, şi o mie călăreţi armaţi cu lance, tot d-ai prinţului Transilvaniei. [90] Armia lui RăzvanVodă înainta pe dealuri prin nişte locuri mai nalte decât acela unde se afla oastea împrotivnică, astfel încât ea se vedea mai lesne de către aceasta. El îşi întocmi rânduiala bătăliei astfel: la stânga sa, care era apărată prin care şi tot aparatul de război, era cinci sute călăreţi; la dreapta, care era apărată de un zid, ce începea de la şanţurile taberei şi se întindea mult departe până la tabăra polonă, era asemenea călărime; în centru, două batalioane pedestrime, după care urma alte zece pe urmă, rămăşiţa de călărime şi pedestrime, ca o rezervă. În toate părţile se vedea steaguri fluturând; steagul călărimei era cel mai împodobit; el purta o frumoasă inscripţie care spunea că Moldova s-a dat lui Răzvan de Transilvania.
Ieremia-Vodă ieşise înainte la satul Areni, unde îşi aşezase oştile sale, iar pe oştirea polonă o rândui la Schei, despre câmpie, şi sta ea la pază de supt un mal care e d-alături şi aproape de drumul Băii. Rânduiala ei era în coloane treptate astfel: înainte sta ca avangardă, în lipsă de călărime uşoară, 100 moldoveni; după dânşii venea două batalioane a lui Stanislas Minski şi Nicolae Zobrzydowski; era aşezate puţin mai la dreapta, din pricină că poziţia era mai bună şi spre a fi ferite de vânt, astfel ăcăî batalioanele lui Tworzanski şi Milewski, ce se afla la stânga, era puţin mai nainte decât dânsele, dar mai nainte încă se afla batalionul lui Zavrowski, ce nu se vedea de celelalte, fiind ascuns de fortificaţii; la centru era Porycki, cu regimentul său, având de reazăm trupele lui Potocki, comandantul Cameniţei, a fratelui său Ştefan, şi la stânga pe al treilea frate, Iacob; după dânşii, tot la mijloc, venea apoi o trupă de puşcaşi a lui Ioan Tomas Drohojewski, şi lângă dânsa pedestrimea, supt comanda lui Albert Vitoslawski şi Andrei Klopocki. La stânga, împrejurul zidului de care am pomenit mai sus, se aşezase nişte tunuri mari şi altele de câmpie, care ameninţau dreapta lui Răzvan şi ocroteau pedestrimea moldovenească şi pe cazaci.
Pân-a nu se apropia oştile de bătaia puştilor, polonii descărcară de două ori tunurile în oştirea lui Răzvan; una dintr-însele răsturnă pe Valentin Gheghe, unul din capii pedestrimei lui Răzvan.

IX
Ieremia era la biserică, ascultând liturghia, când avangarda lui Răzvan se apropie de oştile ţării; şi când ieşi Ieremia de la biserică, îndată se încăierară moldovenii lui Răzvan cu ai lui Ieremia. Lupta între ambele aceste oşti nu ţinu mult, căci urând, se vede, a-şi vărsa sângele frate cu frate, şi unele şi altele se traseră din luptă.
Polonii atunci, din dealul de unde era despre Schei, se repeziră asupra secuilor. [96] Zobrzydowski cu trupa sa şi a lui Chanski, căci acesta se afla atunci lângă Potocki, şi Christofor Broniewski se azvârlă peste dreapta lui Răzvan; mais Zobrzydowsky, cu toată bărbăţia ce arătă, rănindu-se la obraz şi la braţ, nu putea sprijini izbirea lui Răzvan şi ar fi pierit cu oastea sa, de nu grăbea Potocki a-i veni într-ajutor. Într-aceeaşi vreme, Porycki, cu infanteria şi cu puşcaşii lui Viersbowski, izbeşte centrul lui Răzvan, în vreme ce batalioanele lui Tworzanski şi Milewski se azvârlă asupra dreptei, în ajutor lui Zobrzydowski. Toate izbirile împreunate ale acestor cete sfarmă rândurile secuilor, care se trag înapoi puţin şi astfel polonii pătrund în tabără. [97] Răzvan-Vodă, care cu toate că se văzuse mai slab mult cu numărul şi cu valoarea oştilor de duşman, nu numai că nu se ferise de bătaie, dar o căutase cu bărbăţie, [98] se afla atunci lângă infanteria sa; el se credea apărat de cavalerie, când aceasta, deodată, părăsind tunurile, o ia la fugă. În zadar Răzvan omorî cu mâna lui mai mulţi, ca să-i întoarcă înapoi; silinţele lui fură zadarnice. Polonii cuprinseră tunurile. [99] Secuii, văzând fuga călărimei, întoarseră şi ei spatele. [100] Răzvan, părăsit de oştire, rămânând numai cu puţini din ai săi, se luptă multă vreme încă cu cel ămaiî mare curaj ce putu; doi cai fură ucişi supt dânsul, el sări pe un al treilea cu multă sprintenie şi izbea de moarte pe toţi câţi întâmpina paloşul său. "Ce mai viteaz!" striga, minunându-se de atâta curaj, atât ai lui, cât şi duşmanii ce-l vedeau. Dar, în sfârşit, părăsit de ai săi şi de noroc, văzându-şi toată tabăra cuprinsă, oştirea rezleţită fugind în toate părţile, cu inima sfâşiată de durere, el se lăsă a se trage de puţinii credincioşi rămaşi pe lângă el, care vrea a-i mântui; ei o luară cam spre stânga şi se înfundară în păduri. Polonii lăsară regimentele lui Drohojewski în tabără şi toate celelalte se luară a goni pe ostaşii lui Răzvan. Aceştia fugind răspândiţi şi rătăcind în voia întâmplării prin munţi şi prin păduri, cei mai mulţi căzură în mâinile duşmanilor. [106] Foarte puţini fură aceia ce putură ajunge a trece munţii în Transilvania. [107] Ei cuprinseră o mare pradă, câteva tunuri de câmpie, toate stindardele şi toată averea ce Răzvan dobândise de la Aron-Vodă, şi prada dobândită de la turci la Târgovişte şi Giurgiu. [108]

X
Sărmanul Răzvan, după ce rătăci multă vreme cu soţii săi, ajunse spre seară într-un sătuleţ, unde se adăposti puţin, schimbându-şi şi hainele, şi se depărtă supt ocrotirea nopţii. Îndată sosi în sat nişte poloni, trimişi d-ai lui Ieremia, ce alerga după Răzvan; gazdele acestuia, speriaţi de vecini, care îi mustra că au primit un duşman în casă, fură siliţi a mărturisi calea încotro a apucat fugarii. Astfel aceşti nenorociţi fură îndată agiunşi în cale şi prinşi, nu fără o luptă bărbătească, în care Răzvan fu rănit şi ungurul Matei Sekiel, ce comanda peste 400 călăreţi, şi Elie Kakoci, vechiul soţ a lui Răzvan în oastea lui Aron-Vodă, căzură morţi împreună cu alţii. Între prinşi se afla fratele lui Răzvan, un boier mare anume Calotă, vistierul şi logofătul domnului, împreună cu alţi boieri şi capete din unguri. Aduşi înaintea lui Ieremia, Răzvan şi cu soţii lui se purtară, în cumplită nenorocire, cu toată vrednicia şi bărbăţia cuvenită. La toate întrebările ce li se făcu, ei toţi păstrară o tăcere mândră şi despreţuitoare. [109]
Câteva zile dup-aceea, pe la jumătatea lui dechemvrie, [110] crudul Ieremia, nesocotind şi legile războiului, care sfinţeşte persoana unui prins, şi legile omenirei, osândi pe toţi prinşii la moarte. Printr-o cruzime înspăimântătoare, el porunci a pune pe Răzvan la caznă, apoi îi tăie nasul şi buzele, şi dup-aceea puse de-l trase în ţeapă, expunându-l astfel - privelişte de jale! - la armie şi la locuitorii ţării. În minutul în care mult nenorocitul Răzvan-Vodă gemea de dureri pe ţeapă, ăcuî o crudă barbarie aduseră pe fratete său înaintea lui de-i tăiară capul. L-această vedere, durerea morţii fratelui său adăogându-se la a sa, Răzvan deodată se ridică, ţâşni pe ţeapă, întinse braţele către dragul său frate şi într-această mişcare îşi dete sufletul.
Să întoarcem mai bine ochii de la această crudă privelişte care răscoală inima, crimă urâcioasă ce va rămâne o pată vecinică de necinste asupra numelui lui Ieremia Movilă, ce o porunci, şi asupra polonilor, ce o suferiră fără împotrivire, cu atât mai mult că Răzvan era prinsul lor.
În drumul ce merge de la Suceava la Baia şi până astăzi se arată şi se pomeneşte movila lui Răzvan-Vodă, loc unde zac, neuitate de popor, oasele viteazului domn.
Astfel de cumplită moarte avu acest bărbat, pe care meritul său şi norocirea îl înălţase din pulbere pe tronul patriei sale. Născut ţigan, dintr-un neam osândit de veacuri la robie, el fu încă o dovadă puternică că în ochii providenţei nu sunt popoare alese şi popoare osândite, că ea răspândeşte deopotrivă îndurările sale peste toţi oamenii, fără osebire de naţie şi clasă, punând pe fruntea fiecărui pecetea dumnezeirei şi declarându-l cu drepturi deopotrivă ca toată omenirea, la libertate, la egalitate, la virtute şi la adevar.

XI
Cumplita moarte a lui Răzvan întristă foarte nu numai pe prinţul Transilvaniei, dar şi pe împăratul şi pe papa Clement. [116] Bathori hotărî să-şi ia satisfacţie cu armele în contra polonilor, şi împăratul, părtaş al mâniei sale, hotărî a-l ajuta şi a lua parte la răzbunarea acestei insulte a polonilor, ce le era comună la amândoi. [117] Pontiful însă, temându-se cu tot dreptul că acest război între creştini va fi vătămător războiului cel cu noroc început în contra turcilor şi va putea încă arunca creştinătatea în vreo primejdie mare fără nici un leac de mântuire, se puse între părţile prigonitoare, propunând mijlocirea sa părintească, ca prin creditul său să împace aceste certe şi să aducă unirea şi o norocită împăcare. [118] El trimise spre acest sfârşît în Polonia pe episcopul de Caserta, Alfons Visconti, milanez, la regele Poloniei şi la prinţul Transilvaniei. [119] Sigismund III, regele Poloniei, mişcat de aceste mustrări, trimise la Roma pe Florian Gembicki, secretarul coroanei, ca să arate pontifului că armele polone în Moldova făcuse mare slujbă creştinătăţii, scăpând această ţară de tătari şi totdeodată oprind pe aceştia d-a năvăli asupra Ungariei şi a staturilor împărăteşti. [120] Zamoisky scrise şi el papei, în 10 ianuarie 1596, arătându-i aceleaşi şi îndreptându-şi cu multe sofisme şi neadevăruri faptele sale. Spre a îmblânzi mai lesne pe papa; ce era foarte întărâtat în contră-le, şi a-l trage în partea lor şi a-i dezarma mânia, regele Poloniei şi Zamoisky îi trimise, din partea sinodului de legea grecească, doi episcopi ruteni, ca să ăi seî închine şi să recunoască supremaţia papei. Într-adevăr, această faptă, ce nu izbuti până în urmă, făcu mare plăcere papei, încât se amână cu totul satisfacţia ce aştepta Bathori de la poloni şi mâhni pe acesta într-atât încât căzu în greşeli mari, foarte vătămătoare creştinătăţii. Zamoisky fu atacat cu multă înverşunare în dieta de la Cracovia de duşmanii lui, care îl acuza cu mult drept că a implorat şi a cumpărat pacea de la tătari. El se scuză dând faptelor coloarea ce vru şi foarte neadevărată. Senatorii regatului scriseră atunci, în 24 martie 1596, împăratului Rodolf, arătându-i că ei simt că datoria comună este ca să se împiedece pe turci a readuce în paşalâc principatele Moldova şi Valahia; că neputând prinţul Transilvaniei a le apăra, e nevoie ca polonii să le ia supt protecţia lor; că pentru această slujbă creştinească ce ei vor să facă cer ca împăratul să le dea o sută mii florinţi şi să depărteze pe Mihai din Ţara Românească, căci nu-l pot apăra fără a rupe de faţă pacea cu turcii. Această scrisoare sucită şi plină de viclenii, vrând să zică ceva şi într-adevăr nezicând nimic, nu dovedea altceva, zice un contemporan, decât dorinţa polonilor d-a pune ei în Ţara Românească alt domn în locul lui Mihai. [126] Asta fu cel dintâi semn de ura ucigătoare ce polonii purtară eroului nostru.

XII
Mihai-vodă, după luarea Vidinului, unde îl lăsarăm, se întoarse ălaî Târgovişte. [127] Întoarcerea sa în ţară este un marş triumfal; toţi ostaşii sunt încărcaţi de prăzi; poporul îl primeşte cu cântece de veselie şi vrăjmaşii tremură de numele lui. [128] El începu îndată a se ocupa să vindece rănile şi ticăloşia ce pustiirile războiului adusese asupra ţării. Într-adevar, starea ei era vrednică de jale. Populaţia se micşorase foarte mult prin moarte, prin pribegirea locuitorilor în ţări streine şi robirile turcilor; numai în această din urmă campanie Sinan robise douăzeci mii locuitori şi apucase a-i trece Dunărea. [129] Oraşele şi satele erau ruinate şi prefăcute în cenuşă; câmpurile erau părăsite, viile smulse, grânele, călcate de oştirile ce şerpuiseră prin toată ţara, nu putuseră da rod, [130] dobitoacele moarte sau răpite de vrăjmaşi, care apucaseră a trece peste Dunăre mai mult de 60 mii vite. Românii jertfiseră pentru dezrobirea independenţei şi a libertăţii lor, dar aceasta e un bine atât de mare, încât cu nici o jertfă, fie cât de grea, nu e scump cumpărată.
Mihai-Vodă trimise în Transilvania, cu multă cheltuială - fiind şi acolo mare lipsă, căci negoţul încetase cu totul din pricina războiului
- de cumpără grâne, făină, vin, sămânţă şi toate cele trebuincioase, de împărţi între popor, care, la glasul domnului său, părăsi pădurile şi vizuniile munţilor unde se trăsese şi începu a rezidi oraşele şi satele pe ruinele celor vechi şi a se apuca de lucrul pământului; şi putu îndată să preţuiască foloasele independenţei ce dobândise cu atâtea jertfe. Iar ca ostaşii fără de exerciţii să nu se înmoaie şi corupă în lene şi nelucrare, domnul dete voie la vreo câteva mii să treacă Dunărea şi să necăjească pe vrăjmaş. Aceştia năpădesc peste Pelinul, oraş întins, şi, după ce au ucis mai mulţi locuitori, îl prefăcură în cenuşă şi, robind o femeie cu o fată şi un băiat a unui din cei mai bogaţi şi însemnaţi locuitori, anume Michal-oglu, îi aduse în dar domnului, care, tratându-i cu multă omenie, întoarse pe femeie cu copii înapoi la soţul ei pentru o răscumpărare de 50 mii galbeni (aur).
Nenorocirea expediţiei lui Sinan desperă pe sultanul d-a putea învinge făţis pe Mihai-Vodă. El se încredinţă că spre a-l vătăma trebuie a alerga la intrigi, a lucra mai întâi spre a-l desface de aliaţii săi, împăratul Germaniei şi prinţul Transilvaniei, şi a aţâţa în ţară partide în contra lui. Spre acest sfârşit, prin begler-beiul de la Pesta, făcu propuneri foarte bune împăratului, numai ca acesta să se tragă de Mihai şi să-l considereze ca un rebel către Poartă; dar împăratul depărtă cu mânie aceste necinstite condiţii ce i se propunea. Sultanul atunci întrebuinţă alte mijloace spre a ajunge la scopul său. Trimite mai întâi un agă în Ţara Românească, ca să aţâţe pe boierii nemulţumiţi şi a-i scula în contra lui Mihai şi în favorul Porţii, şi deodată dă poruncă paşilor de pe margine şi hanului tătarilor să stea gata a intra în ţară spre a ajuta partida ce era a se revolta în favorul turcilor. Tot într-o vreme, sultanul trimise la Sigismund Bathori un ceauş cu făgăduială că-i va lăsa Transilvania fără nici un tribut decât vasele de argint ce era obicei de se da când se plătea tributul, îndatorându-se încă a-i da şi Ţara Românească, dacă el va primi a goni pe Mihai şi a se trage din confederaţia cu împăratul Rodolf. Bathori, după ce ţinu câtva pe ceauş la sine, îl trimise înapoi, zicându-i să spuie stapânului său că el, prinţ al Transilvaniei, niciodată nu va lăsa partea creştinilor, spre a se uni cu duşmanul lor; şi, prin povaţa nunciului papei şi a lui A. Carilio, [136]plecă la 4 fevruarie cu 11 trăsuri şi 20 cai de călătorie la Praga, spre a se întâlni cu împăratul şi a dobândi ajutoare de război. [137]

XIII
Sultanul, ce nu putu izbuti lângă împărat şi Bathori spre a vătăma pe Mihai, fu mai norocit pe lângă români, de la care dobândi ceea ce nu putuse avea de la streini. Aga trimis în ţară găsi între boieri aceea ce totdauna a fost lesne a găsi: oameni corupţi, carii pentru o mârşavă ambiţie şi lăcomie de bani sta gata a vinde domnul şi ţara lor. O conspiraţie întinsă şi groaznică se formă, în capul căreia sta din boierii cei mai de frunte unul anume Dumitru, cel mai bătrân din sfetnicii domnului, şi logofătul Chiesar cu un fiu al său. Şase mii tătari din Dobrogea, cu care se unise şi trei mii turci, trebuia a năvăli fără veste în ţară, spre a ajuta pe conspiratori, ce se uniseră cu turcii pentru ca să mântuie ţara, cum zicea ei, a pierde pe Mihai, dându-l în mâinile duşmanului. Dar acesta află printr-un chip minunat din vreme planurile, nemature încă, ce urzeau nelegiuiţii boieri în contra lui şi a ţării. El puse străji lângă Dunăre, ca să primească pe duşman, ce era gata a năvăli, şi puse de tăie pe trădătorii Dumitru, Chiesar şi cu fiul sau, ca nişte vicleni de domnie şi stricători de ţară. Patru zile după pedeapsa conjuraţilor, cei 9 mii turci şi tătari trec Dunărea; domnul mai trimite un ajutor de trei mii pedestraşi şi 300 călăreţi oştirei trimisă de mai nainte la graniţă, care, izbind pe duşman într-o luptă norocită, îl biruire, cuprinde tunurile şi bagajurile lor şi pe cei mai mulţi îi omoară sau îi prind robi. [138] Tot în acele zile, cu patru mile mai gios de la locul acestei bătălii, alte trei mii turci tot în înţelegere cu conspiratorii din ţară, trec Dunărea, dar fură îndată întâmpinaţi de către locuitorii ţărani adunaţi şi de către păzitorii mărginilor şi fură învinşi, deşi nu fără puţină pagubă a românilor. [139]
În vremea aceasta (fevruarie 1596), hanul Gherei intrase în Moldova cu 30 mii tătari [140] şi patru mii turci cu tunuri împărăteşti. El avea poruncă a sultanului a intra în Valahia, dar, neîndrăznind, vru a încerca să înşele pe Mihai-Vodă. El se adresă lui Ieremia-Vodă al Moldovel, care îl primise cu drag ca pe un prietin şi aliat, şi îi făgădui două mii galbeni de va voi a favoriza planul său de a înşela pe Mihai, făcându-l să primească a se supune Porţii. Domnul Moldaviei făcu cunoscut lui Mihai-Vodă că hanul are deplină putere de la sultanul d-a încheia pace între români şi turci, punând condiţie ca Mihai să gonească trupele streine luate în leafă de dânsul, care, zicea hanul, nu numai că pustiesc ţara turcească, dar încă sunt o sarcină pentru ţară. Hanul trimise totdeodată lui Mihai-Vodă, spre mai mare încredere, doi din cei mai însemnaţi tătari, ca zăloage, cerând numai, pentru slujba sa, câteva mii galbeni. Mihai-Vodă avea trebuinţă de câtăva vreme de pace după atâtea zdruncinări şi suferinţe de războaiele trecute, cu atât mai mult că Bathori pornise la Praga şi nu putea aştepta ajutor de la dânsul, ba încă vestea se raspândise că acesta vroia a abdica cârmuirea staturilor sale şi drepturile dobândite asupra Ţării Româneşti împăratului Rodolf. Aceste priviri înduplecă pe Mihai a primi mijlocul ce i se înfăţişa a intra în împăciuire măcar vremelnică cu turcii. El trimise hanulăuiî solii săi cu un dar către dânsul, ca să trateze despre condiţiile propusei păci; totdeodată dete drumul trupelor transilvane. Cum află hanul că Mihai căzuse în cursa ce i-o întinsese, îşi luă masca de pe obraz şi năvăli deodată cu toată armata sa în şesul dintre Buzău, Brăila şi Bucureşti, unde tăbărî, trimiţând cete în toate părţile, care mai mult de opt zile călcară ţara, arzând oraşele, hrăpind bucatele, robind pe locuitori, pustiind tot şi căutând în tot chipul a pune mâna pe Mihai. Prăpădiră mai multe oraşe şi sate, tratând pe locuitori într-un chip grozav şi fără omenire. [142]Două sute de cazaci, care era de pază la graniţă, supt comanda lui Koseza, Kirecki, Siemanowski şi Bilecki, cum văzură aproprierea tătarilor, trecură în partea lor în Moldova, după ce jefuiră pe ţăranii şi satele ce era însărcinaţi a apăra; numai 40 dintr-înşii îşi păstrară datoria şi jurământul şi, văzând că nu e chip de împotrivire la o aşa mulţime de tătari, grăbiră de alergară a vesti domnului această năvălire neaşteptată. Poziţia acestuia era foarte grea. Fără bani, fără oştire, căci oştirea ţării ce rămase era răspândită în ţară şi în cvartirurile de iarnă, încunjurat de nevoi, nesigur dacă duşmanii boieri nu-l vor trăda în mâinile duşmanilor, umbla rătăcit căutând mijloace de a mântui pe el şi ţara de această mare primejdie. "În acele nevoi mari, zice Walther, eroicul său suflet scoate cea mai de apoi virtute a lui." Într-un scurt timp el adună 6 mii oameni şi, sprijinindu-se în ajutorul lui Dumnezeu şi în mângâierea că se luptă pentru buna cauză, porneşte întru întâmpinarea înfioroasei mulţimi a tătarilor, izbeşte, taie şi pune în goană nişte cete mari de tătari ce se răzleţiseră după pradă şi, gonindu-i, merse la oraşul Gherghiţa, unde găsi greul ordiei tătăreşti. Hanul rămase încremenit la o îndrăzneală aşa de mare din partea lui Mihai şi, cu toate că oştirea sa era mai mult de 6 ori mai mare, nu îndrăzni a primi bătaia şi se trase ruşinos spre ţara sa. Spun că atât în luptele parţiale, unde îi bătu Mihai, cum şi în goana ce dete hanului, îi omorî ca la opt mii tătari. Mihai cuprinse apoi oraşul Brăila, pe care o cuprinsese tătarii, făcând multe grozăvii. Mihai omorî pe toţi tătarii şi turcii ce găsi vii, afară de cai; pre mulţi turci spânzură afară din oraş. Unii care vruseră să treacă Dunărea, goniţi fiind cu multă iuţeală, se înecară; puţini numai putură scăpa.

XIV
Vicleana cursă ce i-o întinsese tătarul făcu pe Mihai foarte neîncrezător către turci şi a nu mai vroi a trata cu dânşii. [146] De aceea, când în aprilie sultanul îi trimise doi ceauşi, vorbindu-i de pace şi rugându-l a-l lăsa a trece cu oştirile în Ungaria, el nici nu vroi a-i primi, [147] ba încă, spre a-şi răzbuna despre ocara făcută de tătarii ce îi călcase ţara, dete drumul la vro câţiva ostaşi ai săi să treacă Dunărea ca să prade pe turci. [148]
1200 haiduci loviră oraşul Nicopol şi prinseră pe Buraş, beiul -cu femeia şi copiii săi şi cu multă avuţie a lui - care de curând sosise de la Adrianopol, numit fiind de împăratul în acest post. Ei pustiiră tot locul numit Plenia şi omorâră tot ce se împotrivea trecerii lor; rămăşiţa fu dată flăcărilor. Întorcându-se din această expediţie, ienicerii din Nicopol, în număr de 1 800, îi izbiră şi, după o luptă tare, haiducii biruiră. Numărul turcilor ucişi în aceste deosebite locuri se urcă la 3 000. Haiducii se întoarseră cu multă pradă (Türkische und Siebenbürgische Victorien).
Dup-aceea, Mihai-Vodă trimise la mai 6 pe Velicico cu 1300 haiduci la Baba, în Bulgaria, oraş neînchis, bogat şi mare ca de 20 mii case, cele mai multe de meşteri, o bătură şi o cuprinseră şi încărcară 150 care de avuţie dobândită, luând prinşi şi pre mulţi turci însemnaţi, cu muierile şi copiii. Ei şezură acolo trei zile, apoi, dând foc oraşului şi sfarâmându-l, luară calea înapoi spre Dunăre cu toată dobânda; iar turcii se strânseră din toate părţile în numar de 12 mii supt un paşă şi ajunseră pe Velicico cu oastea lui la un loc ce se cheamă Comisul. Haiducii, văzând aceasta, începură a se hărţui zi şi noapte cu duşmanul, până când, văzând că le va fi cu anevoie a scăpa, tăiară pe toţi prinşii, prefăcură în cenuşă tot calabalâcul lor şi prada făcută şi, recomandându-se la Dumnezeu, se aruncară cu furie asupra duşmanului şi mai toţi căzură morţi; dar supt dânşii, în loc, zăcea patru mii turci. [149]
Mihai-Vodă foarte se întristă [150] şi înştiinţă pe prinţul Transilvaniei 14 zile dup-aceea. Acesta atunci se întorsese de la Praga. El sosise în acest oraş în 4 fevruarie şi fu foarte bine primit de toţi domnii curţii. Îndată dup-aceea căzu bolnav greu de lingoare, fiindu-i viaţa în primejdie. Când începu a se însănătoşi, îl duseră la catedrală ca să asculte liturghia. Aci se făcu un cuvânt plin de laude pentru dânsul. Bathori răspunse foarte frumos în limba latinească, asigurând că el va stărui cu statornicie în partida ce luase şi că niciodată nu se va dezlipi de casa Austriei şi de împărăţie, dar că nădăjduia că şi împăratul şi împărăţia nu-l vor părăsi; că e încredinţat că, de i se vor da ajutoarele făgăduite, va dobândi cu sprijinul lui Dumnezeu mai mari biruinţe asupra duşmanului numelui creştinesc decât cele dobândite pân-acum. Împăralul, dându-i apoi o audienţă particulară, îi dete slobozenie a se întoarce, după ce il încărcară de daruri şi făgăduieli. I se făgădui trei mii pedestraşi şi două mii călăreţi, pe care împăratul să-i ţie trei luni cu câte 24 mii scuzi pe lună, de care să dispozeze după plac. Papa îi făgădui 40 mii galbeni pe lună şi însărcină pe Francisco Murio del Monte să strângă pentru dânsul ostaşi în Italia.
După ce îşi luă ziua bună de la împăratul, Sigismund se duse la Viena. În toate părţile fu primit cu aceeaşi fală şi, spre a-l îndatori şi mai mult la urmarea războiului, iezuiţii colegiului Vienei îi făcură un cuvânt în public şi vorbiră de dânsul ca de un al doilea Iosua. Cugeta Bathori să treacă de acolo la Gratz, spre a vizita pe soacră-sa, arhiducesa Maria de Bavaria, când află că în Transilvania secuii, supăraţi căci în dieta din urmă li se luase drepturile ce li se dedese când se porniră împotriva lui Sinan şi întărâtaţi de cardinalul Andrei şi Ştefan Bathoreşti ce se afla proscrişi şi fugari în Polonia, se revoltaseră. Această împrejurare îl făcu a-şi schimba hotărârea şi a porni spre Transilvania. Pân-a nu ajunge el în această ţară, unchiul său, Ştefan Bocskai, potolise răscoala, înecând-o în sânge şi pedepsind pe şefi cu mare cruzime, căznind pe unii, la alţii tăind capul, pe alţii spânzurând şi la alţii taindu-le nasul şi urechile.
Cum sosi în Transilvania, Sigismund îşi adună oastea şi plecă să bată Timişoara (9 iunie); după ce luă două mici cetăţi, Fillack şi Czenad, cu o mare pierdere de turci, la 10 ale lunei iunie izbi Timeşvarul prin trei părţi. Înaintea acestui oraş sosi şi Mihai-Vodă, chemat de Bathori, cu 4 mii luptători şi o mulţime de boieri. Dup-o asediere de zece zile, la sfârşitul lunii, fu izbit de turci şi de tătari, în număr de vro 40 mii, care venise prin Bulgaria în Banat. După o luptă sângeroasă de amândouă părţile, Sigismund fu silit a ridica asedierea, căci nu numai ajutoarele făgăduite de împărat nu sosea, [156] ba încă însuşi trebuia a merge cu douăzeci mii ostaşi spre a se uni cu arhiduca Maximilian, ca să întâmpine puternica oştire turcească ce însuşi sultanul povăţuia în Ungaria, [157] iar Mihai se întoarse spre a-şi apăra ţara.

XV
Lala-Mahomet, ce se numise vezir, surghiunindu-se Sinan, murise trei zile dup-aceea şi această întâmplare păru turcilor un semn ceresc ce poruncea d-a numi din nou pe Sinan în locul său.
Astfel acest neîmpăcat duşman al creştinilor fu scos din exil şi din nou, pentru a cincea oară, fu investit cu slujba vezirească. Toată grija lui atunci fu să-şi răzbune ruşinea ce îi făcu creştinii. El avu curajul şi energia să insufle sultanului hotărârea d-a merge însuşi la război, urmând pilda lui Suleiman cel Mare. Armia, poporul, şeicii în predicaţii şi provinţiile de margine în jalbele lor cerea încă aceasta ca singurul mijloc d-a mântui împărăţia. Hotărârea sultanului d-a merge la oaste în primăvară se obştise şi pregătirile de război se făcură cu grabă mare în toată iarna. Sinan întâmpină însă acum un rival în ambiţia lui, pe vechiul său prieten, cumnatul sultanului, Ibraim, fostul caimacam, care, dorind viziratul, spunea de faţă că bătrâneţele fac pe Sinan nevrednic. L-aceste vorbe, furiosul Sinan strigă faţă cu sultanul însuşi: "Spune că sunt bătrân şi slăbit; dacă zice aşa Ibraim, iasă cu mine în curte, să ne luptam în suliţi şi în sabie împreună!" şi zicând acestea, apucă pe Ibraim de brâu de-l târa afară din sală. [158]
La începutul primăverii, în minutul când se măgulea cu nădejdea de a-şi răzbuna asupra creştinilor şi d-a se încorona cu lauri noi, crudul arnăut muri într-o mercuri (3 aprilie 1596), zi rea în ochii moslimilor. Acest ministru, de un caracter aspru şi lacom, lăsă avuţii foarte mari, adunate în campaniile sale în Ungaria, Valahia, Georgia şi Iemenul. [159]
Ibraim se numi atunci vizir şi serascher al armiei Ungariei. Trei zile după numirea lui sosiră la Constantinopol cărţile şi solii ătrimişiî de Mihai şi boierii Ţării Româneşti, cerând a face împăciuire. Aceasta era învoirea ce făcuse cu hanul, pe care o trimisese spre întărire la Constantinopol, pân-a nu-şi da tătarul pe faţă viclenia sa. Hogea Seadedin, istoricul ce ne-a fost atât de folos în această scriere, citi aceste corespondenţe în divan în locul lui Reis-Effendi, şi o dispută înfocată se aprinse între muftiul şi hogea. Acesta era de părere ca să primească pacea, dacă Mihai va da pe fiul său drept zălog (otage), şi muftiul Bostansade era împotrivitor, zicând că nu se poate a trata cu Mihai. Fiindcă muftiul se sculă îndată şi ieşi afară, Seadedin se supără, dar îşi luă seama şi, folosindu-se de lipsa protivnicului lui, înduplecă pe Reis-Effendi să facă un răspuns lui Mihai şi boierilor ţării într-un înţeles favoritor, după cum vrea. [160]
Dar aceasta nu sluji de nimic, căci Mihai, cum ştim, neîncrezător acum, după înşelăciunea hanului, refuză d-a mai trata cu turcii. Aceştia însă nu îndrăzniră a-l mai izbi atunci, speriaţi de atâtea învingeri, şi hotărâră a purta războiul în Ungaria, unde însuşi sultanul să meargă. Depărtarea sultanului la oaste era foarte neplăcută mumei lui, veneţianca Baffa, care era sufletul cârmuirei şi făcea pe fiul său să facă toate după placul ei. Hotărând să facă orice numai ca să oprească această depărtare, care putea să slăbească influenţa ei, ea rupse toate legăturile cu credinţa părinţilor ei şi propuse o măcelărire generală a tuturor creştinilor. Aceste comploturi din norocire nu izbutiră. Sultanul se mulţumi a goni din Constantinopol cu ferman pe toţi grecii ne-nsuraţi, punându-le un soroc de trei zile. Sultana mumă (vali- deaua), văzând că a pierdut stăpânirea pe inima fiului său, căută a se folosi de farmecul celei mai frumoase roabe din serai, spre a-l redobândi. Mahomet se părea la început că căzuse în cursă; el răspunse la dezmierdările roabei cu amorul cel mai înfocat; dar când ea deschise gura ca să-l roage să rămâie în Constantinopol, Mahomet, chiar în pat, centru al plăcerilor sale, puse mâna pe cuţit şi ucise fără milă acea jertfă nevinovată a ambiţiei mumă-si, faptă ce dovedeşte mai mult o inima fieroasă, decât curajoasă. El puse apoi de mai înecă câteva femei, supt pretext că n-au ţinut postul; apoi, în 21 iunie (1596), se puse în cale spre Ungaria, însoţit de un alai măreţ şi cu toată oastea, ducând cu dânsul dervişi, femei, icioglani, eunuci, câini de vânătoare şi şoimi. Ambasadorii Francii şi Engliterii primiră poruncă a însoţi pe sultan în această expediţie în contra creştinilor.

XVI
Îndată după luarea Graanului, în anul trecut, feldmarşalul împărătesc din Ungaria, Mansfeld, muri (14 august 1595), şi cu dânsul şi disciplina din armia nemţească. Ţăranii din Austria, împovăraţi de despuierile şi jafurile nobililor de o parte şi a trupelor de alta, se adunară între Claus şi râul Ens şi se revoltară. Această revoltă crescu şi se mări foarte şi fu cumplită nu numai nobililor, dar şi împărăţiei. Oştirile ce se trimise în contra lor, nemulţumite căci nu li se plătise simbria, se revoltară şi ele şi începură a prăda oraşele şi satele ce scăpaseră neprădate de ţărani. Aceste întâmplări opriră cursul fericit al izbânzilor în contra turcilor şi câtăva vreme puse Austria într-o anarhie grozavă, de care d-abia scăpă, ajutată de neunirile şi lipsa de disciplină a revoltanţilor. [166]
Îndată ce împăratul înţelese de pregătirile ce turcii fac împotriva Ungariei, trimise solii săi la papa şi la prinţii Europei, rugând să caute a-l ajuta în această primejdie comună a creştinătăţii. [167] Papa se sili din nou a reînsufleţi zelul pentru război, cu totul slăbit, al prinţilor italieni, căută în zadar a face pe spanioli şi francezi a înceta războiul între dânşii şi a întoarce armele către turci, şi, cunoscând ca toată lumea de ce mare folos ar fi Polonia când ar primi a intra în legătura creştină, hotărî a mai face o încercare şi trimise pe cardinalul Henric Caetan în calitate de legat în Polonia, ca să silească, când se va aduna dieta, ca să îndatoreze pe rege şi pe cei mari ai crăiei a-şi uni puterile cu ale împărăţiei. [168] Papa scrise îndeosebi şi crăiesii Poloniei şi puse şi pe arhiducesa Maria di Grazzo, muma ei, şi pe soră-sa, prinţesa Transilvaniei, să-i scrie ca să îndemne pe regele într-această faptă, spre slujba lui Dumnezeu şi în obştescul interes al creştinătăţii. [169] Legatul papei ajunse în Varşovia cu episcopul de Breslaw, ambasador al împăratului, şi, dobândind audienţă de la dietă, îi expuse într-un frumos cuvânt, ce s-a tipărit atunci, misia lui, arătând jertfele ce papa a făcut pentru creştinătate şi datoria polonilor d-a ajuta pe creştini, căci fără dânşii puterile împărăţiei Germaniei întregi nu sunt în stare a sta împotriva puterei celei peste măsură mare a păgânilor. [170] Episcopul ce prezida dieta răspunse că această propunere cere o mare şi coaptă dezbatere. "Polonezii, zice un analist contemporan, vroia pace cu duşmanul păcii şi nici o price cu pricinuitorul gâlcevelor." Ura veche şi naturală a polonilor şi mai cu seamă a lui Zamoisky către casa Austriei izbuti şi legatul papei plecă fără a dobândi nimic.
Intrigile Engliterii nu puţin slujiră spre a împiedeca această unire a polonilor cu împăratul în contra turcilor. Ambasadorul englez, ce sosise în iarna aceea în Constantinopol, răspândise vestea că misia lui este d-a uni pe turci şi poloni în contra voievozilor Ţării Româneşti şi Transilvaniei. Simpatii însă şi ajutoare dintr-altă parte veni a încuraja pe creştini în războiul greu ce purta. Ţarul muscalilor, Fedor I, şi şahul perşilor trimiseră ambasadori la Praga de încheiară alianţă cu împăratul în contra turcilor, şi vro câteva cete de ecosezi vin pe la Dantzig în Transilvania, spre a lua parte la război; şi deputaţi din partea popoarelor din Herţegovina şi alte locuri supuse turcilor reclamă în zadar ajutoare de la împăratul spre a se revolta.

XVII
În vremea aceasta, sultanul, cu două sute mii oameni şi 300 tunuri mari şi mici, sosise la Belgrad şi d-acolo merse la Buda, unde ajunse în 2 sept. [176] Înapoia lui, Mihai izbea ariergarda şi răpea proviziile oştirei. El cuprinsese (august) pe Dunăre 6 corăbii mari încărcate de muniţii, ce ăseî ducea la Belgrad, omorâse 1200 turci ce le însoţea, luase tot ce era în corăbii şi pe dânsele le dete afund. [177] Cu puţine zile mai înainte, la 16/26 iulie, trimisese Mihai-Vodă o seamă de oşti alese ca să ia Vidinul, punându-le cap pre aga Farcaşiu. Românii trecură Dunărea pre la Sdegla. Turcii însa le prinse de veste şi, adunându-se în mare număr, nu ieşiră să se lovească de faţă, ci se ascunseră de făcură meşteşug. Aşa, mergând oştile lui Mihai-Vodă fără teamă, turcii le lovi de faţă şi fără veste şi, după un război tare ce ţinu multă vreme, biruiră turcii pe ai noştri şi câţi fură călări printr-înşii scăpară câte ceva, însă puţinei, iar pedestraşii pieriră cu totul. [178]Această pierdere scârbi tare pe Mihai-Vodă şi, văzându-se în lipsă de soldaţi, ţara fiind foarte despopulată, trimise prin ţări streine să strângă în leafă voinici viteji şi aduse o seamă de leşi şi cazaci şi altfel de oameni care îi era de folos. [179]
Iar sultanul, de la Buda, merse de tăbărî inaintea cetăţii Erlau, la 21 sept., a cărei izbire se hotărâse într-un sfat de război. După ce sultanul, potrivit unei porunci (précepte) a Coranului, somă garnizoana d-a îmbrăţişa islamismul şi d-a preda cetatea, începu asedia şi, după şapte zile, capitulă; cetăţuia nu întârzie a urma această pildă.
Puţină vreme după această importantă cuprindere, Geafer-Paşa întâlni în câmpia Keresztes armia creştină, comandată de arhiduca Maximilian şi prinţul Sigismund al Transilvaniei; sosiţi prea târziu spre a scăpa Erlauălî, ei vrură încai să-şi răzbune printr-o biruinţă de pierderea acestui oraş. Trei lupte aproape una de alta se făcură şi, în cea din urmă, otomanii, cu toată îndărătnica lor împotrivire, fură respinşi şi pierdură vro mie oameni şi 40 tunuri. Această neizbândă mai crescu dorinţa ce de mai multă vreme arăta sultanul Mahomed d-a se întoarce la Constantinopol. În sfatul ce se ţinu pentru aceasta, se hotărî, după părerea lui Hogea Seadedin, că fiinţa de faţă a padişahului era trebuincioasă spre a îmbărbăta pe ostaşi. În 26 oct., nemţii şi ungurii izbesc trupul de armată unde se afla sultanul, care se trase supt cortul lui Ionis-Bei, capul mutefericalilor, aşezat în dosul bagajelor. Bătălia era acum pierdută pentru otomani, artileria lor era în puterea duşmanului, corturile sultanului era în jaf şi oamenii casei sale nu stăvilea lăcomia biruitorilor, fără numai cu o nefolositoare împotrivire, când o izbire făcuta la timp de vizirul Djigala, care era pus la pândă, puse neorânduială (embuscade) între creştini şi le smulse biruinţa: cincizeci mii oameni supt paloşul musulmanilor sau în mocirlă. Djigala, căruia sultanul îi era dator izbânda, fu numit mare vizir în locul lui Ibrahim-Paşa. [180]

*

Spun că mai mult de 50 mii creştini pieriră în baltă sau de sabia tătarilor, iar turci numai 20 mii. Zece mii galbeni în aur şi 97 tunuri fură prada biruitorilor în această bătălie, ce analiştii lor aseamănă cu cea de la Mohaci şi de la Cialdiran. "Astfel fu, zice Sacy, această bătălie de la Keresztes, pe care creştinii o câştigară prin curajul lor şi o pierdură prin lăcomia lor; pildă îngrozitoare, care arată generalilor că vitejia poate izbândi a dobândi foloase, dar că numai disciplina le poate păstra." Dup-această învingere strălucită, sultanul se întoarse la Constantinopol.

XVIII
Când turcii de pe margine văzura trecerea sultanului cu atâta oştire asupra Ungariei, începură a se semeţi şi a ieşi în Ţara Românească pe marginea Dunării, şi prinseră a prăda şi robi. Mihai-Vodă îşi strânse
Ambele armate protivnice se întâlniră atunci în preajma acestei cetăţi, în câmpia numită Keresztes, unde râul Cincia se varsă în bălţi, pân-a nu se uni cu Tisa; după o luptă înverşunată de trei zile (23, 24 şi 25 oct. 1596), oastea creştină câştigă bătălia, în ziua de 26 oct.; 109 tunuri căzură în mâinile lor; turcii era scoşi din tabăra lor şi puşi în fugă. Izbânda era acum a creştinilor, dar, din nenorocire, nu ştiură a se cumpăta şi, călcând porunca lui Maximilian d-a nu jefui, se aruncară pe corturile sultanului în neorânduială, strigând biruinţă. Atunci paşa Cicală, care era la ariergardă, văzând netocmeala creştinilor, îi izbi cu călărimea sa, în minutul când nemţii şi ungurii înfigea steagul crucei şi dănţuia în triumf împrejurul acelei bogate prade. În mai puţin de o giumătate de ceas el împinse în baltă călărimea creştină, care trecu peste pedestrime şi fu şi ea nimicnicită. 0 groază panică cuprinse armata creştină; ea se împrăştie în toate părţile, fiecare ostaş fugind încotro vedea cu ochii, fără sa ştie unde. Maximilian fugi spre Casovia, Sigismund Bathori spre hotarul ţării sale" atunci oştile şi, după sărbătoarea Sf. Mihail, purcese cu 2 mii oameni asupra turcilor. Mergând prin ţară, domnul întâlni o seamă de turci pre apa Teleormanului, robind şi stricând ţara; el îi izbi şi îi prinse pre toţi vii, apoi merse de ocoli cetatea Turnul, o bătu şi o arse. Dup-aceea trecu Dunărea şi izbi cetatea Nicopolul, în 12 noiemvrie, ucise pe toţi turcii ce îi stătură împotrivă, cuprinse un bulevard, cel mai însemnat, pe care îl asemănă cu pământul, şi pe însăşi cetăţuie era sa cuprinză, când află vestea nenorocitei bătălii de la Keresztes, [186]care îl întristă foarte. Sangiacul Nicopolului, ce era închis în cetate, trimise atunci domnului stofe ţesute cu aur şi argint, samururi frumoase, zece cai cu harşale de argint, rugându-l să lase de a mai bate cetatea şi a nu mai întărâta mânia sultanului, care, acum biruitor, se întoarce din Ungaria şi se aşteaptă la Sofia. Paşa încă se făgăduia că va mijloci ca Mihai să-şi aibă pacea de la turci şi ca sultanul să-l recunoască pe el şi fiul său de domn moştenitor al Ţării Româneşti. Domnul căta mult mai puţin la aceste făgăduieli frumoase, cât la puterea zidurilor cetăţii şi la vestea întoarcerii sultanului, care putea năvăli asupră-i. Se prefăcu dar că e înduplecat de sfaturile sangiacului, primi cererea sa şi, ridicându-se de acolo, unde zăbovise 5 zile, trecu Dunărea. [187] Domnul trecuse râul în ţară într-o dimineaţă, la răsăritul soarelui, şi, însoţit numai de 6 inşi din căpetenii, apucase fără grijă înainte, urmat într-o lungă depărtare de 50 călăreţi şi, în sfârşit, mai departe încă, venea toată oastea după rânduiala ei. Astfel mergând în cale, domnul şi cu soţii lui întâlniră doi turci pe care îi prinseră şi aflară de la dânşii că fac parte dintr-o bandă de 500 turci, care bântuie satele acelui judeţ arzând şi jefuind, şi că această ceată nu e departe. Cum află aceasta, viteazul domn se repede iute cu cei 6 soţi ai săi către acei cinci sute turci, îi ajunge şi îi izbeşte furios. Spun că omorî paisprezece inşi cu mâna lui, până când apucă de îi veni ajutor din oaste, de-i prinse pe toţi câţi scăpară de moarte. După această faptă de o semeaţă şi de o nesocotită vitejie, eroul se duse la Târgovişte, spre a se odihni şi a se bucura în pace de triumfurile sale. [188]

XIX
Dar intrigile şi vicleniile ticăloşilur boieri ai ţării nu-l lăsă în repaus multe zile şi a îngriji de treburile ţării. În cele dintâi zile ale lui dechemvrie, potrivit făgăduielilor şi învoielei făcute cu sangiacul Nicopolului, sultanul se grăbi a trimite lui Mihai o deputaţie de 20 inşi, cu steag roşu, spre semn de pace. [189] Boierii, duşmani ai domnului, se folosiră îndată d-aceasta, spre a învinovăţi pe Mihai-Vodă către prinţul Transilvaniei, cum că ar fi hotărât a se trage din legătura cu dânsul şi cu creştinii, spre a se lega cu turcii. Bathori, slab de minte şi bănuitor, adună îndată sfetnicii săi spre a se chibzui despre ceea ce trebuie a face în aceste împrejurări, cu atât mai grele că el nu era în stare a ataca de faţă pe Mihai. Acesta află bănuielile ce boierii băgaseră în capul lui Bathori şi toată intriga ţesută spre pierzarea lui, şi îndată înştiinţă pe acesta că, întărit prin nevinovăţia sa, el a hotărât să meargă în capitala lui să-l întâlnească numai cu o mică suită şi nădăjduieşte că va da de minciună pe cei ce l-au pârât şi îi va arăta că e credincios jurămintelor sale. Această hotărâre îndrăzneaţă a lui Mihai înmărmuri pe duşmanii lui şi ridică de pe inima lui Bathori toată bănuiala. [190]
Mihai lăsă supt îngrijire şi pază pe deputaţia sultanului până la întoarcerea sa. Apoi, luând cu dânsul pre Mihalcea banul, Radul Buzescul şi puţini alţi boieri, porni în Transilvania şi ajunse la Belgrad în 30 ale lui dechemvrie. Bathori îi trimisese înainte pe secretarul său de stat, Pangratie Senyei, cu 40 trăsuri de paradă şi o mulţime de nobili; el însuşi îi ieşi înainte cu un sfert de leugă din oraş, linguşindu-l cât putu cu dragostea. Astfel, cu cea mai mare pompă fu primit Mihai-Vodă în capitala prinţilor Transilvaniei. A doua zi, în cea din urmă zi a lui dechemvrie, Bathori trimise o seamă de călăreţi lui Mihai-Vodă, ca să-l însoţească la curtea sa. Acolo, de faţă cu cei mai de căpetenie domni ai ţării Ardealului şi cu nunciul papei, ambii domni vorbiră ca la două ceasuri; pe urmă Mihai-Vodă fu dus cu multă cinste la casa sa, gătindu-se Bathori a-l ospăta a doua zi cu toată fala cuvenită unui asemenea domn. În ziua cea dintâi a anului nou, Mihai-Vodă se duse cu multă solemnitate la biserică, pe urmă merse la prinţul Transilvaniei, care îl ospătă măreţ, şi la patru ceasuri se întoarse la cvartirul său. În 2 ianuarie, voievodul fu ospătat la casa cancelarului Iojica, unde banchetul ţinu până la 7 ceasuri seara.
În 3 ianuarie, ofiţerii şi pajii prinţului Transilvaniei aduseră la Mihai-Vodă, din partea lui Bathori, şase pahare mari de aur smălţuite, un ibric şi un lighean de argint. Oamenii domnului fură asemenea trataţi după obrazul fiecăruia. Mihai-Vodă trimise şi el prinţului Bathori daruri frumoase, ce sta în vreo câteva blăni de mult preţ şi haine bogate, o blană de samur şi haine ţesute cu aur, ce fură primite cu aceeaşi bunăvoinţă cu care fură trimise.
În 5 ianuarie, Mihai-Vodă merse de îşi luă ziua bună de la Bathori, spre a se întoarce în ţară. [196] Atunci Bathori făcu cunoscut lui MihaiVodă: că inima lui e foarte amărâtă, căci autoritatea papei şi făgăduielile ce a dat împăratului îi leagă mâinile şi nu-l lasă a-şi lua satisfacţia şi răzbunarea ce i se cuvine despre poloni; că Polonia nu numai că e hotărâtă a ţine supt protecţia ei pe Moldavia, dar încă voieşte a o întinde şi asupra Valahiei; că împăratul nu-i dă ajutoarele făgăduite în bani şi oameni şi astfel ei se află în nevoia sau de a se ruina cu totul, sau de a face pace cu turcii; că într-o asemenea poziţie şi ostenit de atâtea griji ale puterii, a hotărât a abdica şi a-şi lăsa ţara în stapânirea Austriei, după tratatul încheiat cu această putere la... ianuarie 1595; că spre acest sfârşit pleacă la Praga spre a negocia. [197] Mihai, care vru să ia parte la acele deliberaţii şi negociaţii, arată lui Sigismund că doreşte şi el a trimite un sol la Praga. Spre acest sfârşit, lăsă lângă Bathori pe banul Mihalcea, ca să-l însoţească la Praga. [198] El zise lui Sigismund şi însărcină şi pe solul său d-a spune împăratului Rodolf II că el va sta mijlocitor, de va voi să facă pace cu Poarta, îl va ajuta, de va voi război. Dar că în acest din urmă caz arată împăratului ca nu cumva să-l mai înceapă până nu va uni puterile tuturor prinţilor creştini; că atunci trebuie a izbi deodată şi cu toţii împreună şi că astfel e sigur de biruinţă. [199]
Dup-aceea Mihai-Vodă se întoarse în ţara Românească, şi Bathori, însoţit de banul Mihalcea, plecă spre Praga cu 40 trăsuri, unde ajunse în 17 fevruarie (1597), fiind primit şi tratat cu mare fală şi cinste în toată călătoria sa prin staturile Austriei.

XX
Îndată ce Mihai-Vodă se întoarse în capitala ţării, asemănat cu înţelegerea ce avusese cu Bathori, chemă pe ceauşul turcesc ce îl aştepta, primi de faţă steagul de pace ce îi adusese din partea sultanului şi îi dete un răspuns mulţumitor, aşezând astfel pace cu turcii. Această pace fu cu atât mai mult în nevoie a o primi atunci, că aflase că o armie puternică se aduna la Sofia, gata a năvăli în Ţara Românească şi că acum Transilvania, ca şi împărăţia, nu se îndemâna a-i sta în ajutor. [200] Această pace nu era alt decât o încetare a vrăjmăşii (ostilităţi) şi n-avea nici un caracter definitiv. Astfel, supt umbra acestei păci, Mihai căută a se pregăti pentru război. El se înţelesese cu Bathori ca acesta să dobândească ajutoare de la împărat şi cu pregătirile ce va face şi el, să năvălească împreună în Turcia, siguri că multe popoară creştine se vor ridica la vederea stindardelor lor. Într-adevăr, Mihai, prin agenţii săi, şi mai cu seamă prin vestea vitejiei şi a triumfurilor sale, pregătise popoarele supuse turcilor spre a scutura greul şi ruşinatul jug ce le apăsa. Un complot întins în toată Turcia, al cărui cap era episcopul de la Târnova, se formase. Sârbii şi bulgarii se făgădui lui Mihai că, îndată ce va trece Dunărea, se vor ridica cu toţii din toate părţile, vor tăia toate garnizoanele turceşti, îi vor da Sofia în mână şi îl vor trece Balcanul. Mihai începu cu multă activitate a se găti de oaste; el începu a strânge oameni de ţară la oaste şi începu a chema în leafă oştiri streine, după obiceiul de atunci. Din nenorocire, Ieremia-Vodă din Moldova, duşman al creştinilor şi partizan al turcilor, nu numai că deschise calea tătarilor prin ţara sa, dar încă se opuse la trecerea a 6 mii cazaci ce venea în slujba lui Mihai. Dintr-altă parte, Sigismund Bathori câştigă numai făgăduieli mari, dar nici bani, nici oştiri de la împărat. Astfel creştinii nu putură fi gata la vreme şi turcii, care nu se amăgea asupra gândurilor ostile ale lui Mihai, [206] descoperiră complotul bulgarilor, şi episcopul de la Târnova, împreună cu mulţi alţii, fură prinşi, chinuiţi groaznic şi tăiaţi în bucăţi. [207] Zece mii sârbi atunci, desperaţi, vor să se scoale; în iunie trimit soli lui Mihai-Vodă, numindu-l cap al lor şi făgăduindu-i că vor cuprinde cetatea Vasiţa şi Gladova şi că nu vor cruţa nici sângele, nici viaţa lor pentru dânsul şi pentru a scutura acel trist jug al barbarilor împilători. Mihai-Vodă le raspunse să mai aştepte câtva, până să vie o ocazie mai priincioasă, care să înlesnească mai mult izbutirea unei aşa de primejdioase întreprinderi. Deşi acest plan de izbire asupra turcilor se nimicnici deocamdată, Mihai îşi urmă pregătirile sale. La începutul lui iulie (1597) el făcu căutare armiei sale, care era de 15 mii oameni, şi dete de fiecare ostaş câte 5 talere. El mai aştepta încă 6 mii ostaşi silezieni, trimişi în ajutor de împărat. Tot în acea lună, Henric Lesota, un ofiţer al împăratului, sosi în Târgovişte ca să plătească, în numele stăpânului său, leafa pe toată luna la patru mii aleşi călăreţi d-ai lui Mihai-Vodă. [208]

XXI
Văzând greutăţile ce întâmpina din partea aliaţilor săi ca să facă o expediţie puternică şi serioasă în contra turcilor, Mihai-Vodă se încredinţă că nu va izbuti nimic în contra turcilor câtă vreme nu va fi destul de tare spre a se lupta singur cu dânşii, fără a mai năzui la ajutor strein, care când nu vine, când trebuie a-l cumpăra cu jertfe scumpe, după cum i se întâmplase cu Bathori. El se încredinţă că o naţie, spre a câştiga şi a-şi păstra independenţa, trebuie s-o puie supt ocrotirea puterii sale, iar nu a streinului, oricât de blând şi dulce s-ar arăta. El căută dar care sunt elementele de putere ale patriei lui şi nu-i fu cu anevoie a le găsi.
Potopul de naţii barbare şi furtunele veacurilor ce trecuseră peste pământul vechei Dacii, de la descălecarea lui de romani, nu-l putură deşărta de aceşti locuitori, care prinsese rădăcină puternică şi adânc înfiptă aci. Românii se păstrară dar în toată întinderea Daciei, cu limba, cu obiceiurile străbune, cu caracterul lor naţional, fără a se împestriţa cu alte neamuri streine; ăînî Valahia şi Moldova se păstrară locuitorii în cea mai mare omogenitate; în Transilvania însă, pe alocurea, se aşezară, în puţin număr, secui, saşi şi unguri, precum şi sârbi în Banat, dar în toate locurile majoritatea era români. Timpul viforos al veacului de mijloc împărţise pământul românesc în trei ţări: Transilvania cu Banatul, Moldova şi Ţara Românească; dar în inimile tuturor românilor rămase neştearsă tradiţia unui trai comun şi dorinţa de a-l înfiinţa din nou. În acele timpuri grele a năvălirei barbarilor, în două rânduri Moldova şi Ţara Românească se pustiiră, locuitorii trăgându-se la munte şi în Ardeal, de unde, când barbarii deşertară locurile, ei se reîntoarseră supt domnii lor la vechile lor vetre. Dar multă vreme încă, până la 1467, domnii Ţării Româneşti păstrară stapânire peste ducaturile Omlaşului, Făgăraşului şi Rodna în Transilvania, precum şi domnul Moldovei stăpâni mai multă vreme ducatul Maramureşului. Întâmplările păstraseră aceste ţări, Transilvania, Ţara Românească şi Moldova, singure, izolate, slobode, între Împărăţia Turcească, Ungaria şi Polonia, care toate ameninţa cotropirea lor. Era dar firesc lucru ca orice voievod din aceste trei ţări ăceî se simţea în putere să caute a le uni într-un stat şi astfel a reîntemeia vechiul regat al Daciei. Dacă vedem această idee intrând adesea în capul domnilor ungureşti din Ardeal, cu atât mai mult ea trebui să intre în capul acelor mari voievozi români care se inspirară de simtimentul naţional şi personificară individualitatea naţională a românilor. Naţionalitatea, deşi nu avea atunci acel caracter mintos şi ideal ce a dobândit în zilele noastre, dar era mult mai întinsă şi mai puternică ca simtiment. Toţi istoricii Veacului de mijloc se miră de puterea cu care românii îşi păstrează obiceiele romane şi simtimentele lor naţionale, trăind în mijlocul barbarilor, fără a se amesteca cu dânşii. "Ţin ei, zice Tomasi, autor contemporan al lui Mihai-Vodă, de ocară numirea de valah, nevrând a fi chemaţi altfel decât români, glorificându-se (laudându-se) că se trag din romani." [209]
Mircea cel Bâtrân fu cel dintâi domn român care se luptă pentru unitatea naţională. Vru să cuprinză Transilvania şi aţâţă un război cu Sigismund, regele Ungariei, ce dete pas turcilor a intra în mijloc şi sili pe Mircea, la 1393, de a se declara vasal al lui Baiazid. Apoi Mircea îşi întoarse armele asupra acestuia şi, după ce cuprinde Moldova şi o răpeşte de la Iuga-Vodă, reclamă moştenirea împărăţiei româno-bulgare de la turci şi îşi întinde stăpânirea până în Balcani. [210] Dar isprava acestor silinţe ale marelui Mircea fu până la urmă întemeierea suzeranităţii turceşti asupra ţării.
Ştefan cel Mare al Moldovii calcă pe pasurile lui, cuprinde Ţara Românească, pe care n-o poate ţinea, şi trage prin aceasta asupra-i furia turcilor. Apoi dobândeşte de la învinsul său de la Baia, vestitul rege român al Ungariei, Matei Corvin, în proprietate Cetatea de Baltă şi Ciceiul din Transilvania. Acest dar mai târziu sileşte pe un urmaş din osul lui, pe Petru Rareş, a se amesteca în treburile Transilvaniei şi a vroi a cuprinde această ţară, şi cade şi el jertfă acestei ambiţii naţionale. Dar cu cât această idee dobândea martiri mai mari, cu cât costisea mai mult pe români, cu atâta, după caracterul lor stăruitor, ţinea ei la dânsa. În zilele lui Despot-Vodă (1572) în Moldova, acest zvânturatic de geniu, trei îngeri, se zicea în popor, s-a arătat domnului în vis în dimineaţa Crăciunului, cu coroane de aur, proorocind că el va stăpâni curând peste Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Marea idee a unităţii naţionale era dar pe acele vremi un simtiment popular. În ochii poporului, ea era aceea ce e astăzi un drept şi o datorie, singurul mijloc d-a se mântui de supt stăpânirea streinilor, d-a intra în întregimea drepturilor sale naţionale şi d-a le păstra nevătămate de bântuirea duşmanilor. Spre a o realiza, ce trebuia oare? O sabie românească puternică. Românii acum găsise aceasta. În capul Ţării Româneşti sta un domn român tânăr, îndrăzneţ, ambiţios, cu minte înaltă, cu inima aprinsă spre fapte vitejeşti, vestit şi meşter în razboaie. El se inspiră de simtimentul naţiei, se aprinse de această idee a regeneraţiei naţionale şi, cu puternica lui voinţă, hotărî a nu pregeta până la moarte, întru îndeplinirea ei. Împrejurările politice îi fură favoritoare şi deschidea un câmp întins la îndrăzneţele sale proiecte.

XXII
Mahinaţiile şi intrigile de atâta vreme pregătite de curtea Austriei aduseră isprava lor. Sigismund Bathori, povăţuit de duhovnicul său, iezuitul Carilio, şi de Silvio Piccolomini, amândoi vânduţi Curţii Austriei, fu târât spre Praga, cum ştim, unde ajunse în 17 fevruarie. Acolo, după o primire strălucită, care era pregătită, împăratul, în numele craiului Spaniei, îi dete ordinul Mielul de aur, ce atâta îl dorise; zădărnicia acestui prinţ uşure la minte fu foarte măgulită şi fu plecat a asculta aceea ce îi insufla partizanii Austriei. În conferinţele ce se deschise, Bathori propuse că, de vreme ce neputinţa lui fizică nu-l iartă a avea moştenitori, voieşte a se lepăda de acum de stăpânirea Transilvaniei şi a o da Austriei. Împăratul, învăţat de ai săi a fi viclean, se prefăcu mai întâi a se mira de această propunere şi a n-o primi; dar se îmblânzi îndată şi se încheie cu Bathori aceste condiţii: ca împăratul să-i dea, pe viaţă, în schimb pentru Transilvania, ducatele Oppeln şi Ratibor din Silezia; ca să-i dea încă pe tot anul o pensie de 50 mii scuzi de aur, plătiţi la Veneţia, la Roma sau la Genua; că, fiindcă are de gând a se călugări, să urmeze despărţire între el şi soţia lui, care va păstra titlu de princesă a Transilvaniei; că de va intra în ordinile bisericeşti, să i se dea un venit în vro monastire şi să mijlocească la papa spre a-l face cardinal; că, în orice vreme şi caz, împăratul să-i dea titlu de preastrălucit. Departându-se de Praga, Bathori hotărî cu împăratul ziua în care acesta să trimiţă ambasadori la dietă, ca să primească stăpânirea Transilvaniei, după care faptă apoi, arhiduca Maximilian, fratele împăratului, să fie trimis spre a cârmui ţara. După încheierea acestor capete care se hotărâse a fi ţinute secrete, Sigismund Bathori se întoarse în Transilvania şi îndată convocă staturile la Alba-Iulia pentru 17 aprilie, unde ceru cheltuieli pentru război, care i se şi decretă. Dar vorba se răspândise de oarecare învoieli făcute între Sigismund şi împăratul; şi, deşi staturile nu ştia desigur felul acelor învoieli, dar le bănuia şi începură a se plânge cu oţerime că de două ori Sigismund, fără învoirea ţării, se dusese la împăratul. Toţi se aduna şi îşi împărtăşea în taină temerile lor, căci nu îndrăznea a se aduna şi a vorbi de faţă, spăimântaţi fiind de păţirea nobililor din anul 1594. Îşi aducea aminte suferirile ce ţara păţise de la nemţi în zilele lui Ferdinand şi nu se îndoia că, de va cădea iar supt jugul ălorî, va păţi acum şi mai rău. Sigismund însă, nesocotind şi dieta şi drepturile ţării, se purta în toate după placul lui, [216] sau mai bine după cum îi şoptea iezuiţii vânduţi Austriei, ce îl încunjură. După sfalul lui Carilio [217] şi a partizanilor Austriei, trimise în 27 sept. pe Ştefan Iojica să asedieze Timişoara, dar, din pricina ploilor, fu silit a lăsa cetatea, în 17 noiemvrie, şi a se întoarce în Ardeal [218]

XXIII
Cătând însă la caracterul uşure şi nestatornic a lui Sigismund, nimeni nu era sigur despre ceea ce va face până la urmă. Aci se arăta că să căieşte de cele încheiate cu împăratul şi declara că, de nu se vor împlini făgăduielile de ajutor ce i se făcuse, va strica toate îndatoririle sale [219] şi va face pace cu turcii, aceea ce sperie atât pe curtea Austriei, încât îi trimise o solie nouă, pe episcopul de Agriea, baronul Adangelo Popel-Brun, împreună cu contele Sigismund della Torre, spre a-l linişti şi a-l păstra în aplecarea către Austria. [220] Aci se lasă cu totul de urma după sfaturile vătămătoare ale iezuiţilor. Apoi, temându-se că unirea celor mai însemnaţi ai ţării să nu fie o stavilă neînvinsă planului lui d-a închina ţara Austriei, căută în mintea lui, în veci tulburată, mijloacele d-a împiedeca acea unire. Spre acest sfârşit scrise într-o zi lui Gaspar Corniş: "Iată voinţa mea: când voi ieşi din Transilvania, tu să nu laşi domnia la nimeni altul, ci s-o iei pe seama ta; pentru aceea te-am făcut cap peste armiile ţării". Într-altă zi luă deoparte pe unchiu-său Ştefan Bocksai şi îi zise: "Te sfătuiesc, de îţi trebuie domnia Ardealului, să nu laşi să ţi-o ia oarecare român" (dând a inţelege pe Iojica). Apoi propune domnia lui Iojica chiar.
Ştefan Iojica, cancelarul Transilvaniei, era român. Meritul său singur îl ridicase din pulbere în cea mai însemnată slujbă a ţării. D-abia intrat în vârsta bărbătească, Iojica avea minte sănătoasă, împodobită cu multă învăţătură înaltă, iscusită, vioaie, ambiţioasă de mărime (putere) şi de fapte mari şi lăudate. El dobândise atâta influenţă asupra tânărului şi fără de experienţă prinţ, încât se putea zice într-adevar că el era adevăratul stăpân al ţării. Învăţătura şi limbuţia lui îl făcea de unea favorul şi dragostea tuturor. El ajunse într-o poziţie înaltă, încât cei mai mari domni ai Transilvaniei privea ca o mare fericire d-a merita, cu multă închinăciune şi jertfire, favorul şi creditul său. Astfel Sigismund puse în rivalitate pe câtetrei aceşti bărbaţi puternici şi aruncă între dânşii seminţele dihoniei şi a vrăjmăşiei. Obicinuit de demult a semăna vrajbă între curtezanii săi, în acest minut, încă mai mult, el nu se credea în siguranţă decât văzând pe toţi ceilalţi a nu se încrede unii într-alţii. Dar Iojica priveghea cu luare-aminte la toate gândurile prinţului. Îl încuraja în hotărârea d-a părăsi tronul, dar îi zicea a nu-l lăsa pe mâna nemţilor, dar a i-l da lui. El îndrăzni în public a se arăta ca candidat la tron şi a căuta a dobândi voturile poporului. El zicea sau punea pe prietenii săi să zică că curajul şi cinstea lui îl făcuse a merita acest post înalt la întâmplarea abdicaţiei lui Sigismund. Îndrăzneala şi influenţa ce avea în ţară nimicnicise nădejdile tuturor compeţitorilor săi. Bathori, într-un moment de căinţă, încheie cu dânsul o învoială asemenea celeia ce încheiase, la 1594, cu Baltazar Bathori.
El porneşte la Poartă un trimis secret ca să ceară să se trimiţă, după obicei, lui Iojica, întăriea domniei Transilvaniei prin steag şi buzdugan. Dup-aceea, ca lucru mai sigur să izbândească, Iojica, prin înţelegere cu Sigismund, scrise la vice-craiul de la Casovia, ca nici el, nici cezarul să nu se grăbească d-a intra sau d-a trimite comisari în Transilvania, căci nu s-a hotărât pân-acum nimic despre ieşirea prinţului Sigismund din Transilvania şi staturile ţării nu vor ca Transilvania să cază în mâini streine. Aceste scrisori, trimise de Iojica, vicecraiul le expediază îndată la împăratul, care se hotărî atunci a trimite fără pierdere de vreme în Transilvania pe arhiduca Maximilian; şi până a se găti acesta de drum, numi trei comisari ai săi ca să meargă înainte să îndatoreze pe Sigismund a se ţine de învoiala făcută şi a le preda în mână guvernul ţării. Comisarii numiţi era Ştefan Zuchaia, episcop de Vacia, Francisc Nadazdi şi Bartolomeu Petz, consilier de război; dar fiindcă Nadazdi îşi ceru iertăciune a nu primi, fiind bolnav, se numi în locu-i Nicolae Istvanfi, vicepalatin al Ungariei, autor mai pe urmă a mult lăudatei istorii a acelor timpuri, care ne fuse mult de folos şi lui îi câştigă măgulitoarea numire de Tite-Live al Ungariei.

XXIV
În vremea aceasta Mihai-Vodă - văzând că Sigismund, de temerea turcilor, umblă să-şi dea ţara împăratului şi că caută a se împăca cu turcii; [226] că împăratul însuşi, desperat de o nouă şi mai îngrozitoare revoltă a ţăranilor, umbla a se împăciui cu turcii, speriaţi şi ei de revolta ienicerilor, şi, puţin dup-aceea, deschidea conferinţe de pace la Weizen [227] - gândi şi el a căuta a încheia o pace hotărâtoare cu turcii, pace ce îl va lăsa slobod a lucra la planul ce îşi închipuise în mintea lui. El primi bine pe Hali-Massar-Ceauş, ce veni la dânsul în vara acelui an, 1597, din partea sultanului, ce se spăimântase de pregătirile ce auzise că face Mihai-Vodă. Pricinile care silea pe sultan a face pace ăerauî două: revolta ostaşilor, lipsa şi foametea. [228] Desele răscoale ale ienicerilor la Constantinopol opri pe turci d-a întreprinde ceva însemnat în acest an (1597). [229] Solul aduse domnului din partea sultanului scrisori şi feluri de făgăduieli măgulitoare, unde, cu vorbe dulci, i se arăta că sultanul nu a vrut a-i porunci, ci l-a rugat şi îl roagă d-a se face prieten al său, că îi făgăduieşte că tătarii nu vor mai încerca a trece prin Ţara Românească, numai Mihai să se unească cu turcii împotriva creştinilor, sigur fiind că, de vor fi comandaţi de un general viteaz ca dânsul, turcii vor fi nebiruiţi. Mihai-Vodă răspunse că primeşte pace şi prieteşug cu turcii, dar că niciodată nu va lupta cu dânşii împotriva creştinilor, că tot ce poate făgădui este d-a sta neutru. [230] Sultanul fu foarte vesel şi de această ispravă, la care nu se aşteptase, şi îndată, după povaţa lui Ibraim-Paşa Vezirul, se grăbi a trimite o ambasadă mai strălucită decât toate cele trecute. Ţăranii din Austria - călcaţi (foulés) prin trecerea necurmată a oştilor şi aruncaţi în desperaţie de garnizoane, care, supt pricinuire că nu li se plăteşte (li se mănâncă lefele de capi), jefuia în toate părţile - care se ridicaseră în celălalt an, se revoltară cu totul în acest an (1597), punând în capul lor pe unul dintr-înşii numit George Bruner. Ei se plângea între altele că, fiind împovăraţi de biruri şi reduşi în robie de nobleţe, nu mai era în stare a suferi aceste jefuiri şi că ei nu puteau nici să muncească, nici să semene pământurile, de vreme ce îi lua mereu de la munca lor; că după ce da stăpânilor a treia parte din toate productele, apoi era şi expuşi la prada soldaţilor. Ei adăoga că nu stau împotrivă a plăti dăjdiile pentru războiul cu turcii, la care gata sunt să meargă înşuşi, însoţind pe stăpânii lor.
Aceste plângeri nefiind ascultate, revolta se destinse cu furia răzbunării multă vreme înăbuşită. Oştirea împăratului fu silită a lăsa pe turci doparte, spre a îneca cu greu şi c-o luptă lungă dreapta sculare a bieţilor ţărani.
În 13 august (1597), sosiră în Bucureşti doi ceauşi, solii sultanului, aducând pentru Mihai-Vodă şi fiul său Pătraşcu, atunci în vârstă de 13 ani, un firman de domnie pe viaţă - necerând decât jumătate tributul ce plătea domnii mai nainte - o lance şi un buzdugan, semnele puterei, şi alte multe daruri de mare preţ, scoase din hasnaua împărătească: douăzeci caftane ţesute cu fir de aur, sabie cu teacă de aur împodobite cu pietre scumpe, un surguci lucrat cu mare măiestrie, împodobit cu briliante, rubine şi mărgăritare, o coroană de diamante, cai împărăteşti cu harşale şi frâne aurite şi altele.
Mihai primi pe soli cu mare cinste, ieşind întru întâmpinarea lor cu multă fală şi pompă domnească, căci "mult îl prindea domnia", zice un contemporan. Solii i se închinară şi îl salutară cu vorbe dulci şi cu hainele de aur împărăteşti l-au înveşmântat, cu sabia strălucită l-au încins şi coroană încă i-au dat să poarte. Domnul făcu asemenea mare cinste solilor, îi puse a şedea lângă dânsul, porunci d-aduse caftane de-i înveşmântă, precum şi alte daruri multe le făcu; apoi, ospătându-i frumos şi dăruindu-i, îi trimise înapoi.
Cu încheierea acestei păci cu turcul, încheie şi Walther interesanta biografie ce ne-a lăsat despre Mihai-Vodă şi pleacă la Constantinopol. El petrecuse câtăva vreme în Ţara Românească, chemat fiind a îngriji de învăţătura lui Pătraşcu, feciorul cel mare al lui Mihai. În ziua de Sf. Petre anul 1597, acest învăţat bărbat dete şcolerului său un compliment în versuri cu această cuprindere:

ELEGIA IN GENEROSAE INDOLIS DN. DN. PETRI PALATINIDIS MOLDAWIAE TRANSALPINAE NATALEM IPSO DIVORUM PETRI AC PAULI FESTO TARGOWISTAE ANNO MDXCVII SCRIPTA ET EXHIBITA
Annuus asvetum quando Natalis honorem Posceret, et promptas ad pia festa manus: Flore caput viridi veteres ornare solebant, Et dare thuricremis annua liba focis. Suavisonis tenues mulcebant cantibus auras, Fundebantque suas ore favente preces: Coepta juvarentur felicibus omnia fatis: Et superum firma protegerentur ope. Vana celebrabant devotae. Numina gentes. Dum fuit a vero mens aliena Deo. Quo magis, ut solitum renoves gaudebis, honorem Annua festa, dies dum genialis agit. Qua prodire tibi sub coeli contigit auram, Inque salutiferis sumere nomen aquis. Qua sacer expansis famulus te fovit in ulnis, Fatidico miscens vota precesque sono. Salve parve puer, felicibus edite stellis: Egregia pollens indole cresce puer. Nomine Petrus eris, constanti pectore Petrus: Robore petra animi, robore petra manus. At velut ad petram valido fundamine nixam Saeva procellosi volvitur unda maris: Sic animum, quamquam divino Numine fultum Fata fatigabunt inferiora, scias. Ferrea, dante Deo, rumpuntur vincula Petro: Asperu tu vinces fata, juvante Deo. Ergo dies dum grata redit, quam laeta Diones Stellula purpureis reddidit orta comis: Non bove mactato Christum, non thure merove Sed pietate colas, sed sine labe fide. Bos mortale notat corpus: thus ardua cordis Vota: sed in ipsa, gaudia, mente merum. Ara tibi tenero sub pectore sacra paretur: Qua tua solemnis munera flamma cremet. Ac ubi tbura feres pingues facientia flammas: Inque pio fusum fulserit igne merum: Poplite perge Deum curvalo, animoque fideli Ad pia sublata dona rogare manu. Tutelaeque tuae vitae sortisque parentum Larga recordatus munera, gratus ades. Ac inopes releva potuque ciboque: Redemtor Facta SIBI, viva, talia voce refert. Faustior utque dies Natalis saepe recurrat: Funde verecundo pectore et ore preces. Ut patria augescas felix virtute, gerendis Rebus, ut et haeres Martia signa regas. Hoc generose tibi Waltheri Musca precatur Petre, det omnipotens, qui regit astra Deus.
Cei vechi, când celebrau aniversarea naşterei, cu onoarea uzitată şi cu festivităţi religioase, ornau capul cu flori şi cu verdeaţă şi ardeau sacrificiile lor în profumul altarelor, făcând să răsune eterul de cântece suave, recitând urări şi rugând zeii să le vină într-ajutor şi să conducă toate cele începute la bun rezultat. Vane divinităţi adorau pletoşii gentili, mintea lor necunoscând încă pre adevăratul Dumnezeu. Cu cât mai mult ai a te bucura Tu, reînnoind sărbătoarea zilei în care, născându-te, văzuşi lumina Cerului, şi afundat în mântuitoarele ape primişi numele de la servitorul lui Dumnezeu, care ţinându-le pre braţe, între rugăciuni-ţi făcu urările de bine. Te salut, prunc fraged, născut sub o stea favoritoare; creşti mare, că eşti dotat cu indole rară. Numele-ţi e Petru, de la piatră, auguriu de constanţă, de inimă tare şi de braţ robust. Vei şti însă că, precum asupra pietrei se răstoarnă furioasele unde ale mării turburate, aşa şi inima ta, deşi tare prin speranţa pusă în Dumnezeu, va fi zguduită de valurile acestei lumi. Dar, precum, voind Domnul, se frânseră fearăle lui Petru, aşa vei învinge şi tu, cu ajutorul lui, şi cele mai mari fatalităţi. Deci, când luceafărul dimineţii, în razele-i purpurie, ţi-anunţă dorita aniversare, vei adora pe Crist cu pietate şi în credinţă curată, iară nu arzând boi, profumuri şi vin. Boul înseamnă corpul muritor, profumul dorinţele inimei asuprite, vinul bucuria. Sub tânăru-ţi piept, vei prepara altarul pre
În prefaţa scrierii sale, ce o tipări la Gorlitz în anul 1599, încă trăind Mihai-Vodă, Walther spune că ea fu tradusă de dânsul în latineşte după un original românesc, scris de un logofăt al domnului, în luna lui iulie 1597 şi aprobat de dânsul chiar. Acest original românesc încă nu s-a putut găsi.

XXV
Sigur acum că nu va fi supărat de turci, Mihai se dete cu totul întru înfiinţarea planului său. În vreme ce în Transilvania, prin înţelegerea cu Iojica, lucra spre a opri pe nemţi a apuca acea ţară şi a o lua el în stăpânire sau prietenul său Iojica, agenţii săi în Moldova pregătea duhurile în favorul lui. El vru încă atunci, mai nainte de toate, a cuprinde Moldova şi a-şi răzbuna asupra lui Ieremia Movilă şi asupra polonilor. Într-adevar, polonii de mai de mult nu mai ascundea vrăjmăşia lor către Mihai-Vodă; ei mereu lucra a-l strica când cu împăratul, când cu sultanul. Ei propuseseră în mai multe rânduri papei şi împăratului că să vor învoi a da ajutor împotriva turcilor, de-i vor lăsa a goni pe Mihai şi a lua stăpânirea acestor două ţări române; şi, văzând că propunerile lor nu sunt primite, ei se adresară cu asemenea propuneri la Poartă (sept. 1597), făgăduind că vor da tributul obicinuit al acestor ţări şi ajutor în contra creştinilor. [236] Ieremia-Vodă, creatură a polonilor, îşi dezvălise vrăjmăşia către Mihai, cum am văzut, în mai multe rânduri şi domnia lui era o primejdie mare pentru Ţara Românească. Moldovenii, care învăţaseră a cunoaşte pe Movilă şi ura domnia lui asupricare să ardă solemnele tale daruri, şi când vei oferi miresme ce îngraşă flacăra şi vinul turnat va scăpăra în sacrul foc, atunci cu genunchiul plecat, cu inima devotă şi cu mâinile tinse în sus, roagă-te lui Dumnezeu, cerând apărământul său ţie şi părinţilor, de la carii ai primit atâtea binefaceri. Nu uita a adăpa pre cei setoşi, a nutri pre cei flămânzi. Crist zice că LUI însuşi se fac toate acestea. Roagă-te în toată modestia ca aniversarea naşterei să-ţi revină de nenumărate ori tot mai fericită. Odată pre tronul părintesc, să porţi cu onoare semnele lui Marte, adăugându-ţi patria şi făcând-o tare şi ferice prin virtuţi. Acestea, generoase Petre, urează Muza lui Walther, să-ţi dea atotputintele ce dirije toate" toare şi jugul totdeauna greu pentru Moldova al influenţei polonilor, se înveseliră cu inima când le veni veşti şi făgăduieli de mântuire de la Mihai-Vodă , pe care îl slăvea ca pe un viteaz şi îl cinstea ca pe un erou român şi de la care aştepta mântuirea naţiei întegi şi supt steagurile căruia mulţi dintr-înşii alerga spre a se lupta. Ei primiră bucuros a-şi uni ţara cu Ţara Românească, supt cârmuirea unui aşa mare domn, care le aducea aminte pe Sf. Ştefan-Vodă, a cărui pomenire neştearsă era din inima lor. Mihai-Vodă, asigurându-se de aceste bune aplecări ale moldovenilor, începu a se pregăti în acea iarnă pentru a intra în Moldova în primăvară (1598) şi înştiinţă pe prinţul Transilvaniei că moldovenii îl doresc de stapânitor şi ca să-i stea şi el într-ajutor, spre a goni pe Ieremia Movilă şi a-şi izbândi asupra polonilor. [237]

XXVI
Dar Sigismund Bathori acum căzuse iarăşi supt influenţa nemţească şi, uitând făgăduielile şi legăturile de curând făcute cu Iojica, se hotări a se ţine mai bine de cele încheiate cu împăratul; şi aflând de sosirea comisarilor împăratului, convocă, la începutul lui aprilie, dieta la AlbaIulia; şi, ascunzându-i cu mare îngrijire planurile lui, se prefăcu a-i cere bani pentru urmarea războiului cu turcii.
Era atunci în Transilvania, lângă prinţul Bathori, un nunciu al papei, episcop de Cervice. Acesta prinsese cu cancelarul Iojica un mare prieteşug şi astfel aflase toate planurile sale. Dar, ambiţios şi prieten mincinos, călugărul, care nu-şi îndrepta căile decât spre mijloacele cele mai sigure d-a dobândi favorul papei, socoti că pentru aceasta va ajunge mai lesne scopului său prin împărat, decât prin Iojica. Se hotărî dar a trăda prieteşugul şi încrederea lui Iojica şi, ieşind la Turda înaintea comisarilor împărăteşti, le spuse că Iojica umblă prin toate mijloacele a dobândi tronul şi a nu lăsa pe nemţi a stapâni ţara; că el, prin influenţă şi făgăduieli, a tras în parte mulţi din deputaţii dietei şi că prin îndemnurile lui, dieta nu voieşte a recunoaşte de bune învoielile făcute între Sigismund şi cezarul, fără ştirea ei. Deputaţii, auzind acestea, îşi urmară drumul către Alba-Iulia, unde Sigismund îi primi cu cinste şi le dete bună făgăduială că îşi va ţine cuvântul către împărat. În conferinţa ce avu Sigismund cu deputaţii, faţă fiind şi Bocskai, se chibzuiră despre mijloacele d-a sili pe deputaţii îndărătnici a primi învoirea făcută; hotărâră a dobândi de la dânşii prin spaimă aceea ce nu credeau că pot dobândi cu voie. Se învoiră dar a izbi o lovitură puternică, jertfind vreunul din cei mai puternici magnaţi, spre a îngrozi pe ceilalţi. Jertfa aleasă chiar de Sigismund fu Sărmanul Iojica. Inima duşmană de ungur se dete pe faţă prin această alegere. Sigismund luă cuvântul şi arătă că Iojica merită pedeapsa etc. (după Istvanfi).
Inima lui Iojica se umplu de grijă când văzu sosirea neaşteptată a comisarilor împăratului, de la care nici un bine nu putea aştepta. A doua zi des-de-dimineaţă, plin de acel neastâmpăr, presimţire a unei nenorociri ce ne ameninţă, Iojica, sau spre a se linişti şi a se gândi de scăparea sa, sau spre a se chibzui despre trebile ce era să se trateze în dietă, încălecă pe un cal ce îi dăruise de curând Sigismund şi vru să iasă din oraş, însoţit numai de vro câteva din slugile sale. Pe când trecea pe poarta Sf. George, calul său, împiedecându-se de pod, ce era stricat, căzu astfel încât p-aci era să farme capul lui Iojica. Dar acesta, nespăimântându-se, se urcă îndată pe cal şi înaintă câtva în câmpie; apoi acelaşi neastâmpăr îl întoarse în oraş.
Dar pân-a nu sosi el, Sigismund, în vreme ce staturile, după obicei, merse în biserica cea mare spre a ţine seanţa lor, le trimise poruncă d-a se aduna la palat. Deputaţii ascultară de porunca prinţului şi, fără a bănui nimic, intră în palat. În vremea aceasta Iojica sosind, intră şi el cu dânşii. Dar îndată văzură că ieşirea li se închide de pretorieni. Îndată intră în sală comisarii împăratului, care, arătând adunării părţile de împuternicire ce avea de la împărat, expuseră prin grai misia lor, zicând că au venit ca să pună în lucrare tratatul încheiat între Sigismund cu împăratul şi că acum rămâne ca staturile să întărească prin jurământ această învoire. Sigismund intră şi el atunci în sala adunării şi mărturisi că a făcut cu împăratul schimbul Transilvaniei pentru ducaturile Ratibor şi Oppeln. Pentru aceea porunceşte staturilor ca să asculte, căci de nu, are la poartă lictori ca să pedepsească neascultarea lor.

XXVII
Îndată ce prinţul sfârşi cuvântul său, comisarii împărăteşti scoaseră scrisorile trimise de Iojica la vice-craiul de la Casovia, de care am pomenit înapoi, şi le arătă adunării, zicând că e de tânguit că între magnaţii Transilvaniei se află unul care să îndrăznească, prin mahinaţiile sale turburătoare, a ruina alianţa şi învoielile încheiate de atâta vreme între cezarul şi Sigismund şi a băga vrăjmăşia între dânşii.
Auzind acestea, Bathori vru să depărteze deasupra-i bănuiala de nestatornicia sa şi, cu o mârşavă viclenie, descărcă toată vina pe Iojica, zicând că aceste scrisori nu sunt prin ştirea lui, că Iojica este autor acestor mahinaţii şi acestei conspiraţii ascunse, duşman al cezarului şi al republicei, că are comunicaţii secrete cu Mihai-Vodă şi că el nu poate suferi ca o asemenea crimă să rămâie nepedepsită. [238] Apoi porunci lui Ştefan Bocskai de arestui chiar în adunare pe bietul Iojica, ce rămăsese înmărmurit văzând şi auzind o asemenea neruşinoasă trădare. El fu dat în pază lui Ştefan Lazăr, cel întâi căpitan al pedestraşilor palatului, care îl puse în fiare [239] şi îl duse în temniţă. [240] Căderea unui aşa însemnat om, favoritul pân-atunci al prinţului, şi fără martori şi judecată, produse efectul care se aştepta de uneltitori. Spaima intră în inimile tuturor, încât priviră înmărmuriţi şi în tăcere această privelişte. Spre a insufla şi mai mare groază în inimile deputaţilor, Sigismund puse de arestui pe un ostaş ce ăseî deosebise foarte mult atât în război cât şi în pace, anume Toma, supt pricinuire că i s-a spus de nişte pârâtori cum că el ar fi vorbit oarece despre împilarea libertăţii; apoi, spre noapte, fără judecată, puse de-l spânzură în vileag.
"Toate aceste fărădelegi, zice un istoric ungur, insuflă tuturor o mare durere şi se văitau încet, zicând că nişte oameni liberi, care, după vechiul decret al strămoşilor lor şi după legile patriei, nu se putea nimeni atinge de persoana lor, nu se cădea a fi pedepsiţi astfel după capriţul unui om, cu spânzurătoare şi cu tăiere de cap, fără pricină şi fără să li se lase un minut ca să cunoască învinovăţirea ce li se aducea; că, dacă e un lucru groaznic şi criminal d-a omorî pentru orice pricină un om care n-a fost cercetat, nici învinovăţit, nici osândit, era tot asemenea nedrept a-l arunca în temniţă. Dar aceste plângeri zadarnice erau; nimeni nu îndrăznea a vorbi în public pentru legile patriei, ştiind foarte bine că, îndată ce o vorbă liberă va ieşi din gura lui, vor trimite laţuri, securi, lictori şi călăi, ca să-l omoare."

XXVIII
Sigismund publică atunci un decret prin care îndatora pe tot proprietarul de un domen dăruit de stăpânire sau cumpărat, cum şi pe tot proprietarul de un oficiu municipal, a jura credinţă lui Rodolf, împăratul, craiul Ungariei, adăogând că cel ce nu va primi aceasta se va privi ca unul ce a băgat sabie şi foc în ţara sa şi va fi pedepsit cu moarte şi confiscaţie. Acest ameninţător decret fu primit de toţi într-o adâncă şi tristă tăcere; nimeni nu murmură, nimeni nu arătă că se învoieşte.
În sfârşit, deputaţii îndrăzniră a face o încercare fricoasă. Ei trimiseră la Sigismund pe Francisc Theke, unui din cei ămaiî însemnaţi nobili, spre a-l ruga în numele tuturor d-a nu părăsi ţara într-un asemenea minut, d-a cumpăni cu minte coaptă hotărârea ce va lua, d-a nu se lăsa în asemenea însemnate lucruri a fi povăţuit de capriciu, dar de judecată; că, dacă în orice lucru semeţia şi graba sunt rele, ele sunt mai primejdioase decât oricât când se amestecă cu primejdia patriei; că, de i s-a urât atâta cu naţia şi poporul, încât voieşte, fără ca nimeni să i-o ceară, să-şi lase dregătoria sa, cel puţin să lăse nevătămată şi curată libertatea de care totdeauna ţara s-a bucurat, d-a-şi alege prinţi, şi să păstreze neclintit drepturile ţării de la Sf. Andrei, regele Ungariei, pe care a jurat el cu toţi ceilalţi prinţi şi nobili a le păzi. Bathori răspunde necăjit la această solie: "că el nu vrea a umbla după placul altora, ci după al său". Ducând Francisc Theke acest răspuns la deputaţi, aceştia, desperaţi şi îngroziţi de ceea ce păţise Iojica, nu mai îndrăzniră a sta împotrivă şi, plecându-se împrejurărilor, se hotărâră a asculta nedreapta poruncă a prinţului şi a consuma astfel, prin învoirea lor, mişeleasca trădare de ţară a lui Bathori. Senatorii mai întâi, apoi cei mari şi ceilalţi deputaţi ai staturilor făcură jurământ lui Rodolf, mai mult din gură decât din inimă.
Dup-aceea comisarii împăratului, în numele lui, jurară paza drepturilor Transilvaniei. Exemplare ale jurămintelor deputaţilor şi copia învoirei între Sigismund şi cezarul s-au pus în păstrare la Sibiu şi un exemplar de jurământul transilvănenilor se trimise împăratului. Într-acest chip Transilvania fu trădată Austriei.

XXIX
Magnaţii şi nobilii căută atunci să capete o răsplată a laşităţii lor. Ei trimiseră la Sigismund pe Francisc Theke şi pe Albert Lüveg, jude din Sibiu, ca să-l roage să scoaţă din temniţă pe Iojica, un om aşa de însemnat şi care se rudea cu cele mai dintâi familii, chiar şi cu a prinţului; că de a făcut vro crimă, să fie judecat în calea legii, şi că Sigismund nu se cade să risipească aşa, de pe faţă, libertatea nobililor, şi adăogând că ei stau gata a chezăşui pentru Iojica. La aceste Sigismund răspunse că Iojica acum e în puterea comisarilor împărăteşti, cărora el a dat ţara şi puterea d-a face dreptate. [246]
Chiar în noaptea aceea, târziu, Cristofor Kereszturi porunci să scoată pe Iojica din casa unde era arestuit. Acesta, urcându-se în trăsură, faţă cu Eustatie Guylasi, zise: "Iată preţul prieteniei crailor!" Atunci Kereszturi îl dete în mâna lui Bartholomeu Petz, care se întorcea la împăratul. Acesta îl duse în închisoare la Szathmar. Toată averea lui Iojica fu confiscată. Se găsi la dânsul nişte cupe de argint, pe care Iojica pusese de săpase aceste cuvinte, presimţire a soartei ce îl aştepta: "Tu nu m-ai înălţat atâta, Dumnezeul meu, decât ca să mă faci să cad de mai sus".

XXX
Predarea Ardealului de Sigismund în mâna Austriei fu peste voia ănuî numai a locuitorilor din ţară, ci încă şi a acelor ce se afla expatriaţi. Ştim că între aceştia era şi cardinalul Andrei Bathori, care petrecea în Polonia. El se credea fireşte chemat a moşteni tronul după Sigismund şi află cu părere de rău că acesta, după ce l-a prigonit, l-a izgonit din ţară şi i-a răpit averea, acum îi răpeşte şi nădejdea ce avea d-a se urca într-o zi pe tronul Ardealului. El scrise o scrisoare lui Sigismund care, fireşte, avu puţin efect; apoi îndrăzni să intre să facă vreo mişcare, dar, găsind pe nemţi întemeiaţi, se văzu silit a ieşi îndată; [247] alergă în grabă lângă regele Poloniei şi, ştiind că împăratul nemţesc era să dea Ardealul în stăpânirea arhiducii Maximilian, ce păstra încă titlu de rege al Poloniei, se sili cu aceasta cât putu spre a întărâta pe craiul Poloniei asupra împăratului şi a frăţâne-său. "Nu e destul, îi zise el, pentru casa Austriei, care crede că tot îi este iertat, d-a călca toate tratatele şi d-a vrea să uzurpeze toate coroanele; ea întrebuinţează astăzi nu puterea, ci şiretenia şi înşelătoria cea mai meşteşugită, spre a despuia pe nişte prinţi vecini, aliaţii Poloniei. Ambiţia ei e pricina că astăzi toată Ungaria geme supt jugul păgânilor; astfel va ajunge şi Transilvania, de nu se vor grăbi a lua armele spre a înfrâna dorinţele ambiţioase ale unei familii a cărei lăcomie n-are mărgini."
Nunciul papei, ce se afla atunci la curtea Vienei, aflând de proiectele cardinalului, povăţui pe curtea Austriei ca arhiduca Maximilian să lepede titlu ce încă purta de crai al Poloniei, ca prin această satisfacţie dată polonilor să-i îndatoreze a nu lăsa pe cardinalul Bathori a face turburări în Ungrria. [248] Dar craiul Poloniei nu sta atunci a sprijini pretenţiile cardinalului Andrei. El se gătea pentru nesocotita şi nenorocita expediţie ce făcu în anul acela în Sveţia. E ştiut că, moştenind după moartea tatălui său crăiea Sveţia, el nemulţumise poporul acestei ţări, vrând, după sfaturile cele rele ale iezuiţilor, să silească pe acest popor protestant a primi legea catolică. Ţara atunci se răsculă, punând în capul guvernului pe Carol, duca de Sudermania, unchiul craiului Sigismund.

XXXI
Pân-a nu se depărta din Transilvania, Sigismund Bathori trimise c-o ambasadă solenelă pe Sarmasagi la Mihai-Vodă în Ţara Românească, despre care aflase că s-a turburat foarte primind vestea abdicării sale în favorul împăratului. El îi trimise scrisori în care îi scria că ar fi vrut a-i trimite pe Bocskai, dar, fiindcă comisarii cezarului sunt acolea, el are trebuinţă de dânsul şi pentru aceea îi trimise în loc pe Sarmasagi, ca pe cel mai credincios al casei sale pe care ar fi putut trimite, şi că doreşte ca Mihai să aibă toată încrederea într-însul. Afară din aceste scrisori, prin zisul deputat făcu cunoscut lui MihaiVodă că el nu voieşte a lăsa Transilvania fără nădejde de a se mai întoarce, dar că crede că prezenţa sa poate aţâţa pe prinţii creştini a lua armele în contra turcilor toţi împreună şi deodată; că crede că, fiind de faţă, mult mai bine va putea înlesni toate pregătirile de bani şi armii şi câte trebuie la război, decât lucrând prin deputaţi; iar dacă nu va izbuti a aţâţa ( a împinge), a arma pe creştini asupra turcilor, cum doreşte, va lucra atunci a aşeza o pace generală între toţi creştinii şi barbarii, pace care, după asigurarea lui, va cuprinde şi pe Ţara Românească. Tot atunci răspunse la cererea ce Mihai-Vodă îi făcuse mai nainte d-a-l ajuta spre a cuprinde Moldova, că îl povăţuieste să stea liniştit, căci atât papa, cât şi împăratul sunt hotărâţi a opri orice război între munteni, moldoveni şi poloni, intrând în mijloc spre a-i împăciui la nevoie.
Iluziile de care se hrănea sau le arăta numai Bathori era cu totul copilăreşti. Depărtat de tron, putea el oare avea mai multă influenţă în Europa decât când era pe tron, strălucind de slava biruinţelor sale? Stavila care oprea legătura creştină d-a izbuti era temerea tuturor stăpânirilor Europei despre ambiţia şi mărimea casei Austriei. Popoarele Europei nu voia a-şi vărsa sângele, banii şi sudoarea lor pentru un război al cărui câştig era să fie pentru Austria. De atunci existinţa Turciei se privea ca necesară echilibrului european, ca o stavilă naturală ambiţiei Austriei, precum aceasta era o stavilă ambiţiei Turciei. Iată pricina pentru care Polonia, Francia şi Englitera nu numai că nu voiră a intra în legătură în contra turcilor, ba încă ajutară pe aceştia, cautând a le dobândi pacea când îi văzu căzuţi în grea nevoie. Chipul cu care Austria luă în mână Transilvania şi abdicarea prin înşelare a lui Bathori mai mări în Europa dreptele temeri despre nesăţioasa ambiţie a curţii Austriei.

XXXII
Într-aceea, Sigismund se găti a pleca spre Silezia. El nu luă pe soţia lui cu dânsul, de care hotărâse a se despărţi, ci o lăsă ca să cârmuiască tronul împreună cu comisarii împăratului. În 17 mai, el ajunse la Zaurin, care, din neîngrijirea turcilor, de curând căzuse prin apucare făra de veste în mâna oastei împăratului. Arhiduca Matei veni acolo a doua zi să-l întâlnească pe Bathori cu un cortegiu pompos. După o şedere de trei zile, în care nemţii se siliră cât putură să facă pe Bathori a-şi petrece prin turnire (tournois) şi alte petreceri, se duseră ambii la Viena şi apoi la Breslau, şi în toate locurile fură primiţi cu cea mai mare cinste, după poruncile într-adins ale împăratului. [249] Pe la sfârşitul lui iunie, Sigismund se duse la Oppeln şi Ratibor, unde ambasadorii împăratului îl instalară în noul său stătuleţ. [250] Petrecerea lui Bathori în Austria produse un entuziasm pregătit şi aţâţat de curte, care ţintea a-şi acoperi maşinaţiile cu care îl despuiase de tron. Austriecii urcară până în slava cerului această lepădare mărinimoasă a lui Sigismund de un tron întărit prin atâtea izbânzi slăvite. Triumful lui Bathori asupra lui însuşi, zicea ei, este mai presus de biruinţele ce pân-atunci strălucise viaţa sa. Toate artele se întrecură spre a consfinţi memoria acestui eveniment. Vestitul Sadeler, zugrav împărătesc, din porunca lui Rodolf, făcu portretul prinţului şi îl împodobi cu figuri alegorice privitoare la abdicarea lui. Se vedea o ancoră de care se ţinea trei coroane cu această deviză:
Scio cui credidi
Aceste coroane arăta Transilvania, Moldova şi Valahia, pe care Bathori le dase împăratului, p-aceste două numai cu numele; dedesuptul portretului se săpă aceste versuri: ăMagnus es, ingenti cum Marte tot agmina fundis Barbara, et aequata est, tunc, tua fama Coelo: At maior dum te superas, tuaque omnia tecum,
Sacrati subdis Caesaris Imperio; Maximus, et vere surges virtutibus clim, Et tua perpetuus facta loquetur Honor.
În ţările streine mai întâi nimeni nu vroi a crede lepădarea lui Sigismund de tron. Oamenii ambiţioşi se mira cum să-şi lepede el astfel ţara şi tronul. Toţi oamenii cu minte nu se puteau dumiri cum el, domn stăpânitor, să râvnească după o pălărie de cardinal. Abdicarea lui li se parea un amestec de mărime şi slăbiciune, mai mult un capriţiu decât o faptă cumpănită şi serioasă. Din aceasta se putea lesne bănui că, mâine poate, acest om uşure, ascultător la alt capriţiu sau la alte inspiraţii contrarii, se va căi şi va lucra cu totul în contra faptei de acum.

XXXIII
Vestea prefacerilor din Transilvania şi ambasada lui Sarmasagi turbură foarte pe Mihai-Vodă. Singur, izolat, ţintă a vrăjmăşiei turcilor, polonilor, care tocmai atunci înnoiră pacea cu turcii, a tătarilor şi a lui Ieremia Movilă, lipsit de bani şi mijloace d-a ţine o oştire mare în picioare spre a se apăra în contra atâtor duşmani puternici, pân-aci el îsi răzimase spatele şi armele de Transilvania. Prin aceea numai că această ţară pică supt stăpânirea Austriei, Mihai-Vodă cu ţara trebui totdeodată să cază supt influenţa acestei împărăţii; chiar şi dacă Sigismund nu ar fi tratat pentru Valahia, lăsând drepturile protectuitoare dobândite de dânsul Austriei, Mihai putea tare lesne a nesocoti această dare, ce n-avea nimic serios, de vreme ce vitejiile lui Mihai rupsese tratatul de la mai 1595. Dar putea el oare, aflându-se încunjurat de atâţi duşmani, sigur că turcii caută prilej a reîncepe războiul, a se strica acum cu Austria? El văzu că proiectul său asupra Transilvaniei se nimicnici, că nădejdea sa cea iubită de a cuprinde Moldova trebuie amânată deocamdată. Începu să creadă că, alăturându-se pe lângă împărăţia Austriei, va putea izbuti a face pe aceasta a înţelege importanţa d-a organiza şi d-a întemeia un stat român mare şi puternic supt protectoratul ei şi care să fie sabia şi bulevardul ei şi a creştinătăţii în contra Orientului. Credea însă mai mult într-însul. El nu părăsi proiectele lui, ci amână numai îndeplinirea lor.
Spre a arăta bunăvoinţa sa către împărat, se grăbi a trimite către comisarii împărăteşti în Ardeal doi soli, pe Elie Cacucin, secui, şi pe Petre Oermeny, ca să le zică că, după plecarea lui Sigismund, el nu ştie ce să facă şi în cine să se razeme, neavând bani deajuns spre a plăti oştirea trebuincioasă spre război; că neştiind ce au de gând cezarul şi comisarii, trimise să-i întrebe de-i pot trimite bani acum, sau de se îndatorează a plăti mai pe urmă banii ce el va lua împrumut, zălogind averea lui; că, spre a se înţelege de toate aceste, s-ar fi dus însuşi la dânşii, dar că n-a putut, fiindcă îşi scrântise un umăr la vânătoare, căzând după cal.
Comisarii gândiră că cu orice preţ trebuie a ţine în partea Austriei pe acest îndrăzneţ şi întreprinzător războinic şi a nu-l supăra şi a-l sili să treacă la duşman, şi îi răspunse să aibă puţină răbdare şi să fie sigur că toate se vor încheia după dorinţele sale; că despre toate aceste ei se vor înţelege prin oameni aleşi sau înşişi vor veni la dânsul; că îndată ce prinţul Maximilian, ce se aşteaptă, va să vie, nu va uita nimic din cele de trebuinţă spre a-l apăra şi întări în puteri, ci încă îi va trimite cinstiri (demnităţi) mari, care vor creşte şi înălţa slava lui. Mihai-Vodă aşteptă câtăva vreme, dar văzând că arhiduca Maximilian nu mai soseşte, trimise o nouă solie, pe spătarul Radu şi logofătul Mirişte, ca să arate comisarilor că el nu mai poate aştepta şi cere un răspuns hotărât. Ambii comisari împărăteşti, episcopul de Veitzen şi Istvanfi, ţinând sfat cu unii din cei mai însemnaţi ai Transilvaniei şi lăsând oameni aleşi spre a purta trebile Transilvaniei în lipsa lor, plecară înşişi spre a veni la Mihai-Vodă în Ţara Românească, luând cu sine pe Gaspar Corniş şi Pangratie Sennyei, cunoscuţi bine ai lui Mihai din deosebite ambasade ce avură la dânsul. Luând pe la Sibiu şi Braşov, ei trecură munţii pe la Rucăr şi ajunseră la Târgovişte peste şase zile după plecarea lor din Alba-Iulia. Mihai-Vodă, aflându-se tot bolnav, trimise înaintea lor pe fiul său Pătraşcu cu mai mult de trei mii soldaţi şi îi aduse cu mare cinste în Târgovişte. După ce conferinţele se prelungiră trei zile, se încheie un tratat cu cuprinderea următoare:

XXXIV
"Mihai, voievodul Ţării Româneşti şi sfetnicul maiestăţii sale împărăteşti şi crăieşti etc., dinpreună cu Eftimie, mitropolitul Târgoviştei, vornicul Dumitru, banul Mihalcea, clucerul Radu, logofătul Teodor, vistierul Andronachi, spătarul Negru, logofătul Mirişte, banul Calotă, sfetnicii lui şi reprezentanţi ai ţării Româneşti, sunt hotărâţi să-şi unească ţara lor cu coroana Ungariei. Spre acest sfârşit, înţelegându-se cu vrednicul de cinste Ştefan Szuhay, episcop de Veitzen, prefect al camerei ungureşti de la Presburg, şi ăcuî preastrălucitul Nicolae Istvanfi de Kisasaszonfalva, propalatinul regatului Ungariei şi căpitan al cetăţii Oedenburgul, legaţi plenipotenţieri şi comisari împărăteşti în Transilvania şi Ţara Românească, au încheiat cele următoare:
1. Împăratul se îndatorează a da leafă la 5 mii soldaţi d-ai lui Mihai; cât pentru alţi 5 mii oameni, călărime şi pedestrime, ce cere Mihai, comisarii să se silească a face ca împăratul sau a-i trimite oaste, sau a le da leafă pentru ţinerea şi armarea lor, însă vara leafa întreagă, iar iarna pe jumătate. Afară d-aceasta, având Mihai nevoie absolută de un mai mare ajutor, împăratul, sau în numele lui, arhiduca Maximilian, se îndatorează a-i veni în ajutor cu oştile Ardealului şi din alte părţi. Asemenea şi Mihai se îndatorează d-a se sili d-a împinge mereu pe turci din partea locului şi a merge în ajutorul Transilvaniei şi a părţilor vecine ale Ungariei, când nevoia o va porunci.
2. Mihai şi fiul său Pătraşcu şi toţi următorii lor în linie bărbătească să stăpânească Ţara Românească cu toate veniturile, drepturile şi hotarele ei, ca vasali ai împăratului, fără a plăti vreun alt tribut decât să dea în tot anul la împărăţie un dar de cinste, după voia şi alegerea sa.
Moşiile cumpărate de Mihai şi fiul său cu banii lor să fie ale lor şi să aibă voie d-a face cu dânsele ce le va plăcea.
3. Întâmplându-se că Mihai şi Pătraşcu să moară fără moştenitori, măria sa împăratul să aibă a întări pe domnul ce se va alege prin învoirea obştească a boierilor, staturilor şi rândurilor ţării.
Măria sa va da domnului, oricare va fi, în Ungaria sau în Transilvania, o cetate cu venituri îndestule spre ţinerea lui.
4. Făcătorii de rele şi dezertorii ce din Ţara Românească trec în Transilvania şi Ungaria să se poată prinde şi aduce înapoi.
5. Neguţătorii din Ţara Românească vor avea slobod comerciu cu Transilvania, fără însă a vătăma privilegiurile cetăţilor slobode din această ţară. În Ţara Românească negoţul va fi slobod; plătind taxa hotărâtă.
6. Religia şi biserica română să fie slobode, ocrotite şi neatinse de nimeni.
7. Nuncii şi ambasadorii ce domnul ţării va trimite la împăratul sau la arhiduca Maximilian să aibă îndată audienţă şi să fie trataţi după cum cere cuviinţa.
Acest tratat se încheie în 9 iunie 1598, în biserica Sf. Nicolae din Târgovişte."

XXXV
În aceeaşi zi (9 iunie), înainte de încheierea tratatului, Mihai-Vodă, în aceeaşi biserică a Sfântului Nicolae, depuse jurământul de credinţă lui Rodolf al II-lea şi urmaşilor lui şi după dânsul jura mitropolitul Eftimie şi toţi boierii.
Pân-a nu pleca din Ţara Românească, comisarii deteră domnului preţul de 17500 florinţi de Ungaria pentru pregătirile de război; zece mii florinţi îi plătiră în monedă, şi pentru ceilalţi şapte mii MihaiVodă primi un inel cu un mare diamant şi alte treizeci şi şase diamante mai mici.
Acest tratat a fost mult lăudat de unii din istorici. Ţara Românească singura, zis-au ei, nu putea a-şi păstra neatârnarea ei; cum putea dar face mai bine decât a se închina Austriei, cu asemenea favoritoare condiţii? Alăturându-se de Austria, românii din Ţara Românească se alătura deodată şi de atăţia români, fraţi ai lor din Transilvania, Banat şi părţile orientale ale Ungariei. Moldovenii încă n-ar fi întârziat a se lipi de Austria cu aceleaşi condiţii ca muntenii. Prin lipirea cu Austria, românii înceta d-a face parte din Orientul barbar şi se unea cu Apusul luminat şi astfel sporea iute şi ei în calea civilizaţiei. Încet cu încet, împrejurările ajutând, românii, supt ocrotirea Austriei, se întărea şi, dobândind unitatea naţională, dobândea putinţa d-a câştiga cu vremea neatârnarea lor şi intra în toate drepturile naturale ale naţiilor.
Toate aceste consideraţii sunt frumoase şi ar fi fost adevărate, dacă din norocire sinceritatea s-ar putea afla vrodată în învoirile făcute între o parte slabă şi alta mai puternică, totdeauna plecată a abuza de puterea şi protecţia ei; daca firea împărăţiilor, care sunt nişte adunături de staturi şi naţii fără nici o asemănare şi legătură între ăeleî, strânse şi ţinute laolaltă într-un stat numai prin silă, s-ar putea învoi cu ideea naţionalităţii şi a independenţei naţiilor. Austria dar ar fi abuzat de protecţia ei, aceea ce ar fi silit pe români a se arunca din nou în braţele turcilor spre a scăpa de nemţi, după cum făcuseră în vremea lui Mircea, spre a scăpa de unguri. Apoi, chinuiţi şi de turci, ar fi ajuns fireşte acolo unde au ajuns, a se arunca în braţele muscalilor, spre a scăpa de turci, pentru ca un veac după aceea să se arunce în braţele turcilor spre a scăpa de protectoratul împilător al muscalilor. Oscilaţii nenorocite, dar neapărate când un mic stat se află între altele mai mari şi smâţit de dânsele. Asta este soarta nenorocită a naţiilor care se bizuiesc în streini, iar nu în ele înseşi; astfel a fost şi va fi soarta ţărilor române, câtă vreme nu se vor împuternici prin unitatea naţională. (Că streinul e totdeauna vătămător unei naţii şi că facerile lui de bine chiar sunt rele mari.)
În acest tratat vedem că Mihai-Vodă ţinti încă a face tronul ereditar şi a întemeia o dinastie. Mulţi din voievozii noştri cei mari, înainte şi în urma lui Mihai-Vodă, visară ereditate şi, printr-o fatalitate minunată, acest vis făcu să se stingă cu sunet moştenirea lor. Mircea cel Bătrân visa ereditate şi, pân-a nu muri, avu durere să vază pe numeroşii săi fii legiuiţi şi bastarzi a sfâşia ţara prin pretenţiile lor la tronul de ălaî care tatăl lor îi gonea. Neagoe Basarab visa ereditate şi pretenţia fiului său d-a domni răsculă ţara şi o aruncă în nişte războaie civile şi o anarhie grozavă, care dete prilej turcilor a face ţara paşalâc; şi ar fi pierit, dacă din norocire ţara nu îşi alegea domn pe Radul de la Afumaţi, care o mântui, iar fiul lui Neagoe-Vodă muri pribeag şi în ticăloşie la Constantinopol. Mihai-Vodă visa ereditate şi fiul său muri pribeag în pământ strein, fără a-şi mai vedea ţara după moartea tătâne-său. Şerban Cantacuzino visa ereditate şi bău otrava vărsată de chiar rudele sale de aproape, iar fiul său rătăci izgonit în ţară streină. Brâncoveanu-Vodă visa ereditate şi, pân-a nu muri, văzu capetele a câtepatru fii ai săi rostogolindu-se la picioarele sale, tăiate de sabie turcească. Pretenţie nebună, într-adevăr, d-a întemeia stabilitatea unei dinastii într-un pământ ce se miscă şi se cufundă în mijlocul furtunilor dese ce de dinafară îl cutreieră, în mijlocul unor oameni ce lesne se prefac şi se schimbă. Moldovenii începură statul lor prin ereditatea domniei, dar îndată caracterul nestatornic al poporului îi aduse a face domnia alegătoare. La un popor de un caracter schimbător şi nestatornic trebuie instituţii în analogie cu caracterul său, care să reguleze această nestatornicie, fără a pretinde a o înăbuşi. Un asemenea popor are trebuinţă de instituţii libere, alegătoare, republicane.

XXXVI
Cuprinderea Transilvaniei de austrieci şi tratatul lui Mihai cu dânşii supără foarte pe turci şi îi hotărî a nu suferi aceasta şi a se oşti din nou asupra Transilvaniei şi a Ţării Româneşti, până se afla încă în ameţeala acelor prefaceri de stapânire. Satârgi-Mehemet-Paşa, al doilea vizir, ce se afla în Ungaria, primi poruncă a intra în Transilvania, şi paşii după marginea Dunării trebuiră a-şi împreuna puterile spre a năvăli în Ţara Românească. Mihai, împuternicit prin ajutorul ce luase de la comisarii împăratului, se pregătea acum a face o nouă campanie cu turcii, când o întâmplare neprevăzută de nimeni curmă proiectele sale, aruncă Ungaria, Transilvania şi Valahia în valuri noi şi în sfârşit deschise calea dorinţei inimei sale.
În palatul din Ratibor, în Silezia, Bathori, în loc de acea linişte filosofică de care îşi făcuse o icoană aşa de încântătoare, găsi neplăcuta uniformitate a unei vieţi fără lucru şi urâtul stăpâni inima sa.
Ca toţi domnitorii care de bunăvoie se pogorâse de pe tron, el se hotărâse a o face stăpânit fiind de ambiţia de a minuna lumea prin dispreţul măririlor omeneşti şi printr-o faptă neobicinuită. Dar, deodată ce acest minut trecu, începu a dori după tronul pierdut. În mijlocul plăcerilor din Ratibor, trăind o viaţă molatică, fără trebi dinlăuntru, fără griji din afară, i se făcu dor de larma taberilor şi de acel cort deschis în care aerul bătea în toate părţile. Fiindcă din puterea şi gloria militară nu preţuise decât vanitatea lor, trufia lui suferea, căci n-are cui da destule porunci şi inima lui ofta după războaie, care hrăneau dragostea d-a auzi pe toţi slăvind numele lui. El începu a bleslema, acum în zadar şi târziu, pe acei ce îl sfătuiră l-această lepădare după tron, ruşinoasă şi pricinuitoare de atâtea nenorociri. Şi, cu aceeaşi uşurinţă cu care veni în Ratibor, gândi să se întoarcă în Ardeal. [256] Însă mai întâi ispiti dacă duhurile în Transilvania îi sunt spre favor şi adresă o scrisoare unchiului său, Ştefan Bocskai, printr-un trimis într-adins, expunându-i ca un copil urâtul ce îl cuprinsese şi rugându-l, prin jurăminte, ca să lucreze pentru dânsul, să poată scăpa din acel grozav exil. [257] În Transilvania, cârmuirea comisarilor împăratului şi oarecare prefaceri ce ei incercară a face nemulţumise pe acei aspri magnaţi unguri, care de atâta vreme învăţase a urî pe nemţi. Ei era atunci foarte îngrijaţi de ameninţările turcilor din Banat de a năvăli fără veste asupră-le, fără a fi gata de împotrivire. De vreme ce Maximilian arhiduca era hotărât a lua stăpânirea Transilvaniei, magnaţii trimiseră la dânsul să-l roage a veni cât mai în grabă cu oaste, ca să ia guvernul ţării şi s-o apere de duşman. Dar Maximilian, încurcat în războiul cu Ungaria, da zi de zi şi nici el nu venea, nici oaste nu trimitea. Locuitorii transilvăneni, îngrijaţi, începuseră a cârti asupra împăratului, zicând că nu-şi împlineşte făgăduielile făcute când i s-a închinat Transilvania. Bocskai cârtea mai mult decât toţi, părându-i rău că, ăprinî abdicarea nepotului său, Bathori, pierduse toată importanţa şi puterea ce avea în ţară. [258] Când primi scrisoarea lui Sigismund, el o comunică lui Demetrie Naprasdi, episcop de Transilvania, opozant al guvernului împărătesc şi care avea de prieteni pe Gaspar Corniş şi Lupu Gorniş, unii din cei mai însemnaţi secui, şi, în înţelegere cu dânsul, răspunse lui Sigismund ca să fie plin de nădejde, că lucrează pentru dânsul şi să se grăbească a veni în Transilvania. [259]

XXXVII
Cum primi Bathori această scrisoare, fără a mai întârzia, începu a se pregăti de plecare. Temându-se că duhovnicul său, părintele Carilio, al cărui zel pentru Austria îi era acum cunoscut - aducându-şi aminte cu câtă înfocare îl povăţuise a se lepăda de tron - să nu-i aducă vro împiedicare, se gândi a-l trimite la împărat, ca să-i arate că sorocul când trebuia a i se plăti pensia hotărâtă a trecut şi încă n-a primit nimic, şi să-l roage ca să i se adaoge în stapânire Lactemişiu, moşie a doamnei Maria Marica, fosta soţie a ăluiî Vratislau Prenestein, vicar de Boemia, care avea un frumos şi mare palat, ce se zice că semăna cu vestitul palatul Pitti din Florenţa, sau alt loc frumos de locuit, plângându-se că în statul lui nu are casa care să-i placă de locuit. Părintele Carilio plecă şi în puţine zile se întoarse, dobândind ambele cereri de la împărat. Dar Sigismund nu aşteptase întoarcerea lui şi, puţine zile după plecarea-i, [260] însoţit numai de doi inşi şi îmbrăcat, după cum zic unii, călugăreşte, plecă pe ascuns din Ratibor şi, lăsând drumul mare, spre a nu cădea în cursele lui Maximilian, se îndreptă pe altă cale mai lungă, pe lângă hotarul Poloniei şi, în timp de noapte, ajunse fără veste la Cluj, în Transilvania, în 20 ale lunei lui august. Îndată ce sosi se îndreptă către Mihai Katonai, ce era prefect al oraşului, care îi spuse că şi soţia lui se află sosită cu o zi înainte în oraş, spre a aştepta venirea arhiducei, care acum era în Casovia, şi trimisese o mie de călăreţi spre a o însoţi în Germania. El îi porunci să meargă la dânsa să-i spună că a sosit şi s-o saluteze în numele ăluiî. Princesa se afla la biserică, facându-şi rugăciunea, când i se aduse această veste neaşteptată ce o miră şi o turbură foarte. Ea răspunse că îndată ce se va săvârşi slujba bisericei, şi că nu leapădă o convorbire faţă cu martori. Sigismund, îndată ce se întâlni cu soţia lui, simţind cât îi va fi de trebuinţă în acele împrejurări, trase spre sineşi cu mângâieri prefăcute şi făgăduieli pe această sărmană femeie, lipsită de sfat şi ajutor, pe care atât o nesocotise şi o urgisise mai nainte. Dup-aceea, fără întârziere, porni pe Benedict Macedius şi pe Ştefan Lazarius, cap al soldaţilor palatului, care avea cheile cetăţii, la AlbaIulia, unde intrară fără a afla comisarii împăratului şi duseră lui Bocskai scrisoarea lui Bathori. Acesta, chiar în noaptea aceea, luând cu sine o trupă de soldaţi, se duse la cortul lui Gaspar Corniş, ce se afla tăbărât lângă Sebeş, cu oastea ţării adunată pentru apărarea despre turci, şi îi vesteşte sosirea lui Sigismund la Cluj, cu soţia lui, şi îi îndeamnă cu cuvinte scurte şi aspre a-l recunoaşte de prinţ. Corniş, după oarecare îndoire şi ameninţări ale lui Bocskai, se învoi. Moise Secuiu trase îndată pe secui, ce alcătuia cea mai mare ăparteî din oştire, în conspiraţie, făgăduindu-le libertatea. Pilda secuilor trase şi pe celelalte oşti, care recunoscură de cap pe Bocskai. Comisarii împărăteşti, părăsiţi de oşti şi de Corniş, trimiseră cărţi cetăţilor săşeşti şi la clujeni spre a le aduce ăaminteî jurământul făcut împăratului. Ei trimiseră şi lui Maximilian trei plicuri de scrisori tot într-un fel, ca să-i zică să grăbească a veni până n-a apuca duşmanul a se întări. Dar aceste scrisori n-avură noroc a merge la adresa lor. Un plic ce se dedese lui Gheorghe Palatici fu dat de acesta lui Bocskai, ca să-i tragă favorul. Altul se luă de la Nicolae Honol pe când acest curier îşi schimba calul la Torda, cu mare primejdie a vieţii sale, iar al treilea, Ioan Marcul, raguzanul ce-l ducea, trădat de soţii săi italieni, fu silit a-l înghiţi când, în vremea nopţii, aprozii, bănuind ce avea, încunjurară casa sa şi umbla a sparge uşile spre a intra.
A doua zi des-de-dimineaţă, Bocskai ieşi din tabără cu Corniş şi se duse la deputaţii împăratului, de le arătă scrisorile lui Sigismund, ce îi cheamă la dânsul. Aceştia răspunseră că vremea îi va sfătui. Bocskai atunci puse pază la palatul unde se afla comisarii şi, întorcându-se în tabără, chemă o adunare, unde se plânse de nemţi că sunt grei şi scumpi, că nu primiseseră pân-atunci nici oştiri, nici bani, nici ajutoare; că Maximilian nu îndrăzneşte a veni în provinţie; că până în acea zi ei fusese purtaţi de deputaţi cu nădejdi zădarnice; că nu trebuie a mai aştepta nimic de la dânşii; că duşmanii sunt în arme, primejdia de faţă, nevoia e neapărată d-a-şi întoarce dorinţele asupra acelui prinţ ce mila dumnezeiască aduse înapoi şi că trebuie a-i da înapoi sceptrul. Toţi aclamară aceste cuvinte şi urară ani mulţi şi fericiţi prinţului şi trimiseră deputaţi la Cluj, spre a-l felicita. Deputaţii cezarului fură aspru păziţi.

XXXVIII
Sigismund, după ce primi jurământul locuitorilor Clujului, trimise în toate părţile în Transilvania, spre a înştiinţa pe popor de sosirea lui. Toţi se supuseră. Saxonii numai stătură în cumpănă câtva. Ei zicea că nu pot a-i face jurământ, din pricina că tot el le poruncise d-a jura împăratului şi că înainte trebuie a-i dezlega de acest jurământ. Cetatea Oradea Mare, ce era comandată de Georgie Kiraly, singură rămase de nu vroi a se supune lui Sigismund şi a călca jurământul făcut împăratului. [266]
În 22 august, Sigismund scrise arhiducelui Maximilian, ce era în cale ca să vie în Transilvania, că, văzând însuşi cu ochii că principatele Oppeln şi Ratibor, ce i se dedese spre compensaţie pentru Transilvania şi Valahia, era de o valoare mult mai neînsemnată decât ceea ce i se arătase, găsise de cuviinţă, pentru aceste drepte şi puternice cuvinte, a se întoarce în ţara sa; că acum e stăpân pe Cluj, capitala Transilvaniei, că e hotărât a se sili cât va putea ca să păstreze ce e al lui, împotriva oricărui ce ar năvăli asupră-i. De aceea roagă pe Maximilian d-a nu-şi mai urma înainte călătoria, ca să nu-l pună în reaua nevoie d-a se apăra şi d-a supăra pe cei ce caută a îndatora; că, în orice chip, el e hotărât a cruţa totdeauna şi caută, după cum se cade, cinstea şi protecţia împăratului şi a casei Austriei, d-a respecta sf. împărăţie, după cum totdeauna a făcut, şi d-a sprijini interesele lor pe cât îi va sta în putinţă. [267] Dup-aceea Sigismund se duse la Torda cu soţia lui, unde convocă dieta şi trimise cărţi poruncitoare, iscălite de dânsul şi de soţia lui, la comisarii cezarului, ameninţându-i că-i va aduce cu sila de nu vor voi a veni de voie. Pentru aceea comisarii, insoţiţi de o trupă de călăreţi, fură aduşi la Torda, şi, după cinci zile de la sosirea lor, Sigismund îi aduse înainte-i şi, depărtând orice martor afară de soţia lui, le zise cu vorbe prefăcute că este tare mâhnit că a supărat pe cezarul prin întoarcerea sa din Silezia, dar că a fost silit fără voie a o face, căci locul acolo nu era plăcut de locuit; că păstrează încă cezarului vechea sa credinţă, numai aceasta să nu-i facă război şi Maximilian să nu caute a-l goni din ţară; că crede că n-are a se teme de una ca aceasta de la nişte prinţi aşa de buni şi înţelepţi. Dar că, daca din întâmplare va vedea că pregătesc împotrivă-i vro vrăjmăşie, va aduna puterile şi ale altor prinţi şi se va pregăti de apărare. Apoi făgădui comisarilor că îi va slobozi îndată ce supuşii săi i-o vor ierta. [268]
Într-aceea Maximilian, ce sosise la Casovia, prinse câteva care ale prinţului Transilvaniei, ce venea din Silezia încărcate cu mult aur în bani şi bucăţi şi alte lucruri preţioase şi pe care era mulţi oameni din suita prinţului. Maximilian duse aceste care în oraşul cel mai apropiat. Cum află aceasta, Sigismund declară că nu va da drumul comisarilor până nu i se vor întoarce carele. Din aceasta începură vorbe mai aspre între dânsul şi curtea Austriei. El strigă tare împotrivă-i, acuzând-o că a întrebuinţat rău credinţa sa cea lesne şi încrederea lui. L-aceste cuvinte, casa Austriei răspunse tare că Sigismund adaogă obrăznicia la viclenia sa. [269]

XXXIX
Reurcarea pe tron a lui Bathori, ca şi abdicaţia lui, trebui să fie fatală unui om ce îl slujise cu atâta credinţă şi fu jertfit de dânsul cu o cruzime atât de vicleană. Iojica, cum ştim, zăcea în închisoare la Szathmar, când împâratul turbat de mânie că Sigismund îi răpi Transilvania, vru să-şi răzbune asupra cuiva şi să înfricoşeze cu aceasta pe împrotivnicii transilvăneni. El trimise îndată la Szathmar pe Ioan Marin, dalmat de la Raguza, ca să omoare pe Ştefan Iojica. Acesta, ce fusese rudit cu Iojica, temându-se a nu fi acuzat că s-a purtat nelegiuit cu un aşa mare om, chemă vro câţiva inşi spre a-l judeca, pârându-l că a pretins la domnia Transilvaniei şi că e vinovat de lcse-majestate, căci a aţâţat pe cei mari şi poporul şi a vrut a dobândi o ţară ce împăratul o hotărâse pentru Maximilian. Iojica suferi cu multă mărime nedreptatea soartei. Sigur despre soarta lui, el despreţui orice apărare, nu primi nici avocat şi nici nu vroi a răsturna multe cuvinle mincinoase şi nedrepte ale pârei; şi nu vroi a cere nici de la judecători, nici de la împărat revizia procesului. El fu osândit la moarte. [270] Singură femeia lui numai, ce era şi ea româncă, fostă doamnă în Ţara Românească, făcu oarecare rugăciuni şi ispitiri zadarnice a mântui pe soţul său. Osânditul fu mai întâi pus la caznă, apoi îl duseră la poarta cetăţii, unde, după ce rosti câteva cuvinte spre apărarea sa şi ceru după obicei iertăciune la mulţimea de oameni adunată, fu izbit cu securea de un turc robit şi capu-i se rostogoli la pământ. S-a băgat de seamă că Iojica fu omorât în aceeaşi lună şi zi când, patru ani înainte, prin inspiraţia lui, a lui Gesti şi Bocskai, se sugrumară Baltazar Bathori şi Wolfgang Kovatzius. El fu înmormântat fără nici o cinste într-o biserică din cetăţuie şi d-abia acoperit de pământ, aceea ce văzând-o un prieten a lui Iojica, ceru voie căpitanului din Szathmar ca să-l îngroape mai bine. Voia i se dete şi el puse de-l înmormântă după cuviinţă. Astfel fu sfârşitul acestui bărbat, unul din cei mai mari ai românilor din Ardeal. Dacă norocirea ar fi ajutat meritul şi ambiţia lui, el ar fi ajuns să domnească în patria lui şi soarta fraţilor săi români ar fi fost cu totul alta. Vina lui fu că dori independenţă patriei sale. El pieri nevinovat şi ucis fără de lege de Austria, căci ea n-avea drept asupră-i, nefiind supusul ei, vina ce i se imputa fiind savârşită înainte de a ocupa Austria Ardealul. Averea sa fu confiscată de împărăţie. Lăsară numai soţiei sale şi junelui său fiu câmpul Gerend, spre a putea suferi amărăciunea stării de faţă şi a îndulci dorul stării trecute. Vremea însă întoarse o parte mare din moşiile lui Iojica la fiul său. Urmaşii drepţi ai lui Iojica şi până azi se ţin în bunăstare şi treaptă; dar, cu totul deosebiţi de străbunul lor, ei trădară naţionalitatea română pentru a îmbrăţişa pe cea maghiară, şi trădară şi pe aceasta, dându-se cu totul în partida casei Austriei, duşmana Ungariei şi ucigaşa străbunului lor.

XL
Se auzi atunci că al doilea vizir Mehemet-Satârgi-Paşa se apropie de hotarele Transilvaniei, că împresurase Cenadul şi îl luase, după ce bătuse pe comandantul cetăţii, Francisc Lugaci, şi oştile sale; că într-o alergătură cuprinsese Aradul şi Naglaciul, care fusese părăsite de oştile împărăteşti, şi că acum se îndrepta spre Oradea. Sigismund trimise la Satârgi pe Matei Borbeli, cerând să-i trimiţă patru deputaţi la Lipova, ca să trateze de o alianţă. El făgădui încă că, de vor voi turcii, le va da în mână pe deputaţii împăratului, numai să facă pace. Dar Satârgi îi răspunse d-a se adresa la Constantinopol de voieşte a contracta alianţă. Acest răspuns spăimântă pe Sigismund şi, văzând că alt chip decât a căuta a se împăca cu împăratul ănu esteî, începu a trata mai cu omenire pe deputaţi şi porni la Casovia, la Maximilian, pe Gavril Helleriu şi Luca Trausneriu, cetăţeni din Cluj, spre a pipăi gândurile arhiducei. Deputaţii îi aduseră cuvinte blânde de la Maximilian şi făgăduiala d-a-i întoarce carele şi oamenii prinşi, de va da drumul deputaţilor până la 9 zile. Sigismund, vesel de acest răspuns neaşteptat, se grăbi de trimise pe deputaţi la Casovia, lângă Maximilian, pe care îl găsiră greu bolnav.
Era învederat că Austria, în acel minut când turcii c-o nouă furie se pornise spre război, nu îndrăznea a deschide război cu transilvănenii şi va prefera mijloace pacinice de învoire. Această încredinţare încurajă pe Sigismund de porni la Praga pe episcopul Albei, Naprasdi, şi pe Ştefan Bocskai, împreună şi cu contele Sigismund della Tore, care fu însărcinat de la Praga d-a trece la papa Clement la Roma. Deputaţii era însărcinaţi a cere reînnoirea alianţei de la 1594.
Sigismund trimise într-aceeaşi vreme pe Ştefan Bodoni la MihaiVodă, de care simţea cât are trebuinţă Transilvania, ca să-l roage a încheia un tratat de alianţă şi totdeodată să-i ceară şi un ajutor de oaste împotriva gloatei turceşti ce se înainta spre a pustii Transilvania. Mihai-Vodă se temu că, neprimind alianţa lui Sigismund şi de nu i-ar sta în ajutor, l-ar putea sili pe acesta a se arunca în braţele turcilor, aceea ce ar fi o mare primejdie pentru Ţara Românească, căci turcii o ar putea izbi şi din partea Dunării şi din partea munţilor. Pentru Ţara Românească, lupta cu o armie ce vine despre Dunăre e peste putinţă de nu va putea a se rezema în siguranţă pe munţi. Alianţa Transilvaniei, în acest caz, îi este dar neapărată. Mihai ştia încă că împăratul caută împăciuire cu Sigismund; de aceea nu se îndoi a primi alianţă, punând condiţie cu giurământ că, câtă vreme Sigismund va sta pe tron, nu va lăsa pe turci a intra în acea ţară. Această condiţie primindu-se, Mihai-Vodă spuse lui Sigismund că nu va putea a primi rugăciunea ce îi face ca să vie însuşi într-ajutor, din pricină că însuşi e ameninţat de turci din partea Dunării, dar la trebuinţă îi va trimite oricât ajutor va putea. [276] Fără multă întârziere, Mihai-Vodă trimise lui Sigismund trei mii voinici archebuzieri pedeştri, învestiţi ungureşte, toţi într-o formă, şi cinci sute călăreţi cazaci cu paloş, arc şi archebuză, [277] punându-le cap pe aga Leca. [278] Ei sosiră în Cluj, unde era adunată armata lui Sigismund, ce priveghea mişcările turcilor ce bătea Oradea. [279]

XLI
Hafiz-Ahmet-Paşa, fostul begler-bei în Bosnia, ăceî se afla de curând numit paşă la Vidin cu însărcinare d-a apăra şi a străjui ţărmurile Dunării, primise poruncă să se unească cu Mehemet-Paşa de la Silistra, ca să năvălească în Ţara Românească. Mihai-Vodă, aflând aceste gătiri ale turcilor, îşi strânse oştile şi le porni spre Nicopol, unde se puseră a pândi pe Hafiz-Paşa, care împreună cu Ramazan-Zadeh, bei de Adana, şi cu alţi bei ce i se dedese în ajutor, ieşi din Vidin şi luă calea Rusciucului şi Silistrei, spre a se uni cu Mehmet-Paşa. Când ajunse Hafiz-Paşa în câmpia Senaudin, lângă Nicopol, la satul Chiseleşti, [280] vornicul Dimu sau Dumitru, capul oştirei române, se prefăcu că e însărcinat de Mihai spre a trata de pace şi, supt pretext că aduce carele cu tributul, el apropie de tabăra turcească tunurile sale acoperite cu postav roşu; douăzeci mii români deteră deodată şi fără veste năvală asupra turcilor, ce era d-abia trei mii, care foarte puţin stând împotrivă, deteră dosul şi scăpară în Târnoviţa. Vornicul Dimu se întoarse la Mihai, în Caracal, cu două tuiuri ce luase din acea izbândă.
Mihai trecu atunci cu toată oastea sa Dunărea, mai presus de Nicopol, şi întâmpină pe Hafiz-Paşa, care, cu oşti ce căpătase din Dobrogea şi Zagre, în număr de 13 mii, venea să-şi răzbune învingerea. Mihai-Vodă izbeşte de faţă pe turci, îi biruie, pe mulţi ucide, pe alţii îi împrăştie, le cuprinde tunurile şi toată tabăra. Spun că în această învingere Hafiz-Ahmet-Paşa pierdu tot, încă şi hainele sale şi turbanul, şi că Mihai, vrând să-şi râdă de dânsul, îmbrăcă o babă bătrână cu hainele şi turbanul paşii şi o arătă armiei sale, zicând: "Iată serdarul; l-am prins. Cel puţin nu e deosebire de la unul până la altul"; şi râdea zicând acestea.
Mihai-Vodă se apucă apoi a bate cu tunurile cetatea Nicopolei şi sâmbătă, în 10 septemvrie, dete un asalt mare, dar nu putu intra în cetate, căci turcii zidea noaptea aceea ce spărgea românii ziua. După ce mai şezu Mihai-Vodă acolo trei zile, arseră oraşul şi plenui ţara împrejur, ăapoiî purcese cu toată oastea în sus, spre Vidin. Sangiacul ce rămăsese acolo trimise degrabă de strânse toţi turcii din ţinutul Vidinului, trimise şi la beiul de la Baia de veni cu oşti într-ajutor şi ieşi întru întâmpinarea lui Mihai-Vodă în şesul Vidinului. Războiul ţinu tare şi multă vreme; în cea de apoi, fură biruiţi turcii, cu multă pieire a lor; puţini scăpară în cetate, ceilalţi fură tăiaţi, goniţi, risipiţi.
În goana ce dete turcilor, Mihai, ce după obicei se afla în fruntea oştilor cautând a se bate singur ca un soldat, precum făcea eroii vechimei, învăpăiat de bărbăţia sa, fără să simtă, se văzu singur, răzleţit de oamenii săi. 0 ceată de turci, văzându-l, se întoarseră cu mare furie asupra-i; Mihai se apără vitejeşte, ucide vro câţiva din duşmani, când un turc cu suliţa o împonţişă asupra lui Mihai şi i-o înfipse puţin în pântece. Dar domnul, văzând primejdia, se grăbi a apuca suliţa cu amândouă mâinile de fer şi căută în toate părţile ca să-i vie cineva din boieri în ajutor, să-l izbăvească de pieire. Alţi boieri mai aproape nu se aflară, fără numai Preda Buzescul şi frate-său, Stroe stolnicul, care grăbiră de tăiară capul turcului şi pre celelalte soţii ale lui şi izbăviră pre domnul lor, care le fu totdeauna recunoscător pentru bărbăţia ce arătară atunci.
După această bătălie, şezu Mihai-Vodă supt cetate 10 zile deplin, arzând împrejur toată marginea ţării turceşti, apoi, cu toate oştile şi cu toată dobânda, plecă spre a trece Dunărea, pe la Ruşava, în ţară. Însă când fu oştile jumătate trecute, să lăsă un vânt cu vifor pe Dunăre, încât fu silită ceilaltă jumătate din armie a aştepta zece zile până se potoli vântul, în care vreme oştirea a tot plenuit şi a ars ţara turcească împrejur. Dup-aceea trecu şi ea şi se adunară în 5 noiemvrie, iar domnul, cu toţi boierii, se întoarse în scaun în Târgovişte. [286] El aduse în ţară 16 mii creştini de ambele sexe din Bulgaria, cu averea lor, pe care îi asăză în ţară, dându-le pâmânturi, spre a umplea locurile pustiite de turci. [287] Apoi, cum ajunse în capitală, trimise în dar lui Bathori, din dobânda lui, pe fratele paşii de Anatolia, ce prinsese în bătaie, un steag mare aurit cu o coroană de argint poleit şi un hanger turcesc într-o teacă de aur. [288]

XLII
Aceste strălucite izbânzi ale lui Mihai-Vodă spăimântă pe turcii ce se lupta în Ungaria şi încurajă pe creştini. Satârgi-Mehemet-Paşa -care, după cum ştim, bătea Oradea Mare de şapte săptămâni prin mine şi dese asalturi, ce era vitejeşte apărată de locuitori - cum află vestea că trei casteluri mici în Ungaria picară în mâna nemţilor, că Buda e asediată şi în sfârşit că Mihai-Vodă a bătut pe Hafiz-Paşa, se ridică cu oştirea şi se trase spre Solnoc. [280] Sigismund Bathori se întoarse la Cluj, unde licenţie oştirea şi plecă cu principesa în preumblare prin ţară. [290] Răsuflând atunci de temerea ce avusese de turci, începu a-i fi frică ca nu cumva împăratul, folosindu-se de învingerea turcilor, mai sigur şi slobod în mişcările sale, să nu voiască a-i impune aspre condiţii. Începu a se căi din nou că s-a urcat pe tron şi scrise deputaţilor săi la Praga ca să caute cel puţin a dobândi ca să i se adaoge, pe lângă principatele Oppeln şi Ratibor, ţinutul Kremmer în Moravia, cu o pensie de 50 mii scuzi de aur şi amnistia despre revoluţia aceasta a Transilvaniei. În vreme ce ambasadorii săi lucra cu inimă la Praga şi izbutiră până în sfârşit a dobândi condiţii foarte favorabile de la împărat şi astfel cum nu se aştepta a dobândi, partida contrarie Austriei, care acum era foarte mare în Transilvania, lucră mai cu grabă. Folosindu-se de orice zgomot, ea făcea pe Sigismund a-şi schimba părerea, arătându-i ne-ncetat că tratatul lui cu împăratul este o mare ocară pentru dânsul şi va fi o pată vecinică pentru familia lui; că din prinţ suveran a ajuns rob al Austriei; că de va pune în îndeplinire un asemenea tratat nedrept, trebuie să se teamă de viaţa lui şi că, în sfârşit, Transilvania are să fie în primejdie d-a fi năpădită de turci, care nu vor suferi niciodată ca Casa Austriei să stăpânească această ţară. Ei zicea că ţara e ostenită de război şi că singura mântuire pentru dânsa e alianţa cu turcii. Dar, fiindcă Sigismund are legături prin jurământ cu Mihai-Vodă d-a nu se dezlipi de împărat şi d-a nu încheia alianţă cu turcul, e bine ca Sigismund să abdice în favorul vărului său, cardinalul Bathori, pe care să-l cheme din exil. Şi încheia făcându-i un tablou îngrozitor de primejdia la care se expune însuşi; de nenorocirile care vor împovăra patria sa, jurându-i să primească mai bine dragostea rudelor sale decât jugul nesuferit al Casei Austriei.
Aceste poveţi auzea adesea Sigismund de la cei ce-l încunjura, acestea i le scria şi hatmanul Zamoisky, cumnatul său din Polonia. Un iezuit, anume Kaboşi, izbuti în sfârşit a îndupleca pe Sigismund ca să cheme din Polonia pe vărul său, cardinalul Andrei Bathori. [296]Acesta, cum i se vesti că poate a se întoarce în Transilvania, unde il aşteaptă un tron, merse la Cracovia de luă sfatul regelui Poloniei şi al lui Zamoisky şi apoi, supt hainele de negustor, ajunse în Transilvania în luna lui fevruarie 1599 [297] şi merse la Sibiu, unde se afla sosit Sigismund cu soţia din preumblarea prin ţară şi unde, fiind la hotarul Ţării Româneşti, Mihai-Vodă trimisese boieri de-l complimentă. [298]

XLIII
Sigismund primi foarte bine pe cardinalul şi îi arătă multă dragoste. El vărsă multe lacrimi îmbrăţişându-l, crezând cu aceasta să şteargă aducerea-aminte a trecutului. Se umili fără demnitate înaintea duşmanului său, îl rugă să-i ierte nebunia ce făcuse, împins de sfaturi rele şi oarbă patimă ce îl pornise a face atâta rău familiei sale, îl jură în numele lui Dumnezeu să primească, ca o ştergere a acelei ocări, această deschisă destăinuire ce face şi d-a nu păstra despre aceea nici o mânie. [299] Cardinalul, stăpânit de dorinţa de a se urca pe tron, închise în inima lui pentru un minut toată duşmănia sa împotriva făţarnicului său văr şi răspunse la făţarnicia lui cu o asemenea făţărnicie şi semne de dragoste. [300] Ei plecară împreună la Alba-Iulia, unde Sigismund, spre a trage mai mult prieteşugul şi încrederea vărului său, îl opri să şadă în casă-i. Se minuna toţi oamenii văzându-i în toate zilele primblându-se împreună într-aceeaşi trăsură şi arătându-şi atâta dragoste, cum aceşti duşmani de atâţia ani începură îndată a se iubi atât de mult. mii scuzi de aur, să-i dea în stăpânire cetatea Bistriţa, cu pământul său şi a zecea parte din venit, şi alte cetăţi mai mici şi venituri. Apoi ambii plecară la adunarea dietei, ce se convocase la Medias în luna lui martie. Acilea mai întâi se revocă osânda împotriva izgoniţilor din ţară. Cardinalul şi cu partizanii săi căpătară cu cinste iarăşi rangul şi avuţia lor, făcându-se întru aceasta un edict, prin care se poruncea ca toţi care au vrun exemplar din actul de osândă făcut înainte exilaţilor să-l aducă guvernului spre a fi arse, cu pedeapsă de o gloabă de două sute scuzi de aur pentru acel ce va călca această poruncă. Se propuse apoi la dietă să se aleagă cardinalul de prinţ al Transilvaniei, şi toată nobilimea ungurească grăbea cât putea această alegere. Sigismund ţinu, în treaba aceasta, un lung cuvânt în limba ungurească. El vorbi mult despre slujbele ce cardinalul a facut creştinătăţii şi faptele cele mari ce tatăl său (?) Ştefan făcuse în vreme de pace şi de război. Vorbi încă şi mai mult de tot ce el însuşi făcuse pentru binele statului şi, după ce a arătat primejdiile în care era Transilvania, zise că, vrând a o feri de toate acele calamităţi, nu vede alt mijloc mai bun şi mai lesne decât să puie pe cardinal în locul lui, dându-i sarcina cârmuirei, ce el nu se mai simte în stare d-a purta.
"Cunoaşteţi, adăogă el, şi primejdiile în care m-am aflat m-au învăţat, că noi avem deopotrivă a ne teme de puterea ambilor împăraţi, vecinii noştri, în contra cărora am avut a ţine atâtea războaie. Este peste putinţă să ne bucurăm de pace de nu vom găsi mijloacele d-a cruţa (economisi) într-aceeaşi vreme p-amândoi aceşti stăpânitori. Unchiul meu, politic iscusit ca şi căpitan viteaz, de multe ori mi-a zis-o, când eram copil; dar daca n-am urmat acele sfaturi înţelepte, voi încai a drege toate relele ce nesocotinţa mea a făcut şi a lăsa locu-mi vărului meu, care, singur numai, poate priveghea la păstrarea acestei provincii şi să-i aducă pacea. El are curaj şi statornicie şi se bucură de o sănătate desăvârşită. Slujbele cele mari ce a făcut la ambele împărăţii îl fac a fi cinstit de dânsele şi el are încă de prieten de aproape pe craiul Poloniei, acest puternic vecin, incât oricum s-or întoarce trebile, domnia acestui prinţ va fi fericită. Transilvania, sleită şi ostenită de atâtea pierderi, are trebuinţă de pace şi numai cardinalul o poate economisi cu ambele puteri vecine. Polonia şi Moldavia, care au mare credit la Poartă, fiind în interesele noastre, va fi lesne d-a ţine pacea cu turcul. Şi nici despre partea împăratului nu e mai greu; acest prinţ n-are nimic a se plânge de cardinalul, care apoi are protecţia papei, şi când curtea Romei va primi alegerea sa, împăratul nu va mai îndrăzni nici a mişca.
Cât pentru mine, adăogă el, sunt bolnăvicios. Părul meu cel alb, cu toate că sunt într-o vârstă puţin înaintată, şi boalele ce simt în trupul meu mă silesc a lăsa cârmuirea statului. Însufleţit d-un adevărat zel pentru patria mea, dau de bunăvoie sceptrul la un om care are puterile trebuincioase ale duhului şi ale trupului spre a purta această sarcină. Abdicarea mea nu e nepilduită. Carol al V-lea şi vro câţiva alţi regi, a căror aducere-aminte totdeauna va fi vrednică de cinste, după ce multă vreme şi după legi au cârmuit pe popoarele lor, au preferat mântuirea patriei lor la interesele lor particulare şi o depărtare de bunăvoie de grijile cârmuirei."
După aceea, el acordă o amnistie generală despre trecut şi puse pe toţi deputaţii, oameni obicinuiţi din cele trecute a primi toate poruncile cu supunere şi răbdare, de jurară credinţă cardinalului. Acesta, după ce făcu şi el jurământ deputaţilor, [304]mulţumind lui Bathori şi la toţi deputaţii ţării, trimise îndată unul din ofiţerii săi la Poartă, ca să capete o trecere slobodă la ambasadorii săi care să trateze cu sultanul.
Acest trimis căpătă de la turci o vestă de mătase ţesută cu aur, după cum se obicinuieşte, şi fu însărcinat a spune stăpânului său că poate, până în cele patru următoare luni, să trimiţă pe miniştrii şi darurile lui.
Această revoluţie din Transilvania fu privită de români ca un complot pentru pieirea lor şi a domnului lor. [306] Cronicele româneşti acuză cu acrime viclenia făcută de Sigismund, abdicând în favorul cardinalului, numai ca să poată face pace cu turcii, de la care el era oprit de jurământul făcut lui Mihai, şi prin aceasta să-l înşele. Cea dintâi abdicare a lui Sigismund silise pe Mihai-Vodă a se închina nemţilor şi întărâtă pe turci asupră-i, şi când, primejduindu-se a supăra pe nemţi, Mihai-Vodă primeşte alianţa cu Sigismund, acesta, prin a doua abdicaţie, dă cârma ţării în mâna prietenului turcilor, polonilor şi lui Ieremia-Vodă, coaliţie duşmană de moarte a lui Mihai-Vodr, ăcareî punea în primejdie mare ţara şi tronul său.
Drept aceea, cum află Mihai-Vodă de noua revoluţie a Transilvaniei, puse mâna pe sabie.

----------------------------------------

[1] - Heidenstein, p. 312; Niemcewicz.
[2] - De Thou, t. XII, p. 510.
[3] - Niemcewicz; De Thou, p. 509
[4] - Piasecius, la anul 1595.
[5] - De Thou, p. 509.
[6] - Niemcewicz.
[7] - De Thou, p. 510.
[8] - Ibid.
[9] - Istvanfi.
[10] - De Thou, p. 510.
[11] - De Thou, p. 510; Istvanfi.
[12] - Beyerlinck, t. II, p. 228.
[13] - De Thou, p. 510; Istvanfi, p. 398.
[14] - Niemcewicz.
[15] - De Thou, p. 510; Niemcewicz.
[16] - Heidenstein, p. 304; Niemcewicz.
[17] - Heidenstein, p. 315.
[18] - Heidenstein, p. 316.
[19] - Ibid.
[20] - Niemcewicz.
[21] - Niemcewicz.
[22] - Vezi Montreux, p. 514, cele vorbite în sfat.
[23] - Niemcewicz; Heidenstein, p. 316.
[24] - La 1 oct. Zamoisky trecu cu armia lui Nistru şi sosi a doua zi la Hotin, carese închină de popor la marele cancelar,şi puse acolo comandant pe graful BeltRomânii supt Mihai-Voievod Viteazul zen cu o garnizoană. Cinci zile dup-aceea, el merse la Iaşi, rezidenţa Moldaviei, unde fu primit cu multă cinste.Craiul Poloniei trimise prin contele Lyblin încă 1 500 călăreţi şi 2 mii pedestraşi, oameni cu curaj (Hist. von denEmpörungen, p. 76).
[25] - Heidenstein, p. 317; Niemcewicz.
[26] - Heidenstein, p. 315; Niemcewicz.
[27] - Guerrin, p. 192.
[28] - Heidenstein, p. 317; Niemcewicz.
[29] - Heidenstein, p. 317.
[30] - Ureche, p. 205; Heidenstein, p. 317; Bohomolec.
[31] - Heidenstein, p. 317; Bohomolec; Niemcewicz.
[32] - Niemcewicz; Heidenstein, p. 317.
[33] - Letopiseţul vornicului Ioan Neculce.
[34] - Heidenstein, p. 317.
[35] - Miron Costin.
[36] - Heidenstein, p. 318; Niemcewicz.
[37] - Heidenstein, p. 318; Niemcewicz.
[38] - Niemcewicz.
[39] - Heidenstein, p. 318; Niemcewicz.
[40] - Montreux, p. 584; de Thou, p. 540: Hist. von den Empörungen, p. 76.
[41] - Montreux, p. 584; Hist. von den Empörungen, p. 76.
[42] - De Thou, p. 540.
[43] - Miron Costin; Hist. von den Empörungen, p. 76.
[44] - De Thou, p. 540.
[45] - Niemcewicz.
[46] - Miron Costin. Numărul oştirei tătare e încă nehotărât. Cronicarii poloni, ni se pare cu exageraţie, îl urcăla 70 mii. Hanul, în scrisoarea sa cătreZamoisky, spune că vine cu 20 mii numai. Iar alţi autori pun numărul oasteitătăreşti de 30 mii (Guerrin. p. 192).
[47] - Senkowski.
[48] - Beyerlinck, p. 229.
[49] - Niemcewicz.
[50] - Naima; Seadedin; Hammer, p. 280.
[51] - Miron Costin.
[52] - Niemcewicz.
[53] - Miron Costin.
[54] - Niemcewicz.
[55] - Miron Costin; Niemcewicz.
[56] - Heidenstein; Niemcewicz.
[57] - Montreux, p. 580.
[58] - Ibid.
[59] - Niemcewicz; Heidenstein, p. 322; Piaseţki, p. 128.
[60] - Ibid.
[61] - Miron Costin.
[62] - Niemcewicz.
[63] - Ibid, "La 13 oct., cancelarul strânse armia ca să-i vestească că tătarii vincu gloata. Mulţi se speriară şi cerea săse întoarcă în Polonia; mulţi încă preferară a muri cu dânsul, decât a fugiînaintea duşmanului. Îndată cancelarulalese un loc pe ţărmul apei şi întăritabăra cu o baricadă de care. Într-aceeasosi un cazac din partea şefului tătar,cu un bilet cu această cuprindere: "Tu,câine bătrân, dacă eşti viteaz războinic,nu fugi de mine, căci în trei zile voi finegreşit lângă tine!" Acelaşi cazac aduse o scrisoare de la sangiacul de Tighina, care se zicea că e paşă în Moldovaşi Valahia, care îi zicea că sultanuldedese ţările întregi ale Valahiei şiMoldovei la tătari, pentru bunele lorslujbe; că el, Zamoisky, trebuie îndatăsă încalece, să iasă înaintea hanului, ase umili şi pleca şi să atingă cu fruntealui picioarele lui, nefiind alt mijloc descăpare pentru dânsul. În 18 oct., tătarii sosiră până la tabăra polonilor, dar sătraseră îndată. În 20 se întoarseră 10mii tătari asupra taberei polone, împotriva cărora întoarseră artileria ceamare şi pentru a douâ oară fură puşiîn fugă şi risipiţi. A doua zi tătarul ceruo armistiţie spre a se înţelege de pace,care fu primită. Se făcu o învoire peşase luni şi tătarul se învoi a da steagulsău de domnie lui Ieremia, pentru dragostea craiului Poloniei. Din partea tătarilor rămaseră pe loc mai mult de 3mii, din care mulţi însemnaţi. Numărultătarilor se urca până la 70 mii, cu femei şi copii. Sangiacul de Tighina avea8 mii cu dânsul. Mulţi din tătari seîntoarseră la Torna şi cancelarul lăsă omie călăreţi în Moldova, şi cu ceilalţi 18mii el plecă după cazaci, ca să-i supuieşi să prinză pe trădătorul Nalipo-Waica" (Hist. von den Empörungen, p. 77).
[64] - Niemcewicz.
[65] - Miron Costin.
[66] - Ibid.
[67] - Heidenstein, p. 322; Piaseţki, p. 128; Niemcewicz.
[68] - Senkowski.
[69] - Miron Costin.
[70] - Scrisoarea hanului către regele Poloniei, în Reusner; Montreux, p. 594.
[71] - Niemcewicz.
[72] - Miron Costin; (patru mii după Piaseţki).
[73] - Miron Costin; Niemcewicz.
[74] - Miron Costin.
[75] - Scrisoarea hanului către regele Poloniei.
[76] - Montreux, p. 594; Campana, Hist., p. 900.
[77] - Montreux, p. 594.
[78] - De Thou, p. 542; Campana, Hist., t. II, p. 897, dă copie de scrisoareaîmpăratului.
[79] - Montreux, p. 590.
[80] - Reusner, p. 170.
[81] - Ibid.; Montreux, p. 590
[82] - Montreux, p. 584.
[83] - Dantiscani, p. 145; Montreux, p. 584.
[84] - Cron. rom., Mag. ist., t. IV, p. 284.
[85] - Istvanfi, p. 416.
[86] - Heidenstein, p. 323; Niemcewicz.
[87] - Miron Costin.
[88] - Heidenstein.
[89] - Miron Costin.
[90] - Heidenstein.
[91] - Heidenstein; Niemcewicz.
[92] - Miron Costin.
[93] - Heidenstein, p. 323; Niemcewicz.
[94] - Heidenstein, p. 323.
[95] - Heidenstein, p. 323; Istvanfi, p. 416; Miron Costin.
[96] - Miron Costin.
[97] - Heidenstein, ibid.; Niencewicz.
[98] - Istvanfi.
[99] - Heidenstein; Niemcewicz.
[100] - Istvanfi, ibidem.
[101] - Fortiter, quam potuit; Istvanfi, ibidem.
[102] - Istvanfi; Montreux, p. 587.
[103] - "Sed tandem a suis et ab infesta fortuna desertus"; Istvanfi.
[104] - Heidenstein; Niemcewicz.
[105] - Heidenstein.
[106] - Istvanfi, ibid.; Heidenstein, ibid.
[107] - lstvanfi, ibid.
[108] - Heidenstein.
[109] - Heidenstein.
[110] - Piaseţki, p. 152.
[111] - Istvanfi, p. 416. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul
[112] - Heidenstein; Niemcewicz; Istvanfi, Miron Costin.
[113] - Istvanfi.
[114] - Heidenstein; Niemcewicz.
[115] - Miron Costin.
[116] - Istvanfi, p. 416; Miron Costin.
[117] - Ibid.
[118] - Istvanfi, ibid.
[119] - Ossat, t. I, p. 226.
[120] - Niemcewicz; Hist. von den Empörungen, p. 61.
[121] - Vezi scrisoarea în Reusner, Ep. Turc., p. 171-176.
[122] - Piaseţki, anul 1595; Niemcewicz; Ossat, t. I. p. 197.
[123] - Istvanfi.
[124] - Reusner, Ep. Turc., p. 176.
[125] - Reusner, Ep. Turc., p. 182.
[126] - Ibid., p. 184.
[127] - Walther; Stavrinos.
[128] - Stavrinos.
[129] - Walther.
[130] - Ibid.
[131] - Guerrin, p. 171.
[132] - Walther.
[133] - Reusner, Ep. Turc., p. 101.
[134] - Bethlen, t. IV, p. 14; Katona, p. 271; Frachetta, p. 43.
[135] - Bethlen, ibid.
[136] - De Thou, p. 570.
[137] - Montreux, p. 596; Ortelius, p. 301; Hist. von den Empörungen, p. 83.
[138] - Walther.
[139] - Ibid.
[140] - Walther; Guerrin, p. 215; Ortelius, p. 304.
[141] - Guerrin, ibid.
[142] - Ortelius, p. 304.
[143] - Walther.
[144] - Campana, p. 51.
[145] - Ortelius, p. 304.
[146] - Walther.
[147] - Guerrin, p. 228; Hist. von den Empörungen, p. 86.
[148] - Walther.
[149] - Cron. rom., în Mag. ist., t. IV, p. 285; Guerrin, p. 287; De Thou, t. XII,p. 587; Iansonius.
[150] - Cron. rom., ibid.
[151] - Guerrin, ibid.
[152] - De Thou, p. 570.
[153] - Montreux, p. 596.
[154] - Die Warhaftige neue Zeitung.
[155] - Tomasi, p. 36.
[156] - De Thou, p. 574; Die Warhaftige neue Zeitung.
[157] - Tomasi, p. 36.
[158] - Naima; Hammer, t. II, p. 282.
[159] - Jouannin, p. 179.
[160] - Naima; Hammer, t. II, p. 283.
[161] - Hammer, p. 283.
[162] - Sagredo, p. 743; Sacy, t. II, p. 135.
[163] - Sagredo, p. 743; Hammer, p. 283.
[164] - Sacy, t. II, p. 136; Sagredo, p. 744; De Thou, p. 578 şi 579
[165] - De Thou, p. 579; Sagredo, p. 744.
[166] - De Thou, t. XII, p. 548.
[157] - Montreux, p. 615.
[168] - De Thou, p. 581.
[169] - Tomasi, p. 44.
[170] - De Thou, p. 581.
[171] - Montreux, p. 625.
[172] - De Thou, p. 582; Montreux, p. 625.
[173] - Hammer, t. II, p. 283.
[174] - Tomasi, p. 48.
[175] - Montreux, p. 625.
[176] - Montreux, p. 625; De Thou, p. 586.
[177] - Guerrin, p. 288; De Thou, p. 586; Montreux, p. 625; Iansonii.
[178] - Cron. rom., Mag. ist., t. IV, p. 285.
[179] - Ibid., p. 286.
[180] - Jouannin, p. 179.
[181] - Sacy, t. II, p. 141.
[182] - Hammer, p. 285; De Thou, p. 582 şi 583; Sacy, p. 141; Sagredo, p. 780.
[183] - Cr. r., Mag., t. IV, p. 288.
[184] - Ibid., Walther.
[185] - Cron. rom., Mag., t. IV, p. 288.
[186] - Ibid.
[187] - Walther; Cr. r., M., t. IV, p. 288; D'Ambry, p. 846 ; Baudier, p. 580.
[188] - Walther; D'Ambry, p. 846; Baudier, p. 580-581.
[189] - Guerrin, p. 333; Ortelius, p. 344.
[190] - Cr. r., M., t. IV, p. 286; Kogălniceanu, p. 168.
[191] - Guerrin, p. 333; Montreux, p. 641; Ortelius, p. 344.
[192] - Cr. r., ibid.
[193] - Ibid.
[194] - Guerrin, p. 333.
[195] - Ortelius, p. 354.
[196] - Guerrin, p. 333 şi 334; Ortelius, p. 344. Mihai-Vodă merse în Transilvania să roage pe Sigismund ca să continueze războiul cu turcii, zicând că nicio provinţie nu e mai expusă şi mai trebuincioasă la război ca Valahia. Prinţulîi răspunse că primeşte cu bucurie voinţa sa şi că o va împărtăşi împăratului.Mihai îi dete un boier al său, ca sămeargă la împărăţie să facă aceeaşirugăciune ce a făcut prinţulu Sigismund (Herrera, p. 719).
[197] - Tomasi, p. 53; Spontoni, p. 48.
[198] - Cr. r., M., t. IV, p. 287.
[199] - Guerrin, p. 334; De Thou, t. XIII, p. 187.
[200] - Engel, p. 243.
[201] - Tomasi, p. 57.
[202] - Engel, p. 243.
[203] - Tomasi, p. 57.
[204] - De Thou, p. 187.
[205] - Tomasi, p. 37.
[206] - Walther.
[207] - Tomasi, p. 57.
[208] - Walther.
[209] - Tomasi, p. 74.
[210] - A cita în notă aci titlu lui Mircea după hrisovul adus de Fotino. ă"Drept-credinciosul întru Hristos Dumnezeu, pietosul şi iubitorul de Dumnezeu Mircea cel Mare, domn cu milalui Dumnezeu şi singur stăpânitor a totpământul Ungro-Vlahiei şi de dincolode Munţii Carpaţi, până la pământultătărăsc, Herţog (duce) Almaşului şiFăgăraşului, domn al Banatului despreapus, stăpânitor ambelor laturi ale Dunării până la Marea Neagră şi domncetăţii Drâstorului şi al tuturor ţărilorşi oraşelor până la hotarele Adrianopolei."î
[211] - Hammer, t. II, p. 114.
[212] - De Thou, t. XIII, p. 187 şi 293.
[213] - Istvanfi, p. 434; Spontoni, p. 56.
[214] - Istvanfi, p. 434.
[215] - Bethlen, t. IV, p. 35.
[216] - Bethlen, t. IV, p. 35.
[217] - De Thou, t. XIII, p. 187.
[218] - Bethlen, ibid.
[219] - De Thou, p. 157.
[220] - Montreux, p. 655; Tomasi, p. 53.
[221] - Bethlen, t. IV.
[222] - Bethlen, t. IV.
[223] - Istvanfi, p. 439; Bethlen; Spontoni, p. 55. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul
[224] - Hammer, t. II.
[225] - Katona, p. 397.
[226] - Tomasi, p. 53; Montreux, p. 647; Frachetta.
[227] - Hammer, t. III, p. 288. Vezi Frachetta, p. 115; Tomasi, p. 53, şi Ossat,despre trataţiile împăratului şi lui Sigismund cu turcii atunci.
[228] - Vezi în Montreux, p. 642.
[229] - De Thou, t. XII, p. 187.
[230] - Walther; Engel, p. 243.
[231] - Mag. ist., t. I, p. 234.
[232] - De Thou, t. XIII, p. 180-182.
[233] - Walther.
[234] - Ibid.
[235] - Stavrinos; Mag. ist., t. I, p. 234.
[236] - Hammer, t. II, p. 294. Polonii încheiaseră acum pacea cu turcii. Aceştia trimiseseră un ajutor de oaste luiIeremia, spre a putea rezista lui Mihai.Prin mijlocirea ambasadorului englez,turcii făcea feluri de făgăduieli mari luiMihai, numai să se lepede de prieteşugul transilvanului şi să asculte deturci (Herrera, p. 735).
[237] - Bethlen, t. IV, p. 160.
[238] - Bethlen, t. IV, p. 63-64; Istvanfi, p. 437.
[239] - Bethlen, t. IV, p. 64.
[240] - Istvanfi, p. 439.
[241] - Bethlen, t. IV, p. 65; Istvanfi, p. 440.
[242] - Bethlen, t. IV, p. 65.
[243] - Bethlen, t. IV, p. 65-66.
[244] - Ibid., p. 67.
[245] - Bethlen, t. IV, p. 67-68.
[246] - Bethlen, t. IV, p. 84.
[247] - Bethlen, t. IV.
[248] - De Thou, t. XIII, p. 294.
[249] - De Thou, t. XIII, p. 295.
[250] - De Thou, p. 295.
[251] - Sacy, t. II, p. 480 şi 143.
[252] - Istvanfi, p. 444.
[253] - Originalul acestui tratat în latineşte se află tipărit în Pray, Annales veteres Hunnorum etc., p. 155-158.
[254] - Pray, p. 156. Acest autor dă asemenea şi jurământul lui Mihai-Vodă înlatineşte.
[255] - Sacy, t. II, p. 147.
[256] - De Thou, t. XIII, p. 295.
[257] - Bethlen, t. IV, p. 132.
[258] - Spontoni, p. 61.
[259] - Bethlen, t. IV, p. 132.
[260] - Spontoni, p. 60.
[261] - De Thou, t. XIII, p. 295; Tomasi, p. 61.
[262] - Istvanfi, p. 446; Bethlen, t. IV, p. 159.
[263] - Tomasi, p. 61.
[264] - Istvanfi, p. 446.
[265] - De Thou, p. 295 şi 296.
[266] - Spontoni, p. 62; Tomasi, p. 61.
[267] - De Thou, t. XIII, p. 296.
[268] - Istvanfi, p. 447.
[269] - De Thou, t. XIII, p. 296.
[270] - Bethlen, t. IV, p. 161.
[271] - Tomasi, p. 61.
[272] - Bethlen, t. IV, p. 162.
[273] - Bethlen, t. IV, p. 84.
[274] - Istvanfi, p. 447.
[275] - Istvanfi, p. 452; Tomasi, p. 65; Spontoni, p. 66, De Thou, p. 297.
[276] - Bethlen, t. IV, p. 164 şi 171; Engel, p. 246.
[277] - Tomasi, p. 65.
[278] - Mag. ist., t. IV, p. 289.
[279] - Tomasi, p. 65.
[280] - Engel, p. 246.
[281] - Seadedin; Hammer, t. II, p. 290 şi 299; Mag. ist., t. IV, p. 289.
[282] - Seadedin.
[283] - Mag. ist., t. IV, p. 290; D'Ambry, p. 849.
[284] - Seadedin.
[285] - Mag. ist., t. IV, p. 290.
[286] - Mag. istoric, t. IV, p. 291.
[287] - Bethlen, t. IV, p. 173; D'Ambry, p. 849. Vezi în Bisselie mai multe amănunte.
[288] - Bethlen, Ibid.
[289] - Hammer, t. II, p. 290.
[290] - Tomasi, p. 61.
[291] - De Thou, t. XIII, p. 326.
[292] - De Thou, t. XIII, p. 327.
[293] - Mag. ist.
[294] - De Thou, t. XIII, p. 397.
[295] - Istvanfi, p. 452.
[296] - De Thou, p. 297.
[297] - Istvanfi, p. 452.
[298] - Tomasi, p. 79.
[299] - De Thou, t. XIII, p. 297.
[300] - Istvanfi, p. 452.
[301] - De Thou, t. XIII, p. 298.
[302] - Istvanfi, p. 452.
[303] - De Thou, p. 327.
[304] - Istvanfi, p. 452.
[305] - De Thou, p. 328 şi 329.
[306] - Mag. ist., t. IV, p. 291.

Cartea IV: Unitatea naţională (aprilie 1599 - iulie 1600)

I
Pe culmea cea mai naltă a munţilor Carpaţi se întinde o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pre pământ. Ea seamănă a fi un măreţ şi întins palat, capodoperă de arhitectură, unde sunt adunate şi aşezate cu măiestrie toate frumuseţile naturale ce împodobesc celelalte ţinuturi ale Europei, pe care ea cu plăcere ni le aduce aminte. Un brâu de munţi ocolesc, precum zidul o cetate, toată această ţară, şi dintr-însul, ici-colea, se disface, întinzându-se până în centrul ei, ca nişte valuri proptitoare, mai multe ziduri de dealuri nalte şi frumoase, măreţe pedestaluri înverzite, care varsă urnele lor de zăpadă peste văi şi peste lunci. Mai presus de acel brâu muntos, se înalţă două piramide mari de munţi, cu creştetele încununate de o vecinică diademă de ninsoare, care, ca doi uriaşi, stau la ambele capete ale ţării, cătând unul în faţa altuia. Păduri stufoase, în care ursul se plimbă în voie, ca un domn stăpânitor, umbresc culmea acelor munţi. Şi nu departe de aceste locuri, care îţi aduc aminte natura ţărilor de miazănoapte, dai, ca la porţile Romei, peste câmpii arse şi văruite, unde bivolul dormitează alene. Astfel, miazănoapte şi miazăzi trăiesc într-acest ţinut alături una de alta şi armonizând împreună. Aci stejarii, brazii şi fagii trufaşi înalţă capul lor spre cer; alături te afunzi într-o mare de grâu şi porumb, din care nu se mai vede calul şi călăreţul. Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu, şi tabloul cel mai încântător farmecă vederea. Stânci prăpăstioase, munţi uriaşi, a căror vârfuri mângâie norii, păduri întunecoase, lunci înverzite, livezi mirositoare, văi răcoroase, gârle a căror limpede apă lin curge printre câmpiile înflorite, pâraie repezi, care mugind groaznic se prăvălesc în cataracte printre acele ameninţătoare stânci de piatră, care plac vederii şi o spăimântează totdeodată. Apoi, în tot locul, dai de râuri mari, cu nume armonioase, a căror unde port aurul. În pântecele acestor munţi zac comorile minerale cele mai bogate şi mai felurite din Europa: sarea, fierul, argintul, arama, plumbul, mercurul, zincul, antimoniul, arsenicul, cobaltul, tuteaua, teluriul şi, în sfârşit, metalul cel mai îmbelşugat decât toate, aurul, pe care îl vezi strălucind până şi prin noroiul drumurilor.
Astfel este ţara Ardealului. Dar nu numai artistul şi naturalistul, ci încă strategicul, politicul şi arheologul au de multe a se minuna într-acest împodobit ţinut. Cel dintâi va privi şi va cerceta cu mirare această puternică şi întinsă cetate naturală, scăparea neamurilor în epocile grele ale istoriei lumei. De oriunde vei veni, ai să urci mult spre a ajunge la dânsa şi nu poţi intra fără numai prin şapte porţi întărite de natură, lesne de apărat, foarte anevoie de cuprins. Politicul va admira feliurimea naţiilor şi a religiilor adunate din toate colţurile lumei pe acest pământ, unde Dumnezeu însuşi pare a le fi chemat, întinzând înaintea lor o masă aşa de îmbelşugată, cum şi minunatele instituţii democratice ce au ocrotit aceşti munţi, pe când despotismul le mătura din toată Europa. În sfârsit, istoricul-arheolog va cerceta cu interes suvenirile şi rămăşiţele dacilor, a acestui viteaz şi nenorocit popor, cea din urmă odraslă din acel neam minunat al pelasgilor, care se arătă la leagănul civilizaţiei tuturor popoarelor şi formă vârsta eroică a omenirei. El va întâlni încă la tot pasul urmele de uriaş ale poporului crai aici, romanii, domnii lumei, căci Ardealul e cea mai frumoasă parte a Daciei ferice (felix Dacia), draga ţară a cezarilor.
Aci era Apulum, Salinae, Napoca, Patavium, Pretoria, Augusta, Aquae, Auraria, frumoase şi însemnate colonii romane, din care patru cu drept italic, şi cea mai vestită decât toate, Sarmisegetusa Regia, capitala lui Decebal, numită apoi Ulpia Traiana, de a cărei ruine plină e şi astăzi valea Haţegului. [2]Rămăşiţele templurilor, bazilicelor, apeductelor, băilor dau şi astăzi puternică dovadă de cultura cea mare în care ajunsese Dacia supt romani.

II
Dar nu ţinu nici două veacuri înflorirea Daciei, şi împăratul Aurelian, la 274, îşi retrage legiunile dintr-însa şi o lasă în mâinile goţilor. D-aci înainte cumplite nevoi, în vreme de mai multe veacuri, copleşiră Dacia. Aflându-se în calea barbarilor, peste dânsa se vărsă mai întâi acel îngrozitor potop de neamuri care înecă toată Europa. După goţi, hunii cei groaznici, gepizii, avarii, bulgarii, pacinaţii, comanii etc. trecură asupră-i, până către sfârşitul veacului al IX-lea, dar fără a o putea însă îneca, fără a putea sili pe locuitori a-şi părăsi patria. În acele vremi grele, Ardealul mai cu seamă fu scutitorul naţiei române. În munţii lui scăpă locuitorii Ţării Româneşti, ai Moldovei când se văzură năpădiţi de barbari. De unde, când se mai limpezea locul de duşmani, ei se cobora la şesuri, către căminele lor. Era atunci, în veacul IX de la căderea avarilor, Dacia liberă, şi în vreme ce în Dacia Inferioară se întemeia banatul Craiovii, în Dacia Superioară se întemeia mai multe staturi române libere.
Pe la începutul veacului al X-lea domnea peste Ardeal, Banat şi Bihor ducii români Gelu, Menomorut şi Gladiu, când un nou neam barbar din Asia, ungurii, năvăliră asupră-le. Românii stătură puternic împotriva acestui nou potop. După două lungi războaie, ducele ungurilor, Arpad, încă nu putu cuprinde Bihorul, ţara lui Menomorut, şi tocmai după moartea acestuia intră în stăpânirea ei cu drept de moştenire, fiindcă fiul său, Zolta, luase în căsătorie pe fiica ducelui Menomorut. Gelu, domnul românilor din Ardeal, încă se împotrivi eroiceşte ungurului Tuhutum şi muri în bătaie de o moarte glorioasă pentru patria sa (904). "Atunci românii, văzând moartea domnului lor, deteră mâna cu ungurii de bunăvoia lor şi îşi aleseră domn pe Tuhutum, tatăl lui Horca."
Aşa românii, nu învinşi şi cuprinşi fiind, dar printr-o unire politică, primiră pe unguri în ţara lor. Într-acest chip, după un război sângeros, intrară ungurii şi în Banat, unde domnea Gladiu.
La începutul domnirei ungurilor, soarta românilor fu mai blândă. Ei îşi păstraseră constituţiile lor provinţiale cu ducii lor proprii. Românii era atunci soţi ai ungurilor, iar nu supuşii lor. Tot Ardealul nu încăpuse încă în stăpânirea ungurilor şi pe lângă hotarele de miazăzi se afla ducaturi cu totul libere, precum era cele ale Făgăraşului, Omlaşului şi Maramureşului. În celelalte părţi ale Ardealului, supuse ungurilor, aceştia era foarte puţini; mai mult o armată decât o populaţie. Afară de dânşii, se mai afla atunci în Ardeal nişte oarde din acelaşi neam, ce locuia munţii de către rasărit. Aceştia erau secuii, ce se cred a fi rămăşiţe din oştile lui Atila. Ei era împărţiţi în scaune şi avea o organizaţie cu totul democratică.
Mai târziu, pe la anul 1143, o colonie germană veni în Ardeal, chemată fiind de craiul Gheiza II şi aşezată de dânsul pe pământul numit crăiesc. Cu toţi ungurii, secuii şi saşii, românii, cu toate că mulţi din ei trecuseră în vecinele principate, rămaseră însă tot în mai mare număr în Ardeal şi îşi păstraseră, până în al XIII-lea veac, împreună cu simtimentul dreptului lor de moşteni ai ţării, încă multe drepturi şi pământurile lor. Dar jaluzia naţiilor ce vecuiau cu dânşii într-aceeaşi ţară, iar mai cu seamă de când ducii ungurilor se urcară la vrednicia de crai şi introduseră iobăgia, începură a trata pe români ca o naţie cuprinsă şi, după dreptul cuprinderilor de atunci, a-i despuia de pământurile lor, spre a şi le împărţi între sine şi a reduce pe moştenii ţării în starea de iobagi.
Românii nu suferiră în tăcere tirania şi reducerea lor din stare de naţie liberă la starea iobăgiei; dar norocul nu-i ajută şi toată răscoala nefericită îngreuie mai mult jugul lor. Astfel, încâ din vremea lui Ştefan, craiul Ungariei, în Banat, Optum, nepotul ducelui Glad, văzând tendinţele tiranice ale ungurilor, chemă poporul la arme şi, după un înfricoşat război, numai prin trădarea ginerelui său, Cinad, fu învins. Apoi, mai târziu, când jugul ajunsese şi mai greu, românii, reduşi acum toţi în stare ţărănească, se sculară în mai multe rânduri în veacul al XII-lea, al XIII-lea şi al XIV-lea. Istoria Ardealului şi a Ungariei după acele timpuri e plină de aşa-numitele răscoale ţărăneşti (tumultus rusticorum). Aceste răscoale nu erau numai ridicarea iobagului către stăpânul său, dar mai mult răscoala simtimentului naţional al unui popor chinuit de alt popor. De atunci ura neamurilor luă proporţii mari şi, în vreme ce această deosebire a sângelui slujea împilătorilor de pretext la tirania lor, în inima împilaţilor ea hrănea vecinica dorinţă a neatârnării.

III
Jugul românilor din Ardeal se îngreuia mal mult pre an ce trecea nu numai din partea nobililor unguri, ci încă şi din partea popilor catolici. Era o întreită tiranie: religioasă, polilică şi socială. La 1366, Ludovic I, regele Ungariei, dedese voie nobililor să stârpească detot naţia română. [4]Această cruntă prigonire ajunse atât de nesuferită, încât, la 1437, românii apucară cu toţii armele împotriva tiranilor. Ei îşi aleseră povăţuitor pe Antonie Magnu. Ungurii chemară într-ajutor pe secui şi pe saşi, se conjurară împreună şi făcură legătură spre apărarea comună şi stârpirea românilor, întărind cu jurământ a lor legătură în 17 sept. 1437. Această legătură o mai întăriră încă în 2 fevruarie 1438 şi fu temelia constituţiei ce a domnit în Ardeal până în anul 1848. Dar ţăranii români, ajutaţi şi de puţinii nobili din neamul lor ce se mai păstrase, ţinură războiul mai bine de doi ani şi tocmai la 1439, căzând asupră-le toată puterea Ungariei, ei se liniştiră, după ce însă craiul Albert le dete libertatea de a se strămuta în verice loc şi vericând le va plăcea. Înălţarea românului Ioan Huniade la guvernul Ungariei şi aceea a lui fiul său Matei la demnitatea de crai opri furia ungurilor d-asupra românilor. Matei pedepsi încă cu crâncenie pe cerbicoşii nobili unguri din Ardeal, rebelaţi în contră-i, supt pricinuire că nu vor a se supune la un crai român. Vrând să dea satisfacţie cererilor poporului român de la 1437, el îl scăpă de dijmele ce plătea la popii catolici şi îl apără de asupririle nobililor. Craiul Matei, ca şi tatăl său, Ioan Huniad, spre a ridica naţia lor apăsată, nu ştiu face altceva decât a înmulţi numarul nobililor români. Această măsură fu slabă în adevăr, căci aceşti nobili sau era săraci şi neputincioşi a ţine frunte numeroşilor nobili, sau, de era bogaţi, dobândea interese protivnice mulţimei şi se îneca în aristocraţia maghiară, pierzându-şi naţionalitatea. Adevăr e că Corvinii, înălţaţi în mărimea lor prin unguri, care îi priveghea de aproape, ştiindu-i de sânge român, nu putea face mai mult. Ei nu putea şi de ar fi avut acele idei şi ar fi vrut să desfiinţeze regimul feodal sau să gonească pe unguri din pământul românilor şi să despartă acestora, din crăie, ţară deosebită. Cu totul împotrivă, ţintirile lor era să îngloteze pe toţi românii în acelaşi stat cu ungurii; pentru aceea ispitirile lor nenorocite de a cuprinde Ţara Românească şi Moldova.
Dar cu craiul Matei muri şi dreptatea, după spusa şi de astăzi a poporului în Ungaria şi Ardeal, şi asuprirea ţăranilor români crescu din zi în zi. La anul 1514 izbucni acea revoluţie a ţăranilor din Ungaria supt Doja, îngrozitoare prin crâncenia faptelor ei şi a pedepselor ce trase asupră-i. Românii din Banat, precum şi chiar nobilii români din Maramureş, luară parte l-această revoluţie. Ţăranii români din Ardeal, ce nu se mişcaseră, împărtăşiră pedeapsa celorlalţi şi pierdură dreptul a se muta de pe o moşie pe alta. Apoi se introduse şi cartea de legi a lui Verböczy, care legiuia: că ţăranul n-are nimic afară de simbria pentru munca sa (rusticus praeter mercedem laboris sui nihil habet).
Pedeapsa dumnezeiască nu întârzie a izbi pe aristocraţii unguri. Când puternicul sultan Soliman năvăli asupra Ungariei, ţăranii nu vroiră a se scula spre a apăra o patrie unde nu li s-a lăsat nici un drept; şi Ungaria căzu pentru totdeauna, împreună cu craiul său, în bătălia memorabilă de la Mohaci (29 august 1526). Banatul de atunci căzu cu totul în stăpânirea turcilor şi Ardealul rămase supt prinţi unguri, aleşi şi vasali ai Porţii. Această nouă epocă în care intră Ardealul fu şi mai fatală românilor. Atunci se iviră acele legi batjocoritoare pentru români prin care veneticii unguri şi soţii lor ocărăsc numele şi neamul lor, şi religia lor numai o suferă vremelniceşte, şi pe dânşii îi declară de hoţi, tâlhari şi vagabonzi în ţara lor, moştenită de la părinţi; legi care cu totul ăîiî depărtează de slujbe civile; nu le iartă a umbla cu sabie, paloş şi altă armă, pedepsind cu tăiere de mâna dreaptă pe acela la care se va găsi o puşcă; legi prin care nu le este iertat a purta haine de postav, nici pantaloni, nici cizme, nici pălărie de un fiorin, nici camăşă subţire; apoi alte nenumărate legi despre iobăgie vecinică etc.
Ura naţională a românilor în contra tiranilor unguri se întrupă atunci în oarecare individualităţi puternice, care, fără a simţi poate, se făcură organul ei. Astfel Ştefan Mailat, român din ţinutul Făgăraşului (1537-1541), şi mai apoi Gaspar Bekeş de la Caransebeş (1573-1575) şi Pavel Macikaşi (1586) clătiră torţa discordiei peste capetele ungurilor şi îi vătămă greu prin răscoalele şi războaiele ce aţâţară. Astfel viteazul domn al Moldovei Petru Rareş de zece ori năvăli în Ardeal (1528-1544), pustiind când pe saşi, când pe secui, când pe unguri, şi reclamând moşie părintească în acea ţară. Îndată după-aceea, Alexandru-Vodă al Moldovei şi Petru-Vodă al Ţării Româneşti intrară de mai multe ori (1550, 1552, 1553, 1556 şi 1557), mijlocind între deosibitele partide şi totdeauna pedepsind când pre unii, cănd pre alţii din asupritorii românilor. Aceste întâmplări făcură ca, în acest veac, românii dintr-o parte şi dintr-alta a Carpaţilor se frecară unii cu alţii, îşi vărsară durerile şi îşi aduseră aminte tradiţiile unui trai comun şi doriră înfiinţarea lui. De atunci, de câte ori un steag românesc se iveşte fâlfâind în vârful Carpaţilor, Ardealul întreg se înfioară: românii de nădejde, tiranii lor de spaimă.
Am văzut în cartea din urmă cum, schimbându-se lucrurile şi vremile, ajunse Ardealul în stăpânirea cardinalului Andrei Bathori, prietenul polonilor, al turcilor şi al lui Ieremia-Vodă Movilă din Moldova, toţi duşmani înverşunaţi ai lui Mihai-Vodă. Cea dintâi grijă a noului stapânitor fu d-a trimite un sol la Poartă, spre a încheia pacea, şi Poarta, după ce întoarse pe sol cu răspuns favoritor, nu întârzie a trimite în Ardeal un ceauş spre a trata de pace. Cardinalul se arătă dintru-ntâi că voieşte a sta neutru şi a fi totdeodată prieten şi cu turcii şi cu nemţii, cumpănindu-se astfel între ambele aceste părţi războitoare până să vază care îi va da mai mari foloase. Pentru aceasta hotărî a trimite o solie la împăratul. Acesta primise bine pe solii trimişi de Sigismund şi îi pornise înapoi cu condiţii moderate. [6] Abia ieşiseră ei din Praga, când împăratul află de revoluţia din Transilvania. Mâniat foarte, văzându-se înşelat astfel de uşurinţa sau viclenia ungurilor, el porni îndată pe doctorul Petzen cu poruncă să arestuiască pe soli, oriunde îi va găsi. [7] Aceştia ajungând la Thorn, aflară că Sigismund, cu "obicinuita sa uşurinţă de minte", [8] lăsase Ardealul cardinalului, şi hotărâră să nu meargă mai departe, până să afle voinţa cezarului. [9]Acolo îi ajunse Bartolomeu Petz şi îi puse să frcă jurământ de credinţă împăratului, şi ei nu se întoarseră în Ardeal decât mai târziu, după moartea cardinalului. [10] Dar în Ardeal, acesta revocase pe soli din însărcinarea lor şi trimise în locul lor la împăratul pe Kamuthie, care fu arestat de Petzen la Viena, iar cărţile lui i se luară şi se trimiseră împăratului.
Petz, sosind în Ardeal, găsi interesele stăpânului mult mai rău decât bănuia. Nobilii şi popoarele era foarte întărâtate împotriva Austriei şi erau cu toţii încredinţaţi că era mult mai bine pentru dânşii d-a se bucura de dulceţile păcii supt un prinţ pământean, care avea învoirea şi ocrotirea turcului, decât a avea de stăpân un strein, care să-i arunce fără îndoire într-un război sângeros. Cu toate aceste, cardinalul, cautând a câştiga vreme, scrise lui George Basta, generalul împărătesc, ce se afla cu oastea sa la Casovia, şi îl rugă d-a nu-l supăra şi lovi nici într-un chip, căci el voieşte a întări toate cele încheiate cu solii lui Sigismund de împăratul; că el n-avea alte ţintiri decât păstrarea păcii şi a bunei rânduieli în Ardeal; că astfel umbletele lui nu vor fi neplăcute şi nu va fi nevoie a întrebuinţa sila către un prinţ aliat al împărăţiei. Basta ascultă bucuros această rugăciune şi dete poruncă la ai săi d-a nu supăra nimeni hotarele Ardealului. Petzen se întoarse la Praga pe la sfârşitul lui aprilie. Cardinalul îi dedese o scrisoare către împăratul, prin care ruga pe m. s. a crede că el e gata la orice slujbă, mai cu seamă în ce priveşte interesul comun al creştinătăţii; că spre a sfârşi în pace pricea ce s-a ivit, el va trimite îndată soli cu deplină împuternicire.
El propunea încă ca, spre a strânge şi mai mult legătura sa cu împăratul, să i se dea în căsătorie princesa Maria-Cristina, care acum se învoise a se despărţi de Sigismund Bathori. [16] Această jună şi frumoasă princesă, jertfită prin o politică perfidă ca să fie soţia lui Bathori, după patru ani de suferinţe, acum, prin învoire cu soţul său, iscălise acturile prin care cerea papei a strica unirea lor. Pricinuirea fu neîmplinirea căsătoriei. Aceste acturi se atestară de cardinalul Andrei şi de alţi trei martori din partea prinţului şi patru din a princesei, între care era duhovnicul amânduror şi două dame din casa sa, de cele mai aproape de persoana sa. [17] Atunci se ivise în public multe fabule spre a tălmăci neputinţa fizică a lui Bathori. Unii ziceau ca el fusese legat prin farmecele unei babe fermecătoare, numită Ioana, care era a lui Ioan Koacock. [18] Alţii prepuseră că muma lui Ştefan Bocskai, dorind ca Sigismund să ia în căsătorie pe o fiică a ei şi neizbutind, căci vanitatea lui îl făcu a prefera pe nemţoaică, prin farmece îl legă. [19] Cardinalul porni atunci la Roma pe secretarul său Tomasi, mai pre urmă autorul a două scrieri despre acele timpuri, ca să vestească papei înălţarea sa pe tronul Ardealului, şi să-l roage a-i da iertare spre a se putea cununa cu Maria-Cristina. Papa, primind actele de despărţenie, strică căsătoria în 14 iulie (1599), într-un consistoriu; [20] dar Maria-Cristina era dezgustată de lume şi sătulă de suferinţe şi, neprimind propunerile cardinalului, lăsă Ardealul şi se întoarse la Gratz, lângă părinţii săi. De acolo se trase fără întârziere în monastirea Santa Maria d'Halla la Insbruck, unde se călugări. Ea avea d-abia 25 ani. Era o femeie frumoasă, cuminte, împodobită cu învăţături, iubeaţă, dar avu nenorocirea a fi născută arhiducesă şi osândită din naştere a sluji de instrument orb politicei familiei sale. Ea fusese mai întâi hotărâtă a se căsători cu posomorâtul bătrân, tiranul Filip II, craiul Spaniei; apoi i se schimbă nenorocirea, dând-o în căsătorie după Bathori. Astfel, în acea monastire, pieriră îngropate supt văl atâtea daruri strălucite ce împodobi acea nenorocită femeie, lăudată şi căită de toţi câţi au cunoscut-o.

V
Împăratul nu răspunse la scrisoarea ce îi trimisese cardinalul Bathori prin Petzen şi porunci generalului Basta să se grijească de oaste, spre a intra în Ardeal. Asemenea, primind scrisori de la Mihai-Vodă, cum că el se teme de o trădare din partea lui Andrei şi că ar dori să se oştească în contra lui, îi trimise printr-un raguzean o bună sumă de bani. Cardinalul, văzându-se ameninţat din toate părţile cu mai multă grabă decât prevăzuse el şi îngrijat de primejdia în care se afla, ceru un ăbilet de liberă trecereî (sauf-conduit) şi trimise pe Gaspar Corniş la Basta, spre a câştiga vreme. Acest trimis arătă că: dacă împăratul nu primeşte o învoire pe care stăpânul său totdeauna a dorit, acest prinţ va fi nevoit, pentru apărarea sa, a-şi căuta un puternic protector; că el roagă pe m. s. împăratul să declareze curat de voieşte a trata pe cardinal ca un aliat sau ca un duşman; că un ceauş al Porţii, ce era lângă dânsul, îi făgăduia ajutorul şi prietenia sultanului, fără a cere mai mult de 10 mii galbeni tribut anual, în loc de 15 mii ce era mai nainte, şi că, neputând sta fără protecţie, se va declara pentru Poartă; dar că cardinalul, gândind mai mult la ceea ce cereau de la dânsul rangul şi calitatea sa, dorea mai bine să se unească cu împăratul împotriva duşmanului comun a numelui de creştin, decât a se arăta că jertfeşte intereselor sale particulare cauza religiei şi mântuirea şi libertatea patriei sale; că multe era mijloacele de împăciuire şi că trebuia a mai strânge nodurile printr-o nouă căsătorie cu casa Bathorilor, asupra căreia casa Austriei a vărsat atâtea faceri de bine; că cardinalul, văr primar cu Sigismund, se va sili d-a merita această alianţă prin jertfirea şi credinţa sa; şi că el dorea ca împăratul să binevoiască a-i da în căsătorie pe princesa Maria-Cristina; că atunci acest prinţ, rezemându-se pe această augustă căsătorie, va privi de aci înainte ca duşman nu numai pe turc, acest crud bici al creştinilor, dar încă pe toţi câţi vor izbi casa Austriei.
Basta fu puţin atins la inimă de aceste cuvinte şi, încredinţat fiind că cardinalul nu lucra cu bună-credinţă, răspunse trimisului cu aceeaşi prefacere: că stăpânul său trebuie a nădăjdui mult de la buna voinţă a împăratului; că el va face îndată cunoscut m. s. aplecările în care se afla cardinalul, şi că crede că va asculta bucuros propunerile acestui prinţ; că, afară de aceasta, el le va rezema cu tot creditul său.
Cardinalul, într-adevăr, nu era de bună-credinţă. Prieten al Poloniei, căreia era mult îndatorat, el nu putea să voiască serios alianţa cu împăratul. El ştia acum că căsătoria ce cerea era peste putinţă. El credea mai mult în turci, care îi mulţumea dorinţele şi îi făgăduia şi Ţara Românească. Lui îi trebuia însă oarecâtăva vreme spre a se înţelege bine cu turcii, polonii şi Movilă şi a se întemeia în ţară, a se îngriji de oaste şi a dobândi ajutoare de la aliaţi. El trimise spre acest sfârşit în Polonia pe Gavriil Banfi, unul din senatori, şi pe Ştefan Cacasiu de la Cluj, şi în Moldova pe Ioan, cu numele Nagy (Mare) din oraşul Köröbanya. Acesta era însărcinat d-a negocia o căsătorie între unica fată a lui Ieremia-Vodă cu Ioan Iffiu, fratele său din mumă. [26]

VI
Acum cardinalul, crezând că a înşelat şi a adormit pe împăratul, vru să adoarmă şi să înşele şi pe Mihai-Vodă, de care simţise că nu e iubit, precum nici el nu-l iubea. Mihai-Vodă, într-adevăr, înţelese bine cât de primejdioasă e pentru dânsul urcarea cardinalului la domnia Ardealului. El desperase cu totul de a se mai putea acum împăciui cu turcul, [27] şi a se bate cu dânsul, având Ardealul duşman, îi era foarte cu greu. El începu a priveghea cu luare-aminte toate mişcările cardinalului şi află acurat: că acesta făcuse alianţă cu polonii, turcii şi Ieremia, şi că, înainte de toate, aliaţii asupra Ţării Româneşti şi asupra capului lui vor năpădi, că turcii se învoiseră a lăsa lui Andrei Transilvania şi Ţara Românească, scăzând şi tributul cu 5 mii galbeni, şi că, după povaţa şi sfaturile cardinalului, Poarta urzea acum curse private spre a-l pierde. Mihai înştiinţă de toate aceste pe împăratul, făgăduind că va goni pe cardinalul din Ardeal. [28] Afară de primejdia cu care îl ameninţa cardinalul, lui Mihai îi era ciudă mare, cum un popă (cum îi zicea el) să domnească peste o ţară aşa de frumoasă, de care el se credea mult mai vrednic şi pe care o iubea foarte. [29]
Cardinalul trimise la Mihai-Vodă pe Gaspar Corniş, pe care îl numise general mai mare peste toată oastea sa. Acesta fusese unul din sfetnicii lui Sigismund la anul 1594, când se ucise nobilii. El ura pe cardinalul Bathori şi partida turcească şi se temea de răzbunarea lui. Cu puţine zile înainte, el primise o înfruntare grea de la junele Iffiu, fratele vitreg al cardinalului şi al cărui tată pierise în acea ucidere de la 1594. Corniş avea drept a se teme că amnistia şi uitarea făgăduită de cardinalul nu va fi ţinută în seamă. Astfel inspirat, Corniş, spun că întâlnindu-se cu Mihai-Vodă, îl mai întărâtă încă asupra cardinalului, încredinţându-l de gândurile vrăjmăşeşti ale acestuia, şi îl întemeie mai mult în proiectul său d-a intra în Ardeal. Întorcându-se lângă cardinalul, Corniş îl asigură că Mihai-Vodă nu hrăneşte nici un cuget de duşmănie asupră-i şi nu bănuieşte nimic. [30] Nu mult după aceea, cardinalul trimise la Mihai-Vodă alţi doi soli, pe bătrânul George Ravazdi, unul din senatori, şi pe Nicolae Viteaz, bărbat însemnat şi care cunoştea limba românească, "spre a-i făgădui prietenie şi raport de bună vecinătate, cerând şi de la dânsul asemenea" . Mihai, necunoscând încă deplin cugetele împăratului şi crezând în sinceritatea cardinalului, se înduplecă a încheia cu acesta un tratat, punând în condiţie: ca cardinalul să nu se dezbine de împăratul, nici să se alieze cu turcii, ci, unindu-şi armele împreună, să poarte război împotriva lor. Acest tratat încheiat la 14 aprilie 1599 se iscăli de Mihai şi de zece boieri ai săi şi prin jurământ pe Evanghelie se întări. Apoi solii ardeleni, după o zăbovire de două luni în Ţara Românească, se întoarseră acasă.
Dar nu trecu vreme multă şi Mihai-Vodă se încredinţă de viclenia cardinalului către dânsul. El prinse un trimis al cardinalului ce mergea la turci şi, din cărţile ce se găsi la dânsul, se dovedi cum că cardinalul încheiase pace şi alianţă cu turcii şi cu Irimia-Vodă şi voia să-l răstoarne din tron, să-l prinză, pentru care sfârşit chibzuiau fiecare a-şi aduna oştile în tabără. Mihai, văzând că este astfel înşelat, se hotărî d-a le apuca înaintea vrăjmaşilor lui, a izbi până a nu fi ei în stare să-l izbească. Deci începu a aduna şi a scrie soldaţi numeroşi, parte mare din poloni, cazaci, sârbi. El scrise împăratului toate faptele cardinalului, arătând că va să-l răzbune despre dânsul şi să cuprinză Ardealul, cerând pentru aceasta de la maiestatea sa să contribuiască cu 30 mii talere pentru plata oştilor şi 10 mii puşti. În vremea aceasta, spre a nu insufla bănuieli cardinalului, răspândi vorba că aceste gătiri de oaste le face împotriva turcilor.

VII
Cu toate aceste, faima, adesea prevestitoare adevărată a nenorocirilor ce ameninţă, începu a se lăţi, aţâţând toate vorbirile, spăimântând toate feţele, vestind că acele pregătiri de război ale lui Mihai-Vodă nu se fac împotriva turcilor, ci împotriva Ardealului. [36] Atunci prinţul Andrei porni un sol la Casovia, spre a întreba pe generalul Basta dacă e adevăr că Mihai-Vodă pregăteşte o revoluţie şi fierbe în duhul său proiectul d-a-l goni şi d-a stăpâni Ardealul. Basta, ascultând vorbele acestui trimis, răspunse foarte simplu că gândurile lui Mihai îi sunt necunoscute şi că cardinalul îl poate întreba pe el însuşi de ceea ce pregăteşte. [37] Cardinalul se hotărî atunci a trimite la MihaiVodă pe senatorul Pancratie Sennyei, spre a iscodi gândurile lui. Mihai primi pe sol cu multă bunăvoinţă şi cinstiri, în palatul său de la Târgovişte, încunjurat fiind de soldaţii săi. Sennyei ceru de la dânsul: d-a nu lăsa pe prinţul Andrei în cumpănă între temere şi nădejde; d-a împrăştia printr-o declaraţie cu inimă curată zgomotul rău ce alerga nu numai în Ardeal, dar încă în toate părţile din afară. Mihai, văzând proiectele sale descoperite, se simţi în nevoie d-a înşela pe duşmanul său, spre a nu fi însuşi înşelat şi pierdut de dânsul. El protestă cu multă înfocare, înaintea lui Sennyei, împotriva nedreptelor bănuieli ce cardinalul are asupră-i; el aduse aminte de jurământul ce a făcut că va păzi pace şi prieteşug cu Ardealul şi că aceasta i-o povăţuieşte şi interesul său; el adăogă protestaţii şi jurăminte că astfel va urma şi în viitor, declarând în sfârşit că el stă gata a trimite în Ardeal pe soţia şi pe fiul său, Pătraşcu, ca zăloage ale credinţei sale, numai cardinalul să trimiţă pe frate-său, Ştefan Bathori, la Turnu Roşu, lângă hotarul Ţării Româneşti, spre a-i primi, şi să se îndatoreze că va pune pe fiul său să înveţe limba latinească şi că va purta grijă pentru siguranţa şi buna petrecere a familiei sale, după cum o cere datoria şi prieteşugul. [38] Istoricul Bethlen, în cuvântul ce pune în gura lui Mihai în această împrejurare, pretinde că el ar fi zis că, de va intra în Ardeal, să-l ducă Dumnezeu a mânca trupul femeii sale şi a bea sângele fiului său. Nouă ne vine cu greu a crede la acest jurământ, când ştim cât de mare era credinţa sa şi cât de puternic inima sa, ca toate inimile de leu, îşi iubea familia. Credem mai mult sau că aceste cuvinte sunt nişte exageraţii ale analiştilor unguri contemporani, sau că Sennyei chiar, care şi el era tainic duşman al cardinalului, a adaos de la sine aceste cuvinte, spre a insufla călugărului o încredere oarbă în Mihai-Vodă. Gaspar Corniş încă declară că el îşi pune capul că Mihai-Vodă n-are nici un gând de vrăjmăşie. Astfel crezuţii prinţului Andrei slujiră mai mult a-l înşela decât chiar duşmanul său Mihai-Vodă. [39]
Într-acest chip Andrei Bathori se înşelă; şi, încredinţat acum că Mihai-Vodă nu cugetă rău asupră-i, îi dete voia cerută de acesta d-a cumpăra în oraşele săseşti arme, praf, trâmbiţe, steaguri şi tot ce trebuia pentru război şi de a le trece în Ţara Românească. [40] Asemenea el îngădui la vro câţiva unguri, precum George Mako şi frate-său Grigore, Francisc Lugaciu, războinici viteji şi cercaţi, şi la mulţi alţii, a intra în slujba lui Mihai-Vodă , dorind ei a se bate supt dânsul. Dar această încredere ce avea în Mihai nu opri pe cardinalul d-a lucra cu şi mai multă înfocare cu aliaţii săi întru înfiinţarea planurilor comune. El se învoi pentru încheierea păcii şi alianţei cu turcii prin Mustafa, solul turcesc, şi ceauşul Uşaim, care de câtăva vreme se afla în bună cinste petrecând la curtea lui; dintr-altă parte se înţelese cu Ieremia-Vodă şi cu polonii ca fiecare, strângându-şi oştile în tabere, să stea gata a-i veni într-ajutor. El însuşi îşi adună oştile, punând tabără la Sas-Sebeş, şi aşteptă numai sosirea aliaţilor săi, spre a se porni împotriva lui Mihai.
În vreme ce cardinalul, fără grijă, până să-i vie aliaţii, îşi petrecea timpul plimbându-se prin munţi, vânând la păstrăvi şi desfătându-se prin mâncări şi băuturi, armia lui, ce sta în nelucrare la Sas-Sebeş, începu a cârti şi a se plânge, mai cu seamă nobilimea. Fiecare după caracterul său striga şi zicea că-şi pierdeau vremea într-o nelucrare nefolositoare şi ruşinoasă; că se ruinau acolo nefăcând nimic; caii slăbeau şi ei nu puteau merge să îngrijească de trebile casnice ale lor; că e necuviincios lucru, în vreme ce erau în siguranţă, fără duşman de nicăiri, de a-şi petrece vara închişi în tabără, topindu-se în moliciune. Cei mai limbuţi nu respecta nici pe prinţul, nici pe sfetnicii săi; ei striga că cardinalul era fricos, nesocotit, nehotărât şi leneş, şi că, obişnuit fiind la trândăvie călugărească şi la o viaţă delicată şi singuratică, el nu ştia ce trebuie unei armii şi ceea ce cerea interesul statului; că el a luat domnia fără să ştie ce ar putea mântui republica şi cum şi cu ce se face războiul. Cardinalul, cum auzi aceste cârtiri ale ostaşilor, se îngriji foarte, şi îndată, lăsând în tabără numai pe pretorieni şi trupele mercenare, dete la toate celelalte oşti voie de a se întoarce pe la casele lor. Astfel, nu oarba încredere în Mihai-Vodă, ci temerea sa de cârtirile oştenilor săi făcu pe cardinal a strica lagărul şi a se dezarma deocamdată.

VIII
În vremea aceea, sosi în Ardeal la Alba-Iulia (20 aug. 1599) germanu Malaspina, episcopul de Caserta, ca nunţiu apostolic pe lângă cardinalul. Acesta fusese, cum ştim, în aceeaşi calitate în Polonia, unde, din reaua-credinţă a lui cu care se purta, îşi trase hula tuturor, şi polonezii făcură un joc pe numele lui, ce însemna spin rău, zicând: "Niciodată nu poate fi spin bun, măcar deşi ar fi trimis de la Roma". El era într-adevar un ambiţios şi intrigant mare, cautând prin toate chipurile a dobândi pălăria de cardinal, ce foarte mult o dorea. După o şedere de câţiva ani în Polonia, desperând de a-şi vedea dorinţa împlinită, trecu în Ardeal, pe care teatru atunci se petrecea multe intrigi. El dorea în tot chipu să câştige favoru împăratului, ca printr-însul să dobândească cardinalatu. [46] El se sili a face pe Andrei Bathori să înţeleagă cât este de urât şi ocărâtor pentru dânsul, fiind creştin şi cardinal încă, să se alieze cu turcii împotriva creştinilor şi a papei; că el trebuie a se teme de mânia papei şi a sfântului colegiu şi de răzbunarea împăratului şi a tuturor creştinilor. El îi făgăduia încă că va mijloci la papa ca să-i dea voie a se căsători, ca să nu se stingă astfel familia Bathoreştilor.
Un analist ungur de pe atunci, anume Szamosközy, pretinde că prinţul Andrei se lăsă a se convinge de aceste cuvinte ale lui Malaspina şi se făgădui că va strica alianţa cu turcul, cu atât mai mult că aceştia pretindea ca să le dea înapoi cetăţile de margine Lipova, Ieneu şi alte treceri vecine. Zicea numai că, temându-se de împotrivirea locuitorilor, voia ca să fie aceasta secret până la epoca adunării dietei; [47] iar pentru încheierea acestei alianţe, porni îndată pe Ştefan Cacasiu la împăratu; [48] şi că apoi, chemând la sine pe solii turci, le declară că voieşte război cu Poarta. Istoricul Bethlen face bine de a se îndoi, observând că ceilalţi analişti tac despre aceasta şi că solii săi lângă sultanul, Nicolae Gavay şi Francisc Budai, nu se întoarseră de la Poartă decât după intrarea lui Mihai-Vodă în Ardeal.
Urma însă ne va arăta că Andrei Bathori nu era deloc sincer în făgăduielile sale. O dovadă despre aceasta încă este că, în vreme ce el protesta de hotărârea lui d-a se alia cu împăratul, el scria lui Ioan Zamoisky, cerând poveţi şi protestând de voinţa lui de a ţine cu Polonia. Zamoisky îi răspunse, în 23 septemvrie (1599), ca să să grăbească a trimite o ambasadă la staturile Poloniei, cerând protecţia lor pentru dânsul şi pentru provincia sa. [49] Este adevăr că toţi actorii acestei scene umbla căutând a se înşela între sine unii pe alţii: Andrei Bathori însela pe împăratul, pe Mihai, pe Basta şi pe Malaspina; împăratul însela pe cardinalul, pe al căruia trimis, Cacasiu, îl primi foarte bine la Pilsna, unde se dusese, şi-i dete nădejdi că va încheia în curând tratatul cerut, şi într-aceeaşi vreme trimitea instrucţii tainice la Mihai-Vodă şi la generalul Basta, ca să se înţeleagă împreună spre a intra cât mai în grabă în Ardeal şi a goni d-acolo pe cardinal. El încă înşela şi pe Mihai-Vodă, lăsându-l a nădăjdui mult, dar bine hotarât a se sluji de dânsu ca de un instrument şi a nu-l lăsa a se întemeia în stăpânirea Ardealului. Mihai-Vodă căuta a înşela pe cardinalul şi într-aceeaşi vreme voia a înşela pe Basta, intrând în Ardeal înaintea lui, cum şi pe împăratu, fiind hotărât a păstra această ţară supt cârmuirea lui. Basta asemenea voia să silească în toale chipurile spre a dobândi el, iar nu Mihai, cârmuirea Ardealului; în sfârşit, Malaspina umbla să înşele pe toată lumea, vânând în toate părţile mult dorita pălărie de cardinal. Acest chip viclean de a lucra - deşi în ziua de astăzi, când ideile morale sunt mult mai dezvoltate, este oarecum iertat, decorându-se cu numirea de diplomaţie şi înşelăciune de război - datoria istoriei, această conştiinţă a neamului omenesc, este de a-l osândi. Mihai-Vodă, din toţi, este mai lesne de iertat, el era ameninţat cu viclenie în cârmuirea şi patria sa şi era nevoit a se apăra cu aceleaşi arme cu care era izbit; ambiţia lui încă avea un scop mult mai nobil şi mai înalt decât a celorlalţi: el ţintea a regenera naţia sa.

IX
Mihai-Vodă, aflând de tabăra cardinalului de la Sas-Sebeş, trimise în Ardeal pe banu Mihalcea, sfetnicul său de-aproape, şi pe George Raţ, sârb cu neamul şi cu numele, spre a cerceta puterile şi gândurile lui Andrei. Sosind lângă acest prinţ, ei îi declară că Mihai-Vodă voieşte să năvălească în Bulgaria în vreme ce Ibraim-Paşa războia în Ungaria, după cum făcuse cu izbândă în anul trecut, şi că ar dori pentru aceasta să nu i se întâmple în lipsă vro primejdie din partea Ardealului. Cardinalul încredinţă pe trimişi că Mihai-Vodă poate fi sigur că nu i se va aduce nici o stânjenire la întreprinderile sale; pe lângă acest răspuns, trimişii raportuiră lui Mihai că în tabăra de lângă oraşul Sas-Sebeş Andrei avea numai nişte pretorieni şi oarecare oşti mercenare, iar oastea ţării ăse licenţiase din pricina sărbătorilor şi fiind fără grijă de vrăjmaşi.
În acele zile, Mihai-Vodă trimisese lângă Rodolf cezarul unul din boierii săi, anume Stoica, boier ales, înţelept şi de cinste al ţării, ca să dea poruncă lui George Basta cu oştile sale ca să se unească la Casovia cu garnizoanele germane şi, cu Ştefan Bocskai, împreună cu oştile Varadinului, să cază cu toţii asupra Ardealului, în care el, Mihai, va năvali într-aceeaşi vreme, şi astfel Andrei, silit fiind a-şi împărţi oştile, să nu poată respinge şi pe unul şi pe celălalt duşman. Cezarul, trimiţând pe Stoica la Szathmar, îi răspunse că va afla voinţa sa de la vice-craiul de la Casovia. Cu toate aceste, trimise cărţi lui Moise Szekeli, căpitanul Szathmarii, poruncindu-i d-a da la vreme tot ce va fi trebuincios. [50] Generalul său George Raţ aduse încă lui Mihai o sumă de bani din partea împăratului şi el se puse atunci a-şi aduna oastea şi a-şi pregăti expediţia ce avea în gând, răspândind mereu vorba că se găteşte împotriva turcilor.
Autorii contemporani vorbesc astfel de armata lui în această epocă: "Slujesc de soldaţi acestui voievod, afară de români, a căror vitejie o cunosc bine turcii din vremea viteazului lor căpitan Dracola, mulţi unguri, ardeleni, câţiva arnăuţi, greci, bulgari şi sârbi. Are puţini puşcaşi, de care se află în lipsă şi ardelenii, căci aceste popoare şi mai cu seamă ungurii se bat mai voios cu săbiile şi călări cu suliţile, şi cu mare îndrăzneală arăt faţa la vrăjmaşi."
Mihai îşi iubea ostaşii şi cea dintâi a lui îngrijire era pentru dânşii. Totdeauna în mijlocul lor, făcându-le necurmat căutare, cercetând trebuinţele lor, când arătându-le familiaritatea unui camarad, când vorbindu-le cu puterea şi mărimea unui domn, când cu dragostea unui părinte, el fermeca şi răpea mintea şi inimile ostaşilor. Vitejii din toate părţile şi din toate naţiile alerga cu entuziasm supt steagul unui erou care le făgăduia biruinţe slăvite, căci ei ştia bine că el îşi ţine făgăduiala, şi înfocarea lor era aşa de mare cât si încrederea lor. Cu un asemenea căpitan ei erau gata a întreprinde tot, siguri că vor izbuti. Ei era mândri de dânsul şi mândri de ei înşişi, gândind că fac parte dintr-o armie nebiruită. Românii, precum şi moldovenii, îl urma îmboldiţi mai mult din datorie şi dragoste către patrie, pe care el o făcuse atât de glorioasă şi făgăduia de a o face pe atât de mare. Sârbii, bulgarii, grecii, arnăuţii alerga la dânsul ca către un înger de libertate şi de mântuire pentru neamul lor. Cazacii, polonezii, ungurii se întocmea supt steagul lui, unii povăţuiţi prin admirarea lor pentru un mare erou, alţii împinşi prin dragostea războiului şi a foloaselor ce aducea ostaşilor, alţii, ca mai toţi vitejii, căci inima lor era aprinsă de acea nobilă dragoste a gloriei, care împinge pe om la moarte ca să dobândească nemurire.
Într-aceea, în cursu lui septemvrie, Mihai-Vodă trimise alţi doi boieri, anume unul vistierul Damian şi celălalt Preda, ca să ceară, în numele lui, o trecere sigură prin mijlocul Ardealului în Ungaria, unde îl cheamă împăratul în ajutor împotriva puternicului Ibraim-Paşa, făgăduind a trece prin Ardeal fără a vătăma pe nimeni. Dar cardinalu răspunse că nu crede că vro primejdie aşa mare ameninţă creştinătatea, încât să aibă trebuinţă de ajutorul lui Mihai, îndemnându-l în orice caz a trece mai bine cu armia sa Dunărea, în Bulgaria, după cum îi era gândul, şi va face prin aceasta o diversie mult mai folositoare creştinilor.
D-abia se întoarseră aceşti boieri lângă Mihai-Vodă şi el trimise din nou cardinalului pe Mihalcea, banul Craiovii, şi pe George Raţ, căpitanul gvardiilor sale, spre a-i vesti că după povaţa ce i-a dat el, este gata să treacă Dunărea spre a pustii Bulgaria. Dar cu toate acestea, Andrei nu se încrezu şi porni la Mihai pe George Palatici, om foarte dibaci, ca să-l încredinţeze că pacea încheiată cu turcii şi cu tătarii este numai o prefacere, până să-i vie bine a se declara duşmanul lor, aceea ce nădăjduieşte a o putea face curând; şi că el voieşte a cultiva cu dânsul sfintele drepturi a unei bune vecinătăţi şi a unui prieteşug nesiluit. Mihai, care ştia acum ce temei au cuvintele lui Andrei, răspunse că şi el voieşte să trăiască în bună unire cu prinţu Andrei. Mihai lucră cu atâta taină, încât, împărţindu-şi armia în deosebite locuri, nu lăsă lui Palatici să vază fără numai trei sute pedestraşi din gvardiştii săi. [56]Întorcându-se lângă cardinalul, Palatici îi raportă răspunsul lui Mihai, adaogând că n-a văzut la dânsul nici o pregătire de război. [57]
Cardinalul, sigur acum că Mihai va sta în linişte şi că a câştigat astfel timpul trebuincios pentru înfiinţarea proiectelor sale, crezu că va putea acum a-şi căuta şi a se desface de împrotivnicii săi dinlăuntru şi a răzbuna uciderea fratelui său Baltazar. Cu toate că la alegerea sa de prinţ el jurase, pentru dânsul şi pentru fratele său Ştefan, uitare desăvârşită şi că nu va căuta nici răzbunare, acum umbla a prigoni supt alte pricini pe acei ce-i credea ca sfătuitori ai acestei ucideri; astfel era Ştefan Bocskai, Gaspar Corniş, George Ravazdi şi alţii. Punând pricină că Bocskai nu a intrat în Ardeal când a fost chemat, cardinalul ocupase cetăţile Deva şi Gorghiu, ce era în stăpânirea lui Bocskai. Asemenea Ştefan Bathori trăgea la judecată pe sus însemnaţii sfătuitori ai osândei lui Baltazar, cerând ca să-i întoarcă starea acestuia, ce Sigismund Bathori o împărţise între dânşii. Drept aceea cardinalul convocă dieta pentru 18 oct. (s. n.), ziua Sf. Luca, la AlbaIulia, spre a hotărî despre aceste pretenţii ale lui şi ale fratelui său. [58]În vremea aceasta, Sigismund Bathori, după o petrecere d-abia de câteva luni în Polonia, scrise cardinalului că i s-a urât cu traiul în ţară streină şi doreşte a intra în Ardeal, spre a trăi o viaţă liniştită. Cardinalul, temându-se cu tot dreptul de un om atât de neastâmpărat, îi răspunse printr-un catren (în patru versuri), povâţuindu-l a sta liniştit, şi îi refuză cererea. [59]

X
Într-aceea Ieremia-Vodă din Moldova făcu ştire cardinalului că Mihai-Vodă voieşte a intra în Ardeal cu oşti grele, şi tot într-o vreme, Ioan Maro, sârb de neam, dar nascut şi crescut în Ardeal, care, cunoscând bine limba românească şi latinească, se afla în slujba lui Mihai-Vodă ca secretar şi cunoştea proiectele lui, scrise cardinalului că să nu crează încredinţările lui Mihai, căci el are de gând a năvăli în Ardeal şi a cuprinde această ţară, pentru care sfârsit îşi adună toate oştile. [60] Andrei Bathori porni îndată la Mihai-Vodă în solie pe Tomas Csomortany, om ager la minte, ca să caute prin toate chipurile a descoperi proiectele lui Mihai. Csomortany sosi la Bucureşti sâmbătă spre seară, 11 octomvrie, şi îndată avu audienţă de la Mihai-Vodă, şi după câtăva vreme de vorbă, luând cuvântul domnului, se întoarse a doua zi, duminică, către cardinal cu un răspuns pacinic. Despre această solie analiştii contemporani se deosebesc între sine. Cronica română şi unii din analiştii unguri pretind că cardinalul însărcină pe Csomortany a spune lui Mihai a-şi lăsa ţara şi scaunul, căci apoi de nu, va fi izgonit de dânsul şi de turci şi va încăpea în mâna acestora. Se vede că cardinalul îşi dete astfel pe faţă gândirea sa, sau pentru că credea că peste puţin va fi în stare a o pune în lucrare, fiindcă îi şi sosise acum nişte cete de polonezi şi moldoveni într-ajutor, sau că a vrut a speria pe Mihai şi a mai dobândi un repaos de câtva timp. Aceiaşi analişti unguri spun că Mihai-Vodă, auzind vorbele lui Csomortany, se înfurie şi era cât p-aci a da morţii pe aducătorul acestei obraznice solii, dar că, stapânindu-şi mânia, el gândi că e mai bine a respecta dreptul gintelor şi a căuta a răzbuna acest afront asupra lui Andrei, de la care i-a venit, decât asupra solului. Pentru aceea răspunse acestuia cu vorbe dulci şi bune, făgădui a fi îngăduitor întru toate şi nu-l lăsă a descoperi pe fizionomîa lui nici un semn care să-i arate cugetul. Astfel, acest minunat bărbat ştia, când vroia, a se stăpâni pe sineşi şi a-şi învăli astfel proiectele, încât nimeni să nu le poată pătrunde.
Dar un alt analist, Ambrosie Simigianus, pretinde: că Andrei propuse lui Mihai a-i da azil în Ardeal dacă turcii vor voi a-l goni din Ţara Românească, şi până să-şi facă pace cu dânşii; că Gaspar Corniş, duşman cardinalului, răstălmăci altfel vorbele acestuia - în înţelegere fiind cu Csomortany, care şi el era tainic partizan al lui Mihai, în slujba căruia comandase nişte oştiri - puse pe acesta a spune lui Mihai că i se porunceşte d-a ieşi îndată din Ţara Românească, altmintrelea va fi prins de turci, fiind el o stavilă între alianţa cardinalului cu turcii.
Simigianus ca şi Szamosközy bănuiesc că Gaspar Corniş cu Pancratie Sennyei, unul din senatori, şi cu mulţi alţi din cei mari ai Ardealului, mai cu seamă din cei compromişi cu Sigismund Bathori în uciderea nobililor la 1594, temându-se d-a cădea jertfă lui Andrei şi Ştefan Bathoreşti, chemară pe Mihai-Vodă a intra în Ardeal. Cel din urmă analist pretinde că adesea mulţi au auzit pe Gaspar Corniş zicând: "Când tai un cap din Bathoreşti, îndată se iveşte altul în loc, dar voi face astfel de bine că m-oi mântui pentru totdauna de această pieire". [66] Aceste învinovăţiri, precum şi altele ce vom vedea mai la vale, nouă, după cum şi altor istorici unguri şi streini, nu ni se par destul de temeinice ca să putem încheia şi acuza pe Corniş şi pe soţii lui de trădare către neamul lor. Fără îndoială că aceştia nu iubea pe cardinalul, de care avea a se teme, dar mai toţi ungurii simţea ca dânşii; şi de la simtimentul de ură până la trădare e încă mult.

XI
Mihai-Vodă, iarăşi, nu avea trebuinţă de ajutorul unor trădători dintre nobili, când avea în parte-i pe toate popoarele Ardealului. Românii, poporul cel mai numeros dintr-această ţară, de mult aţintise ochii spre dânsul cu credinţa nădejdii şi îl aştepta ca pe un mântuitor, spre a-i scăpa de tirania aristocraţilor unguri. Într-adevar, printr-o fatalitate a lucrurilor, asuprirea ungurilor ardeleni asupra iobagilor lor români se adăogă într-o progresie crescătoare de ce se mai apropia ceasul ursit spre pedeapsa ei. Într-o cronică săşească după acele timpuri, citim, la anul 1592, acestea: "Foarte adevărat este ceea ce zice Livie (în cartea IV, decada 4), îmbuibarea şi zgârcenia sunt ciumele care răstoarnă toate împărăţiile cele mari. În ambele acestea se deprindeau nobilii foarte tare, mai ales Chendeştii atâţia bani storceau de la iobagi, încât nimărui nu îi era iertat a lua bani împrumut sau alte soiuri de hrană decât numai de la el. Apoi vinurile ce le da iobagilor era foarte acre, fără gust şi nici de o treabă; asemenea şi grâul era muced şi tărâţos, şi totuşi cu preţ mare; carnea de bou, de oaie, sau era de vită bolnavă, sau de mortăciune, pe care iobagii, măcar că nu le putea nici gusta, era siliţi a le plăti cu preţ destul de mare; nu căuta nime la milă, nu la sărăcia plebei cei mai ticăloase, nu la Dumnezeu, ci fâcea fiecine ce voia. Fiecare era crai sau principe etc.
Chendeştii, spre a-şi asigura lucrurile sale, trimitea scrisori în toate părţile, ca principii, pe aceştia îi urma alţii, astfel încât şi cei mai trenţuroşi nobili deprindeau tiranie şi răutate asupra sărmanilor ţărani ş. c. l., ş. c. l. Te uiţi, Doamne, şi rabzi! Faimos au fost şi Francisc Alardi, ce locuia la Mureş lângă Sân-Paul, şi bătrânul Bogatie, cămătari şi sfărnari foarte avuţi, carii au întreprins cea mai mare tiranie cu ticăloasa plebe." [67]
Aceste se urma la 1592, înaintea războiului. De 7 ani de când urma ne-ncetat războiul, chinurile şi nevoile românilor crescuseră peste măsură, încât inima lor acum fierbea de dorinţa d-a-şi vărsa focul răzbunării peste capetele tiranilor lor, domnii Ardealului.
Deosebit de români, pe care, în lipsă de alte pricini, legătura sângelui i-ar fi silit a sta mai bine cu fraţii lor din ţară decât cu neam strein, chiar saşii şi secuii erau cu totul în favorul lui Mihai-Vodă. Oraşele săşesti, ostenite şi nemulţumite de domnia ungurească, aplecate din natură către împăratul Germaniei, spăimântate încă de câtăva vreme de ura cea mare ce le hrănea cardinalul şi de ţintirile lui d-a-i reduce cu sila la legea papistăşească - după făgăduiala ce dedese papei, nădăjduind a intra astfel în favorul acestuia - sau a-i stârpi cu totul, se pleca bucuroşi către Mihai-Vodă, care zicea că cuprinde ţara pentru împăratul. Ei aflaseră că la Alba se şi ridicase în piaţă 7 ţepi, în care Andrei vroi sa tragă pe cei 7 judecători saxoni înainle de 18 octombrie, ziua hotărâtă pentru deschiderea dietei, la care aceştia trebuia să se afle. Albert Hull, comitele saşilor şi unul din cei mai mari din bărbaţii lor, descoperind acest groaznic proiect, hotărî a-şi mântui compatrioţii de tirania unui popă crud şi fanatic. El se grăbi a scri lui Mihai, rugându-l a grăbi a veni în ajutor, făgăduind a răscula toată naţia în favoru-i. [68]
Mihai, spre a le da dovadă de încrederea sa într-înşii, alesese pe Christofor Herzely, cetăţean de la Braşov, frate cu judele acelui oraş, pe care îl trimisese la Praga la împăratul cu cărţi în care se trata gonirea cardinalului din Ardeal. Se zice că Herzely făcu această călălorie supt pretext de comerciu şi că Mihai dete lui Herzely pentru drum 100 galbeni de aur, şi împăratul, după ce l-a răsplătit cumsecade, îl trimise înapoi la Mihai. [69] Secuii asemenea, după cum ştim, avea o ură fieroasă împotriva nobililor şi mai ales asupra familiei Bathoreştilor. Purtarea cea înşelătoare a acestora, dându-le libertatea când avea nevoie de dânşii şi răpindule-o îndată ce trecea primejdia, chipul cumplit prin care cea din urma răscoală a lor (1596) fusese pedepsită îi făcuse nerăbdători de a scutura jugul, stând a da mână de ajutor oricărui duşman al casei Bathoreştilor.
Aşa, toate popoarele Ardealului ura pe cardinal, aştepta cu nerăbdare şi sta gata a ajuta pe Mihai spre a răpi din mână-i ţara Ardealului. Mihai, dar, în Ardeal, era nădejdea şi sprijinul intereselor popoarelor împotriva aristocraţiei şi a domnirei ungureşti. Vai! pentru ce necunoscu el această frumoasă misie şi trase asupră-i pedeapsa meritată acelor ce calcă menirea cu care providenţa i-a însărcinat!
Dar afară de popoare, ştim că o mare parte din cei mai mari nobili ai Ardealului, nemulţumiţi de Bathoreşti, chema în dorinţa inimei lor pe Mihai; deşi, în lipsă de dovezi temeinice, nu credem că această dorinţă a mers până la trădare şi că ei ar fi înlesnit cu ceva la triumful lui Mihai. Astfel, cursoarea ce târa pe Mihai şi îl împingea în Ardeal era puternică, nebiruită, providenţială.

XII
A doua zi după pornirea lui Csomortany spre Ardeal, luni în 13 octomvrie 1599, Mihai-Vodă adună la Ploieşti o parte mare din oştile sale. Toată gloata ostaşilor români şi sârbi erau aşezaţi în piaţă şi pe uliţi, iar călăreţii gvardiei sale, numiţi curteni, şi o ceată de cazaci şi de polonezi îi răspândi împrejurul oraşului. Generalului Baba-Novac, care avea supt comanda lui 5 000 oameni pedestrime precum şi pe haiducii din Ungaria, îi dete poruncă de a-şi întocmi ostaşii săi armaţi în cinci rânduri, din piaţă până la curtea palatului domnesc. Astfel fiind posturile aşezate, aduseră înaintea lui Mihai mai intâi pe viteazul Giorge Mako cu ceilalţi căpitani de oaste, Ştefan Tascuni, Ion Tamasfalvi, Grigore Kiş şi pe toţi ofiţerii unguri ce slujea în armata sa. Domnul le luă mâinile lor în ale sale şi-i puse să jure că-l vor urma oriunde îi va povăţui, mai ales în expediţia ce el pregătea, că vor asculta şi vor îndeplini toate poruncile sale şi că nu vor trăda steagul său nici de faţă, nici într-ascuns. După ce dete astfel drumul lui Mako şi oştilor sale, aduse asemenea de la satul Floreşti 500 călăreţi unguri comandaţi de Dimitrie, ce-i zicea cel Mare, şi de locotenenţii săi Georgie Horvath, Ioan Kiş, Petru Kidel, Ioan Sindi şi câţiva alţii. El aduse încă şi pe beşlii, de care avea două sute în oastea lui. Această ceată de călăreţi, supt această numire turcească, era întocmită de Mihai-Vodă. Ei avea o plată deosebită şi ajunseră fruntaşii vitejilor. Capul lor era Ştefan Petnahazi. Mihai-Vodă îi aduse pe unul după altul spre a face jurământul. Fură unii care se îndoiră puţin a face un jurământ orb şi cam nehotarât. Către care întorcându-se Mihai, le zise cu oarecare asprime: "Faceţi, căci datoria soldaţilor este a urma pe general, iar ănuî a generalului a urma pe soldaţi; mie se cade a porunci, vouă a asculta!"
Mihai, căutând mereu a ţine cât mai ascuns proiectul său, răspândise vorbe, ca mai nainte, că această gătire de război se face asupra turcilor. Dar o seamă de boieri pătrunseseră proiectele sale. Era mulţi din boierii săi cei mai iubiţi, cărora nu prea plăcea ţintirile ambilor Mihai, cum se zicea atunci, adecă ale domnului şi ale banului Mihalcea, care mereu aţâţa ambiţia şi pofta de domniri şi de cuprinderi a domnului. Aceşti boieri iubea ţara şi pe domn, dar voia să vază pacea şi se împotrivea expediţiei în Ardeal, ca una care poate avea până în urmă sfârşit rău, aţâţând mulţi duşmani asupra ţării şi zădărnicind nădejdea de a o vedea împăciuită şi culegând rodul de atâta sânge varsat. Între aceşti boieri era şi Theodosie Logofătul, boier bătrân, ales, de cinste şi priceput la sfat. Folosindu-se de lipsa banului Mihalcea, ce se afla încă în Ardeal, lângă cardinalul, acest boier vru să facă o silinţă spre a întoarce pe Mihai-Vodă din hotărârea sa d-a intra în Ardeal. ăElî trase în gândul ăsăuî pe soţia lui Mihai, doamna Stanca. Era o femeie aleasă această doamnă, ale cărei calităţi chiar duşmanii soţului ei nu se putură opri a le încununa cu laude entuziaste. Bună, blândă, supusă, înger de mumă şi de soţie, ea adesea domolea iuţimea şi asprimea caracterului soţului său, şi într-aceeaşi vreme, inimă eroică, ea împărtăşea de multe ori primejdiile bărbatului său, însoţindu-l în războaie şi până pe câmpul bătăliilor stând în coasta lui. Ca logofătul Tudosie, ea nu iubea pe banul Mihalcea, pe care îl învinovăţea că sfătuieşte rău pe domn. Fie un presentiment de nenorocirile ce cuprinderea Ardealului va trage asupra familiei sale, fie numai nişte scrupuluri nobile şi poruncite oricărui e în poziţie d-a asculta numai glasul inimei sale, fără a avea alte datorinţi mai înalte a împlini, ei i să părea ca e nedrept lucru a purta războiul în Ardeal. Cu inima stăpânită de aceste simţiri, ea se duse lângă soţul său, silind prin rugăciuni şi lacrimi a-l întoarce din hotărârea sa. Ea îi aduse aminte azilul ce le dedese Ardealul atunci când erau amândoi pribegi, prigoniţi de tiranul Alexandru, ajutorul ce îi dedese prinţul Sigismund spre a se face domn şi mai pre urmă spre a mântui ţara de năvălirea lui Sinan-Paşa; şi îl jura pe Dumnezeu, pe sf. Mihai şi pe sf. Nicolae, patronii casei lor, d-a nu purta războiul într-o ţară de la care primise numai bine, spre a nu trage asupră-i osânda nemulţumitorilor. [70] Înfocatele şi elocventele cuvinte, precum şi lacrimile ei fură zadarnice; ele nu putură clăti hotărârea soţului său. Şi oare s-ar fi căzut ca el să lase tocmai acum, în minutul d-a o îndeplini, o idee care de multă vreme frământa în inima sa? În ce oare se arăta el nemulţumitor? Daca Sigismund Bathori l-a ajutat oarece prin creditul său spre a căpăta domnia, el nu i-a răsplătit însutit această mică facere de bine prin câte foloase biruinţele sale a adus Ardealului şi care sporiră gloria lui Sigismund? Trebuie oare a uita la câte umilinţe supuse Sigismund pe Mihai şi patria lui? Trebuie a uita că pata ruşinosului tratat de la 1595 nu era încă ştearsă? Dacă Sigismund a venit a-l ajuta împotriva lui Sinan, nu era oare spre a se ajuta pe sineşi şi Ardealul, ce era deopotrivă ameninţate? Atâta numai că, în loc să aştepte pe turci în Ardeal, veni să-i întâmpine în Ţara Românească şi feri prin aceasta Ardealul de pustiirile războiului. Apoi, chiar de ar fi avut Mihai şi românii datorie de a fi recunoscători lui Sigismund, acesta mai cârmuia acum Ardealul? Nu-l lăsase, pentru pieirea lui Mihai, în mâinile cardinalului? Acesta apoi nu era vădit de duşman al nostru? Trebuia oare a-i lăsa timp a ne izbi şi a ne pune în stare d-a nu-i putea sta împotrivă? Şi chiar de ar fi fost altfel purtarea cardinalului, chiar de ar fi avut Mihai datoria a se arăta recunoscător către dânsul, recunoştinţa personală a unui domn poate oare stinge dreptul şi datoria unei naţii? Putea el dezerta cauza naţională pe care se făgăduise a ajuta? Ardealul, a cărei gloată a populaţiei sunt români, nu este el o ţară romănească? Trebuia oare a mai lăsa în stăpânirea ungurilor toată această ţară, care, după dreptul naturei şi dreptul oamenilor, este a românilor? Mai ales când chiar şi populaţiile de alt sânge îl chema?
Ce, fiindcă ne tragem din acel glorios popor, stăpân al lumei, care întemeie cea mai minunată şi mai colosală unitate cunoscută în cartea istoriei omenirei, fi-vom noi osândiţi a trăi alături frate cu frate în veci strein unul de altul? Suntem noi osândiţi a ispăşi mărimea strămoşilor noştri şi jugul supt care ei osândiră lumea, trăind vecinic izolaţi unul de altul, supt un deosebit jug barbar? Dumnezeu nu ne-a dat şi nouă oare un acelaşi drept ca celorlalte naţii şi o aceeaşi datorie, o misie a împlini în omenire? Dar întreprinderea de a crea unitatea naţională e grea; ea va aţâţa mulţi duşmani asupră-ne şi curând sau mai târziu ne va fi fatală, precum fu lui Mircea, Ştefan cel Mare şi Petru Rareş. Ce, pentru că o datorie, o datorie naţională, o datorie de viaţă şi de moarte e anevoie, suntem oare în drept a ne apăra de dânsa? Se poate oare naşte ceva în lume fără jertfe şi dureri? Eroul va cădea într-adevăr supt această grea sarcină. El va adăoga un nume glorios mai mult la şirul martirilor unităţii naţionale; dar silinţile lui, sângele său vărsat, până şi greşalele lui vor lumina calea generaţiilor viitoare, şi o zi va veni, cât de târziu, când ursitele glorioase ce el a visat pentru naţie se vor împlini.

XIII
Pân-a nu intra în Ardeal, Mihai se chibzui a feri, în lipsă-i, Ţara Românească de năvălirile turcilor. Spre acest sfârşit, după spusa lui Bethlen, le trimise soli vestindu-le că povăţuieşte o armie împotriva cardinalului, care a încheiat pace cu împăratul, şi că se va sili în tot chipul a-l aduce la ascultare şi a-l face credincios sultanului. Spre a da mai mult credit acestei fabule în ochii turcilor, el lăsă în Târgovişte un ceauş însărcinat a primi în lipsa lui un tribut pentru sultanul. Adesea turcul ca şi Mihai au căutat a se înşela unul pe altul prin asemenea fabule groase, la care nimeni nu putea crede. Şi fără îndoială că şi acum, dacă turcii nu năvăliră în ţară, era mai mult din neputinţă decât de încrederea în vorbele lui Mihai. Slujindu-se cu asemenea vorbe, acesta nu vătăma decât caracternl său şi îşi trăgea asupră-şi, din partea duşmanilor săi, cu oarecare temei, învinovăţirea de a fi om viclean (rusé), prefăcut şi fără credinţă.
Înainte de a ieşi din ţară, Mihai aşeză pe bătrâna sa mumă, Teodora, pentru care era plin de dragoste şi de îngrijire, ca într-un loc de siguranţă, la monastirea Cozia, clădită în poalele Carpaţilor, ca să şază câtă vreme va ţine războiul. Această bătrână doamnă, care văzu şi presimţi cu inima nestatornica norocire a fiului său, fericirea şi restriştea lui, până şi tristul său sfârşit, muri în aceeaşi monastire, cinci ani după această expediţie (1603).
Doamnă Stanca, neizbutind a întoarce pe soţul său de a întreprinde expediţia hotărâtă, vru a-l însoţi în Ardeal, şi împreună cu fiul său, Petraşcu, ce avea atunci 15 ani, a împărtăşi primejdiile soţului ei.

XIV
Mihai-Vodă nu se mulţumi, ca un general harnic, a învălui expediţia sa de cel mai mare secret, dar încă adoptă un plan de operaţii a cărui idei strategice cu drept poate minuna. În înţelegere fiind cu saşii, sigur d-a trage pe secui în parte-i, el hotărî a intra cu oastea principală pe la Văleni şi pasul Boza în Ardeal, a se aseza între saşi şi secui, a ţine pe aceia în supunere, a trage pe aceştia în partea lui şi a închide calea prin care ajutoarele de poloni şi de moldoveni putea sosi cardinalului.
Tot într-o vreme el trimise peste Olt, la Radu Buzescul şi la banul Udrea, ca să saie şi ei cu toate oştile Craiovei, ale Jiului şi cu ale Mehedinţilor, să-i iasă înainte către luncile Sibiului şi, ocupând acest oraş aliat, să ţie calea deschisă către Alba-Iulia, capitala Ardealului şi punctul obiectiv al operaţiilor războiului.
Astfel toate întocmind şi prevăzând, trei zile după depunerea jurământului oştilor, la 16 oct. Mihai-Vodă porunci ungurilor săi să meargă a tăbărî la poalele Carpaţilor ce despart Ţara Românească de Ardeal. Acolo chemă în grabă toată mulţimea ostaşilor, ce era împraştiaţi primpregiur în batalioane, puse prin glasul erolzilor de proclamă: ca toate trăsurile să ramâie în urmă; fiecare să-şi poarte bagajul; lucrurile cele mai grele să se încarce pe cai de cărăuşi, puţine trăsuri rămase pentru femeile şi avuturile boierilor; ca să încarce lucrurile taberei pe cai uşori de munte, lăsând tot ce e greu de purtat; că prinţul Andrei a făcut pace şi alianţă cu turcul; că oastea va trece prin Ardeal, căci cezarul i-a dat loc de întâlnire în Ungaria; că el voieşte ca în această cale căpetenii şi soldaţi să fie unul lângă altul, soţi de drum. Astfel poruncind, el se pune cu toată oastea a trece munţii, îndreptându-se către pasul Boza. Înainte trimise o ceată aleasă spre a ocupa trecătorile şi a stăpâni strâmtorile, ca să nu lase pe duşman să răstoarne pe drum copaci, lucru ce lesne se face într-acele locuri, şi astfel să-i taie drumul sau să-i întinză curse în strâmtorile de dincoace; şi că de se va găsi, să le strice, ca să înlesnească trecerea armiei. El se luă pe urma acestei cete cu atâta iuţeală, încât într-o zi şi o noapte trecuse Alpii mai cu toate oştile sale, pin-a nu merge încă vestea în Ardeal că el a pornit din Ţara Românească. Această extraordinară iuţeală dovedeşte lămurit că acest mare războinic fu poate cel dintâi în Europa care simţi zisa, comună acum, "că secretul tacticei stă în picioare".
Timpul uscat şi arzător al verii trecute şi acela al toamnei din acest an favoriza întreprinderea lui Mihai, căci nici cerul nu fu ploios, după cum adesea se întâmplă în această lună, de face pământul noroios, nici zăpada, nici frigul şi nici o altă turburare a aerului nu întârzie această expediţie. [76] "Un geniu favoritor lui Mihai, împotrivitor ungurilor, zice Bethlen, îi făcuse tot lesne de îndeplinit. Drumurile nu era închise prin copaci răsturnaţi, nici apărate prin oştire; el nu întâlni nici o oaste care să-l oprească în cale şi trecu Alpii cu mai mare iuţeală decât odinioară Anibal." [77]

XV
După ce a trecut munţii, găsind un loc priincios pentru hrana şi odihna oştilor la trecerea din Ţara Românească în Ardeal, numită Boza, Mihai-Vodă tăbărî acolo în acea zi, care era o sâmbătă [78] (18 octomvrie). [79] Îndată porni pe George Mako, Ioan Tamasfalvi, Ştefan Haraly şi un alt Ştefan Domos, toţi secui de neam, ca să îndemne pe secui la revoltă. Ajungând lângă concetăţenii lor, aceştia se siliră cât putură ca să-i aducă cu gloata în tabăra lui Mihai. Ei le făgăduiră mari răsplătiri şi mai ales o libertate temeinică, pentru care d-atâtea ori ei se sculaseră şi trăseseră asupră-le cumplite pedepsi de la prinţii Bathorieni şi cei mai dinaintea lor; ei îi povăţuiră d-a scutura acum acest jug nu numai ruşinos, dar şi nesuferit; să nu gândească că vor fi la siguranţă de nu vor îmbrăţişa nici o parte, nici pe alta; să se socotească că lângă Mihai vor fi îndată răsplătiţi prin redobândirea libertăţii şi că n-au nimic a nădăjdui de la prinţul Andrei, un Bathori şi un popă; că mai bine este a scutura o dată o nevrednică robire, decât a se lăsa a trăi vecinic supt împilare, ei şi neamul lor. Auzind aceste vorbe şi altele, secuii care locuia Csikul şi Gherghiul răspunseră că ei nu vor lua armele şi nu se vor duce la Mihai până când cetăţuia Varhegy, zidită dasupra capetelor lor de Ioan Sigismund, ce fusese ales crai al Ungariei, nu va fi dărâmată; că dacă Mihai, ieşind biruitor, voieşte a primi această condiţie şi să le dea libertatea, făgăduiesc d-a alerga îndată lângă dânsul şi d-a urma steagul său. Înştiinţându-se Mihai d-aceasta, primi cererile lor, şi secuii, cum aflară răspunsul domnului, se adunară în mare număr lângă cetăţuia Varhegy şi o deteră pradă flăcărilor; apoi vro mie dintr-înşii alergară la arme.
În vreme ce aceştia se gătesc a se duce lângă Mihai-Vodă, sfărâmând şi arzând palaturile nobililor, ceilalţi secui, în pilda lor, năvăliră cu atâta furie asupra palaturilor celor mari, încât mai nici unul nu scăpă de omor. [80] Între aceste palate fură arse şi palatul şi posesiile lui Ion Boldi din secuime, pe care cu greşală spun unii că se arseră de Mihai-Vodă. Într-aceea, ridicându-şi tabăra de la Boza, Mihai o aşeză duminică (19 octomvrie) lângă Prasmar, oraş din Ţara Bârsei sau ţinutul Braşovului. Mihai-Vodă, nevrând a lăsa în urmă-i un oraş aşa de important ca Braşovul, care ar fi putut a-l izbi în spate, a ridica oştiri sau a-i tăia linia de comunicaţie şi proviziile, chemă îndată în cortul său pre cei mai de căpetenie ai oraşului, între care judele Valentin Kersely, om ales prin calităţile şi prin avuţiile sale, şi le zise ca să-i dea oraşul şi să-i jure credinţă, fiind mai bine pentru dânşii a-l sprijini decât a-l mânia. Judele se consultă cu magistratul oraşului şi, nu atât pentru orăşeni, cât pentru Ţara Bârsei, ce le era supusă, hotărâră şi se învoiră cu toţii ca să facă pe voia lui Mihai, supt condiţie dacă va cuprinde ţara. Aşadar, în 20 octomvrie, ieşiră deputaţi din partea oraşului Chirilă Greissing, senator şi bătrân respectat prin părul său cel alb şi prin înţelepciunea sa, împreună cu Luca Hirscher, oratorul comunităţii, şi cu alţi doi cetăţeni juraţi, însoţiţi şi de câţiva soldaţi. Apropiindu-se ei de tabără, le ieşiră întru întâmpinare câţiva cazaci carii îi duseră la cortul domnului. [86] Ei îi prezentară un car cu cojoace, trebuincioase soldaţilor spre a se feri de frig, şi bucate multe, şi îl rugară să trateze oraşul Braşovului cu milostivire, căci populaţia, fiind puţin războinică şi cu totul dedată la industrie, nu-l poate întru nimic vătăma. [87] Mihai le răspunse că el, prin înscris întărit cu pecetea cetăţii, să se îndatoreze cu credinţă împăratului nemţesc, căci de nu, el va da în pradă cetatea cu tot ţinutul ei. L-aceste cuvinte, deputaţii, văzând primejdia, îşi cerură trei zile spre a se chibzui. [88]

XVI
În noaptea acei zile, luni spre marţi (20 spre 21 oct.), după miezul nopţii, pe o ploaie şi o grindină grozavă, Mihai dete semnalul d-a ridica tabăra de la Prasmar [89] şi merse de tăbărî la Codlea (Zsunyogszeg?). [90]
În ziua următoare (21 oct.), sosiră în tabără solii braşovenilor, anume Pavel Kertz, doctorul cetăţii, Mathei Fronius şi Ion Hirscher, juraţi, cu câţiva din sutaşi, spuind că comunitatea n-a mai vrut a aştepta până în sorocul de trei zile ca să aducă răspuns şi că i-a însărcinat ca să roage pe Mihai-Vodă a se mulţumi cu făgăduiala că-i vor fi credincioşi, de-l va ajuta Dumnezeu a izbuti asupra lui Andrei; că de vreme ce le voieşte binele, după cum zice, să se îndure asupră-le şi să nu-i puie în primejdie de a pieri prin răzbunarea lui Andrei; cu toate acestea, ei făgăduia de acum a nu unelti nimic împotrivă-i, nici de faţă, nici pe ascuns, şi ăaî sta în linişte desăvârşită, numai şi domnul să fie binevoitor locuitorilor târgului şi locului din împrejur. Mihai îi ascultă cu luare-aminte şi le răspunse astfel: "Văd că voi vă temeţi şi de mine şi de principele vostru, şi nu fără cuvânt. Deci eu sunt mulţumit cu făgăduinţele voastre, numai să rămâneţi statornici."
În 22 oct, Mihai trece cu toată oastea sa peste măgura Codlei, şi încă în aceeaşi zi ajunse la Şărcaia, o moşie de ale Braşovului. Trecând armia prin pădurea numită Dracon, care se întinde la 16 mii de pasuri, nişte veliţi poloni din avangardă, întâlnind nişte negustori ce veneau cu marfă, îi prădară şi îi ucisera. Alţi soldaţi, în cale aprinseră câteva sate, între care Feldioara şi Măghiuruşul, [96] prădară câţiva preoţi şi ridicară mai ales toţi caii şi bucatele ce găsiră prin sate. Asemenea rele, care făcură pe analiştii şi istoricii unguri a urla şi a se văita de fărădelegile oştirei lui Mihai, chiar şi astăzi, când armiile sunt bine disciplinate şi administraţia proviziilor organizată, sunt foarte comune la o oştire care năvăleşte în pământ strein şi este nevoită a se hrăni cum şi unde va putea. Apoi îndărătnicia locuitorilor de a-şi ascunde bucatele mânia pe ostaşi. Mihai se silea cât putea a ţine în frâul disciplinei pe ostaşi, dar străşnicia lui nu putea vedea şi pedepsi tot. Aşa când plecă oastea din Prasmar, nişte ostaşi puseră foc târgului. Mihai, cum află, sări şi puse oamenii săi să stingă focul, "jurându-se, spune o cronică vrăjmaşă lui, cum că cu voia lui nu se fac acestea, însă el nu e în stare a ţine în frâu o astfel de mulţime de ostaşi furioşi". [97] El află mai apoi că nişte ostaşi izbiseră castelul de la Heltii şi era p-aci să-l cuprinză şi îndată trimise poruncă straşnică de-i opri de la această întreprindere. [98]Aceste sunt destule spre a nimicnici neruşinatele hule ale istoricilor unguri, care învinovăţesc pe Mihai nu numai că n-a făcut nimic spre a înfrâna ostăşimea, ci încă a îndemnat-o "la hoţie, tâlhărie, pustiire, aprinderi şi omor". [99] Era cu greu, într-adevăr, a nu se întâmpla oarecare excesuri şi a păstra o straşnică disciplina într-o armie numeroasă, compusă în mare parte de ostaşi mercenari de felurite naţii. Spre a-şi închipui cineva ce fel era armiile atunci, trebuie să-şi aducă aminte cum era ele câţiva ani mai în urmă, în războiul de 30 ani. Armia lui Mihai trebuia să semene cu aceea împărătească a vestitului Wallenstein.
În 23 oct., Mihai scoase afară o proclamaţie, vestind că el a venit ca să ţie pe locuitorii Ardealului în credinţa şi supunerea ce ei juraseră mai nainte împăratului şi a scoate din scaun pe Andrei Bathori, care, lăsând partida creştinească, va să predea Ardealul turcilor. Dup-aceea el porni de la Şărcaia spre Făgăraş, "nevătămând pre nime, zice aceeaşi cronică citată mai sus, nici prădând satele, pentru că de bunăvoie îi dete cele trebuincioase spre hrană", şi chiar într-aceeaşi zi ajunse la Cherţişoara. [100] În cale, în toate părţile Mihai revoluţiona popoarele şi îi silea, mai ales pe saşi (pe care nu voia a-i lăsa în urma sa în stare de a se arma), a se uni cu armia sa.
Mihai făcea toate cu o grabă mare, încredinţat fiind că Andrei se află cu totul fără putere, încât el credea că, silind la drum, îl va putea ajunge pân-a nu apuca el a-şi strânge armia şi că lesne îl va putea nimicnici.

XVII
La Alba-Iulia, dieta se adunase chiar în aceeaşi zi în care MihaiVodă tăbărâse în strâmtorile Alpilor. Ea se apucase îndată, după cererea prinţului, de a face proces lui Bocskai, care nu vroise a se înfăţişa în persoană înainte-i, după cum fusese citat. După două zile, iată soseşte un curier trimis de Valentin Herschely de la Braşov cu cărţi către cardinalul, pe care deschizându-le, sfetnicul său Gaspar Corniş văzu că se vesteşte că deocamdată tot e liniştit şi sigur, afară numai că s-au văzut rătăcind într-o trecere în vecinătatea Bozii nişte companii de veliţi polonezi, dar că ei nu făcuseră nici un rău nici oamenilor, nici vitelor, şi că de se va întâmpla ceva mai însemnat o vor face îndată cunoscută. Dar curierul care adusese scrisorile, când ieşise din Braşov, văzuse avangarda lui Mihai întinsă de bătaie în preajma oraşului. Ajungând la Alba-Iulia încă galben de frică şi socotind că în cărţile sale se pomeneşte de năvălirea lui Mihai, nu spuse nimic lui Gaspar Gorniş, dar răspândi această veste printre orăşeni, încât tot oraşul se umplu şi fierbea pe uliţi vorbind de aceasta, când cei mari nu ştia încă nimic. Un căpitan de călăreţi pretoriani, anume Gaspar Libek, ducându-se la Corniş, îi făcu cunoscut zgomotul răspândit în oraş de curier. "Ajută-ne, Doamne!" strigă Corniş tremurând l-această groaznică ştire, şi îndată, aducând înainte-i pe curier, se asigură de adevăr şi, după ce îl mustră rău, alergă la prinţul Andrei spre a-i spune primejdia ce îl ameninţă. Cine ar fi văzut turburarea şi spaima lui Corniş atunci s-ar fi încredinţat că acest om nu putea fi trădător, după cum l-au bănuit unii din analişti.
Spun că Andrei Bathori dintru-ntâi nu vru să crează, tratând această veste de fabulă şi glumă, mai ales că solii lui Mihai, banul Mihalcea şi George Raţ, se afla la Alba, lângă dânsul, şi îl încredinţau a nu se îngriji, căci toate or ieşi cu bine. Cu toate acestea, ţinând după obicei îndată sfat cu cei mai mari, porunci să trimiţă fără întârziere în toate părţile, spre a chema pe locuitori la arme. Într-aceea, nobilimea secuilor, mai aproape fiind de rău şi credincioasă prinţului Andrei, trimitea curier peste curier, spre a-i vesti că Mihai-Vodă a trecut Alpii şi a sosit cu o armie însemnată la Prasmar; că a aprins nu numai castelul lui Ion Beldi, ce se afla atunci la dietă, dar încă a purtat flacăra şi sabia prin toate satele şi oraşele ce a întâmpinat până la Föltvar. Spune Ambrosius Simigianus că mulţi din nobilii voitori de rău ai prinţului Andrei prindea scrisorile ce-i era adresate şi oprea pe curieri d-a se înfăţisa înaintea lui; pe lângă aceasta, vorbele despre sosirea duşmanului se împotrivea una alteia şi el se silea prin multe cuvântări a-l încredinţa că n-are a se teme de nimic. Cu toate acestea, zice Bethlen, precum valul goneşte valul, d-asemenea o vorbă despre sosirea lui Mihai mărea şi întemeia pe ceilaltă vorbă şi umplea urechile tuturor. A doua noapte după sosirea curierului de la Braşov, se duce Ştefan Bathori, Gaspar Corniş, Pancratie Sennyei şi Ştefan Bodoni lângă prinţul Andrei, pe care îl găsiră meditând şi cântând dintr-un instrument de muzică, pe când ţara era în foc. Ei îl deşteptară din meditaţia sa, descoperindu-i adevărata stare a lucrurilor. Andrei, fără a se prea grăbi şi fără a-şi pierde cumpătul, dă drumul dietei şi, numind pe Gaspar Corniş locotenent al său peste toată armia, [106] trimise îndată porunci straşnice în toate părţile crăiei, [107] spre a se purta, pre obicei, în tot locul o sabie cruntată în sânge [108] şi a vesti că, fără zăbavă şi cu cea mai mare iuţeală, toată nobilimea, toată breasla ostăşească să se adune în grabă înarmată la Sas-Sebeş, căci o primejdie obştească ameninţă şi nu sufere nici o întârziere; că toţi aceia ce nu se vor grăbi a veni vor fi priviţi ca nişte trădători şi dezertori şi se vor pedepsi cu moartea cea mai cruntă. [109] El scrise asemenea şi la secui, care era scutiţi de slujbă ostăşească de când fuseseră despuiaţi de libertatea lor, ca, într-o primejdie atât de grea, să-şi unească şi ei puterile spre a goni din patrie pe duşmanul comun, făgăduind a da libertate la toţi aceia ce-i vor sta într-ajutor; că era mult mai bine şi mai sigur pentru secui d-a-şi dobândi libertatea de la un prinţ ales de dânşii, care are aceeaşi naţie, limbă şi obiceiuri ca şi ei, decât a lua armele în favorul unui strein, împotriva aceluia ce este os din osul lor şi sânge din sângele lor. Şi pentru ca să-i facă să se lupte cu dânsul şi fără voia lor, Andrei luă măsuri aspre în ţara secuilor dintre râurile Mureş şi Crişul (odinioara Râul Aurit). Una din aceste măsuri era punerea în lucrare a unui obicei vechi, întrebuinţat de schiţi şi apoi şi în Ungaria pe la începutul acestei crăii. Acest obicei era că, la o primejdie mare cu care ameninţa vrun duşman strein ţara, acel locuitor ce nu se scula îndată după poruncă, spre a lua armele împotriva duşmanului, era legat cu funii prin mijlocul trupului şi cu multă ruşine pedepsit. [110]Dar ura secuilor asupra lui Andrei era atât de mare, încât nici ameninţările, nici făgăduielile lui nu-i putură îndupleca a lua armele în favorul lui.
În urma acestora, cardinalul merse de întâlni pe Malaspina, ce se afla bolnav, îi expuse primejdia în care se afla şi dobândi de la acesta făgăduiala că va sta mijlocitor spre a-l împăciui cu Mihai-Vodă. Ei se chibzuiră de a trimite mai nainte pe un nobil, Isac Csejtie, la Mihai, spre a afla cererile lui şi a căuta a-l aduce la simtimente pacinice. Dar Mihai, fără a da nici un răspuns, opri la sine pe Isac Csejtie până după bătaie. Fără a mai pierde vreme, cardinalul, urcându-se într-o trăsură, ieşi din capitala sa, ce nu mai era s-o vază, ursit a fi o privelişte ticăloasă a lunecoaselor lucruri omeneşti. El lăsă în locul său în Alba-Iulia pe fratele său, Ştefan Bathori, şi pe Ladislas Gyulasi, şi se duse la SasSebeş, unde se făcea adunarea oştilor. Aci aflând Andrei că Mihai înaintează repede spre Alba, fără a aştepta toate oştile, ce soseau încet, îşi ridică tabăra de acolo. El porunci ca cei ce vor sosi să-l urmeze, şi, lăsând doparte Făgăraşul, unde avea garnizoană, se îndreptă cu mare grabă spre Sibiu, unde ajunse a treia zi, în 24 oct. Locuitorii Sibiului, care, împreună cu căpetenia lor, Albert Süveg, era aliaţi cu Mihai, îl primiră reci, fără a-i da datoriile de credinţă cuvenite. [116]

XVIII
Într-aceea, Mihai înaintă cu grabă spre Sibiu, socotind să ajungă acolo înaintea lui Andrei. În 25 octomvrie el ajunse lângă târgul Tălmaciului cu oastea, soţia şi familia sa. Ţinta lui era a înlesni unirea cu armia sa a şase mii ostaşi olteni, ce-i aducea pe la Turnul Roşu Radul Buzescu şi Banul Udrea, pe care îi aştepta în tot minutu şi care sosiră tocma a doua zi, în 26. Armia lui Mihai se mai adăogase în cale cu o seamă de secui, saşi şi alţi partizani ai săi din Ardeal, mai ales români ce-i venise într-ajutor. [117] Astfel împreunându-şi oastea, Mihai-Vodă, mai naintând spre Sibiu, îşi aşază tabăra la sat la Vestem, [118] ţiindu-şi astfel armia între cotiturile munţilor, până va socoti c-a venit vremea ca s-o scoaţă la câmpie. [119]
Între strâmtorile munţilor era un spaţiu şes îndestul de mare, unde Mihai putea tăbârî şi a-şi întocmi oştile. Acolo el ascunse ceata femeilor, tot ce după vârstă şi după sex nu era în stare d-a se lupta, împreună cu bagajele şi o mare mulţime de care. [120] Miercuri în 17/ 27 oct., străjile ambelor armate protivnice se arătară şi se văzură unele cu altele. Dar, atât pentru că tunurile noastre rămăseseră în urmă cale d-o zi, cât şi pentru că în acea zi era sărbătoarea evanghelistului Luca, pe care românii îl cinstea foarte mult, Mihai hotărî a-şi ţine oştile în strâmtorile munţilor şi d-a nu da bătaie în acea zi.
Cardinalul, văzând apropierea armiei lui Mihai, intră în grijă mare, căci, nesosindu-i încă ajutoarele de la Lipova, Ieneu, Caransebeş şi ale secuilor din scaunele Arianos şi Mureş, el se socotea mai slab în puteri nu numai cu numărul, dar şi cu calitatea oştilor. "Într-adevăr, zice Bethlen, românii, care de mai mulţi ani se afla în război necontenit cu turcii, obicinuiţi cu munca şi cu primejdiile, era priviţi de toţi ca mult mai buni ostaşi decât ungurii." Între aceste osţi româneşti, mai deprinse la izbândă şi mai vestite, era cetele ce se chema Buzeştii şi Răţeştii, pre numele căpitanilor săi, fraţii Buzeşti şi George Raţ.
Cu toate că, în adevăr, oştile lui Mihai era mai bune decât ale lui Andrei, în care se afla mulţi ţărani rău armaţi şi nedeprinşi cu războiul, dar cu numarul nu se deosebea mult între dânşile. Fiecare armie număra ca la 25 mii luptători; [126]artileria lui Andrei era mai bună şi mai numeroasă decât a lui Mihai; el număra mai mult de 40 tunuri, în vreme ce Mihai avea numai 18 bucăţi, mari şi mici. [127]Cardinalul, în tabăra sa, adună pe lângă sine senatul şi alţi oameni încercaţi, spre a se sfătui cum să poarte mai bine războiul. Părerile fură împotrivite; unii sfătuia d-a prelungi războiul şi a nu lăsa să hotărască soarta şi norocu unei singure bătălii. Ei zicea că această prelungire va dezorganiza armata lui Mihai prin foamete, ostenelele războiului, lipsa banilor şi nedisciplina ostaşilor; că, cu cât vor intârzia mai mult, cu atâta armia lor va creşte în număr, în vreme ce a lui Mihai va slăbi. Alţii zicea că trebuie a rezema toată tabăra de zidurile Sibiului şi s-o întărească prin metereze făcute cu care legate împreună; că astfel, unind tabăra cu oraşul, or putea avea îndestulare despre hrană şi respinge pe duşman prin lovituri de tun, de s-ar ispiti el să-i lovească; că trebuie a potoli focul duşmanilor, prelungind războiul prin amânări, făgăduieli, înşelăciuni şi solii; că astfel puterile duşmanului se vor moleşi şi se vor slăbi prin aşteptare şi prin izbiri parţiale, mai ales cu un om ca Mihai, iute, îndrăzneţ şi nerăbdător; astfel, încheia ei, Fabius birui pe Anibal şi craiul Matei triumfă lângă Vratislav de silinţele a doi puternici crai, al Poloniei şi al Boemiei. Emeric Sziczsai, unu din credincioşii prinţului Andrei, îl rugă îndeosebi d-a-şi căuta un azil înaintea luptei, spre a se feri de primejdiile războiului, aducându-i aminte nenorocirile de la Varna şi Mohaci. La acestea Andrei răspunse: "D-aş fi în locul tău, şi eu aş face-o; dar ştiindu-mă cap al acestei armii, nu voi să fiu fugar şi să dezertez p-ai mei".
Dar alţii, pe care bănuitorii cronicari îi numără între duşmanii lui Andrei, povăţuiau a nu se trage înapoi şi a nu lăsa a trece ocazia d-a stăvili năvălirea duşmanului ş-a opri răul d-a se întinde mai mult; că cu cât mai mult vor întârzia, armia lui Mihai va creşte prin unirea secuilor ce îi mai aşteaptă să vie ş-a altor partizani ai săi; că duşmanu va fi mult mai de îngrozit atunci când îşi va uni toate puterile. Pentru aceea nu este vreme de pierdut; trebuie a lua armele pentru patrie şi pentru libertatea copiilor săi şi a cerca norocu războiului. [128] Acest sfat era şi cel mai bun, căci orice prelungire a războiului ar fi fost în paguba lui Andrei şi în folosul lui Mihai, de vreme ce popoarele Ardealului ţinea cu acest din urmă. La acest sfat se uni şi Andrei şi hotărî a-şi cerca norocul. [129] Mai nainte însă el vru să sleiască toate mijloacele de împăciuire. "O! nepricepută minte omenească! zice unul din cronicarii noştri; câtă vreme fu de a tocmi ţara şi a face pace, şi nu vru; ci vru să tocmească când nu fu de nici un folos." [130]

XIX
Mihai-Vodă, precum am văzut în urmă, şi din pricinile arătate, nevrând a da bătaie în acea zi de miercuri 17/27 oct., spre a îndatora pe duşman a nu-l izbi, se socoti a-l ocupa în acea zi cu negoţiaţii. Trimise dar soli la Andrei, cerându-i ca să-i deschiză cale pentru el şi armia sa, spre a merge să se unească cu nemţii împotriva turcilor, căci de nu, apoi ş-o va deschide el cu sabia; că el n-a intrat cu gânduri vrăjmaşeşti în Ardeal; că de s-a făcut vro pustiire prin sate şi oraşe, a fost fără porunca lui. Andrei, doritor de pace, ascultând solii, îi trimise înapoi la Mihai, împreună cu doi ai săi, cu acest răspuns: că Mihai-Vodă trebuie să se tragă în Ţara Românească tot pe drumul pe unde a venit şi să despăgubească toate relele ce au făcut ostaşii săi şi apoi să facă o nouă legătură de pace şi alianţă temeinică împreună.
Mihai, ascultând propunerile deputaţilor, se arătă a le primi în de bine şi, spre a insufla mai multă nădejde de pace lui Andrei, el încheie cu aceiaşi deputaţi o încetare de arme pentru acea zi, şi pentru care ceru zăloage, făgăduind de a trimite şi din parte-i. Andrei se grăbi a trimite pe Moise Secuiul şi pe Melhior Bogathie, cel dintâi căpitan vestit, cu cinste, cunoscut de Mihai pentru campaniile sale în Ardeal, celălalt june, ales prin naşterea şi calităţile sale. Mihai îi trimise doi boieri străluciţi, postelnicii Preda şi George, cu care Andrei vorbi şi se plânse cu viiciune de purtarea lui Mihai către dânsul.
Într-această vreme sosi, în tabăra lui Andrei, Malaspina, legatul papii, pe care îndată prinţul îl porni lângă Mihai-Vodă, ca să să silească în tot chipu spre a-l aduce a face pace. [133]Nunciul, înfăţişându-se înaintea lui Mihai, nu se temu d-a necinsti caracterul său de episcop şi de sol, pogorându-se până a minţi într-un chip neruşinat. Prefăcându-să că vine de la curtea împăratului şi slujindu-se cu numele m. s. i., de la care spunea că are carte la mână, el porunci lui Mihai să iasă îndată din Ardeal, fără a face nici o vrăjmăşie. Cerând Mihai să i se arate porunca împăratului, nunţiul răspunse că ea se află în mâinile prinţului Andrei, căruia a lăsat-o, dar că peste puţin poate să i-o aducă. Malaspina fu nenorocit în înşelăciunea sa, căci Mihai îl dete de minciună, scoţând o carte a împăratului cu totu dimpotrivă, prin care i se poruncea să izbească pe cardinal fără întârziere, declarând că la această poruncă voia să asculte. Nunciul îl conjură atunci în numele lui Dumnezeu că să nu facă nici o mişcare în ziua aceea, până ce va vorbi cardinalului ca să-l aducă la alte sentimente. Mihai nu mai răspunse nimic nunciului şi acesta se întoarse chiar în acea zi la Andrei. Din partea lor, Moise Secuiu şi Melhior Bogathie se siliră prin multe cuvinte a aduce pe Mihai la sentimente pacinice şi binevoitoare către Andrei, zicându-i cu înşelăciune că un tratat de pace s-a şi încheiat între acesta şi împăratul şi rugându-l ca, privind nestatornicia lucrurilor omeneşti, să se mulţumească pe poziţia sa de acum şi să n-o jertfească la ambiţia sa şi la un viitor nesigur. [136]
La acestea iată care fu răspunsul lui Mihai: "Am jurat lui Hristos pe turci să nu slujesc, şi voi pe ei iubiţi; cum oare să mă încred vouă? De aceea hotărât-am a vă cuprinde ţara, a muri ca un creştin sau peste voi a domni." [137] El adăogă că alianţa ce spun ei c-au încheiat cu împăratul este o pricinuire deşartă, spre a ocoli greutăţile de faţă şi mai mult spre a rupe pacea decât a o face; că e mai bine a hotărî prin arme decât a mai face tratat de pace. "Încât pentru nestatornicia norocului, ştiu, zise el, că sunt om, dar ştiu încă că Dumnezeu ajută războaiele drepte, c-am luat armele pentru lege; că el va întări pe cei ce se luptă pentru dânsul, va prigoni pe cei ce-l vând." [138]
Joi în 18/29 oct., zi consfiinţită după carindarul nou la apostolii Simon şi Iuda, [139] des-de-dimineaţă, Mihai-Vodă trimise înapoi lui Andrei pe Moise Secuiu şi pe Melhior Bogathie, cu următorul ultimatum: "Andrei Bathori, ca un partizan al turcilor şi vânzător al pricinei creştinătăţii, să se lepede de stăpânirea Transilvaniei, să îmbrace haină popească, să se ducă în Polonia şi sa lăse prinţipatul pe seama lui Sigismund Bathori, sau să hotărască puterea armelor; [140]că atunci el, domn al Ţării Româneşti, să leagă că îl va face a dobândi milostivirea împăratului". Cardinalul înţelese atunci că trebuie a se găti de război şi trimise înapoi zăloagele lui Mihai. El se gândi însă să mai trimită o dată pe Malaspina lângă Mihai, spre a mai face o cercare de pace. Urcându-se într-o trăsură şi însoţit de o mică escortă, Malaspina intră în tabăra lui Mihai, dar acesta nu vru să-l primească, şi, fiindcă Malaspina se apucă în tabără a vorbi ofiţerilor şi ostaşilor, îndemnându-i să lase armele ca să nu verse sânge creştin, Mihai, văzându-l călcând astfel de a doua oară datoriile sale de sol şi încă că nu-i adusese porunca împăratului făgăduită, îl chemă înainte-i, îl mustră puţin pentru înşelăciunea lui şi, fără a vătăma întru nimic respectul cuvenit obrazului său, îl trimise, până la a doua poruncă, la arest în coada taberei, punându-l supt paza fiului său Pătraşcu, ca să nu i se întâmple nici un rău.
Fără cuvânt au bănuit unii unguri că şi Malaspina vrând să câştige favoru împăratului şi a dobândi prin mijlocirea lui dignitatea de cardinal, lucra în secret în favorul lui Mihai şi că de bunăvoie el rămăsese în tabăra lui. Polonezii mai ales, urând pe Malaspina, umplură Europa de învinovăţirile lor, zicând că el a fost un spion al împăratului şi a înşelat şi pierdut pe cardinal. [143]Această bănuială a venit căci, în urma bătăliei, Malaspina se arătă plin de zel pentru Mihai şi împăratul. Dar este de crezut că el se arătă astfel căci se comprometase foarte mult în ochii lor prin focul cu care apărase pe Andrei înaintea bătăliei. Aceea ce silise pe Malaspina a sta în favorul cardinalului era căci acesta, câtva înainte, făgăduise în secret papei a-i închina Ardealul, nădăjduind astfel a-l avea, la nevoie, sprijin împotriva împăratului şi a putea păstra această ţară ca un feud atârnător de sf. scaun.
În vreme ce Andrei şi ungurii sta în cumpănă între temere şi nădejde şi aştepta întoarcerea lui Malaspina, ca să vază de le aduce pace sau război, Mihai îşi ia toate măsurile pentru bataie. El îşi întocmeşte armia, îşi aşază tunurile, pune tot lucru la locul său şi, înaintând spre Sibiu, trimite un erold cardinalului ca să-i spuie că el voieşte să cruţe sângele creştinilor, că el nu vine ca să-l verse, dar ca, în numele împăratului, să-i asigureze învoirile ce i se dedese şi i se jurase de Sigismund, cum şi să-l facă a intra în stăpânirea acestei ţări; că cardinalul ţinea un prinţipat ce nu era al lui; îi declară în sfârşit că, de nu va lăsa mai curând armele spre a se supune la m. s., el îl va goni după urmă cu foc şi cu sânge până îl va scoate afară din ţară. [146]

XX
La această vestire trufaşă, prinţul Andrei, pierzând nădejdea de împăciuire cu care în zadar se măgulise, mâniat peste măsură, trimise înapoi pe erold, [147] încălecă calul şi porunci lui Gaspar Corniş, general-en-şef, d-a forma rândurile şi d-a întocmi armia de bataie. Locul unde armia fu întocmită era o câmpie nu prea bună, aşezată între oraşul Sibiu şi târgul Şelimberg; această câmpie este din natură aşa de nepotrivită, încât pământu se pleacă din partea Şelimbergului şi dimpotrivă se ridică din partea oraşului Sibiului; întinderea ei este d-aproape 4000 paşi. Mihai era spre răsărit, urmând râul Cibin; Andrei era de ceilaltă parte a râului, spre apus. Armia lui Andrei fu întocmită astfel că ea ocupa partea cea mai de jos a câmpiei, închisă de ambele părţi între oraş şi râul Cibin. Mihai, din contra, răspândise ostaşii parte în şes, cea mai mare parte pe înălţimile care, din sus de Sibiu şi de Şelimberg, se ţin de munţi. Astfel încât, după împrejurări, voievodul putea alege, sau după natură, sau după voinţă, un loc mai priincios, în vreme ce prinţul Andrei n-ar fi putut lua decât unul mai rău.
Întocmirea armiei lui Andrei era astfel: la centru o mie călăreţi, al cărora cap era viteazul Moise Secuiul, având de locotenenţi pe Francisc Sevri şi cei doi Toma, numit unul Csomortany, celălalt Becz, ambii secui şi vestiţi în război; pe lângă dânşii era trei sute polonezi armaţi cu arcuri, puşti şi săbii, comandaţi de un nobil şi voinic polon. La dreapta era aşezaţi pedestraşii luaţi din garnizoane şi o mie saşi; această aripă o comanda Ştefan Lazăr, războinic harnic, care se slăvise în războaiele cu muscalii din vremile lui Ştefan, craiul Poloniei; acestuia se dete George Aradi, ungur, căpitan al pedestraşilor Braşovului, ce se afla pe lângă Andrei dinaintea năvălirei lui Mihai. La stânga venea întâi 600 pedestraşi pretorieni, zişi albaştri, după uniforma lor; capul acestei cete alese era Matei Pereseth, voinic îndărătnic, având de locotenent pe Francisc Turi. După dânşii venea o armie ajutătoare, povăţuită de Petru Huszar şi Ştefan Tahi, ambii unguri din Ungaria, care fuseseră pentru vestea vitejiei lor chemaţi de prinţul Sigismund în Ardeal. Huszar primise de la Andrei comanda întregei aripe stânge. Alături cu oastea lui Huszar, tot la stânga, venea cei mai de căpetenie magnaţi şi nobili, Melhior Bogathie, Nicolae Zalasdi şi mai mulţi alţii, iar la stânga lor era Andrei Barcskai, banul Lugoşului, cu o călărime voinică, Gaspar Sibrik, căpitan al călărimei pretoriene, şi junii nobili ce slujeau la palat, al căror regiment se urca la 400 oameni, adăogat încă cu mai atâţi pedestraşi aleşi, veniţi, cum se zicea, de la porţile comitaturilor. În a doua linie, venea falanga sau corpul armiei de rezervă, formată de oamenii comitaturilor şi nobilime. Capii era: Ion Iffiu, numit Junele, după vârstă-i, ce era frate vitreg prinţului Andrei, Ştefan Toldi, George Ravazdi, Ştefan Bodoni, dintre senatori, Baltazar Corniş, asemenea senator şi fiu al lui Gaspar Corniş, şi mulţi alţii. Capul tuturor era Gaspar Corniş, dar fiindcă, ca general-en-chef, el comanda toată armia, Pancratie Sennyei comanda în locu-i această trupă. La spatele ei venea ca la 600 călăreţi, a căror capi era Benedict Menzenti, Mihai Szemere, Wolfgang Petki şi Ştefan Besenie. Astfel întocmindu-se armia, Andrei se apropie de capi şi le ţinu un cuvânt lung, plin de patimă, fără demnitate şi cuviinţă, în care se vădeşte semeţia şi obrăznicia ce mai totdeauna a întrebuinţat ungurul către român. El nu se mulţumeşte numai a imputa lui Mihai mustrările obicinuite atunci de unguri, adecă că s-a arătat ingrat către unguri, care l-a ajutat a se face domn şi l-a mântuit de Sinan, dar încă aruncă înjurături groase şi nevrednice asupra lui şi a naţiei române. "Mihai, zicea Andrei, e un şarpe pe care l-a hrănit în sânul său şi al cărui venin umblă să-l otrăvească. Fraţii lui pasc şi astăzi porcii şi caprele în pădurile Ţării Româneşti. El seamănă mai mult unui dobitoc fioros, decât unui om. El s-a unit cu tâlharii şi cu ţăranii, semenii lui din toate ţările, spre pieirea noastră". "Nu vă temeţi, adaogă el, de această naţie proastă şi defăimată, de veacuri dajnică Ungariei, naţie de robi, pe care se cuvine a-i bate mai bine cu nuiele şi beţe decât cu fierul. ["148] Apoi, spre a aprinde şi mai mult mânia ostaşilor săi către Mihai şi să le dovedească reaua lui credinţă, el puse de ceti tratatul de alianţă ce acesta încheiase cu Ravazdi şi Viteazul şi îl întărise prin jurământul lui şi al boierilor. Andrei uită numai a spune că el a fost cel dintâi care călcă şi rupse acest tratat, prin comploturile sale împotriva lui Mihai şi prin pacea ce încheiase cu turcii. Dup-aceea cardinalul se aşeză la dreapta falangei sale, pe un loc ridicat, spre a priveghea la toate întâmplările războiului, şi, pentru ca locul său să poată fi văzut de către ai săi, el puse înainte-i un steag mic pe care era ţesut cu aur litera A. El purta platoşă ostăşească şi încăleca un cal negru şi generos, ce îl avea în dar de la Sigismund Bathori; lângă dânsul sta Ştefan Csaki, din magnaţi, George Palatici şi vro câţiva alţi nobili dintre secui. [149]

XXI
Mihai cătă la întocmirea oastei lui Andrei şi după dânsa îşi întocmi pe a sa. El văzu că Andrei întărise mai bine cu oşti aripa stângă, apoi centru, iar aripa dreaptă era cea mai slabă; deci el hotărî a-şi concentra silinţele şi izbirea asupra acestei din urmă aripe a duşmanului, şi a centrului, refuzând a înhăţa bătaie între dreapta lui şi stânga duşmanului. Pentru aceea el întări bine stânga sa, faţă cu dreapta lui Andrei, punând acolo pe Baba-Novac, vestit general pre acele vremi, [150]cu catanele sale şi haiducii; la dreapta era călărimea sârbească, o ceată de cazaci şi alta de moldoveni. La centru era ungurii, având cap mai mare pe George Mako; iar capii cohortelor era Francisc Lugaşi, Dimitrie, numit cel Mare, George Horvath, Mihai Gyulai, Lupul Noak şi alţii, care comanda batalioane sau companii. În dosul lor era polonezii şi o seamă de cazaci şi numeroasă călărime românească. În sfârşit, venea Mihai cu falanga sa, o trupă de o mie secui împreună cu boierii şi miliţiile lor. Trei cruci mari întregi de aur era înaintea lui Mihai, şi îndată după cruci venea eroica lui soţie, doamna Stanca.
Pân-a nu se înhăţa oştile la luptă, Mihai protestă, prin un erold ce trimise în tabăra lui Andrei, pentru sângele ce are să se verse; că împotriva voinţei sale cardinalul îl sileşte a se bate. Apoi declară că el dă iertare tuturor celor ce vor voi a recunoaşte pe împăratul de stăpân. [156]El propuse încă de a se cruţa viaţa celor ce vor voi a fugi dintr-o tabără într-alta, sau căci nădăjduia că un mare număr din soldaţii lui Andrei vor trece la dânsul, precum se şi întâmplă, sau că voia a da ardelenilor un semn de bunăvoinţa lui către dânşii. [157]
Mihai, trecând în fruntea oştilor, le vorbi puţin, cu cuvinte scurte şi energice, astfel cum trebuia unor ostaşi doritori de a se bate. [158]Purtând în dreapta şi în stânga trupul, ochii şi braţele sale, domnul, mai mult prin gesturi expresive decât prin cuvinte, îndemnă pe ai săi, zicându-le: "Aicea (şi arăta tabăra sa), aicea este dreptatea, aicea pricina cea bună, tocmelile, legăturile şi jurămintele de pace, împăratul şi Dumnezeu. Grăbiţi dar, căci cu biruinţa vă aşteaptă o slavă mare şi bogată pradă. Iar duşmanul (întorcându-şi mâna către dânsul), ce are oare pe seamă-i, fără numai credinţă călcată în picioare şi jurământul batjocorit, lipsa de orice bărbăţie, vicleniile, cursele, sfaturile oţărâtoare cu turcii şi nelegiuirea unor legături vinovate? Supt un cap chemat la cele sfinte, soldatul e pângărit; supt o purpură sfântă e un piept nevrednic şi răzvrătit către cer. De la unii ca aceştia ce mai e de aşteptat? fără numai aceea ce ei ne arată: inimi îndoite, tremurul trupului lor, blesteme femeieşti şi prin urmare fuga mai nainte de a se bate." [159]
Astfel scurt cuvântă Mihai, şi grăind, chipu-i fulgerează, ochii-i scânteiază şi focul inimei sale aprinde în inimile ostaşilor săi un eroic entuziasm. Ei sunt siguri acum că vor birui. [160] Domnul porunci îndată a se invoca în toată tabăra de trei ori sf. nume al lui Isus. O strigare mare se înălţă deodată la ceriuri; semnul de bătaie se dete şi trâmbiţile începură a suna din ambele tabere.

XXII
Era zece ceasuri de dimineaţă (18/28 octomvrie) când începu bătălia prin o furioasă tunărire din ambele părţi. Sunetele trâmbiţelor, urletele tunurilor, înfiorătoarea şuierare a ghiulelelor ce se încrucişa în aer, clincăitul paloşelor, strigările luptătorilor, fumul prafului înzgomota aerul, întuneca ceriul, răspândea în toate părţile spaima morţii şi curma vieţi fără număr. Tunurile lui Mihai-Vodă era aşezate pe un loc mai bun decât al ungurilor şi ar fi făcut mult rău acestora de ar fi avut tunari mai meşteri, căci ghiulelele, aruncate prea sus, trecea peste capetile ungurilor, lovea numai vârful lancelor şi făcea mai multă spaimă decât vătămare.
D-abia să începuse bătaia, când un nobil român din oastea lui Andrei, anume Daniil Zalasdi, îşi lăsă postul ce i se încredinţase şi, dând pinteni calului, trecu în tabăra noastră. Talentele sale şi favoarea prinţilor Bathoreştilor ridicase pe Zalasdi dintr-o treaptă de jos la aceea de nobil. El făcuse Bathoreştilor multe slujbe, care strălucise numele lui. Cinstea şi slujbele făcute şi primite l-ar fi îndatorat a rămânea credincios lui Andrei, dar glasul sângelui îl împinse, cu marea mirare şi întristare a ungurilor, în tabăra lui Mihai. Spun că el făcu cunoscut lui Mihai poziţia armiei vrăjmaşe. Un an dup-aceea, vom vedea cum ungurii răsplătiră cu moarte cumplită lui Zalasdi pentru această faptă. [166]
Cea dintâi izbire o făcu Baba-Novac cu recea-i vitejie, în capul călăreţilor săi, asupra lui Ştefan Lazăr, pe care îl avea în faţă; dar cu toate silinţele ce puse, el fu respins înapoi de voinicii pedestraşi ai acestuia. Îndată Mihai îi trimise în ajutor o trupă voinică de călăreţi armaţi cu lance; era călăreţii unguri şi secui, comandaţi de George Mako. Aceştia, ajungând în mijlocul ostaşilor lui Baba, uimiţi de neizbânda lor, îl îmbărbătează din nou şi împreună, împingând înainte caii lor, cad peste oştile lui Lazăr şi ale lui Andrei; apoi, despărţindu-se în două trupuri, unul se lasă asupra pedestraşilor care siliseră pe Baba a da înapoi, îi măcelăreşte groaznic, călcând pe unii în picioarele cailor lor, lovind pe alţii cu lăncile. Acolo pieri Ştefan Lazăr, ce comanda această aripă. El se jertfi din bunăvoie morţii, azvârlindu-se în mijlocul măcelului soldaţilor săi şi strigând: "Voi să mor, ca să nu mai slujesc un popă nemulţămitor; care mi-a răpit cinstea şi vredniciile mele".
Celălalt trup căzu peste oastea lui Moisi, ce era în faţă. Aci se făcu o mare ucidere, căci fiind punctul principal al bătăii, şi o parte şi alta se purta cu bărbăţie şi se vătămară greu. "Ungurul, zice Bethlen, era în luptă cu ungurul; unul se bătea spre a apăra patria, celălalt spre a o robi." În sfârşit, după ce se luptară câtva cu puteri dopotrivă, trimiţând Mihai încă un ajutor la ai săi, Moise Secuiu fu împins înapoi de Mako şi pierdu multă lume în retragerea sa. Un steag învestit cu semnele Bathoreştilor fu răpit de la oastea sa; stegarii Toma, numit Grecul, Ştefan Szeplaki şi Tudor Colbaz fură omorâţi.
Petre Huszar, din aripa stângă, văzând oastea lui Moise c-a dat înapoi şi că bătălia este mai pierdută, grăbi a alerga într-ajutorul lui Moise cu voinica trupă de lăncieri ce comanda şi, dând asupra sârbilor şi ungurilor lui Mihai, osteniţi de o lungă luptă, îi respinse înapoi. Văzând aceasta, Mihai, cu rămăşiţa călărimii sale ungurească şi românească, şi cea mai mare parte din rezerva sa, aleargă însuşi asupra lui Petre Huszar, dă ajutor ungurilor şi sârbilor săi şi, după o multă vărsare de sânge, respinge înapoi toate trupele lui Huszar, încremenite de atâta voinicie. [167] Mihai însuşi alerga ca un leu prin mijlocul vrăjmaşilor, ţiind în mână sabia sa mare, groaznică şi ameninţătoare, cu care dobora în dreapta şi în stânga pe câţi întâmpina. [168] El nu se mulţumi însă a inima pe ai săi prin pilda ce le da, ci încă prin cuvinte îi îndemna, îi împingea, îi îmbărbăta spre a se folosi d-acest minut priincios, ca să spargă de tot armia duşmană. [169]

XXIII
Ungurii acum pierduseră bătaia; armia lor în risipă fugea în toate părţile; rezerva numai singură mai ţinea. Această trupă numeroasă şi curajoasă, care încă nu dedese în bătaie, stătu în ajutor la celelalte oşti, le opri din fuga lor şi le sili a se întoarce spre armia împrotivnică. Andrei Barcsai, Moise Secuiu, Ştefan Tahi, Petre Huszar şi ceilalţi capi, temându-se că izbânda lui Mihai să nu se prelungească şi spre a pune stavilă furioaselor sale izbiri, se îndeamnă şi se îmbărbătează unii pe alţii, îşi pun în orânduială batalioanele a căror orânduială era stricată şi, cu energia desperării, cu o numeroasă călărime de lăncieri şi cu toată pedestrimea gvardiei, furios se aruncă asupra lui Mihai, mândru şi sigur acum de izbânda sa. Lupta reîncepe atunci cu mare înverşunare din amândouă părţile şi ajunge îngrozitoare, desperată. Românii şi ungurii se sfâşie unii pe alţii ca nişte tigri flămânzi, ştiind bine că preţul biruinţei e frumoasa şi mănoasa ţară a Ardealului. Unii se luptă ca s-o ţie, ceilalţi ca să ia înapoi moştenirea părintească. Biruinţa multă vreme stătu nehotărâtă, pină când silinţele desperate ale ungurilor şi împrospătarea oştilor lor sparseră oastea ostenită a lui Mihai şi o siliră a da dosul. Cea mai spăimântătoare nerânduială intră atunci în rândurile acelor ostaşi care câtva timp înainte era biruitori. Fuga lor fu atât de repede, încât cu mare greu Mihai izbuti a-i opri în loc. Călare pe un cal spumegător, plin de foc, acoperit de sudoare şi de praf, el alerga într-o parte şi într-alta, întrebuinţând când îndemnările, când ameninţările, când loviturile, spre a întoarce pe ostaşi la bătaie. El izbuti mai întâi, prin autoritatea persoanei sale, a opri steagurile; apoi, pe lângă dânsele, se nevoi a opri pe fugari, strigându-le: "Ce va să zică această mişelie? Ce va să zică această spaimântare neobicinuită care vă face să lăsaţi să vă scape din mâini o biruinţă câstigată? Voi vă trageţi dintr-o luptă cu noroc începută; voi daţi pas unui duşman îngrozit şi pus în risipă a-şi aduna puterile. Unde sunteţi voi, vitejii mei soldaţi, care odinioară aţi pustiit Bulgaria, care aţi zdrobit armiile lui Caraiman şi ale lui Ahmet, care aţi îmbogăţit Ţara Românească de jafurile barbarilor? Pentru ce puterile voastre sunt acum topite, mâinile voastre slăbite şi inimile voastre fără bărbăţie? Şi - aceea ce este ruşinos de spus, nevrednic de făcut - pentru ce mâinile voastre armate cheamă în ajutoru lor picioarele voastre nearmate? Astfel oare o să biruiţi şi să luaţi voi Ardealul? Astfel o să umpleţi casele voastre de dobândă? Pentru ce dar nu vă opriţi? Nu vreţi oare mai bine a dobândi astăzi slava decât o vecinică necinste?" Prin asemenea cuvinte îi apostrofă Mihai. Dar spaima era mai puternică decât ruşinea. Ea biruia nu numai cuvintele, ci încă rănile şi loviturile. În dosul taberei românilor era un deal năltişor, încunjurat cu şanţuri, lângă satul Heltau. [170] D-abia în acel loc, numit tufişul Cisnădiei Mihai izbuti a opri fuga ostaşilor, a-i întocmi în orânduială şi a-i întoarce cu faţa către duşman.

XXIV
Ungurii făcuseră un pas mare spre biruinţă şi ar fi putut izbuti a sparge cu totul şi a răzleţi oastea noastră spăimântată şi pusă în goană şi a împiedeca pe Mihai-Vodă a o întocmi din nou, dacă acei ce comanda rezerva ar fi dus-o în ajutorul lui Barcsai şi Moise, care izbutiseră a înfrânge armia română; dar Corniş şi Pancratie Sennyei ţinură în nemişcare rezerva ce era supt comanda lor. În vremea aceea, Mihai îşi clăti oştile din nou asupra vrăjmaşului. El porni înainte două cete de polonezi ce nu dedeseră încă ăluptăî în acea zi, care năvăliră cu furie asupra oştilor lui Barcsai şi Moise, ucigând şi răsturnând tot înaintea lor. Moise şi Barcsai sprijiniră câtva această furtunoasă izbire; dar văzând că nimeni nu le vine într-ajutor, că flancul lor descoperit e ameninţat de Mihai, se trag cu grabă spre rezervă. Atunci o ceată de poloni, ce slujeau în armia lui Andrei, văzând fuga ungurilor şi crezând că bătaia e pierdută de dânşii, trec lângă compatrioţii lor, în armia noastră. În vreme ce se petreceau aceste, Gaspar Corniş, general-en-chef al duşmanului, vrând să facă o recunoaştere spre dreapta, ca să vază ce e de făcut în starea de atunci a luptei, fu fără veste ocolit de escadroanele moldovene ce slujeau în armia noastră, prins şi adus înaintea lui Mihai, care, cunoscându-l de mult din soliile lui şi respectând virtutea şi vrednicia ce împodobea pe acest lăudat războinic, îl trată bine şi îl puse în loc sigur, ca să nu i se întâmple nimic. "Au fost unii, zice Bethlen, vrăjmaşi ai cinstei şi ai reputaţiei lui, care au zis că Corniş de bună voie şi într-adins s-a lăsat a fi prins şi dus la Mihai, fiind de partida împăratului." Analiştii streini stau însă în îndoială despre acesta. [176] Prinsoarea fără veste a generalului-en-chef, dezertarea polonilor, spargerea oştilor lui Moise şi a lui Barcsai încremeniră de spaimă pe Andrei şi pe ostaşii săi, încât ei nu mai îndrăzniră a ţine lupta cu Mihai, [177] în vreme ce acesta, reîmbărbătând pe ai săi, se aruncă puternic înainte, taie, turbură şi pune în nerânduială cetele ungureşti. [178]
Era acum trei ceasuri după-amiază. Andrei, care de la 7 ceasuri dimineaţa stătuse în acel loc, văzând acum, după o bătaie de 5 ceasuri, armia sa în risipă, fără nădejde a mai îndrepta bătaia, gândi la sine spre a se mântui prin fugă, după povaţa unora; şi, înainte de scăpătatul soarelui, el îşi părăsi postul [179] şi armata, luând fuga, însoţit fiind de o sută de călăreţi, [180] între care era frate-său Ioan Iffiu, Ion Gerendi, George Palatici, Ioan Beldi cu fiii săi Pavel şi Clement, Toma Csomortany, Nicolae Mico şi mulţi alţii. Oastea lui Andrei, părăsită astfel de prinţul său şi lipsită de generalul său robit, căută a mai ţine până la sosirea nopţii, ce nu era departe, ca să se poată trage în siguranţă. Obosirea armiei noastre o ajută întru aceasta. Noaptea acum sosise şi bătaia tot mai ţinea. Pancratie Sennyei, Moise Secuiu, Ştefan Toldi, Petre Huszar mai spirjină încă mai multe izbiri ale lui Grigorie Mako, când, pe la 8 ceasuri, Mihai, înţelegând de fuga lui Andrei şi văzând că bătălia nu mai e nehotărâtă şi că rămâne numai a o sfârşi, împinge înainte câteva cete din oastea sa, zicându-le: "Feţii mei, mai opintiţi încă o dată; biruinţa e a noastră; vitejia voastră mi-o chezăşuieşte". Năvala acestor cete sparge cu totul rămăşiţa ostaşilor lui Andrei şi le pune pe fugă. "Ei se trag în tăcere, zice Bethlen, cu paşi grabnici şi fără rânduială, părăsind românilor tabăra, biruinţa şi patria." Ai noştri se aruncară îndată în tabăra ungurească, unde găsiră şi prădară mult aur, argint, haine, cai, corturi, multe steaguri şi 45 tunuri. Ostaşii noştri petrecură noaptea aceea prădând tabăra ungurească şi sărbătorind biruinţa lor prin mese, cântece şi chiote de veselie.
Armia lui Andrei lăsase pe câmpul bătăliei 2 027 morţi şi aproape la 1 000 răniţi şi prinşi. Între aceşti din urmă, afară de generalul Corniş, căzuse şi George Ravazdi, pe care secuii, urându-l de moarte pentru tirania cu care pedepsise revolta lor, îl omorâră a doua zi de bătălie. Asemenea păţi de către români şi socinianul Wolfgang Corniş. Toţi ceilalţi prinşi cu mărinimie de Mihai fură liberaţi. Pierderea noastră a trebuit încă să fie însemnată, deşi mai mică decât a ungurilor. [186]
Dintre ai noştri încă rămaseră morţi mai mult ostaşi de rând, în vreme ce din unguri pică mulţi nobili, între care, afară de cei mai sus însemnaţi, fură Francisc Tholdalasi, Ioan Lascovius, Mihai Culpenius, ce purta steagul gvardiei, Ioan Berendei, Daniil Bako şi alţi. [187]
"Multe muieri unguroaice, zice Stavrinos, rămaseră văduve în ziua aceea; turburatu-s-a soarele şi ziua s-a întunecat; praful în aer se înălţa şi pământul tot s-a roşit de sângele vărsat... Să fi văzut acolo trupuri moarte şi tineri viteji cum zăceau în ţărână, goi, fără suflare." Leşurile ce stau mormane în câmpie fură adunate de locuitorii Sibiului şi îngropate toate laolaltă. Astfel acei ce cu puţin înainte erau duşmani înverşunaţi, mijlocind natura, se lăsară fără împotrivire a fi împreunaţi într-acelaşi mormânt. Fiindcă groapa făcută nu putea cuprinde aţâţia morţi, grămădiră trupurile unul peste altul, punând între fiecare din ele o mână de iarbă, astfel încât se făcu o movilă mare, ce se întindea la un mil de oraş, şi "care va fi, zice dureros Bethlen, pentru veacurile viitoare, un monument vecinic de pieirea Ardealului." [188]
Astfel fu bătălia de la Sibiu, una dintre cele mai vestite în analele gloriei române. Ea fu mult mai mare prin rezultatele ei, căci ne făcu îndată stăpâni ai Ardealului.

XXV
A doua zi, vineri 29 oct., la răsăritul soarelui, Mihai porni în deosebite direcţii numeroase cete, spre a lua în goană pe duşman. El le porunci ca să fie cu mare îngrijire, ca nu cumva duşmanul să umble a se aduna undeva şi a întinde vro cursă. Spre a studia bine starea lucrurilor, el trimise spioni în toate părţile, mai ales spre Alba-Iulia, poruncindu-le d-a-i raportui îndată. [189] Într-adevăr, ieşise vorbă că spre Alba şi Cluj prinţul Andrei făcea pregătiri de război şi că şi rădicase un mare număr de soldaţi. Mihai însă află îndată că nicăieri nu se află oşti care să îndrăznească a sta sau de faţă, sau pe ascuns împotriva lui, biruitor, şi hotărî a-şi duce armia drept spre Alba-Iulia, spre a stăpâni această capitală a Ardealului şi, împreună cu dânsa, şi toată ţara. [190]
Într-aceeaşi vreme, făcu deobşte cunoscut prin proclamaţii şi prin erolzi: că în orice parte se va arăta Andrei Bathori, să-l prinză şi să i-l aducă la Alba, viu sau mort, făgăduind o bună răsplătire pentru o asemenea slujbă şi declarând că va pedepsi straşnic pe aceia ce îi vor da lăcaş sau îl vor scăpa. El porunci încă a se închide toate trecerile şi porni 1200 oameni din oaste de împănară toate drumurile, căutând pe Andrei.
La Alba-Iulia, Ştefan Bathori şi Ladislau Gyulasi, pe care Andrei îi însărcinase cu administraţia ţării, cum aflară de bătălia nefericită pentru dânşii de la Sibiu, luară ce avea mai scump şi, cu o mică suită, fugiră, Gyulasi la Cseh, Ştefan Bathori mai întâi la Cluj, apoi la cetatea Hosta, pe hotarul Poloniei. Acolo aşteptă câtva, dar pierzând nădejdea d-a căpăta ajutoare de la poloni, el se duse la Somlyo, loc de unde se trage casa Bathoreştilor.
Cum se văzură slobozi prin fuga lui Ştefan Bathori, albanii se grăbiră a porni înaintea lui Mihai trei deputaţi, oameni înţelepţi şi elocvenţi, anume Martin Turi, Ştefan, ce-i zicea Sartorius, şi George Nagilabu. Aceştia găsiră pe Mihai tăbărât nu departe de Sibiu şi infăţişându-i nişte cupe de aur şi alte daruri scumpe, îl rugară "ca să fie mai mult cu îndurare decât cu asprime, d-a nu pustii un oraş biruit, care se predă fără împotrivire, şi d-a nu da în jaf o capitală unde el are să locuiască; că ei stau gata, pentru protecţia ce le va da, a se jertfi, ei şi tot ce au, pentru dânsul". L-aceasta răspunse Mihai "că el n-a întreprins acest război spre a strica acea ţară şi că iubeşte mult mai bine a o vedea semănată şi plină de avuturi şi bucate decât de a o pustii şi ruina cu cruzime; că el a vrut numai să aducă pe locuitori la credinţa către împăratul, ce ei îi jurase şi apoi şi-au călcat jurământul nesocotind legile dumnezeieşti şi omeneşti; că gândul lui, cuprinzând ţara, n-a fost altul fără numai d-a înfrânge pe rebeli, a da pacea şi liniştea popoarelor; pentru aceea, el nu va face nici o sminteală nici locuitorilor Albei, nici la toţi cei ce vor recunoaşte autoritatea sa, ba încă el îi va însoţi cu toată bunătatea sa câtă vreme îi vor fi credincioşi."

XXVI
Într-aceea, Mihai-Vodă, ridicându-şi tabăra de la Sibiu, înaintă cu încetul spre Alba-Iulia. [196] Prin toate oraşele pe unde trecu în cale, locuitorii alerga înainte-i cu daruri, slobozind puşti în semn de veselie şi primindu-l cu mare dragoste şi entuziasm. [197] Apropiindu-se de Alba, locuitorii oraşului şi ai judeţului îl întâmpinară cale de o leugă înainte cu multă cinste şi daruri. [198] În capul lor era episcopul catolic Dimitrie Naprasdi, încunjurat de tot clerul său. El felicită în numele poporului pe domn de sosirea sa, urându-i tot felul de fericiri, o domnie vecinică asupra ţării Ardealului, ce el dobândise cu sabia, o viaţă îndelungată şi izbânzi multe, care să se adaoge unile peste altele.
În aceeaşi zi, luni 1 noiemvrie (s. n.), Mihai-Vodă intră cu mare pompă în capitala Ardealului. Dorinţa ce adesea avea d-a face întipărire popoarelor printr-o strălucită privelişte, adăogându-se la vesela îmbătare a unei izbânzi de atâta vreme dorită, făcu pe Mihai de puse în această intrare triumfală o podoabă neauzită în părţile noastre. Întrarea s-a făcut prin poarta Sf. George. De la această poartă până la palatul domnesc, sta înşiraţi ostaşii de ambe părţile uliţei în mai multe rânduri, în dosul cărora se grămădise mii de mii de popor. Înainte venea episcopul şi clerul său, isnafurile (corporaţiile) oraşului, apoi o bandă de muzică ce se compunea de opt trâmbiţe, care cu multă armonie modula sonurile lor, de atâtea tobe de oţel pre obiceiul turcesc, de un bun număr de flaute şi flaşnete. În urma acestei orchestre, venea Mihai, călare pe un măreţ cal alb. Opt paji învestiţi cu mare eleganţă încunjura calul domnului. Înaintea lui opt seizi duceau de frâu opt cai acoperiţi cu şele preţioase, lucrate cu aur şi argint, şi împodobiţi cu pene mari.
Mihai purta pe cap un calpac unguresc împodobit cu o egretă neagră de pene de erodiu legate cu o ăcopcăî de aur; o manta lungă albă de mătase ţesută cu fir, având pe de lături ţesuţi vulturi de fir; tunică albă de aceeaşi materie, lungi ciorapi de mătase albi, garnisiţi cu pietre scumpe şi botine de saftian galben; de brâu atârna o pală de Taban împodobită cu aur şi rubine.
O ceată de zece lăutari ţigani urma îndată după domn, cântând imnuri naţionale. Apoi venea o mulţime de boieri şi ofiţeri străluciţi, toţi călări, şi o numeroasă trupă de soldaţi. Lângă domn se ducea steagurile lui Andrei Bathori luate în bătălie. Ele era desfăcute şi plecate spre pământ, spre semn că Ardealul e supus.
Astfel, în mijlocul concertului trâmbiţelor, tobelor şi altor instrumente, la sunetul clopotelor şi vuietul tunurilor, la care se unea strigările de bucurie ale poporului, intră Mihai în capitala Ardealului şi trase la palatul domnesc. În cale, pân-a nu ajunge l-acest palat, Mihai spun că se îndreptă către un nobil ungur, Ştefan Bodoni, ce căzuse prins în bătaia de la Sibiu, şi îl întrebă unde-ar fi mai bine să tragă. "Fără îndoială, zise Bodoni, în palatul prinţului Andrei". La care vorbe Mihai răspunse: "Ce, nu sunt încă biruitor?" [199] Toată ostăşimea se împărţi în linişte şi cu orânduială prin birturi şi case publice, fără a face nici o pagubă sau vătămare locuitorilor. Nimeni n-ar fi îndrăznit a face vrun rau, ştiind pe straşnicul domn acolea. [200]
Pilda albanilor fu urmată de locuitorii tuturor oraşelor ţării, care se grăbiră a trimite deputaţi la Mihai, spre a-i aduce supunerea şi credinţa lor şi a cere mila şi ocrotirea lui. Cetatea Clujului, la cea dintâi somaţie ce i se făcu, se închină în 4 noiembrie şi primi în garnizoană 1 000 soldaţi supt comanda banului Mihalcea. Mihai porni 3 000 soldaţi spre a aduce la supunere toată ţara de jos şi într-aceeaşi vreme scoase un decret deosebit, prin care făgăduia mila şi iertarea sa la toţi deopotrivă, de orice treaptă ar fi, carii vor depune armele şi vor asculta de dânsul şi de slujbaşii săi. El obşti acest decret în toate părţile prin obicinuiţii curieri. Astfel, toată ţara Ardealului, până la Solnocul din acest ţinut, era acum supusă lui Mihai, deosebit numai de cetăţile Husta şi Uioara. Mihai începu a purta titlul următor: "Mihai, voievodul Ţării Romăneşti, al sfinţitei maiestăţi cezaro-crăieşti consilier şi locoţiitor asupra Ardealului, şi a oastei maiestăţei dincoace de Ardeal şi de părţile lui supuse căpitan etc."

XXVII
Oare ce s-o fi făcut nenorocitul Andrei Bathori? Din ziua în care, cu desperarea în inimă, el fugi din câmpul bătăii de la Sibiu, i s-a pierdut urma. Nimeni nu putea spune unde se află. Rămas-a încă în ţară, oprit de vreo nădejde, sau că, pierzând tronul, îşi părăsi şi patria, silind nu mai a-şi mântui viaţa? Îzbutit-a încă într-aceasta? Început-a oare în ţară streină tristul şi descoloratul trai al pribegiei, acea suferinţă crudă care usucă pe om fără a-l omorî? Astfel se întreba toţi în Ardeal, biruitori şi biruiţi. Vai! În vreme ce trufaşul său biruitor intra cu o pompă măreaţă în capitala sa, sărmanul Andrei, în colţul împotrivitor al ţării, răsplătea printr-o moarte cruntă nenorocirea de a domni.
El se trăsese, cum am văzut, din câmpul bătăii, însoţit d-o sută inşi călări, trecu pe lângă Sibiu şi luă direcţia Sighişoarei (Seghesvar), vrând să se îndrepteze prin Moldova în Polonia, unde să aştepte vro ocazie priincioasă spre a-şi dobândi tronul pierdut. El ajunse într-o fugă la Oltzina. Acolo calul său căzu în noroi şi el trebui să-l lase, împreună cu multă avuţie ce era pe dânsul, ca să scape cât mai iute în cetatea Odorhei, [206] în secuime, unde soţii săi îl povăţuiră a merge; aci el cercetă pe unde e mai bine a trece în Moldova. [207] El dete aci porunci spre a ţine în datoria supunerii pe secui, de nu s-a revoltat încă, făgăduindu-le uitarea revoltei lor şi că le va da vechea libertate. Dar toate era zadarnice. Poporul secui îl ura de moarte; [208] nobilii secui, numai, care fusese la bătaie şi aceia ce îi găsi pe la casele lor primiră bucuros a-l însoţi şi a ocroti fuga sa. El se temea a rămânea în ţară de Mihai, iar mai cu seamă de ura înverşunată ce avea asupră-le compatrioţii lor; ruinaţi prin libertatea ce Mihai-Vodă dedese ţăranilor secui, ei dorea încai să-şi poată scăpa viaţa fugind în ţară streină.
Pregătirile ce nobilimea trebui să facă pentru fuga sa sili pe prinţul Andrei a aştepta pe loc trei zile, şi această zăbavă fu pieirea capului său. Văzând el această întârziere şi gândind că mulţimea soţilor săi să nu vădească mai mult duşmanului fuga sa, el hotărî a se despărţi de dânşii. El lăsă în cetăţuia Odorhei pe George Palatici, apoi, alegând un număr oarecare din nobili spre a-l însoţi, dete drumul celorlalţi, mulţumindu-le de credinţa ce i-a arătat şi povăţuindu-i să meargă a se închina biruitorului Mihai, de la care crede că vor primi iertare, şi ales acea parte în care preoţii şi sacrul cor cântau: Lăudaţi şi preamăriţi pre toţi ostaşii în genere, iară mai presus de toţi pre M i h a i , ducele oastei învingătoare, care sfărâmă Bosforul prin puterea şi virtuţile sale" să aştepte în linişte vremea care Dumnezeu, ce ţine în mâna sa ursitele împărăţiilor, va însemna pentru mântuirea Ardealului din puterea acestor biruitori streini. [209] De acolo Andrei, lăsându-şi bogatele sale vestminte de purpură spre a pune haine ţărăneşti, [210] se îndreptă spre Moldova, depărtându-se mult de drumul cel mare, luând potecile şi făcând ocoluri, spre a-şi ascunde şi mai bine fuga. După câtăva cale, ajunse într-o vale unde găsi un izvor cu apa dulce şi îmbelşugată; vederea locului plăcându-i cu deosebire, el se opri acolo, apoi, deschizând sacul unuia din soldaţii săi, luă puţin vin şi pâine, spre a potoli oarecum foamea şi setea sa şi a stâmpăra amarul inimei sale. Făcând acest mic ospăţ, el se adresă către acei ce-l încunjura şi le zise: "Precum mântuitorul Hristos, înainte d-a se da jertfă morţii, făcu cina cea din urmă cu ucenicii săi şi fu vândut de Iuda, unul dintr-înşii, care îi întinsese cursa, asemenea şi eu, căzut în nenorocire prin trădători, poate fac astăzi cea din urmă cină cu voi, pe care o consfinţesc morţii mele". Această presimţire a morţii ce îl aştepta şi pe care o întâmpină în ziua următoare mişcă foarte inima sa ca şi a tuturor celor ce îl ascultă. Plecând din acest loc, ei ajunseră a doua zi în vederea munţilor celor mari ce ţin până la hotarele Moldovei, în capătul ţinutului oraşului secuiesc numit Csik, şi sosesc la un loc pe care locuiturii îl numesc Sf. Thomas, după o biserică ce îi e consfinţită. Acolo, în a şasea zi după nenorocita bătălie, se opri Andrei, gândind că în aceste locuri va fi mai în siguranţă împotriva curselor secuilor. Aceste locuri, ca toate cele ce încunjur Ardealul, sunt aspre, muntoase, păduroase.

XXVIII
Era între secui un nobil din neamu lor, anume Blasie Ördög, care, prin facerile de bine ale cardinalului, ajunsese din stare săracă la o avuţie însemnată. El nu vrusese să meargă la bătaie, luând de pricinuire starea cea rea a sănătăţii sale; dar îndată ce auzi despre învingerea şi fuga lui Andrei, el puse să tragă clopotele, spre a aduna, după cum este obiceiu la ţară, rudele sale, clăcaşii şi compatrioţii săi şi începu a-i aţâţa spre a lua vrăjmăşeşte în goană pe Andrei. El zicea cu o mare furie, la o naţie acum destul de înfuriată, "ca ei trebuie să arestuiască pe Andrei, uneltitorul atâtor rele, ca să merite binevoinţa lui Mihai; că numele Bathori vecinic a hrănit nenorocirile publice şi private şi că este bine a-l stârpi din ţară; că trebuie a ucide p-acest popă nevrednic în pace şi în război, ca să nu mai rămâie nimeni din această afurisită familie, spre a chinui ţara prin tirania sa". Nici că făcea trebuinţă de multe îndemnări, secuii fiind insuflaţi de o ură omorâtoare asupra numelui Bathoreştilor, căci mai întâi Ştefan Bathori şi Sigismund Bathori în anii trecuţi le răpise nu numai orice libertate, ci însă îi pedepsise foarte aspru pentru revolta lor şi apoi îi supusese nobilimii ca nişte robi vânduţi. Ei căuta toate mijloacele spre a scăpa de această robire; pentru aceea ei mutase asupra lui Andrei toată ura ce hrănise către cei mai dinainte Bathoreşti şi îşi făgăduia prin moartea sa d-a-şi redobândi libertatea şi a se mântui de o robire ocărâtoare. Pentru aceea ei vroiră mai bine să piarză pe prinţul Andrei şi nobilimea secuie, decât să piară ei înşişi şi să fie vecinic robi. Ei alergară toţi din toate părţile, bătrâni şi juni, care cu arme, care fără arme, unii împinşi de furie şi de îndrăzneală, alţii de nădejdea jafului, închipuindu-şi că Andrei cu nobilii ce-l însoţeau trebuie să aibă multe avuţii cu dânşii. Întru aceasta nădejdea lor nu era cu totul înşelată. Prinţul Andrei şi suita sa aflaseră că sunt goniţi de o ceată de secui, dar nu o credea îndestul de mare spre a-i putea vătăma. Cu toate acestea, Andrei, nevrând a fi întârziată suita sa de bagajele cele multe, vrea să le părăsească, dintr-altă parte, strâmtorile mocirloase nu-i lăsa a se prea grăbi.
Numeroasa ceată a secuilor izbi pe fugari în poalele muntelui Sf. Thomas. Când se apropie prinţul Andrei cu soţii săi d-acest loc, pe aproape de scăpătatu soarelui, dete peste nişte strâmtori, şanţuri, găsiră drumul acoperit de copaci şi vro sută de secui stând în loc şi aşteptându-i. Ei întărise aşa de bine acea strâmtoare, încât era siguri că nimeni nu va putea răzbi printr-însa. La stânga acelui loc era un munte foarte înalt, ale cărui povârnişuri era pline de păduri şi de mărăcini. Când suita lui Andrei apucă de intră în acele strâmtori, cătând mai mult la fugă decât la bătaie, secuii o izbiră cu strigări mari deodată în faţă şi în dos. Fugarii se opresc atunci bărbăteşte şi se întocmesc spre bătaie. Secuii, văzând micul număr al protivnicilor lor, năvălesc cu mai mare foc asupră-le, descarcă în ei puştile ce aveau, apoi încep a zvârli într-înşii cu săgeţi, suliţi, durde şi lănci; alţii, ca duşmanul să nu-i poată lovi, fiind el călare şi ei pe jos, răstoarnă caii, târând plopi pe pământ, dezrădăcinând alţi copaci şi silindu-se în tot chipul spre a face lupta deopotrivă. Nu cu mai puţină înfocare nobilimea îşi apără viaţa şi pe prinţul său şi respinge cât poate izbirile ţăranilor; mulţi căzură din ambele părţi, dar mult mai mulţi din partea lui Andrei. Într-adevăr, căzând fără veste în cursă, încurcaţi de bagajele lor, ei nu putea a se sluji cu folos de caii lor şi nu le venea lesne a-şi întrebuinţa armele împotriva duşmanului. Deosebit de aceasta, ei era foarte puţini şi secuii mai mult de opt sute. Pentru aceea, Andrei şi nobilii, răzbiţi de mulţime, încep a se trage înapoi răzleţiţi; unii, pierzându-şi caii, se aruncă pe jos, printre stejari şi crânguri şi fug încotro pot. Ţăranii secui, mai ageri la picior şi cunoscând locurile, se urcă mai cu înlesnire prin strâmtorile şi asprimile munţilor, caută, găsesc şi ucid pe nobilii ce nu cunoşteau căile şi sângerează până în departe toate acele locuri de uciderile lor.

XXIX
Prinţul Andrei, rugat fiind de ai săi ca să fugă, să scape până când ei mai ţinea frunte duşmanului, se şi trăsese cu un mic număr, lăsând drumul mare şi luând-o prin cotiturile muntelui. După ce a făcut ca vro două mii de paşi, el fu silit, din pricina prăpăstiilor ş-a greutăţilor drumului, a-şi lăsa călăria, cu atât mai mult că ea nu mai putea umbla, fiind cu totul obosită. Deci el începu pe jos a se urca pe munte, ajunge cum poate în locuri anevoie de apropiat şi îşi îndreptează fuga spre părţi nelocuite. Lepadând tot ce ar fi putut întârzia fuga sa, cu patru soţi ce din întâmplare găsise, el pătrunse până în adâncul munţilor. Prin aceşti munţi, Ştefan, numit Negrul, era foarte trebuincios prinţului, cunoscând bine căile, dar fiindcă sângele ce curgea din rana ce primise îi luă puterea şi simţirile, Andrei şi soţii săi, temându-se că duşmanii ce îi gonea să nu-l găsească şi să-i răpească puţina viaţă ce-i rămăsese, îl culcară mai mort într-un loc umbrit şi-l acoperiră cu frunze uscate. Vindecându-se dup-aceea şi prin multe primejdii întorcându-se la casa sa, el povesti această barbară măcelărie.
După acest fel de îngropare a lui Negru, Andrei mai înaintă câtva, doborât de sete, de căldură şi de drum; în sfârşit, făcându-se din ce în ce mai mult noapte, el şi singuru soţ ce-i mai rămăsese, un nobil credincios, anume Nicolae Mico, zăriră lucind în depărtare un foc. Ei se îndreptară spre acest loc numit Nascalat, care se străluci de atunci prin crunta dramă al căria fu teatru. Sosind lângă acest foc care ardea în coliba unui păstor, Andrei, obosit de osteneala drumului, nu mai putea face un pas şi, murind de sete, ceru de la ţăranul ce găsi într-acel bordei să-i dea de baut. Ţăranul, neavând altceva, îi dete puţin zer. Prinţul Andrei luă cupa şi mai întâi o întinse lui Nicolae Micu ca să guste, zicându-i: "Să bem aceste amărâciuni cu care viclenii şi trădătorii ne-au adăpat îndestul." El înghiţi puţin, apoi trimise îndată pe ţăran să-i caute puţină apă, dându-i un galben de aur unguresc, numai să vie mai curând. Ieşind atunci din colibă, Andrei se duse de se întinse pe iarbă supt un copaci vecin, îşi rezemă capul de un trunchi pe jumătate putred şi însărcină pe Micul să stea de pază, în vreme ce el se va odihni puţin, ca să poată apoi a-şi urma drumul, făgăduind că va sta şi el la rândul său de strajă până când Micul va odihni. Zăcând astfel pe pământul gol, Andrei luă breviarul în mână, se puse a ceti la lumina lunii ceasurile canonice şi îndată, osteneala biruindu-l, somnul pe nesimţite îl cuprinse. [216]
În vremea aceasta, trupa secuilor, urmând deosebitele cotituri şi locuri grele pe unde Micul şi Andrei fugiseră, sosesc cu o iuţime minunată şi cad asupra ţăranului, strigând: "Ce procleţi de nobili ai primit în gazdă? De nu ni-i vei da îndată, te vom ucide, după ce te vom face mai întâi a suferi mii de chinuri, călăule." Spăimântat foarte şi neştiind ce vrea ei să facă, ţăranul le spuse: "ca doi inşi intrase la dânsul, şezuse puţin ş-apoi ieşise; că el nu ştie deloc cine era ei şi că gândeşte că sunt ascunşi p-acolo aproape". Micu, auzind zgomotul acelor ce sosea şi întrebările ce făcea ţăranului, se duse spăimântat de sculă pe prinţul Andrei şi îi vesti că duşmanii i-au călcat, rugându-l să caute a scăpa cum va putea. Dar luna, ca cum s-ar fi temut a lumina fărădelegea, se ascunsese supt negrii nori, şi în acel întunerec, Andrei, care nu cunoştea locurile, n-avea chip de scăpare. [217] El trimise pe Micu înaintea vrăjmaşilor, spre a căuta a-i îmblânzi prin vorbe şi făgăduieli. [218] Dar gloata secuilor, furioasă, în loc d-a asculta rugăciunile lui Micu, întorc către dânsul armele lor; după ce se ocroti un minut cu sabia sa, Micu, plin de răni, fu prins viu. Se povesteşte că, doritor d-a scăpa mai curând de viaţă şi simţind pe gâtu-i tăişul ruginit al paloşului unui ţăran, el îi întinse sabia sa, care era mai ascuţită, zicându-i: "Slujeşte-te cu aceasta, prietene, şi nu mă mai sfâşia rănindu-mă cu arma ta fără tăiş." Şi zicând aceste, el îi întinse gâtleju, ca să nu se zică că un viteaz a avut, ca un om fără inimă, capul tăiat pe dinapoi.
În vreme ce Micu era astfel prins şi ucis, Blasie Ördög, de care am pomenit mai sus, împreună cu alţi trei soţi, izbeşte pe Andrei. Împins mai mult de nevoie decât de vitejie, Andrei trage sabia cea lată ce purta la coastă şi începu a se apăra cu o mână slabă, [219] silind să nu moară fără răzbunare. [220] El izbutise a răni pe unii din vrăjmaşi, când Blasie, mai îndemânatic în luptă, îi dete o lovitură de secure în frunte, făcându-i o rană mare dasupra ochiului stâng, de unde începu sângele pârâu a curge de-i acoperi vederea. În această stare, nenorocitul Andrei încercă să fugă, dar, urmat de aproape de ucigaşi, el primi cu o asemenea armă o altă rană în partea din dos a capului, dasupra grumazului, şi, pierzând simţirile, căzu la pământ, bătându-se în sângele său. N-apucase încă să-şi dea sufletu, când ucigaşii, urându-li-se de vremea ce pierdeau ca să-i smulgă un inel frumos de diamant, ce purta în degetul cel mic, îi tăiară degetul ca să poată lua inelul; apoi, apropiindu-se de dânsul, Blasie Ördög îi tăie capul, [226]pe care, punându-l într-o suliţă, [227] îl luă cu dânsul, iar trupul îl lăsară în acel loc, despuiat de orice veşmânt şi în prada fiarelor sălbatice. [228]Această tragedie se petrecu lângă satul Szent Domokos (Sf. Dominic). Astăzi încă, într-acel loc, ţăranii îţi arăt locul unde fu omorât sărmanul Andrei şi credinciosul său Mico. [229]

XXX
Astfel fu sfârşitui lui Andrei Bathori, prinţ, cardinal şi episcop de Varmia în Prusia. El era de vârsta de 28 de ani [230] numai; nalt la stat, barba şi părul capului galben, pe care, după ritul religiei, el avea obicei a le purta rase. Era d-un caracter dulce şi blând şi mai bun pentru biserică decât pentru război. Din copilăria lui avusese plecare către călugărie. Din nenorocire, calităţile lui private chiar făcu dintr-însul un rău stăpânitor; ambiţia de a domni îl pierdu; el cumpără printr-o crudă moarte o domnire de opt luni asupra Ardealului şi fu numai o jalnică pildă a ticăloşiei ursitelor omeneşti.
După arătarea unor analişti, nenorocirea în care pică Andrei şi ungurii din Ardeal fură prevestite prin nişte semne cereşti. În luna lui iunie se ridică deodată despre apus o furtună grozavă, care îngrozi pe toţi şi pricinui multă stricăciune într-o parte mare a Ardealului. De dimineaţă norii se rostogolea unii asupra altora. Cerul întreg se întunecase; tunetul urla neîncetat; trăsnetul ce cădea, fulgerile ce strălucea prin întuneric, o ploaie deasă şi repede şi mai ales o vijelie grozavă spăimântase pe toţi. Parte din acoperişurile caselor din Alba-Iulia fură ardicate, înâlţimele zidurilor doborâte, precum şi grajdurile din curtea prinţului, care era foarte puternic zidite; păstorii pe drumuri fură răsturnaţi sau târâţi cu iuţeală încotro nu vroia; mulţi cai ce păştea pe la câmp fură azvârliţi în Mureş, unde se înecară; o mulţime de stejari mari şi pomi roditori fură smulşi din rădăcină. Această furtună ţinu ceva mai puţin d-un ceas şi fu privită de toţi ca prevestirea nenorocirilor ce sosiră cu câteva luni în urmă. Într-aceeaşi vreme globuri de foc se arătară în deosibite locuri, raspândind groază. O mulţime de lupi se pogorâră cete-cete din munţii numiţi Meszes şi se răspândiră în şesurile Ardealului şi prin sate, asemenea şi multe alte fiare sălbatice. Cinci zile inaintea bătăliei de la Sibu, toată noaptea se văzu flăcări pe cer, astfel încât armata lui Andrei merse la drum luminată d-această minunată flacără. Când Andrei tăbărî la oraşul Szeredahely din pământ săşesc, el văzu trecând pe dinainte-i un arap negru, purtând în mână o coasă grozavă. El întrebă cine are o slugă cu un chip aşa de neplăcut şi toţi magnaţii, după ce cercetară şi căutară, îi răspunseră că un asemenea om nu se află în armie. Cu puţine zile până a nu se întâlni Andrei cu Mihai-Vodă, el visă că picase în nişte turme de ţapi furioşi şi că d-abia scăpă, când nişte porci îi sfâşiară mantela şi coiful. Încredinţat că acest vis este un semn rău, el îl povesti îndată la Alba-Iulia lui Ştefan Bathori şi la alţi. În vreme ce Andrei se scobora pe scara palatului său din AlbaIulia, ca să meargă la tabăra de la Sas-Sebeş, unul din pintenii săi de aur se sfărâmă, şi când ieşea pe poartă îşi sfărâmă asemenea şi încheitoarea mantelii sale. În sfârşit, duhul de superstiţie şi de misticism al ungurilor merse până a crede că şi schimbarea portului ce el făcuse de vro câţiva ani fuse un semn rău, care arăta că el trebuie să sufere într-o zi jugul unei naţii streine.

XXXI
După uciderea lui Andrei, secuii se apucară a căuta prin păduri şi prin strâmtori pe nobilii care umbla rătăcind prin întuneric. După ce îi ucise mai pe toţi, se întoarse în locul luptei spre a culege jaful. Dar cu cât pusese mai multă grabă spre a câştiga această pradă, cu atâta pierdură din vreme spre a o împărţi, certându-se, înjurându-se între dânşii, încât p-aci era să se înhaţe la bătaie cu armele. Fură omorâţi atunci, parte cu Andrei, parte în fuga lor, Ioan Beldi cu junele său fiu Pavel, Nicolae Mico, fraţii Tomas şi Emeric Besz, Francisc Romany, comis a lui Andrei, căruia scăpă viaţa în luptă omorând un secui ce-l ameninţa cu moartea, Emeric Lazăr, Francisc, numit cel Mare, Mihai Caraczoni, meşter căpitan d-artilerie, şi mulţi alţi, vestiţi prin meritul şi avuţiile lor. Secuii îi ucidea fără milă, încredinţaţi că nimic nu putea fi mai folositor republicii secuieşti decât moartea a tuturor acestor oameni care îi ţinuse într-o robie aspră, ca pe nişte robi cumpăraţi cu bani. Ei credea că numai acest mijloc au spre a-şi redobândi starea lor cea dintâi şi a-şi asigura libertatea pe care o dorea cu înfocare." Numai un singur nobil, Csomortany, bărbat vestit în războaie, scăpă în Moldova. Acesta este acelaşi care, după cum s-a văzut înapoi, fusese trimis sol de Andrei la Mihai-Vodă şi care, cu toate că credinţa lui era bănuită lui Andrei, îl însoţi în fuga sa. Dovadă puternică câtă uşurinţă pun oamenii în bănuielile lor!
Fu atunci o dispută între secui, din care unii voia să păstreze în viaţă vro câţiva din nobilii prinşi, iar alţii cerea ca să se omoare îndată "aceşti oameni nesuferiţi şi vrednici de ură"; se învioră apoi a amâna pentru câtăva vreme moartea unora dintr-înşii. Aceştia era Ioan Iffiu, fratele lui Andrei, Ştefan Kabosi, Gaspar Palosi, Nicolae Bartacuti, Francisc Gereb şi Wolfgang Lazar. Secuii le leagă mâinile la spate şi tot înjurându-i mereu îi pornesc ca să-i ducă spre Alba-Iulia, la Mihai-Vodă. Înaintea lor, Blasie Ördög ducea, înfipt într-o suliţă, sângeratul cap al lui Andrei Bathori [236] învălit într-o pânză. [237] Până a nu ajunge însă la Alba-Iulia, secuii în cale uciseră pe prinşii lor; trupurile lor le aruncară într-un şanţ lângă Alba, iar capetele lor sângerate şi vinete le azvârliră neîngropate în oraş. Blasie Ördög păstră numai pe Ioan Iffiu, pe un fiu al lui Nicolae Micu, anume Mihai, în vârstă numai de 12 ani, şi capul lui Andrei, pe care îl înfăţişă lui Mihai-Vodă în 11 ale lui noiemv. [238]
Puseseră capul pe o masă şi Mihai cătă puţin la dânsul în tăcere, până când, văzând pe doamna Stanca ce era lângă dânsul, înecându-se în lacrimi, o întrebă pentru ce plânge? - " Pentru că, răspunse această miloasă şi simţitoare femeie, aceea, ce i s-a întâmplat lui se poate întâmpla şi ţie sau acestuia", arătând pe fiu-său Pătraşcu. Această vorbă pătrunse inima oţelită a asprului domn şi-i aduse aminte nestatornicia lucrurilor omeneşti. Cuprins de milă, el plecă capul cu întristare, lacrimile deodată îmbrobodiră fulgerarea ochilor lui şi din inimă strigă: "O, săracul popă! săracul popă!" Astfel plânse marele Cesar când văzu înainte-i capul duşmanului său Pompei. [239]
După aceasta, Mihai trimise acest cap, pus supt un disc, lui Malaspina. Acesta puse un zugrav de scoase un portret după dânsul, pe care îl trimise împăratului. [240] Mihai trimise pe Ioan Iffiu în închisoare, la cetatea Deva şi, după povaţa ce îi dete logofătul Teodosie, porni oameni să caute trupul lui Andrei, pe care îl găsiră gol, dar nevătămat de păsări şi dobitoace, nelipsind de la dânsul decât degetul cel mic, care fusese tăiat de ucigători, după cum am spus. Trupul mortului fu pus într-un car şi, ca să nu fie într-o asemenea stare expus privirilor, când băgară carul în oraş îl acoperiră cu foi de copaci verzi. Astfel îl adusera în Alba-Iulia, nouă zile după moartea sa. Îndată, cu mare îngrijire, din porunca lui Mihai, trupul fu învestit cu haine măreţe, întins pe o piatră de marmură şi acoperit cu o manta de purpură. Apoi îl dusera în templu cel mic, ca să stea până la ziua înmormântării. Câteva zile după aceea, după ce se adună acolo şi deputaţii ţării, convocaţi pentru deschiderea dietei, Mihai trimise de aduse şi trupui lui Balthazar Bathori, pe care prinţul Sigismund pusese de-l îngropase fără nici o cinste în cetăţuia de la Szamosujvar, şi apoi se făcu înmormântarea lui Andrei cu o pompă detot crăiască. Cosciugul era purtat de doi juni nobili şi încunjurat de toţi boierii români. Armăsarul lui, frumos împodobit cu toate armele sale, urma după coşciug. Apoi venea Mihai însuşi cu faţa întristată, cu o mulţime de nobili, ofiţeri şi popor. Înainte şi înapoi păşeau cu toată cuviinţa oştile înarmate şi în bună rânduială. Apoi preoţii, cântareţii şi faclele nu mai avea număr. Astfel duseră trupul lui Andrei în biserica cea mare şi îl puseră în acel monument ce el, în viaţă fiind, zidise pentru frate-său Balthazar. Acolo trupul ambilor fraţi fură împreunate. În acelaşi templu zăcea de mai multă vreme îngropaţi doi alţi călugări, bărbaţi mari şi puternici, care pieriră cu aeeaşi moarte ca Andrei: cardinalul George Martinuţie, ucis din porunca împăratului Ferdinand, moşul lui Rodolf II, şi episcopul Oradiei, ucis de Griti. [247] Blasie Ördög, ucigaşul lui Andrei, în loc de răsplata ce aştepta de la Mihai, fu osândit a i se tăia capul pentru fărădelegea ce făcuse. [248] Toată prada ce secuii luaseră de la Andrei şi soţii ăluiî, în aur şi argint, din porunca lui Mihai fu vărsată în vistieria ţării. [249]

XXXII
Mila, îndurarea şi generozitatea ce arătă Mihiai-Vodă către cainicul său duşman mări favorul popoarelor pentru dânsul, trase inimile nobilimei Ardealului şi lauda tuturor naţiilor streine. Nobilii Ardealului simţiră mai ales atunci că, urâţi fiind de moarte de popoare, singura lor scăpare e Mihai acum. Ei gândiră că, de au pierdut cârmuirea ţării şi au căzut supt un stăpânitor de alt sânge, încai să caute a-şi păstra starea şi viaţa. Aceste într-adevar era atunci foarte ameninţate. Am văzut înapoi ce fel ura şi trata secuii pe nobili. Ostaşii mercenari, unguri, poloni, sârbi, cazaci şi alţii, răspândindu-se prin ţară, nefiind supt ochiul straşnic al domnului, necăjea încă pe locuitori, iar mai ales pe nobili, făcându-i să simţă toate relele războiului. Apoi chinuita naţie a românilor din Ardeal, cum află de învingerea de la Sibiu, se ridică în picioare groaznică, înverşunată, ameninţătoare. [250] Cu cât fuseseră ei mai cumplit împilaţi de nobilii unguri, cu cât mai mult înecaseră în inima lor suferinţele lor şi ura ce avea către dânşii, cu atât izbucnirea acestei uri fu puternică şi pustietoare. Românii ardeleni cuvânta astfel şi într-un chip simplu către unguri: "Sunteţi nişte venetici care aţi venit prin silă de ne-aţi călcat ţara, ne-aţi răpit pământurile, drepturile, viaţa, ne-aţi chinuit şi ne-aţi aruncat în cea mai cumplită robire. Între noi şi între voi n-a domnit dreptatea sau simtimentul omenirei, ci numai sila; acum, că ne-am deşteptat, că ne simţim puternici, vrem să intrăm în drepturile şi pământurile noastre, ce ne-aţi răpit odinioară; vom lua, dar, pe seamă-ne moşiile şi casele voastre, iar pe voi vă vom ucide sau vă vom goni, ca să curăţăm ţara de voi." Aceste idei şi sentimente povăţuiră toate revoluţiile făcute sau încercate de români de la năvălirea ungurilor până astăzi. Astfel revoluţiile veacului de mijloc, acea de la 1437, răscoala de la 1599 până la insurectia lui Horia de la 1784 şi revoluţia de la 1848 fură mai mult inspirate de setea răzbunării decât de dragostea libertăţii, şi pentru aceea românii nu-şi putură asigura libertatea; căci libertatea triumfează fără a-şi răzbuna; altmintrelea ea nu mai e libertate, ci numai răzbunare. Niciodată şi nici într-un loc libertatea nu s-a putut întemeia prin călcarea dreptăţii şi prin cârmuirea groazei. Libertatea nu se ţine şi nu se întemeiază prin tiranie, ci numai prin libertate.
Romănii, crezând a-şi asigura libertatea şi a stinge aristocraţia, se punea de ucidea la aristocraţi şi pustia acareturile lor; şi fiindcă mai adesea nobilii apucau de fugea, ei îşi vărsa furia mai mult asupra bieţilor burgheri unguri de prin oraşe; şi cum trecea furtuna, aristocraţia era iarăşi în păr şi romănul iar cădea în gheara ei. De asemenea mai mulţi domni români din principate, dusmani ai aristocraţiei, printr-un guvern de teroare, credea că fac ceva ucigând la boieri, în loc de a ucide boieria; toată schimbarea era de persoane, dar duhul de castă şi instituţia se păstră, ba încă se mai întărea prin interesul ce insufla oamenilor cei prigoniţi şi împilaţi.
Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească singură pricepu că, spre a asigura libertatea, trebuie a lăsa pe boieri a putrezi în pace şi a ucide boieria prin proclamarea dreptului comun.
Românii ardeleni n-au priceput aceasta nici la 1848, cu atât mai mult ei n-o pricepu la 1599. Ei nu gândea că nu e nici drept, nici folositor, nici cu putinţă de a curăţi ţara Ardealului de toate populaţiile streine, care fac mai de a treia parte din totalul populaţiei; ei uitară că o posesie îndelungată aduce drepturi pozitive şi netăgăduite, că o naţionalitate, oricât de mica va fi, trebuie respectată, căci sfânt e dreptul ce are ea de a trăi în pamântul ce ocupă; că acest drept natural e pe dasupra oricărui drept istoric, de vreme ăceî pamântul este al oamenilor, iar nu oamenii ai pământului. Problemul de dezlegat în Ardeal era şi este nu cum vor face românii, ungurii, saşii şi secuii ca să rămâie numai ei singuri într-acea ţară şi să gonească pe celelalte popoare, ci, proclamând dreptul comun sau egalitatea pentru individe şi naţionalităţi, să caute mijlocul de a armoniza împreună, alcătuind un stat federativ. Fără îndoială că numarul românilor în Ardeal le asigura în orice caz o preponderenţă naturală şi dreaptă în trebile ţării şi prefăcea oarecum Ardealul într-o ţară romănească.
Astfel românii şi ungurii la 1848, luptându-se unii împotriva celorlalţi, pleca de la aceleaşi principii greşite şi căzură supt acelaşi jug.

XXXIII
Aşa şi la 1599, românii ardeleni, ridicându-se, nu se purtară ca un popor matur, insuflat de dragostea libertăţii, prin care purtare ei ar fi impus şi lui Mihai şi asupritorilor lor şi ar ăfiî silit şi pe unul şi pe ceilalţi a-i întregi în drepturile lor naturale şi soţiale, ci, setoşi de răzbunare, se apucară să plimbe torţa şi paloşul prin palaturile nobililor. Mulţi nobili pieriră atunci. Cei mai mulţi scăpară, unii afară din ţară, alţii supt protecţia lui Mihai. Acesta nu putea să sufere asemenea neorânduieli, care se descărca asupră-i. Bănuit încă până nu a intra în Ardeal, de unguri, că lucrează prin preoţii români a scula pe ţărani împotriva nobilimii ungureşti, el dorea să dovedească neadevărul acelor bănuieli, cu toate că, după intrarea sa în Ardeal, el fu îndemnat spre uciderea nobilimii ungureşti nu numai de către românii ardeleni şi o seamă de boieri, dar încă şi de un număr însemnat din cei mari ai Ardealului, în capul cărora era episcopul catolic Dimitrie Naprazdi. O politică fără inimă ar fi îndemnat poate pe Mihai a-şi asigura stăpânirea Ardealului prin nimicnicirea acestei aristocraţii puternice, care totdeauna era să-i stea împrotivă; dar inima sa, dorinţa d-a-şi da un nume mare şi bun în Europa, care îşi aţintise ochii acum asupră-i, îl depărtă de la o asemenea faptă, preferând a încerca cu binele a-şi trage inimile nobililor unguri. Din nenorocire, el nu se mulţumi numai a-i tolera şi protecta, ci se încunjură de dânşii, le încredinţă posturile cele mai însemnate în armie şi administraţie şi împărţi iarăşi între dânşii averea confiscată de la cei ucişi în bătaie sau care pribegiseră. Umilinţa ce arăta către dânsul aceşti aspri şi trufaşi nobili şi setea cu care vâna favoarea lui înşelă pe Mihai. El crezu că ei nu vor mai ridica niciodată capul lor, după ce l-au plecat atât de jos. El socoti că va găsi un reazem şi o putere într-înşii şi că prin ei va trage inima întregei naţii ungureşti şi va deschide un câmp mare la întinsele şi ambiţioasele sale proiecte. Aceasta îl orbi şi îl făcu de împinse până la nesocotinţă generozitatea sa către dânşii; şi cu cât ei stăruia în învinovăţirile şi bănuielile lor, cu cât ei complotă şi umblă mai rău să-l surpe, cu atâta el se arăta mai îndurător către dânşii, încât generozitatea lui ajunse o slăbiciune care îl pierdu.
Aceasta îl făcu că el, după ce domoli setea de răzbunare a ţăranilor români, nu le dete libertatea, spre a nu vătăma interesurile nobililor. Adevăr că el nu putea lucra în Ardeal împotriva de ce făcuse în Ţara Românească. Nenorocitul aşezământ de românie ca un butuc îl ţinea în lanţ şi-l târa spre pierzare. El dedese libertatea secuilor nevoit fiind şi fiindcă aceştia numai de puţină vreme o pierduseră şi o dorea cu înfocare. Dar românii de mai multe veacuri îşi pierduse libertatea şi fiind şi mai numeroşi, paguba ce ar fi simţit nobilii unguri ar fi fost mult mai simţitoare. Apoi secuii era o populaţie foarte războinică, în vreme ce românii, supt împilare, uitaseră până şi întrebuinţarea armelor ce stăpânii lor nu le lăsa să aibă. Apoi Mihai, ca toţi războinicii, credea mai mult în soldat decât în popor; duhul lui era mai mult de concherant decât de naţionalist. Nobilii, în ochii lui, era reprezentanţii poporului, naţia armată, şi pe arme voia a se întemeia.
Mihai socoti să urmeze în Ardeal, în privinţa românilor, politica Corvinilor, adecă a uşura oarece sarcinile ţăranilor, a-i ocroti în contra abuzurilor nobililor şi a înălţa mai mulţi dintr-înşii în treapta de nobili, ca astfel naţia să fie reprezentată în dietele ţării. Dar am văzut mai înapoi că această sistemă nu adusese mari foloase românilor, căci nobilii lor, dobândind interese împotrivitoare gloatei poporului, se alia cu ceilalţi nobili unguri şi se lepădau şi de naţionalitatea lor. Datoria lui Mihai ar fi fost de a da românilor libertatea din iobăgie şi proprietate de pământ spre chezăşuirea acelei libertăţi şi a da naţiei o reprezentare deosebită în dieta celor trei naţii. Astfel el ar fi dat stăpânirii sale în Ardeal o temelie neclintită. Niciodată ocazie mai bună pentru aceasta nu se înfăţişa ca acum, îndată după bătălia de la Sibiu, când ungurii, îngroziţi, amorţiţi cu totul, se mulţumea de li s-ar fi lăsat măcar viaţa. Mai târziu Mihai în zadar vru; anevoinţele crescuseră prea mult: ocazia trecuse. Şi nu trebuie a crede că noi aci judecăm pe Mihai după ideile de democraţie ale veacului nostru, iar nu dup-acele ale veacului său; căci urma ne va dovedi că aceste idei era bine simţite atunci şi chiar de Mihai.
De asemenea idei inspirat, Mihai-Vodă deschise la 20 noiemv., în Alba-Iulia, adunarea generală, în care el făgădui că va păstra constituţia ţării şi toate privilegiile, libertăţile şi daniile nobililor, afară de cele făcute de Sigismund. Reprezentanţii depuseră jurământu de credinţă şi, spre răspuns la cererile domnului d-a i se da provizii şi bani pentru ţinerea oştilor, s-a orânduit că de fiecare casă sau poartă (cum se zice în Ardeal) să se dea câte opt măsuri de făină şi opt măsuri de ovăz sau orz şi de la 10 case câte o vită de tăiat, şi, fiind omul sărac, în lipsă de vită, să dea trei oi. Asemenea se hotărî că, de vreme ce s-a dat libertatea secuilor, aceştia să aibă a da, după vechiul lor obicei, când se schimbă domnul sau când se însoară, din şase boi unul pe seama domnului. Această dare se numea de secui friptură de bou. Încât pentru bani spre purtarea războiului, se hotărî ca să se dea de fiecare casă, fără a fi nimeni scutit, nici domnu, nici boierii, câte şase florini; trei florini să se dea pină în 25 zile, socotindu-se din ziua publicării decretului, iar ceilalţi trei, cu 25 de zile mai târziu. Toate celelalte articole ăceî se încheiară atunci şi fură cuprinse în actul general al dietei, ce se întări de MihaiVodă şi se publică, privesc numai interesurile nobililor: dă voie unora dintr-înşii a se întoarce în ţară, asigură libertatea secuilor, iar pe români, fără nici o uşurare, îi lăsă în starea de iobagi ai nobililor. Astfel Mihai trădă misia sa în Ardeal şi merită d-a cădea.

XXXIV
În vremea aceasta se răspândi faima în Ardeal cum că o oştire turcească ar fi intrat în Ţara Românească pe la începutul lui dechemvrie, şi mulţi se îngrijiră; dar aceasta pieri îndată, lămurindu-se cum că turcii, ce într-adevar intraseră în ţară, cu toate că bine armaţi, după obiceiu lor, era însă puţini şi veniseră numai ca să cumpere miere şi unt, aceea ce făcând, ieşiră din ţară fără a vătăma pe nimeni. Cu toate acestea, Mihai, îngrijindu-se, porni o mie de călăreţi în Ţara Românească, care să împiedice astfel de veniri ale turcilor şi să apere ţara. Scurt după aceea, Mihai porni şi pe fiu-său Pătraşcu în Ţara Românească cu o seamă de oaste, spre a cârmui ţara în locul lui, şi-i dete de curator pe Pancratie Sennyei, pe care, însă, după o lună îl rechemă înapoi, nu se ştie din ce pricină. Mihai poruncise la o seamă de nobili din Ardeal ca să însoţească pe Pătraşcu în Ţara Românească. Dar ei începură a tremura toţi, gândind că merg la pieirea lor de se vor duce în Ţara Românească şi rugară pe Mihai d-a amâna deocamdată pornirea lor, la care el se învoi.
La sfârşitu dietei, Mihai puse de aduse la Alba-Iulia vistieria prinţului Sigismund, ce el pusese în cetăţuia Vecs, supt paza lui Ştefan Bodoni. Era un număr însemnat de vase de argint: cupe, talere, discuri, vasuri şi, între altele, nişte cupe de argint aşa de mari, încât doi oameni abia putea duce una goală pe lângă aceste mai era podoabe de cai, platoşe, şeli garnisite cu pietre scumpe şi diamanturi, săbii, pumnaluri, paloşe, hangeruri, securi şi alte lucruri asemenea; apoi mai multe vesminte scumpe, preţuite 32 mii florinţi, din care unul împodobit cu diamanturi era preţuit 15 mii florinţi, pe urmă un mare număr de monede de aur numite de Portugalia, din care una făcea 10 galbeni de aur. Când intră Mihai ca să vază această avuţie în casa unde era aşezată, răpit de mirare strigă: "Ce de bani am să fac d-aci ca să-mi plătesc ostaşii şi oamenii mei". Preţul se ridică într-adevăr la mai multe sute mii de florinţi. [256]
Mihai îşi aseză apoi oştirea în deosebite comitaturi pentru iernat, împărţind-o mai ales prin cetăţi; dar oarecare excesuri ce făcură ostaşii, iar mai ales ungurii, sârbii şi cazacii, ridicară plângeri din partea locuitorilor, iar mai cu seamă din partea nobililor, care alerga la Mihai văitându-se. La aceste plângeri, Mihai, răspundea adesea cu bunătate, zicând că aceste se fac fără ştirea lui, făgăduind că va pedepsi straşnic pe cei vinovaţi; că de vreme ce, din mila lui Dumnezeu, Ardealul este acum al lui, el se va sili spre a face să domnească într-însul pacea şi liniştea şi că nimeni să nu încerce vreo pagubă. [257]
În vremea aceasta, cuprins de mânie asupra lui Ioan Maro, puse să-l caute şi să-l gonească prin toată ţara până îl vor prinde. Este ştiut că acest secretar al lui Mihai dezvălise mai întâi prinţului Andrei proiectul stăpânului său d-a năvăli în Ardeal. Mihai îi iertă cu generozitate această vină; dar, în ajunul bătăliei de la Sibiu, nemulţumitorul Maro trecuse din tabăra lui Mihai în acea a lui Andrei, nădăjduind că acesta va izbândi. Mihai, care iertase întâi pe Maro, intră într-o mânie furioasă la această nouă a lui trădare. Maro, care aflase mânia domnului asupră-i, rătăcea pe ascuns într-o parte şi într-alta, în sate şi oraşe, pe la deosebiţii nobili, căutând vro ocazie spre a fugi în Ungaria. Astfel umblând, el se duse din întâmplare sau într-adins la Ştefan Tholdi, nobil ungur, rugându-l a-i da un azil ca să scape de goana ce-i da Mihai. Tholdi îl primi şi îi făgădui că va fi în siguranţă în casa lui; dar temându-se de Mihai şi dorind a dobândi favorul său, îi descoperi îndată că Maro este ascuns la dânsul. Târât la Alba-Iulia, Maro fu dus înaintea lui Mihai, care, după ce îl mustră pentru fărădelegea lui, îl dete pe mâna călăilor, harnici a chinui pe vinovaţi. Aceştia îl legară strâns de picioare şi de mâini la un stâlp, care se afla într-una din mahalalele Albei; apoi îi ciontiră mai întâi picioarele, pe urmă genunchii unul după altul şi în sfârşit braţele până la coate. Trupul lui, sfâşiat şi despuiat de toate vesmintele, rămase două zile în privirea tuturor, acoperit de noroi şi de sânge.
Dar să întoarcem mai bine ochii de la această urâcioasă privelişte, tânguind barbaria acelor timpuri. [258]

XXXV
Mihai-Vodă trimisese o deputaţie de două persoane, între care şi Petru Ormeni, [259] ca să meargă la Praga să vestească împăratului norocita biruinţă asupra lui Andrei şi cuprinderea Ardealului. Ajungând deputaţia la Viena şi dând lui arhiduca Matei această înveselitoare ştire, el puse îndată a se cânta în toate bisericile Te Deum laudamus şi, poruncind să ducă toate tunurile pe bulevarduri, sloboziră mai multe salve de artilerie spre semn de bucurie. Arhiduca Matei dărui căpeteniilor deputaţiei un lanţ de aur şi la soţii săi câte un pahar de argint suflat cu aur; apoi deputaţia porni şi se duse la Pilsen, unde găsi pe împăratul. [260] Ea raportui împăratului de izbânda dobândită. Această ambasadă fu vesel primită de mărirea sa şi, fiind bine dăruită, primi poruncă a se întoarce înapoi.
Împăratul scrise îndată papii, vestindu-i norocita cuprindere a Ardealului şi (necunoscând încă moartea cardinalului) plângându-se foarte de purtarea cardinalului, învinovăţindu-l că este în înţelegere cu turcu, şi rugând pe sfinţia sa d-a-l afurisi şi a-i lua înapoi pălăria de cardinal. Într-aceeaşi vreme, sosi la Roma şi scrisorile episcopului Malaspina, care vestea moartea cardinalului. Tot atunci solul craiului Poloniei făcu cunoscut că învingerea şi moartea cardinalului adusese mari neplăceri la toată curtea craiului Poloniei şi că toţi strigă împotriva Malaspinii. Cu ocazia acestor deosebite scrisori, papa convocă la 12 ianuarie 1600 o congregaţie de 19 cardinali, ca să chibzuiască de trebuie a cere vro satisfacţie şi a huli omorârea cardinalului. Papa mai întâi şi apoi cei mai mulţi din cardinali fură de părere "că nu trebuie deocamdată a proceda nici cu cenzură, nici a cere vro satisfacţie despre moartea cardinalului, cu atât mai mult că el fusese ucis în război, purtând arme şi într-o haină şi meserie deosebită de acea de cardinal; că nu se ştie cine l-a ucis şi dacă aceia ştia sau nu că ucid un cardinal, nici dacă sunt ei catolici sau schismatici şi afară de juridicţia sfântului scaun; că, înainte d-a proceda la afurisanie, trebuie a face vro formă de judecată pe care, în acea nehotărâre, nu ştie de unde s-o înceapă; c-apoi cu aceasta papa ar supăra pe împăratul şi pe prinţul Ţării Româneşti pentru pizma acestora asupra cardinalului, a cărui memorie ei se vor sili a o înnegri cât vor putea; că în acel caz ei ar putea privi ca făcute indirect împotriva lor acele proceduri şi cenzuri şi vor face a se compune cărţi împotriva cardinalului, în care nici colegiul cardinalilor, nici sfântul scaun nu vor fi cruţaţi; că mai bine este să aştepte sosirea nunciului Malaspina, care acum lăsase Ardealul şi se afla în cale spre a se întoarce la Roma, şi de la care vor afla mai multe şi mai desluşit şi vor şti ce este de făcut.
Se vede că mai târziu papa se hotărî a pedepsi uciderea cardinalului, osândind, după cum spune analistu Timon pe toată naţia secuie la un post straşnic de o sută de ani. Malaspina întorcându-se la Roma, papa îl făcu ăsăî simţă că aflase purtarea lui, căci îi porunci să se tragă în episcopatul său, unde muri de mâhnire, ducând dorul pălăriei de cardinal.

XXXVI
Ci dar în mijlocul acestor vremi, la 2 noiemv., generalul Basta, pe care arhiduca Maximilian, depărtându-se la Viena, îl lăsase locotenent în locu-i la Casovia şi în Ungaria de Sus, însoţit de Mihai Sekeli, Pavel Nias şi David Ungnad, se duse cu oştile lor la Oradea Mare, purtând cu dânşii şi o mare sumă de bani ce împăratul trimisese la Casovia pentru plata armiei. Ei vroia să vie în Ardeal spre a da ajutor lui Mihai întru cuprinderea acestei ţări, când aflară că Mihai a şi izbutit a cuprinde această ţară fără a mai aştepta ajutorul lor. Cu toate acestea, Basta hotărî a intra cu armia sa în Ardeal, cu pretenţie d-a cârmui ţara în numele împăratului. David Ungnad, sfetnic însemnat al împăratului, strălucit prin multe solii la Constantinopol şi într-alte părţi, apucă înaintea lui Basta şi, însoţit de Petre Lasli, sosise în 12 noiemv. la Alba-Iulia spre a curteni pe Mihai-Vodă despre norocita sa biruinţă. Acesta le dete audienţă a doua zi, în 13, la 8 ceasuri de dimineaţă, primindu-i foarte bine. După aceea le trimise acasă capul lui Andrei Bathori, pe care îl bălsămase. Ungnad puse îndată de scoase un portret după cap, foarte asemănat. În 17 noiemvrie, când Ungnad voi sa plece, Mihai, care primise în dar de la dânsul un ban de aur mare, pe care era 10 portrete ale împăratului, îi trimise şi el, printr-unul din cei mai mari ai săi ofiţeri, o harşa frumoasă, rugându-l s-o primească cu bunăvoinţă. Ungnad primi acest dar arătând o mare mulţumire şi apoi porni din Ardeal.
Mihai-Vodă, aflând de venirea lui Basta, trimise îndată vro mie de oameni către cetatea Husta de pe Mureş, care e cheia drumului ce din Polonia, Ungaria şi Moldova duce în Ardeal. În această cetate era o garnizoană de 19 companii de trabanţi, cărora se poruncise d-a se ţine bine acolo până la cel din urmă om; dar ei, văzând cetatea ocolită şi izbită, pierdură curajul şi se închinară, cu condiţie că li se va cruţa viaţa. Intrând valonii lui Mihai în cetate, puseră mâna pe avuţii nepreţuite, căci acolo Bathori şi mulţi nobili îşi lăsase averile lor. Spun că aceste avuţii se urca la 10 milioane. [266] Tot atunci Mihai cuprinse şi Lipova şi alte oraşe din Banat.
Basta, intrând în Ardeal, prinse la Somlyo pe Ştefan Bathori, care fugise acolo de la cetatea Husta. El îi făgădui că îi va dobândi iertare de la împăratul dacă va mijloci predarea cetăţii Uioara, cea mai puternică a Ardealului, şi unde era atunci în garnizoană 2 000 de trabanţi cu multe arme. Ştefan Bathori primi a-şi cumpăra libertatea prin predarea Uioarei. Mihai se grăbi a trimite o garnizoană în acea cetate. Astfel acum, prin predarea acestei din urmă cetăţi, Ardealul întreg căzu supt stăpânirea lui Mihai. [268]
Atunci pentru întâiaşi dată se întâlni în faţă Mihai cu Basta, a cărui nume era menit a fi înscris cu sângele său în istoria vieţii sale. Ei nu se plăcură; după ce îşi arătară antipatia lor în public prin vorbe amare şi împungătoare ce unul zicea asupra altuia şi muşcându-se prin satire, împrejurările îi aduse îndată a şi-o arăta prin fapte.
Sa ne oprim puţin asupra acestui geniu fatal al eroului român. George Basta era de neamul lui arnăut, dar născut într-un sat numit La Rocca, lângă Tarent, la anul 1547. Tatăl său, Dimitrie, nobil din Albania, îşi părăsise ţara împreună cu alte familii, spre a scăpa de tirania otomană, şi trecuse în Puglia, supt umbrirea craiului Spaniei, care îi făcuse o pensie anuală şi îi dedese comanda unei companii de lăncieri arnăuţi, cu care îl trimise la Milan. El luă de soţie o damă din Alexandria şi avu doi feciori, din care cel mai mare, Nicolae, ajunse locotenent-general de cavalerie în armia craiului Spaniei. Cel de-al doilea, George Basta, intră la 14 ani ca soldat în compania tatălui său, apoi, după moartea lui, trecu ca stegar în compania fratelui său. El ajunse curând locotenent în acea companie, pe urmă căpitan de archibuzieri călări, căpitan de lăncieri, sfetnic de război. El comanda un regiment de călărime de arnăuţi, când duca de Parma fu numit cârmuitor în Ţările de Jos, la 1579, şi el se perfecţionă în meseria armelor supt acest mare căpitan, care, recunoscând meritul lui Basta, îl făcu comisar general de călărime la anu 1580. El se deosebi în asedierile cetăţilor Anvers (1584) şi Buona (1588), însoţi în Franţa pe duca de Parma în ajutorul Ligei, în anii 1590 şi 1592; asemenea făcu parte din expediţia comăiîtelui Carol de Mansfeld în Franţa, în 1593. După aceea merse de făcu câteva campanii în Ungaria, se întoarse iarăşi în Ţările de Jos la 1597, fu cerut de împăratul la Filip II, craiul Spaniei, ca să-l lase să intre în slujba sa şi, dobândindău-lî, îl numi general de artilerie şi gubernator al cetăţii Vienei şi apoi general în oastea arhiducei Maximilian, fratele împăratului. El era mare şi plin la trup, gras la faţă, ochii mari şi privirea aspră, gura potrivită dar buza de sus cam ridicată, faţa măslinie; caracterul fizionomiei lui arăta viclenie; iar caracterul lui moral vom lăsa ca faptele lui să ni-l vădească. [270]

XXXVII
Mihai-Vodă se supără de venirea lui Basta, nu voi în nici un chip a-l cunoaşte ca general-căpitan al ţării, zicând ca el este numit căpitangeneral şi prinţ vasal şi tributar al împăratului. ăElî făcu cunoscut lui Basta că, de vreme ce a biruit pe cardinalul fără ajutorul nimului, va putea păstra prea bine ţara în supunere, şi el ar face bine a se trage în Ungaria de Sus, căci n-are trebuinţă nici de dânsul, nici de oştile sale. Dar Basta, care era sigur a dobândi el de la împăratul cârmuirea Ardealului, nu numai că nu voi a asculta cererea lui Mihai, dar încă pretinse să puie garnizoane nemţeşti prin cetăţile Ardealului, silind pe Mihai, în numele împăratului, a primi aceasta măcar pe o vreme, până când Ardealul va fi cu totul liniştit şi nu va mai avea a se teme de năvălirea streinilor. Mihai-Vodă, care primise în numele împăratului, şi numai ca locotenent al lui, jurământul de credinţă al Ţării Ardealului, jurase asemenea că va păstra toate privilegiurile şi drepturile acestei ţări. El era hotarât a-şi ţine jurământul chiar împotriva împăratului, al cărui scop înţelese că era a reduce ţara într-o provinţie a împărăţiei, iar nu a o ţine ca o ţară deosebită, liberă şi numai dajnică coroanei sale, după cum se făgăduise întâi. Afară de aceasta, Mihai nu voia a lăsa din mână-i guvernul Ardealului, pe care îl câştigase cu sabia, şi a-l vedea mai ales trecând în mâinile lui Basta, pe care de acum nu-l putea suferi.
Peste puţin, ura acestor doi oameni se vădi publicului într-o ciocnire care fu p-aci a aprinde flăcările războiului între dânşii. Basta, spre a începe îndeplinirea voinţei sale d-a pune garnizoane din oştirea sa prin cetăţi, trimise o ceată de germani ca să intre în cetatea Husta de pe Tisa. Dar comandantul român ce Mihai pusese în acea cetate nu voi să primească înăuntru oamenii lui Basta şi, închizându-le porţile cetăţii, îi respinse înapoi cu vorbe răstite. Oastea împărătească fu nevoită a petrece noaptea acea în câmp pe o brumă şi un frig mare şi pe urmă a se întoarce îndărăt. Basta, aflând aceasta, se înfurie foarte şi îndată începu a se găti de război, trimiţând să-i vie călărimea din Silezia şi pedestrimea după marginile vecine ale Ungariei şi întocmindu-şi astfel o numeroasă oaste supt arme. Mihai nu se lăsă mai în urmă şi îşi strânse şi el pe lângă sine toate puterile. Amândouă taberele era acum gata a începe război între dânsele şi a se dumica una pe alta. Dar jurisconsultul Petz, om îndemânatec, ce se afla atunci în Ardeal, alergând când la Mihai, când la Basta şi arătându-le primejdia în care se expune creştinătatea deschizându-se între ei un război civil, pre când Ibraim-Paşa, în Ungaria, începu a ameninţa prin mişcări războinice, izbuti, prin autoritatea cuvintelor lui, a-i împăca. Şi deşi ei urmară a se urî în inimă, dar în vederea oamenilor trăia în pace.
Mai apoi însă, rugat de Petz, Mihai primi în 24 dechemvrie, în cetatea Husta, pe lângă garnizoana românească, şi 200 de soldaţi ai împăratului. În oraşele Tatta şi Somlyo încă era nişte cete de nemţi. Iar în celelalte cetăţi, Mihai nu lăsă să intre garnizoane împărăteşti, zicând că aceasta este împotriva privilegiurilor şi libertăţilor ţării şi că acum războiul încetând într-această ţară, el n-are trebuinţă d-alte puteri, decât d-ale lui. [276]
Aflând el prin comisarul împărătesc Petz că împăratul voieşte a da cârmuirea Ardealului lui Basta, se mânie foarte de înşelăciunea, nemulţumirea şi perfidia împăratească şi strigă tare că în această revoluţie Ardealul a dobândit mai mult un stăpân puternic, al cărui jug nesuferit o va împovăra, decât un apărător împotriva puterii turceşti. [277] Mihai impută încă prin vorbe amare cruzimea, scumpetea şi obrăznicia cu care puţin mai nainte oamenii împărăteşti trataseră Ardealul. [278]
În urma acestora, domnul făcu sfat cu toţi boierii români şi nobilii Ardealului, arătându-le lupta ce are cu oamenii împărăteşti pentru drepturile ţării. La acest sfat, toţi fură de părere şi îndemnară pe Mihai ca să ţie domnia acestei ţări, fiind numai tributar către împăratul. Spre a face cunoscut împăratului această hotărâre a ţării, Mihai îi trimise îndată doi soli, pe banul Mihalcea şi pe logofătul Stoica, cei mai străluciţi din sfetnicii lui. [279] Aceştia, sosind în 13 ianuarie (1600) la Pilsen, înfăţişară mai întâi împăratului, din partea lui Mihai-Vodă, sabia, buzduganul şi steagul lui Andrei Bathori, precum şi calul ce el încălicase în bătălie. [280] Apoi ei îi făcură cunoscut că Mihai-Vodă nu se priveşte în Ardeal decât ca un guvernor spre a administra ţara şi a o păzi de năvălirile duşmanilor şi că supt acest titlu el voieşte ca împăratul să i-o încredinţeze; al doilea, cerea ca să se hotărască ce să facă cu oraşul Clujului, care de mai multe ori necunoscuse şi trădase autoritatea împărătească şi merită o pedeapsă pilduitoare; şi, în sfârşit, cum să se poarte cu acei nobili din Ardeal care fugiseră şi acum cerea iertare, vrând a se întoarce înapoi. Solii, după ce fură ascultaţi cu multă bunăvoinţă de împăratul şi după ce m. s. ţinu sfat, fură bine dăruiţi şi trimişi înapoi cu mare cinste, cu acest răspuns: "Că împăratul va trimite comisarii săi în Ardeal şi că printr-înşii va face cunoscut lui Mihai voinţa sa."
În vremea aceasta, sosise la curtea împărătească scrisori secrete ale lui Basta împotriva lui Mihai-Vodă, prin care el făcea cunoscut sfatului împărătesc că acest prinţ voia să uzurpeze suveranitatea ţării; că omenirea ce acest om barbar afectează şi dragostea ce el arată că are pentru popoarele învinse măresc bănuielile şi e de temut ca rugăciunile cele vii ce el face împăratului pentru păstrarea privilegiurilor ţării şi spre a-l îndemna a nu trimite într-însa oştiri streine, să nu ascunză gândiri ambiţioase. Aceste scrisori aruncă în deosebite păreri sfatul împărătesc, sau mai bine acea camarilă de femei şi de iezuiţi ce cârmuia împărăţia în locul slabului şi leneşului Rodolf al II-lea. Unii, câştigaţi cu totul în favorul lui Mihai, striga că Basta scrie ca un rival şi ca un pizmaş al gloriei sale; că Mihai este mult credincios împăratului şi un căpitan cu merit şi cu vitejie sublimă. Dar alţii, şi a căror părere birui, ziseră că trebuie a da mai mult crezământ lui Basta, căpitan credincios şi cu sfat înţelept, decât lui Mihai, a cărui nesăţioasă ambiţie de a domni este deobşte cunoscută.

XXXVIII
Mihai, sigur acum că, după ce l-a ajutat norocul ca să cuprinză Ardealul, îl va ajuta ca să-l şi stăpânească, aştepta cu o veselă nerăbdare sosirea comisarilor împăratului şi urmă a administra Ardealul ca pe o ţară a sa. La 9 fevruarie el convocă dieta ţării, unde, după zisa unui cronicar sas, nu făcură alta decât "mâncară, băură şi numărară bani lui vodă. Iar după mărturia istoricului Bethlen, această sesie se vede a fi fost mai serioasă; căci Mihai, începând a se deziluziona de nobilii unguri şi vrând a face oarecare uşurări poporului, aceştia începură a-l ruga d-a nu se atinge de privelegiurile lor. Ei îndrăznea a vorbi de privelegiurile lor, atunci când, cu orice jertfă, trebuia a uni pe toţi locuitorii ţării spre a apăra privelegiurile ţării ce erau ameninţate de nemţi. Domnul, furios de aceasta, răspunse lovind cu mâna mânerul săbiei sale şi strgând: "Iată privelegiul vostru!" Din nenorocire el ameninţă numai, dar nu lucră. Într-adevăr, acum era mai greu d-a o face decât îndată după bătălia de la Sibiu. El apucase, din nenorocire, a jura paza constituţiei ţării şi, credincios jurământului, ca un domn constituţional, el nu putea preface nimic în ţară fără învoirea dietei. El nu vroia încă să facă ca Sigismund, să silească dieta prin împilare a-i împlini voinţa. Astfel acum, ca şi mai pe urmă, ne vom încredinţa că buna-credinţă îl pierdu pe el, şi tocmai această virtute îi tăgăduiră duşmanii săi. Ungurii îl învinovăţiră atunci că el ar fi vrut să stingă nobilimea şi că ar fi şi făcut-o, dacă Dimitrie, arhiepiscopul bulgarilor, nu s-ar fi dus cu Biblia la dânsul, ca să-l întoarcă din acea hotărâre. Vom mai vedea în urmă această învinovăţire repetându-se de mai multe ori, la care singurul răspuns ce istoria poate da spre a o nimicnici este că Mihai a avut multe ocazii de a o face, ba încă şi împrejurările l-au îndatorat spre aceasta, şi tot n-a făcut-o. Asemenea suntem la îndoială de arătarea ce singur numai Bethlen face, cum că Mihai ar fi poruncit în acea vreme lui George Ratz, comandantul cetăţii Deva, a arunca în Mureşul îngheţat pe junele Ioan Iffiu, ce se afla acolo la închisoare. [286]Mihai era un om iute la mânie, dar nu era crud. Viaţa lui ne dovedeşte. Cu ce generozitate nu l-am văzut purtându-se într-atâtea rânduri către boierii din Ţara Românească ce complotase pieirea lui! Apoi am văzut dorinţa lui d-a trage prin bunătate inima ungurilor şi îl vom vedea în privinţa lor generos până la nesocotinţă.
Într-aceea, Mihai, spre a păstra memoria biruinţei sale în Ardeal, puse de tăie o medalie, care se află în cabinetul împărătesc de la Viena, bătută în aur şi trăgând 10 galbeni. Pe faţa principală se vede portretul lui Mihai. Atât împrejurul portretului, cât şi pe cealaltă parte, se cuprinde titlul lui în latineşte astfel:
"Michael Valachiae Transalpinae Woivoda, Sacrae Caesareae Regiae Majestatis Consiliarius per Transylvaniam Locumtenens, cis transylvaniam partium eius super exercitu Generalis Capitaneus". Şi în mijloc: "a Deo vigilantia, virtute el armis victoriam nactus (1600)". [287]
"Şi într-adevăr, zice Ioachim, vegherea lui era neobosită. Ea nu-l părăsea niciodată şi el a arătat în toate împrejurările că ştia să se păzească de cele mai mici lucruri ce l-ar fi putut vătăma; vitejia lui era în tot chipul încercată şi într-aceasta duşmanii săi cei mai înverşunaţi îi da dreptate. În sfârşit, născut, ca să zicem aşa, în tabără, crescut supt corturi, mânuind armele mai bine decât orişicine din ai săi, el nu dete de minciună deviza sa." [288] În sfârşit, împreuna într-însul virtuţile ce un poet cânta despre un alt erou: "Labor impiger, aspera virtus, Vis animi excellens, ardor, vigilantia, cura Et durum tractandis robur in armis."
Mihai-Vodă, care mai demult făgăduise că se va duce la Braşov şi fusese împiedicat prin venirea solilor şi prin alte trebi, se duse, în sfârşit, în acest oraş la 1 martie, unde intră cu mai mult de 6 000 călăreţi şi pedeştri şi cu o pompă necrezută. La 9 martie ajunse la Braşov un sol de la împăratul turcesc, Paşa de la Timişoara, [289] bătrân venerabil, numit Huraia-Aga. Mihai îi ieşi înainte cale de o jumătate de mil [290] de oraş, la Ghimbav, cu o cavalcadă măreaţă. Când se întâlniră, şi unul şi altul se deteră jos de pe cal şi, după ce se îmbrăţişară, aga luă de la Mihai o pală persienească ce acest domn purta la coasta sa şi îi dărui alta turcească, împodobită cu aur şi pietre scumpe. Pe lângă aceasta, îi mai dete un steag verde, spre semn de protecţia otomană, mai multe pene de erodiu din cele mai frumoase, spre a face egrete, şapte cai de preţ şi un foarte bun şoim. Aceste daruri fură purtate înaintea lui Mihai şi astfel ei intrară amândoi în Braşov, în zgomotul artileriei întregi.
Trimisul turc se sili în tot chipul spre a îndupleca pe Mihai d-a se dezlipi de împăratul Germaniei, spre a se alia cu sultanul. Mihai îi răspunse cu bunăvoinţă, dar îi declară curat că el niciodată nu va recunoaşte altă autoritate decât p-a împăratului creştinesc.
Tot atunci sosi şi trimişii împăratului către Mihai-Vodă, neamţul David Ungnad şi ungurul Mihai Sekeli, căpitanu Sathmarii. [296] Ei fură martori la această primire făcută solului turcesc. Lui Mihai îi păru bine d-aceasta; el nu se îndoi că o privelişte aşa de nouă nu-i va pune în grijă şi că bănuielile ce-i va cuprinde îi va face a fi mai înduplecători. Cu toate acestea, el le dete să înţeleagă că ei nu trebuie a se scandaliza de ce văzuseră; că el nu putea a nu primi cu cuviinţă un ambasador şi de a-i face cinstea ce i se cădea, făra a fi privit de toţi ca cel mai puţin politicos din toţi prinţii. [297]
Mihai porni înapoi pe solul turcesc, făcându-i multe daruri şi cinste mare, trimiţând sultanului vorbe pacinice şi în secret făgăduind munţi de aur, cum se zice. [298] Agenţii împărăteşti, înfăţişându-se înaintea domnului, îi ziseră: "că cezarul, pentru atâta credinţă şi slujbele memorabile ale lui, îi făgăduieşte toată clemenţa şi toată bunătatea sa împărătească. Dar fiindcă împrejurările şi starea Ardealului o cer, el îi porunceşte d-a se întoarce îndată în Ţara Românească şi d-a păzi hotarele împotriva turcilor." Spre dovadă de favorul cezarului, ei îi înfăţişară o carte împărătească cu această cuprindere. [299]

XXXIX
"Rodolf II, din mila lui Dumnezeu împărat al romanilor, pururea august.
Noi recunoaştem şi facem a se cunoaşte prin cuprinderea acestora tuturor:
După ce din mila atotputernicului Dumnezeu (pentru gloria căruia ne luptăm împotriva naţiilor păgâne şi barbare) Ardealul a fost supus puterii noastre şi strălucitul Mihai-Vodă din Ţara Românească, înflăcărat de un mare zel pentru creştinătate, a supus pe sine şi ţara sa maiestăţii noastre şi ne-a dovedit credinţa sa către noi prin fericitele şi curajoasele sale întreprinderi împotriva turcului şi în Ardeal, unde a tras această ţară de supt domnirea nedreaptă a cardinalului Bathori şi a dobândit o mare biruinţă. Atât pentru îngrijirea cu care priveghem la păstrarea posesiilor noastre, cât pentru bunătatea şi dărnicia noastră obicinuită către supuşii şi vasalii noştri, am vrut să mărturisim că statornica credinţă a strălucitului voievod Mihai către noi şi slujbele sale ne-au fost plăcute, încredinţaţi nu numai că strălucitul voievod va urma a fi credincios, precum a fost, dar încă că urmaşii vor imita această lăudată pildă de credinţă şi de curaj.
Pentru aceea, din chiar voinţa noastră, după ce am chibzuit îndestul, primim în credinţa şi clientela noastră şi aceea a următorilor noştri crai ai Ungariei pe numitul Mihai-Voievod şi copiii săi şi ţinutul său Ţara Românească, precum o mărturisim prin aceste cărţi. Astfel, de câte ori va fi trebuinţă, precât vom putea, noi îi vom da ajutor, pentru ca domnia acestei Ţării Româneşti să treacă regulat de la persoana strălucitului Mihai la legiuiţii săi copii de sexul bărbătesc, de la cel dintâi născut la cel dintâi născut, cu această condiţie însă că, de câte ori se va înfăţişa un nou caz de moştenire, acel ce va moşteni va face nouă şi următorilor noştri jurământul de credinţă ce Mihai ne-a făcut. Spre dovadă acestor cărţi scrise cu mâna noastră şi la care s-a pus pecetea noastră. Datu-s-a în oraşul nostru Pilsen, în 11 fevruarie, anul domnului 1600, al 24-lea al stăpânirei noastre ca crai al romanilor, al 28-lea ca crai al Ungariei şi al 24-lea a stăpânirei noastre ca crai al Boemiei. R o d o l f Prin porunca sfinţitei maiestăţii sale împărăteşti Ion Barvitius" [300]
Mihai-Vodă, auzind aceea ce îi spuneau agenţii cezarului în numele său, nu-şi putu ţine mânia şi le răspunse îndată de faţă: "că el nu va lăsa Ardealul spre a se întoarce în Ţara Românească şi nu va face pe voia împăratului; că, deşi cezarul i-a plătit în toţi anii o subvenţie, dar că prin toate ostenelile şi primejdiile ce a suferit de la duşmanii cezarului, luptându-se pentru dânsul, el meritase guvernul Ardealului, care după dreptate şi legiuit i se cuvine" , dând a înţelege că numai puterea armelor, cu care câştigase această ţară, îi va putea îndatora a o întoarce înapoi.
Apoi Mihai de a doua oară adună la sfat boierii, carii toţi fură de părere, "că îi este prin înţelepciune poruncit a păstra pe seamă-i Ardealul; că el suindu-se pe scaunul Ţării Româneşti, ţara era ocolită de vrăjmaşi, şi că Dumnezeu îi puse în mână Ardealul ca, cu puterile unite ale ambelor ţări, el să se poată apăra" . Mihai, văzând că simtimentele boierilor şi nobililor Ardealului conglăsuiesc cu ale sale, se întemeie şi mai mult în hotărârea sa d-a ţine Ardealul. În 15 martie el deschise dieta, pe care o chemase la Braşov. Cu două zile înainte, el vrusese s-o amâne şi să-i schimbe locul la Sibiu, dar fiindcă deputaţii veniseră din toate părţile, îl rugară a o continua. Toată sfătuirea dietei ţinu numai un ceas, aruncând o contribuţie de 4 florini de cap. Toţi se aştepta la o contribuţie mult mai aspră; apoi, auzind aceasta, o priviră ca o binefacere deosebită şi se învoiră cu toţii.
În 16 martie, la 7 ceasuri, porni din Braşov la Sibiu şi d-acolo la Alba, ducând şi pe agenţii împărăteşti cu sine. Aci, după ce îi ţinu câteva săptămâni şi îi mai zăbovi şi la Cluj, îi trimise înapoi la împăratul Rodolf cu acest răspuns: "că de nu îi va trimite subvenţia anuală, şi aceasta în grabă, el va duce asupra împăratului nu numai oameni, dar încă mii de mii de demoni; că el n-are trebuinţă de ajutorul streinilor; că are destui soldaţi, numai bani îi lipsesc spre a-i putea ţinea" [306]. El rugă încă pe agenţi d-a se sili ca împăratul să numească altă persoană în locul lui Basta, care îi era bănuitor din deosebite cuvinte şi pentru ca sfezile lor particulare să nu turbure liniştea ţării întregi. [307] El învinovăţea mai ales pe Basta, că în locul să grăbească a-i aduce ajutorul ce era dator împotriva cardinalului, îşi petrecuse vremea în zadar în ăcuvânt indescifrabilî de nimic, încă se prefăcuse că e bolnav, pentru că primise o sumă mare de bani de la cardinal, prin mijlocul lui Corniş, ca să nu-l vateme şi pentru aceea el se mişcase prea cu încetul cu oastea sa spre Ardeal, lăsând să scape ocazia d-a intra împreună cu dânsul în acea ţară. [308] Deosebit de acestea, Mihai făcu a se propune pe de lături agenţilor împăratului: că de vreme ce Ardealul i se face din ce în ce mai iubit, el doreşte ca să-l stăpânească şi după dânsul să treacă la fiul său, prin drept de moştenire; că pe lângă Ardeal să i se adaoge încă Oradea Măre, Husta, Nagybania (Baia Mare) şi părţile din afară ale hotarului Ungariei, care mai nainte ţinuse de Ardeal; şi că tot ce va mai câştiga cu vreme, ţări şi oameni, să rămâie pe seama lui şi a fiului său; ca să i se dea bani pentru a ridica oşti şi aceleaşi pensii şi aceeaşi cinste de care se bucurase Sigismund Bathori, [309] între care a fi facut princip al sfintei împărăţii şi a i se da ordinul Mielul de aur; [310] că împăratul şi ceilalţi principi creştini care ţin de împărăţie să se îndatoreze d-a-l răscumpăra cu bani de la turci, întâmplându-se să cază prins în mâinile lor; că întâmplându-se a fi gonit de duşmani din Transilvania sau Ţara Românească, împăratul să aibă a-i plăti o sută mii talere pentru traiul său în Ungaria de Sus. El adăoga, spre a pipăi mai bine plecările deputaţilor împăratului, că nădăjduieşte că nu i se vor cere înapoi cetăţile Ardealului pe care le şi luase în stăpânire. Apoi, din parte-i, se îndatora către împăratul a-l privi ca un puternic prinţ; că niciodată nu va umbla a-i smulge ţările ce el îi încredinţase, ci, dimpotrivă, a i le păstra prin slujbe credincioase; precum asemenea şi celelalte părţi ale Ardealului, ce sunt ale mărirei sale, cu partea de ţară până în Tisa, el le va cuprinde şi le va supune împăratului. Dacă toate aceste dăruiri le va dobândi el de la bunătatea şi dărnicia împăratului, făgăduieşte d-a face pentru mântuirea creştinătăţii mai multe izbânzi şi cuprinderi asupra duşmanului comun decât se făcu vrodată de cineva; şi că, de i se va da numai atâţia bani cât se cheltuia pe fiecare an în Ungaria pentru armie, se leagă că va supune împăratului toată ţara de la Marea Neagră până la Ofen, Stuhlweissenburg şi Solnoc.
Deşi aceste cereri ale lui Mihai era mult mai prejos de condiţiile ce împăratul dedese lui Sigismund Bathori prin tratatul de la 24 ian. 1595, ele se părură peste măsură de mari agenţilor împăratului şi, aprinşi încă de Basta împotriva lui Mihai, se întoarseră foarte întărâtaţi şi cu inimă bănuitoare lângă împăratul, căruia insuflară aceleaşi bănuieli
Mihai nu-şi mai făcea iluzii acum asupra nemţilor; el înţelesese că de bunăvoie ei nu-i vor da nimic, ci numai siliţi de dânsul şi de împrejurări. El se gândi a se împăciui cu duşmanii săi, ca sa încete odata acest îndelungat război şi spre a putea fi slobod, la întâmplare, în faţa nemţilor. Pentru aceea trimise o solie la craiul Poloniei, pentru a încheia pace şi alianţă. [313]Vorba ieşi atunci că Mihai propuse şi lui Irimia, domnul Moldavei, ca să-şi dea pe fie-sa după Pătraşcu, fiul lui Mihai, că aşa Ardealul, Polonia, Moldova şi Ţara Românească, fiind una, să n-aibă temere nici de tătari, nici de turci, cu mult mai puţin de nemţi . Dar o nouă dorinţă de domnire ce cuprinse pe nestatornicul Sigismund Bathori împiedică orice trataţie şi aprinse din nou flăcările războiului.

XL
Când Sigismund Bathori află tragica moarte a vărului său Andrei, alergă îndată cătră cumnatu-său, Ioan Zamoisky, marele cancelar al crăiei Poloniei, ca să-l roage să-i vie într-ajutor, spre a redobândi Ardealul şi a goni dintr-însul e pe Mihai-Vodă. Din nenorocire pentru dânsul, în acest drum i se aprinse două trăsuri, care arseră împreună cu mai mulţi cai şi cu tot ce avea mai scump. [316] Zamoisky nu-i tăgădui ajutorul său. Astfel Sigismund, pe care nişte emigraţi din Ardeal, anume Francisc Jerrei, Gabriel Bethlen şi alţii îl aţâţau mereu spre a răzbuna moartea cardinalului, [317] făcu confederaţie cu Ieremia-Vodă din Moldova şi cu Zamoisky. Se zicea că el se învoise cu acesta pe următoarele baze: ca Zamoisky să-l ajute pe Sigismund din toate puterile cu bani şi oameni, spre a-l restatornici pe tron; Sigismund să ia în căsătorie o fată a lui Zamoisky, sau pe oricine alt, numai să nu fie nemţoaică. De va muri fără feciori, atunci domnia Ardealului să cază în moştenire la fiul lui Zamoisky, născut din Griselda, sora lui Sigismund. În tot cazul, Sigismund şi Ardealul să fie cu totul desfăcuţi de nemţi. [318]
Sigismund şi Ieremia-Vodă se adresară la sultanul, cerând bani şi oaste într-ajutor. Sultanul nu îndrăzni a se declara de faţă împotriva lui Mihai, refuză a le da bani, dar în taină era cu dânşii; el mijloci mult prin scrisori ca polonii să le stea puternic în ajutor şi le trimise o seamă de oaste în ajutor, care de faţă se privea ca volontiri. [319] Zamoisky asemenea îşi puse toate silinţele spre a hotărî pe crai la acest război şi prin aceasta dete o bună ocazie sveţilor de a se scăpa de acest crai al lor, pe care nu-l mai voia.
Astfel craiul Sigismund îşi pierde drepturile sale din Sveţia, spre a călca pe ale vecinilor săi. [320] Aliaţii puse astfel în picioare o armie de mai mult de 40 000 ostaşi, compusă de moldoveni, unguri, poloni, tătari şi turci. Ei se apropiară de hotarul Ardealului şi sta acum gata a năvăli asupra lui Mihai-Vodă.
Mihai află furtuna ce îl ameninţa şi începu a se pregăti în grabă a o stăvili cu toată puterea ambilor ţări ce stăpânea. El în inima sa se bucură de noua ocazie ce duşmanii săi îi da, sau mai bine de silinţa ce ei îi fac d-a-şi îndeplini proiectul său cel vechi d-a cuprinde Moldova, precum cuprinsese Ardealul. El era sigur de ostaşii săi şi popoarele sale şi avea toată credinţa într-înşii. Secuii îi era cu totul jertfiţi pentru drepturile ce căpătase de la dânsul; cazacii, sârbii şi bulgarii sta gata a muri pentru dânsu, căci el îi îmbrăcase, îi înarmase, îi căuta adesea şi le plătea simbrii bune. Trupurile lor cele mari, barbele cele lungi, strălucirea veşmintelor şi a armelor lor insufla groază. Dar Mihai punea temei mai mult pe iubirea oştilor româneşti, viteze şi cercate în atâte războaie; şi apoi se întemeia el pe dragostea poporului român din ambele ţări, care în răpirea entuziasmului ce avea pentru eroul său nu-l numea altfel decât "Macedon al nostru". Moldovenii înşişi iubea mai de mult pe Mihai şi cu atât mai mult pre cât ura acum de moarte pre Ierimia, pentru asprimea cârmuirei sale şi pentru dăjdiile nesuferite ce el scosese. Într-adevăr, el pusese o dajdie de un soldiu de aur pe lună şi toţi banii ce-i strângea îi trecea în Polonia, spre a avea cu ce trăi acolo la nevoie; căci el nu se întemeia în puterile sale şi încă mai puţin pe dragostea supuşilor săi.
Mihai îşi avea armia astfel împărţită în deosebitele părţi ale Ardealului: secuii rămăseseră în ţinutul lor; ungurii mercenari, în număr de 1 500, era aşezaţi lângă oraşul Braşov, pe malurile râului Bârsa, prin satele şi castelurile nobililor, ca într-un loc mai lesne de hrană; iar pe cazaci îi aşeză în tabără într-un târg numit Arany, pe ţărmul Mureşului, lângă cetatea Deva.
Mihai, sau din dorinţa de a se feri de război şi de a înfiinţa planul alianţei între Ardeal, Moldova, Ţara Românească şi Polonia, ce îşi închipuise, sau că, desperând de a putea împiedica războiul, vroia numai să câştige vreme ca să se poată găti şi izbi pe duşman fără veste, deschise tractaţie, după cum avea obicei de a vorbi tot de pace pe când se pregătea cu dinadinsul la război. El trimise un sol la Sigismund, propuindu-i că îi va întoarce Ardealul, dacă el va lua în căsătorie pe fiica sa, Florica, făgăduind că nu va păstra pentru sine decât oraşul Braşovului şi cetatea Făgăraşului. Sigismund era gata a primi această propunere, dar Balthazar Szilvasi şi Hertelius, carii era pe lângă dânsu, îl făcu a schimba părerea, [326] cu atât mai mult că de această propunere a lui Mihai se ţinea şi alta ce acesta, tot cu aceeaşi ocazie, făcuse lui Ierimia. Mihai îi cerea să dea pe fie-sa după fiul său Pătraşcul şi apoi de bunăvoie să se tragă în Polonia, lepădându-se de domnia Moldovei, care să rămână pe seama lui Mihai, ca de acolo să aibă ocazie a goni pe tătari de la Dunăre până la Cetatea-Albă şi Nistru, şi astfel să-şi mărească statul. [327]

XLI
Negoţiaţiile cu Sigismund şi cu Ierimia nu izbuti. Mihai, văzând că nu va putea încunjura războiul, vru încai a se sili să slăbească cât va putea mai mult duşmanul. Spre acest stârşit, trimise la sultanul un sol, anume Mihai Török, spre a-i vorbi de dorinţa lui de a ţine pace cu turcii şi a-i cere semnele întăririi domniei sale asupra Ardealului. [328] Asemenea trimise o solie şi la craiul Poloniei, poftindu-l ca să nu sprijinească pe duşmanul său, Ierimia Movilă, nici să dea ocrotire emigraţilor din Ardeal, între care era şi Thomas Csomortany. Această solie nu numai că nu fu ascultată [329], dar încă craiul Sigismund înştiinţă pe Ieremia de hotărârea lui Mihai d-a-l izbi, ca să ia măsurile cuviincioase, să gătească provizii pentru armia polonă şi să întărească cetăţile Suceava şi Hotinul. [330]
Mihai se tulbură foarte văzând pe poloni declaraţi cu totul şi de faţă vrăjmaşi ai săi. El îşi închipui atunci un plan de uriaş: el vru a năvăli în Polonia, a se folosi de simpatiile ce avea în poporul acelei ţări, spre a face o revoluţie, a răsturna craiul, a pune pe altul sau a opri acea crăie pe seamă-i. Într-adevăr, o parte mare din locuitorii Poloniei şi popoarele Rusiei, speriaţi de unirea religioasă la care craiul Sigismund, împreună cu iezuiţii ce-l cârmuia, îi silea a face cu religia catolică, chema pe Mihai din toată inima lor. "Nu era acum de temut, zic cronicarii poloni, de pierderea unei singure provinţii, dar de schimbarea guvernului pentru toată crăiea." Mărturisesc încă unii din analiştii poloni că el merse şi mai departe, că vrusese a dezmădula crăiea Poloniei, fărădelege împotriva sfântului drept al naţiilor, care din norocire nu întină atunci sabia română, rămâind ca să fie, în zilele noastre, povara ruşinoasă a crailor Europei.
Spre îndeplinirea planului său asupra Poloniei, Mihai se puse în corespondenţă cu patriarhul de la Constantinopol, mitropolitul de la Kiev, marele duca al muscalilor şi Carol, duca de Suderman, care cârmuia crăiea Sveţiei. El făgădui la acei doi arhiepiscopi că, de-l vor ajuta cu mijloacele ce le sunt prin putinţă, el va cuprinde Polonia, va întemeia acolo religia Răsăritului şi o va întinde mai departe în Europa. Stăpânitorilor propunea o alianţă pentru împărţirea Poloniei pe aceste baze: casei Austriei să se dea Polonia cea mare; muscalului, Lituania; Sveţiei, Livonia, iar celelalte provinţii le oprea pe seama sa.
Mai înainte însa de a-i sosi răspunsurile de prin toate locurile de unde trimisese soli, Mihai îşi puse oştile în mişcare asupra Moldovei. Această grabă a lui îi fu folositoare într-aceea că îi înlesni repedea cuprindere a Moldovei; dar îl vătămă mult apoi, căci, nefiind sigur de aliaţii săi, el nu îndrăzni a trage foloasele izbânzilor sale, năvălind în Polonia, ca să schimbe soarta aceştei ţări sau s-o silească a încheia pace. Era într-adevăr o mare greşala din partea lui Mihai, pe care o plăti scump, de a întărâta pe toate puterile vecine împotrivă-i, lăsându-se pe sine fără nici un aliat. De ar fi apucat încai a se învoi cu împăratul pentru Ardeal, ca să fie sigur că nu va fi izbit în lipsă-i, sau de ar fi dat în Ardeal de temelii stăpânirei sale întreaga mulţămire a poporului român; dar el jertfise pe acesta nobililor, a căror dragoste tot nu-şi putu trage şi care acum şi ei complota pieirea lui.
Mihai, într-adevăr, prevăzuse multe din aceste, el căutase să amâne şi acest război, la care ca ădeî o fatalitate era târât. Hotărându-se a-l face, el nădăjduia că, pe lângă aceea că-şi împlinea o veche dorinţă a inimei sale, cuprinzând Moldova, această nouă izbândă va putea încă sluji a învinge îndărătnicia Austriei şi a o sili, fără voie chiar, a-i acorda toate cererile sale în privirea Ardealului; şi într-aceasta nu se înşelă. El nu ştia însă că această împărăţie nu uită niciodată aceea ce i s-a smuls prin silă, nu iartă pre cei ce au făcut-o şi că perfida ei politică, cumplită în setea-i de răzbunare, nu alege mijloacele. Mihai înştiinţă însă pe împăratul că el voieşte a face o expediţie împotriva Moldovii spre a goni de acolo pe emigranţii din Ardeal, partizani ai lui Andrei Bathori şi ai familiei lui, dându-i mult a nădăjdui. Spre a se asigura că nobilii unguri din Ardeal nu vor face nici o mişcare, porni la fiul său Pătraşcu, în Ţara Românească, treizeci din cei mai de căpitenie nobili, ca să fie ca nişte zăloage. El nu voi să ia în ajutor nici pe Basta, nici vreo ceată din oastea împărătească, sau din într-adins, sau din graba cu care era silit a năvăli asupra duşmanului. (A intercala aci un capitol deosebit de descriere a Moldovei.)

XLII
Adunându-şi în grabă oştile sale străine din cvartirurile lor, Mihai le împreună cu armia sa şi cu a Ardealului. Iese din Alba-Iulia [336] şi, la 1 mai, îşi asază tabăra lângă orăşelul Preşmăr. [337] Acolo poronci la toţi secuii să se scoale în arme şi să-l urmeze. [338] El făcu cunoscut atunci armiei că are să intre în Moldova spre a răzbuna moartea lui ŞtefanVodă Răzvan, aliatul său, pe care Ierimia-Vodă îl omorâse cinci ani mai nainte, într-un chip crud, ruşinos şi împotrivitor obiceiurilor creştineşti. [339] Armia lui Mihai spun că trecea peste 50 000 ostaşi, din care 38 000 puşcaşi, 3 000 cazaci, 4 000 călăreţi sârbi, 4 000 secui şi 4 000 volontiri supt comanda lui Baba-Novac. [340] Cea mai mare parte din această armie trebuia a se pogorî din Ardeal în Moldova pe la Trotuş; ceailaltă să treacă din Ţara Românească pe la Focşani.
În 6 mai 1600, Mihai, lăsându-şi soţia în Ardeal, porni spre Moldova; şi vrând a sosi chiar şi înaintea vestii sosirei sale, cu o grabă de care toţi s-au minunat, fără a da răsuflare oştilor sale, trecu munţii nu prin drumul obişnuit, pe unde ştia că-l aşteaptă duşmanul, ci urcându-se prin munţii cei mai grei, pintre stânci şi pintre strâmtori aspre. Pe acolo armia avu a suferi mult, mai cu seama din lipsa proviziilor ce nu găsiră nici pe acolo, nici în părţile Moldovii, pe care duşmanul le pustiise mai înainte. Caii nu avură păşune, şi ostaşii fură siliţi a se hrăni cu foi de copaci. Oştile însă nu murmurară deloc împotriva acestei răpegiuni. Într-adevăr, Mihai le dedese încredinţare că vor birui şi le făcuse a nădăjdui mult în îmbelşugarea şi gloria ce vor dobândi prin biruinţa câştigată fără nici un aliat. . Oştile vrăjmaşe orânduite spre paza acelor munţi, văzând cu mirare şi spaimă că duşmanul, trecând prin prăpăstii, i-au ocolit, se traseră spre şesul Moldovei, către tabăra lor cea mare.
Sigismund Bathori şi Ieremia-Vodă, care se afla atunci la o nuntă în oraşul Trotuş, luând veste că Mihai a trecut munţii cei mari şi că acum, rânduit de bătălie, se apropie de dânşii, rămaseră încremeniţi. În groaza ce îi cuprinse, ei gândiră că aceea ce e mai sigur pentru dânşii este d-a se trage înlăuntru ţării; şi fără zăbavă sculându-se cu toată armia, se îndreptară spre Suceava. [346] Mihai-Vodă, neîntâmpinând în faţă-i pe duşmani, după cum se aştepta, se luă după dânşii cu aceeaşi iuţală cu care trecuse munţii. Armia lui avu şi aici a suferi mult de sărăcia locului, mai ales că duşmanul pustia tot în cale, spre a întârzia goana ce-i da ai noştri. [347] Dar oştile lui Mihai, biruind aceste suferinţe, se îmbărbătară şi mai mult, siliră la drum şi în sfârşit ajunseră pe oştile vrăjmaşe la un loc anume Iaşcea şi le nevoiră a sta de război. [348] Avangarda duşmanului, alcătuită de câteva regimente poloneze bine armate, izbiră avangarda noastră, alcătuită de câţiva români şi sârbi, şi o sparseră. Mihai trimise îndată de chemă o seamă de unguri din Ardeal, carii se afla mai în urmă, şi îi zvârli asupra polonilor din avangarda duşmanilor, care, după o puţină apărare, se întoarseră în risipă, lăsând în loc ca la 200 morţi dintr-înşii. [349] Între aceştia era şi un viteaz polon, anume Dydynski. [350]
Îndată după această luptă de avangardă, ambele trupuri de armii protivnice se arătă unul în faţa altuia. Ele cătară câtva una către alta, ca cum ar fi aşteptat ceva. Ce va face armia moldavă? Lupta-se-va ea alăturea cu polonii pentru un domn pus de dânşii şi nesuferit ţării, împotriva fraţilor lor de sânge şi a unui erou, fala tuturor romănilor? Moldovenii nu stătură mult în cumpănă. Într-o clipă, 15 000 dintr-înşii, puindu-şi cuşmele în vârful lăncilor, cu mari strigări de bucurie trecură în tabăra lui Mihai. Ierimia nu mai avu atunce alt ce face decât a fugi cât mai în grabă, împreună cu oastea ce-i rămase, spre Hotin. Agiungând la Suceava, el nu îndrăzni sa intre în cetate, neîncrezându-se în locuitori. "Era aşa de groaznic Mihai-Vodă şi vestit de războaie în toate aceste părţi, zice Miron ăCostinî, cât îndată ce au sosit la Suceava i s-au închinat cetatea Sucevii şi a Neamţului şi pusă în cetăţi o seamă de ai lui pedestraşi." Cronicarul polon Heidenstein bănuieşte că comandantul Sucevii, un polon anume Trzaska, ar fi trădat cetatea, câştigat fiind printr-o mică răsplătire. Mihai-Vodă apoi pripi aşa de aproape pe Ierimia, încât avangarda sa ajunse nişte haiduci pedeştri cu câteva care din ariergarda lui Ierimia. Haiducii stătură cu inimă la război, apărându-se câteva ceasuri, dar, înglotindu-se oastea lui Mihai, ei fură sparşi şi deteră dosul. Această luptă stătu lângă râul Jijia, la un sat anume Verbia, unde stă o movilă mare peste trupuri, făcută după aceea de Ierimia. [356]
În sfârşit, duşmanul, ajungând la Nistru, la cetatea de margine a Moldovii numită Hotinul, pe care Ierimia o grijise foarte bine cu slujitori de ai săi nemţi [357], hotărî de a se opri acolo spre a da bătaie, [358]nădăjduind că va putea izbuti a birui oştile lui Mihai, obosite de atâta cale. [359] Numărul ostaşilor ce-i aveau aliaţii cu dânşii se urca până la 30 000. [360] În 18 mai sosi şi Mihai pe loc şi îndată se înhăţă bătălia la Otani, lângă Hotin. Bătălia ţinu de la 10 ceasuri dimineaţa până în seară şi, cu toate că duşmanul se purta mai vitejeşte în această bătălie, dar nu fu mai norocit decât altă dată. Mihai, cu o furie mare, cade asupra armiei duşmane, care, după o lungă împotrivire, pierde câmpul de bătaie, pe care îl roşeşte şi îl udă cu valuri de sânge; 8 000 din vrăjmaşi zăceau în câmpul bătăliei, iar din oastea noastră numai 2 000; mulţi duşmani încă pieriră ca vai de ei, înecaţi în râul Nistrului. Românii câştigară o pradă bogată; iar duşmanii ce scăpară se închiseră cu toţii în cetatea Hotinului.

XLIII
Mihai începu a bate cetatea. Ghiulelele lui, spune Miron, se cunoştea în zidurile cetăţii până la surparea ei. Şi după o asedie de trei zile, vâzând că nu o va putea sparge, căci îi lipsea tunuri mari, [366] puse un trup de pază împrejurul cetăţii [367] şi, lăsând în capul oştilor pe Udrea, împreună cu Deli Marcu şi Baba-Novac, el se întoarse la Suceava [368] şi de acolo la Iaşi, unde intră cu triumf, se sui în tronul domnilor Moldovei, primind într-o ceremonie solenelă jurământul de credinţă al boierilor acestei ţări. [369] De atunci el începu a se întitula şi a se scrie: "Domn al Ţării Româneşti, al Moldovei şi al Ardealului." [370]
Ierimia-Vodă, văzând că îl vor scoate din cetate, fugi într-o noapte, pe furiş, cu toţi boierii lui în Polonia. Mihai, deşi cunoştea bine cât de mulţi partizani are în Polonia întreagă, iar mai cu seamă că vecina ţară a Podoliei, care era de lege orientală, îl chemă şi îl aşteptă cu mare bucurie spre a i ce închina lui, tot nu îndrăzni a trece peste hotar în Polonia, spre a sfârşi războiul, încheind pace sau îndeplinindu-şi planurile sale în acea ţară, din pricină că el încă nu era înţeles bine cu aliaţii săi, că nu putuse cuprinde cetatea Hotinul şi că trebi grabnice îl chema în Ardeal. Aceasta fu o mare greşală a lui Mihai, căci vecinatele provincii era fără oşti şi, cu simpatia popoarelor, şi fără aliaţii săi el ar fi putut impune voinţa sa în Polonia.
El scrise craiului Poloniei că a luat armele şi a intrat în Moldova spre a opri izbucnirea unui complot rău ce Ieremia urzise împotrivă-i . Era atunci polonii strânşi la dietă la Varşovia, sfătuind oaste împotriva Sveţiei, silind mult craiul ca să i se dea mijloace a-şi redobândi crăiea de moştenire. Ieşise vorbă cum că Mihai dobândise de la Poartă întărirea nu numai de domn al Moldovei, ci încă i se dedese o diplomă scrisă cu litere de aur, prin care i se întărea stăpânirea peste toate provinţiile polone ce va putea cuprinde. Toate aceste aţâţară mari dispute în dietă. Slăvitorii şi partizanii lui Mihai, carii era mulţi, tăgăduia adevărul acestei din urmă vorbe, şi, lăudând faptele eroice ale lui Mihai împotriva turcilor, încredinţa că el va fi un om foarte folositor republicei şi că pregătirile războinice ce vor să facă împotrivă-i sunt de prisos. "Siguranţa crăiei Poloniei, zicea ei, nu se reazămă pe Moldova. Ce ne pasă nouă şi ce pierde sau câştigă republica, dacă va domni în acea ţara Ieremia sau Mihai? De trebuie a apăra pe Ieremia, apere-l aceia care au câştig dintr-aceasta şi cărora le place orice pricinuire, numai să poată face război". Această din urmă observaţie bătea în Zamoisky şi în ambii fraţi Potocki. [376] Cel dintâi era patronul lui Ieremia, pe care îl pusese pe tronul Moldovei şi făgăduise a-l apăra; ceilalţi era rudiţi cu Ieremia prin căsătorie. Partida lui Zamoisky striga împotriva partidei lui Mihai, învinovăţind-o de a fi duh austrian şi prietenă a religiei Răsăritului.
O greşeală se făcu atunci din partea noastră. Baba-Novac intră în Pocuţia, provinţie a Poloniei, cu gând ca să tragă pe cazaci în partea lui Mihai. El pustii acolo moşiile lui Ştefan Potocki. [377] Fără îndoială că aveam drept a intra în Polonia, care ne făcuse război pân-atunci; aveam drept a intra în Pocuţia, care este o veche provinţie a Moldovei, fiind cumpărată la 1431 de Alexandru-Vodă cel Bun şi Bătrân de la craiul Poloniei, Vladislau, într-o mie de ruble de argint [378] şi apoi multă vreme ea stătu o pricină de războaie necurmate între poloni şi moldoveni. Mihai cunoştea aceasta şi reclama acum drepturile Moldovei asupra Pocuţiei. Dar nefiind hotărât Mihai a purta îndată războiul în Polonia, intrarea în Pocuţia era o greşeală, căci întărâtă mai mult pe duşmanii săi din Polonia şi le dete cuvânt împotriva partizanilor noştri. Partida lui Zamoisky începu într-adevăr a striga tare că Baba-Novac a pustiit Pocuţia prin foc şi sabie, ducând în robie o mulţime de oameni, femei şi copii, prin mijlocul oraşelor şi satelor aprinse. Cu toate aceste, dieta nu voi a slobozi bani pentru pregătirile de război. Zamoisky nu se descurajă de acestea, nici se lăsă din hotărârea sa. El câştigă pe craiul, asupra căruia ştim că avea mare influenţă, zicându-i mereu prin scrisori şi prin grai că unchiul şi vrăjmaşul său, duca de Suderman din Sveţia, se va bucura mult şi se va întări în puterea sa văzând că streinii calcă ţara Poloniei nepedepsiţi. În înţelegere dar cu craiul, Zamoisky dete poruncă hatmanului Zotkiewsky de a se duce în grabă, cu câte oşti va putea a aduna mai curând, ca să se aşeze pe Nistru, spre a apăra hotarul şi a observa mişcările lui Mihai. [379]
Acesta, văzând atunci că polonii nu sunt încă în stare a-i face vreun rău, că ei se mulţumesc a sta în poziţie de apărare, socoti până unaalta să se întoarcă în Ardeal, spre a pune capăt la pricea ce era între dânsul şi împăratul pentru stăpânirea Ardealului. El trimisese curieri la cetăţile acestei ţări, spre a vesti triumfurile sale în Moldova, şi tot Ardealul îşi arătă veselia prin descărcături de tunuri şi alte ceremonii. [380] Asemenea, Mihai porni şi curieri la împăratul, ca să-i facă cunoscut cuprinderea Moldovei şi a i-o închina din partea sa şi a fiului său, Pătraşcu, păstrând însă pe seamă-i stăpânirea ei.

XLIV
Apoi, spre a-şi trage dragostea poporului Moldovei, îi iertă birul şi îl aduse a făgădui că, câtă vreme se va păstra această iertare, cu mijloacele lor vor apăra ţara de tot felul de duşmani. El oprise asemenea prin straşnică poruncă jaful în oraşe şi sate, hotarând a fi osândiţi la bătaie toţi ostaşii români care o vor călca; iar pe ostaşii unguri, fiind mai deprinşi la pradă, îi osândea la moarte. Din nenorocire, nobilii unguri, care strigaseră atât de mult asupra relelor ce făcea ostaşii lui Mihai în Ardeal, găsea că este pre natural ca ostaşii lor să prade în Moldova nepedepsiţi. Într-o zi şapte unguri din oamenii lui Pancratie Sennyei şi Giorgi Sibrik, nobili însemnaţi din Ardeal, fură prinşi jefuind şi aduşi înaintea lui Mihai. O mulţime de nobili alergară atunci şi se rugară de domn, în numele întregii armii ungureşti, de a da drumul vinovaţilor. Mihai le dete drumul cu vorbe nehotărâte, şi cum plecară nobilii, îndată trimise poruncă să omoare pe acei şapte prinşi. Începură atunci ungurii a murmura, zicând că fără dreptate au fost aceştia ucişi. Nişte intriganţi ambiţioşi, precum Moisi Secuiul şi Stefan Czaki, se folosiră de ocazie spre a întărâta pe nobili împotriva cârmuirii lui Mihai şi a-i aduce a trimite pe ascuns deputaţi către Sigismund Bathori, care se auzise că se afla la marginile Podoliei, în tabără cu Ioan Zamoisky, cancelarul crăiei Poloniei, spre a se sfătui cu dânsul şi cu Zamoisky despre chipul cu care ar putea să intre mai lesne în Ardeal spre a goni pe Mihai, făgăduind ca ei îi vor sta întru ajutor şi că poporul îl va primi cu mare bucurie. Sigismund le răspunse că: "Dumnezeu e bun şi că, de va voi să-l cheme iarăşi la cârmuirea Ardealului, el nu va lăsa să-i scape din mână ocazia, de temere ca să nu stea împotriva voinţei lui Dumnezeu. Dar că acum trebui a suferi cu răbdare toate relele la care ca oameni suntem supuşi, şi a aştepta vremea hotărâtă la Dumnezeu pentru sfârşitul tiraniei lui Mihai." Zamoisky încă făgădui că, la vreme, va da ajutor aliatului său Sigismund.
Boierii Moldaviei se rugară de Mihai ca să le dea domn, spre a-i cârmui în locu-i, pe fiul său Nicolai. Mihai le făgădui întâi a le face pre voie şi porni numaidecât pe Radul Buzescu şi pe postelnicul Stoica, cu o suită de 300 inşi, ca să meargă sa aducă din Ţara Românească pe fiul său Nicolai. Dar pe urmă se socoti cum că fiul său este prea tânăr şi nu va putea cârmui o ţară de margine, mai ales că avea încă a se teme de Ierimia şi de poloni, şi îşi schimbă hotărârea, orânduind o comisie vremelnică de cârmuire pentru Moldova, alcătuită de patru generali ai săi, anume hatmanul Udrea, vistierul Androni, armaşul Sava şi spătarul Negrea.
Apoi, în 27 iunie, părăsind Moldova, trecu pe la Oituz , în Ardeal [386] şi veni la Braşov, însoţit numai de 400 călăreţi cazaci, serbi şi valoni. [387] El poruncise ca armia să-l urmeze, rămânând în Moldova numai 6 000 pedestraşi şi călăreţi, supt comanda unui boier strălucit în războaie, anume Mârza, şi a lui Moise Secuiul, pe care îl numise în această expediţie căpitan-general al ungurilor. [388] La Braşov, Mihai petrecu cinci zile. Aice, năcăjindu-se pe braşoveni pentru nişte vorbe deşarte ce auzise de la dânşii, îi ameninţă că le va prăda cetatea, dar rugat de unii din oamenii săi şi mai ales de Moise Secuiul, care îl însoţise din Moldova, se îmblânzi şi îi iertă, căci el ades avea asemene mânii prefăcute. [389] El îşi împărţi apoi armia în Ardeal astfel: pe unguri supt poruncile lui George Mako şi Ştefan Tarkany, în ţara Bârsei; pe sârbi, în scaunile saşilor de la Cohalom şi Şinca, pe poloni şi pe cazaci asemenea în scaunele săseşti de la Sighişoara şi Medias, şi cu toată cealaltă oaste intră în triumf în Alba-Iulia, în cele dintâi zile ale lui iulie, şi hotărî ziua de 20 a aceleiaşi luni pentru a se aduna acolo dieta ţării. [390]

XLV
Când se vesti cuprinderea Moldovei, toată lumea rămase uimită de mirare. Acel căpitan care umblă şi izbeşte cu iuţeala trăsnetului, acei minunaţi ostaşi care suferă în tăcere marşurile cele mai repezi, osteneala şi foamea cumplită, trăind numai de entuziasm şi de glorie, bătându-şi joc de puterile naturei, ca şi de ale oamenilor, buna rânduială, disciplina şi jertfirea ce ei păstrară în această campanie, strălucitele triumfuri care încununară strădaniile lor fură slăvite şi trâmbiţate în toate părţile. Acel veac nu arătase încă în Europa o asemenea armie şi un asemenea general. În toate părţile se zicea că Mihai a cuprins Ardealul în 11 zile şi Moldova numai în 8. Toţi duşmanii săi se îngroziră. Ei se încredinţară că singuri nu pot face nimic împotrivă-i, ci numai coalizându-se toţi împreună. Mihai ajunsese acuma în culmea slavei şi a mărimei ce el visase. Cinci ani abia trecuse de când el trăsese sabia spre a apăra ţara sa de tirania turcească şi, după o mulţime de eroice triumfuri, respinse potopul turcesc departe de dânsul şi de Europa creştină. Nu numai atât. El voi a-şi crea o patrie mare pe cât ţine pământul românesc; şi norocul ajutându-l, în câteva luni Ardealul, Moldova şi o parte din Banat sunt unite cu Ţara Românească. Rămăsese numai Timişoara cu ţinutul ei, ce se afla supt turci, şi Oradea Mare, cu părţile orientale ale Ungariei, pe care el le cerea de la împăratul cu dreptul că ele fac parte din Ardeal, precum ţinuse şi supt Sigismund Bathori. Aceste mici ţinuturi dobândite, unitatea naţională era completă. Independenţa absolută ar fi urmat fără îndoială. Mihai realizase acum visarea iubită a voievozilor cei mari a românilor. Acum românul s-a înfrăţit cu românul şi toţi au una şi aceeaşi patrie, una şi aceeaşi cârmuire naţională, astfel precum ei n-au fost din vremile uitate ale vechimei. Statul acesta nou are hotare naturale de minune, el e destul de puternic, pământul său destul de binecuvântat de cer, locuitorii săi numeroşi şi în mare parte omogeni; ei poate trăi, a sta de sineşi şi a se apăra împotriva năvălirilor streinilor. Mihai avea destulă înţelegere spre a constitua acest stat, a cărui hotare le trăsese cu sabia sa. Dar spre a aşeza bine temeliile şi a usca tencuiala acestei zidiri prea grabnic făcută, îi trebuia vreme; şi vremea îi fu de lipsă. El n-apucase încă a încununa zidirea sa d-abia ridicată, şi iată glasul cobitor al clopotului restriştei sună cu tărie, şi din toate părţile, înverşunaţi, aleargă duşmanii săi mii de mii şi toţi întruna spre a-l dărâma. Vai, căci nu ne-am putut opri aci, în culmea triumfului naţiei române, oprind împreună cu noi şi timpul şi istoria!
Pentru ce, după draga povestire a atâtor norocite şi mari izbânzi, să fim osândiţi a descrie şi cruntele noastre nenorociri?

----------------------------------------

[1] - Gerando, La Transylvanie, Paris, 1845, t. I, p. 35.
[2] - Magazinul istoric, t. I, p. 19; t. III, p. 97.
[3] - Vezi diplomele lui Andrei II din anul 1211 şi 1222.
[4] - Katona, t. X, p. 375.
[5] - Tomasi, p. 75.
[6] - Istvanfi, p. 452.
[7] - De Thou, t. XIII, p. 329; Ortelius, p. 433.
[8] - "Solita mobilitate instabilis animi". (Istvanfi, p. 452).
[9] - Istvanfi, p. 452; De Thou, p. 329; Bethlen, t. IV, p. 248; Ortelius, p. 433.
[10] - Istvanfi, ibid.
[11] - Bethlen, t. IV, p. 248.
[12] - De Thou, t. XII, p. 330.
[13] - Ibid.; Ortelius, p. 432; Doglioni, Theatro de'principi, t. II p. 744.
[14] - Spontoni, p. 83.
[15] - De Thou, t. XIII, p. 330.
[16] - Tomasi, p. 76.
[17] - Ossat, t. II, p. 74.
[18] - De Thou, t. II, p. 503.
[19] - Spontoni, p. 52.
[20] - Tomasi, p. 75; Sponloni, p. 86.
[21] - Spontoni, p. 86; Bethlen, t. IV, p. 249; Istvanfi; Tomasi p. 76.
[22] - De Thou, p. 330.
[23] - Tomasi, p. 77.
[24] - De Thou, t. XIII, p. 331; Bethlen, t. IV, p. 269: Ortelius, p. 445. Staat vonSiebenbürgen etc.; 'Doglioni, t. II, p.744.
[25] - Bisselie.
[26] - Bethlen, t. IV, p 269-273.
[27] - Cronica lui Fuchsie.
[28] - Bisselie, t. XI.
[29] - Spontoni, p. 88.
[30] - Bethlen, t. IV, p. 279; Istvanfi, p. 452.
[31] - "Amicitiam et boni vicini officium sollicitando eademque vicissim ab illo expetendo" (Istvanfi, p. 452).
[32] - Bethlen, t. IV, p. 283.
[33] - Bisselie, t. XI; Guerrin, p. 495.
[34] - Cronica lui Fuchsie. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul
[35] - Spontoni, p. 89.
[36] - Bethlen, t. IV, p. 289.
[37] - Bethlen, t. IV, p. 289; Istvanfi, p. 452.
[38] - Bethlen, t. IV, p. 291-296.
[39] - Ibid., p. 296.
[40] - Bethlen, t. IV, p. 299; Istvanfi, p. 453.
[41] - Ibid., p. 209.
[42] - Bisselie.
[43] - Bethlen, t. IV, p. 303-304.
[44] - Istvanfi, p. 452; Bethlen, t. IV, p. 288; Piasecius, p. 205; Engel, t. I, p.249.
[45] - "Nonquam erit bona spina, licet mittatur de Roma" (Piasecius, p. 200).
[46] - Ibid.
[47] - Bethlen, t. IV, p. 304-310.
[48] - Ibid., Istvanfi, p. 452.
[49] - Bethlen, t. IV, p. 317.
[50] - Bethlen, t. IV, p. 314-317.
[51] - Bethlen, t. IV, p. 319.
[52] - Lazaro Soranzo, p. 147.
[53] - A cita pe Campana, p. 49.
[54] - Istvanfi, p. 452; Bethlen, t. IV, p. 320.
[55] - Istvanfi, p. 453.
[56] - Bethlen, t. IV, p. 322.
[57] - Bethlen, t. IV, p. 322.
[58] - Bethlen, t. IV, p. 323-326.
[59] - Ibid., p. 326.
[60] - Bethlen, t. IV.
[61] - Bethlen, t. IV.
[62] - Bethlen, t. IV. După scrierea lui Ioan Csindi, ungur vestit, ce slujeaatunci în oastea lui Mihai-Vodă.
[63] - Mag. ist., t. IV, p. 292; Bethlen, t. IV, p. 329.
[64] - Bisselie.
[65] - Bethlen, t. IV, p. 330. După analistul Ştefan Szamosközy.
[66] - Bethlen, t. IV, p. 330-332.
[67] - Cronica lui Fuchsie, p. 100.
[68] - Seivert, p. 186 şi 187.
[69] - Bethlen, t. IV, p. 332.
[70] - Bethlen, t. IV, p. 337-339.
[71] - Bethlen, t. IV, p. 339; Engel, t. I, p. 251.
[72] - Bethlen, t. IV, p. 340.
[73] - De Thou, t. XIII, p. 331; Guerrin, p. 495; Ortelius, p. 452; Neue ungarische und siebenbürgische Kronik,p. 160.
[74] - Cr. română, Mag. ist., t. IV, p. 293.
[75] - Bethlen, t. IV, p. 343.
[76] - Bethlen, t. IV, p. 343.
[77] - Bethlen, t. IV, p. 344.
[78] - Ibid.
[79] - Cronica lui Fuchsie.
[80] - Bethlen, t. IV, p. 345, 346-347.
[81] - Istvanfi, p. 483.
[82] - Bethlen, t. IV, p. 347.
[83] - Ibid.; Cronica lui Fuchsie.
[84] - Bethlen, t. IV, p. 347.
[85] - Bethlen, t. IV, p. 355.
[86] - Cronica lui Fuchsie.
[87] - Bethlen, t. IV, p. 356.
[88] - Cronica lui Fuchsie.
[89] - Bethlen, t. IV, p. 358.
[90] - Cronica lui Fuchsie.
[91] - Ibid.
[92] - Bethlen, t. IV, p. 356.
[93] - Cronica lui Fuchsie.
[94] - Ibid.
[95] - Bethlen, t. IV, p. 358.
[96] - Cronica lui Fuchsie.
[97] - Cronica lui Fuchsie.
[98] - Ibid.
[99] - Bethlen, t. V, p. 357.
[100] - Cronica lui Fuchsie.
[101] - Bisselie, t. XI; Ortelius, p. 452.
[102] - Bethlen, t. IV, p. 359.
[103] - Bethlen, t. IV, p. 349.
[104] - Cronica lui Fuchsie.
[105] - Bethlen, t. IV, p. 352.
[106] - Istvanfi, p. 453.
[107] - Bethlen, t. IV, p. 352.
[108] - Cronica lui Fuchsie.
[109] - Bethlen, t. IV, p. 352.
[110] - Ibid., p. 354.
[111] - Cronica lui Fuchsie.
[112] - Bethlen, t. IV, p. 360.
[113] - Istvanfi.
[114] - Bethlen, t. IV, p. 362.
[115] - Cronica lui Fuchsie.
[116] - Bethlen, t. IV, p. 363.
[117] - Bethlen, t. IV, p. 363. Acest autor greşeşte punând aci numele luiBaba Novac, în locul lui Radu Buzescuşi banul Udrea. Novac cu haiducii săiintrase în Ardeal împreună cu MihaiVodă.
[118] - Mag. istoric, t. IV, p. 293.
[119] - Ibid.
[120] - Bethlen, t. IV, p. 366.
[121] - Bethlen, t. IV, p. 367; Istvanfi, p. 453.
[122] - Bethlen, t. IV, p. 367.
[123] - Cronica lui Miron Costin, p. 220.
[124] - De Thou, t. XIII, p. 352.
[125] - Istvanfi, p. 453.
[126] - Un analist ungur, anume Szamosközy, martor de faţă, citat de Bethlen, vorbeşte astfel despre număruloştilor lui Mihai-Vodă: "Este anevoiede-a spune acurat câte oşti era, căcicăpeteniile însele n-o ştia: fiecare dupăpatima sa ridica sau scădea numărulcum vrea. Românii înşişi, care vor săse arate mai curajoşi, arăt un numărnecrezut de mic. Iar noi, fără patimă,vom arăta aceea ce am văzut, cu ochiinoştri. Acei ce vorbesc mai mult urcă la 30 mii pedestraşi şi călăreţi numarulostaşilor lui Mihai. Acei ce spun maipuţin, 20 mii. Românii spun numai 8mii. Acei ce ţin mijlocul spun 25 mii.Atâta sau mai atâta mi se pare a fi maide crezut. Acei ce pun mai mult saumai puţin fac abuz de calcul şi fărăcuvânt se arată darnici în cifre. Nimeninu poate tăgădui că aceasta fu un potop mare de oameni, ca cum toată ŢaraRomânească, smulsă de la vetrele sale,căzuse peste noi. O parte mare eravolontiri, ce alergaseră la dânsul traşiprin nădejdea d-a putea prăda, şi nuatât puterea lor reală, cât mulţimea lorinsufla groază. Este încă de sigur (certain) că MihaiVodă îşi adăogă număruI oştilor sale,după ce a intrat în Ardeal, atât pentrucă mulţi de la sine alerga în tabăra lui,împinşi de nadejdea pradei, cât şi pentru că Mihai, în toate părţile pe undetrecea, poruncea să proclame, într-oparte şi într-alta, că el va privi ca duşman şi îşi va razbuna ca de un asemenea pe oricine care, fiind în stare a purta armele, nu va urma înarmat oasteasa. El lucra într-acest chip atât ca săsperie duhurile cu mulţimea, cât sprea nu lăsa în spate-i nimic din care săse poată organiza batalioane. Aceea ce,la vedere, mărea oastea voieveduluiera un număr foarte mare de care, pecare, împotriva unei straşnice porunci adomnului, fiecare târa cu sine, precumfăcuse voievodul şi toţi boierii, purtândnevestele, copiii, toată starea şi avuţia,ca cum ar fi avut de gând de a schimba pentru totdauna pămâmtul de locuinţă; pricina era căci se temeau ca, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul în lipsa domnului şi a armiei din ţară,turcii sau tătarii să nu cumva să năvălească spre a o prăda" (Bethlen). Despre armia lui Andrei, analiştii unguri o scad peste măsură, făcând-ode 9 mii; alţii încă numai de 5 mii. Darmai mulţi istorici şi analişti streini, precum: De Thou, t. XIII, p. 352, Guerrin,p. 497, Ortelius, p. 453, Bisselie etc. ofac de 25 mii. Istvanfi, asemenea, zicecă numarul oştilor era mai deopotrivăde ambe părţile. Din acestea se lămureşte că, deşi poate a fost oastearomănească mai mare decât cea ungurească, deosibirea însă era neînsemnată.
[127] - De Thou, p. 352; Guerrin, p. 495; Ortelius, p. 452.
[128] - Bethlen, t. IV, p. 368-375.
[129] - Ibid., t. IV, p. 375.
[130] - Mag. ist., t. IV, p. 293.
[131] - Bethlen, t. IV, p. 367-377; De Thou, p. 352; Guerrin, p. 495; Ortelius,p. 452.
[132] - Bethlen, t. IV, p. 377.
[133] - Ibid.; Istvanfi, p. 453.
[134] - De Thou, p. 332; Guerrin, p. 495; Ortelius, p. 453; Wicquefort, p. 779.
[135] - Bethlen, t. IV, p. 378.
[136] - Bethlen, t. IV, p. 379.
[137] - Stavrinos; Bethlen, t. IV, p. 381.
[138] - Bethlen, t. IV, p. 380-381.
[139] - Mag. ist., t. IV, p. 293; Bethlen, t. IV, p. 381; Istvanfi, Bisselie şi alţii.
[140] - Bethlen, t. IV, p. 382; Engel, t. I, p. 253; Die neueröffnete ottomanischePforte, p. 339.
[141] - Wicquefort, p. 799; De Thou, p. 332; Bethlen, t. IV, p. 383; Guerrin,p. 495; Ortelius, p. 497.
[142] - Bethlen, t. IV, p. 384; Wicquefort, p. 779.
[143] - Piasecius, p. 205.
[144] - De Thou, p. 332.
[145] - Bethlen, t. IV, p. 384; Wicquefort, p. 779.
[146] - De Thou, p. 332; Guerrin, p. 495. Ortelius, p. 452; Neue ungarische undsiebenbürgische Kronik, p.161.
[147] - De Thou, p. 332.
[148] - Bethlen, t. IV, p. 390-394.
[149] - Bethlen, t. IV, p. 395.
[150] - "Baba Novac, quoque famosus id temporis dux" (Bethlen, t. IV, p. 363).
[151] - Bethlen, t. IV, p. 396; Stavrinos.
[152] - Bethlen, t. IV, p. 396.
[153] - Stavrinos.
[154] - Bethlen, t. IV, p. 396.
[155] - Stavrinos.
[156] - Guerrin, p. 495 şi 497; Ortelius, p. 452 şi 453.
[157] - De Thou, p. 333.
[158] - Bisselie.
[159] - Bisselie.
[160] - Bisselie.
[161] - Guerrin, p. 497; Ortelius, p. 453.
[162] - Bisselie.
[163] - Tomasi, p. 80; Bethlen, t. IV, 397; Bisselie; Spontoni.
[164] - Bethlen, t. IV, p. 397; Bisselie.
[165] - Bethlen, t. IV, p. 397.
[166] - Bethlen, t. IV, p. 397 şi 398.
[167] - Bethlen, t. IV, p. 399-402.
[168] - Stavrinos.
[169] - Bethlen, t. IV, p. 401.
[170] - Bethlen, t. IV, p. 401-405.
[171] - Mag. ist., t. IV, p 218.
[172] - Bethlen, t. IV, p. 405.
[173] - Bethlen, t. IV, p. 408.
[174] - Bethlen, t. IV, p. 406-407; Spontoni, p. 91; Tomasi, p. 80.
[175] - Bethlen, t. IV, p. 407.
[176] - Tomasi, p. 80; Spontoni, p. 91.
[177] - Bethlen, t. IV, p. 409.
[178] - Tomasi, p. 80.
[179] - Bethlen, t. IV, p. 410; Istvanfi, p. 453.
[180] - Ibid.; Tomasi, p. 81.
[181] - Bethlen, t. IV, p. 410; Istvanfi, p. 453.
[182] - Bethlen, t. IV, p. 418.
[183] - Guerrin, p. 97; Ortelius, p. 454; Bisselie, t. VII; De Thou, p. 335. DupăBethlen, p. 425, însă, numai 32 tunuri găsiră ai noştri în tabără.
[184] - Bethlen, t. IV, p. 419.
[185] - Guerrin, p. 97; Ortelius, p. 454. După aceşti autori, morţii lui Mihai nutrecea peste 200 oameni, aceea ce eanevoie de crezut, într-o luptă aşa delungă şi înverşunată. Bethlen pretindecă din ambe părţi împreună pieriră2 000 ostaşi, Istvanfi spune că din oastea cardinalului pieriră numai 1 118ostaşi. De Thou şi Bisselie numără3000 oameni pierduţi de Andrei. ApoiMontreux exagerează acest număr, urcându-l la 12 mii.
[186] - Bethlen, t. IV, p. 421.
[187] - Bethlen, t. IV, p. 422; Istvanfi, p. 453.
[188] - Bethlen, t. IV, p. 422.
[189] - Ibid., p. 420.
[190] - Bethlen, t. IV, p. 420.
[191] - Ibid., t. XIII, p. 421.
[192] - De Thou, p. 333; Ortelius, p. 454; Guerrin, p. 498; Bisselie.
[193] - Bethlen, t. IV, p. 425.
[194] - De Thou, p. 333; Guerrin, p. 459; Ortelius, p. 454; Bisselie.
[195] - Bethlen, t. IV, p. 427.
[196] - Ibid., p. 431.
[197] - Ortelius, p. 454; Guerrin, p. 497.
[198] - Ibid.
[199] - Bethlen, t. IV.
[200] - Ibid.
[201] - Ibid.
[202] - Guerrin, p. 499; Ortelius, p. 455.
[203] - Bethlen, t. IV.
[204] - Guerrin, p. 499; Ortelius, p. 455.
[205] - Cronica lui Fuchsie; Mag. ist., t. II. Noi nu cunoaştem bine care a fostnatura legămintelor dinainte între împărat şi Mihai despre Ardeal. Este însăprea de crezut acest titlu Mihai nu şil-a luat de la sine şi că Austria i-l făgăduise.
[206] - Gerando, t. II, p. 22.
[207] - Bethlen, t. IV.
[208] - Istvanfi, p. 454.
[209] - Bethlen, t. IV.
[210] - Istvanfi, p. 454.
[211] - Bethlen, t. IV, 437-443.
[212] - Bethlen, t. IV, 443-449.
[213] - Bethlen, t. IV.
[214] - Bethlen, t. IV, p. 451; Istvanfi, p. 454.
[215] - Bethlen, t. IV, p. 452.
[216] - Spontoni, p. 91.
[217] - Bethlen, t. IV, p. 453.
[218] - Ibid.; Istvanfi, p. 454.
[219] - Tomasi, p. 81; Spontoni, p. 91.
[220] - Bethlen, t. IV, p. 454.
[221] - Ibid.; Istvanfi, p. 454; Tomasi, p. 81.
[222] - Tomasi, p. 81.
[223] - Istvanfi, p. 454; Tomasi, p. 81.
[224] - Tomasi, p. 81.
[225] - Bethlen, t. IV, p. 454.
[226] - Tomasi, p. 81.
[227] - Ortelius, p. 456.
[228] - Bethlen, t. IV, p. 455.
[229] - Gerando, t. II, p. 22. Analiştii Românii supt Mihai-Voievod Viteazul contemporani se deosebesc asupra zileiîn care Andrei fu ucis. Timon şi Alexandru Dubokay pomenesc de ziua de31 oct. Ortelius o pune la 9 noiemvrie,iar Bisselie tocmai la 20 noiemvrie. Noiam urmat pe Bethlen, care o pune şasezile după bătălia de la Sibiu, adică înnoaptea de 3 spre 4 noiemvrie socotindaceastă dată, după potrivirea ce amfăcut cu altele, ca cea mai adevărată.
[230] - După Bethlen, iar după Istvanfi, de 33 ani.
[231] - Bethlen, t. IV, p. 456; Istvanfi. 454.
[232] - Bethlen, t. IV, p. 477-480.
[233] - Bethlen, t. IV, p. 458-459.
[234] - Ibid., p. 459.
[235] - Bethlen, t. IV, p. 460.
[236] - Ortelius, p. 456.
[237] - Bethlen, t. IV, p. 460.
[238] - Ibid., p. 461.
[239] - Bethlen, t. IV, p. 461-463.
[240] - Ibid., p. 462.
[241] - Bethlen, t, IV, p. 468.
[242] - Bethlen, t. IV, p. 468.
[243] - Stavrinos.
[244] - Bethlen, t. IV, p. 468; Ortelius, p. 461.
[245] - Stavrinos.
[246] - Bethlen, t. IV, p. 468.
[247] - Tomasi, p. 81.
[248] - Magazin istoric, t. IV, p. 295.
[249] - Bethlen, t. IV.
[250] - Bethlen, t. IV.
[251] - Bethlen, t. IV.
[252] - Bethlen, t. IV, p. 469.
[253] - Cronica lui Fuchsie; Guerrin, p. 508 şi 509.
[254] - Ibid.
[255] - Bethlen, t. IV, p. 470. Vezi acest act în Mag. ist., t. II, p. 358.
[256] - Bethlen, t. IV, p. 471.
[257] - Bethlen, t. IV, p. 472 şi 473.
[258] - Bethlen, t. IV, p. 474-477.
[259] - Bethlen, t. IV, p. 462; Ortelius, p. 456.
[260] - Guerrin, p. 502; Ortelius, p. 456; Bethlen, p. 462.
[261] - Ossat, t. II, p. 122.
[262] - Katona, t. XXVII, p. 600.
[263] - Ossat, t. II, p. 122; Bethlen, t. IV, p. 467 şi 468.
[264] - Guerrin, p. 500; Ortelius, p. 455.
[265] - Guerrin, p. 507; Ortelius, p. 458 şi 459.
[266] - Guerrin, p. 500; Ortelius, p. 459; Beyerlinck, t. II, p. 262.
[267] - Guerrin, p. 502.
[268] - Guerrin, p. 501; Ortelius, p. 455; Bisselie; De Thou, p. 334.
[269] - Spontoni, p. 95; Bisselie.
[270] - Spontoni, p. 58, 59 şi 336 şi 337; Sirtori; Bayle, t. IV, p. 495. Basta eautorul a două scrieri despre arta militară: 1. Maestro di Campo generale,Veneţia, 1606, in-4°; 2. Governo dellaCavalleria leggiera, Francfort, 1612, infol. Cea dintâi din aceste scrieri se aflăîn Biblioteca de la Sf. Sava în Bucureşti,împodobită cu un portret a lui Basta;cea de a doua am găsit-o în BibliotecaNaţională din Paris.
[271] - Ortelius, p. 460.
[272] - De Thou, p. 356.
[273] - Bisselie.
[274] - Guerrin, p. 510; Ortelius, p. 460.
[275] - De Thou, p. 335.
[276] - Guerrin, p. 510; Ortelius, p. 460.
[277] - De Thou, p. 335.
[278] - Istvanfi. p. 454.
[279] - Mag. istoric, t. IV, p. 295.
[280] - Orteluis, p. 461.
[281] - Ortelius, p. 462; Bethlen, t. IV, p. 483; Guerrin, p. 502.
[282] - De Thou, p. 334; Doglioni, t. II, p. 745.
[283] - Spontoni, p. 95 şi 96.
[284] - Bethlen, t. IV, p. 484.
[285] - Cronica lui Fuchsie.
[286] - Bethlen, t. IV, p. 45.
[287] - "Mihail, Voievodu Ţării Româneşti, Consilierul majestăţii sale imperiale, crăiesc locoţiitor al Ardealului şigeneral căpitan peste armia din părţilecele dincoace de Ardeal, dobândind dela Dumnezeu biruinţă prin veghere, virtute şi arme, 1600." Acest titlu dovedeşte că această medalie nu s-a tăiatdupă cuprinderea Moldovei, precum aubănuit unii din istorici.
[288] - Joachim, Das neueröffnete MünzKabinet.
[289] - Cronica lui Fuchsie.
[290] - De Thou, p. 508; Doglioni, t. II. p. 745.
[291] - Cronica lui Fuchsie.
[292] - De Thou, p. 508.
[293] - Spontoni, p. 97.
[294] - De Thou, p. 508.
[295] - Ortelius, p. 463.
[296] - Cronica lui Fuchsie; Bethlen, t. IV, p. 486; De Thou, p. 508.
[297] - De Thou, p. 509.
[298] - Bisselie.
[299] - Bethlen, t. IV, p. 487.
[300] - Acest act, spune Bethlen, care cel dintâi l-a scos la lumină, era scrispe parşemin şi se afla în păstrare în biblioteca lui Gabriel Bethlen, Prinţul Ardealului, şi la moartea lui trecu la comitele Ştefan Bethlen, fratele său.
[301] - Bethlen, t. IV, p. 490.
[302] - Spontoni.
[303] - Mag. ist., t. IV, p. 294; Filstich.
[304] - Cronica lui Fuchsie.
[305] - Cronica lui Fuchsie.
[306] - Bethlen, t. IV. p. 491.
[307] - De Thou, p. 509.
[308] - Spontoni, p. 96.
[309] - Ortelius, p. 463; De Thou, p. 509.
[310] - Spontoni, p. 96.
[311] - 0rtelius, p. 463 şi 464; De Thou, p. 509; Doglioni, t. II, p. 745.
[312] - De Thou, p. 509; Bethlen, t. IV, p. 491.
[313] - Mag. ist., t. IV, p. 296; Cronica lui Fuchsie.
[314] - Cronica lui Fuchsie.
[315] - Istvanfi, p. 459.
[316] - Ortelius, p. 461; De Thou, p. 334.
[317] - Istvanfi, p. 454.
[318] - Cronica lui Fuchsie.
[319] - Ortelius, p. 468; De Thou, p. 510.
[320] - Bisselius, t. XXII.
[321] - Spontoni, p. 98.
[322] - De Thou, p. 510; Doglioni, t. II, p. 745; Ortelius, p. 468.
[323] - Bethlen, t. IV, p. 492; Heidenstein; Engel, t. II, p. 246.
[324] - De Thou, p. 510; Ortelius, p. 468; Doglioni, t. II, p. 748.
[325] - Bethlen, t. IV, p. 493.
[326] - Bethlen, IV, p. 494.
[327] - Bethlen, t. IV, p. 495; Cronica lui Fuchsie.
[328] - Bethlen, t. IV, p. 491; Mag. istoric, t. IV, p. 296.
[329] - Engel, t. I, p. 258.
[330] - Heidenstein; Niemcewicz.
[331] - Piasecius, p. 223; Bethlen, t. IV, p. 495. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul
[332] - Bethlen, t. IV, p. 532.
[333] - Heidenstein, p. 355; Niemcewicz.
[334] - Bethlen, t. IV, p. 495.
[335] - Bisselie, t. XXII.
[336] - Bethlen, t. IV, p. 496.
[337] - Cronica lui Fuchsie.
[338] - Bethlen, t. IV, p. 496.
[339] - Bethlen, t. IV, p. 495.
[340] - Ortelius, p. 467.
[341] - Magazin istoric, t. I, p. 237.
[342] - Ibid., t. IV, p. 296.
[343] - Spontoni, p. 98; Bisselie; Ortelius, p. 467.
[344] - Bisselie.
[345] - Bethlen, t. IV, p. 496. "Il Moldavo e Sigismondo rimasero attoniti e stupeffati della spedita celerita con la qualeil Valacco si duro viaggio compito havero" (Spontoni, p. 98).
[346] - Bethlen, t. IV, p. 479.
[347] - De Thou, p. 510.
[348] - Magazin istoric, t. IV, p. 296.
[349] - Bethlen, t. IV, p. 497.
[350] - Niemcewicz; Heidenstein, p. 351.
[351] - Niemcewicz; Heidenstein, p. 351.
[352] - Magazin istoric, t. IV, p. 297.
[353] - Niemcewicz; Heidenstein, p. 351.
[354] - Miron Costin, p. 222.
[355] - Heidenstein, p. 351.
[356] - Miron Costin, p. 222.
[357] - Miron Costin, p. 222.
[358] - Mag. ist., t. IV, p. 297.
[359] - De Thou, p. 510.
[360] - De Thou, p. 511; Ortelius, p. 461; Bisselie.
[361] - Mai toţi analiştii pun această bătaie pe Nistru, însă unii la Hotin, alţiila un loc, aproape, pe care nu îl scriutot un fel. Aşa, De Thou scrie Orthein; Ortelius, Doglioni şi alţii, Orthun; Bisselius, Orthano. Acest din urmă se aseamănă cu numeie satului Otani de lângăHotin unde credem că s-a dat aceastăbătălie, necunoscând vrun loc acolo alcărui nume să se apropie mai mult deacel dat de istorici.
[362] - Ortelius, p. 468; De Thou, p. 511; Bisselie; Doglioni, t. II, p. 728.
[363] - Mag. ist., t. IV, p. 297.
[364] - Miron Costin, p. 222.
[365] - Mag. ist., t. IV, p. 297.
[366] - Bethlen, t. IV, p. 499.
[367] - Mag. ist., t. IV, p. 297.
[368] - Heidenstein, p. 351.
[369] - Spontoni, p. 98.
[370] - Mag. ist., t. IV, p. 297.
[371] - Mag. ist., t. IV, p. 297.
[372] - Miron Costin, p. 223.
[373] - Piaseciuis, p. 223.
[374] - Heidenstein; Niemcewicz.
[375] - Ibid.; Miron Costin, p. 222.
[376] - Heidenstein; Niemcewicz.
[377] - Ibid.
[378] - Ureche, p. 107.
[379] - Heidenstein; Niemcewicz; Ortelius, p. 480.
[380] - Cronica lui Fuchsie.
[381] - Ortelius, p. 468; De Thou, p. 511.
[382] - Cronica lui Fuchsie.
[383] - Bethlen, t. IV, p. 500-504.
[384] - Mag. ist., t. IV, p. 297.
[385] - Cronica lui Fuchsie.
[386] - Bethlen, t. IV, p. 504.
[387] - Ortelius, p. 471; De Thou, p. 511
[388] - Bethlen, t. IV, p. 504.
[389] - Cronica lui Fuchsie.
[390] - Bethlen, t. IV, p. 505.
[391] - Cronica lui Fuchsie.

Cartea V: Mirislău (iulie 1600 - ianuarie 1601)

I
Îndată după întoarcerea lui Mihai în Alba-Iulia, sosiră acolo olaci de la împăratul, aducându-i urări pentru norocita izbândă din Moldova şi înştiinţându-l ca să se mulţumească cu Ţara Românească şi cu Moldova şi să lase Ardealu pe seama împăratului. Mihai nu se putea învoi cu aceste propuneri, neîndurându-se a lăsa Ardealu; el porni îndată la curtea împărătească doi soli, pe Tudosie Logofătul şi pe Gaspar Corniş, spre a ruga pe Rodolf II ca să-i lăse Ardealu, căci l-a dobândit cu sabia şi cu atâta sudoare, osteneli şi sânge, şi să-l sloboadă asupra turcilor să meargă a lua mai întâi de la dânşii Timişoara, pe care s-o închine împăratului. După aceea, Mihai schimbă cârmuirea vremelnică din Moldova şi orândui acolo în locul său pe Marcu, fiul lui Petru-Vodă Cercel, trimiţând împreună cu dânsul şi pe Preda Buzescu.
Întru acea, Mihai, la 20 iulie 1600, deschisă dieta în Alba-Iulia, spre a o consulta despre deosebite trebuinţe ale ţării. El o puse din nou de-i jură credinţă. Încă nu se spărsese dieta, şi Mihai, aflând că doctorul Bartholomeu Petz, trimis de împăratul către dânsul, sosise la Sathmar în Ardeal, trimise doi ardeleni, pe Francisc Alard şi Andrei Barcsai la Cluj, ca să se împreune cu banul Mihalcea, ce era acolo, ca să meargă tustrei la Sathmar, lângă acest ambasador, spre a-l invita să vie la Alba, unde îl aşteaptă dieta cu nerăbdare, a aduce banii ceruţi într-atâte rânduri împăratului de Mihai şi, în sfârşit, spre a trata despre trebile Ardealului şi ale cârmuirii sale. El le zise că la întâmplare când solul, bănuitor cum se aude, s-ar teme să vie, ei să rămâie la Sathmar zăloage până la întoarcerea sa.
Ajungând aceştia la Sathmar, înduplecară pe Petz a merge la Alba şi ei rămaseră în acel oraş. Petz fu adus în câmpia Albii în mijlocul mulţimii de popor şi încunjurat de un strălucit cortegiu de pedestraşi şi de călăreţi; pe urmă, după un măreţ cuvânt de urare ce îi ţinu Pancratie Sennyei, fu dus la palat, unde Mihai îi ieşi întru întâmpinare până în mijlocul rândurilor. Bartholomeu Petz, fiind astfel primit, aduse domnului, în numele împăratului, daruri scumpe, titlul de locţiitor al său în Ardeal, acela de sfetnic împărătesc şi o sumă însemnată de bani pentru plata ostaşilor, pe care însă o lăsase la Sathmar, sau din pricina nesiguranţei drumurilor, cum da el a înţelege, sau pentru că nu vroia a da aceşti bani în mâna lui Mihai până a nu se asigura mai înainte bine de simtimentele sale.
Mihai, după ce primi bine pe solul împărătesc, îi trimise răspuns prin Gaspar Corniş şi Pancratie Sennyei: "ca sa binevoiască a se întoarce îndată lângă cezar, spre a-i cere, pentru dânsul şi în numele său, ca să-i dea Ardealul supt nişte nouă condiţii şi să-l roage d-a trimite răspuns craiului Poloniei ca să nu-l izbească cu puterea în Moldova, pentru că el, cu oştile ardelene, moldovene şi munteneşti şi acele ce avea în leafă de la împăratul, să poată cu mai multă grabă şi siguranţă merge împotriva turcilor, a trece Dunărea şi a ameninţa Constantinopolul". Auzind aceste, Bartholomeu Petz le răspunse în taină: "că el ştie că, după pornirea sa, Mihai nu va împlini nici una din făgăduielile sale, că înşelătoria lui este acum deplin cunoscută; dar zise el, treaba voastră este de a priveghea toate faptele lui şi, de-l veţi vedea că proiectează ceva împotriva împăratului, daţi îndată de ştire maiestăţii sale". [6]Aceste cuvinte ale lui Petz ne dezvăleşte caracterul adevărat al misiei sale; cu toate aceste el făgădui d-a sprijini înaintea împăratului cererile lui Mihai. Astfel se întoarse Petz, după ce în câteva zile fu tratat cu mare cinste de cătră Mihai şi umplut de daruri. În această vreme Mihai începu a-şi lua următorul titlu: Mihai voievoda Ţării Româneşti, al Moldovii, sfetnic al sfinţitei majestăţi împărăteşti şi crăieşti şi locotenentul său în Ardeal. [7] Într-aceea, dieta hotărî o contribuţie de şase florini de fiecare poartă pentru ţinerea oştilor domnului, poroncind la toţi a fi gata spre a pleca la război la porunca domnească. [8]În vremea aceasta, nobilii din Ardeal ce fuseseră trimişi în Ţara Românească, la Pătraşcu, se întoarseră înapoi. [9]

II
Încheindu-se dieta, vestiră lui Mihai că un sol de la marele vizir Ibraim se apropie de Braşov cu darurile ce-i trimite împăratul turcesc. De îndată el porni într-acolo cu o escortă numeroasă. Aflând sosirea solului, el ieşi din oraşul Braşov în câmpie, spre a-l întâmpina împreună cu toţi gvardiştii săi şi alte oşti, ducând înainte, prin seizi, câţiva frumoşi cai. El se pogorî de pe cal, primi steagul sultanului, plecându-se şi îmbrăţişându-l, pe urmă, salutând cu mult respect pe sol, primi de la dânsul sabia şi cuca, pe care o puse pe cap. Pe urmă încălecând, puse pe sol la stânga sa (aceea ce pentru turci este un loc mai de cinste decât dreapta), pe urmă îl duse în oraş, în mijlocul descărcăturilor a tuturor tunurilor şi bombardelor ce se afla în Braşov, şi îl primi, în această lungă proţesie, cu toate semnele putincioase de bucurie şi cu toate graţiile unei gazde recunoscătoare. După ce l-a tratat măreţ, l-a împovărat cu daruri şi l-a ţinut câtăva vreme la sine, Mihai îi dete drumul şi se întoarse la Alba-Iulia. [10]
Împreună cu solul turc, Mihai trimise în solie la marele vizir Ibraim, care bătea atunci cetatea Kanischa, pe vornicu Dima sau Dumitru, spre a trata despre trebile Ungariei. După luarea Kanischei pe la începutul lui septemvrie (1600), vizirul Ibraim trimise la Constantinopol pe ambasadorul român cu Iazid Sade, reis-efendi al taberei, spre a se înţelege acolo cu divanul şi sultanul. Hafiz-Paşa eunucul, văzând pe Dima, care îl înşelase şi îl biruise la Nicopol în anul 1598, cum am văzut înapoi, vru să-şi răzbune. El dobândi de la muftiul Sanollah o fetvă care declara că solul unui domn viclean ca Mihai este afară de dreptul neamurilor. Pe această fetvă rezămându-se, eunucul puse mâna pe Dima şi îl bătu la falangă până ce îşi dete sufletul în groaznice dureri. Această urâcioasă călcare a dreptului solilor trase asupra lui Hafiz-Paşa mânia tuturor, chiar şi a turcilor. Ibraim-Paşa mai ales se supără foarte şi scrise într-aceasta la sultana Valide. HafizPaşa fu îndată depărtat din slujba de caimacam . Această întâmplare însă mânie foarte pe Mihai şi din nou îl întărâtă împotriva turcilor.
Într-aceea Mihai, aflând că polonii adună oaste pe hotarul Moldovei şi că ş-au aşezat tabără lângă Nistru, în dreptul Hotinului, scrise îndată generalului împărătesc din Ungaria de Sus ca să-şi ţie armia gata, ca la trebuinţă s-o poată avea supt mână. Era Basta care comanda această armie. Din porunca împărătească el se trăsese din Ardeal la Casovia, capitala guvernului său, cu durerea în inimă că lasă Ardealu în mâna lui Mihai. El avea însă poruncă de a sta gata de a ajuta pe Mihai la orice cerere.
Dar aceste favoruri ce împăratul făcu lui Mihai ascundea o vicleană trădare. Am auzit vorbele lui Petz către Corniş şi Sennyei şi am observat că ele vădesc adevărata misie a lui. Într-adevar, el fusese însărcinat ca, pe de o parte să aducă lui Mihai împlinirea cererilor lui, iar pe de alta a pregăti elementele prin care să poată trage răzbunare asupra lui Mihai pentru siluirea ce stăruinţa sa făcuse împăratului. În lipsă de oaste spre a putea scoate prin silă pe Mihai din Ardeal, cezarul, care se temea de ambiţia lui ca el să se alieze cu turcii şi să se proclame neatârnat de împărăţie, hotărî a-l adormi, dându-i cererile sale, şi, într-aceeaşi vreme, cunoscând ura nobililor unguri cătră Mihai, prin tainice instrucţii ce dete lui Petz şi lui Basta îi însărcină a se folosi de această ură, a o aţâţa şi a o lăţi şi mai mult şi, când va izbucni răscoala, a o ajuta cu putere împotriva lui Mihai.
Petz şi Basta nu pregetară într-aceasta; elemente găsiră cu prisos. Cunoaştem viclenile uneltirii ale lui Moise Secuiul şi Ştefan Csaki în Moldova. Cu tot favorul la care îi avea Mihai pe amândoi, cinstea şi darurile ce le-a făcut, ei îşi urmară în taină comploturile lor. Moise Secuiul lăsase pe Mârza în Moldova şi însoţise, cum am văzut, pe Mihai în Ardeal. La întoarcerea sa, el se opri câtăva vreme în ţinutul Bârsii, în oraşele Földvar şi Botfalva; el se înţelese acolo cu George Mako şi cu ceilalţi căpitani ce comanda pe ostaşii unguri despre întoarcerea lui Sigismund şi de revolta împrotiva lui Mihai, aţâţându-i a sta şi ei una spre a mântui naţia lor de supt domnirea unui aşa de rău stăpân. După aceea el trecu la Sighişoara (Sasburg) supt cuvânt ca să-şi vază femeia şi pe ginerele său, Wolfgang Corniş, şi, şezând puţin acolo, fugi în Polonia la Zamoisky, ca să-i ceară ajutor de oaste împotriva lui Mihai. Îndată ce acesta auzi de dezertarea lui Moise şi înţelese uneltirile lui, porni la Sasburg pe George Ratz ca să prindă pe Wolfgang Corniş şi sa-l aducă în fiare la Alba-Iulia. Pe când se săvârşea aceasta, secuii din scaunul Odorheiului, aflând vicleniile nobililor, pe care atât îi ura, puseră mâna pe doi nobili, anume Francisc Farcaş şi Mihai Szemere, şi îi uciseră acolo, în Sighişoara. Unul din complotişti, anume Ioan Petki, ce se afla acolo, luă fuga; dar domnul, spre pedeapsă, îi confiscă avuturile, iar pe Wolfgang Corniş, după ce fu adus la Alba-Iulia, îl puse la închisoare.
Uciderea acelor doi nobili şi arestuirea acestui din urmă dete pricină intriganţilor a aţâţa şi a spăimânta lumea şi a pregăti şi întinde complotul lor. Ei striga mai ales mai tare - şi la aceasta se părea că au oarecare cuvânt - asupra relelor ce făcea ostaşii în ţară şi zicea că aceştia ar fi omorât un preot sas din târgul numit Insula Creştină şi că ar fi jefuit pe alţii. Dar aceea ce pricinui mai multă turburare fu fapta ce se întâmplă în oraşul Banfi-Hunyad. Mihai trimisese în acest oraş o sută de pedestraşi români spre a fi hrăniţi acolo. Lăcuitorii nu prea era mulţumiţi de purtarea lor; când, într-o zi de duminică, dimineaţa, pe când ei mergea în mare număr la biserică, iată că văd în piaţă mai mulţi ostaşi români beţi, făcând feluri de rele şi necăjind oamenii, luându-le marfa. Larma şi strigările neguţitorilor şi a soldaţilor auzindu-se în biserică, locuitorii ce se aflau înlăuntru, neştiind ce se petrece afară, ieşiră înspăimântaţi din biserică şi se siliră a împăca cearta; dar întărtându-se şi mai mult şi unii şi alţii, românii cheamă pe soţii lor într-ajutor şi urmează a prăda şi a face multe rele; locuitorii, din partea lor, se adună mulţime multă, iau armele şi năvălesc asupra românilor şi îi ucid pe toţi, afară de un mic număr ce putu scăpa. Aflând aceasta, Mihai se turbură foarte şi, în aprinderea mâniei sale împotriva locuitorilor Hunyadului, vrând a face o straşnică pildă, porunci lui Ştefan Csaki, căpitan-general peste toată armia ţării, să ia câtă oaste îi va trebui, ca să meargă să spargă oraşul, să ucidă pe locuitori sau să-i aducă prinşi. Csaki, neîndrăznind a sta împotriva poruncii domneşti, plecă spre a o îndeplini; dar apucă înainte de trimise pe ascuns un om care spuse locuitorilor primejdia ce-i ameninţa. Locuitorii se grăbiră atunci a fugi cu familiile lor şi cu tot ce avea mai scump la munţi; un mic număr numai de nenorociţi, crezând că nu li se va întâmpla nimic, rămasără pe loc şi oraşul fu ars împreună cu dânşii. [16]

III
Vestindu-se toate acestea în ţară, se spăimântară peste măsură nobilii, încât mulţi (ca la o sută dintr-înşii), încărcând în care familiile şi cu tot ce avea mai scump, se silea a se mântui prin fugă. [17]Aflând Mihai aceste mişcari ale nobilimei şi dezertarea lui Moise Secuiul, spre a opri ca din această fierbere să nu se aprinză un foc mai mare, plecat mai mult a întrebuinţa mijloace blânde decât aspre către nobili, trimise oficial în palaturile şi locuinţele lor pe Nicolai Viteazul, un român din Ardeal, vestit orator pre acele timpuri. Viteazul, supus şi jertfit cu totul domnului, primi cu bucurie însărcinarea ce-i dete, închinându-i-se plecat, şi se duse la fiecare nobil îndeosebi. Întrebuinţând deosebite argumente după duhul celor la care se adresa, el se silea a-i încredinţa de strălucitele proiecte ce are domnul pentru creştinătate. Adesea sfârşea cuvântul său zicând că "Mihai iubeşte mai presus de orce mântuirea şi păstrarea creştinilor; că zi şi noapte el se gândeşte numai cum ar putea sluji mai cu credinţă pe împăratul, a întinde hotarele creştineşti, a doborî puterile turcilor, în sfârşit a păstra ardelenilor, a căror vitejie o preţuise în cea de curând biruinţă asupra lui Ieremia, vechile lor legi şi privilegiuri. Că el n-are nimic mai scump ca sângele nobililor, nimic care să iubească mai mult ca naţia ungurească şi că nu va întreprinde nimic împotriva legilor obşteşti a acestei patrii, precum de curând o încredinţase lui Bartholomeu Petz, solul împăratului. Că nime nu trebuie să se turbure de fuga lui Moise Secuiul, care în cea din urmă expediţie din Moldova făcuse parte dintr-o conjuraţie al cărei scop era de a omorî pe domn, spre a da prinţipatul lui Sigismund, şi că el, prin fuga sa în Polonia, scăpase de dreapta pedeapsă a vicleniei sale. Că deşi doi oameni însemnaţi (Francisc Farcaş şi Mihai Szemere) fusesără ucişi la Sighişoara, prin furia secuilor, aceasta foarte a fost neplăcută domnului şi el asigurează că uneltitorii morţii lor se vor pedepsi îndată cu moarte, iar pentru vătămarea ce soldaţii domnului au făcut, fără ştirea lui, locuitorilor, după o cercetare şi o preţuire făcută, se va plăti până la o para." Prin asemenea cuvinte şi jurăminte personale, Nicolai Viteazul, părându-se a fi domolit înfierbântarea nobililor, se întoarse triumfător lângă Mihai. [18]
Nobilii unguri erau însă împărţiţi în deosebite păreri şi partide. Acei veniţi din Ungaria, care numai de câtăva vreme se statorniciseră în Ardeal şi care nu împărtăşeau ura naţională a nobililor ardeleni către români, se lipiseră din inimă de Mihai. Ei vedea de atâţia ani, de la nenorocita înfrângere de la Mohaci, draga lor patrie, Ungaria, robită şi sfâşiată de către turci şi nemţi. Ei vedea acum că n-au altă nădejde d-a mântui patria lor şi a o reîntregi în libertatea şi unitatea sa decât în Mihai. Într-însul ei îşi pironise toate nădejdile lor; ei îl încunjura, îl aţâţa, îl îndemna, îl linguşea, dându-i titlu de crai, titlu cu care îl salutase şi viziru Ibraim, [19] şi rugându-l de a scapă crăiea Ungariei din mâinile turcilor şi a nemţilor şi a ăoî opri pe seamă-i, aducându-şi bine aminte că cele mai strălucite timpuri ale acelei crăii au fost când ea era cârmuită de familia română a Corvinilor.
Aceste nădejdi nu era deşarte; ele cuprindea o mare idee, care fusese visarea bărbaţilor celor mari, unguri şi români, în trecut şi care a rămas de atunci până astăzi şi va fi încă în viitor idealul oamenilor de stat a acestor două naţii, deopotrivă viteze şi generoase. Într-adevăr, locuind în parte pe acelaşi pământ, singure numai deosibindu-se cu sângele de celelalte neamuri dimprejur, deopotrivă ameninţate şi bântuite de puternicile împărăţii ce le ocolesc, aceste naţii dintru început semăna menite a-şi uni viaţa printr-o legătură frăţească, spre mântuirea şi dezvoltarea comună şi spre a forma un stat mare şi puternic între Adriatica şi Marea Neagră. Mai mulţi crai ai Ungariei, precum Ştefan cel Mare, Carol Robert, Sigismund I şi Ludovic I, precum şi Corvinii doriră şi se ispitiră a înfiinţa această idee; dar, înfăţisători a ideilor veacului lor şi a geniului sumeţ şi iubitor de domnire a ungurilor, în loc d-a vorbi românilor de frăţie şi egalitate, cereau ca să li se supuie şi să ăreîcunoască supremaţia lor. Aceste smintite şi nenorocite pretenţii aţâţă în inima românilor, înfocată atunci pentru libertate, o ură mare împotriva ungurilor; şi încercările crailor Ungariei, şi năvălirile lor în Ţara Românească şi în Moldova fură greu pedepsite. Ambiţia lui Mihai zâmbea la proiectele nobililor din Ungaria; el întrevedea poate în viitor o zi în care se va ispiti întru îndeplinirea lor; dar deocamdată se vede că, deşi ameninţa prin vorbe Austria, ca s-o aducă a-i împlini cererile, dar în adevăr nu avea de gând a ridica război asupră-i spre a-i smulge drepturile ei asupra crăiei Ungariei, după cum îl învinovăţesc unii din istorici. [20] Nevoia şi înţelepciunea sa îl silea spre aceasta. Încunjurat de atâţia duşmani, el nu putea ridica sabia şi asupra Austriei, când toată nădejdea lui de sprijinire o avea numai într-însa.

IV
Cu totul altele era sentimentele nobililor unguri din Ardeal către Mihai. Un mic număr numai dintr-înşii, recunoscători pentru purtarea cea blândă a lui Mihai către nobili, se lipise de dânsul şi îl slujea în dreptate. Ei vedea bine că, de vor scăpa de stăpânirea lui Mihai, vor cădea supt nemţi, turci sau supt Sigismund Bathori şi vor fi mult mai rău. Cei mai mulţi însă ura în Mihai un domn român. Învăţaţi a urî şi a despreţui naţia română în iobagii lor ţărani, lor le venea cu ciudă a-şi pleca trufaşul şi sumeţul cap supt un stăpân român. Ei se temea încă, cu mare cuvânt, de relele urmări ce poate avea pentru dânşii întemeierea unei stăpâniri româneşti în Ardeal. Ei se temea de o schimbare de politică a lui Mihai, de o zi când el va înceta d-a fi generos, ocrotind pe ei şi privilegiile lor cu paguba românilor. Se temeau încă că chiar cei mai mulţi dintr-însii, câştigaţi de domn sau mânaţi de duhul slugăriei şi al ambiţiei, să nu se lepede cu încetul de naţionalitatea lor şi a se români.
Aceea ce se petrecea în Ardeal de câtva timp de temei mare temerilor lor. Mihai începuse a favora cu deosibire pe români şi a căta cu ochi bănuitor către nobilii unguri, pe care îi învinovâţea de a fi nemulţumitori către dânsul, iar mai ales către nobilii secui, pe care îi ştia duşmanii lui, pentru libertatea ce dedese poporului. El înălţă din românii ardeleni la treapta de nobili, silise pe unguri a face oarecare uşurare ţăranilor şi ocrotea pe aceştia împotriva abuzurilor. deosebit de acestea, începuse a umplea Ardealul, deşert în mare parte de locuitori, cu colonii de români din Ţara Românească şi de bulgari, şi nu se încredea decât în acei nobili unguri care adoptaseră cu totul obiceiurile şi învestmântarea românească. Deosebit de acestea, Mihai, spre a plăcea românilor, le zidise mitropolie în Alba-Iulia şi o înzestrase cu multe averi. Un baston de argint, dăruit de dânsul mitropolitului Ion la anul 1599, se păstrează până astăzi la Blaj.
Toate acestea dovedea în Mihai planul d-a români cu încetul Ardealul. Toate acestea îngrija tare pe nobilii unguri; ei vedeau că se stinge cu totul supremaţia lor în Ardeal, care se va preface într-o ţară ales românească. Aceste temeri le aţâţa şi le mărea încă micul număr de complotişti pe care i-am văzut în lucrare încă din expediţia în Moldova. După fuga lui Moise Secuiul, soţul său Ştefan Csaki rămăsese capul complotului. Csaki se trăgea dintr-una din cele mai strălucite familii ungureşti din Ardeal. Era el om ager la minte, harnic, cu falnică înfăţişare, dulce la limbă, dar viclean la inimă şi ambiţios peste măsură; el îşi închipuise d-a aduce răsturnări în Ardeal, ca da de va putea dobândi pe seamă-i tronul acestei ţări. El începuse prin a se face cu totul curtizan al lui Mihai, imitând în toate gesturile şi obiceiele lui, apărând cu înfocare faptele şi proiectele lui, înălţându-l până la ceriu şi comparându-l cu cei mai mari eroi ai lumei, a căror mari fapte slăveşte istoria. Prin aceste chipuri, iar mai ales prin vitejia ce arăta în expediţia Moldovei, Mihai îl luase foarte la inimă, îi arăta mare încredere, îl numise căpitan-general al toatei armiei sale şi îi dăruise mai multe moşii însemnate în Ardeal. [26]Csaki trădă cu nevrednicie încrederea domnului şi bunătăţile lui către dânsul şi profită de favorul ce avea ca să comploteze fără temere şi să surpe pe făcătorul său de bine. Pe lângă aceea că povăţuia propaganda rebeliei în Ardeal, el era în corespondenţă necurmată cu generalul Basta, către care se arăta cu totul jertfit Austriei şi că lucrează numai pentru dânsa, şi într-aceeaşi vreme, prin Moise Secuiul, sta în relaţii cu polonezii, ăcuî Sigismund Bathori şi ăcuî Ieremia Movilă. Acesta se puse atunci în raport cu tătarii şi cu turcii, cerând ajutor împotriva lui Mihai, şi unii şi alţii fuseră voioşi a intra în coaliţie. Turcii trimiseră îndată, cu taină, 40 000 galbeni de aur, sumă însemnată pe acele timpuri, la Ieremia Movilă, ca să facă oşti asupra lui Mihai, şi hatiserif de domnie neschimbată în Moldova, lui şi seminţiei lui. [27] Într-aceeaşi vreme, adună oşti în Bulgaria, gata a năvăli la vreme în Ţara Românească.
Astfel o coaliţie puternică şi îngrozitoare se pregătea asupra capului lui Mihai. Austriacii, ungurii, polonii, Ieremia cu partida sa în Moldova, turcii şi tătarii, toate aceste popoare, care fuseseră umilite prin triumfurile noastre, călcate prin oştile noastre, acum, înţelegându-se din mână în mână împreună, se înfiora de mânie şi de nădejde şi se gătea a năvăli într-una mii de mii, ca o vijelie furioasă, spre a doborî la pământ un singur om; dar acest om era Mihai Viteazul, domn al vitejilor români.

V
Mihai nu bănuia nimic de furtuna ce îl ameninţa. El se încredea încă în steaua sa şi în fatalitate, această superstiţie a oamenilor cărora mult le-a slujit norocul. El vedea bine că polonii sau turcii nu-l va lăsa mult în odihnă, dar socotea că, cu sprijinul Austriei, de care nu se îndoia, va putea lesne a pedepsi îndrăzneala duşmanului. Se vede că Mihai se ţinea de hotărârea sa d-a porni împotriva turcilor ca să le ia Banatul, după cum se făgăduise Austriei. El nădăjduia că pe lângă folosul d-a uni Banatul cu celelalte ţări române, printr-acest război va câştiga încă cu totul încrederea Austriei, temătoare ca el să nu se alieze cu turcii. Spre acest sfârşit, Mihai avea nevoie d-a fi sigur că nu va fi izbit de poloni. Pentru aceea trimise la craiu Poloniei doi soli, pe George Ratz şi Stroe Buzescu, boier însemnat, spre a-i arăta pricinile care l-a silit a cuprinde Moldova, asigurându-l că "nu are de gând a face nimic împotriva Republicei Poloniei şi a craiului ei, că încă el se pune la voia craiului, îmbiindu-l cu prietenie şi bună vecinătate, numai să voiască a se uni cu creştinii şi a se lepăda de alianţa turcească". Pretinde Bethlen că această solie era o prefacere din partea lui Mihai, ca să înşele pe craiul Poloniei, după cum înşelase pe Andrei Bathori şi pe Ieremia Movilă, şi a-l izbi fără veste şi fără a fi gata de apărare; iar că scopul lui Mihai era de a subjuga Polonia; că solii săi, sosind la Sathmar, spuseră în numele lui Mihai, la ofiţerii împăratului ce găsiră acolo, că Mihai are mare prietenie către arhiduca Maximilian şi are de gând să-l facă crai al Poloniei; că întru aceasta are corespondenţă tainică cu duca ţării muscăleşti, pentru ca muscalii de o parte, Mihai de alta şi Maximilian de a treia parte, într-aceeaşi vreme să izbească Polonia; ca pe urmă, comunicând la acei ofiţeri solia lor către craiul Poloniei, ei asigura că merg la dânsul numai spre a-i da mai multă încredinţare de gândurile lui Mihai; dar într-adevăr proiectele acestuia ţintea întru a goni, de se va putea, pe craiul Poloniei, pe urmă a da mai lesne deoparte pe Maximilian şi a-şi asigura pentru sine crăia Poloniei.
Solii, sfârşind treaba lor la Sathmar, plecară spre Muncaci. [28] Este cu greu a crede că Mihai, pe care aceşti istorici streini îl arătă atât de ascuns şi prefăcut în gândurile sale, să şi le ăfiî dat pe faţă cu o asemenea nesocotinţă. Credem că multe din aceste sunt bănuieli; că Mihai se mulţumea pe câte ţinuturi cuprinsese, ca să voiască a mai răpi şi altele de la poloni, şi că ar fi fost mulţumit dacă polonii l-ar lăsa a stăpâni în pace Moldova, dorinţa lui fiind acum d-a-şi mări ţara, cuprinzând locuri, ţări şi cetăţi de la turci, iar mai ales Banatul Timişian şi cetăţile Ghiula şi Solnocul din Ardeal, ce se afla în mâinile turcilor. [29]

VI
Dar cu toate asigurările ce Mihai dedese nobililor unguri prin Nicolae Viteazul, fierberea tot domnea între dânşii. Aceasta începu a neodihni pe domn. O rază de tristă îngrijire - presimţire a viforului ce urla în depărtare, ameninţându-l - intră în cutezătoarea şi voinica sa inimă. Crezând, ca toţi contemporanii săi, în înrâuriri misterioase ale naturei asupra omului, în astrologi şi ghicitori, el întrebă pe mumă-sa, ce era meşteră în a ghici viitorul, care îi răspunse că "termenul puterii sale se apropie". Fără a se îndupleca la această dezvălire a viitorului, Mihai, într-o zi când un mare număr de nobili se afla adunaţi la Alba-Iulia, puse de alese juni sprinteni români şi unguri, spre a-i pune să se lupte înaintea lui, ca să prevază prin ieşitul bătăii dacă până în sfârşit triumful va ramânea pe lângă naţia română sau pe lângă cea ungară. Se alese dar atâţia români cât şi unguri şi îi armară numai cu darde şi ciomege. Rânduindu-se în bătaie în faţa domnului, lângă râul Ompoly, junii luptători români şi unguri se înhăţară la luptă cu o potrivită îndrăzneală şi se luptară multă vreme, ţiind biruinţa în îndoială, nevrând a se lăsa unii altora. În sfârşit, ungurii, carii era mereu umiliţi prin cuvintele ocărâtoare cu care românii se obicinuiseră a întrebuinţa când le vorbea, văzând şi că unii din pedestraşii români se amestecă pintre luptători, năvăliră cu mânie mare cu dardele lor asupra românilor şi izbutiră a-i pune pe goană până la porţile cetăţii. Domnul, după ce a lăudat pe junii unguri pentru izbândă lor, îi chemă la curtea palatului său şi puse de le dete cu îmbelşugare pâine şi vin şi apoi le dete drumul. Pe când junii unguri ieşea din curte, felicitaţi de mulţi că în această luptă s-au arătat mai voinici ca românii, soldaţii români ce păzea la poartă, supărându-se de îngâmfarea lor, puseră mâna pe unul dintr-însii şi începură a-l bate cu nuiele şi ciomege. Soţii lor, mai luând îndrăzneală din vinul ce băuseră, alergară în ajutor şi încăierară din nou lupta cu ostaşii români, pe care îi risipiră. [30]
În aceleaşi zile, altă întâmplare veni de mai adăogă ura între cetele ostăşeşti. Vro sută de ofiţeri cazaci veniseră la Alba-Iulia spre a-şi primi leafa. Aci în oraş, unul din cazaci găsi o femeie publică şi o luă la sine. Amorezul acestei femei, care era din curtea domnului, aflând aceasta, se duse de-şi luă cu sila amoreza înapoi. Cazacul, mâniat asupra românului, cheamă pe soţii lui într-ajutor, românul chemă pe pedestraşii români şi îndată se încăierară la luptă cu armele. Aflând căpitanii cazaci că soţii lor în oraş se află în primejdie, ies cu armele, ucid şi răpesc mai mulţi din romăni. Aceştia se adun atunci în mai mare număr şi dau năvală cu puştile în cazaci; şi îndărătnicindu-se şi unii şi alţii, ţinură bătaia ca la trei ceasuri, încât pieri din ambe părţi ca la 100 oameni. Auzind aceasta, ceilalţi cazaci din tabără se ridic cu toţii şi sosesc înglotiţi lângă Alba, ameninţănd românilor. Aflând domnul aceasta, se grăbi a trimite oameni de-i împăcară şi liniştiră pe unii ca pe alţii, prin ameninţări şi făgăduieli. Aceste dezbinări arătau slăbiciunea unei armii compusă de oşti de felurite naţii, neînfrânarea, gelozia, pizmuirea şi vrăjmăşia unor cete către altele şi da curaj ălaî duşmani, în uneltirile lor cele tainice în contra lui Mihai.

VII
Într-adevar, nobilii ce complotau se foloseau de orice spre a aţâţa lumea şi a o îmbărbăta spre a o aduce la o revoltă de faţă împotriva lui Mihai. Spre a trage prin spaimă pe toţi nobilii în sfaturile lor viclene, ei răspândea mereu vorba că Mihai are de gând să-i puie supt sabie pe toţi. Prin asemenea vorbe intrigoase, ei aţâţau patimile, deşteptau pizmele, hrăneau spaima între nobili. Noi am arătat înapoi viclenia acestei mincinoase veste şi cuvintele ce depărta pe Mihai de la o asemenea urmare. Analiştii unguri, care pun temei pe aceasta bănuială, nu aduc nimic spre a o întemeia prin dovezi, fără numai aceste două fapte, care încă şi ele au trebuinţă de a fi adeverite. Ei spun că, într-o seară, Mihai, aflându-se în palatul din Alba-Iulia, în camera numită Veres Bársonyos (căci supt vechii principi zidurile erau îmbrăcate în purpură), unde pre obiceiul său se odihnea (reposa) pe perne şi perniţe puse unele deasupra altora, după moda turcească numită kerevat, chemă la sine pe un ofiţer ungur, anume Ştefan Hadnagy, din legionul mercenarilor unguri, ce se afla în cvartir în Ţara Bârsei. După ce l-a pus de a jurat pe icoana Maicii Domnului, ce era spânzurată pe zid, Mihai spun că-i vorbi astfel: "Îţi aduci aminte, Ştefane, tot ce am făcut pentru creştinătate în Ţara Românească, ce primejdii am înfruntat spre a supune Ardealul rebel craiului românilor şi spre a birui pe cardinalul care dobândise, peste voia împăratului, prin îndemânarea şi înşelătoria prinţului Sigismund, domnia acestei ţări. Cât pentru voi, pe care ceilalţi principi nesocotea, nedându-vă nici bani, nici cinstirile cuvenite vitejiei voastre, dărnicia mea v-a încărcat de faceri de bine; ajutând Dumnezeu şi norocirea, v-am făcut din săraci bogaţi, din pedestraşi călăreţi, din necunoscuţi vestiţi şi faimoşi, fiind eu singurul prinţ care caută mai puţin la naştere, avere şi altele - lucruri ce ceilalţi prinţi cinstesc mai cu seamă în supuşii lor - decât la vitejie şi la fapte frumoase... Am câştigat trei frumoase provinţii, Ţara Românească, Ardealul, Moldova, pe care le-am luat cu mare greu de la prinţi puternici. Ce ne mai rămâne oare să dobândim, după părerea chiar a împăratului turcilor, fără numai diadema crăiască? Împăratul creştin ne-o va acorda lesne, mai cu seamă după ce va încerca puterile noastre, de veţi voi. După dărnicia mea cea veche către voi, atunci când n-aveam atâtea mijloace, puteţi a vă închipui ce cinstiri vă aşteaptă pe tine şi pe soţii tăi. Dar, iubite Ştefane, avem o stavilă, pe nobilii ardeleni, obicinuiţi a trăi în desfătări casnice, ţiindu-se de lucrarea pământului, vânătoria, negoţul şi alte petreceri. Puţin doritori de slavă, de triumfuri asupra naţiilor streine, d-a mări hotarele ţării lor, ei se mulţumesc pe starea de acum a lucrurilor. Ei au purtat cu părere de rău armele pân-aci împotriva turcilor a căror alianţă le-a slujit d-a petrece câtva timp în desfătări. Dar fiind opriţi prin credinţa ce au făgăduit într-atâtea rânduri împăratului, ei privesc ca o fărădelege d-a întreprinde ceva împotrivă-i sau de faţă, sau pe taină. Aşadar, numai zdrobind şi pierzând până la cel mai din urmă pe aceste trândave trunchiuri ale creştinătăţii, vom putea noi dobândi adevărata glorie a unei mari vitejii şi marginile dorite a celor mai bogate ţări. Trebuie să-i zdrobim pe toţi, al meu Ştefane. Aleargă îndată către ungurii noştri lăsaţi în ţinutul Bârsei şi zi-le în numele nostru ceea ce ai auzit. Ei ucişi şi ţara umplându-se de sârbi şi români, atunci lesne vom putea pune mâna pe hotarele Ungariei şi cu încetul vom putea merge până la Praga. Acum primeşte 200 colonate, preţ al credinţei tale, şi, de ne va ajuta norocul, vei primi şi mai mult." Aceste zicând, dete drumul lui Hadnagy, primind de la dânsul făgăduiala că îi va fi credincios şi va împlini însărcinarea sa.
Ca Mihai să se fi plâns adesea de nemulţumirea către dânsul a nobililor unguri, ca el să-i fi ameninţat poate că-i va pedepsi de vor urma comploturile lor este lesne de înţeles. Dar ca el să fi avut hotărâre a-i ucide, aceasta n-avem destul temei a crede. El totdeauna a tăgăduit aceasta. De ar fi avut el o asemenea hotărâre, cum de nu-i ucise într-atâtea rânduri, când îi avea pe toţi adunaţi launloc, cu ocazia dietelor, sau pentru alte pricini? Spre îndeplinirea acestui scop, el nu avea trebuinţă d-a câştiga pe Hadnagy sau chiar pe cei 1 500 unguri ce formau legionul ce se afla în ţinutul Bârsei, având destui soldaţi în jertfirea cărora avea deplină încredere. Apoi chiar în lipsă de soldaţi, spre a se curăţa de nobili, n-avea decât să închiză ochii şi să lăse pe ţăranii români din Ardeal şi pe secui a-şi împlini înfocata lor răzbunare asupră-le.
A doua faptă adusă de unguri împotriva lui Mihai este o scrisoare ce el, spunea, a scris lui Tamasfalvi. Acesta era de neam secui şi de mai mult slujea în armia lui Mihai, care, pentru vitejia ce arătă la bătălia de la Sibiu, îi mărise leafa şi îl făcu prefect mai mare şi căpitan peste secuii din scaunul Mureşul. În campania Moldovei, fiindcă jefuise o monastire, Mihai poruncise să-i taie capul, dar apoi îl iertă. Tamasfalvi, cum vom vedea, fu nevrednic de încrederea şi generozitatea domnului său.
Scrisoarea ce spun că Mihai scrise lui Tamasfalvi suna aşa: "Tamasfalvi! În cele mai mari greutăţi, în minutele cele mai critice, noi am încercat şi niciodată nu ne-am îndoit de jertfirea ta pentru noi, cunoscând vitejia ta, talentele tale şi credinţa ta. Când vei vedea această carte, desfăşură-ţi steagurile şi pune-te în cale cu ostaşii tăi; pe unde vei afla că se află vro tabără de nobili, du-te acolo în grabă şi ucide-i până la cel mai de pe urmă. Tu vei primi peste puţine zile o mare şi însemnată dovadă de recunoştinţa mea." Scrisoarea aceasta, adevărată fiind, nu dovedeşte ceea ce au cugetat ungurii a o face a dovedi. Ea se vede scrisă după răscoala nobililor, şi atunci Mihai era în drept a porunci de a risipi taberile nobililor şi a-i ucide.

VIII
Într-aceea, George Mako, capul legionului de unguri ce se afla în Ţara Bârsei, după înţelegerea ce am văzut că avusese cu Moise Secuiul, nu numai că lucra mereu a face pe ostaşii legionului ce comanda a se revolta împotriva lui Mihai, dar încă îndemna de faţă şi pe alţi prieteni ai lui a sta gata a se răscula. Unul din aceşti prieteni trimise lui Mihai-Vodă o scrisoare ce îi scrisese Mako, în care spunea: "Să ai de sigur că nelegiuitul Mihai-Vodă conspiră moartea tuturor nobililor. De aceea trebuie prin toate chipurile, prin înşelare sau silă, de se poate, a-l prinde mai dinainte... Iată-mă eu, chiar de m-ar chema el lângă dânsul, nu mă voi duce, ăciî cu soldaţi aleşi, pe care cred a-i aduce lesne ca să apere sângele lor şi patria lor, voi apăra naţia mea până la cel din urmă suspin împotriva cruzimei acestui tiran. Nu mă îndoiesc că vei face asemenea." Aflând apoi Mako că această scrisoare a picat în mâna lui Mihai, scrise lui Ştefan Halmagyi, nobil ungur, prieten al său, care se afla în slujba prea de aproape a domnului, d-a-i trimite cum va şti acea carte scrisă în glumă, fiindu-i teamă a lăsa în mâna lui Mihai acea dovadă materială, cu care putea fi tras în judecată. Dar Halmagyi, şi el prieten necredincios, spuse tot domnului şi se sili prin multe cuvinte a-l face a întoarce acea carte lui Mako; unul din cuvintele sale era că "dând înapoi acele cărţi, va ridica orice neîncredere de la Mako şi că, liniştindu-l şi mântuindu-l de temerea pedepsei ce îl aşteaptă, va putea lesne a-l trage la curte". Dar MihaiVodă răspunse: "Nu se poate, fătul meu, nici se cuvine a da o scrisoare atât de obraznică şi atât de primejdioasă la cel care a scris-o. Ea e o dovadă a vicleniei lui împotriva mea şi o mărturie temeinică a dreptei pedepse ce am hotărât a-i face." Cu toate aceste, junele Halmagyi înduplecă pe domn a rupe o parte pe care să o ţie ca o dovadă de dreptatea pedepsei ce îi hotărâse şi să-i dea pe celelalte, pe care să le trimiţă înapoi lui George Mako. Halmagyi duse aceste scrisori lui Mako, asigurându-l că domnul nici le citise, nici le văzuse. Dar Mako, băgând de seamă că lipseşte din ele, îi crescu temerea şi, cu toate că domnul îl chema prin scrisori a veni cu soldaţii în tabăra sa, el rămase statornic pe lângă hotărârea sa de mai nainte de a nu merge.
El nu stătu însă în nelucrare şi în toată ziua răspândea vorba printre soldaţii săi că Mihai voieşte a ucide pe toţi ungurii, vorbă care se mărea trecând din gură în gură, fiecare, după obicei, mai adăogând ceva de la sine; şi se silea a aduce pe ostaşii, mâniaţi prin aceste vorbe, a se revolta împotriva domnului lor. Dintr-altă parte, Mihai îl chema mereu prin cărţi a veni la Alba cu oştile alese şi nobilii ce avea supt porunci, fiind gata a întreprinde o expediţie împotriva turcilor. Văzând însă că supt nici un cuvânt nu poate birui îndărătnicia lui George Mako, Mihai, plecat mai mult spre mijloace blânde şi împăcătoare, chemă la sine pe Grigore Mako, fratele lui George Mako, ostaş curajos, mai dulce la caracter decât frate-său, pe care îl avea în de bine, fiindu-i foarte credincios, şi îl trimise cu însărcinare ca să caute a îndupleca pe frate-său şi să-l aducă la Alba-Iulia. Acesta se duse lângă frate-său, dar nu izbuti într-altceva fără numai că făcu pe George Mako de trimise domnului, în numele legionului întreg, pe Martin Vereş şi George Borsai cu însărcinare să-i zică: "că ostaşii nu pot veni lângă domn până nu li se va trimite leafa pe patru luni, ce nu li se plătise încă; că afară de aceasta, ei se roagă ca domnul să ia în băgare de seamă că ei l-au slujit cu bărbăţie şi că acum s-a răspândit o groaznică vorbă cum că domnul pe toţi i-a hotărât jertfă morţii; că soldaţii, spăimântaţi de aceasta, se tem a se împreuna cu oştile taberei; că chiar dacă acest zgomot nu are temei, el făcuse însă o aşa mare întipărire asupra duhului oştilor, că supt nici o pricinuire ei nu vor merge la dânsul, de nu le va trimite mai nainte cărţi care să declare de mincinos acest zgomot".
Auzind Mihai acestea de la deputaţi, rămase încremenit de mirare şi de ciudă de aceste nevrednice zgomote răspândite de voitorii de rău. El răspunse, jurându-se pe tot ce avea mai sfânt, pe viaţa sa, norocirea sa, femeia şi copiii săi, că niciodată el n-a meditat un asemenea proiect. "Ar trebui, zicea el, a avea o inimă de fier spre a nu recunoaşte meritele şi faptele lor cele bune; ar fi cea mai mare nemulţumire de a trata pe nişte veterani ce l-a slujit aşa de bine, pe el şi pe copiii lui, ca nişte făcători-de-rău, prin pedepse. Deci să nu se mai teamă nimeni de acest zgomot mincinos, semănat de turburătorii păcii obşteşti şi prin duşmanii norocirei sale. Căci el le va da cărţi încredinţate, unde le va arăta gândurile lui; asemenea le va plăti şi leafa ce aveau a lua."
Dar aceste asigurări curate şi sincere zădarnice erau, căci Mako ca şi nobilii care ştia bine că acele zgomote era mincinoase erau bine hotărâţi a duce complotul până la sfârşit.

IX
Toate aceste fapte de care atinserăm pân-acum într-această carte se petrecură în cursul lunei lui august (1600). Pe la capătul acestei luni, fiind lucrurile într-această stare între domn şi George Mako, Ştefan Csaki cu vro câţiva magnaţi, conjuraţii lui, se adunară la Cluj, unde ţinea sfaturi tainice cum vor face spre a împărtăşi proiectele lor nobilimei şi a scula ţara; şi hotătâră a trimite veste tainică la fiecare d-a se afla într-o zi hotarâtă în câmpiile vecine oraşului Torda. MihaiVodă, aflând această adunare a nobililor la Cluj şi bănuind - din cele ce ştia despre complotul unor nobili în Moldova, ca să cheme pe Sigismund şi pe Zamoisky, şi din scrisorile lui Mako - că este oarecare mişcare în Ardeal, trimise răspuns acestor nobili adunaţi în Cluj să vie îndată la curtea lui. Dar aceştia, ştiindu-se vinovaţi, se temură, se scuzară cu deosebite pricinuiri şi îndată se răspândiră.
În vreme ce aceste se petreceau în Ardeal, Mihai primi veste sigură din Polonia că Zamoisky, Ieremia Movilă şi Sigismund Bathori, cu o puternică oaste stau gata a intra în Ardeal. Îndată el porni olăcari spre Casovia, către George Basta, ca, după cum îi era poruncit prin cărţi de arhiduca Matei, să-l invite, cu cea mai mare grabă a veni împreună cu oastea sa spre a se împreuna cu dânsul la Alba-Iulia, rugându-l foarte că, de va vedea că nu poate ajunge la vreme cu pedestrimea, să-i trimită înainte cât mai curând două mii călăreţi. [36]
Trimişii lui Mihai întâmpinară pe Basta, două marşuri de Casovia, în cale spre Ardeal. [37] Printr-o coincidenţă lesne de înţeles din cele ce am văzut înapoi, pe când nobilii se aduna la Cluj şi hotăra ziua izbucnirei revoltei, Basta se mişcase şi el din Casovia, [38] în 2 sept. 1600. [39]
Şi luase calea spre hotarele Ardealului. El avea cu dânsul pe colonelui Rotowitz, cu o mie călăreţi reiteri, un regiment de o mie pedestraşi toţi din Silezia, regimentul lui Pezzen de trei mii nemţi, apoi o seamă de oşti din partea locului, cu patru companii numai de nemţi de călărime de rând şi compania gvardiei sale de călărime valonă, cu vro câţiva husari şi haiduci. Pestetot oastea sa se urca la 7 mii oameni pedestrime şi călărime şi 9 tunuri, din care trei de baterie şi şase de campanie, cu toate cele trebuincioase. [40]
Basta, înaintea trimişilor lui Mihai, se prefăcu că are mare prietenie către domnul lor şi se arătă foarte voios a-i veni într-ajutor. El le zise că nu poate, fără a face o mare nesocotinţă şi a se pune în primejdie, a trimite înainte călărimea, cum cerea Mihai, de care are nevoie spre a sprijini pedestrimea prin câmpiile pe unde are a trece şi unde poate fi izbit de turci, poloni sau tătari; dar făgăduia că, cu cea mai mare grabă putincioasă, va alerga cu toată oastea spre a da ascultare poruncilor cezarului şi a sluji pe Mihai într-o aşa frumoasă ocazie. Trimişii se întoarseră spre a aduce acest răspuns lui Mihai, şi Basta, trecând râul Tisa şi câmpia Kalo cu o iuţime neauzită, îşi aduse oastea pe la Sathmar la hotarăle Ardealului, la satul Maitin, unde se opri spre a priveghea cele ce se petrecea în Ardeal.

X
Mihai-Vodă, nădăjduind că Basta va veni în ajutorul său, poruncise la toţi ai ţării d-a veni armaţi în tabăra de lângă oraşul săsesc numit Sas-Sebeş. Aci se adunară îndată toţi ostaşii: românii, polonezii, cazacii şi secuii toţi, deosebit de călăreţii din scaunele Mureşul şi Aranyos. Dar nobilii unguri, după cum li se dedese cuvântul de magnaţii conjuraţi, se adunară cu toţii lângă oraşul Torda, în câmpia numită Keresztes, lângă râul Aranyos, şi tăbărâră acolo. Văzând Mihai că nobilii nu înaintează mai încolo de Torda, începu a le da zor şi le porunci ca în trei zile să pornească spre Alba-Iulia. Dar nobilii, dând de azi până mâine, îi trimiseră pe Gabriil Banfi ca să arate domnului cuvintele ce îi oprea d-a veni la Sas-Sebeş, din care cea mai de căpetenie era: că în ţinutul Albei şi al Sebeşului, fiind pustiiţi prin atâta soldăţime şi prin oamenii curţii ce alerga mereu într-o parte şi într-alta, nu pot găsi nutreţ de cai, în vreme ce la Torda era livezi şi izlazuri de vite şi de cai îndestule şi că viaţa oamenilor e mai lesne; că toţi comiţii ce se afla duşi ca să strângă contribuţiile hotărâte de dietă încă n-au sosit; dar că ei stau gata la cel dintâi semn al domnului să meargă unde le va porunci.
"Astfel, zise Bethlen, nobilii, ca nişte păsări care au sa fie prinse în cursă, vâltora împrejurul laţurilor ce pe ascuns ei întinseseră lui Mihai." Acesta păru a se domoli prin cuvintele lui Banfi şi făcu cunoscut magnaţilor şi nobililor ca să vie la Alba-Iulia fiecare cu câte o slugă, lăsând celelalte oşti ale lor în tabără, fiindcă împrejurările cereau ca să le comunice lucruri de interes public. Pretinde Bethlen că această chemare era cu gând ca să-i omoare; că banul Mihalcea dedese acest sfat, pe care îl aprobase cea mai mare parte din boieri, care ziceau că va pieri domnul de nu va face să piară nobilimea. Dar Radu Buzescu, care era aplecat către unguri, căci slujise odinioară ca stolnic pe Ştefan Bathori, când era el prinţ în Ardeal, fu de părere d-a întrebuinţa mijloace blânde către nobili, fiind mai lesne a le câştiga dragostea decât a le insufla temerea.
Era anevoie de înţeles cum Mihai să poată crede că nobilii, care nu voiau a veni la dânsul cu oştile lor, să vie fără oşti. Fără îndoială că acum nu mai era de întârziat. Trebuie a merge asupra acelor nobili care îndrăznea a nu da ascultare poruncilor domnului lor, a le împrăştia oştile încă nehotărâte şi neadunate toate şi a pedepsi pe capii conjuraţi. Iar de apuca ei a se întemeia în puteri, a face un apel poporului, români şi secui, şi, la insurecţia nobililor, a răspunde printr-o insurecţie populară. Cu această pârghie puternică în mână şi sprijinind cu oastea sa regulată, ce avea în leafă, armia naţională, Mihai ar fi fost sigur d-a nimicnici orice putere duşmană în Ardeal.
Adevăr că furia poporului ar fi cucerit toată nobilimea. Fie! piară! căci şi-au meritat pieirea. Din nenorocire, Mihai nu pricepu niciodată că în popor şi numai în popor e adevărata lui putere, adevăratul său sprijin. El îl căutase când în nobili, când în armie şi în oştile mercenare, când în Austria. Deşi încă apăsând poporul său nefăcând nimic pentru dânsul, el îi depărtase inima de la dânsul, dar poporul, în care simtimentul naţional vecinic şi curat trăieşte, era încă gata a se scula la chemarea lui. Când însă Mihai se hotărî a o face, era prea târziu.
O fatalitate orbeşte pe Mihai, sau mai bine el este târât şi pedepsit prin urmările neapărate ale greşelelor sale. El, care a minunat pe toată lumea prin îndrăzneala sa, prin iuţimea prin care apuca de izbea pe duşman pân-a nu prinde acesta de veste, el care a zdrobit atâţi puternici duşmani, acum stă ameţit înaintea răscoalei a unor nobili. În loc d-a porni asupră-i, el stă în nelucrare, măgulindu-se cu nădejdea că cu vorba îi va aduce la cunostinţă. Asigurarea că Basta îi va veni în ajutor şi că astfel nobilii, aflându-se prinşi între două armii, nu vor îndrăzni a face nimic, singură numai poate tălmăci purtarea lui. Astfel, ca cum şi-ar fi pus în gând, cu paguba sa, a arăta neadevărul calomniilor analiştilor unguri asupră-i, în loc d-a porni asupra nobililor, trimise în tabăra lor doi unguri, pe Ioan Kemeny, un senator, şi Ştefan Petki, războinic ales (acesta, căzând în vină mare, fusese osândit a i se tăia capul, dar Mihai, după rugăciunea senatorilor şi mai ales a episcopului Ardealului, Naprazdi, luând în privire că el se purtase vitejeşte la Lipova şi într-alte părţi, îl iertă), spre a afla ce vor ei şi a căuta a-i împăca prin făgăduieli.

XI
Aceşti doi trimişi unguri trădară încrederea ce Mihai puse într-înşii. Sosind în tabăra nobililor, ei auziră plângeri, tânguieli ascunse, văzură pe unii vărsând lacrimi. Cu toate că toţi nobilii adunaţi în tabără erau împotrivitori domnului, nu era nici o unire între dânşii, nici unul nu îndrăznea a se încrede în altul. Numele numai al lui Mihai îi ameţea pe toţi şi, deşi ştiau că sufer tot d-o durere, nimeni nu îndrăznea a descoperi rana comună. "Corturile răsuna de suspinuri şi vaiete; ar fi zis cineva ăcă suntî nişte oameni izbiţi fără veste de focul trăsnetului, spăimântaţi de zgomotul tunetului, care arată însă printr-o cătare neghioabă că o otravă de o duhoare puturoasă i-a pătruns." [46] Puţini era care îndrăznea a-şi vărsa mânia ce fierbea în inima lor, şi aceia, vorbind încet şi numai către prieteni, zicea: "că voievodul este un înşelător, un adevărat turc, că trebuie a se mântui de această pieire prin orice mijloc". Cu toate că puseseră în capul oştilor lor pe Ştefan Csaki, dar ştiindu-l favorit şi entuziast de Mihai, nimeni nu avea încredere într-însul şi nimeni, chiar din prietenii săi, nu îndrăznea înaintea lui a spune ceva împotriva domnului, chiar în glumă.
În această stare de spaimă şi neîncredere reciprocă în care se afla nobilii, ar fi fost foarte lesne a-i risipi, dacă Mihai, pe lângă solie şi vorbe blânde, ar fi înaintat îndată spre dânşii cu armia sa. Ar fi fost asemenea cu putinţă, atunci la început, a-i împăca şi prin vorbe şi prin făgaduieli, dacă trimişii lui Mihai, în loc d-a căuta a face pace, nu aţâţa încă mai mult pe nobili şi ănuî îi apropia unul de altul. Csaki, înţelegând inima lui Ioan Kemeny şi Petki, trimişii lui Mihai, şi văzându-se obiectul neîncrederii tuturor, se adresă către dânşii, zicându-le: "Îndrăzni-voi a vorbi cu siguranţă înaintea voastra". "Şi noi înainte-ţi?" răspunseră ei. Csaki le-o asigură, dându-şi cuvântul şi mâna dreaptă. Atunci aceştia îl îndemnară a nu pierde vreme. Conjuraţii toţi, care erau înţeleşi unii cu alţii, se adunară. [47] Ei convocară o adunare generală a nobililor, în care Csaki luă cuvântul şi îi îndemnă cu multă elocvenţă "a scutura jugul unui domn strein, barbar şi tiran, care a jurat pieirea lor, şi pentru aceasta a se folosi de ocazia de faţă, când se află toţi adunaţi launloc şi armaţi şi când oastea cezarului nu e departe". Şi sfârşeşte propunând: "ca să trimită adunarea soli la Basta, generalul Ungariei de Sus, care acum se află la hotar, spre a-i chema într-ajutor, arătându-i că a venit vremea ca să dobândească Ardealul pe seama împăratului şi a-şi izbândi despre Mihai şi totdeodată pe dânşii să-i mântuiască de tirania lui". [48]
Avu mare putere cuvântarea lui Csaki asupra nobililor adunaţi, nu spre a creşte ura lor către Mihai, dar spre a-i hotărî spre răzbunare. [49] Îndată ei aleseră din sânul lor pe Francisc Alard şi pe Gabriil Haller ca să meargă lângă Basta, însărcinându-i "ca să-l roage de a le da ajutor spre a-i mântui de jugul şi cârmuirea cruntă a lui Mihai; să-i spuie că voievodul este aliatul tainic al turcilor; că d-abia dedese drumul trimisului împăratului Rodolf, când primi cu mare pompă pe trimisul turc, care îi dedese, spre întărirea domniei, semnele de la împăratul turcesc; că ei făgăduiesc o vecinică credinţă împăratului Rodolf, către care sunt şi de mai nainte legaţi; că primejdia grăbeşte, paloşul domnului ameninţă acum capetele ungurilor; că după nimicnicirea lor, acest trufaş barbar va merge cu sabia şi focul în mână să-şi cerce norocul spre Casovia, după cum o făgăduise la marele vizir Ibraim-Paşa; [50] că dacă Basta nu le va da ajutorul nădăjduit, ei, care sunt hotărâţi a nu mai suferi pe Mihai, se vor vedea nevoiţi sau a chema pe Sigismund, ce era la hotar cu oaste puternică, sau a cere ajutorul sultanului turcesc."
Nimic nu era mai neadevărat decât aceste învinovăţiri ce aducea ungurii lui Mihai. În loc de-a se arăta tiran către nobili, el le mântuise viaţa de furia secuilor şi românilor; în loc d-a-i ucide, după cum făcuse Sigismund, pe care ei dorea a-l avea domn în locul lui Mihai, acesta nu pedepsise pe nimeni fără vină şi judecată, ba încă pe mulţi din cei osândiţi iertă. El păstrase starea şi privilegiurile lor cu paguba românilor şi scăderea sa; păstrase cu scumpătate constituţia ţării, nu făcu nici o schimbare în legi, nu scoase nici o dajde fără învoirea dietei şi nu silui hotarârile dietei, după cum într-atâtea rânduri o făcu Sigismund. Pe lângă aceasta, e învederat că nu el era tainic aliat al turcilor, ci tocmai nobilii, care în faţă se arăta jertfici împăratului, iar pe ascuns îşi da mâna cu Sigismund, polonii şi turcii, ale căror viclene urmări nu întârziară a ieşi la iveală. Pe nădejdea lui Sigismund şi a polonilor mai mult se sculaseră ei, şi dacă acum se adresa lui Basta, era de nevoie, căci Sigismund şi polonii era încă departe şi vegeta încă şi le era teamă d-a nu fi izbiţi de Mihai în grabă; pentru aceea se adresară la Basta, pe care-l ştia aproape şi gata a-i ajuta. Gândind nobilii că Basta va voi un act de credinţă publică, deteră deputaţilor spre a-i duce cărţi iscălite cu mâinile tuturor stărilor şi pecetluite cu pecetea lor, în care îşi da credinţa lor cezarului Rodolf.

XII
După ce porniră p-aceşti deputaţi la Basta, nobilii trimiseră alţii lui George Mako, ca să-l roage, de-i este scumpă mântuirea patriei, să vie îndată la dânşii cu oştile ce el comanda. Aflând aceasta, Mako lăsă ţinutul Bârsei şi se îndreptă spre oraşul Mediaş. Când primiră veste nobilii de sosirea lui la Mediaş, îi trimiseră pe Nicolae Bogathi, ca să-i făgăduiască, între alte lucruri, că ei nu-şi vor mai aduce aminte de relele ce el le-a făcut de curând, că nu-i vor lua niciodată fără despăgubire şi fără o judecată mai dinainte moşiile ce voievodul îi încredinţase şi încă că îi vor dărui leafa pe două luni. Şi spre a da mai mult temei acestor făgăduieli, îi trimiseră în acelaşi oraş, unde încă se afla, pe Ioan Kemeny şi Ştefan Petki, care veniseră la dânşii de la Mihai, şi îl rog d-a-şi aduce aminte de naţia ungară din care şi el se trage, de a urma ceea ce a început, d-a veni în tabăra de la Torda, a-şi uni puterile sale cu ale lor, spre a depărta din ţară un tiran crud, d-a nu se teme de un popor căruia norocul a slujit mai mult decât curajul.
În vremea aceasta, curierii vestiră lui Mihai că Mako, stăruind în îndărătnicia sa, în loc d-a merge cu oastea sa la Alba-Iulia, după cum îi poruncise, s-a dus la Mediaş. Ţinându-se de hotărârea sa d-a umbla cu binele şi a-i linişti şi domoli mai mult cu mijloace împăciuitoare, Mihai găti două solii, una către soldaţii lui Mako, punând în capu-i pe Ioan Nemeş, cu însărcinarea de a astâmpăra duhul oştilor şi a le ridica orice bănuială, plângându-se de răscoala lor, chemându-i la datorie, pentru ca în acest minut greu pentru creştinătate să nu-i puie în nevoie a-i pedepsi el, care totdeauna a fost binevoitor către dânşii, şi pentru ca ei să nu fie o stavilă la bunele şi cuvioasele sale strădanii. Ceailaltă, compusă din Pancratie Sennyei şi vistierul Stoica - român, ispravnic al palatului, care de curând se întorsese de la Pilsna, unde fusese trimis ambasador către împăratul Rodolf - la tabăra nobililor la Torda. Ei era însărcinaţi sa dea de minciună zgomotul răspândit între nobili că el voieşte pieirea lor. Cu aceştia dete împreună şi pe trimisul către Mako, spre a-i prezenta nobilimei.
Ajungând cu toţii la Torda, aceşti deputaţi, înaintea tuturor nobililor adunaţi, faţă fiind şi doi deputaţi trimişi de George Mako, îşi împlinesc misia ce li se încredinţase. Făcându-se tăcere, vistierul Stoica, cu gravitatea sa obicinuită, astfel cuvântă: "Cu mare părere de rău a aflat domnul răzvrătirea lui George Mako şi răscoala legionarului său, răscoală ce el n-a întărâtat prin nici o nedreptate, fiind mulţumit de bunele slujbe ale ei până acum; că el nu cunoştea pricina unei aşa de fără veste dezbinări; că bănuia că poate ea ar fi ieşitul unei mişcări pricinuită printr-un zgomot mincinos mai mult decât printr-o veste sigură. Dacă ei au fost îndemnaţi l-această îndârjire nesocotită căci le-a rămas simbrie neplătită, iată că le-a trimis prin Ioan Nemeş simbria pe patru luni întregi; de au altă temere, s-o părăsească, căci domnul le-a trimis cărţi de încredinţare, la care tot creştinul trebuie să crează. Dacă sunt în ceva vinovaţi în legătura făcută cu Sigismumd, domnul îi îmbiază cu o uitare şi o iertare deplină. Cu mai mare părere de rău a aflat domnul că nobilimea s-a turburat de oarecare larmă răzvrătitoare, care dă domnului gânduri mincinoase şi nelegiuite; că el ia de martor pe Dumnezeu şi pe sfinţi ca n-are nimic mai scump ca sângele nobililor, că nimic nu are mai la inimă fără numai de a păstra legile lor cele vechi şi ale patriei, şi că el stă gata a răsplăti fiecăruia după meritele sale."
Abia sfârşi Stoica cuvântul şi cei doi trimişi ai lui George Mako strigară: "că soţii lor de arme nu vor să meargă a se împreuna cu domnul, că ei nu mai vor să slujească supt steagurile lui; că ei vor mai bine să treacă îndată în Ungaria, unde vor găsi vechea libertate a patriei, administraţia dreptăţii, siguranţă pentru viaţa lor şi milostivirea împăratului; că în zadar Stoica osteneşte urechile lor printr-atâtea vorbe, căci Mako a şi hotărât a trece în Ungaria."
Deputaţii romăni, văzând îndărătnicia lor, nebănuind nimic nici de înţelegerea lor cu nobilii, nici de hotărârea acestora d-a ridica cap şi sabie împotriva domnului, crezând vorbele trimişilor lui Mako şi gândind că acesta se va îndrepta spre Cluj, ca să treacă în Ungaria, se duseră acolo spre a-l întâmpina. Ei avea de gând să laude lui Mako şi oştilor sale milostivirea domnului, d-a se sili a domoli mânia lor şi a-i aduce în tabăra domnului, sau, de nu izbutea cu vorbe, d-a scula în numele domnului pe ţărani şi d-a ucide pe soldaţi până la unul. Aceasta fusese şi dorinţa lui Mihai. O asemenea hotărâre ar fi trebuit a o lua la vreme şi a o întinde pe toată ţara. Din nenorocire, nu se făcu nici în acest caz în parte. Deputaţii, mergând la Cluj, aşteptară acolo în zadar, mai multe zile, sosirea oştilor lui Mako şi, văzând că nu mai vin, se întoarseră la Alba-Iulia, lângă domn, făra să fi făcut nimic. Asemenea şi Ioan Nemeş, ducându-să la George Mako, îi spuse tot ce-i zise voievodul, dar văzând că cântă înaintea unui surd, pierzând toată nădejdea, se întoarse şi el lângă Mihai.

XIII
Într-aceea, deputaţii nobililor trimişi şi la generalul Basta ajunseră la Maitin, unde se afla acesta, şi, spunându-şi însărcinarea lor, fură cu multă bunăvoinţă şi dragoste primiţi. Basta se arătă mult vesel şi prea gata a-i sluji, şi le făgădui ajutorul şi sosirea sa. Sunt însă unii analişti care, nebănuind că Basta avea instrucţii tainice de la împăratul, instrucţii provocate fără îndoială de ura lui, spre a lucra întru surparea lui Mihai, pretind că Basta stătu puţin în cumpănă când primi solia nobililor. [56]Dar şi de e această îndoire a lui Basta adevărată, e învederat că ea era o prefacere. Mai mulţi analişti şi istorici mai noi nu se îndoiesc că Basta ar fi putut îndrăzni a nu asculta porunca împărătească de nu ar fi avut tainice instrucţii d-a lucra în contra poruncii de faţă. Dar chiar dacă curtea Austriei e nevinovată, dacă Basta, mânat numai de ura sa către Mihai, a lucrat în contra poruncei împăratului său, acesta, nepedepsind neascultarea lui, n-a luat oare asupră-i toată răspunderea şi nu dă drept temei la orice bănuială?
Basta, spre a acoperi răspunderea sa personală şi aceea a curţei împărăteşti, ale cărei tainice instrucţii nu putea arătă armiei sale şi căreia spusese că o duce în ajutorul lui Mihai, spun că convocă un sfat de război, propunându-i de a-şi da părerea de trebuie a ajuta pe Mihai ori pe nobilii revoltaţi. Trei fură părerile în care se împărţiră mădularii acelui sfat. Unii era de părere d-a nu ajuta nici pe o parte, nici pe alta şi să aştepte să vază ieşitul şi a dobândi nouă porunci de la împăratul. Alţii că, potrivit poruncilor cezarului, trebuie a da ajutor lui Mihai şi să nu dea ascultare la acei oameni răzvrătiţi la Torda, râvnitori mereu de lucruri nouă şi pe atât streini de împărăţia cezarului, pre cât sunt îndărătnici şi duşmani lui Mihai-Vodă; că ei nu cer ajutorul lui Basta pentru că iubesc mai bine pe împăratul decât pe Mihai, ci numai siliţi fiind de greşeala răscoalei lor a chema ajutorul cel mai vecin. Ei adăoga: că bine este ca voievodul a înfrâna trufia revoltanţilor, fiind nişte oameni îndrăzneţi cu duhul şi pururea gata la lucruri nouă. Astfel apoi, când se va lepăda Mihai de Ardeal, această ţară va fi mai lesne şi mai în pace cârmuită de miniştrii cezarului. Urma va dovedi că această părere era cea mai înţeleaptă. A treia părere, pe care Basta o inspiră la un june cu totul jertfit lui, comitele Tomaso Cauriolo, strejar-maior general, şi care o sprijini, era: că trebuie a se uni cu revoltanţii şi a se folosi de această ocazie spre a răpi Ardealul din mâinile uzurpatoare şi tirane ale lui Mihai; că deşi poruncă au de a ajuta pe acesta, dar împăratul nu ştia, cum le-a aflat ei, înşelăciunea cu care Mihai voieşte a prăpădi oastea lor şi a se rebela împotriva cezarului; că prin ajutorul ce vor da nobililor şi mântuindu-i de Mihai, vor îndatora şi mai mult pe aceştia la credinţă către împăratul; că cu oastea lor şi cu cei 12 mii şi mai bine de luptători ce spun că au nobilii, şi prin aceea că Mihai nu cunoştea scopurile ce au şi îi aşteaptă a-i veni întru ajutor, vor putea lesne a-l izbi pe neaşteptate şi a-l birui. [57]
Sfatul, care era întocmit de Basta, mai mult de oameni siguri ai lui, aprobă această părere a comitelui Tomaso Cauriolo. Şi Basta, care "era de mai nainte hotărât la aceasta", [58] îndată ce primi din nou de la solii nobililor jurământul că vor fi pururea credincioşi cezarului Rudolf, [59]chemă la sine pe Rothalt, capul celor patru companii de rând nemţeşti din călărimea Ungariei de Sus, şi îi porunci în secret d-a se pune îndată în cale cu călărimea sa spre Torda şi, de va găsi acolo lucrurile sigure, astfel după cum făgăduiseră solii, să se unească cu nobilii, asigurându-l că ceialaltă oaste, în vro cinci zile, se va împreuna cu dânsul. El îi porunci să caute a bate locurile şi a lua limbă unde e Mihai şi cu ce puteri se află; că dacă din întâmplare el, apucând înaintea gândurilor altora, se va fi unit şi împăcat cu nobilii, să-şi schimbe hotărârea şi să meargă la dânsul să-i spuie că, potrivit poruncilor cezarului, armia vine în ajutoru-i. [60]
Astfel Basta, după împrejurări, sta gata a trăda sau pe Mihai, sau pe nobilii ardeleni. El cheamă apoi pe deputaţii nobililor şi stărui mult ca nobilii să nu dea bătaie voievodului până nu va apuca să sosească şi dânsul; că daca, după natura locurilor, fără voia lor vor fi siliţi a veni în luptă, să se tragă mai bine spre Cluj. Într-aceeaşi vreme, să facă ştire tuturor nobililor Ardealului, la toate breslele de ostaşi, d-a-şi aduce aminte de credinţa ce au jurat împăratului Rudolf, d-a părăsi pe voievod şi d-a veni în tabăra lor.

XIV
Întorcându-se deputaţii în tabăra nobililor, le spuse câte le zisese Basta. Deci ei îndată, ascultând sfatul acestuia, trimit deputaţi la secuii ce ţineau cu Mihai, ca să-i îndemne a se uni cu dânşii. Dar secuii, recunoscători către Mihai pentru libertatea ce le dedese şi temându-se că, de vor veni ungurii iar la putere, nu numai că o vor pierde cu vreme, dar încă că vor căuta a-şi răzbuna asupră-le pentru mulţi nobili ce omorâseră, răspunseră: "că ei sunt mulţumiţi de un domn aşa mare ca Mihai". Tot într-o vreme trimiseră nobilii la cazacii lui Mihai pe Balthazar Vereş şi pe Ioan Zoltai jurisconsult, ca să-i învite a se uni cu dânşii cu bune şi sigure condiţii. Cazacii însă erau cu totul jertfiţi lui Mihai. Slujind în dobândă şi iubitori de bogăţie, ei dobândiseră mult de la Mihai şi nădăjduia încă a dobândi.
Mihai, cum am arătat, avea multă îngrijire pentru ostaşii săi. Adesea, la mese, el dăruia cazacilor, ca şi celorlalte oşti, bani, cai, haine cusute cu fir, ce luau vederile prin felurimea coloarelor şi a florilor. Astfel toată armia sa era frumos împodobită şi mândră de strălucitoarele ei costumuri, cât şi de vitejia ei. Adesea Mihai, când le da daruri sau leafa, îi îndemna să stea credincioşi pe lângă prietenia şi norocirea lui şi le zicea: "Mai adăstaţi puţin, ostaşi, şi vă voi duce într-o ţară unde se găseşte cu îmbelşugare mătase, aur, diamante şi tot felul de avuţii". Aceste făgăduieli şi bunăvoinţa ce Mihai arăta oştilor lipiseră cu totul inimile cazacilor de dânsul şi, când deputaţii nobililor se duseră să-i îndemne ca să se tragă din părtea lui Mihai, înfuriaţi, ei uciseră îndată pe Balthazar Vereş şi duseră domnului toate cărţile ce le trimisese nobilii. Soţul lui Balthazar Vereş, jurisconsultul Ioan Zoltai, d-abia scăpă; pe când el se silea a dovedi cazacilor că, potrivit legilor lui Justinian, ei au drepte cuvinte de a părăsi pe Mihai, aceştia năvăliră asupră-i suduindu-l, bătându-l şi rupându-i hainele, încât cu greu apucă de scăpă în strâmtorile munţilor.
Fură mai norocoşi nobilii cu alte oşti. Ei rugaseră încă să vie la dânşii pe pedestraşii pretoriani ai voievodului, carii era în număr de 700, şi pe călăreţii beşlii, ambele cete compuse de unguri; dar pedestraşii avură anevoinţă a fugi, căci domnul, simţind gândul, îi sili a sta în frâul disciplinei, ucigând câţiva centurioni ai lor, şi îi închise pe toţi într-o grădină îngrădită cu ziduri, ce se afla lângă camerele sale. Această grădină, în care Mihai zidise o baie frumoasă, fu mai târziu făcută cetăţuie de prinţul Ardealului Gabriil Bethlen. Câţiva din aceşti pedestraşi, care putură scăpa, fură ucişi în cale prin paznicii orânduiţi de strajă de Mihai, şi foarte puţini, făcând un mare ocol, ajunseră târziu, şi tocmai după bătaie, în tabăra nobililor. Călăreţii beşlii izbutiră mai bine. Într-un semn hotărât, ei se sculară cu toţii şi se duseră la Torda a se uni cu nobilii. Pe lângă dânşii se luă şi Ioan Iacobini, un tânăr cu duh, ce era secretar al canceleriei domnului. El fusese mai nainte, în aceeaşi calitate, pe lângă Sigismund Bathori şi, însoţind pe acest prinţ în expediţia sa în Ţara Românească împotriva lui Sinan vezirul, la 1595, descrise această campanie.

XV
Nobilii trimiseseră asemenea, încă din 2 septemvrie, scrisori la saşii din Braşov şi Sibiu, spre a-i trage în partea lor, părăsind pe Mihai. Saşii însă, necunoscând mărimea mişcării împotriva lui Mihai şi temându-se de puterea acestuia, spre a se arăta cu slujbă şi credinţă către dânsul, îi trimiseră acele cărţi. Încă nu sosiseră acestea în mâna domnului, şi braşovenii precum şi sibienii primesc şi alte cărţi de la nobili, în care se cuprindea pre larg tot planul dezbinării ungurilor. Braşovenii îndată porniră aceste cărţi cu un om într-adins la domnul, iar sibienii, spre a se arăta şi mai cu bunăvoinţă, plecară mai mulţi în persoană spre a duce cărţile, luând cu dânşii şi pe omul trimis de braşoveni. Era ei mai să intre în curtea domnului, când aflară de la unii oameni ai curţii că celelalte cetăţi săşeşti s-a lepădat de credinţa lor către Mihai, precum şi că toţi ungurii ce se afla în tabăra acestuia au fugit şi s-au împreunat cu nobilii, câştigându-şi mai întâi amnistie deplină pentru câte făcuseră când se afla supt poruncile lui Mihai, lucru ce nobilii bucuroşi le acordară, mai ales nădăjduind că cu modul acesta vor putea trage în partea lor şi pe secui. Acestea înţelegând, sibienii se întorc din drum la ai săi şi trimit la braşoveni nouă scrisori ale nobililor, cu altele ce primiseră de la germani şi unguri şi de la oamenii şi generalii împăratului, îndemnătoare de revoltă, vestindu-le că şi ei, în 10 sept., s-au răsculat, şi rugându-i d-a sta impreună cu dânşii. Saşii n-avea nici un temei a se revolta. Ei, împreună cu secuii, chemaseră pe Mihai în Ardeal. Acesta nu numai că îi mântui de tirania lui Andrei Bathori, dar încă îi favorase cu deosebire în toată vremea; dar saşii, nemulţumitori şi mişei, cât bănuiră slăbiciunea făcătorului lor de bine şi văzură că şi împăratul e împotrivă-i, nu pregetară a-l părăsi şi a răsplăti printr-o trădare mârşavă binele ce le făcuse românii.
Braşovenii, cum primiră acele scrisori de la sibieni, încă atunci seara, duminică 11 sept., toţi cu mare aplaus se învoiesc a se dezbate de supt Mihai şi îndată, în acea noapte, prind şi pun la închisoare pe toţi românii pe câţi putu pune mâna, între carii erau vistierul Vistelie şi George, fratele banului Mihalcea; pe alţii iarăşi îi omorâră, "căutându-se românii în toate unghiurile şi văile şi dându-se morţii fără nici o cruţare". [63]Dup-aceea, în zadar se ispitiră ei în câteva locuri a pâtrunde până la tabăra nobililor, căci oştile lui Mihai îi stăvili. Ei fura siliţi a-şi mărgini revolta în ţinutul lor şi a urma a ucide mişeleşte pe români, după cum începuseră. Saşii de la Bistriţa numai putură trimite câteva sute de pedestraşi în tabăra nobililor. Aceştia se adresară cu rugăciune şi la clujeni, zicându-le: "că voievodul a hotărât d-a nimicnici detot naţia lor; că trebuie a ajuta patria ameninţată de o asemenea soartă; că clujenii, fiind singurii care au arătat virtute în împrejurări grele, generozitate la trebuinţele patriei, pentru aceea cer de la dânşii de a le da o mie de puşcaşi şi 700 talere împrumut". Clujenii, după ce răspunseră numai prin câteva cuvinte de neprimire la deputaţii nobililor, porniră îndată lângă domn, printr-un lung încunjur, pe concetăţenii lor Ioan Hosszu şi Toma Litteratu, spre a-i spune cererile nobililor şi a se lega către dânsul printr-o nouă legătură de credinţă; şi spre răsplătirea credinţei lor, ei cerea să li se dea numai un singur târg. După ce i-a lăudat foarte, domnul le făgădui a le îndeplini cu prisos cererea, de îi vor rămânea credincioşi. El dete ştire deputaţilor d-a face un mare încunjur şi d-a se întoarce în grabă către concetăţenii lor, căci pe drumul cel mare ei vor putea să cază în mâinile ungurilor. Dar nobilii tăiară toate drumurile, ca domnul să nu ştie nimic de starea lor, şi deputaţii, cu toate că urmaseră sfatul lui Mihai, luând un drum cotit, tot fură prinşi de nobili şi aduşi goi în tabără, de unde însă li se dete apoi drumul ca să se întoarcă la concetăţenii săi. Clujenii rămaseră pe lângă Mihai. Unul dintr-înşii numai, anume Ioan Darabos, ridică câţiva călăreţi şi îi duse în tabăra nobililor, zicându-le: "Aideţi să ne luptăm cu inimă supt steagul împăratului, căruia am jurat credinţă!" şi protestând împotriva lui Ştefan Sereş, magistratul Clujului, care oprea orice răscoală.
Astfel, mai mult în numele împăratului se făcea răscoala. Prin viclenia ungurilor, care se arăta în faţă supuşi împăratului, luă insurecţia întindere şi putere mare şi încinse pe Mihai de toate părţile, în vreme ce, de ar fi sculat poporul cum trebuia, el ar fi putut încinge astfel pe duşman şi nu i-ar fi dat vreme a se întări în putere şi a-i dezorganiza armata sa cu încetul.
În piept inima ni se frânge de ce înaintăm cu povestirea către acea catastrofă grozavă, la care ne târî aceste greşeli; căci de aci izvorâră nu numai nenorocirile acestui bărbat mare, unul dintre cei mai minunaţi ai istoriei omenirei, dar încă şi nenorocirile naţiei române, care, dintr-atâta marire şi glorie, căzu, împreună cu eroul său, într-o prăpastie spăimântătoare, de unde două veacuri şi jumătate de suferinţe nu o au putut încă mântui.

XVI
În vremea aceasta, George Mako, încheind cu deputaţii nobililor condiţiile de alianţă, plecase de la Mediaş şi sosise cale de cinci mile de tabăra rebelilor, într-un loc numit Bogatz, îmbelşugat de vin, unde dete soldaţilor săi voie să bea. Cu toate vorbele mincinoase asupra lui Mihai ce răspândise între ostaşi de atâta vreme, el nu era încă sigur că va putea a-i face a se revolta, uitându-şi credinţa jurată domnului şi bunătăţile lui pentru dânşii. Drept aceea îşi opri ostaşii într-acest loc, crezând prin ameţeala beţiei a-i târî în tabăra nobililor. El trimise credincioşi de ai săi, din ofiţeri şi soldaţi, prin toate cârciumele unde se afla ostaşii deşertând pahare, care începură a cârti cu dispreţ şi a ameninţa împotriva lui Mihai. "Trebuie, zicea ei, să gonim pe această fiară până la hotarele Ţării Româneşti; trebuie să murim pentru patrie şi să alegem între unguri domn de sângele nostru. Decât să ţinem cu Mihai pentru o păcătoasă leafă ce ne dă mai mult de trebuinţă decât de dragoste, mai bine să ne unim cu George Basta, din armia căruia se zice că au şi sosit câteva mii de ostaşi fruntaşi!" Şi fiindcă nimeni nu vorbea împotriva acestora, sângele ostaşilor se aprindea din ce în ce, bând. George Mako, temându-se că a două zi, potolindu-se focul vinului, să nu se schimbe părerile, fără a aştepta a se ivi de ziuă, dete armiei sale semnul de plecare, trece Mureşul, pe urmă, opreşte un minut în loc pe ostaşi şi le grăieşte astfel: "Soţilor, nemuritorul Dumnezeu ne-a dat ieri la toţi o aceeaşi gândire şi toţi fără osebire vă uniţi împotriva acelei pieire a naţiei noastre, acel stricător a legilor noastre care medita cu cruzime moartea noastră a tuturor, împotriva lui Mihai-Voievod! Voi aţi luat armele pentru apărarea acestei provinţii, ce prin vitejia noastră Mihai a supus-o tiraniei lui; voi v-aţi pus să apăraţi atâtea fecioare curate şi nevinovate împotriva dobitocirei şi cruzimei barbarilor. Siguri că astăzi vom putea a răzbuna relele ce domnul prin voi a făcut ungurilor, întăriţi prin alianţa dumnezeiască, aideţi în tabăra lor şi să unim soarta noastră cu a lor."
Soldaţii răspunseră acestui cuvânt a lui Mako printr-o murmurare mânioasă. Uitând vorbele de ieri, cei mai mulţi viindu-şi în fire din ameţeala vinului, îşi aduseră aminte datorinţa lor şi începură a lăuda facerile de bine ale voievodului, osândind o aşa de ruşinoasă nemulţumire din parte-le. Ei aducea aminte că au fost goi şi că Mihai îi îmbrăcase, că erau pe jos şi că el le dedese cai şi îi înălţase din starea de călăreţi de rând la ranguri mai înalte; că era o necinste nepieritoare, o faptă vinovată înaintea lui Dumnezeu d-a trage sabia asupra unui aşa de mare făcător-de-bine, care, afară de leafa ce le-a plătit, le-a făcut atâtea bunătăţi. Vro căţiva comandanţi încă îşi despărţiră oştile de ceailaltă armie protestând în gura mare asupra trădătorului George Mako. Acesta era pierdut acum, dacă din norocire-i nu-i sosea în acel minut în ajutor Wolfgang Kamutki, trimis de nobili spre a birui îndoirea ostaşilor. Acest deputat, june cu curaj şi cu mare elocvenţă, ţinu un cuvânt ostaşilor, în care reînnoi şi întări în numele nobilimei toate cele făgăduite de Nicolae Bogathi şi adăogă: "că George Basta este să vie cu o puternică armie în ajutorul ungurilor, ca el e la hotar, că o mare temere a cuprins pe voievod, că Ştefan Csaki vine asemenea întru întâmpinarea lor cu magnaţii ţării spre a-i felicita, că era mult mai cu cinste, de va voi aşa norocul, a cădea apărând viaţa sa şi mântuirea patriei, decât a mai sluji, puţin timp încă şi într-o spaimă necurmată, un tiran".
Prin aceste şi alte vorbe, el câştigă până la urmă duhurile turburate ale soldaţilor. George Mako, văzând ostaşii aprinşi, dete semnul şi, după ce mustră pe acei ce nu-l vor urma, puse armia în mişcare, şi chiar aceia care până atunci îi era împotrivitori fură siliţi a-l urma. Îndată Ştefan Csaki, în capul unei părţi din oştile nobililor şi a celor mai însemnaţi capi, într-un strălucit costum, călare pe un cal măreţ înşăuat, ieşi întru întâmpinarea legioanei lui Mako, sunând trâmbiţele, tobele şi dând toate semnele de veselie. Ambele oşti oprindu-se în loc, Csaki le făcu un cuvânt pompos şi apoi din ambele părţi îşi dau mâna, se îmbrăţişează. Toţi ungurii laudă pe soldaţii lui Mako că au preţuit mai mult pe Dumnezeu, patria, legea, decât prietenia românilor. Dup-aceea îi duc în tabără, unde nobilii le dau la toţi mese, le dăruiesc o câtime îndestulătoare de grâu, nutreţ pentru cai şi leafa pe două luni. [66]
Astfel se împlini trădarea lui Mako şi a legioanei sale.

XVII
Mihai-Vodă, cu toate că nu aflase încă nimic despre trădarea ăluiî Basta, dar cunoscând acum puterile nobililor, începu cu tot dinadinsul a se găti de oaste. El chemă pe lângă dânsul toate oştile, chiar şi p-acele din oraşele de margine, precum Ienö, Lipova, Lugoş şi Caransebeş, supt povaţa lui Andrei Barcsai. Scrise încă şi lui Pătraşcu a-i aduce o oaste însemnată din Ţara Românească. Afară de aceasta, strângea arme, muniţii şi tot ce era de trebuinţă pentru un lung război. [67]Deşi el se gătea de bătaie, dar dorinţa lui era statornică d-a o încunjura. Pentru aceea, el chemă la sine doi preoţi, părintele George Vasarhelly din societatea lui Iisus, om bun şi predicator de minune, şi pe Ioan Ungvari, alt predicator elocvent al reformaţilor din Alba, care ştia adânc din cărţi, şi îi trimise p-amândoi la Torda, fiind ei de religii deosebite, să poată sta fiecare pe lângă cei de credinţa lor, însărcinându-i a propune pace şi iertare nobililor şi a-i îndemna a-şi uni mai bine puterile împreună spre a se lupta împotriva turcului; că dacă el sau soldaţii lui au făcut vro greşeală, s-o spuie de făţă şi slobod: în sfârşit, să-i încredinţeze că, prin căinţa lor şi milostivirea sa, această răscoală se va putea ispăşi printr-o vecinică uitare. Dar când aceşti deputaţi sosiră în tabăra nobililor, nu fură nici ascultaţi, nici primiţi. [68]
Într-aceea, Rothalt, urmând poruncilor generalului său, Basta, se apropie de Torda şi, aflând starea nobililor acolo, porni înainte cu călărimea sa în tabăra lor, unde fu primit cu mari demonstraţii de bucurie. [69]
El asigură nobililor, că generalul său, doritor d-a-i ajuta şi a-i mântui de tirania lui Mihai, în cinci zile va veni a se împreuna cu dânşii şi pentru aceea l-a trimis pe dânsul înainte cu călărimea sa, spre a le fi spre slujbă până atunci. El trimise apoi răspuns înapoi la Basta ca să-i dea de ştire de ceea ce a făcut şi porni vro zece sau doisprezece călăreţi uşori ca să bată drumul nu numai spre Alba-Iulia, dar în toate părţile, ca să descopere unde se afla atunci Mihai. Doi din aceşti călăreţi fură prinşi de paznicii acestuia şi de la dânşii el află că chiar în acea zi Basta trebuie să-şi împreune armia cu a nobililor. [70] Basta, în adevăr, pornind de la Maitin, veni la Tuşnad, îndreptându-se către Ardeal pe drumul numit Mesesia, din pricina varului de care se afla acolo mulţime, sau a nisipului alb; se opri apoi puţin la oraşul Zilah din poalele muntelui Meszes, la hotarul Ardealului, de unde, în două marşuri, sosi la Cluj cu armia sa şi bagajele sale, la 13 septemvrie. Aici fu primit cu pompă de locuitori, care îi ieşiră întru întâmpinare.
Tabăra de la Torda se mărea pe tot ceasul. Trădătorul Tamasfalvi, de care am pomenit înapoi, sosi şi el cu 400 călăreţi secui din scaunul Mureşului, lăudându-se că a venit nechemat ca să dea mână de ajutor împotriva tiranului şi arătând nobililor scrisoarea ce îi trimisese Mihai şi a cărei cuprindere am văzut mai sus. Mai veniră încă o seamă de secui din scaunul Aranyos. Aceşti secui din scaunele Aranyos şi Mureşul totdeauna şi-au deosebit simtimentele şi cauza de fraţii lor din celelalte scaune. Mai iubitori de linişte, ei s-au ţinut în veci departe de revoluţii, ţiind mai adesea cu puterea ce li se părea mai legiuită; aşa ei au fost cu Andrei împotriva lui Mihai; pe urmă stătură cu nobilii, căci aceştia se arăta că sunt supuşi împăratului. În zilele noastre încă, ei au ţinut pre partea împăratului împotriva tot neamului lor, rebelat asupră-i. Clujenii, şi ei, văzându-se în mâinile armiei lui Basta, trebuiră să se supună şi ei a trimite nobililor oştile şi banii ce le ceruseră. Într-aceea, în tabăra de la Torda zbura în toate corturile vestea sosirei lui Basta şi, toţi veselindu-se, câştigară inimă şi se arătară mai aprinşi împotriva domnului, incepând a striga de faţă: la arme! şi înştiinţând, la scăpătatul soarelui, pe împrotivnicii lor, prin descărcări de arme, semn obicinuit atunci la soldaţi în tabără, înfocarea lor şi dorinţa d-a veni la luptă.
După ce dete la Cluj o zi de odihnă ostaşilor săi, Basta sosi într-o singură zi la tabăra nobililor, departe de două mile. El fu primit cu semne mari de bucurie şi salutat cu mare respect de toate stările, ce îi ieşise întru întâmpinare. El tăbărî dincolo de podul după râul Aranyos, în locul unui sat de curând ars de cazaci, numit Keresztes. Îndată Ştefan Csaki şi ceilalţi magnaţi îi dau comanda tuturor oştilor Ardealului, ce erau în număr de 12 mii ostaşi călări şi pedeştri şi 4 tunuri, se supun ei şi toţi ai lor la poruncile lui îl îndestulează cu grâu şi bucatele trebuincioase.

XVIII
Aflând Mihai-Vodă sosirea lui Basta în tabăra nobililor, trimise în această tabără unul din cei mai dintâi boieri, şi anume Andrei Postelnicul, şi pe Luca Trausner, dându-le trei solii:
Cea dintăi pentru George Basta, căruia îi însărcină să-i zică: "că de vreme ce n-are nici o poruncă de la împăratul să năvălească în ţinutul său, să plece, dându-i pace. Să-şi aducă aminte de trudele şi cheltuielile sale împotriva turcilor în interesul creştinătăţii şi cu ce greutate a supus Ardealul împăratului, răsturnând pe cardinalul Andrei, ce avea sprijin şi putere în Polonia, Moldova şi Ardeal; aceea ce cu greu ar fi putut face împăratul, de nu era el; apoi ar fi nedrept a răspunde la atâtea slujbe printr-o purtare duşmană."
A două însărcinare era pentru nobili, la carii el vrea să li se zică: "ca să-şi aducă aminte că ei au fost toţi în puterea lui atunci când a supus Ardealul, că el ar fi putut a-i ucide pe toţi, dar că el fusese atât de milostiv, de nu le făcu nici un rău la sfârşitul războiului, dar încă îi păstră în legile şi privilegiile lor, când, după dreptul războiului, ar fi putut a desfiinţa şi nimicnici toate acele legi şi privilegii; că el e gata a le da tot ce e drept şi a păstra în armie o aspră disciplină; şi că se miră de ce ei vor să se revolteze împotrivă-i, căci trebuie să gândească că Dumnezeu obicinuieşte a sprijini pricinile drepte".
A treia însărcinare era pentru ostaşii ce îl părăsise, cărora puse să le zică: "că ei trebuie să-şi aducă aminte că el îi ridicase din starea proastă la trepte mai înalte; că el, şi nu altul, în Ţara Românească şi Ardeal, le dedese cai, haine, arme şi alte podoabe ce ei aveau; că în toate ocaziile el le-a arătat binevoinţa sa; că supt poruncile sale, în Ţara Românească, ei au înfrânt pe turci şi au câştigat reputaţie, bogăţii şi că, atunci când ei se umplea de dobândă de la duşman, el nu oprea nimic pe seamă-i, lăsând tot la dânşii şi tratându-i totdeauna nu ca nişte slujbaşi, dar ca nişte copii ai săi; să se socotească împotriva cui au să rădice arma, şi de ruşinea cu care va fi pătaţi pe toată viaţa ce le rămâne; că pentru dânsul, el jură pe tot ce are mai scump că să va purta cu dânşii cu bine şi cu dragoste ca şi mai nainte, de se vor întoarce la datoria lor".
Dar când deputaţii sosiră în tabără, nu li se dete voie d-a arăta în public aceste propuneri.
Dar Mihai nu-şi mai făcea acum iluzii asupra duşmanilor, şi, în vreme ce aştepta întoarcerea acestor deputaţi, de sârg el se găteşte ca să pornească împotriva nobililor şi a lui Basta. În noaptea înaintea zilei în care era să iasă din Alba-Iulia, el văzu în vis o mare şi groaznică furtună, care se rădică despre Torda, se opri şi se sparse tunând groaznic dasupra Albei; pe urmă trăsnetul îl izbi pe el însuşi. Minunat de acest vis şi deşteptându-se fără veste, Mihai sări din pat, aprinde o lumânare şi porunceşte să vie îndată la dânsul Pancratie Sennyei, Ştefan Bodoni şi vro câţiva din cei mai ădeî căpetenie boieri. Aceştia, alergând iute, găsiră pe domn turburat foarte de visul ce avusese, pe care îl destăinui şi lor, spuindu-le că acesta îi prevesteşte nenorociri.
Cu greu boierii izbutiră a-l linişti. Urma ne va arăta că acest vis fu, vai! cu prisos profetic.

XIX
A doua zi, Mihai, ridicând tabăra de la Alba-Iulia, dete poruncă armiei să se aşeze de la vale de oraşul Aiud (Enyed), în câmpia numită Tinod. [76] Într-aceeaşi vreme, Basta, după ce dete o zi de repaos oştilor sale obosite de iuţimea cu care veniseră la Torda, în 16 septemvrie [77], împreună cu oastea nobililor, ridică tabăra de la Keresztes şi merseră de o aşezară într-o câmpie udată de râul Mureş din ţinutul de Maros-Ujvar, [78] pe care Mihai o dedese banului Mihalcea. [79] De aci, în dimineaţa viitoare, 17 ăseptemvrieî, [80] rânduindu-şi armia de bătaie, porni împreună cu toate bagajurile sale spre Aiud, cu gând d-a tăbărî în mai sus-numita câmpie Tinod; dar, aflând că Mihai l-a întrecut în ocuparea acestui loc, el se opri lângă satul Mirislău. El întâmpină aci pe Mihai cu tabăra aşezată într-o câmpie alăturată, numită Holtmaros.
Mirislău e un sat două leghe dincolo de Alba-Iulia. El e aşezat în capătul de dincoace a unei câmpii lungi de şase mile aproape, dar de o lărgime nepotrivită, fiind ţarmurită de o parte de munţi, iar de cealaltă de Mureş, râu plutitor în mare parte, care din ţara secuilor trece prin mijlocul Ardealului, soseşte la Lipova, în Banat, şi se varsă în Tisa. Astfel încât în unele locuri lărgimea câmpiei e de un mil, în vreme ce de ce vine încoa spre sat se strâmtează de ajunge de o jumătate mil, încă şi mai puţin. Satul era aşezat astfel între dealuri şi râul Mureşul, încălecând drumul cel mare care, pe la poalele dealurilor, duce de la Alba-Iulia la Cluj. Dincoace de sat se întindea o câmpie cultivată de marimea unui mil, care e sfârşită de un pârâu adânc mult, ce din dealuri se varsă în Mureş. Pe acest pârâu era un pod, pe unde drumul cel mare şi alte două mai mici, unul din sat şi altul de la Mureş, trec spre Alba-Iulia.
Dincoace de acest pod şi pârâu era tăbărât Mihai. El lăsase de la corturi la pârâuri numai atâta loc cât îi era de trebuinţă pentru piazza de arme, spre a-şi mânui armia. Era poziţia taberei noastre atât de temeinică şi în loc aşa de bun, încât nu putea avea a se teme de nimic şi nici un chip nu era ca vrăjmaşul să ne poată izbi sau sili la bătaie fără voia noastră; căci aripa dreaptă, care era despre râul Mureş, era ocrotită de o mare pădure, care şi dânsa se ocrotea de zăgazuri şi ţărmurile râului; la aripa stângă se înălţa necurmat dealuri şi munţi, care încingeau până şi spatele taberei noastre. Spre a trece printr-aceşti munţi, nu se putea decât printr-un urcuş, care era o potecă strâmtă, şi aceea foarte bine păzită şi cu tunuri întărită; în frunte era pârâul adânc de care am pomenit, pe al carui strâmt pod, care şi el lesne se putea rupe, anevoie şi cu mare pierdere ar fi putut trece oştile duşmane. În tot lungul acestui pârâu, Mihai aşezase baterii de tunuri. [86] El trimisese încă dincolo de Mureş, pe un deal nalt lângă satul Gombas, 300 călăreţi spre a observa rânduiala oştilor duşmane şi ce făcea ele. [87]
Văzând că duşmanul înaintează spre satul Mirislău, el scoase din tabără o trupă de două mii călăreţi poloni [88] şi îi trimise dincolo de sat, spre a recunoaşte oştirea duşmanului. [89] Îndată această trupă înhăţă o luptă cu avangarda duşmană, compusa de călăreţi ardeleni supt comanda lui Ştefan Csaki. Lupta ţinu câtva îndoită, căci când unii, când alţii dovedea şi din nou se întorceau la luptă. [90] Aflând Basta de această luptă ce urma la avangardă, împreună cele două regimente nemţeşti al lui Pezzen şi cel din Silezia, făcând dintr-însele un batalion mare, ca un lung pătrat cu două mâneci, de cinci sute muschetari fiecare, şi în mijloc punând pe suliţaşi, lăsând deşert atâta cât încăpea cele şase tunuri de câmpie, pe care le puse acolo cu muniţiunea lor, târându-le pedestrimea cu mâinile. În această rânduială, deschizându-i ceailaltă oaste drum, înaintă acest batalion până la cele dintâi oşti de la avangardie, unde, luându-şi poziţie într-un loc înălţat, văzu pe poloni stând, formaţi în escadroane, în câmpie, puţin departe de sat, nehotărâţi ce să facă. Îndată, la un semn dat, se deschise în două aripi fruntea de suliţi a batalionului, şi tunurile se sloboziră drept în poloni, doborând gloanţele atâţi oameni şi cai, încât ceilalţi, spăimântându-se, căzură în confuzie şi nerânduială. Fără a le lăsa vreme a se dezmetici şi a pune în rânduială, Basta înaintă spre dânşii cele două mâneci de muschetari, care începură a slobozi focuri în poloni, încât aceştia fură siliţi a se trage înapoi. În retragerea lor, ei puseră foc de patru colţuri în satul Mirislău, pentru ca duşmanul sa nu se poată aşeza într-însul. Dincoaci de sat, ei deteră peste o ceată de husari unguri, care trecuseră gândind să-i ia pe poloni pe la spate, dar fură ei prinşi în mijloc de poloni de o parte, şi de alta de o ceată trimisă de Mihai în ajutorul polonilor. Astfel aceşti husari fură toţi snopiţi acolo, fără ca Basta, care privea această măcelărire, să voiască a le da ajutor, pricinuind că fără poruncă ei se duseseră acolo.

XX
Ungurii, văzând această izbândă alor săi, voia ca Basta să unească îndată puterile lor spre a izbi tabăra lui Mihai. Ştefan Csaki cu Ioan Mikloş şi vro câţiva magnaţi se duseră la Basta ca să-i spuie această dorinţă a nobililor şi a soldaţilor lor. Basta le răspunse: "Caut la aşezarea locului şi văd că voievodul şi-a pus tabăra într-un loc prea tare, încât nu-l vom putea trage spre bătaie fără a pierde mulţi d-ai noştri; pe lângă aceasta se apropie seara şi vremea d-a ne bate a trecut astăzi. Voievodul întrebuinţează meşterşug, deci trebuie a lucra împotrivă-i cu multă minte. Cu toate acestea, de socotiţi că trebuie să începem astăzi bătaia, nu stau împotrivă; căci chiar când această parte a armiei împărăteşti, o pieri, cezarul, preamilostivul meu stăpân, mai are şi alţi ostaşi nemţi; dar dacă - ferească Dumnezeu! - vom fi biruiţi, cea mai mare primejdie vă ameninţă vouă şi acestei ţări ce va cădea în pieire. Socot dar că e bine să petrecem liniştit noaptea viitoare şi nădăjduiesc că voievodul se va trage în această noapte, sau, de va avea gând a se bate, el va veni spre noi. Pentru aceea, gândesc să aşteptăm ziua de mâine, care nădăjduiesc că ne va fi fericită." Acest sfat a lui Basta fu primit de toţi. Cereau unii de la Basta ca să intre în sat să caute a stinge focul şi a-şi aşeza acolo tabăra; dar din mai multe pricini, mai ales din iuţimea focului ce era anevoie de stins, Basta nu primi. El îşi aşeză oştirea dincolo de Mirislău, la apus, aproape de sat, într-un loc care parte se întindea în câmpie, parte se urca frumos pe deal. El despărţi din oaste trei trupuri mari de gvardie, asezându-le la cele trei intrări ale satului, de către tabăra noastră: unul de unguri, în vârful unui deal, unde era o biserică ce domina satul, altul de ardeleni, dincoace de sat; lângă drumul cel mare, şi al treilea, alcătuit de toată pedestrimea nemţească şi de toată artileria, supt comanda strejarului general-maior contele Tomasi Cauriolo, brescian, pe malul Mureşului, de mâna stângă, care era vecină de tabăra noastră d-o bătaie de tun. Acolo ridicară nemţii o tabie între râu şi sat şi deodată ambele părţi începură a tuna una asupra celeilalte.
Pe la cea dintâi mutare a sentinelelor de noapte, prinseră nemţii patru din şase români, care cu nesocotită îndrăzneală, vrând să calce vro sentinelă, căzură într-o cursă pusă de comitele Cauriolo la povârnişul râului. Ei fură îndată duşi la cortul lui Basta şi ameninţaţi de dânsul cu ştreang de nu vor mărturisi adevărul; spuseră că dincolo de pârâu a tăbărât Mihai cu mai mult de treizeci mii luptători şi 40 tunuri mari şi de câmpie şi că din ceas în ceas aştepta pe fiul său Pătraşcu cu deosibit ajutor. Deşi aceşti prinşi, sau din neştiinţă, sau din nevoinţă, nu spuseră adevarul despre numărul oştilor lui Mihai, dar era adevăr numai că Mihai aştepta pe fiul său. Această pricină făcea pe Mihai a nu se prea grăbi la bătaie. Văzând că duşmanii stau liniştiţi, îşi închise şi el oştile în tabără, aşteptând ziua de a două zi, să vadă ce va face duşmanul.

XXI
Pe la miezul noptii aceleiaşi zi (17 sept.) însă el, chemă pe unul din cei mai viteji căpitani ai săi, Petre Armeanul, şi îl trimise în tabăra duşmană cu cărţi către Basta şi unguri, în care el lua de martori pe Cel înalt şi toţi sfinţii: "că el nu e pricina acestei nenorociri pentru creştini; că acest foc nu s-a aprins din greşeala lui, ci din neastâmpărul şi răutatea a doi-trei nobili numai; că el nici a gândit vrodată să ajungă treaba la o bătălie între creştini, l-acea cruzime d-a-şi vărsa sângele între dânşii; că de vreme ce el e credincios împăratului, ce cată Basta şi oştile împărăteşti în tabăra rebelilor? Întoarcă-se dar toţi mai către dânsul şi meargă cu toţii să bată Timişoara sau să se lupte cu turcii, oriunde îi vor găsi; ar fi aceasta creştinesc lucru d-a nu trage sabie între sine; ar fi aceasta slăvit pentru maiestatea sa împărătească."
Basta şi ardelenii răspunseră îndată lui Mihai: "că mai întâi el nu-l cunoscuseră; că şi lor li se părea crud lucru d-a vărsa atâta sânge creştin, orişicare parte ar triumfa; dar că e prea târziu spre a da un răspuns hotărât într-o pricină aşa de însemnată, pentru care trebuia sfatul şi chibzuirea a tuturor stărilor; că vor face aceasta noaptea şi că a două zi des-de-dimineaţă îi vor da răspuns." [96] Acest răspuns era înşelător, căci nici o hotărâre nu luară ungurii, nici răspuns nu deteră lui Mihai a două zi dimineaţă. Ei îl făcură numai spre a hrăni în Mihai acea fatală nădejde ce mereu avu că va putea a veni la pace şi a se feri de bătaie. Mihai într-adevăr o voia aceasta din toată inima. Fie oarba-i încredere în Austria şi dorinţa nenorocită ce pururea a avut d-a se arăta credincios către dânsa, fie acea letargie morală care stăpâneşte mintea unui om mare şi îi întoarce toate pasurile în greşeli, când providenţa a hotărât surparea lui, Mihai era îndoitor, nehotărât, fără voinţă statornică. "El se lupta cu inima jumătate, zice biograful său, căci nu voia a se bate cu nemţii, ca să nu se arate trădător". [97]Apoi nici un minut nu fu mai critic, mai însemnat în viaţa lui ca acesta. Niciodată ca acum el n-avusese nevoie de a desfăşura cele mai din urmă puteri ale sufletului său ; niciodată nu fu el mai mult îndatorat a birui. Biruit, era pentru dânsul o ruină completă, după cum şi fuse. Biruitor, el scăpa deodată şi de legăturile sale cu Austria şi de acelea cu ungurii. Aristocraţia ungurească pierea pentru totdeauna în Ardeal şi această ţară, cu pieirea ungurilor şi a saşilor, rămânea o ţară ales românească. Austria, ameninţată de turci, neavând altă armie spre a-i opune s-ar fi văzut silită a lăsa orice pretenţii asupra Ardealului şi a părţilor ce se ţin de dânsa şi a recunoaşte independenţa noului stat românesc. Polonia n-ar fi mai îndrăznit atunci a ne supăra, sau, deşi o făcea, Mihai ar fi căzut asupra-i cu toate puterile sale, cu farmecul numelui său de nebiruit, cu simpatiile ce avea în populaţiile ei, şi amar de dânsa! De atunci, naţia română, încunjurând toate nenorocirile ce o bântuiră în urmă, s-ar fi constituat în întregimea drepturilor sale, în unitatea şi libertatea sa şi s-ar fi apucat a îndeplini cu putere mare misia de liberare şi civilizare ce providenţa i-a menit în orientul Europei. Câtă mărire, câtă glorie şi fericire o ar fi întâmpinat în această cale! O biruinţă, şi toată această visare, tot acest frumos ideal naţional de atunci se înfiinţa!

XXII
A doua zi dimineaţă, 8/18 septemvrie, Mihai nu se mişcă din tabăra sa, hotărât fiind a aştepta în acel loc puternic întărit de natură, sigur fiind că va zdrobi pe duşman de n-ar ispiti a trece pârâul spre a-l izbi. [98] Generalul Basta, în aceeaşi dimineaţă, îşi destinse armia în rânduială de bătălie lunară, dincoace de satul Mirislău, în câmpia cea cultivată, cu hotărâre statornică a înhăţa lupta cu Mihai. [99] Neîncrezându-se însă numai pe arătarea ungurilor, care pretindea că e foarte lesne a trece pârâul, vru să meargă a vede lucru cu chiar ochii săi. El se asigură atunci de primejdia învederată la care s-ar expune de ar izbi pe Mihai în acel post bine ocrotit, atât de pârâul anevoie de trecut, ce apăra fruntea şi o parte de flanc, cât şi de o înalţime din mâna stângă, de unde artileria mătura tot locul cuprins între tabăra lui Mihai şi sat. [100]
Spun că privind aceasta, Basta încreţi sprânceana şi zise: "Prietenii mă făcea să fiu acum şac-mat, din dorinţa ce au de a-şi răzbuna, de nu cătam lucru aci cu ochii mei", dând a înţelege pe unguri, care îi zisese că e lesne şi comodă trecerea pârâului. Deci, armat şi călare cum se afla, el chemă sfatul de război şi cu bune cuvinte dovedi primejdia la care s-ar expune armia lor, de s-ar ispiti a trece pârâul spre a izbi pe ai noştri, încheind că era de trebuinţă a face altceva. Părerea lui era ca să se tragă înapoi puţin, ca Mihai, înşelându-se de prefăcătoria acestei fugi părute, se va lua în urmă-le şi va pierde folosul ce îi da acea cetate a locului. Ungurii răspunseră l-această părere cu inima răsculată; că e lucru foarte necinstitor şi vătămâtor de a face o retragere în faţa unui duşman numeros şi îndrăzneţ, căci a se retrage, spre a se feri de bătaie, după părerea locului, nu e alt decât a fugi şi a-şi rupe însăşi oastea, tăind inima la ai săi şi mărind-o la duşman; că părerea lor era ca, nesocotind acea mică greutate, cu vitejie să treacă râul, izbind pe duşman, sau să se închiză în acel post unde se afla, aşteptând o ocazie priincioasă de a se lupta.
Basta se sili să le dovedească că aceea ce propune el nu e retragere; nici mai puţin vrun fel de fugă, ci o stratagemă militară, spre a scoate pe duşman din acel loc ca o cetate, asigurându-le că el cu nemţii săi se va pune la ariergardă, spre a nu se pierde nici un om.
Se făcea acest sfat de război, cum s-a zis, în câmpie şi călare, făcând toţi capii un cerc împrejurul lui Basta, cătând a-l păzi de lovirile tunurilor româneşti, grindinând din toate părţile, îndreptate fiind într-acea parte de capul tunarilor lui Mihai, un italian de la Mantua, anume Vincenzo. Într-aceea, un soldat ungur, doritor d-a afla şi el ce era hotărât în sfatul de război, apropiindu-se de cerc, ţiindu-şi coiful în mână, iacă că o lovitură de tun, îndreptată la semn spre a lovi în acea adunare de ofiţeri călări, zboară acelui soldat coiful din mână, fără a-l răni nici pe dânsul, nici pe cal, care îndată se puse pe fugă, trecând ghiuleaua alături cu contele Tomaso Cauriolo, care într-acea parte inchidea ocolul sfatului, cu primejdie de moarte pentru el. Această împregiurare făcu că sfatul se sparse deodată, târându-se şi ungurii în grabă către părerea lui Basta.
Îndată, ridicând străjile, trăgând tunurile după fortificaţii, scoţând pedestrimea din preajma satului şi puind foc la sat, îndreptară avangarda către un pod peste Mureş; după aceea venea tot bagajul cu alte care, apoi toată pedestrimea şi călărimea din Ardeal, deosebind dintr-însa numai două mii călăreţi spre întărirea ariergardei, la care rămăsese tunurile şi toată pedestrimea şi călărimea germară, împreună şi Basta cu cele două cete de muschetari, patru companii de călărime de rând din Ungaria de Sus şi compania de valori, gvardia sa, având încă cu sine mai mulţi nobili cavaleri nemţi, unguri, francezi şi italieni. [106] În această rânduială, toată armia se îndreptă către satul Decs, de unde veniseră în trecuta zi. [107]

XXIII
Des-de-dimineaţă, Mihai, ieşind din tabără, îşi întocmise armia şi aştepta să vază ce face duşmanul, când străjile şi spionii îi raportară lui ca tabăra duşmanului s-a rădicat şi că merge acum înapoi spre partea de unde a venit. Întru-ntâi lui îi veni cu greu a crede aceasta, dar văzând că aşa era, îşi închipui - fatală orbire! - că într-adevăr Basta fuge, [108] şi, zâmbind, zise: "Unde fuge câinele de italian? Nu ştie el că în tot locul îl voi ajunge?" [109] Deci, îndată părăsind postul său atât de sigur, se puse în goană după duşman cu mare furie şi nu cu mai puţină neorânduială. [110]Îndoindu-se însă că nu va putea ajunge pe duşman la vreme cu toată oastea, el porni înainte o mare parte din călărimea sa, cu câteva trupe de cazaci, ca să recunoască pe duşman şi să-l supere şi întârzieze în retragerea sa. Dar cele două cete de muschetari, care se opriră în loc, schimbându-să când una, când alta în luptă, ajutate de artilerie şi de călărimea uşoară, ţinu în depărtare pe călărimea noastră.
Duşmanul însă, din pricina acestor izbiri, să trăgea încet, şi aceasta plăcea lui Mihai, doritor să sosească însuşi cu toată oastea, spre a se destinde de bătaie dincolo de Mirislău, în acea spaţioasă câmpie, crezând mereu că duşmanii fug de o întâlnire. Basta însâ începu a se mişca şi mai încet, ca să înşale pe Mihai, dându-i nădejde că îl va putea ajunge, şi departându-l de sat cât putea mai mult. Inima lui sălta de bucurie când vâzu că, după călărime, iese din sat şi căruţele de artilerie română, semn că Mihai, părăsind detot postul său, înainta cu toate puterile sale. El îşi însemnase dinainte un loc bun şi destul de mare, care, în parte, puţin câte puţin, frumos se ridica, rămânând încă pentru călărime destulă câmpie. De acest loc apropiindu-se Basta, întorcându-se, privea mişcările lui Mihai.
Acesta, crezând mereu că duşmanul fuge şi dorind foarte d-a-l ajunge la timp, silea pedestrimea la drum şi tot într-o vreme porunci să-i aducă înainte un cavaler ungur, ce fusese prins, numit Baltazar Bornemissa, căruia făcu multe întrebări despre persoana lui Basta, de dânsul bine cunoscută, zicându-i, cam în glumă, de crede el că Basta îl va aştepta sau că fuge întins în Casovia. Bornemissa răspunse lăudând talentele ostăşeşti ale lui Basta şi adăogând că crede că el va primi bătaia şi că această retragere nu e fără vreun mister. Mihai fu foarte vesel l-aceste cuvinte, arătându-se cu mare dorinţă de a se bate, şi ajungând în câmpie, ca la cinci sute paşi dincolo de Mirislău, porunci armiei a se opri în loc şi a se întocmi în rânduială de bătaie.
Basta, văzând aceasta, se opri şi el 500 de paşi departe de Mihai, lângă satul Decs şi îşi întoarse toată armia spre dânsul. Băgând de seamă Mihai că duşmanul se oprise în loc şi pentru întâiaşi dată bănuind că fuga lui fusese poate o stratagemă, se urcă pe un deal vecin ca să vază mişcările şi zise către Andrei Barcsai, generalul său: "Ce gândeşti că vor duşmanii?" "Vor să dea bătălie", răspunse acesta. Atunci Mihai, din nou stăpânit de îndoirile şi nehotărârile duhului său, îi zise: "Să facem pace cu dânşii, domnule Barcsai". - "E cam târziu acum, strălucite doamne, răspunse acesta, pune-ţi platoşa, rânduieşte soldaţii de bătălie şi să ne pregătim de luptă." [116]

XXIV
Îndată Mihai se puse a-şi întocmi oştile de bătălie. [117] El făcu din toată armata o singură frunte deopotrivă, destul de îndesită pentru îngustimea câmpiei, întinzându-se de la dealuri până în râpa râului Mureş. [118] În aripa dreaptă, începând de la Mureş, venea mai întâi toţi cazacii, care era arcaşi şi archebuzieri călări, împărţiţi în patru escadroane, lângă care venea două escadroane de lăncieri români. [119]Numărul acestei cete de călăreţi români şi cazaci se urca la 4 500 şi era comandaţi de Ştefan Tahi, care arsese Aiudul, şi Francisc Lugasi. [120]Alături cu călărimea venea un batalion mare de pedestrime de secui, sârbi şi români, având în frunte patru tunuri mici, ocrotit din partea stângă de un alt escadron de lăncieri poloni şi moldoveni. Peste toată această aripă dreaptă era mai mare Baba-Novac, cel mai întâi general al călărimei, "om, zice Spontoni, deşi bătrân, dar cu mare foc şi curaj şi cu o deosebită experienţă". La aripa stângă, care era ţărmurită de munte, venea rămăşiţa călărimei, împărţită în cinci escadroane, în număr de 4 000 români, sârbi şi secui, a căror capi era George Budai şi Petre Odobaşa, împărţită la laturile a două alte batalioane de pedestrime secuie, română, sârbă şi moldavă, care era întărită cu câteva tunuri de câmpie; astfel că această aripă se sfârşea întinzându-se încovoiată pe drumul cel mare ce ducea la Alba-Iulia. Toată cealaltă artilerie o aşeză dintr-această parte, pe drumul cel mare, înaintea liniei de bătălie. În centru venea câteva mii de pedestraşi secui, comandaţi de Pancratie Sennyei, Ştefan Bodoni şi Andrei Barcsai. [126] Aci era şi Mihai cu o trupă strălucită alcătuită de boierii săi şi de toată acea nobilime ce îi rămăsese credincioasă în Ardeal şi care îl însoţea din Moldavia şi Polonia; [127] dar, pre obiceiul său, el nu sta la un loc, ci mereu alerga pintre deosebitele rânduri. [128] În dosul acestei linii, ca rezervă, venea, supt George Farcaş, căruia de puţin timp domnul îi luase comanda cetăţii Lipova, trei mii călăreţi secui şi un număr însemnat de ţărani pe gios, români şi secui, pe care Mihai armase cu puştile ce îi trimise împăratul Rudolf, cum şi o seamă de sârbi, care cu puţin mai nainte părăsiseră ţara turcească şi venise în mare număr a se aşeza în Ardeal. Scopul lui Mihai era, după cum spun ungurii, ca nimicnicind pe ungurii ardeleni, să-i puie în loc, trimiţând o parte în Ţara Românească în locurile pustii. În urma acestora venea opt sute gvardişti pe gios, supt comanda ungurului Mathei Gyarmathy. [129]Numărul oştirei lui Mihai, după mărturia chiar a istoricilor unguri, se urca aproape la 22 mii oameni [130] şi 27 tunuri, mari cu mici, după Tarducci, iar după Bethlen de 32 tunuri. Era aceşti ostaşi ai lui Mihai din cei mai de rând ce avusese, căci oştile cele mai bune se aflau în Moldova şi în Ţara Românească. Natura acestor soldaţi era astfel că ei nu-şi ţinea bine şireagul şi se da într-o parte şi într-alta, după cum le venea, fără nici o rânduială. Aci într-o săritura se azvârlea prea departe şi apoi se trăgea înapoi.
Întocmindu-şi astfel oştile, Mihai le ţinu un cuvânt, le lăudă mult, porunci la două mii pedestraşi archebuzieri secui aleşi să se urce pe cel mai vecin deal ce se ridica lângă drumul cel mare şi dete semnul de bătaie. Soldaţii răspunseră cu mari strigări, şi tunurile de la cele trei batalioane şi după drum începură deodată a tuna şi a grindina asupra oştirei duşmane.

XXV
Basta, cătând întocmirea armiei lui Mihai, îşi întocmi şi el pe a sa într-o singură frunte, paralelă a lui. [136] El aşeză în capătul aripei drepte, asupra drumului cel mare, un escadron de pedestrime din Ardeal şi Ungaria. [137] Alături venea o ceată de 2 000 călăreţi lăncieri, supt comanda lui Ştefan Csaki, Ladislau Petke şi George Mako. [138] După dânşii venea pedestraşii secui din scaunul Mureşului, pedestraşii clujeni şi bistriţeni, având de cap pe Francisc Turi. [139] Apoi venea o ceată de 1 500 călăreţi raiteri din Silezia, supt povăţuirea lui Melhior Rottowitz şi Ioan Sepratwitz. Peste toată această aripă era cap mai mare Ştefan Csaki. [140] La aripa stângă, pe râpa Mureşului, sta două cete de lăncieri ardeleni, lângă care era într-o ceată călărimea lui Propostvari şi în coasta ei un escadron de pedestrime din Ungaria şi Ardeal, comandată de Sigridie Prunitz, moravul, flăncuită de călărimea ungurească din Ungaria de Sus, comandată de Ragozzi, lângă care venea un alt escadron de raiteri supt povăţuirea lui Balthazar Rottowitz, văr al lui Melhior. În centru venea batalionul de două regimente de pedestrime nemţească, comandate de colonelul Ioan-Henric Baptist Petz, având la dreapta câţiva călăreţi armaţi uşor supt poruncile lui Ştefan Petki. Între centru şi aripa stângă sta Basta cu cei o sută valoni aleşi şi cu cavalerii streini. El ţinea de rezervă cele patru companii de rând de călărime nemţească din Ungaria de Sus, comandate de Rothalt, punând în acest escadron şi stindardul împărătesc, ţinut de un june cavaler ungur. Tot înapoi venea încă două sute călăreţi supt poruncile lui Ioan, numit Cel din urmă. [146] Ioan Tamasfalvi, cu 400 călăreţi secui din scaunul Mureşului, şi Mathei Pereset, cu câteva mii de ţărani, încunjură, învăluind toată armia. [147] În sfârşit, artileria fu aşezată înaintea centrului, pe părţile cele mai ridicate ale câmpiei. [148] Pe un car se vedea stând George Borbely, strălucit prin biruinţele câştigate la 1595 asupra turcilor la Lipova, Csannad şi Ienö. Neputându-se sluji cu mâinile şi picioarele sale din pricina reumatismelor articulare de care suferea, el fusese poftit a sta privitor al luptei, sfaturile lui fiind preţioase. [149]
Oştirea toată a lui Basta cu a ungurilor se urca, după istoricii unguri, peste numărul de 18 mii, [150] iar după Spontoni, panegirist al lui Basta, era de 20 mii, din care 12 mii pedestrime de deosebite naţii, dar toţi de o vitejie încercată, opt mii călărime şi trei tunuri de baterie şi 12 de câmpie.
Astfel întocmind armia, Basta dete semnul de bătaie, în numele lui Iesus-Maria!

XXVI
Era după-amiază când începu bătălia printr-o furioasă puşcărire din ambe părţi. Artileria duşmanului ne supăra puţin, precum şi puştile noastre pe dânsul; dar artileria noastră după drum îl vătăma greu. El se clătise din loc şi se apropie cu pas încet spre linia noastră, care sta frumos neclintită, aşteptându-l. Artileria noastră urmă furtunând de peste toată linia cu mare pagubă a duşmanului; şi i-ar fi pricinuit stingere multă, dacă nepotrivirea locului nu-i slujea pe alocurea de zid de apărare împotriva ghiulelelor, care se îngropa în pământ. Atunci, dintre vrăjmaşi, pieri, izbit de o ghiulea de culevrină, Ştefan Borseny, unul din cei mai însemnaţi nobili unguri.
Pe la două ceasuri după-amiazi, [156] desperarea duşmanilor de pustiirile ce le făcea artileria romănă aşezată pe drum inspiră străjeruluimaior general Cauriolo o idee fericită, care hotărî soarta bătăliei. El se înfăţişa înaintea lui Basta şi îi zise că el se leagă că, cu o bună mână de muschetari aleşi, va putea pune mâna pe artileria duşmană, aşezată pe drum, care atât de vătămătoare este armiei lor. Plăcu lui Basta această propunere şi îndată scoase din rânduri trei sute din cei mai buni muschetari şi îi dete lui Cauriolo. Acesta apucă cu vro cincizeci paşi mai nainte de aripa dreaptă şi, luându-se pe lângă dealuri, ascuns şi apărat de cotiturile lor, înaintează repede asupra gvardiei de secui şi sârbi ce era lăsată spre apărarea artileriei noastre. [157]
Mihai, văzând acea ceată de muschetari inaintând cu hotărâre, se îndoi de vro stratagemă şi porunci la cel mai vecin escadron de lăncieri, în număr de trei mii călăreţi, ca să împresure pe duşman, izbind în coastă pe muschetarii povăţuiţi de Cauriolo. Basta însă văzu acea divizie de lăncieri stând gata a se pune în mişcare şi, bănuind menirea lor, porunci lui Melchior Rottowitz ca, cu toţi raiterii săi, să grăbească a întâmpina pe lăncierii noştri şi a-i izbi când se vor mişca, până a nu apuca ei a izbi pe muschetari.
Într-aceea, artileria românească îşi urmă pustiirile sale în rândurile duşmanului. Încă cei două mii archebuzieri secui, ce se afla aşezaţi pe înălţime, văzând că duşmanii înaintează spre dânşii sloboziră asupră-le toţi într-un foc de rând; dar puţin îi vătămă, căci nu măsurase bine distanţa şi era la vreo două sute de paşi departe de dânşii. În acelaşi timp se mişcă înainte şi acel divizion de lăncieri, mai sus pomenit, în care Mihai pusese nădejdea şi de care Basta foarte era în grijă; dar pân-a nu ajunge a izbi pe muschetari, pe care i-ar fi zdrobit cu totul, Melchior Rottovitz se grăbi a sprijini furia lor, împresurându-i cu raiterii săi şi, după ce se tăiară unii cu alţii câtva, fură lăncierii noştri respinşi înapoi.
Într-acest chip scăpând muschetarii de izbirea lăncierilor români, năvăliră spre paznicii artileriei noastre. Aceştia, din pricina norilor de fum şi de pulbere ce întuneca până în depărtare aerul, nu vedeau apropierea duşmanului, când acesta, ajungând la bătaie, începu a trage într-înşii, luându-i pe la spate. Astfel izbiţi fără veste şi fiind în mai puţin număr paznicii artileriei, tot ce făcu spre apărarea lor fu zădarnic şi mai toţi căzură morţi peste carele artileriei, care pică astfel în mâinile duşmanului. Îndată Cauriolo porunci de întoarse gurele tunurilor, astfel cuprinse, către linia noastră. [158]

XXVII
Îndată ce Basta văzu izbutirea lui Cauriolo, porunci ca pedestrimea şi călărimea ardeleană, ajutate de divizionul de pedestrime nemţească, să năvălească asupra aripei stânge a noastre. Dar furia duşmanului îmtâmpină un curaj deopotrivă de mare în pedestrimea noastră, care sta ţeapăn, fără a-şi strica linia. Nimic n-ar fi putut isprăvi aci duşmanul şi ar fi fost respins cu ruşine şi pierdere înapoi, dacă artileria noastră, cuprinsă de dânsul, slobozind în ai noştri, nu ar fi făcut în rândurile lor adânci şi îngrozitoare pustiiri. [159] Acestea îi aduse în nerânduială şi până în urmă îi sili a-şi strica rândurile şi a se răşchira. [160]Mihai şi căpitanii săi, între care generalii Radu şi Aga Leca, chior d-un ochi, dar viteaz mare, alergară înaintea ostaşilor ce se răzleţea, silind a-i opri în loc şi îndemnându-i cu vorba, cu gestul a se întoarce la bătaie; dar văzând că silinţele sale sunt zadarnice, se duse la centru, clătit şi el prin pierdere a artileriei şi risipirea aripei stângi, spre a sprijini pe Basta, ce înainta către acea parte. Mihai sta căutând a inima pe ai săi şi tot nădăjduia că va putea îndrepta bătălia, când văzu că şi aripa dreaptă dă cu încetul înapoi. Ea fu izbită deodată de călărimea lui Ragozzi, de pedestrimea ungurească a lui Prunitz şi de rămăşiţa călărimei ardelene şi din Silezia; şi cu toată puternica împotrivire şi minunata purtare de vitejie a lui Baba-Novac, fu silită a se pleca acestor izbiri împreunate. Cazacii, mai întâi de toţi din această aripă, se azvârliră în râul Mureş, unde mulţi dintr-înşii se înecară.
Văzând ostaşii din centru că şi aripa stângă s-a spart, încep şi ei a-şi părăsi rândurile, prăvălindu-se în nerânduială, în voia întâmplării.
Mihai şi generalii săi se silesc din toate puterile a opri pe fugari, împingându-i spre bătaie, pe unii prin cuvinte, pe alţii cu mâna, pe alţii cu pavăza sa. Zadarnică trudă! Nici o putere omenească nu mai putea acum opri din fugă pe răşchiraţii şi spăimântaţii soldaţi. Părăsit astfel de soldaţii săi şi de duşmanul noroc, Mihai rămăsese singur cu câţiva ofiţeri şi călăreţi pe acest nenorocit câmp de bătaie. [166]El strânsese pe lângă sine steagurile, nădăjduind că armia se va aduna pe lângă aceste semne glorioase. Duşmanii se apropia să-l împresure, şi Mihai, cu inima despicată de durere, nu se putea smulge din acel loc. Toţi respecta acea tăcută (sombre et sinistre) durere; cu toate acestea, duşmanul se apropiase. Trebuie a fugi! aceasta strigă cu rugare către Mihai soţii săi. El, Mihai... el să fugă? Oh ! nu... Generalii săi, prietenii săi iubiţi îl încunjură, îl roagă, il îndeamnă, îl târăsc. El se hotarî în sfârşit. Mai întâi însă porunci să-i aducă steagul cel mare, steagul ţării. Acest steag foarte vechi şi privit de români ca sfânt era de damasc alb, având zugrăvit un corb pe un câmp verde, purtând în cioc o cruce îndoită roşie. Mihai puse de-l scoase de pe lancia pe care era atârnat şi îl vârî în sânul său, dând astfel pildă la ofiţerii săi de făcură asemenea, spre a scăpa cât mal multe steaguri se putea. [167] Dup-aceea, dând pinteni calului, lâsându-i slobod frâul, luă fuga, însoţit de ofiţerii săi, câţiva poloni şi alţi călăreţi ce putură scăpa, căci duşmanii împresurase pe Mihai şi trupa sa şi era p-aci să-i închiză din toate părţile în mijloc şi pe toţi să-i prinză, de mai întârzia puţin. Mihai fu gonit de aproape în fuga sa de călărimea valonă şi de alţi călăreţi şi cavaleri din duşmani, având toţi mare dorinţă să aibă cinstea a-l duce prins lui Basta.

XXVIII
Într-acest chip, necurmat şi de aproape gonit de duşmani, Mihai ajunse la malul Mureşului, în vecinătatea arsului sat Mirislău; râul era lat, adânc şi plin de trupurile ostaşilor care cu încumetare se ispitiseră a-l trece; cu toate acestea nu era alt de făcut, căci duşmanul era în spate. Mihai nu stătu deloc în cumpănă; el se azvârli în apă, încrezându-se în puterea iutelui său armăsar. Credinţa lui nu fu înşelată; generosul armăsar, deşi obosit de truda acelei zile, se lupta împotriva talazurilor întărâtate ale râului, înotând cu putere şi, ferind pe călăreţul său de orice primejdie, îl depuse pe celălalt mal al râului. Dar acolo el se opri sleit de puteri şi Mihai, văzând neputinţa călăriei sale, descălecă şi, recunoscător pentru slujba ce-i făcuse, cu acea dragoste ce are călăreţul pentru armăsar, soţul său iubit, îl mângâie, îl trase de moţ, îl sărută şi apoi îi dete drumul slobod pe câmpie. [168]Acest cal, frumos cu deosebire, roib înfocat, de viţă turcă bastardă, [169]fusese trimis în dar lui Sigismund Bathori, când era prinţ în Ardeal, de Vicenzo, duca de Mantua. De la Sigismund el încăpuse în stăpânirea lui Mihai şi, părăsit fiind astfel de dânsul, pică în mâiniie ostaşilor lui Basta, carii mult se minunară de frumuseţea lui. [170]
Încălecând Mihai pe alt cal, se întoarse şi aruncă o ochire asupra câmpiei de bătaie, unde se vedea ruinele armiei sale, toată răşchirată, gonită şi tăiată de duşmani. Oh! cine ar putea spune câtă durere sorbi inima lui în acea ochire! Apoi se îndreptă spre Alba-Iulia. În cale, el ajunse pe ostaşii săi ce fugiseră, îi puse în rânduială pe cât putu şi împreună cu dânşii intră în Alba. Aci, pân-a nu sosi el, se aflase prin fugari de învingerea românilor. Soldaţii ce era puşi de pază la cetăţuia principală ieşiseră de acolo; Wolfgang Corniş, care se afla acolo în închisoare, aflând aceasta, se pogorî în curtea cetăţuiei; vro cinci-şase paznici ce rămăseseră acolo, văzându-l plimbându-se singur (căci slugile ce avea pe lângă sine alerga prin palatele boierilor, spre a jefui), puseră mâna pe dânsul şi, trăgându-l printr-o mică poartă a cetăţii despre grădină, îi aruncară mai întâi o secure pe frunte, pe urmă îi făcura trei alte răni cu securea şi în sfârşit îl omorâră.
Mihai nu se zăbovi la Alba-Iulia decât până îsi schimbă calul şi îşi luă ce avea mai scump, apoi îşi urmă drumul spre cetăţuia Făgăraş.
Astfel fu bătălia de la Mirislău, această întâi nenorocire, începătura şi pricina tuturor celorlalte. Astfel nestatornicul noroc în câteva ceasuri ne răpi aceea ce ne dedese într-atâţi ani şi după atâtea mari strădanii. Vai! câte nădejdi frumoase înşelă el, câte proiecte mari nimicnici!
Mirislău! Mirislău! blestem asupra ta, loc de pieire, loc afurisit! Ce de sânge eroic sorbişi tu în această zi pustie! Amar nouă! Acest sânge îl vom izbândi curând. Biruinţele strălucite de la Goroslău (3 august 1601), de la Braşov (17 iul. 1603), de la Petersdorf (12 iulie 1611) ne vor răzbuna cu prisos asupra viclenilor unguri; ele însă nu ne vor putea întoarce mărimea pierdută în această zi; şi nenorocitele noastre sfâşieri cu ungurii, de atunci pân-acum, nu vor folosi decât despoticelor împărăţii, duşmanele noastre comune. Ni se cade a vărsa lacrimi amare asupra acestei mari nenorociri de la Mirislău; dar să nu învinovăţim deloc providenţa. Noi, care robiserăm pe fraţii noştri ţărani din Ţara Românească şi păstrarăm în robia ungurilor pe cei din Ardeal, mai meritam noi oare atunci mărimea şi fericirea?

XXIX
Armia noastră se răşchirase în toate părţile. Spun că de la Mirislău spre Alba, ca la două mile de loc, era câmpiile şi drumurile semănate cu trupuri de morţi sau murinzi. După mărturisirea cea mai dreaptă şi a mai multor, în această nenorocită bătălie noi pierdurăm 4000 oameni, 12 tunuri, şi toate bagajele.
Basta, folosindu-se de biruinţa sa, pornise îndată călărimea sa usoară, însoţită de o mie din călărimea lui Csaki, spre Alba-Iulia, în urma ostaşilor lui Mihai, din carii pe mulţi întâmpinând, îi uciseră sau îi prinseră. [176] Ajungând aceştia în Alba-Iulia, cu toate că toţi ai noştri se depărtaseră, ei însă, luând de pretext că încă a mai rămas lucruri d-ale românilor, deteră în pradă oraşul şi uciseră mai mulţi nevinovaţi locuitori. Ei puseră acolo mâna pe armele trimise de împărat lui Mihai. [177] Basta poruncise la toţi gonacii săi ca să păstreze viaţa la toţi acei secui ce de bunăvoie vor depune armele, gândind să-i câştige în partea sa. [178] Această bunăvoinţă a lui Basta către secui fu pricina că, chiar în noaptea bătăliei, neunirea intră între dânsul şi unguri, care, în loc d-a se lăsa mânaăţiî de dânsul, îi arătară că el le-a slujit de instrument numai.
Ştim că Mihai aşezase pe un deal ce domina locul bătăliei două mii archebuzieri secui, oameni aleşi, socotind că prin înălţimea poziţiei vor putea face multă vătămare duşmanilor cu necurmata grindină a archebuzelor lor. Aceştia, fiindu-le poruncit d-a nu se mişca din loc fără numai fiind chemaţi, văzură priveliştea lăcrămoasă şi fură privitori a nenorocitei bătălii, nemişcându-se din locul lor. După ce văzură măcelarirea soţilor lor, temându-se şi ei de viaţa lor, făcură de mai multe ori semne cu bandierele că vor să se predea. Basta înţelese semnele lor şi îi primi în milă şi cu omenire le dărui viaţă şi libertate. Dar, în acea noapte chiar, care din întâmplare era foarte întunecoasă, Csaki, [179] care începuse a se îngâmfa, zicând că el şi cu ungurii săi au câştigat bătălia, iar nu Basta, [180] chemă la sine pe nobilii şi credincioşii săi dintre ungurii din Ardeal şi începu a se plânge de Basta, căci "a primit în milă pe acei secui, carii era tocmai din acei ce se răsculase cu plebea împotriva nobilimei, ispitindu-se a o stinge cu totul; într-acest chip, ei, carii, cu obicinuita lor vitejie, dobândiseră o aşa de strălucită biruinţă, să nu-şi poată lua, drept răsplata ostenelilor lor, satisfacţia, deşi mică, despre nişte duşmani aşa de neîmpăcaţi. Deci ei era de părere că nu se cade a lăsa nepedepsiţi pe acei şeleraţi (procleţi); dar că, în acea noapte chiar, să pună sfârşit duşmăniei şi vieţii acelor oameni, de o partidă ce le e cu atâta supărare împotrivitoare şi duşmană. Cât pentru general, lesne se pot îndrepta înainte-i, cu cuvântul că ei n-au făgăduit nimic secuilor şi prin urmare n-au greşit nimic scoţând din lumina zilei pe aceşti turburători ai odihnei comune."