Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (6)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (40)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (356)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

BARIŢIU GEORGE - IDEEA DACOROMÂNIEI

I


La mulţimea durerilor împreunate cu marele act al regenerării naţionale a poporului român, au trebuit să mai vină şi neînţelegeri micşorătoare de puteri şi amărîtoare de suflete, din două direcţii. Pe cînd adversarii naţionalităţii române şi-o imaginau pe aceasta atît de "unită în cugete şi în simţiri" - după zisa poetului - încît o Dacoromânie mare şi tare ar fi putut să sară gata încălţată - îmbrăcată dintre munţii Daciei, ca şi o Minervă din capul lui Joe, pe atunci discordia dintre dînşii luase o dimensiune care, fără să aibă caracter religios confesional, semăna totuşi cu urgia provocată prin certurile şi prigoanele confesionale din zilele împărăteselor Maria Tereza şi Elisabeta.
Poporul român din vechea Dacie Traiană, atîta cît exista el pînă astăzi, locuind în patru state, considerat din punct de vedere al limbii sale materne, al conceptelor sale religioase şi al nenumăratelor tradiţii, este relativ atît de omogen şi compact încît în această privinţă foarte puţine popoare europene i se pot asemăna. Am întrebuinţat calificarea de "relativ omogen" pentru că popor absolut omogen nu cunoaştem nici unu în tot cuprinsul Europei. Cine nu crede aceasta să compare de exemplu pe germanii din ţările renane amalgamaţi de mult cu coloni romani, cu germanii din Prusia încruciţi cu slavii; pe austrieci cu germanii din nord; pe bavarezi cu saxonii; pe italienii din Lombardia cu cei din Italia inferioară, care nici nu se înţeleg în dialectele lor, pe francezii apuseni cu cei meridionali; pe sîrbi cu bulgarii şi aşa mai departe.
Dar precum alte popoare omogene, aşa şi românii diferă între ei după provincii, după climă şi mijloacele de viaţă, care au influenţă mare asupra temperamentului şi caracterului omenesc. Educaţia însă care se dă unui popor în curs de veacuri, la mai multe generaţii prin aşezămintele ţării, prin legislaţie şi forma guvemamentală este aceea care împreună sau din contră separă, dezbină, şi înstrăină părţi ale poporului, prefăcîndu-le tot modul cugetării, toate aspiraţiile, chiar şi purtarea exterioară, adesea şi caracterul. Punem alături pe cetăţenii germani din Elveţia germană, cu cetăţeni din Austria, cîtă este germană, şi diferenta este învederată.
Din acest punct de vedere a legilor ţării, diferenţa nu numai între românii ardeleni şi cei din Muntenia, ci chiar şi între cei din Transilvania şi Ungaria se dă pe faţă la diverse ocazii şi se cere oareşcare grad mai înalt de cultură generală precum şi o superioritate de spirit, pentru ca cineva să se înalţe mai presus de conceptele şi opiniile trecute în sîngele oamenilor din legile umane sau barbare ale unei ţări.
Pînă la domnii trimişi din Fanar pe tronurile Principatelor Române sau pînă către anul 1730, diferenţa în modul cugetării la români dincoace şi dincolo de munţi nici pe departe nu fusese aşa bătătoare la ochi precum au ajuns a fi aceea ulterioară. Cu cît elementul grecesc se înmulţea mai tare îndeosebi în Muntenia, cu atît românii de dincoace erau mai rar văzuţi acolo. Şi iarăşi cu cît se înmulţeau grecii şi cu ei alături creştea influenţa Rusiei cu atît mai mult guvernul central din Viena şi cel provincial din Cluj credeau ca acţionează în interesul statului, dacă vor lua tot felul de măsuri spre a înstrăina cît mai tare pe românii din monarhia austriacă de cei din princiapatele locuite de români, dar pe atunci vasale Turciei şi stătătoare sub protecţia Rusiei. Românii care treceau în principate chiar şi cu paşapoarte în regulă, erau dispreţuiţi şi, dacă se mai întoarceau în patria lor natală, puşi în secret sub privegherea autorităţilor politice şi poliţieneşti, o măsură care niciodată nu a încetat deplin. Aceea absurditate abderitică, acel spirit de intoleranţă ajunsese aşa departe încît nu odată auzeai pe funcţionarii de rang înalt zicînd că, de exemplu, un român din această monarhie care va fi fost angajat în vreo funcţie dincolo de munţi, nu mai poate să fie om onest, nici credincios ţării şi monarhului austriac.
Pînă către 1800, românii ardeleni cu ceva ştiinţă de carte îşi mai puteau afla adăpost în mănăstirile româneşti, care în Transilvania lipseau, fuseseră date flăcărilor din porunca guvernului prin generalul Buccow.
După ce s-au înmulţit călugării veniţi din ţările supuse puterii turceşti, românii din Ardeal numai renegîndu-şi patria natală mai erau toleraţi şi în mănăstiri, în oareşcare poziţiune mai respectabilă. Tot aşa se întîmpla cînd vreun român ardelean în cazuri din cele mai rare, ajungea la vreun serviciu de dascăl, de vameş sau la altul de alte categorii, căci toate acelea erau ocupate de greci, de bulgari şi de arnăuţi greciţi.
Poporul ţăran şi economii de vite erau toleraţi şi de greci din cauză că aceştia, ajunşi proprietari de moşii, sau prin donaţie sau mai de multe ori prin căsătorii, înaintaţi şi la funcţii înalte, aveau venituri mari şi sigure de la aşa numiţii "sudiţi austrieci": mocani, brescani, brăneni, moroieni, ţuţuieni, mărgineni, vulcăneni şi oricum mai erau supranumiţi după portul şi după regiunile locuite de acei români. În toată partea meridională a Transilvaniei, începînd de la păsurile Oituz şi Buzău, pînă la pasul Vulcan de către Oltenia, pe sub munţii Retezat şi Parîng spre Banat.
Luptele lui Gheorghe Lazăr cu grecimea în zilele domnilor Caragea şi Şuţu sînt cunoscute, pentru că el ieşise pe faţă ca român din clerul diecezei de la Sibiu şi trecu în Bucureşti.
Primirea cu ochi mai buni a românilor ardeleni şi bănăţeni în deosebi în Muntenia îşi are începutul său de la marele patriot Constantin Golescu, tatăl contemporanilor nostri, al celor trei fraţi Goleşti. Acel Golescu a adus mai întîi de la universitatea din Pesta pe Aron Florian, fiu al preotului din comuna Rod, în Transilvania, ca cu ajutorul lui să deschidă şcoala românească la moşia sa, Goleşti.
Sub guvernul provizoriu al comisarului plenipotent, general conte Kiseleff, încă au fost toleraţi unii ardeleni ca profesori, însă cu numele schimbat, bunăoară ca Genilie de la Sălişte, ca un alt Florian la şcoala elementară şi alţi cîţiva.
Din cum s-au restaurat cele două domnii în sensul tratatului de pace de la Adrianopole şi au fost numiţi în 1834 pentru Moldova, Mihail Sturdza, pentru Muntenia, Alexandru Ghica - guvernele acelor doi domni pămînteni începînd să deschidă mai multe şcoli în limba maternă şi naţională şi clerul superior unele embrioane de seminarii pentru cler - s-a şi simţit trebuinţa de a se angaja în sfera instrucţiunii publice mai mulţi bărbaţi români din vecinătate pe lângă pământenii care se pregătiseră în acelaşi mare scop pe la universităţi străine, ca P.Poenaru, Marcovici şi ceilalţi. De aici înainte românii ardeleni şi bănăţeni nu mai avură trebuinţă ca să-şi renege patria lor natală, ci ei treceau munţii cu paşapoarte în regulă. Alexandru Ghica Vodă luase pe Aron de la Golescu fără voia bătrînului Golescu şi-l trimise la Craiova spre a pune fundament la colegiul actual, unde apoi i-a urmat Ioan Maiorescu, alias Trif, de origine din Bucerdea de lîngă Blaj. În octombrie 1835 a trecut Beniamin Todor, fost egumen al mănăstirii Sf.Treime, la seminariul episcopiei Rîmnicul Vîlcei, unde peste un an a mers de la Braşov şi viceprotopopul Radu Tempeanu, fiu al fostului odinioară director de şcoli şi autor al unei gramatici româneşti (1797). Între anii 1836-7 au mai fost angajaţi Gavril Munteanu, de loc de la Vingard, la seminariul din Buzău; David Almăşan, din comuna Alma, la şcoala districtului de la Vălenii de Munte; tot în acei ani, A.Adamescu, ajuns mai tîrziu director al tipografiei statului; preotul D.Pisone, autor al unui dicţionar în patru limbi; caligraful Neagoe, trecut de la Pesta; dr.med.Sibineanu, Nistor, G.Fontanin de la Braşov; Ioan Procop, de origine din Cîmpie, trecut de la şcoala din Braşov la Craiova; alţi doi din districtul Năsăudului la Focşani; mai tîrziu A.Tr.Laurian, de naştere din Fofeldea, trecu de la Viena la Bucureşti; Petru Suciu, Const.Roman, Vas.Maiorescu, teologi de Blaj, şi alţi cîţiva tot ca profesori în locuri diverse.
Au mai mers în acei vreo opt ani şi unii medici, arhitecţi, jurişti, iar Stoica de la Lipova, intrat în armată, înaintase pînă la rang de colonel.
Despre românii ardeleni trecuţi în Moldova între 1817 şi 1847, ca dr.Simion Ramontiai, fondatorul de Stipendii, dr.Vasile Pop, Fabian, Ioan Costa, Damaschin Bojincă, dr.Alexandru Teodori, fiu al parohului din Pesta, Eftimie Murgu, Cîmpean din Ungaria, Stoica, fratele militarului, şi altii, nu discutăm acum, căci acelora nu li s-a întîmplat, pe cît ştim noi, nici un rău în aceea perioadă.
N-au avut neplăceri şi n-au suferit prigoane românii ardeleni şi bănăţeni nici în Muntenia sub cele două domnii, a lui Al.D.Ghica şi a lui Gheorghe Bibescu, afară numai de Ioan Maiorescu în anul 1842, care a fost tratat de către Al.Ghica într-adevăr muscăleşte, atunci cînd la simpla denunţare a unui ocîrmuitor (prefect), la un prepus orb, fără nici o investigaţie, fără a fi întrebat cu un singur cuvînt, a fost scos din funcţia de director şi profesor, ridicat din Craiova şi trimis în Transilvania, la Braşov, de unde era soţia sa, sora lui Ioan Popasu. Toată lumea văzu atunci că mînia şi ura domnitorului împotriva lui Maiorescu deriva de la ura şi rivalitalea ce domnea între Ghica şi familia Bibescu-Ştirbey, unde Maiorescu, ca om al ştiinţelor şi ca director, era mult mai bine văzut decît îi plăcea domnului. Este apoi ştiut cum la căderea lui Ghica contribuise mai cu energie Bibescu, care şi ajunse la domnia ţării. Într-aceea lui Maiorescu îi veni satisfacţie frumoasă de la guvernul Moldovei, care curînd îi deschise o catedră la seminariul din Socola, de unde Bibescu îl aşezase iarăşi la Craiova, însă numai ca să o mai păţească odată cu acelaşi domn Ghica (1857) şi să se împlinească asupra lui zicătoarea ardeleană că nu este bine a mînca cireşe dintr-un castron cu domnii mari, căci el îţi pot scoate ochii cu sîmburii.
Tot ce se mai întîmpla spre asuprirea românilor cărturari trecuţi în Muntenia era imputarea ce li se făcea pentru mai multe informaţii şi corespondenţe publicate într-o serie de ani, în "Gazeta Transilvaniei" şi în "Foaia..." din Braşov, în care se trata despre natura protectoratului Rusiei, omnipotenta consulilor generali, servilismul unor bărbaţi de stat, impertinenţele unor străini care căutau să acapareze puterea statului, despre rapacitatea multora, prădarea veniturilor statului ş.a.. Cei care se ştiau culpabili erau foarte înclinaţi să creadă că toate acele informaţii veneau de la foştii compatrioţi ai redactorului, pe cînd, tocmai din contră, dînsul primea cele mai multe de-a dreptul de la localnici şi adesea de la persoane cu poziţie înaltă, cum au fost între alţii mitropolitul Ungrovlahiei, Neofit Lesviodax, renumiţii boieri de primul rang ca: Alexandru Filipescu, supranumit Vulpe, Iancu Câmpineanu, profesorul Constantin Moroi, pe cînd era şi secretar de cabinet al lui Alexandru Ghica Vodă cum şi de la mai mulţi boieri tineri care veneau mai în fiecare an la apele noastre minerale şi la Brasov, unde petreceau peste vară precum petrec în zilele noastre pe la Sinaia; între aceia eram fericiţi a număra pe fraţii Nicolae şi Constantin Bălcescu, pe Dimitrie Bolintineanu, uneori Grigore Alexandrescu şi Cezar Bolliac, iar în trei veri şi pe Ioan Eliade Rădulescu. De la aceia şi de la alţi bărbaţi de asemenea renume îşi trăgea numita redacţie ştirile sale atît prin grai viu cît şi prin corespondenţă oricînd se putea fără a fi acelea deschise în carantină şi afumate cu clor sau carbol în contra ciumei.
În fine însă în anul 1844, în urma reclamaţiei formulate de consulatul general rusesc, "Gazeta" şi "Foaia" din Braşov au fost strict oprite a mai intra în Muntenia, iar îndeosebi funcţionarilor li s-a interzis lectura lor sub pedeapsa destituirii. Din acel an înainte numitele foi periodice n-au mai putut străbate Muntenia cu poşta, decît numai ici-colo pe sub ascuns, şi aceea interdicţie a ţinut pînă la 1860.
Din mai 1848 înainte, relaţiile dintre românii ardeleni şi românii din Muntenia deveniră mult mai plăcute si pe urmă chiar ostile. Pînă în 1848 erau porniţi împotriva ardelenilor sau, cum le zic in Muntenia, ungureni, mai mult numai clienţii Rusiei şi unii români care puteau să fie prea buni patrioţi, dar în vitalitatea naţiunii române ca individualitate politică nu avea credinţa nici cît un grăunte de muştar, de aceea ei se supărau pe ungureni că de ce tot mai cîntă atîta despre naţie, naţiune, naţionalitate românească, pe cînd aceasta nu va fi niciodată în stare să stea pe picioarele sale nesprijinită de altcineva. La aceiaşi patrioţi le lipsea şi agerimea de spirit ca să poată distinge şi separa conceptul religiei de conceptul naţionalităţii; ei le identificau pe acestea în creierii lor cu atît mai uşor cu cît pe diversitatea limbilor, a istoriei, a tradiţiilor nu puneau mai nici un temei, de unde urma ca în capetele lor român, grec, muscal, bulgar, sîrb erau o singură naţiune precum alcătuiau o singură naţiune francezul, italianul, spaniolul, portughezul, belgianul, irlandezul şi germanul, întrucît acestea totodată sînt şi catolice.
La diferenţele acestea în definiţiile naţionalităţii şi religiei, precum şi în opiniile despre suzeranitate, protectorat, autonomie, independenţă, suveranitate se mai adaugă absolută necunoaştere a istoriei, a legilor feudale transilvane sau ungurene, a raporturilor complicate ca nicăieri în Europa dintre naţionalităţile conlocuitoare în aceste ţări, considerate din toate punctele de vedere: religioase, politice, naţional-genetice, chiar şi agrare şi industriale. Ai putea zice fără mare păcat că după o înstrăinare de peste o sută de ani, românii, popor de aceeaşi limbă, nu se mai recunoşteau unii pe alţii şi, văzîndu-se pe neaşteptate, se mirau că unii ca şi alţii au aceeaşi limbă.
În primăvara anului 1848, cei dintîi refugiaţi la Braşov au fost tineri feciori de boieri din Moldova, cîţi scăpaseră de bătăile de la cazarmă, şi au ajuns prin munţi în această ţară; mare a fost însă mirarea lor cînd, sosiţi la Poiana Sărată, deteră peste o comună curat românească, iar după ce trecînd prin secuime veniră la Braşov, abia îşi crezură auzului lor cînd întîlniră la tot momentul limba română într-o cetate în care, după cum aflăm de la confratele Gheorghe Sion, crezuseră dînşii că numai redactorul "Gazetei" şi colaboratorul său puteau să fie români. Învecinaţi cu secuii pe o distanţă lungă, fraţii moldoveni crezuseră pînă atunci că acolo începe Ungaria propriu-zisă şi că prin urmare alte limbi nu se mai aud în această ţară. Aici ajunseserăm noi românii cu ale noastre cunoştinţe geografice şi etnografice!
Oricît erau de năcăjiţi şi îngrijaţi bravii tineri moldoveni pentru starea patriei lor în acele zile, cei pe care Dumnezeul mai ţine în viaţă vor putea mărturisi despre căldura şi caritatea frăţească cu care au fost priviţi şi îmbrăţişaţi de românii din Braşov, ca şi cei din Săcele, pe unde se făcea cîte o excursie. Nu-mi aduc aminte nici să se fi născut între noi şi moldoveni deosebiri de păreri în chestiuni naţionale şi politice. Cu acei moldoveni cu care petreceam serile în Casina Română eram în toate de acord, încît eu singur mă mir de aceea armonie de cîte ori cuget la imensa diversitate a educaţiei noastre politice din aceea epocă.
Moldovenii veniţi din patria lor în modul sus arătat au petrecut între noi pînă în zilele adunării noastre naţionale acelei mari de la Blaj din mai 1848, cu care ocazie cîţiva plecară împreună cu scop de a asista şi dînşii la o adunare atît de memorabilă, iar între alţii Alexandru Cuza, care fugise de la Galaţi pe un vapor şi ajunsese la Pesta, se întoarse de acolo drept la Blaj, unde se întîlni cu compatrioţii săi.
Se înţelege prea uşor că spaima şi alarma oarbă provocată prin atitudinea guvernului şi a celorlalte autorităţi transilvane, multiplicată prin ziare, a atras asupra adunării române încă şi atenţia guvernului din Bucureşti şi a claselor mai de frunte ale societăţii române; la adunare însă au venit chiar şi dintre ardelenii emigraţi foarte puţini, pentru ca celor care se aflau în funcţii îndeosebi de la şcoli nu li s-au dat voie, iar A.T.Laurian şi Constantin Roman au trecut dincoace cu scop de a participa la adunare fără permisiunea autorităţilor respective, din care cauză nici nu li s-a mai îngăduit a se întoarce la posturile lor.
După ce au ajuns actele adunării naţionale de la Blaj pe calea publicităţii la Bucureşti, cîteva din cele 16 puncte votate acolo au produs agitaţie frapantă în spirite. Punctul 3, în care se cerea desfiinţarea iobăgiei (în Muntenia, claca) şi a zeciuielii fără nici o dezdăunare, a băgat în spaimă mare proprietarii de moşii, iar proclamarea libertaţii personale a iritat şi mulţimea proprietarilor de ţigani. În tot cuprinsul Munteniei nu ai fi aflat în aceea epocă zece pămînteni, care să fi avut vreo urmă de cunoştinţă despre legile feudale ale Ungariei, Transilvaniei, Croaţiei; nimeni nu ştia ce este în aceste ţări legea aviticităţii, nici ce înţeles are aici dreptul de proprietate al Coroanei, acel drept ideal peste ţara întreagă, pe lîngă care dreptul nobilimii privilegiate se numea numai possessio, nimeni nu cunoştea diferenţa esenţială între pămînt alodial sau alodiatură, sau moşia posesiunea domeniul curţii familiei nobiliare şi între pămîntul colonical, colonicatura, pămînt iobăgesc, lăsat şi transmis prin legi numeroase în cultivarea şi folosirea, în usufructul exclusiv, perpetuu, necontenit al populaţiilor rurale de orice naţionalitate sau aşa numitei iobăgii. Acele părţi din pămîntul ţării, cunoscute şi înregistrate ca colonicatură, nu a fost permis domnilor feudali a le încorpora în alodiaturile lor şi, dacă totuşi călca legea respectivă, aceia se considera ca o încălcare de oricare altă lege. Pentru colonicatură domnii feudali aveau dreptul tot feudal a cere de la locuitori zile de robotă (clacă) şi zeciuieli cu titlu vechi, că vezi doamne adică nobilimea mergea în războaie pe spesele sale şi-si vărsa sîngele, ceea ce însă de 150 de ani încoace rămasese o minciună învederată, pentru că aşa numitele insurecţii de nobili încetaseră de mult şi odată, în 1809, cînd s-a încercat aşa ceva, clasa feudală s-a făcut numai de rîsul francezilor. La războaie mergeau numai regimente formate din clasele de agricultori şi de burghezime.
Aşadar adunarea românilor de la Blaj, cerînd încetarea iobăgiei sau a robotelor şi zeciuielilor, nu a cerut mai mult nimic decît curmarea unei nedreptăţi seculare şi lăsarea pămîntului colonical în dreapta proprietate a populaţiei rurale, care singură îl cultivase şi robise pentru el atîtea sute de ani, ţinuse totodată în spinarea sa clasele aristocratice. Mai pe înţeles: populaţia rurală din aceste ţări nu era nici chiriaşa, nici arendaşă a moşiilor boiereşti ca o parte mare a locuitorilor din Principatele Române, ci era în realitate proprietară pe pămîntul cultivat de ea, însă proprietara robită, tirănită.
Aceea tiranie a cerut adunarea din Blaj ca să fie curmată odată. Aceea pretenţie însă a românilor ardeleni în Bucureşti fu botezată comunism, pe cînd la noi nici clasa cărturarilor nu ştia ce este comunismul.
În Muntenia cei interesaţi de chestiunile agrare nu observaseră nici măcar atîta că în Ungaria se desfinţase iobagia şi alte blestemăţii feudale cu o lună înainte, prin dieta ţării, cu lege sancţionată de monarh, prin urmare că concluzia adunării de la Blaj era numai un ecou al unor corpuri legislative şi al guvernului din Ungaria, Boemia şi de aiurea, iar nu proclamarea vreunei doctrine comuniste.
Alte puncte din cele votate la Blaj au iritat foarte mult: consulatul general şi pe Duhamel, consulatul plenipotent al Rusiei, cum ar fi punctul 7, libertatea presei şi desfiinţarea cenzurii; punctul 8, asigurarea libertăţii personale; punctul 9, jury(?); punctul 10, garda naţională; punctul 13, înfiinţarea de şcoli româneşti în toate comunele, precum şi mai multe gimnazii, institute militare, seminarii preoţeşti şi o universitate, toate acestea într-o epocă în care cabinetul Rusiei luase după 1842 măsuri energice pentru mărginirea instrucţiunii publice în Academia din Iaşi ca şi în colegiul "Sf.Sava" din Bucureşti, în diverse moduri.
Amicii moldoveni, cîţi au fost la Blaj, au plecat de acolo unii în Bucovina, alţii la Paris, unii şi la Bucureşti, unde au împărtăşit multe din cele auzite şi văzute.
Abia trecu o lună cînd izbucni şi în Bucureşti aceea mişcare de la 11/23 iunie, numită în glumă revoluţie, cînd ea nu a fost altceva decît ce ar fi astăzi demonstraţia viguroasă cu declamaţii şi proclamaţii a vreunui club de partid; spiritele însă fiind agitate şi speriate de răsturnările generale din Europa, oamenii îşi imaginau un pericol extrem, judecata de apoi, şi fuga către Braşov începu curînd, oraşul fu împoporat nu numai cu familii de rangul întîi, ci şi cu alte persoane cu o ţinută atît de problematică, încît noi nu pricepeam ce a putut sa le îndemne să-şi părăsească patria.
Este de prisos a mai spune că românii transilvani au simpatizat pe faţă şi din capul locului cu punctele proiectului de constituţie ieşite din pana lui Eliade. Acele simpatii iritară şi mai mult familiile patriciene venite la Braşov, mînate de o frică mai mult imaginată decît reală, îndată ce reflecta cineva la persoanele patrioţilor din care se compusese guvernul provizoriu în Bucureşti. Din acele zile discordia între românii ardeleni şi familiile refugiate mergea crescînd ca sub spuză şi ea s-a moderat numai în săptămînile în care a stat şi Bibescu Vodă cu familia sa în Braşov. Din ziua în care acel domn s-a depărtat şi ştirea despre invazia dublă a celor două puteri, suzerană şi protectoare, s-a adeverit, familiile patriciene au început a se întoarce în patria lor sub diverse ameninţări, din care era să se nască şi o demonstraţie contra principelui Scarlat Ghica, dacă nu ar fi intervenit poliţia cetăţii cu tact demn de toată lauda.
La plecarea din Braşov cîţiva boieri au înaintat către comunitatea cetăţenilor saşi şi către garda de cetăţeni o adresă de mulţămită compusă în limba germană, subscrisă de principele Scarlat (Carol) Gh.Ghica, Emanuel Baleanu, Nicolae Şuţu, I.Slătineanu, I.Golescu, G.Obedeanu, la care îşi mai adaose numele şi dr.Meyer, un venetic ca mulţi alţii din aceea epocă, care în lipsă de medici români ajunsese în rang şi funcţie de protomedic al ţării iar în aceea calitate îşi aroga şi el drept de mare patriot şi de autorizat a figura ca fiu devotat al patriei. În aceea adresă, amicii libertăţii naţionale şi ai reformelor din Muntenia sînt calificaţi drept comunişti şi republicani nebuni (tolle Communisten und Republikaner), care înainte cu trei luni au cutremurat ţara lor din fundamente şi ar fi împins-o spre anarhie şi pierire; de aici mînia subscrişilor patrioţi se descărca în aceeaşi adresă şi asupra ziariştilor, despre care zic că legea lor ar fi ca să răstoarne toată ordinea lucrurilor, că sînt vrăjmaşi ai lor, că îi inculpă şi ameninţă, din care toate nici un cuvînt nu era adevărat; Scarlat Ghica însă şi alţii cîţiva nu puteau să admită ca în ziarele din Braşov să se reproducă ştirile şi mai ales actele guvernului provizoriu din Bucureşti. În aceleaşi zile un alt Ghica a căutat să înroleze trei mii de oameni adunaţi din Transilvania şi mai ales din regimentul I grăniceri, cu care să lovească drept asupra capitalei, unde prinzînd îndeosebi 5 bărbaţi, între care Eliade şi doi fraţi Goleşti, să le stingă soarele şi cu atîta să împace ţara fără nici o invazie turcească şi muscălească. Aşa crezură cîţiva dintre fruntaşii Munteniei. Atunci a fost cînd redactorul "Gazetei" le observase, nu în ziar ci prin graiul viu, în conversaţie privată, că planul dumnealor ar provoca un război civil mai crunt decît fusese cel din 1821, ci însă nici de recrutare în Transilvania nu poate fi vorba în împrejurările date, tocmai cînd austriecii înrolau pentru regimentele imperiale şi ungurii pentru batalioanele lor, prin urmare o a treia recrutare, chiar de ar fi permisă, ar costa sume enorme de bani; ea este însă oprită sub pedeapsa morţii, căci din iulie înainte se publicase şi în săsime statariu, iar pentru respectarea lui se ridicaseră furci noi. Aceasta şi nu alta fu diferenţa de păreri între ziariştii din Braşov şi boieri şi numai din aceea cauză a zis Scarlat Ghica directorului de carantină, dr.Paul Vasici, într-o zi de joi pe promenadă: "Spune-i redactorului că am să-l împuşc." Un alt boier, vechi cunoscut şi abonat, în acele împrejurări devenit şi el nervos peste măsură, a întîmpinat pe redactor cu înjurături, care se aud numai în clasa cea mai abjectă a oamenilor.
După reintrarea conservatorilor în patria lor, îndată după invazie le-au urmat la Braşov mai mulţi liberali, înainte de toţi Ioan Eliade şi Christian Tell, care îşi aveau acolo familiile lor mai dinainte, din iunie, împreună cu familiile lui Gheorghe Magheru, maior Voinescu II, toate lăsate în grija familiei lui Bariţiu.
Capii guvernului provizoriu nici nu au fost toleraţi nici au aflat ei înşişi că e bine să se rămînă în Transilvania şi au plecat mai departe fără familii. Alţi mai mulţi liberali au rămas. Între aceştia şi românii ardeleni se încingeau discuţii înfocate asupra atitudinii ardelenilor, pe care cei din Muntenia o condamnau necondiţionat. Ei adică, îmbuibaţi de ideile politice din Franţa, lipsiţi însă cu totul de ideea naţionalităţii aşa cum o înţelegeau şi o defineau ardelenii, necunoscînd nici dreptul public al acestei ţări, ameţiti de frazeologia libertăţii ungureşti, nu se puteau mira de ajuns că românii aceştia ţin cu "Kaiserul", cum ziceau în batjocură, şi pentru ce nu se aruncă în braţele lui Kossuth.
Acele discuţii ajungeau uneori pînă la ofense personale. Nici însuşi fericitului Eliade nu-i ieşise din cap ideea, pînă la 1867, că în anii 1848-9 românii ardeleni fuseseră plătiţi cu bani austrieci; iar altor munteni li s-au deschis ochii, prin certurile lor politice avute cu emigranţii maghiari la Paris şi la Constantinopole, ca să-şi cunoască eroarea de mai înainte şi frazeologia ungurească să o reducă la valoarea sa adevarată.
În aceste dispoziţii ale spiritelor i-au aflat pe români evenimentele transilvane din 1848, anume fuga ardelenilor în Muntenia. Locator al domniei (Caimacam) era pus de către cele două curţi Constantin Cantacuzino, un bărbat bun şi tolerant, care şi cît stătuse în Braşov primea cu bunăvoinţă informaţii sănătoase, dar alături cu dînsul guverna mai mult comisarul Duhamel, francez rusificat, despot şi de la natură însă şi foarte pornit contra românilor cîţi treceau drept liberali, cu care umpluse toate prinsorile. Urmărirea fu că îndată, a doua zi după căderea Sibiului, în 11 martie, în Muntenia au şi început arestările românilor ştiutori de carte şi s-au continuat mereu în trei luni de zile. Cei dintîi arestaţi au fost membrii comitetului: Timotei Cipariu, Nicolae Bălăşescu, cu aceştia avocatul Şerban Popovici-Barceanu, Petru Brote şi alţi cîţiva; după care au urmat în curînd Simion Barnuţiu, Aron Florian şi alţii mai mulţi, pînă la un număr de 84, iar cel din urmă arestat fu G.Bariţiu, în Cîmpina, unde după jaful din Predeal se retrăsese cu familia sa, iar de acolo fu condus la Ploieşti şi dat în primirea generalului Hasford şi a maiorului Munnich; iar după două săptămîni, în urma ordinului venit de la Bucureşti, nici arestat nu a fost tolerat în Muntenia, ci fu escortat milităreşte în capitala Bucovinei, făcîndu-se pe voia unor amici ai săi care se rugaseră ca să nu-l ducă la Odesa, ci să-l îndrepte în cea mai apropiată provincie austriacă.
Aceasta fu răzbunarea reacţiunii conservatoare din Muntenia. Pentru ca să nu aibă, cum am zice, miros de răzbunare, s-au aflat unele pretexte, pe care nu le credeau nici aceia care le-au inventat şi anume că: prin "Gazeta" şi "Foaia pentru minte" s-ar fi format în Transilvania o şcoala antirusă, care precum se exprimase generalul Hasford, propaga de 8 ani omorul şi otrăvirea fîntînilor, ca să piară trupele imperiale, mai departe că saşii cei mai de frunte, ca Salmen, Bedeus, Fronius, Schuller ş.a. ar fi denunţat la ruşi că, la ruşinea căderii Sibiului, numai comitetul românesc ar fi culpabil şi trădător al planurilor austriece către unguri, în fine că toţi românii cărturari ar avea idei dacoromâneşti. S-au mai inventat şi alte absurdităţi de natura acestora, precum "papism" ş.a., care nu merită să ne pierdem timpul preţios.
O altă răzbunare indirectă a mai fost că, din colectele considerabile făcute în Muntenia cu multă generozitate, în favoarea emigraţiei ardelene, au fost ajutaţi mai mult nummai emigranţi de altă naţionalitate, iar românii, văzuţi cu ochi răi, mai bine se lipseau decît să-şi audă înfruntări, care erau foarte dese. Pentru aceea românii ardeleni ajunşi în Moldova şi în Bucovina au fost primiţi şi consolaţi peste toată aşteptarea lor, creştineşte şi frăţeşte.
Dar în fine chiar şi răzbunarea boierilor din Muntenia, considerată numai din punct de vedere fizic, comparată cu cea ungurească, a fost mai mult numai un pumn tras între spete din mînie copilărească, pentru că, deşi planul de invazie cu 3000 de ardeleni armaţi era incendiar, a fost însă totodată copilăros, nedemn de oameni serioşi, precum îl numise redactorul "Gazetei"; prin urmare nu era nici un motiv de răzbunare a cuiva pentru abandonarea lui. Ceea ce i-a rănit în aceea catastrofă pe românii ardeleni, pînă în suflet, a fost şi a rămas batjocura morală, ca să fie închişi chiar şi prin cazărmi şi grajduri muscăleşti atâţia oameni fruntaşi de-ai lor, dintre care cei mai putini călcaseră în viaţa lor pe pămîntul României şi asupra cărora nu s-a putut proba nici o urmă de faptă culpabilă, din care cauză chiar şi autorităţile militare ale Rusiei, văzîndu-i asupriţi cu nedreptate, după şicanare de cîte 5-6 săptămîni, i-au eliberat. Aşa se înţelegea în România, ca şi în Ungaria şi în Rusia, libertatea personală şi inviolabilitatea domiciliului.
Un singur om se aflase în Braşov, căruia părîndu-i-se că clasele privilegiate din Muntenia, chiar şi faţă cu toate răsturnările europene de atunci, ţin pe viaţă - pe moarte la privilegiile cele mai asupritoare şi la altele mai barbare, precum era robia ţiganilor, a publicat o specie de apel, cu care a plecat pe la unele mănăstiri spre a face propagandă în favoarea libertăţii. Acel om însă nu a fost ardelean, ci era un călugar şi diacon, anume Varlaam, de naştere din Basarabia, dar cum se zice în limba bisericească "avînd metanie la Sfînta Episcopie a Romanului, în Moldova", aşezat însă cu binecuvîntarea arhiereului său, în calitate de psalt, la Sf.Nicolae din Braşov, un monah cu purtări preacuvioase şi o adevărată raritate între oamenii de vocaţia sa, foarte iubitor de ştiinţe şi limbi, care în anii petrecerii sale la noi învăţase între altele limba germană atît de bine, încît citea într-însa pe Fichte, Kant, Krug, cunoştea şi scrierea lui Lamennais, tradusă de Dionisie. Pe urma acelui Varlaam se luaseră şi cîţiva studenţi înfocaţi, ca să propage şi ei libertate într-un mod foarte naiv, inocent; o plătiră însă care cu fugă, care cu arest.

II


Pentru subjugarea şi chiar exterminarea naţionalităţii româneşti din vechile teritorii cunoscute sub numele de Dacia şi Panonia s-au folosit în cursul veacurilor mai multe mijloace dintre acelea pe care bărbaţii de stat le învăţaseră şi le mai învaţă din istoria Romei, mai ales după cîe află ei însemnate în scriitorii din prima perioada de 200 de ani a imperatorilor, începînd de la Octavian August încoace.
În vol.I al acestui studiu al nostru, noi descoperirăm pe un curs de 150 de ani, mijloacele de subjugare aplicate asupra naţiunii române. Cel din urmă mijloc întrebuinţat pînă în 1848 a fost "rusolatria", închinarea la puterea Rusiei, dorinţa de a vinde patria împăratului Rusiei, pe donaţii de moşii, pe sume de bani, pe funcţii înalte, pe titluri şi ranguri, adică aşa cum făcuseră alţii între anii 1686 şi 1696. Aceea manevră cu rusolatria mersese aşa departe că se călcau locuinţele unor preoţi greco-răsăriteni şi se căuta lăzile cu pînzeturi ale preoteselor portretul împăratului Nicolae I, iar sărbătoarea Sf.Nicolae, patronul corăbierilor, însă şi al văduvelor, care se ţine în 6/18 decembrie mai bine de 1000 de ani, se interpreta ca omagiu adus numitului împărat al Rusiei.
După ce adversarii elementului românesc văzuseră că în principatele române se ridicaseră în anii din urmă opoziţie aprigă contra protectoratului Rusiei, transformat în despotism nesuferit, care semăna în multe puncte cu despotismul artistocraţiei feudale, manevra de pînă acum o schimbară iute cu alta care li se păru mai plauzibilă, cu planul unei Dacoromânii. Ocazia era de minune binevenită. Într-o epocă ca aceea din 1848, cînd se părea că toate statele europene se desfac precum o casă de bîrne din încheieturile lor şi anume cele poliglote se formează după naţionalităţi şi limbi naţionale, pentru ce să nu presupună cineva că şi poporul român cugeta a-şi forma un stat, sau curat sau în mare preponderent românesc, cu nume de Dacoromânia. Cu scop de a-i compormite pe români în faţa monarhului austriac, a dinastiei întregi şi a tuturor bărbaţilor de stat credincioşi dinastiei, adversarii elementului românesc nu uitară a face bărbăteşte propaganda ideei unui stat dacoromân sau, mai pe înţeles, a unui stat naţional românesc închegat pe teritoriul vechiului stat al Daciei, despre care scriseseră pînă atunci peste 100 de autori vechi şi mai mult, între aceştia din urmă cîţiva austrieci, cîţiva unguri, slavi, saşi din Ardeal şi încă vreo 3-4 români. Era lucru firesc ca ideea propagată ca denunţare şi acuză de către publiciştii unguri să o ia foarte serios cîţiva români tineri şi să creadă că, dacă ungurii află posibila realizare a ei, pentru ce să nu o afle realizabilă şi românii.
Între acestea mijlocul fierberii spiritelor, cu cîteva zile înainte de a se deschide la Cluj dieta revoluţionară din 30 mai 1848, parohul evanghelic luteran, Daniel Roth, surprinse lumea cu publicaţia sa despre unirea Transilvaniei cu Ungaria, cu adaos despre posibila înfiinţare a unei monarhii dacoromâne sub coroana Austriei. Acel D.Roth, pe lîngă că îşi făcuse o parte a studiilor sale în Bavaria, unde studiase şi medicina, fusese şi mentor al unor fii de boieri din Moldova, iar ca ardelean cunoştea limba română şi se dedase cu viaţa românească ceva mai orientală.
Scrierea lui D.Roth este în spiritul saşilor sibieni: antiunionistă sau mai bine zis antifuzionistă din toată convingerea sufletului său. El ţine cu ambele braţe la autonomia Transilvaniei, nu voieşte să audă de altă uniune cu Ungaria, decît numai de cea cunoscută din istoria ţării Ardealului pînă la catastrofa de la Mohacs (1526) şi aceea atît cît a fost ea îndoită şi recunoscută în diploma lui Leopold I din 1691, în sancţiunea pragmatică din zilele lui Carol al VI-lea şi pe lîngă garanţiile din 1791. D.Roth nu da nimic nici pe promisiunile cele mai sărbătoreşti ale ungurilor, nu aşteaptă nici de la legile ungureşti din 1848 nimic, şi în fine el prevede ca sigură stingerea totală a naţionalităţii săseşti prin uniune, este şi convins că ungurii au drept scop a se rupe cu totul de Austria, de unde se va naşte un război civil barbar. Predicile lui Roth relativ la războiul civil din nefericire s-au împlinit în proporţii înfricoşate.
În situaţia în care i se pare a lui D.Roth că ajunsese monarhia întreagă şi mai ales partea de dincoace, dînsul ieşi în faţa lumii cu planul de a face saşii şi românii cauză comună, a lucra în principate astfel ca acelea să se alăture monarhiei austriece, cu condiţia ca monarhul şi dinastia să compună din acele două principate şi din Transilvania un principat autonom cu constituţie internă, pe care locuitorii săi ar vota-o în toată libertatea. De la o prefacere cum ar fi aceasta publicistul sas aştepta foarte mare foloase atît pentru monarhie, cît şi pentru naţiunea româna de pretutindeni, şi pentru cea săsească, care dupa dînsul nu are a se teme nimic: de asuprire şi înghiţire din partea elementului românesc, precum se teme de cel maghiar, pe care îl crede a fi cel mai asupritor încît monarhiei i se impune oarecum necesitatea de a ţine pe maghiarii din această parte în frîu prin români. Pe scurt, D.Roth vede în uniunea cu Ungaria dispariţia saşilor de pe teritoriul Transilvaniei şi roagă pe conaţionalii săi ca să acţioneze pentru înfiinţarea Dacoromâniei aşa precum o gîndea dînsul.
Roth ştia ceva despre planul unor moldavo-români de a uni cele două principate într-un singur principat independent, el însă credea că acela, în aceea configuraţie geografică în care se vede pe hartă, situat între cele trei state, nicidecum nu s-ar putea menţine, ci numai adaugat şi rotunjit cu teritoriul Transilvaniei, de 1200 mile pătrate, şi cu locuitorii săi ar putea să-şi asigure existenţa şi viitorul.
Ideea Dacoromâniei ca cea imaginată de D.Roth nu era nouă, ea aparţine împăratului Iosif II. Una din problemele vieţii acelui monarh a fost să încorporeze Moldova şi Muntenia în monarhia sa. De aici se poate explica în parte şi marele interes ce avea Iosif II pentru scoaterea poporului român, locuitor în Transilvania şi în Banat, din intuneric şi din umbra morţii, din sclavia fizică şi spirituală, în care fusese îmbrîncit pe de o parte prin tirania "regilor mici", pe de alta prin clerurile de alte limbi. Tot cu gînd la acel plan mare al său se supărase împăratul şi din cauza răsculării românilor în 1784, care i se părea că încurca planul făcînd nume rău sistemului său de guvernare. Destul că ideea dacoromânismului se strecurase pe încetul chiar şi în creierii unor familii patriciene săseşti.
Într-o zi din iulie 1848, pe cînd principele Bibescu se afla cu familia sa la Braşov, Măria Sa trimise la mine pe dr.Meyer ca să mă cheme spre a mă întreba ceva. Am mers pe înserate. Uşa de către salonul în care era doamna cu pruncii mai mici se Închise. Pe patul aşternut ardeleneşte, adică încărcat cu perne, era întinsă o hartă mare a Europei. Înainte de orice introducere Vodă, chemîndu-mă la aceea hartă, îmi ceru să-i arăt eu unde şi pe cît teritoriu voim "noi" să înfiinţăm Dacoromânia ca stat suveran, pentru că Măria Sa nu află nicăieri un teritoriu atît de vast şi corespunzător unui scop atît de ameţitor.
- Să mă iertaţi, Maria Voastră, dar eu nu înţeleg întrebarea ce aţi binevoit a mi-o pune.
- Cum nu înţelegi? Eu te întreb cum voiţi d-voastră să realizaţi punctele memorandului de la Craiova.
- Pe sufletul meu spun Măriei Tale ca nu înţeleg şi nu ştiu nimic despre vreun memorial de la Craiova. Noi aici în această ţară, ştim numai despre un plan săsesc de a se înfiinţa o Dacoromânie sub suveranitatea ori suzeranitatea Austriei şi cred că dr.Meyer va fi citit acel plan.
Într-adevăr eu nu ştiam nimic despre ceea ce voia să afle de la mine principele, care îndată puse mîna pe o scriere mai voluminoasă, dar nu mi-o arăta precum aş fi dorit eu, ca să-i văd cuprinsul. Atîta îmi dezvălui domnul că autorul ori autorii memorandului îl chemau pe Măria Sa să se pună în fruntea românilor, să se înarmeze şi să proclame Dacoromânia. Domnul susţinuse că acel plan, ar fi ieşit de la vreo societate de conspiratori, al cărei suflet ar fi Ioan Maiorescu care, stînd cu mine în relaţii de aproape, mi-ar fi dezvăluit tot secretul. Maiorescu fusese trimis de către guvernul provizoriu din Bucureşti, cu trei săptămîni înainte, la Frankfurt, cu misiunea ca atît timp cît va dura sesiunea în parlamentul Germaniei, să acţioneze după împrejurări cel puţin pentru sustragerea principatelor române din jugul protectoratului Rusiei; el însă, la plecarea din Braşov, unde stătuse cîteva zile cu familia sa, nici un cuvînt nu-mi vorbise despre vreun plan dacoromânist şi nici după întoarcerea sa tîrziu în 1849, nu ştia nimic despre planul parvenit lui Bibescu Vodă de la Craiova, ca să nu mai spun că Maiorescu avea o opinie prea bună despre acest principe ca patriot, îl ţinea însă drept un om prea fricos ca să viseze măcar la realizarea unui plan atît de cutezat or cum ar fi o Dacoromânie. Bibescu putea să aibă multe calităţi frumoase, îi lipsea însă talentul iniţiativei chiar şi în întreprinderile mai mici.
Încît privitor la Dacoromânia Vodă, arătînd pe hartă îmi făcu cîteva observaţii foarte uşor de priceput, precum între altele: Suzeranitatea Porţii otomane s-a întemeiat prin arme şi numai prin arme s-ar putea scutura. Protectoratul Rusiei se razimă pe tratatele cunoscute şi de celelalte puteri europene; tot prin tratate s-a pierdut şi Basarabia - cum voiţi Dv. să o restituie Rusia? Bucovina e deja germanizată - adăugă domnul - iar în ce priveşte Transilvania şi Banatul te las să judeci singur dumneata, fraţico (aşa îmi zicea domnul), mărimea puterii care ar trebui să opuneţi la o rezistenţă desperată acelor trei naţionalităţi dedate din veacuri a trata pe români numai ca pe supuşii lor şi nicidecum ca pe domni ai ţării. Vedeţi ca să nu fiţi seduşi de idealuri şi de fantezii amăgitoare.
Am mulţumit principelui pentru binevoitoarele împărtăşiri şi am ieşit.
Între acestea, denunţările dacoromânistice folosite ca arme spre a paraliza emanciparea naţiunii române s-au susţinut cu toată perseverenţa şi cerbicia în tot decursul războiului civil revoluţia de la 1848-9, şi chiar după pacificarea ţării, îndată cu intrarea în ţară a noului guvernator civil şi militar, generalul baron Ludwig Wohlgemuth, o grijă din cele mai urgente ale denunţătorilor a fost ca să împuieze şi urechile acestuia cu gărgăuni dacoromâneşti, pînă cînd, urîndu-i-se de atîtea intrigi el le zise la Sibiu:
- Dacă poporul român se simte în stare de a restaura prin puterile sale un stat daco-român, el nu are decît să încerce, să înceapă. Planul de executat este simplu: o armată bine deprinsă, de cel putin 200.000 soldaţi valoroşi, însoţiţi de artileria corespunzătoare, cu cîteva sute de tunuri; o constelaţie europeană favorabilă; un aliat polemic, ca să poată declara dintr-odată război Austriei, Rusiei şi Turciei. Dacă românii vor ieşi victorioşi dintr-un război ca acela, ca să poata dicta ei condiţiile la încheierea păcii, atunci toată lumea îi va lăuda şi admira ca pe restauratorii imperiului dacoromân.
Scene de acelea cu denunţători le împărtăşise însuşi Wohlgemuth într-o conversaţie, la carantina din Timiş, cu directorul aceleia, dr.Paul Vasici, şi cu Ioan Maiorescu, cu ocazia unei vizite.
Şi ce capriciu al destinului! Pe cînd adversarii naţiunii române denunţau cu mai mare zel planul ei pentru Dacoromânia, pe atunci magnaţii ţării cereau intervenţia Rusiei în Ungaria, după care din mai 1849 înainte urma şi pasul cel disperat al lui Kossuth şi al guvernului, prin care închina Ungaria şi Transilvania împăratului Rusiei şi cerea de la Majestatea Sa să le dea pe ginere-său, Max Eugen, duce de Leuchtenberg, ca rege al Ungariei, ceea ce mărturisi şi Paul Hunfalvi în epistola sa adresată studenţilor.
Nici o scornitură nu a fost vreodată destul de absurdă ca să nu fie folosită spre defăimarea şi discreditarea naţiunii române. Alături cu fantasma dacoromână, din partea ungurească s-a mai pus în curs la popoarele europene încă şi zvonul că aşa numita camarilă din Viena ar fi împărţit între români sume fabuloase de bani, pentru ca să le cumpere credinţa lor, să-i înstrăineze de revoluţia maghiară şi să le pună arme în mîini. Prin "camarilă" ungurii înţelegeau în acea epocă toţi numeroşii membrii ai dinastiei de ambele sexe, începînd de la împarateasă şi mama împăratului, împreună cu puţinii bărbaţi de stat în care familia domnitoare; putea să aibă încredere deplină. Adică pe româneste, mai pe înţeles, familia împărătească împărţea între români sute de mii şi milioane, precum şi alte ajutoare, pentru ca românii să se poată rupe de monarhie şi să realizeze un stat independent naţional.
Partea cea mai mare a membrilor casei împărăteşti abia ştia înainte cu 40 de ani ceva mai mult despre naţiunea română decît că ar exista şi înlăuntrul acestei monarhii un popor valah, risipit printre alte popoare, despre care se aude că ar ţinea la Casa domnitoare.
Căci nu s-a aflat în aceea epocă un singur membru activ din Casa domnitoare, de care să se fi putut apropia deputaţiunile naţiunii române, cîte au deschis în trei ani de zile uşile atîtor miniştri cîţi veneau şi mergeau, unii după alţii, la Viena! Zeci de ani se îngrijise ca uşile reşedinţei împărăteşti din Burg, după putinţă, să nu fie deschise niciodată pentru români. Au fost necesare sunete de buciume şi buhaiuri, ca acele din 1848-9, ca să dea ecou drept în Burg, la Viena, şi să spună Casei domnitoare că şi românii sînt aici. Că mai tîrziu membrii casei împărăteşti au reflectat şi la popoarele care gemuseră pînă atunci sub jugul altora, cine se va mira de aceasta? Un drept recunoscut la oricare familie particulară, de a se susţine şi apăra în poziţia sa moştenită cu ajutorul amicilor şi binevoitorilor ei, nu se poate denega unei familii, care se ştia doamnă suverană de 600 de ani, recunoscută de către toată lumea. Aceea casă domnitoare însă numai la vreun ajutor ce i-ar putea veni de la naţiunea română, ei abia cunoscută, nu a ştiut să se gîndească. Peste aceasta, cînd s-a discutat chestiunea ajutorului din partea popoarelor care se declaraseră pentru dinastie, partida principilor Schwarzenberg s-a opus zicînd că nu e bine ca dinastia să aibă a mulţumi ceva la nici un popor pentru că, în cazuri ca acelea, popoarele ridică pretenţii mari de drepturi şi de libertăţi, necompatibile cu principiul monarhiei prin urmare să se ceară ajutorul împăratului Rusiei, pentru că, dacă casa domnitoare va avea să mulţumească cuiva ceva, acela să fie un monarh din cei mai puternici, iar nu popoarelor. Partida Schwarzenberg a învins în consiliul casei domnitoare pe toată linia şi rezultatele sînt cunoscute. Prin urmare şi ajutorul dat naţiunii române de care "camarilă" este şi rămîne o vorbă în vînt şi astfel denunţătorilor le-a rămas arma cealaltă: Dacoromânia.
Încît pentru aceasta adversarii pot să stea şi în cap şi o Dacoromânie tot există şi va exista întotdeauna iar aceea este Dacoromânia reprezentată şi oarecum încărnată în unitatea limbii şi a literaturii române, care este una unică pentru zece milioane de locuitori împărţiţi în cîteva state. Precum este una limba franceză vorbită şi scrisă în Franţa, în Belgia, în Elveţia; precum e limba germană în Austria, Germania, Elveţia etc., limba spaniolă în Spania şi în cîteva state sud americane, întocmai este şi limba română comună tuturor românilor din toate statele în care locuiesc ei.


BIBLIOGRAFIE:


Sursa: http://ro.wikisource.org