Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (3)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (28)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (16)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (45)
   Recenzii (7)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Dacia 3D (1)
   Ziarul personal (6)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (363)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

CANTACUZINO CONSTANTIN - ISTORIA ŢĂRII RUMÂNEŞTI


Istoria Ţării Rumâneşti întru care să cuprinde numele ei cel dintâi şi cine au fost lăcuitorii ei atunci şi apoi cine o au mai descălecat şi o au stăpânit până şi în vremile de acum s-au tras şi stă.

Predoslovie

Cu greu şi cu strimt iaste neştine a da cap şi începătură fieştecăruia lucru, mai vârtos celuia când nici cum, nici de nici o parte ajutor iaste, nici ştiinţă de la alţii, sau pomenire măcară să află ca o povaţă, făcându-se şi ca o luminare arătându-se, ca să se poată ajuta cel ce nu ştie de la cel ce ştie şi céle din întunérec să iasă la lumină.
Că nici unul în lume nu iaste carele den sine numai să ştie şi nici unul nu au aflat nimic, pănă când n-au fost de altul învăţat. Nici nimeni nu să poate domiri de nici un lucru, de nu mai nainte au au văzut, au au auzit, sau au cetit şi de nu ca acélea, asémene ca acélea, măcar cât de puţin, şi de nu acelaşi adevăr şi de lucru ce pofteşte neştine, au zis, sau au scrisu, măcar cât de puţin şi de altele, ca numai să se poată altul deştepta spre gândirea acelora şi a altor lucruri încă destul iaste. Şi carii ca acelea au făcut şi au pomenit, cât de cât măcar, nemoarte mulţămite au auzit şi în bună pomenire au rămas.
Precum şi Aristotel în cartea a dooa a Metafisicii, cap. 8, zice: har şi mulţămită să avem şi să dăm filosofilor celor bătrâni, carii numai ce au pomenit şi au scris de adevărul fiinţelor şi măcar că mai la multe n-au nemerit de a grăi de firile lor adevărul, iar încăşi destul că tot au pomenit şi au scris de adevărul fiinţelor şi măcar că la mai multe n-au nemerit de a grăi de firile lor adevărul, iar încăşi destul că tot au pomenit şi au zis cevaşi, cât pricină de a cerca şi a iscodi adevărul alţii au dat - aducând şi pildă şi pe un Timotheu muzicaşul, ce era în zilele lui Filip-craiul, tatăl lui Alexandru celui Mare, (foarte iscusit într-acéia), zice dar: de n-ar fi fost Timotheu, n-am avea multă muzică. Iar de n-ar fi fost şi Frinis, nici Timotheu n-ar fi fost.
Zice şi Diodor Sicheliotul, istoric în predosloviia cărţii lui dintâi, că cu direptate iaste a da toţi mari mulţemite celor ce au dat învăţături şi au scris istorii de obşte, căci că cu ostenelele lor au folosit viaţa de obşte (adecă traiul tuturor).
Nu grăiesc aici, nici zic de marele Moisi, carele de nici un om învăţat sau ştiut n-au fost, de au scris zidirea lumii şi alte legiuiri. Nici vorbesc de alţi mulţi sfinţi proroci carii ştiia neînvăţaţi de nimeni şi céle ce fusése, şi céle ce era, şi cele ce vrea să fie. Drept că acelora ştiinţa şi învăţătura nu era firească şi omenească, ci peste fire şi dumnezeiască, luminate şi învăţate minţile şi cunoştinţele lor, de duhul sfânt, izvorul şi lumina adevăratei ştiinţe şi înţelepciuni.
Ci dar cu greu şi cu număr iaste a da, zic, neştine începătură celor ce mai despre toate părţile întunérec iaste, precum şi mie acum să întâmplă a veni, vrând, cum am pomenit mai sus, a istori ale ţării, ce-i zicem noi astăzi: rumâneşti. Cu greu, zic, foarte-mi iaste, de vréme ce nu aflu eu pănă acum, măcar cât am ostenit, cât am cercat, cât am întrebat şi de ştiuţi şi de bătrâni domiriţi şi înţelepţi şi în tot chipul m-am trudit şi pentr-alte părţi şi cu cheltuială am nevoit, ca doar aş fi aflat vreun istoric, carele şi de ţara aceasta, de începătura ei, şi de lăcuitorii ei şi domnitorii ei, carii cât şi cum s-au purtat şi de obiceiurile lor şi de legile ei, şi de altele multe ce într-însa să vor fi aflat, carele să scrie pe amăruntul toate şi cu deadinsul, precum de alte ţări fac şi scriu pe larg toate. Ci dar eu încă până astăzi, nici acel scriitoriu, nici acel spuitor n-am aflat. Şi aceasta, căci n-au istorit nimeni de dânsa cu deadinsul, cum zişi, pare-mi-se că dintr-acéste pricini vine.
Întâi, că mică şi can laturi ţară multora au părut că iaste, încă mai vârtos acum de când osebită de Ardeal şi de Ţara Moldovei iaste. (Cum mai nainte vom arăta, când şi până când zic istoricii şi gheografii că au fost împreună şi de când s-au osebit).
A dooa, că puţini au fost pământenii aceştii ţări, cum să vede, ca aceia, ca să şază ei să scrie ale patriei lor şi să istorească întâmplările moşiei lor, precum fac alţii de ale lor, şi de nu mulţi şi multe, însă tot fac, iar la noi mai nici unul. Săvai că poate zice neştine că să află şi aici létopiseţe, ci răspunsul îi iaste gata, că acela ce l-au făcut, den neştiinţă să véde să-l fie scris, sau den negrijuire, doar căci atâta iaste de netocmit, de încurcat şi de scurt, cât mai multă turburare şi mirare dă celui ce cetéşte, decât a şti cevaşi adevăr dintr-însul.
Această dară scădére mare şi jale doar într-acest norod al neştiinţei şi al nevrérei să-l învéţe fiind, iaste pricină, de astăzi, nu numai de râsul altora şi de ocară suntem, ci şi orbi, muţi, surzi suntem de lucrurile şi faptele celor mai de demult ce într-acest pământ s-au întâmplat şi s-au făcut, cari de nevoie încă le era şi ne iaste a le şti, pentru ca să putem şi traiul vieţii noastre a tocmi. Cum Nafclir în prologul Hronografului lui, ce face, zice: că frumos lucru iaste den greşalele altora să tocmim viaţa noastră şi nu ce alţii au făcut să cercăm, ci ce bine făcut va fi, noi a urma să ne punem înainte. Şi trebuie să ştim ca pre cei buni şi vrednici, carii vor fi fost bune faptele lor, să le pomenim bine, şi pre ei să-i lăudăm. Iar pre cei răi şi făcători de rău, să-i blestemăm şi să-i ocărâm aceea parte alegându-şi în lume, cât au trăit, ca să-i rămâie.
Acéstea dară şi ca acéstea lăsându-le, că cine a le scrie n-au fost, nici alţii au purtat grijă, de n-au ştiut ei, sau n-au putut, ca să fie pus pe cei ce ar fi ştiut, măcar şi streini de ar fi fost (căci ca aceia, nici de aici, niciodată n-au lipsit), să scrie şi să istorească pe amăruntul şi ale aceştii ţări, ci au lăsat toate de s-au surpat în prăpastiia uitării şi întru întunérecul de véci au rămas.
Însă nu zic că den om în om n-au rămas şi aici nişte spuneri şi nişte poveşti, mai vârtos bătrânii ce povestesc de cele ce au fost. Ci şi acélea foarte slab lucru iaste şi primejdie de a le créde, pentru că de multe ori s-au luat seama, că de un lucru numai, doi într-un chip nu povestesc, ci unul una, altul alta băsnuiaşte. Unde nici de la acélea nici o adevărată ştiinţă n-avem nici din cântecele cari vestesc de vitejii, au de alte fapte ale domnilor şi a altor vrédnici oameni, ce au lucrat, cari dupe la lăutari şi dupe la alţi cântători auzim, putem şti cevaşi ales. Că şi acélea nu numai ce au laudă mai multă, au hulesc decât céle ce au fost, ci şi foarte împrăştiiat şi prea pe scurt pomenesc lucru şi făr' de nici o orânduială sau tocmeală.
Mai trudit-am încă ca doar din hrisoavele domnilor ce sunt pre la boierime şi pre la mănăstiri date şi la sate, câte am putut vedea, să poci scoate cevaşi, ca să ştim măcar dintr-acélea, deaca dintr-altele nu să poate afla; căci că într-însele să véde a zice cevaşi, dând pricinile pentru ce sunt date acéle hrisoave, adecăte au sunt pentru că au dăruit domnii destoinicilor şi bunilor slugi ocine, sau altcevaşi pentru vredniciia şi mari slujbe ce vor fi făcut domniei şi ţărâi (cum fac împăraţii şi domnii cei mari şi ieftini), dăruindu-le, acolo povéstea îi spune. Aşa şi în céle ce dau la mănăstiri hrisoave, când fac mânăstirea, dirept ce o fac şi cine o face, colo spuind ca o istorie, vestéşte lucrurile. Ci puţin folos şi acélea mi-au dat, pentru că risipit şi foarte pe scurt zic şi fără cap povestesc şi numai de un lucru vorbescu, adecăte au de cela cui să dă, au de cel ce dă; aşa de mânăstiri de scrie încă ceia ce acei mănăstiri i să închină şi i să afieroséşte, zice, iar alt nimica nu mai lăţéşte, nici de alte lucruri să mai întinde, unde dară puţin lucru şi puţin ajutor şi ştiinţă avem şi de la acéştea.
Şi încă mai iaste şi aceasta, că cine iaste acela care să poată şedea toate ale tuturor hrisoavelor să vază ce sriu şi cum scriu, ca să poată dintr-însele aduna să istorească lucrurile ce au fost ale ţării?
Şi cine iaste să poată face acéia ca să culeagă dintr-acélea măcară cap şi coadă lucrurilor, cărora pentr-atâta noian de ani s-au înfăşurat şi s-au desfăşurat, sau vreun adevăr să ne dovedească, de nu doară s-ar fi ispitit cinevaşi; sau ar vrea să ispitească acéia a o face, ca să afle o prea puţină pricină ( şi şi acéia încă nesărată), ca să zică că de acolo au aflat a zice cevaşi de lucrurile ţării? Iar şi acéia ce ar zice şi câte ar zice, n-ar fi alt, socotesc, făr' cât o gândire şi o aflare de o mare grămadă de minciuni, precum vedem în cea Alexandrie ce-i zic, cine o va fi făcut, nu ştiu, şi într-alte cărţului ce să văd pe la unii şi pe la alţii aici în ţară, şi mai multe în Moldova; în cari nu să cuprind altele, fără minciuni şi basne, dupre cari umblă norodul acesta rătăcindu-se şi cred céle ce niciodată de crezut nu-s, că nici au fost acélea vreodată, nici pot fi. Că măcară acea Alexandrie bălmăjaşte şi asémene ca acéia alte cărţului, ci acélea aflări omeneşti numai ce sunt sau basne de céle ce făcea şi scorniia poeticii ethnici în vrémea elinilor pentru orbul norod (adecă idolalatri) şi n-avea cunoştinţa unuia şi adevăratului Dumnezeu, ce făcea şi zamisluia ca acélea, sau ei altele cu acélea şi supt acélea basne pilduia, cum şi alţi mulţi dascali zic şi în Mithologhia unui Natalis Comitis, om învăţat destule de acélea povestéşte, tâlcuiaşte şi zice: Acum dară din céle ce mai sus zicem, iată aiave să véde, că nici o povăţuitură, nici un ajutoriu, nici nici o luminare avem de la pământenii noştri, ca să putem şti, sau să ne şi domirim măcară de ale aceştii ţări lucruri şi fapte ce într-însa den bătrânii ani s-au întâmplat şi s-au lucrat. Căci nici unul nu s-au aflat, nici ştim să fie fost, carele cu deadinsul şi pre amăruntul dinceput să fie scris ale ei.
Iar de va fi şi fost cinevaşi scris şi va fi lăsat, ca şi noi ceşti de pre urmă, de acélea ce au fost să ştim, iată nicicum nu să află, nici auz pe cinevaşi să zică că au fost şi apoi s-au pierdut măcară, fără cât cel létopiseţ ce zicem, carele destul de scurt, întunecat şi fără ordânduială iaste, cum s-au zis mai sus şi vom vedea mai pe urmă, şi dintr-însul.
Ci dar aşa lucrul fiind, ce a face eu n-am, fără cât iată, dupe la istoricii streini, pe la greci, pe la léşi, pe la unguri şi pe la alţii voi umbla a cére şi a mă îndatori, ca ce vor fi şi ei pomenind şi istorind de această ţară, să zic şi eu aici şi cât îmi va fi putinţa, foarte voi nevoi, ca ce va fi mai adevărul, dupe zisele lor să arăt.
Săvai că câţi am găsit şi la mâna mea până astăzi au venit, văz că pe scurt şi ei de dânsa pomenesc şi încă can trecători ating şi istoresc numai, iar nu denceput şi pe deplin scriu ale ei, ci numai cât le trebuie a o pomeni zic, apropiindu-se câte undevaşi de ale lor lucruri ce pe larg istoresc şi povestesc. Pentru care încă şi cât fac, mulţemită trebuie să le dăm, că încă nu de tot din tablele lumii uitaţi suntem, ci oarecine de céle ce oarecând au fost şi întraceastă ţară, nu tace, ci spune şi scrie. Măcar că unii dintracei ce sriu de dânsa, ca nişte streini ce sunt şi şî voitori de rău unii, nu adevărul scriu, ci-i micşorează lucrurile, şi pe lăcuitorii ei rău îi defaimă, şi multe hule le găsesc. Şi pot avea şi direptate, zic, a face aşa, daca aceia alt mai bine nici ştiu, nici pot face. Şi pentru că în stepena ce astăzi să află (măcar că de oareşicând aşa să trage), în carea ticăloasă şi jalnică iaste, cine cum îi iaste voia poate şi zice, şi scrie. Căci că nu iaste nimeni, nici cu condeiul, nici cu palma, a-i sta împotrivă, şi a-i răspunde.
Lăsăm, dară, fieştecăruia a zice cum va vrea şi a râde cum va pofti, de vreme ce nici le iaste sfiială, nici ruşine de ruşinile lor, nici nu gândesc, că toate lumeştile supuse sunt mutărilor şi toate câte sunt umblă cu soroc şi cum, că de obşte iaste orbul noroc şi viitoarele lucruri nevăzute sunt. Ci dar a acelora acum trecându-le, la ale noastre mă întorc a zice.


Numele aceştii ţări den vechi cum îi era şi cine o stăpâniia

Véde-să dară că toţi scriitorii ţărilor şi istoricii într-aceasta să tocmesc, cum şi ţara aceasta, cuprinsă fiind cu Ardealul şi cu Moldova, îi zicea Dachia şi Ghetia.
Săvai că Antonie Bonfinie în Istoria ce face foarte pe larg de lucrurile ungureşti, în cartea-i dintâi, în decada dentâiu, oareceşi osebire face între Dachia şi Ghetia, zicând: "Dachii, ghetilor rudă sunt, de vréme ce şi unii şi alţii acéiaşi limbă au şi dentr-un loc când au ieşit, au ieşit şi au venit într-acéste părţi".
Măcar că unii den Scandinaviia zic să fie venit dachii şi ghetii, cărora, zice el, le zicem şi goti. Iar mai mulţi zic să fie venit de la Dais, carii sunt în Schitia asiatică, pentru că Daeg, cum zice Stravon gheograful, că fiind vecini cu lăcuitorii Hircaniei, şi ei ca hunii şi ca alte noroade dentracolo schitice, locuri mai bune de a lăcui căutându-şi, întracéste părţi ale Apusului au venit. Ci dară dachii şi ghetii, zice, nu sunt din Scandenavia, ci din asiatica Schitie. Şi, de vréme ce decât ai Apusului oameni, ai Răsăritului mai vechi sunt, cu direptul dintr-acolo într-acéste părţi au venit. Mai zice acest Bonfinie că ghetii sunt cărora acum le zicem vlahi.
Iară Pius Eniiasul le zice flachi, carii, zice, încep din Ardeal..., alăturea cu Marea Neagră să întindea de lăcuia. Însă cea parte..., până în Dunăre Ţara Moldovei, de ceşti mai dincoace oameni să chiamă. Iară carii mai mult cu Dunărea în sus mérge, Muntenească acum să zice şi ca acéstea Bonfinie de aceasta istoreşte.
Şi mai mult însă înaintea acestor dachi şi gheti lăcuitori era, şi Bonfinie zice, nişte neamuri de le zicea gavrisţi şi ghestoboţi. Ci noi mai vechi de acélea nu căutăm. Căci câte mai în sus vom umbla scurmând şi cercând acéle vechituri, atâta mai la întunérec vom da şi nu alt vom afla, fără basne şi poveşti numai. Ci destul încă măcar de am putea unele nemeri, de céle ce au fost de la dachi şi gheti încoace.
Mai sunt mulţi şi din grecii istorici, zice Bonfinie, care-i zice că şi pe aceştia, gheti, de goti îi ţinem, din thrachi rodul lor trăgându-se. În ce chip den Scandia, au Scanţia s-au pornit, de unde nu numai acest neam, zic mulţi, că au venit, ci şi bolgarii, sârbii, boşnégii, ungurii şi alte neamuri au pogorât. Aşijderea nu lipsesc unii, carii aceştiia numai osebindu-o de céle doao, îi zic şi Muisia de Jos. Carea aceasta numai de la un grec ţarigrădean o am auzit, carele să ţinea mare ştiut, iar la altul la nici unul den latini nu o am cetit. Însă Muisiia de Sus să zice unii părţi de Ţara Sârbească, însă ceiia care-i zic gheografii unde să împreună apa Savei cu Dunărea, adecăte de la Beligradul turcesc şi în sus cevaşi. Iar mai mult cât să întinde în jos, pe unde să alătură pe de céia parte de Dunăre, şi cu ţara aceasta, tot Muisia şi şi Muisia îi zic. Mai zice-se Muisia şi Machidoniii, cum zicea şi Filip Cloverie, gheograful, carea să hotăraşte cu Dardanii. Mai sunt şi alte Muisii în Asia, precum ei scriu, ci noao de acélea cuvântul nu ne iaste, nici măcară de céstealalte Muisii, săvai că zicem că unii şi această ţară Muisia o chiamă. Ci aceasta mai că nu e de credinţă atâta, pentru că rari şi foarte puţini o zic, ci numai potu-se fi lunecat cei ce i-au zis aşa, pentru că văzând vecinătatea Ţării Sârbeşti, căriia Musiia îi zicea şi dése amestecăturile lăcuitorilor uniia şi alţiia între dânşii, zis-au cestora pentru acéia Muisiia. Sau că cei ce vor fi scris că o chiamă aşa nu vor fi fost umblat într-acéste părţi; deci, precum de la alţii vor fi auzit, nemaicercând cu amăruntul adevărul, ei au semnat aşa, precum mai de toate orile să întâmplă la ceştea scriitori, istorici şi gheografi şi vedem că nu numai în nume grecesc şi le strămută într-alt feliu, ci şi de feliul oamenilor şi şi obiceaiurilor şi alte multe lucruri le povestesc mulţi într-alt chip de cum sunt. Că aiave să vede în gheografiile ce au făcut mulţi şi pănă astăzi fac, ei departe şezând de céle ce scriu, ce numai pen auz şi pen 'trebări de cei ce umblă privind lumea (carii mult greşesc) aud şi scriu.
Şi adevărat aşa iaste, că am ispitit aceasta şi am văzut că şi de céstea ţăr ăiî ce sunt spre noi şi şi de a noastră, măcară cari-s mai aproape de acei scriitori, însă destule greşeli sunt şi în nume şi în locuri. Şi unele care nu sunt, zic că sunt şi altele care sunt, le tac. Zic dar de d-acéstea ţărî, povestesc gheografii aşa, dar încă de céle Indii ale Răsăritului şi ale Apusului şi alte locuri ce-s într-acolo, ce de poveşti şi de neadevăruri scriu şi zic! Însă nici dirept aceasta a-i huli detot trebuie, atât de mult ostenind şi trudind a scrie multe şi mai de toate, pentru folosul multora. Iar de greşesc, ca nişte oameni greşesc şi noi greşim toţi ca dânşii, dentru lut zidiţi fiind toţi. Însă orice, ce iaste de numele aceştii Muisii, minciună au adevăr, că o numiia şi aşa, eu nu mai cerc, ci numai lăsându-le, ca de mai puţin zise, a ţinea trebuie cele ce de mai mulţi şi mai numiţi, iaste; şi iară zic că Dachia şi Ghetia îi zicea şi să numiia.


Stăpânitorii şi lăcuitorii aceştii Dachii. Cine au fost întâi

Stăpâniia dară şi lăcuia acest pământ ac éle neamuri ce le zicea dachi şi gheti, oameni însă varvari şi groşi, idololatri, iară ostaşi mari şi tari la bătaia războaielor, nepoftitori a să supune altora, nici a să birui de alţii îngăduia. Avea craii şi oblăduitorii lor şi nimănui supuşi nu era şi mulţi încă de dânşii să îngroziia şi vecinii lor foarte de dânşii, să spăriia, căci de puţine ori biruiţi de unde mergea a să bate, să întorcea.
Acestora dară mergând numele şi vestea cum sunt, şi de tăriia lor, împăraţii romani poftitori de lăţimea împărăţiei lor fiind, precum toate împărăţiile puternice sunt lacome de a supune pre alţii şi a-şi lăţi şi mări hotarele împărăţiei lor şi mai vârtos romana monarhie atuncea pe acéle vremi înflorind, de multe ori în tot chipul au trimis să supuie şi pe acei dachi precum şi pe alte ţări toate câte era împrejurul lor. Supusése pre unii cu arma, pre alţii cu groaza numai puterii lor, că atâta slujiia şi într-acélea vremi norocul izbândei lor, cât nici o ţară, nici un pământ au putut sta împotriva lor. Zice Ioann Şleidan, în cărticeaoa ce istoréşte pe scurt de patru monarhii ale lumii ce au fost, că romana monarhie şi putere (care au stătut mai mare, mai tare şi mai mult decât toate alate), atâta numai n-au luat şi n-au supus ţări câte n-au vrut, şi atâta i-au scăpat, la câte n-au vrut să meargă. Însă cui iaste poftă, citească pe Tito Livie Padovanul, carele din 'ceput ale romanilor şi foarte pe amăruntul scrie, şi pe Flavie Blond unde istoreşte şi zice Triunfantis Romae; şi de acolo lesne poate cunoaşte fieştecarele câtă împărăţie şi până în câtă putére au fost ajuns romanii. Şi aceasta iaste de crezut, pentru că şi bisérica noastră de Octavie Avgust Chesar, împăratul romanilor, mărturiséşte, potrivind monarhia lui pre pământ, cum a lui Hristos: cela monarhind mulţimea stăpânirii oamenilor, s-au potolit; Hristos luund chip omenescu, mulţimea dumnezeirii idolilor s-au zdrobit, iproci, precum să vede la tropariul de la Naşterea Domnului, la slava de la vecernie.
Aceştia dară împăraţi, vrând să supuie şi să biruiască şi pe acest pământ cu lăcuitorii lui, carii era atunce, în tot chipul siliia şi şi de multe ori oşti mari şi grele au trimis asupra lor, cari mai de multe ori, mai biruite decât biruind s-au întorsu, precum şi Ţesar Avgustu trimiţând asupra lor odată 50.000 de ostaşi, d-abiia marginile Dunării le păziia. Carii dupe aceia dachii şi ghetii adăogându-şi oastea, până la 200.000 de oameni zic că au făcut, şi trecând Dunărea, biruinţele romanii împărăţii foarte greu şi rău, cu foc, cu fier şi cu robiia le-au stricat, atunce craiu lor fiind Birebisca.
Şi Bonfinie scrie: "Şi aceasta nicicum romanilor nu sta bine şi grijă încă având de acei nedomoliţi oameni, nu să odihniia, nici îi uita ca în lungă odihnă şi în lină pace să se afle, nici să se obrăznicească în biruinţele lor îi lăsa. Ci măcară deşi lega câteodată cu ei pace, pentru că şi vecini le era, de vréme ce (cum s-au şi mai zis) toate împrejurile lor luate şi biruite de romani era. Iară încă şi pentru oricare pricină mică să şi scorniia oşti, unii spre alţii pornind".


Traian Ulpie. Puindu-se împărat romanilor, au supus Dachia desăvârşit

Aceasta dar mulţime de ani trăgându-se şi aşa lucrurile lor învârstându-se întru dânşii, până în vremile ce au stătut împărat romanilor Ulpie Traian, carele să trăgea de neam spaniol, începând împărăţiia, de vârstă fiind de ani 42, la anul de la naşterea Fecioarei, cum zice Carion în Cronica lui, 128. Om înţelept de amintrelea, fiind învăţat mare, cu sfat în toate şi foarte dirept (cât şi aceasta au făcut, zic istoriile, cum că puindu-să împărat şi chemând pre cel dintâi al Pretoriului, i-au dat sabiia, zicându-i: "Pentru mine slujaşte-o până dirépte le fac; iar de nu dirépte le voi face, împotriva mea tu o întoarce") şi cu inimă mare, mai vârtos într-ale oştilor lucruri era. Aceasta dară altcevaşi mai pe deasupra decât cei ce făcuse mai nainte vreme şi de această ţară gândind şi socotind într-alt chip şi ale sale gătiri de războaie îşi tocmiia; şi nu prea mulţi ani den împărăţiia lui trecând, deci cu mari greime de oşti şi cu nespuse puteri s-au sculat a oşti într-acéste părţi. Cât dar va fi fost putérea lui atunci şi cu câtă mulţime de oameni va fi umblat, cât au umblat şi au supus părţi ale lumii, putemu-ne însă cu mare mirare şi domiri câte cevaşi, că iată vrând pre lângă acéle oştiri ale lui şi lucruri mari ce apucase şi făcea ca să-i rămâie şi în fapte slavă, şi pomenire, doară şi minune la oameni în veci rămâindu-i. Pe unde mergea, drumuri mari de piatră şi şanţuri groaznice trăgea, pe unde şi umbla, precum şi pănă astăzi să văd şi aici la noi în ţară, cărora încă troianuri le zicem rămâind de atuncea din om în om acel nume, carele să trage şi pănă astăzi, măcar că foarte puţini sunt carii să ştie dirept ce le zic troianuri. Iară acesta iaste adevărul, că din oştirea acelui mare împărat, Traian Ulpie, sunt rădicate şi nu numai aici, ci şi pentr-alte ţări. Aşa au făcut cum s-au zis, pentru ca să rămâie neamului omenesc pomenire de mari şi de putérnice faptele lui. Iară de va fi şi altu cinevaşi făcut ca acélea din romanii voievozi sau împăraţi mai nainte vréme, cum şi poate fi făcut (că toţi puternicii stăpânitori ca acelea nevoiesc a lăsa pe urmă de mari faptele lor pomenire), acéia nu o ştiu, pentru că de la acest împărat încoace asémene acelora nemaifăcându-se, nici a mai pomeni vedem, unde rămâne de vor fi făcut şi alţii; iar pe numele acestuia au rămas de a să numi şi a să pomeni într-acest chip.
Aşa deci Traian acesta începând războiul întâi cu dachii, 16 ai scrie Carion că s-au tras, într-acéle vremi crăind pe aici Decheval, carele era foarte om viteaz şi meşter la ale războaielor (precum şi Dion îl scrie în Istoriia vieţii lui Traian, ce face), şi bogat, şi mulţime de oameni avea. Precum pre lesne iaste a socoti şi a créde neştine că aşa va fi fost; de vréme ce afară dentr-altă vréme trecută mai denainte, câte şi câte războaie gréle şi bătăi sângeroase făcuse între dânşii, care Decheval şi în vremile ce împărăţiia Domiţian la Roma, la anul de la înviiarea domnului 99, cu mari puteri s-au sculat împotriva lor şi nu puţine réle şi stricăciuni au simţit ţinuturile romanilor de dânsul. Apoi deci, 16 ani neprestan, cu o împărăţie mare şi putérnică ca aceia a romanilor, cum să pomenéşte, câtă putere şi câtă avuţie au trebuit să aibă de au putut sta atâta împotrivă şi a răbda?
Însă, acea de apoi, văzând Traian că în lung să trage acest războiu şi gândind că multe să pot întâmpla dintracea zăbavă (mutătoriu foarte tuturor acestora fiind norocul), iel însuşi cu toată romana putére s-au sculat de au venit, şi, viind până la marginea Dunării, den jos de Cladova, s-au apuct a face podul de piatră stătătoriu peste Dunăre, căruia şi până astăzi şi dincoace de Dunăre şi dencolo i să văd marginile şi începuturile cum au fost şi dirept ce loc au fost. Mai véde-să, zic, şi când scade apa la mijloc, şi alte colţuri ca nişte picioare de zid; lângă care pod iaste şi Cetatea Severinul, dincoace mai sus oareceşi, care era făcută de Sever-împărat, mult încoace mai pe urmă decât Traian, împărăţind acela, cum zice Carion, la anul de la Hristos 213, însă acuma spartă şi mult v éche să véde.
Acest pod mare minune şi mare lucru au fost şi aiave semn iaste de nespusa-i put ére ce au avut acea împărăţie. De care pod mulţi istoresc şi mulţi între alte minuni ce să vedea ale lumii îl număra, şi de meşteşugul lui cum l-au făcut, şi de altele câte de multe au trebuit până a-l face; iar de cheltuială cu cât s-au făcut, iaste ădeî necrezut de a să şi spune; zic scriitorii, de acest minunat pod şi alţii mulţi scriu. Iar şi Ioann Ţeţu, în cartea istoriilor lui, puţin mai pe larg şi făptura lui cum au fost, spune, şi căzute lui laude îi dă. Însă şi Dion, carele istoréşte ale lui Traian toate, mai pe larg de acest pod scrie aşa: cuvintele lui acéstea sunt:
"După ac éstea, Traian podul de piatră peste Dunăre a să face au grijuit, care toate alalte ale lui faceri mari departe le-au întrecut. Ale acelui pod, stau tot de laturi cioplite pietri picioarele lui, a cărora nălţimea de 150 de picioare iaste, fără temeliile lor; lăţimea de 60 de picioare cuprinde, şi de la unul până ălaî altul sunt depărtate picioare 170, şi cuprinde de la unul pănă la altul cu colaci".
Acum dară cât va fi fost de lung şi ce pod va fi fost, socotească cine poftéşte şi iaste grijuliv ca la acéstea a şti. Aflatu-s-au în Ardeal, poate-fi adusă de aici şi o piatră care au fost la capul podului pusă şi scrisă de acest pod cu acéste slove latineşti:
"Providentia Augusti, vere Pontificis, virtus romana quid non domet sub jugum. Ecce rapitur et Danubius."
Care va să zică: "Providenţia lui Avgust, adevăratului Pontifex, put érea romană ce nu supune supt jug. Iată să răp éşte şi Dunărea."
Acest pod şi în banii acelui împărat Ulpie Traian să punea: de o parte de monetă bătea chipul lui, şi de céia parte tipăriia podul cu acéste slove şi zise: "Senatus Populus que Romanus optimo Principi."
Care aşa tâlcuiescu şi zice: "Sfatul şi norodul romanu, preabunului domn." Aceasta au grijuit a tipări întru pomenirea minunatului pod, iproci.
Care şi pănă astăzi într-acea monetă (adecăte într-acei bani) să véde, vrând în tot chipul acela să lasă pomenire nemoartă de mari faptele lui.
Aşa deci făcând podul, au trecut şi el pe dânsul în ceasta parte, săvai că nici cât au şezut el acolo zăbovind până a să face podul, că lucrurile războiului nu să afla în odihnă şi în léne, ci dése bătăi cu vrăjmaşii săi făcea, şi prăzi, arsuri şi alte réle pren tot locul să vedea. Decheval încă nu într-un loc şedea, nici fără de mare grijă să afla, ci şi el cu toate puterile câte avea, şi tare să apăra şi de multe ori izbândiia; ci nici o potrivire, nice nici o asemănare având crăiia lui cătră Împărăţiia Romană, el din zi în zi tot mai slăbiia, că nici cu nici una de-a tocma era, ca până în săvârşit să se poate bate şi să poată sta împotrivă-i.
Acélea deci şi el cunoscând tocma atuncea mai bine, zic, cum că au trimis de câteva ori la împăratul Traian ca să se împace, cum şi alte dăţi făcuse, şi şi toată biruinţa-i să o închine împărăţiei lui, puind armele lui jos şi dare să lége şi şi pre toţi robii romani câţi avea prinşi să-i sloboază (că mulţi avea şi şi den oameni mari prinşi robi). Iar nicicum n-au vrut să-i priimească atunce acéle céreri şi făgăduinţe, zicând că nu numai atunce umblă să înşale şi să adoarmă împărăţiia, îngrozindu-se de dânsa, ci şi alte dăţi, de multe ori ca acélea au şi ispitit şi au şi făcut, iar apoi de nici una nu s-au ţinut. Pentru că zicea că şi alte dăţi aşa făcuse, biruindu-se de romani, şi căzând la pace şi tari legături cu ei legând, apoi numai cum găsiia cât puţină vréme, atunce numaidecât împotriva lor să scula.
Scrie Zonara în Viaţa lui Traian, în tomul al doilea, că şi altă dată au oştit Traian împotriva lui, şi prea tare şi groaznic războiu au avut cu el, atâta cât măcară că romanii au biruit şi mulţime de vrăjmaşi au omorât, iar şi dintrînşii încă atâţia au fost de răniţi într-acel războiu, cât nemaiavând cârpe bărbiiarii de a lega ranele, şi auzind împăratul, însuşi ale lui haine nu ş-au cruţat, ci le-au dat de-i lega, şi cetăţile cu destulă osteneală i le lua. Însă văzând Decheval că şi de scaunul crăiei lui să apropie, atuncea au trimis soli de pace la Traian cu multă rugă, făgăduind că şi armele, şi meşteşugurile cu care bătea cetăţi şi războaie, şi pre meşterii aceia să-i dea, şi apoi şi ce va pofti el, să facă. Şi aşa viind şi el însuşi la împăratul, la pământ plecându-se, s-au închinat împăratului. Aşa deci în Italia Traian întorcându-se, solii lui Decheval cu dânsul i-au adus, pre carii înaintea a tot sfatului romanu ducându-i, armele lor acolo ş-au lepădat, şi mâinile strângându-şi în chipul robilor, mult şi cu multe cuvinte s-au rugat, şi aşa pacea făcându-şi, iară le-au dat armele şi s-au dus.
Însă Decheval nu prea mult trecând, iară de noao hiclenie să apuca, tocmélele şi legăturile silind şi stricând; însă cunoscând că el n-are de-a tocma puteri de faţă ca să se bată, au început pe ascuns hicleşug, pe Traian să omoară, ci de el foarte să temea şi să îngroziia, cunoscându-l mare şi tare ostaş. Într-acesta chip dară au început hicleaşugul: ştiind el că de acel împărat lesne să apropie omul şi cine va grăiaşte cu dânsul, el au aflat oameni ca aceia, carii să zică că au fugit, şi apropiindu-se de el, să-i grăiască, şi de vor putea, să-l omoară. Aşadară mergând, dintr-aceia unul, s-au cunoscut că umblă apropiindu-se de împăratul cu hicleşug. Aşa deci, prinzându-l şi dându-i strânsoare, au mărturisit lucrul şi cum i-au trimis Decheval, iproci.
Atunce a doa oară sculându-se Traian cu mai mare mult decât întâi putere, ca să-l înţérce de toate acéle nestâmpărări şi hicleşuguri ale lui, au mers asupra lui şi au jurat, zic, că până nu va dezrădăcina şi pe el, şi pe tot acel rod de oameni, nu va lăsa, cum în cea de apoi au şi făcut.
Însă romanii temându-se şi de acéia au făcut aşa, adecăte ca nu cumvaşi vreodată când ar încépe a scădea şi a să mai pleca împărăţiia lor, ei aflând vréme, ca nişte nedomoliţi şi nedumesticiţi vrăjmaşi pururea nevindecaţi cătră romani, ar fi făcut răscumpărare tuturor câtora au păţit de la dânşii, şi ei ar fi silit nu numai a surpa de tot Împărăţiia Romană, ci şi numele roman să-l stingă şi să-l piarză de pe faţa pământului, cum şi alţii mulţi au silit a face, ci n-au nemerit.
Acéstea dară împărăţiia socotind şi sfătuind, acéia mai timpuriu cei a o face decât alţii, la cale pusése să o facă, precum au făcut şi în vremile céle ce împăraţii monarhi încă la Roma nu era; ci numai aleasa boierime şi capetele céle mari otcârmuia împărăţiia (cari au ţinut aşa dupe uciderea craiului lui Sexest Tarcfinie, celui ce-i zicea şi Trufaşul, care au călcat şi casa Lucreţie ăiî romane, cei cinstite şi înţélepte).
Multă mulţime de ai pănă la Iulie Chesar, fiind atuncea dar voievod oştilor romane Sţipion African, acolo în Africa mergând, de unde şi numele-i African au rămas, şi biruind cu mare putére domniia şi tăriia carthagénilor ce înfloriia şi ia atunce, cu multe bunătăţi. Însă romanii den faţa pământului şi marea cetate acéia o au sfărămat, şi toată biruinţa lor o au răsipit. Aşa Numanţii, cetăţii marei şi frumoasei în Spania, Sţipionu Emiliu şi minunatului pe atunce Corinthului în Elada, Mu ămmiusî, au făcut, den temelie sfărămându-le şi răsipindu-le, pentru că supuse fiind lor, iale să hicleniia şi ucidea pe romani. Şi altora ca acelora aşa au făcut, măcară că romanii acélea mai mult ca să dea groază şi spaimă vrăjmaşilor şi supuşilor lor celor neascultători le făcea. Căci într-alt chip acea împărăţie foarte au stătut direaptă şi milostivă, şi era priveghetoare în toate céle cuvioase şi dirépte, mai mult decât toate alalte monarhii şi stăpăniri câte au stătut în lume şi pănă astăzi stau, precum toate istoriile scriu de dânşii, pre larg arată. Afară, zic, după ce au venit samoderjeţii împăraţi, au mai bine tirani, cum le zic, că apoi ei apucând împărăţiia şi vrând fieştecarele a împărăţi cumu-i va fi voia, nu dupre cum legile şi obiceaiurile lor era puse. Atuncea deci unii dintrînşii, nu domni sau oameni să par că au fost, ci mai răi şi mai cruzi decât fiarăle céle nedumestecite şi mânioase, şi decât aspidele şi vasiliscii cei otrăviţi şi veninaţi, cum au fost Caie Caligula, Domeţie, Neron, Domeţian, Diocliţian şi alţii ca ei mulţi. Şi nu numai la dânşii au fost ca acéia, ci şi la alte neamuri şi domnii, precum şi pănă astăzi unde şi unde nu lipsesc de a nu fi de acei cruzi tigri şi- veninaţi balauri, stărpituri şi terata, fiind din neamul omenesc, iar nu rod omenesc.
Aşadar, sculându-se Traian cu toată putérea-i şi în mai înlăuntrurile ţării intrând o dată şi altă dată, mare şi tare războiu cu Decheval având, nu puţină vărsare de sânge dintr-amândoao părţile s-au făcut. În cea de apoi însă, Decheval biruindu-se, au fugit, trăgându-se cătră Beligradul Ardealului, căci acolo îi era şi scaunul crăiei. Ci nici acolo nu s-au putut amistui, că iată oastea romană trecând munţii Carpatii (că aşa aceştea munţi toţi carii curmează ţara aceasta de cătră Ardeal, să chiamă, dupe cum scriu gheografii), şi acolo arzând şi sfărămând, nici acel Decheval au mai putut scăpa, ci şi pre el prinzându-l, zic, cum să-l fie omorât. Alţii zic cum el însuşi să-şi fie făcut moarte, dupe atât ăeîa nenorociri ce i să întâmpla şi vedea că tot şi cu totul să pierdea şi cum că tot va cădea în mâna lor pe urmă, ci viu să nu fie.
Atunce deci începând mai vârtos şi cu deadinsul a-i cerca şi avuţiile lui, zic, cum multă sumă şi mare bogăţie să se fie aflat acolo în cămările polatelor lui; şi multe şi ascunse, zic, că au fost, care le-au descoperit şi le-au ivit unul dintr-ai lui oameni, pentru că foarte ascunse le ţinea. Acest fel de meşteşug de a le ascunde, varvarii aflând, adecăte, zic că acolo în apa ce trecea pe lângă polate, abătând întâi apa de a cură pentr-alt loc, mare foarte groapă făcând şi cu léspezi pardosind-o, şi pe dasupra bine tocmind-o, iar au dat apa peste acea groapă, ca o peşteră mare făcând-o şi acolo mult foarte într-însa aur, argint şi alte scule ce ştiia că de apă nu să strică, punea. Care ascunzătoare foarte cu nevoie era să se afle, mai vârtos că nimeni nici o ştiia; pentru căci, când o au făcut, robi au adus de o au săpat, şi apoi pre toţi pre aceia au pus de i-au omorât, ca să nu iasă cuvântul şi acea taină la nimeni, afară.
(Ci iată că nici o taină, nici nici o ascunzătoare lumească, dupre nemincinos cuvântul domnului, la Luca 8, nu e, care să nu să afle şi la iveală să nu iasă.)
Alţii zic că le-au ivit acélea şi le-au spus un boiariu mare, romanu, ce în mulţi ani l-au fost ţinut acel Decheval rob acolo. Acesta dară poate-fi, că domirit şi mare om fiind, şi ca acélea multe va fi iscodit, ca să ştie şi să poată cunoaşte, pănă în câtă putére avea acea crăie, de să punea aşa tare împotriva romanii împărăţii de a să lupta şi a să apăra.
Deci şi acélea spuindu-le şi aflându-le, le-au luat romanii şi câte au cunoscut că ar fi fost de zăticneala lor, toate le-au stricat şi le-au dărâmat.
Aşa deci Traian supuind şi desăvârşit domolind toată Dachia, şi socotind ca să o tocmească într-acelaşi chip, de la care să nu mai aibă alte turburări, nici să le mai vie alte griji, au poruncit du prenprejurele biruinţelor sale de au adus romani lăcuitori de i-au aşezat aici, şi şi dintr-a sa oaste au lăsat câţi au trebuit de a-i lăsa, ca să se aşaze aici, rămâind lăcuitori acestor ţări, carii şi pănă astăzi să trag, cum vom arăta, dintr-aceia.
Însă nu că doară den dachi nici unul n-au mai rămas, cât pustiindu-se de tot, şi nemairămâând nimeni cine a lăcui acéste pământuri, au pus Traian şi au aşezat romani, ci numai a lor crăie să nu mai fie, nici capete dintr-înşii poruncitori să nu rămâie, nici al lor nume de stăpânire să nu să auză, ci numai de romanu.
Iar şi den ei alţii au mai rămas, că iată şi Lichinie de neam dac să trage, cum scriu mulţi, însă de proşti oameni era; iară apoi la Roma mergând şi la mari oameni slujind, fiind poate-fi şi om de slujbă, aşa au ajuns de mare, cât şi pe Constanţia, sora lui Costandin-împărat celui Mare au luat, pre carele şi soţ împărăţiei l-au făcut, şi împotriva lui Maximin tiranul l-au trimis cu oaste, şi la Tarsu l-au biruit. Însă nici din pieptul acestui Lichinie au lipsit tirăniia, că şi cătră alţii crud era, iară cătră creştini nesăţios gonitoriu şi muncitoriu.
Însă marele Costandin nu l-au lăsat aşa, ci împreună cu fiiu-său Crispu, cu mare oaste împotrivă-i au mers, şi şi el cu oaste ieşindu-le înainte la Odriiu, având mare războiu, au biruit foarte pre Lichinie.
Fugind, deci, el în Bithinia, iară încépea a strânge oaste; însă văzând că nu-i va mérge, trimite pe soţiia sa la fratesău Costandin de-i face pace şi-i iartă viiaţa, însă cu această tocmeală: ca fără de dregătorie să şază, să se odihnească, la Solon dându-i loc. Iar el rău fiind învăţat şi neastâmpărat în réle, trecând câtăvaşi vréme, iar începea a să mişca spre tulburări şi a-şi strânge oameni asémenea lui. Însă ai lui Costandin ostaşi, fiind la Solon păzitori, acolo l-au ucis şi au stins şi pe acel tiran, ca pre Diocliţian, Maxentie şi Maximin, curăţind lumea de împuţiciunea tirăniei lor, iproci.
Acest dar Lichinie, cum zisem, au fost de fel dacu, săvai că foarte puţini rămăsése (zic istoriile) de atâta ăaîmar de ai, ce într-înşii grele oşti şi nespusă mulţime de vrăjmaşi au stătut şi au bălăcit, pre carii cu sabia şi cu foc i-au stins. Şi încă den câţi şi rămăsése, cum s-au zis, doar cu viiaţa numai ce era, că alt tot supt nemilostivii ostaşi să mistuise şi să topise.
Aşadară Traian au aşezat lăcuitori romani în Dachia, cum toţi istoricii adeverează şi aiave şi pănă astăzi în Ardeal, în multe locuri, să văd în pietri scrise, epigramata şi altele în numele lui, cum şi la Cliuj, zice Gulielmu şi Ioann Blau, în Noul Atlas, că deasupra unii porţi ceastă epigrama ăaî lu Traian să vede scrisă (însă latinéşte):
"Traiano pro salute imperatoris Antonini et M. Aurelii Cesario milites consistentes manipio posuerunt."
Şi de aice apoi Traian sculându-să, s-au dus în părţile Răsăritului cu a dooa mare oştire, unde Armenia toată o au luat şi Asiria, până ălaî Arvile parte au supus.


De Dachia pe scurt iar voi mai arăta, cât zic că au fost de mare şi cu ce părţi s-au hotărât

Filip Cloverie gheograful şi pe Dachia scriind-o, zice: "Dachia pe dencolo de Dunăre să hotăraşte cu musii (adecăte cu sârbii, iproci). Dachii însă, zice, neam schitic iaste, crud, vrăjmaş, şi varvar, iară ţara acéia Dachia, despre miazănoapte să hotăraşte, zice (pănă la un loc va să zică), cu munţii Carpatii şi cu apa Prutului (adecăte despre Ţara Leşască să cotéşte); de cătră răsărit, iară zice, cu Prutul să hotăraşte şi cu Dunărea." Ci aici acest gheograf să véde că foarte greşaşte, pentru că câtvaşi scurtează den cât au ţinut şi ei atunci, de vréme ce nu pănă în Prut, şi pănă astăzi să văd ţinuturile, ci pănă în... Nipru, cum mai sus s-au semnat dintru a lui Bonfinie istorie: că între Nipru, care dă în Marea Neagră, să cuprindea ghetii, iproci. Ci mai bine iaste şi mai cu socoteală, să se zică, că de cătră răsărit să hotăraşte cu Niprul..., adecăte despre Vozia şi despre Crâm. Iar de au greşit Cloverie şi de aceasta ca şi de altele multe, nu iaste a ne minuna, nici atât a huli, căci şi de aceasta arătat-am pricina mai sus, din ce vine; adecăte, că aceştea scriitori, carii scriu mai toate şi de toată lumea, câtă pănă astăzi cunoscută iaste, n-au umblat să vază ei însăşi, céle de care scriu, care nici nu putinţă iaste cuivaşi în lume să poată umbla toată lumea, şi toate aşa pe amăruntul să le poată vedea şi şti, cât nici într-una, nici să greşască, nici să scază. Ci dar aceştea mai multe auzindu-le de la alţii ce umblă, unii într-o parte, alţii într-alta, unii cu neguţătorii, alţii ca să vază numai lumea, întreabă şi scriu ale lumii lucrurile, oraşele, apele, munţii, neamurile, obiceaiurile lor, legile, roada acelor pământuri ce dau, ce lucruri să află întrînsele, ce nu să află şi ca acéstea de toate. Décii ca acélea de la unii într-un chip, de la alţii într-alt chip, dupre părerile oamenilor, cum sunt înţelegându-le şi luundu-le, lui încă ce-i iaste părérea că ar fi mai adevărul, zice şi scrie.
Deci, care iaste bine şi direaptă, pe ia stă aşa nemişcată, iar care greşită şi smintită iaste, trebuie cei ce mai bine vor şti, de acel lucru să îndreptéze şi să direagă. Însă de către amiazăzi Dachia să hotăraşte cu Dunărea, şi de cătră apus, zice Filip, cu apa ce să chiamă Patisul, întru care hotară, cuprindu-să astăzi, zice, partea a Ţării Ungureşti, mai sus zisa şi Ardealul şi Valahia (adecăte ţara aceasta) şi Moldova. Însă vlahii, aceşti gheografi şi mai toţi istoricii câţi scriu de aceste ţări, zicea şi Moldovei şi ceştiia; apoi o împarte în doao, una de sus; alta de jos, îi zic. Le zic şi: mai mare şi mai mică; cea de sus, adecăte şi mai mare, Moldova; cea de jos şi mai mică, ţara această Muntenească numeind, cum îi zic mai mulţi aşa; că Rumânească numai lăcuitorii ei o chiamă, şi doar unii den ardeleni ăiî rumâni, pentru că şi aceia şi ceştea numai când să întreabă, ce iaste? Ei răspund: rumâni; iar moldovénii să osebesc de să răspund: moldovani, săvai că şi ei sunt de un neam şi de un rod cu ceştea, cum mai nainte mai pre larg vom arăta cu mărturiile multora.


Dupe ce au aşezat Traian pre romani în Dachia, cum s-au ţinut şi pănă când tot aşa au stătut

Traian Ulpie aşezând deci romani lăcuitori aici şi puind capete şi otcârmuitori romani toatei Dachii (însă nu craiu, ci numai voievozi, precum şi pentr-alte ţări supuse ale lor era, den crăie ţinut mai mic, făcând-o), s-au întors, şi iar la Dunăre viind, acolo de céia parte au făcut Nicopoia, precum şi alţii istoresc, şi Bonfinie într-a trea decadă, a adoaoăi cărţi a lui, carele aşa scrie: "Necopoi doao sunt, una mare, alta mică să chiamă; cea mare dincolo de Dunăre, cea mai mică dincoace. Şi cea mare Traian, cea mică Adriian au zidit, în pomenirea supunerii acestor Ţări" (săvai că şi Bonfinie dintr-a altor scriitori zise, zice şi el). Însă acel Adriian, ce să zise că au făcut şi el cea mai mică Nicopoe, care, dupre zisele acestor istorici, îm ăiî pare să fie ce-i zic astăzi Turnul, carele dincoace de Dunăre împotriva Nicopoii iaste; acela dară era nepot lui Traian, de nepot, căruia aşa-i era numele: Publie Eliu Adrian, carele dupe Traian el au stătut împărat. Ci dar de crezut iaste că, vrând ale unchiu-său fapte şi lucruri să le mai întărească încă şi să le păzească, şi acea Nicopoe au făcut, şi altele au mai întărit şi au ţinut pen multe locuri, şi la Roma, cum să véde. Om foarte învăţat, înţelept, bun şi ostaş mare era, precum şi în viaţa acestui împărat câţi o scriu, să véde pe larg, cum au fost de vrédnică şi de mare.
De acolo apoi sculându-se Traian, iară cu mare putére, cătră părţile Răsăritului s-au dus, precum puţin mai sus am semnat, unde şi pre arméni şi pre parti pănă la Arvile au supus. De acolo iară câtvaşi trecând, iarăşi, gătindu-se bine de oştire, au mersu, cătră Asiria, împotriva ovreilor, carii rădicase cap împotriva romanilor ce să afla la Eghipet, la Chiriiani şi la Chipru, carii zic că au fost ucis ovreii pănă la 40.000 de oameni, şi nu numai atât au făcut, ci şi carnea ucişilor au mâncat şi cu sângele lor pe obraz s-au uns. Această dară crudă şi vrăjmaşă obrăznicie şi cutezare a ovreilor au făcut pe Traian de cu mare putere au mers asupra lor, ca să potolească acea răzmiriţă şi să-i pedepsească.
Miră-să însă mulţi acea sculare a ovreilor şi grozăvie ce făcuse şi romanilor, şi creştinilor, câtora să aflase atuncea într-acéle părţi, de-i ucisese aşa, ce îndrăznire şi nesfiială să fie fost? Că iată, de la Tit-Vespasian, dintr-al doilea an al împărăţiei lui pănă la al optsprăzéce, adecă a lui Traian ce era atunci, numai ce trecuse ani 34, şi nu să domiriia nici şi-aducea aminte ce păţise; că atuncea ei iar sculându-se şi rădicând cap, au mers asupra lor acel împărat Tit, fiind de la Hristos ai 72 şi, ocolind Ierusalimul şi cetatea, o au fărămat, şi bisérica cea mare ce avea atuncea ovreii o au ars şi o au stricat, şi au tăiat atuncea romanii mai mult ovreii de 300.000 de ovrei, cum pe larg istoriile dovedesc. Ci dar cu acéia nu să îndestulise, ci şi în scurta vréme acéia iar ca acélea scornise şi făcuse, cum mai sus s-au zis. Ci poate-fi, cum zice şi Carion în cronica lui în Viaţa lui Vespasian, unde mai pe lat cevaşi acéstea istoréşte; că fiind de la Dumnezeu să paţă, cei ce sunt vrăjmaşi lui, cum era ei lui Hristos domnului şi Dumnezeului nostru, acéstea spre pieirea lor le întărâta şi le făcea, ca să se răscumpere desăvârşit sângele cel nevinovat al spăsitoriului lumii, ce pe cruce l-au vărsat nelegiuiţii ovrei.
Într-acéia deci gătindu-se Traian şi spre acéia vrând a să porni să meargă, boala idropiii viindu-i, şi pănă la Chilichia mergând, acolo au murit, împărăţind ani 19 şi 6 luni.
Acéste trei mai mari oştiri făcând el cât au împărăţit, adecăte al dachilor, cum s-au zis, al arménilor, al parthilor şi acesta al ovreilor, de ar fi mai trăit, l-ar fi săvârşit, afară de altele multe ce mai mici le socotiia şi afară din câte mai nainte de a fi împărat, nenumărate războaie ce au făcut, trimiţându-se încolo şi încolo hatman mare au serdariu, cum îi zicem, şi mai nainte şi împărăţind Nerva cel Bun, dirept şi milostiv împărat şi cătră creştini blând, şi făcătoriu de bine, carele pe Traian, dupre dânsul a împărăţi el l-au ales şi l-au lăsat în scaunu-i.
Însă moartea lui Traian au zăticnit atunce oareceşi vrémea de au mai zăbovit acea oştire pănă a mérge la acei ovrei, iar nu că doară au rămas lucrurile aşa lăsate şi îngăduială s-au dat acelor hicléni ovrei, ca deprinzându-se cu d-acélea, să rămâie în nărav.
Ci iată Eliu Adrian, nepotul de nepot al lui Traian, cum s-au zis, stând dupre dânsul împărat, şi trecând oareceşi vréme până a-şi tocmi altele ale împărăţiei, fiind proaspăt împărat, că era destule turburate, atuncea mai vârtos în Asiria, începute de Traian unchiu-său fiind. Deci numaidecât spre acel războiu s-au gătit. Săvai că zic că pănă a mérge el încă acolo însuşi, den Britania chiemând pre un Iulie Severvoievod, ostaşi foarte vrédnic, l-au trimis în Siria, ca să mai potolească aceea turburare şi gâlceavă ovreiască, ci nici acela n-au cutezat bătaie mare să facă cu acei preaîndrăzneţi tâlhari, ci au lungit războiul, între care vréme puterile ovreilor să mai întărise.
Aşa deci apoi, Adrian mergând în Siria cu mare şi tare gătire, luund multe alte coştéie şi stricându-le, apoi au mers de au ocolit cetatea carea-i zicea Veturon, trei ani şi şase luni bătând-o, fiind tare şi cu mulţime de oameni păzită, cum zice Carion. Acolo mulţi deci în bătaie pierind, şi mai mulţi de foame şi de ciumă murind, cu sila şi cu biruinţă o au luat. Şi acolo au ucis şi pe capul turburării şi hicleniei, căruia îi era numele Vencohab; alţii acestuia îi zic Coteva, căruia apoi pe urmă ovreii îi zicea Vencomba, adecăte fiiul minciunii, cum îl tâlcuiesc ei, căci că el mai nainte să trufiia şi zicea să iaste Mesia, mântuitoriul iudeilor.
Însă dupre ce s-au luat cetatea şi cu bătăile dupre afară ce să făcuse, puind de au numărat morţii, să vază câţi vor fi, s-au aflat zic cinci sute de mii de ovrei, afară de cei ce de foame, de ciumă au murit, pre carii nu i-au putut mai număra. Şi atuncea putérea ovreiască cât mai fusése, s-au sfărâmat şi s-au zdrobit. Acéstea Carion în Viaţa lui Adrian, măcar că can pe scurt, le istoréşte; iar Ioannu Zonara, om învăţat şi vrédnic credinţii, dintre istoricii greci, zice unde scrie şi el viaţa lui Adrian, că, afară den câţi de foame, de ciumă, de arsuri au murit, numai în bătaie, câţi au căzut numărându-i, s-au aflat 580.000 de ovrei, şi cetăţi le-au luat 50 foarte tari; iară coştéie şi sate mai alése, care avusése, 985 le-au sfărămat, iproci.
Aşadară Dumnezeu părintele ştie răscumpăra sângele fiiului său unuia-născut, şi aşa ştie fieştecăruia den vrăjmaşilor lui a răsplăti şi a da, şi celora ce poruncile sale calcă, plătind păcatul părinţilor pe feciori, pănă la al treilea şi al patrulea neam, cum singur Dumnezeu zice, la Numere, capete 14 şi la ftoro zacon, cap. 5, pre carii încă îngăduindu-i şi lăsându-i în viaţă câteodată şi în putére să văd că sunt cevaşi norociţi, care acéia o face noianul bunătăţii şi adânca înţelepciunea lui Dumnezeu, pentru ca doară s-ar pocăi oamenii şi de la întunérecul relelor s-ar întoarce la lumina bunelor. Iar ei neluând-o că acea îngăduială iaste despre partea miloserdiei lui Dumnezeu, ci den destoiniciia lor, că ce să văd aşa, prind nărav şi aşa nemaicurmându-l de la dânşii, cad şi ca într-acéle stingeri şi cu sunet să piiarde pomenirea lor, cum cântă şi împăratul proroc David în psalm ăulî 9, precum şi a ovreilor s-au pierdut, vedem, împărăţiia, stăpânirea, preoţiia şi alte bunătăţi multe şi pănă la sfârşitul lumii vor să fie pierdute şi stinse. Iară de noi, carii crédem într-însul fiiul lui Dumnezeu, fie-i milă şi paza lui afle-se pururea cu câţi învăţăturile şi poruncile lui ţin şi păzescu.
Acéstea ce zisem până aici, pentru alţii doară să par că am ieşit din vorba noastră, însă nu gândesc că fără cale sunt puse, de vréme ce acéstea şi mai multe decât acéstea, măcară de am putea şti luminând mintea noastră cu céle ce în lume mari fapte, de mari oameni scrise au rămas, şi acéstea voia lui Dumnezeu îngăduindu-le, ca iară pren oameni minunile sale să săvârşească şi să rămâie cunoscute rodului omenesc. Toate învăţătura şi ştiinţa descoperindu-le şi în lumină puindu-le şi lăsându-le, ca să putem încă cunoaşte şi să ştim lucrurile bunilor şi a răilor, a vrédnicilor şi a nevrédnicilor, ale legiuiţilor împăraţi şi ale tiranilor; ca pre cei buni şi vrédnici să lăudăm şi bine să cuvântăm, şi pre cei răi şi cruzi să ocărâm şi rău să-i pomenim. Aşijderea ca rélele să gonim şi să fugim, şi bunele să îmbrăţişăm şi să urmăm.
Aşadară, cum s-au zis, romanii aici aşezându-se mulţime de ai supt acea împărăţie, ascultători au fost. Însă, întracea cursoare de ai, pănă când iar s-au mai descoperit numele acestor lăcuitori de aici, ce să vor fi făcut şi ce să vor fi întâmplat, nu ştiu, că nici scris, nici pomenit de alţii nu aflu. Însă să véde cum aicea de la Roma fiind otcârmuitori ţărâi mari oameni şi de mari neamuri veniia (cum să va arăta şi de Corvin, dupe cum scrie Bonfinie). Ca aceia dară viind pre aici să aşeza şi ei lăcuitori pământurilor acestora făcându-se, cum şi pentr-altă parte aşa neamuri mari, de multe ori mutându-se den moşiile lor, acolo să alcătuia şi să aşeza. Şi nu numai la romani aceasta se véde că au fost, ci şi la eleni şi pe la alte roduri omeneşti. La eleni, cum dupre Alexandru Machidon voievozii lui cei mai aleşi prin ţările céle mai mari şi mai bune în Asiia au rămas şi s-au aşezat, precum Ptolomeu Lagos la Eghipet, Antioh în Siria, Antigon la ăMachedoniaî, şi alţii mulţi într-alte părţi, şi şi feciori şi nepoţii lor pe urmă multe neamuri moştenire le-au rămas acéle ţări. Aşa şi aici dară au rămas de aceia, şi până în vremile de pre urmă s-au tras; şi doară vreo rămăşiţă de ale acelora şi până astăzi, de nu aici, iar în Ardeal pot fi, cum unii den Haţag adeverează şi să ţin să fie.
Acum dară, acéstea şi acéştea aşa viind şi fiind, iată mai încoace numele vlahi le-au răsărit, şi aşa şi până astăzi să trage. Ce dară ce de acest nume să zice, şi de când acest nume să zice, şi de când acest nume le-au rămas mai osebit al lor, de nu le zic alţii acum nici dachi, nici gheti, nici romani, ci vlahi mai ales. Iată istoricii ce zic de dânşii şi gheografii voi arăta, măcară că şi ei între dânşii în zise să învârstează.


Vlahii de unde să zic vlahi, sau alt nume iar mai tot aşa, căruia scriitoriu cum i-au plăcut puindu-le numele şi mai ales de unde să trag ei

Întâi Antonie Bonfinie, într-a doao decadă a apatra-i cărţi, zice aşa: den legheoanele lăcuitorilor ce de Traian şi alţii ai romanilor împăraţi era duse în Dachia, valahii au izvorât. Cărora Pius zice că de la Flac, cuvântare nemţească, vine vlahos, că aşa au vrut să le zică. Iară noi, zice el, împotrivă am socotit a le zice, adecăte etimologhia făcându-le de la cuvântul grecesc ce să zice ă î, adecăte aruncând săgeata, pentru că foarte era iscusiţi în meşteşugul săgetatului. Iar unii iar el zice, că numele să li să fie pus valahi, dupre fata lui Dioclitian, ce o chema aşa, care o ' măritase dupre un Ioannu, domnul ce era atuncea aceştii Dachii; acéstea Bonfinie zice.
Carionu în cronica lui, într-a patra carte, în viaţa lui Isachie Anghel, împăratul Ţarigradului, ce scrie, zice acéstea de vlah: "Întâi dar cât eu îmi aduc aminte, într-această istorie în carea să numesc vlahii, cărora scriitorii greceşti vlahi şi blahi le zic; de unde numele lor; în ce vréme, cu ce prilejuri s-au ivit şi s-au cunoscut aceştea;...? Eu cu adevărat nu ştiu, dirept că lăcuiesc în vechea Dachie, carea pe urmă o au ţinut gotii, iproci."
Şi mai în jos iar scrie şi zice: de începătura acestui neam mie mi se pare că necuvios iaste a zice că împăraţii Răsăritului, adecăte ai Ţarigradului, înţelege pe gotii, gonind pre unii depre acéle pământuri, pre alţii tăind, locurile acélea dupe vechiu obicéiu, le împărţiia ostaşilor bătrâni, ca de acolo plata lor să-şi ia. (Doară eu zic ca, cum turcii dau acum spahiilor timaruri de la acéia de atuncea luând pildă), şi mai vârtos pe acolo îi aşeza împărăţii, zice, ca să potolească şi să strângă gâlcevile ce dése făcea sarmaţii (adecăte léşii). Între carii ostaşi mai mulţi era romani, precum şi limba adeverinţă le iaste, carea den letinească stricată iaste. De la aceşti romani, dară, purces iaste numele valahilor, iproci. Iară cum zic, zice unii, că de Flac, voievodul lor, li să trage numele, acéia ca o povéste iaste. Mai zice iarăşi can necunoscuţi era valahii, pănă când în odihnă asculta de împăraţii Ţarigradului; iar iarăşi cunoscuţi fură şi la lumină veniră, dacă începură a să amesteca şi a să adaoge cu sarmaţii, vecinii lor, de carii fură şi îndemnaţi să se desparţă şi să se dezbată de supt ascultarea împărăţiei, carea şi începură a o face, iproci. Mai zice acesta: în vremile de apoi, un neam al vlahilor era în doao împărţit şi în doao domnii osebit; ci dară ei ce cătră răsărit şi către miazănoapte lăcuiesc. Podolii vecini, Moldova să chiamă; iar cei ce cătră miazăzi şi cătră Transelvania (care Ardealul să chiamă), Valahia să numeiaşte - şi ca acéstea acel Carion scrie şi zice.
Însă, acesta şi alalţi mai toţi ca acesta istorici din ceşti mai dincoace ai, istorescu lucrurile valahilor, de când au pogorât domni din Ardeal a lăcui acéstea, dupe cum arată şi scurte létopiseţele acestor doao ţări, că pogorând ei pe aici şi cuprinzând locurile şi pământurile acéstea, cu ce puteri vor fi avut aceia atunce, şi adăogându-se du pren multe părţi oameni pentru bişugul şi bun lăcaşul acestor pământuri, mai vârtos şi crescând domniile, s-au făcut şi iale putérnice, dupre cât şi locul le-au ajutat; şi iată că mici şi înguste domnii pre lângă alte crăii şi împărăţii, şi să văd şi sunt; iar mari şi tari lucruri, şi domnii acestora au lucrat şi au făcut oarecând, cum mai nainte să vor vedea faptele lor.
Martin Cromer, carele de ijderenia şi de lucrurile léşilor şi viaţa crailor lor istoréşte, într-a 12 carte a lui, unde şi viaţa lui Cazimir-craiu celui mare scrie, vrând să arate şi el de rumânii aceştea, au cum le zic ei valahii, de unde să trag, acéstea zice:
"Dachia, dupre cum o scriu vechii gheografi, apa Tyrii, căriia noi zicem Nistrul, despre acea parte a Sarmaţii, carea noi Rusia şi Podolia iaste, o desparte; de cătră apus cu iazighii metanastii să hotăraşte, despre răsărit cu apa Nerasul, căruia noi Prutul acum îi zicem, şi cu Istrul, adecăte cu Dunărea, că aşa să chiamă; de cătră Misia cea de Jos, carea acum Bolgaria, iaste, şi de cătră amiazăzi cu acéiaşi Dunăre să desparte, adecăte de Misia de Sus, carea acum Bosna şi Sârbiia iaste. Acéia dară (adecăte Dachia) dupre atâtea războaie ce cu romanii au făcut, în cea dupre urmă de Traian-împărat, precum scrie şi Eftropie, s-au supus şi în chipul ţinutului adusă iaste. Ci dară, de vréme ce de oştile ce în mai suşii ai sorbită şi stinsă au fost, mulţime de oameni den toate părţile romane, acela împărat ca să lăcuiască şi să sălăşluiască pământurile acéstea şi cetăţile au adus. Însă nu aşa mult dupre aceia supt Galianu şi apoi supt Aurelianu împăraţii, varvarii acéia ş-au răscumpărat. Dupre acéia iar gotii, supt Graţian-împărat, acéiaş ăiî Dachie o au cuprins."
Ci dară eu, aceasta ce zice acel Cromer aici, nu mă poci domiri ce au vrut să zică, şi de ce varvari zice? Adecăte supt Galianu şi supt Aurelian, varvarii, zice ş-au răscumpărat, adecăte dachii poate-fi; şi apoi iară zice că, supt Graţianu, gotii o au cuprins, adecăte iară pe Dachia. Ci acéstea ce zice cu răscumpăratul dachilor, nicecum nu o va dovedi de céle ce mai sus s-au zis: una, căci iară el au zis că din mai suşii ai ce atâtea războaie între ei s-au făcut, ei s-au sorbit şi s-au stins: pentru cari Traianu au adus apoi nesocotită mulţime de romani du pretutindenea, de i-au aşezat aici lăcuitori cetăţilor şi pământurilor stăpânitori. Dară deaca au fost aşa stinşi şi topiţi, cât mai nimenea de acei dachi au fost rămas, iară de-au şi fost puţini rămaşi, săraci şi becisnici au fost rămas şi aceia, cum şi de crezut iaste, precum mai toţi scriitorii într-aceasta să potrivesc de istoresc. Când luară dară atâta putére, şi când li să întoarse tăriia de să-şi poată răscumpăra şi izbândi pe atâtea sume de romani şi atâta putére ce era a lor şi acolo de pază şi de otcârmuitura lucrurilor? Mai iaste încă şi céia ce zice că, supt Graţianu, gotii o au cuprins şi o au luat; iaste dară aici să întrebăm iară pe acest Martin: dară de la cine o au luat? Că de va zice, de la romani, iată dară că nimic varvarii nu ş-au fost răscumpărat pe romani, ci iară a romanilor au fost; de va zice de la varvari, adecăte de la dachi, dară ce treabă au avut a zice că, împărăţind Graţian, gotii o au luat
Dachia, de nu au zis mai bine; Dachia carea au fost luată şi cuprinsă de romani, şi iar ş-o au răscumpărat varvarii, acum o au cuprins gotii.
Şi nici aceasta o va putea zice, căci cum s-au zis den istoriile altora că şi dachii, şi ghetii dentr-o fântână cu gotii sunt, încă mulţi şi gotii pre atuncea le zicea, că tot schiti era, şi tot dintr-a Răsăritului Schitie era şi aceştea toţi au izvorât, cum şi ungurii şi alţii, cum să va arăta: măcară că acum mai ales gotii, şfeţilor şi dachilor zic, încă şi la Crâm de aceia oarecând au lăcuit, cum şi pănă astăzi de împăraţii greci, ţinuturi acolo fiind, goti le zicea; creştini sunt acum, iaste şi mitropolit acolo, grecescu, carele ascultă de patriarhul Ţarigradului, de-i zic încă ei Gothias.
Deci, dar, să ştim că gotii, când au cuprins acéstea supt Graţian, de la romani au luat, iară dachii nici au mai răscumpărat, nici s-au mai sculat dintr-acéia niciodată. Ci dară de aceasta iertându-ne, Martin Cromer, căce nu-i crédem la céle ce mai nainte zice de valahi (adecăte de rumâni, cum le zicem noi) acum însă mergu cu dânsul. Iară el de ar zice aşa: dintr-acea amestecătură a rumânilor şi a varvarilor, cu dările şi luorăle ce făcea între ei şi cu a însurărilor amestecături, valahii au răsărit limbă noao din cea veche a lor varvară şi romană, ruptă şi amestecată au, şi cu acéia să slujesc. Foarte multe însă ţin cuvinte letineşti. Săvai că şi rusască limbă, şi slovenească a o ţinea obiciuiescu, au doară căce li-s prea vecini şi au multă amestecătură cu ei, au doară căci de slovéni şi acea ţară, precum célelalte întracea tragere, carea de la Balta Meotidii pănă în Marea Adriatică supusă au fost, precum aceasta în cartea lui cea dintâiu mai pe larg au arătat, cât au coprins acei slovéni ce zice, din carii astăzi sunt sârbii, bulgarii, bosnénii, léşii, ruşii, Bohemia, moscalii, horvaţii şi alţii câţiva ca aceştea. Deci dară, zice, poate că şi aceştea supuşi supt aceia fiind şi limba lor au priimit, şi au ţinut, cu carea şi pănă astăzi la biserica rumânească trăiescu, că toate cărţile biséricii şi toate cetăniile pe slovenéşte ne sunt.
"Nici însă toată acea Dachie - iar Cromer zice - acel neam o ţine: pentru că partea ei cea despre apus iaste Ardealul, ţinut al ungurilor, carea de unguri, de saxoni (adecă de saşi, că aşa le zic), de săcui şi de aceştea valahi acum să lăcuiaşte. Însă zice, valahii sunt fel gros ostaşi şi hicléni. Iară de unde şi când vlahii au început a să chiema aşa, zice, eu nici ştiu, nici aflu."
Într-aceasta dară şi el cu Carionu să potrivéşte ce zice; însă cam de obşte părére iaste aceasta, zice iară el (săvai că de nici un vechiu scriitoriu iaste adevărată), cum de la Flac, care mare voievod au domnu le era, numele acesta să-l fie luat; carii întâi flachi, apoi stricându-se cuvântul de varvari vecinii lor, vulasi au valahi să chiamă.
Ca acéstea şi mai multe şi Martin Cromer de pogorârea valahilor acestora, adecăte a rumânilor, de unde să trag şi cum au fost, zice şi scrie; şi alţii ca aceştea, ca de acéstea destule zicând şi scriind, şi mult între dânşii să osebescu, unii unele, alţii altele povestind; pe carii nici putinţă-mi iaste a şedea pre toţi câţi scriu de această Dachie, şi astăzi de aceşti valahi, cum le zic, aici să-i aduc; căci şi vrémea prelungă îmi va fi a cheltui, ca acélea înşirând şi în mai multe greşeli ale istoricilor voiu da supărare şi şi cunoscătorilor turburare, neputând şti a cui zisă va fi mai adevărată să crează şi să ştie. Iar care va fi din cetitori mai grijuliu şi poftitoriu mai multe decât atâtea a şti de aceasta, citească pe istoricii măcară câţi am pomenit şi voi pomeni că au scris de acéste ţări, şi acolo mai multe va afla de la aceia, şi ei de la unii şi de la alţii adunându-le, şi părerile lor aducându-le, şi ei pe unii mai bine că au zis crezindu-i şi pe alţii ca pe nişte băsnuitori lăsând, precum şi noi de dânşii trebuie să facem. Căce de a-i créde şi de nu a-i crede nu iaste mare greşală, pentru că acéstea nu sunt dogmele biséricii, sau ale sfinţilor părinţi zise, carei cu luminarea duhului sfânt au scris şi au lăsat în ştiinţă, ci istorii politici au scris, unele de la alţii (însă céle vechi) auzindu-le, sau scrise fiind citindu-le, altele şi ei într-acélea vremi ce să întâmpla făcându-se, le scriu şi le istorescu. Săvai că nici acélea nu-s toate adevărate, dirept; că şi scriitorii, mişcaţi de osebite poftele şi voile lor, unii într-un chip, alţii într-alt chip, tot aceea povéste o vorbescu. Adecăte că cel ce iubeşte pre unul, într-un chip scrie de dânsul, şi cel ce-l uraşte, într-alt chip; şi de al său într-un chip şi de streini într-alt chip scrie; şi şi cel ce iaste mânios, într-un chip întinde condeiul, şi cel ce nu, într-alt chip îl opréşte; şi altele multe ca acéstea sunt pricini, de nu tot un feliu toţi scriu adevărul. Unde şi unde ca acela să se afle aşa dirept şi de obşte bun, ca toate într-o cumpănă pe ce va cunoaşte să le mărturisească şi să le scrie, lumii întru negreşită ştiinţă şi adevăr lucrurile să le lase.
Însă nu mi să păru a lăsa acum şi pe Lorenţiu Topeltin den Mediiaş, sas de amintrilea, iar om învăţat şi destul umblat, carele nu de mult s-au pus a scrie, însă pe scurt, cum şi el mărturiséşte, că face, într-o cărticea ce-i zice letinéşte Origines et occasus Transylvanorum, adecăte: Răsăriturile şi apusul ardelénilor, iproci, care cărticea o au făcut şi o au tipărit la Lionul de Franţa, la anul de la întruparea cuvântului 1667.
Acolea dară într-acéia ale Ardealului şi lăcuitorilor lui cine sunt şi câte neamuri sunt, şi ce obicine, şi ce porturi au, şi ce legi, can pe scurtu, iară mai toate le atinge şi le zice, măcară că are şi el părerile lui, şi de ai lui, ca de ai lui grăieşte. Însă şi de vlahi, adecăte de rumâni, ca o parte ce sunt şi ei lăcuitori acolo încă scrie, şi acéstea zice: valahi zic unii (adecăte rumânii), cum de la Flac voievodul lor s-au numeit aşa. Enia Sulveu întâiu aceasta zicând-o, apoi dupe dânsul nu puţini o adeverează, den stihurile lui Ovidie Nason dovedind, carele iaste foarte bătrân poet. Acela dară, într-o poslanie a lui, într-a patra carte ce face, zice: "Fost-au mai mare acestor locuri Flac, şi supt acest voievod vrăjmaş, ţărmurile Dunării fără grijă era. Acesta au ţinut şi pe musii (adecăte pe sârbi), în pace credincioasă. Acesta cu arcul şi cu sabiia au îngrozit pe gheti." Ca acéstea dară zicând acest preavechiu poet, iar ei zic că de la acel voievod Flac s-au numeit aceştea flachi. Apoi cu vréme de unii mutându-se acéste slove, adecăte cea dintâi F pe V şi cea de la mijloc K pe H, s-au chiemat vlahi, aşa zic unii. Iară alţii de la blahi numele cum să le fie rămas, adeverează, carii în zilele lui Alexie Comnino, împăratul Ţarigradului, cu voievodul lor Ioanu, carele pe atuncea avea mari bântuieli şi pagube făcea acei împărăţii. Deci, pe atuncea acel fel de oameni aşa chemându-se, au rămas şi numele acestora lăcuitori întracestaşi chip; şi altele ca acéstea şi mai multe Topeltin istoréşte, şi ale altora mărturii aduce spre adeverinţa acestora ce au zis.
Însă dară, oricâţi au grăit şi au scris de aceste ţări, toţi zic cum Dachia şi Ghetia (pentru că mai tot un neam au fost aceia) mai denainte vreme că o au chiemat şi s-au numeit de la acéle neamuri schitice, cum s-au zis, adecă de la dachi şi de la gheti, carii din partea Răsăritului era veniţi într-acéste părţi, cum şi alte neamuri multe, au doară mai toate câte-s în Evropa, den Asia s-au pogorât. Însă den 'ceput, zic, cum să văd în toate istoriile şi mai vârtos den scriptura sfântă, adecăte din Biblie, putem cunoaşte şi ne putem bine adeveri că într-acele părţi au fost întâi mulţime de oameni şi de acolo apoi a să lăţi şi a coprinde lumea şi pământurile s-au pornit.
Ci dară, s-au zis, acest pământ Dachia chemându-se, şi cum dachii îl stăpâniia cu craii lor până la Decheval, cel mai de pre urmă craiul lor, şi cum că Traian Ulpie, împărat al romanilor, într-a doaoa oştire-i spre ia desăvârşit o au luat şi o au supus, den crăie, ţinut mai mic, cu voievozii făcându-o, acéstea din céle mai de sus zise am cunoscut; şi cum că apoi Traian mulţime de romani du pretutindenea den biruinţele lui au adus aicea de au aşezat lăcuitori şi paznici acestor ţărî, den carii şi pănă astăzi să trag aceşti rumâni ce le zicem noi, iară grecii şi latinii, vlahi şi volahi le zic, încă ne-am adeverit den istoricii cei mai de credinţă şi mai numeiţi ce sunt.
Săvai că iară nu lipsesc unii a nu zice că acest neam rumân de acum, nu-s de acei romani ce au lăsat Traian lăcuitori aici, ci numai nişte rămăşiţe de acelor dachi şi de alţi varvari adunaţi aicea şi strânşi, pentru că acei romani, zic, carii era aici puşi lăcuitori de Traian, după ăcâîtăvaşi vréme, încă de Galien au fost rădicaţi şi duşi în Misia şi în Thrachia, şi într-alte părţi, în Elada. Dirept că gotii, în vremile acelui împărat, călcând Greţia, Machedonia, Pontul şi alte părţi ca acélea, au dus pe aceşti romani ca să gonească pe aceia, şi i-au pus acolo iară, aşezându-i de pază: şi aşa aici iar deşarte de dânşii au rămas locurile: ci dară nu-s dintr-aceia rumânii, ci dintr-alţi oameni şi neamuri, cum mai sus să zice.
Mai aduce Topeltin în povéste-şi pe un Ioann Zamoski, care zice şi tăgăduiaşte, cum valahii, adecăte rumânii, nicicum nu pot fi rămăşiţă den romani, ce au adus Traian, de i-au aşezat în Dachia. Pentru că Galien-împărat, deznădăjduind, zice acel Zamoski, d-a mai ţinea pe Dachia (poate-fi iară den presurarea gotilor, că şi pe aici, şi alte părţi mai sus, şi apoi şi Italiia toată coprinsése), i-au luat de i-au trecut Dunărea de ceia parte în Mysia, vecina Thrachii, lăsând de tot pe Dachia. Şi mai zice încă că dachii aceia, carii era, învăţând de la romani limba letinească, pentratâţea ai lor supuşi fiind, şi cu dânsa deprinzindu-se, o făcuse apoi că iaste a lor de moşie şi o au ţinut. Carea dupre acéia mai pe urmă stricând-o într-acest feliu au venit şi au rămas, precum şi astăzi iaste; aşa făcând cum şi ispanii, şi galii, şi italianii, adecăte spaniolii, franţozii şi frâncii, că aşa le zic ei, au făcut. Care neamuri ei încă pănă astăzi n-au a lor limbă, de feliul lor osebită, nici cea véche ce oarecând vreodată vor fi avut nu să ştie, ci dintr-a romanilor ţin, rău şi grozav stricând-o. Deci dară precum ispanii, galii, italii nu sunt romani, aşa nici valahii nu sunt romani. Ca acéstea acest Ioann Zamoski zicea, ale căruia ziceri şi basne, zice Topeltin şi alţii, că mai mult sunt de râs decât de crezut; pentru că acéle trei neamuri de oameni ce zice acela, adecăte ispanii, galii şi italii, fiind foarte vecini cu romanii şi supuse de ei, şi tot între dânşii şezând şi amestecaţi umblând, lesne acei varvari limba lor îşi strica, vrând mai mult cu a romanilor a o amesteca, precum şi pănă astăzi să véde pre la marginile ţărilor carii trăiesc cu alte limbi, că lesne iau unii de ale altora cuvinte şi că cu deale lor amestecându-le, îţi pare că altă osebită limbă lor fac. Şi mai chiar vedem că rumânii den Ardeal, moldovénii şi céştea de ţara aceasta, tot un neam, tot o limbă fiind, încă între dânşii mult să osebesc, care aceasta iaste cum să véde den amestecătura vecinilor lor. Aşadară şi acéle trei neamuri, ce zicem mai sus, den preavecinătatea romanilor, luând de-ale acelora cuvinte, şi cu céle de moşie ale lor amestecându-le, şi stricându-şi limba, au rămas în această ce acum sunt. Iară dachii preavéche a lor osebită limbă având, cum o lăsară şi cum o lepădară aşa de tot, şi luară a romanilor, aceasta nici să poată socoti, nici créde. Şi încă pentru că şi până astăzi vedem şi auzim, zice Topeltin, că de întrebăm pe un valah: Ce eşti? el răspunde: rumân, adecăte roman, ci numai au stricat puţin cuvântul, den roman zic rumân, iar acelaşi cuvânt iaste.
Însă céstea ce zice Lorenţu, că şi a să răspunde că iaste rumân, încă adeverează că iaste romanu, zic eu, că nu iaste destul cu atâta de a să dovedi că iaste roman, pentru că vedem şi auzim şi noi astăzi pe greci aşa răspunzânduse, când îl întrebi: Ce iaste? el zice: romeos, adecăte romanu; şi mare osebire iaste între grec şi între roman. Ci numai şi ei fiind supuşi mai pe urmă romanilor, romani vrea şi ei să se chiiame; au doară deaca s-au mutat împărăţia de la Roma la Vizandia, au început şi ei să se chiiame romani, mădulariu şi parte şi ei apoi împărăţiei făcându-se; ci dară aceştea greci, nu romani, ci elini sunt, şi mai vârtos cei ce în Ţara Grecească, cum îi zicem noi, sunt, şi dintraceia să trag. Den carii oarecând în vechile vremi şi ei prea mari oameni au fost, şi atâta întru învăţătura cărţilor şi a ştiinţelor au fost procopsiţi, şi atâta întru vitejii au fost ispitiţi şi aleşi şi atâta întru înţelepciunea lumească de iscusiţi, cât nice un neam, nici o limbă pe lume, nice niciodată ca ei n-au stătut, precum singur Pavel apostol de înţelepţiia lor mărturiseşte la Corintheni, poslania întâi, cap. I, zicând: "Iudeii semn cer, şi elinii înţelepciune caută". Şi de la carii nu numai alte roduri au luat învăţături şi obicine, ci şi acei romani mai adăogându-se şi mai sporindu-se den 'ceput domnia şi crăiia lor, au trimis la Athine de au luat legi şi orânduiale, ca să ştie cum să poată otcârmui politia şi domniile lor.
De acolo dară, întâi, şi de la acea vrednicie a lor ieşise acel cuvânt şi acea ce să zice că "tot cine nu iaste elin, iaste varvar", care zisă ascultându-o romanii, şi lor zicea că tot cine nu iaste elin, nici roman, iaste varvar; carea aceasta să înţelegea în toate cele vechi cărţi, când să citeşte varvar, că sunt toţi varvari, afară den elini şi den romani. Şi aceasta era pentru că atâta era de învăţaţi, de vitéji, de înţelepţi, cât nu să putea zice varvar ăiî. Dirept că acela iaste şi să numeiaşte varvar carele nici obiceaiu are, nici carte ştie, nici bărbăţie, nici direptate, nici miloserdie are, nici frica lui Dumnezeu, nici nici vreo bunătate sau vrednicie pe sine să véde, şi mai mult siléşte şi trage a trăi în voia şi poftele sale, decât în legi şi în direptăţi supus şi cuprinsu să fie (nu dupre neaoşa fire făcând omenească), ci ca un dobitoc va să trăiască şi gândeşte a trăi. Aceia dară să chiamă şi sunt varvari, carii sânt aşa, măcar de ar şi fi vreunul de vreun neam bun, sau şi stăpânitoriu, şi de va fi sau va trăi, cum mai sus să zise, iar nu cu faptele bune, acela varvar să chiamă, şi toate scripturile aşa-l numescu şi propoveduiesc. Şi aşa şi aici într-această istorie, când să pomeneşte varvar, aceia să înţeleagă dupre obiciaiul ce şi alalte istorii ne arată.
Zis-am dară, precum au fost acei eleni oarecând, oareceşi mai sus am pomenit, iară şi mult mai nalt şi mai de laudă şi de lucrurile şi faptele lor au fost, ale cărora şi pănă astăzi sémne, precum toate istoriile şi toate scripturile câte de ei scriu şi şi ale lor câte sunt, decât lumina soarelui mai aiave îi arată şi-i dovedesc ce au fost şi cât au fost de ştiuţi şi de mari. Însă iară zic: au fost, iară acum nu ştiu din ce, au doară căci Dumnezeu cel ce numai ce iaste singur vécinic şi neschimbat, aşa au vrut şi au orânduit lucrurile lumeşti, ca să se mute şi să se strămute şi céle ce par oamenilor mai tari, mai înţelépte că au, în mai stricate şi în mai slăbiciune să se afle; că înţelepciunea lumii aceştiia nebunie iaste lăngă Dumnezeu, fericitul Pavel la Corintheni, I, cap. 3, zice; şi Isaia, cap. 29: "piiarde-voiu înţelepciunea înţelepţilor, şi înţelesul înţelegătorilor voiu lepăda", iproci. Au doară pentru altcevaşi al lor mai osebit păcat, cari noi nu putem şti, nici ne putem pricépe. Ci dară şi de aceasta ca de altele ce ca acéstea vor fi, lăsăm a mai cerca, pentru că mai adevărata pricină den ce să fie ca acélea, numai singură şi adânca înţelepciunea lui Dumnezeu va şti; iară numai atâta să véde, că astăzi acel neam atâta iaste de scăzut, de supus, de hulit şi de ocărât, şi de mojic, cât milă să face tuturor celor ce ştiind, gândesc ce au fost şi la ce sunt: dăscălia au pierdut, stăpânirile au răpus, cinstele ş-au stins şi de toate câte mai întâi au avut slave, s-au dezbrăcat.
Iară carii dentru dânşii încă poftesc a şti şi a învăţa oareceşi, aducându-şi aminte de cei bătrâni ai lor, şi urmele acelora de a vedea mai bine şi a cunoaşte, ei în Ţara Frâncească să duc, şi acolo ştiinţele învăţând, unii, ca să folosească rodul lor cevaşi, înapoi să întorc şi pe alţii învaţă, de la carii şi pănă astăzi pe alocurea să véde că au câte o şcolişoară de învaţă. Iară alţii acolo rămâind, să papiştăşescu, şi aşa împotriva orthodoxiei cestoralalţi a îmboldi şi a înghimpa să ascut şi scriu, măcar că-i şi batjocoresc frâncii, zicându-le că descăliile lor, adecăte ei, elinii, au fugit şi au mers la dânşii, la romani. Carii odată toţi feciorii oamenilor celor mari şi ai domnilor romani mergea, trimiţându-i părinţii lor, în Elada, la Athine, de învăţa carte grecească şi în ştiinţe acolo procopsiia desăvârşit. Şi mulţi oameni mari şi domni, cum Pompeiu cel Mare şi Ţiţeron şi alţi nenumăraţi şi împăraţi, cum Avgust, Chesar, Traian, Adrian şi alţii mulţi, în grecească, adecăte în elinească limbă, era ştiuţi şi învăţaţi, în care şi cărţile lor toate şi pănă astăzi să ţin. (Însă nu zic grecească în această cum grăiesc ei acum, de o au stricat şi o au grozăvit foarte). Şi ei, măcară că nu ştiu de unde aşa de grozav din cea elinească ş-au stricat limba; au doar şi ei pierzându-şi binele şi norocul, şi robi supuşi altora căzând, ş-au amestecat limba cu tot feliul de varvari, cum să véde că den tot feliul de limbi au într-însa amestecate cuvinte şi aşa stricându-ş-o, cu dânsa trăiesc. Alţii iară den greci, vrând să stăpânească şi ei şi să se arate poruncitori, neavând, acum mai ales, unde, ei prin mijlocul turcilor la Moldova şi în Ţara Rumânească vin. Ci de la unii să véde şi rămâne şi folos în pământurile acéstea; iară alţii ca să jăfuiască şi ca să răpească numai ce vin. Şi amestecături fac în rodurile acestea, tot pentru luatul lor, cu tot meşteşugul lor cât pot nevoiesc de fac şi multe rele şi grozăvii fac şi aduc, şi la réle căi pe domnii ţărâlor pun şi sfătuiesc. Şi niciodată nu să ţine minte, de câtăva sumă de ai încoace, de când s-au cunoscut de aceia într-acéste părţi mai bine cum să nu fie fost lângă domni din ei, cu care domnii, de câte ori au vrut să facă vreo tirănie sau vreo crudătate sau altă răotate într-această ţară, au în neamurile boiereşti, au altor cuivaşi, carii să nu fie fost şi ei, au sfétnici, au lucrători. Săvai că nici ca pe aceia direptatea lui Dumnezeu i-au lăsat sau i-au îngăduit a procopsi, sau a se adaoge casele şi neamul lor ce au pe aici, au pe unde s-au şi dus ei; dupre faţa pământului i-au şters şi den poménicul vieţii i-au stins; a cărora nici casele, nici avuţii, dupre aici răpite şi zmulte, nici nici rod dintr-înşii să mai pomenesc şi să mai ştiu.
Iaste şi altă mai aiave mărturie de ei, cum ştiu şi cum pot de frumos şi de tocmit a otcârmui şi a purta orice stăpânire ce ar avea în mână. Că iată numai acélea, cari şi acélea din voia şi din politia turcilor să îngăduiescu, adecăte céle patru patriarhii şi oarecâte mitropolii. Deci dară, cum le ţin, cum le poartă, şi la ce stepenă să află, şi la ce cinste
le-au adus şi cu ce orânduieli şi canoane, cât într-acele creştineşti le otcârmuiescu. Nefiind a mea această poveste de a lungi şi a arăta, las la însuşi aceia carii le poartă, să spuie, şi ei ale lor să dovedească, mai vârtos singuri patriarşii şi şi mitropoliţii să mărturisească. Însă într-aceasta şi mult îi putem lăuda şi ferici, că încă în câtă supunere şi robie să află supt păgânescul şi tirănescul jug al turcilor, cât -nici bisérică făr' de multă stradanie şi cheltuială nu pot face, şi prin multe locuri nici cruce afară nu pot scoate, nici alte slavoslovii ale pravoslaviei şi adeveritei credinţe creştineşti aiave nu le pot face. Iară pen toate acéstea şi mai multe, şi mai strânse patemi, credinţa cea direaptă întru Hristos bine încă o cinstescu şi cum pot mai curat o ţin, orânduielile şi dogmele biséricii sfinte a Răsăritului neclătite şi neschimbate le păzesc. Fie dară milă şi grijă şi de ei acelui Hristos Dumnezeului nostru, în carele nesmintit crédem şi pentru al cărui nume nespuse réle şi gréle trag şi pat ei, şi toţi câţi sunt supuşi varvarei şi turceştii puteri; şi mântuiaşte, fiiule al lui Dumnezeu, tot trupul cât supt tiranic jugul lor greu pătiméşte şi cu înţelepciunea şi putérea ta, doamne, izbăvéşte norodul tău de păgână sila lor! Dupre mânie, doamne, pentru păcatele rodului creştinesc, întoarce-ţi mila şi milosârdia ta cătră dânsul! Nu lui, doamne, nu lui! ci numelui tău cel sfânt dă slavă!
Până aici dară cerşind istoria, şi acestea a zice cum cura vorba, şi părându-mi că de a le tréce tâmpire era, iată atât scriind, la alţii de mai multe a zice ca acéstea le las, şi la a noastră de rumâni istorie, iară mă întorc.
Însă dară, valahii, adecăte rumânii, cum sunt rămăşiţele romanilor celor ce i-au adus aici Ulpie Traian, şi cum că dintr-aceia să trag şi până astăzi, adevărat şi dovedit iaste de toţi mai adevăraţii şi de crezut istorici, măcară că apoi le-au mutat şi numele, valahi zicându-le, au dupre voievodul lor Flac, cum unora le pare, au dupe numele fétii lui Dioclitian, cum mai sus s-au semnat că scrie Bonfinie; că zic alţii, au din cuvântul galic, adecăte franţozesc, ce zic valahos italianilor, adecăte frâncilor, au măcară altă pricină fie, cum le-au zis, iară ei tot aşa sunt. Iară cum Galien-împărat să-i fie rădicat pe toţi, cum unii au zis, cum mai sus am arătat, că vrând den Misia şi den alte locuri multe den Elada, să gonească pre goti, carii cuprinsése acéle ţinuturi, au căci să dăznădăjduise de a putea ţinea pe Dachia, cum zicea cel Ioann Zamoski.
Iar pentru împresurarea acelor goti, ce şi pre aicea coprindea, acéia încă împotriva crezutului şi a socotelii iaste; pentru că, cum au vrut acel împărat aşa lesne a rădica atâta sumă şi noroade de oameni, cu case, cu copii, aşezaţi pre acéste locuri, fiind mai mult de 200 de ani (că atâta de la Traian până la acel Galien era, împărăţind, cum au zis, Traian la anul de la Hristos mântuitoriul lumii 118, iară Galien la anul 271, dupre cum zice Carion)? Deci dară oameni întemeiaţi ca aceia, şi stăpâni mari şi bogaţi făcânduse, şi şi de mari neamuri romane aici întemeiaţi, să-i ia Galien, să-i mute într-alte locuri pre toţi; şi apoi au doar cu aceşti romani, numai ce era aici, vrea acel împărat, măcară şi alţii ca el de nimica şi grozav împărat (că asémene era şi el lui Neron şi lui Domeţian în tirănii şi în alte hlăpii, scriu istoriile) să-şi ţie împărăţiia şi să-şi păzească ţinuturile? Căce, când ar fi rămas împărăţia numai cu ostaşii ce avea în Dachia, pre care alalţi mai sus trecuţi împăraţi îi lăsase şi-i aşezase numai ca acéste ţări să păzească, şi eu cu alţii oştiia, cum mai den sus zisele să cunoaşte şi să înţelége, mică împărăţie şi de nimica ar fi fost atunce.
Şi aceasta încă iaste au doară şi acelor voievozi şi oameni mari, carii, cum s-au zis, că moşténi să făcuse aici, nu mai lesne le era şi ei a face cum şi alţii mulţi au făcut; şi ei mai pe urmă încă acéia au urmat, de s-au despărţit când au început Împărăţia Romană a să pleca şi a să mai îngusta, unul într-o parte de supt ascultarea ei trăgându-se, domni lor puindu-şi şi volnici făcându-se; alţii într-altă parte să dezlupiia, pănă s-au rupt şi s-au împărţit toată în crăii, în domnii şi într-alte politii, acea una şi întreagă monarhie, cum astăzi aiave să véde, tot de tirănia şi de hlăpiia unor neharnici, necum împăraţi, ce nici numele împărătesc să-l aibă nu li să cuveniia.
Deci dară, au nu mai lesne era şi acelora ce era oblăduitori acestor locuri, să nu asculte decât moştenirile lor înţelinate de atâţea ai, să le lase, şi să meargă de a să aşeza pentralte locuri mai aspre şi mai seci?
Şi aceasta încă să mai socotéşte că nicăiri urme de ale acelora romani ce au fost în Dachia, ca să fie fost mutaţi cu totul într-altă parte, nu iaste; că de ar fi undevaşi în Elada, şi astăzi, au limba, au alte sémne de ale romanilor s-ar vedea şi s-ar cunoaşte, cum şi în Ardeal şi pe aicea şi pe unde au fost aceia, pănă acum aiave sunt.
Însă, aceasta nu să tăgăduiaşte, cum viind vreun greu de alte părţi, sau de alte neamuri călcându-se ţări ale unii împărăţii, sau măcară acea împărăţie vrând să facă oaste mare ca să meargă asupra altora, cum du pen toate părţile şi du pen toate ţinuturile ei nu aduce şi nu strânge oaste? Cum şi atunce acelui Galien au altui măcar împărat să va fi întâmplat, de va fi trimis şi aici de va fi rădicat ostaşi, ca să meargă să scoaţă pe acei goti ce călca şi împresura cele ţinuturi ce s-au zis, în Elada şi Misia. Care de crezut iaste că şi de aici oaste s-au dus, şi pe unii doară ca să-i şi aşaze acolo, însă carii mai sprinteni şi de aşezat vor fi fost. Căce iată şi semnu chiar avem pe cei coţovlahi, cum le zic grecii, ce vedem că şi pănă astăzi să află şi sunt, însă puţini acum rămaşi, pentru carii viind cuvântul, gândiiu că nu fără cale va fi a mai întinde de ei voroava, ca să se ştie ce sunt.
Sunt dară aceşti coţovlahi, cum ne spun vecinii lor şi încă şi cu dintr-înşii am vorbit, oameni nu mai osebiţi, nici în chip, nici în obicine, nici în tăriia şi făptura trupului, decât rumânii, ceştea, şi limba lor rumânească ca acestora, numai mai stricată şi mai amestecată cu de ceastă proastă grecească şi cu turcească, pentru că foarte puţini, cum s-au zis, au rămas la nişte munţi trăgându-se de lăcuiesc. Carii să tind în lung de lângă Ianina Ipirului pănă spre arbănaşi lângă Elbasan, în sate numai lăcuind, săvai că şi mari unele sate. Zic că sunt şi oameni cu putére în hrana lor, de carii şi mare minune, iaste, cum şi pănă astăzi să află păzindu-şi şi limba, şi nişte obicéie ale lor. Aceştea dară şi limba ş-au mai stricat, şi ei s-au împuţinat, derept că şi ei desăvârşit supt jugul turcescu cu acei greci dupre acolo s-au supus, unde şi stăpânire, şi blagorodnia, şi tot ş-au pierdut. Şi poate fi că nice dintâi aşa mulţime nu va fi fost de dânşii. Că iată acum şi câţi suntu, mojici şi ţărani sunt, şi locurile lor cu greu de hrană fiind, pentru multa piatră şi munţi ce sunt de lăcuiescu, să împraştie şi să duc mai mulţi pen céle oraşe mari turceşti de să hrănescu; şi pe acolo mai mulţi amestecându-se, şi limba, cum am zis, foarte ş-au stricat, şi ei puţini au rămas. Zic şi aceasta că de-i întreabă pre ei neştine: Ce eşti? el zice: vlahos, adecăte rumân; şi locurile lor unde lăcuiesc le zic Vlahia ăcea mareî.
Pare-mi-să, zic, că ei grăind, mai mult îi înţeleg ceştea rumâni decât ceştea grăind ceia să înţeleagă; însă şi unii, şi alţii cu puţinea vréme într-un loc aflându-se şi vorbind adése, pe lesne pot înţelege. De crezut dară iaste că şi acei coţovlahi, dintr-aceşti rumâni sunt şi să trag; şi într-acéle vremi ce Galian au alt împărat, au rădicat o seamă dintrînşii de aici şi i-au aşezat pe acolo, au rămas şi pănă acum.
Coţovlahi le zic grecii, râzându-i şi batjocură făcându-şi de dânşii, adecăte, şchiopi, orbi, blestemaţi, hoţi, şi ca acéstea le zic că sunt. Şi câţi au fost de acel feliu pe undevaşi, i-au adunat de i-au dus pe acolo; precum şi de ceştea rumâni dupre aici râd şi încă destule cuvinte grozave le zic şi de nimic îi fac, şi că din hoţi să trag povestesc şi bănuiesc între ei. Ci de aceasta, căci grecii ceşti dupre acum râd de rumâni şi grăiesc aşa de rău, au socoteală mare; pentru că văzând şi ei pe toată alaltă lume râzând de dânşii şi batjocorindu-i, au stătut şi au obosit şi ei pen gunoaiele lor, ca cocoşii, părându-le că au mai rămas cevaşi vlagă şi de ei: unde văd zugrăviturile celor vechi ai lor, ei întru dânşii îşi fac mângâiare şi bucurie, soţii părându-le că au pe cinevaşi batjocorii lor. Căce cu direptul neştiind aceştea şi necitind céle ce oarecând şi stăpânii lor au avut mare ajutoare şi folosuri împotriva vrăjmaşilor lor de aceştea rumâni, când şi Odriiul l-au izbăvit din mâna frâncilor, carii îl ocolise şi-l lua, şi iară lor grecilor l-au dat, cum scrie şi Bonfinie într-a doao decade-i, carte a şaptea. Şi alte multe bune şi ajutoare le-au făcut, cum mai nainte voi arăta. Ei grăiesc céle ce le par în ochi şi în plăcére că sunt cevaşi şi nu ştiu ce zic. Au doară căci sunt nemulţămitori şi necunoscători binelui, că foarte au fost un neam nemulţemitori şi ei, cum istoriile arată. Şi şi pănă astăzi ori în ce ţară merg, cum să zice zicătoarea, "arama-şi arată", faptele lor cinstea micşorând şi împilând; au mai bine să zic să-i iertăm şi să ne fie milă de ei, căce şi grăiescu de acelea şi hulesc pe alţii, căce fiind ei scăzuţi den toate şi lipsiţi, şi supăraţi sunt foarte. Deci asémenea fac şi ei ca ceia ce sunt au în robie, au la închisori, au în strânsori de alte nevoi, au la sărăcie, au la alte ăneînorociri şi mai strâmtori, cum obiciuiaşte lumea de aduce; şi atâta le aduce, cât niciodată nu lipsesc de la neamul omenescu ca acélea, când unuia, când altuia descărcându-se; décii de marea-i supărare îi pare că toţi oamenii îi strică, şi aşa pe toţi şi bănuiaşte, şi huléşte, părându-i că cu acélea îşi mai oteşaşte şi-şi răcoreşte doară patimile sufletului şi simţirile trupului. Că nimeni nici s-au mai aflat în lume asémenea lui Iov, carele toate ca acéle réle şi mai multe să-i vie pe lume şi să rabde, şi să tacă la toate, pe nimeni vinuind, pe nimeni blăstemând pănă în săvârşit, cum Biblia sfântă în viaţa lui scrie şi adeverează.
Ci dară, grecii acelea pătimind, de supărare părându-le că alţii ar fi în pricină, nu ei însăşi, de a fi aşa, hulesc şi grăiesc pe alţii de rău, neuitându-se să vază pe dânşii, ce şi cum sunt. Dirept acest dară, iaste să-i iertăm şi să le credem, pentru că zic dascalii şi înţelepţii că crud şi tiranic lucru iaste şi foarte fără de minte neştine să mai mustréze şi să mai pedepsească pe unul ce în pedeapsă şi în nevoie au căzut. Că destul îi iaste aceluia acéia; nu trebuie rău pentru rău a mai adaoge, ce într-acéia lăsându-l, încă mângâiare decât să poate şi ocrotire să-i arătăm, asémenea pătimaşi şi nenorociţi socotindu-ne, că putem ajunge şi putem fi fără de zăbavă şi fără véste.
Însă a să şti şi aceasta trebuie, mi să pare, că nu numai unii den neştiuţii greci zic, cum că rumânii nu pogoară den ostaşii şi bunii romani, den carii s-au zis de multe ori că au lăsat Traian aici, ci din răi şi hoţi, carii iar romanii i-au trimis într-aceste părţi de loc, ce şi alţii aceasta o bănuiesc. Că iată citesc létopiseţul moldovenesc, carele fiind eu încă în Moldova, l-am găsit la Ioniţă Racoviţă, carele era comis mare, om de cinste şi de socotinţă, care létopiseţ, zic, că iaste făcut de un Uréche vornicul, om învăţat să véde că au fost şi om tocmit de câte să par că au scris el.
Acel dară létopiseţ luundu-l (carele am pus de l-au şi prepus şi l-am adus aici ca să se afle şi în ţară) şi citindu-l găsesc - însă nu ştiu de cine scris, de Uréche, carea nu crez, cum şi unul ce l-au prepus - acel létopiseţ mărturiséşte, că nu iaste zisă aceasta de Uréche vornicul, au de cine, că zice că dintr-o hronică ungurească au aflat de ijderenia moldovenilor acéstea, care iată, că cuvintele lui puiu aicea: "Scrie, zice létopiseţul unguresc, că oarecând pre aceste locuri au fost lăcuind tătari, mai apoi plodindu-se, şi înmulţindu-se şi lăţindu-se s-au tins de au trecut şi peste munţi la Ardeal; şi împingând pe unguri den ocinele sale, n-au mai putut suferi, ci singur Laslău, craiul unguresc, carele îi zic că au fost vâlhovnic, s-au sculat de s-au dus la împăratul Râmului, de au cerşut oaste într-ajutoriu împotriva vrăjmaşilor săi, ci împăratul Râmului alt ajutor nu i-au făgăduit, ci i-au dat răspunsul într-acesta chip, de i-au zis: "Eu sunt giurat când am stătut la împărăţie, om de sabia mea şi de giudeţul mieu să nu piiaie. Pentru aceia mulţi oameni răi s-au făcut în ţara mea şi câte temniţe am, toate sunt pline de dânşii şi nu mai am ce le face, ci ţi-i voiu da ţie să faci izbândă cu dânşii, şi eu să-mi curăţescu ţara de dânşii. Iară tu în ţara mea să nu-i mai aduci, că ţi-i dăruiesc ţie", şi de sârg învăţă de-i strânseră pre toţi, la un loc, du pretutindenilea şi i-au semnat pre toţi de i-au arsu împrejurul capului, de le-au pârjolit părul cu un fier aprins. Care semnu trăiaşte şi până astăzi în Ţara Moldovei şi la Maramurăşi, de să celhuiesc oamenii cu cărare împregiurul capului. Deci Laslău craiu daca au luat acel ajutoriu tâlhărescu de la împăratul Râmului, au lipsit la Ţara Ungurească şi de-acii pe câşlegile născutului, cu toată putérea sa, s-au apucat de tătari a-i bate şi a-i goni, de i-au trecut muntele în ceasta ţară, pe la Rodna, pre care cale şi sémne pe stânci de piatră în doao locuri să află făcute de Laslău-craiu. Şi aşa gonindu-i prin munţi, scos-au şi pre ceşti tătari, carii au fost lăcuitori la Moldova, de i-au gonit pănă i-au trecut apa Siretului. Acolo, Laslău-craiu, ce se chiamă leşaşte Stanislav, stând în ţărmurile apei, au strigat ungureşte: săretem, săretem, ce să zice rumâneşte: place-m ăiî, place-măiî, sau cum ai zice: aşa-m ăiî place, aşa-măiî place.
Mai apoi daca s-au descălecat ţara dupe cuvântul craiului ce au zis săretem, au pus numele apei Siretul. Şi dupe multă goană ce au gonit pe tătari, i-au trecut peste Nistru, la Crâm, unde şi pănă astăzi trăiescu.
De acolo s-au întors Laslău-craiu înapoi cu mare laudă şi biruinţă, sosind la scaunul lui în zioa de lăsata-secului, iproci."
Acéste basne şi ca acéstea într-acel moldovenesc létopiseţ am văzut şi am cetit de pogorârea şi ijderenia, adecătecum ar fi fost dintr-acei tâlhari şi furi ce au fost adus Laslăucraiu, acela ce zice, iproci. Ci nu ştiu cu ce îndrăzneală şi cu ce neruşinare, acela ce va fi scris întâi o va fi făcut! Că de o va fi luat din Hronica ungurească, care eu încă nu am văzut, nici de la altul am auzit una ca acéia, iară poate-fi pentru că pururea şi nevindecaţi şi ungurii au stătut vrăjmaşi şi pizmaşi rumânilor, şi atâta cât de ar fi putut, ar fi supus pe toţi supt jugul lor, cum şi pe mai multa parte den câţi să află acum în Ardeal i-au supus şi i-au făcut ăiîobagi cum le zic ei. Săvai că în Ardeal sunt şi alţi némişi rumâni mulţi şi Maramuréşul tot. Iară afară dintr-acéia, mare parte şi din boierimea lor încă sunt şi să trag den rumâni, ce numai stăpânirea acei ţărî şi astăzi fiind calivină şi ei slujind la curte s-au calvinit, şi aşa tot unguri să chiamă: schimbânduşi credinţa ş-au schimbat şi numele de rumâni.
Ci dară acela ungur, au ce va fi fost, nu ştiu, de au băsnuit şi au visat ca acélea a zice, să véde că de puţină ştiinţă şi socoteală au fost. Pentru că de au fost şi vrăjmaş, acelui neam de a-l face tot de tâlhari şi de furi, nesimţitoriu au fost, nimic ădinî ceia ce-i putea sosi şi veni pe urmă chibzuind, adecăte că vor râde toţi şi vor ocărî răutatea şi neştiinţa lui, băbeşti basne şi nesărate vorbe la cei dupe urmă oameni lăsând în povéste, căruia multe sunt a i să zice împotrivă şi a-i dovedi minciunile. Ci ca să nu fiu prea lung în vorba acestor bălmăjitori, cu atâta fieştecare gânditoriu şi cu minte poate cunoaşte şi să poate domiri, cum aceia ce au zis n-au fost, nici au putut fi, mi să pare.
Întâi că acel împărat al Râmului, la care zice că au mers Laslău-craiu de au cerşut oaste ca să scoaţă pe tătari şi i-au dat acel fel de oameni, când să fie fost, nu-l dovedéşte, nice împărat ca acela, carele nici un tâlhariu, nici un fur, nici nici un om rău în toată împărăţia lui să nu să omoară şi să nu să pedepsească, nu să citéşte, nicăieri, nici s-au auzit, nici să aude, nice poate fi, pentru că într-alt chip nimeni într-acea ţară n-ar fi trăit şi nici o lege, sau vreun obiceaiu n-ar fi fost, care lucru iaste împotriva firii şi a tuturor limbilor.
A doao dar, câtă sumă de ai au împărăţit acel împărat, ce au fost aşa blestemat, nu bun, căce bunii şi direpţii au legi puse şi nemişcate le ţin, ca să poată sta politica şi soţiirea omenească, ca nici cei tari şi mari să nu asuprească şi să calce pe cei mai slabi şi mai mici, nici cei mici să nu năpăstuiască şi să ocărască pe cei mai mari, nici unul de la altul să răpească şi să ia fără de tocmeală şi fără de lege. Acum dară zic, câtă sumă de ai au stătut acel împărat, aşa ca să se strângă atâta tâlhărime de multă, cât să se facă oaste ca acéia mai fără număr, de să scoaţă şi să gonească mulţime nespusă de tătari, dupe acéste locuri ce le cuprinsése atuncea.
A treia dară, pot tâlharii, şi furii şi carii asémenea lor sunt să ţie şi să aşaze domnii şi stăpâniri, carii cu sutele de ai să stea şi să se păzească? Şi mai vârtos toţi, neales nici unul, tot tâlhari şi oameni răi fiind, a cărora minţile şi gândul tot la răpiri şi la câştiguri le sunt, ce stăpânire pot tocmi? Semnu dară iaste, dupe zisa aceluia, că din răotate şi den netocmeală să ţine şi stă lumea, nu dintr-acélea să strică şi să piiarde. Cum şi scripturile, şi toată fiinţa, şi singure simţirile aceasta adeverează şi cunoaşte, cum că din neorânduială, den nedreptate şi din răotate să strică şi să mută împărăţiile şi toate. Unde dară şi alte mai multe sunt a-i dovedi, cum zişi şi a-i arăta neştiinţa acelui carele măcară va fi fost şi zis acéia.
Şi şi den tătarâi ce el zice, numai că din Ardeal şi din Moldova, pănă la Crâm i-au gonit, unde să află şi acum, să poate adeveri, că fără de lucru au grăit; cum şi mai nainte vom vedea de acei tătari de unde sunt şi cum au venit şi la Crâm, unde şi pănă astăzi şăd, ci dară să-l lăsăm la gând, cum paremia de arapi iaste. Iară cine va vrea altul, crează, căce a créde adevărul sau minciuna în volniciia omenească iaste.
Însă şi moldovénii de poftesc acéia ale aceluia povestite, să ţie şi să crează, cum dintr-aceia ei pogoară, volnici vor fi. Şi neamul şi ijdereniia lor de la acei tâlhari şi furi de vor vrea să-l mărturisească, încă în voie le va fi, doară zicând că au şi cevaşi cale de a mai créde. Şi aşa, de vréme ce începăturii pogorârii lor can de-acolo încep a-i da cap, zicând adecăte că nişte păstori den Maramureş umblând cu dobitoacele lor pen munţi, au dat peste o fiară, ce-i zic ei buor, pre carea gonind-o o au trecut munţii şi aşa ieşind în Moldova, au văzut ţară frumoasă şi de hrană, iproci. Apoi s-au întors la ai lor şi spuindu-le de acel loc, s-au adunat mai mulţi păstori şi de alţii, şi au venit de au descălecat acolo. Şi ca acéstea multe povestesc, carele puteţi vedea în létopiseţele lor, mai ales ce zic ei de dânşii, măcară că-mi par că multe nu-s adevărate. Căci iată şi aici împotrivăşi grăieşte cel ce au scris acel létopiseţ (însă nu zic de Uréche), că mai sus zicea că Laslău-craiu au scos pe tătari dintr-însa şi apoi o au lăcuit ei, iproci, acum zice că o au găsit pustie păstorii Maramurăşului şi aşa den ei întâi s-au descălecat, iproci.
Însă ce iaste de acélea nu mai cerc, ci numai daca din păstori îşi fac moldovenii începătura, poate le zice neştine măcară şi glumind (iar nu cu adevăr), că can dintr-acéia sunt. Dirept că păstorii necuvântătoarelor dobitoace, de nu toţi sunt furi, iară gazde de furi tot sunt, iproci.
Iară noi într-alt chip de ai noştri şi de toţi câţi sunt rumâni, ţinem şi crédem, adeverindu-le den mai aleşii şi mai adeveriţii bătrâni istorici şi de alţii mai încoace, că valahii, cum le zic ei, iară noi, rumânii, suntem adevăraţi romani şi aleşi romani în credinţă şi în bărbăţie, den carii Ulpie Traian i-au aşezat aici în urma lui Decheval, dupre ce de tot l-au supus şi l-au pierdut; şi apoi şi alalt tot şireagul împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-au lăsat aşezaţi aici şi dintracelor rămăşiţă să trag pănă astăzi rumânii aceştea.
Însă rumânii înţeleg nu numai ceştea de aici, ce şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sunt, şi moldovenii, şi toţi câţi şi într-altă parte să află şi au această limbă, măcară fie şi cevaşi mai osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară tot unii sunt. Ce dară pe aceştea, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi cură.
Nu zic însă că toţi, toţi câţi astăzi să află lăcuitori întracéste ţărî, că sunt toţi rumâni, că acéia nici au fost, nici iaste, nici nice într-o ţară câte putem şti că sunt în emisferiul nostru, ce mai mulţi streini şi veniţi dupe-ntr-alte ţărî. Însă mai vârtos cei ce să află şi pănă astăzi mai blagorodni şi mai de folos neamuri, unii sunt den sârbi, alţii den greci, alţii den arbănaşi, alţii den frânci, alţii dintr-alte limbi. Că şi domnii încă mai mulţi den streini au stătut, cum şi Băsărăbeştii să trag de neam sârbesc şi alţi domni de alte neamuri, cum în vieţile lor să va arăta, încă câţi să vor şti den ce rod au fost. Ca acéstea dară neamuri de tot feliul, viind ei aici, şi căsătorindu-se, şi amestecându-se cu lăcuitorii pământurilor şi aşezându-se, fiind dintraceia mai mulţi vrédnici şi destoinici, rămâind moşténi şi numele de a să chiema rumâni.
Aşadară mai mulţi şi aici de aceia sunt şi de aceia să văd, că mai de-a firea sunt; că nice unul nu e, mi să pare, din câţi mai nainte să văd astăzi şi la curte că sunt, a cărora au tată-său, au moşu-său, au stremoşu-său, au tatăl stremoşu-său, au cevaşi mai în sus, care să nu fie fost au sârbu, au grec, un alt cevaşi neam strein, au măcar armean, din care, zic, că să trag şi rudénii, care şi ei încă de cândvaşi şi câtvaşi neam au fost şi bogat, şi cinstit încă. Ci dară cum să zice şi aici, amestecaţi cu de altfel de oameni, cum şi pen toate ţările sunt. Că iată şi la Moscu - lasă altele - că mai mulţi să trag den fel tătărăsc şi leşesc, mulţi şi de alte féliuri multe decât hireş moscalii sunt, însă de cei mari zic. Tac de turci că-mi pare că nici unul neaoş turc nu e, ci den tot feliul de limbi amestecaţi şi cum sunt aiave tuturor iaste, şi încă tuturora turci le zicem, celorlalţi tot moscali, şi altora iar aşa, cum şi cestora tot rumâni, câţi lăcuitori şi moşnéni să află aici.
Că nici un rod osebit de oameni în véci poate rămânea în lume, nici feliurile limbilor în mii de ani tot acélea neschimbate şi nemutate pot sta. Că nimic supt soare iaste stătătoriu, ci toate câte sunt, în curgere şi în mutări sunt zidite de vécinica lui Dumnezeu înţelepciune şi putére.
Acéstea dară de aceşti rumâni pănă aici de unde din 'ceput pogoară cu a multora mărturii s-au zis şi s-au dovedit.


Dupre ce au rămas rumânii în dachia moşnéni, cât supt ascultarea împăraţilor romani au stătut şi apoi la ce au mai ajuns

Aşa deci rămâind romanii în toată Dachia păzitori şi moşténi pen cetăţi şi pen ţinuturi, împărţindu-şi pământuri şi locuri, având voievozii lor, câtăvaşi vreme s-au tras aşa şi au stătut. Însă nici numele lor într-alt feliu să mai mutase şi să mai schimbase, să le zică vlahi sau într-alt chip, ci oastea romană când să vorbiia de dinsa, iar cându nu, dachi să chiema; şi tot dachi încă multă vreme încoace şi de mulţi să numiia, pentru că şi din dachi şi gheti era încă mulţi rămaşi, cum şi mai sus s-au zis, că nu s-au putut stinge toţi oamenii dintr-o ţară, cum nice să poate, ci tot au rămas. Numai ce deodată atuncea proaspătă mutarea-le fiind şi necrezându-i, la dregătorii şi la altele ale ţării nu-i trăgea, nici îi amesteca, pentru ca nu aducându-şi aminte de cea dă curând volniciia lor şi de stăpânirea lor ce au avut şi cum au pierdut să nu să hiclenească şi iar să se scoale împotriva romanilor. Cum s-au şi mai ispitit de au făcut, numai cât au răsuflat oareceşi şi soţii de ajutor ş-au găsit. Că iată în urma lui Traian împărăţind Adrian, oareceşi s-au mai ispitit a să răzmiriţi, ci curând i-au potolit. Iară mai mult şi în zilele lui Antonin celui blând şi milostiv, carele, cum scriu istoriile, nici unuia el a face rău nu începea, nici el războiu asupra cuivaşi n-au rădicat (zicând pururea cuvântul lui Sţipion, carele zicea, că mai bine multu va a păzi pe un cetăţean şi pământean de ai lui sănătos, decât ar ucide o mie de vrăjmaşi), pănă când nu alţii începea a să hicleni şi a să rădica împotriva lui. În zilele acestui Evsevis-împărat, iară aflând dachii vreme şi soţii găsinduşi pe un neam ce-i zicea alani, s-au sculat spre romani. Ce şi acest Antonin, deci, trimiţind oaste asupră-le, i-au biruit şi i-au zdrobit.
Dupre acéia, deci mai aşezându-se, cum s-au zis, multă vréme trăgându-se, supt acea împărăţie s-au ţinut şi au stătut, săvai că hotărât şi ales pănă în ce vremi s-au purtat tot aşa şi neclătiţi s-au aflat ascultători, adevărat nu ştiu, că nici aşa ales scris n-am cetit la alţi ăiî. Măcară şi acei dachi, măcară şi acei romani, carii apoi de multă vréme prent-atâţia ani tot într-un loc trăind şi lăcuind, şi bine unii cu alţii amestecându-se pen rudenie, unul luund fata altuia, altul feciorul altuia, atâta s-au amestecat şi s-au unit, cât mai pe urmă împreună tuturor dachi le zicea, pănă când grecii scriitorii întâi, zic toţi, că le-au schimbat numele de le-au zis vlahi. Avem şi acest semnu, că atâta să unise acei romani de aici cu acei dachi, cât nu s-au mai despărţit apoi între dânşii nici când s-au rupt den Împărăţiia Romană şi au intrat pentre dânşii alte limbi, ci tot într-una s-au ţinut şi au rămas şi pănă astăzi.
Însă romanii, carii era tot mai varvari, îi ţinea pe dachi, cum şi era şi să véde, căci când să mâniia şi să certa între dânşii, în loc de ocară cum s-ar zice, romanul zicea celora: dac, adecăte "înţelége, varvare". Care cuvând şi pănă acuma să aude de câte vreun rumân de cei bătrâni, la carii au mai rămas doară câte o urmă de acei mai bătrâni, den om în om păzindu-se, carii ca aceştea ţin şi au şi câte un cuvânt de acelea. Că iată, când vor să certe sau să zică în loc de ocară vreunul om ce-l véde moale, căscăund şi blestemat, îi zic: dac, care va să semnéze acéia ce zicea pe atuncea.
Iară de unde răsărindu-le acest nume de la Flac voievodul lor, cum s-au zis mai sus, au din ce întâi şi de când au început a le zice aşa, care şi pănă astăzi şi la greci, şi la latini, şi la alte limbi, şi pen toate scrisorile şi istoriile să trage şi să zice, eu încă ca Carion zic, ce zice în hronica lui, într-a patra-i carte şi cu Martin Cromer, ce într-a doaosprezéce-i, unde istoréşte ijderenia şi lucrurile leşilor scrie, că nu ştiu acéia, nici de unde să-i dea cap nu pot. Poate-fi că nici ei neaflând mai denainte de cinevaşi istorite, mai bine au tăcut, zicând adevărul fără ruşine, că nu ştie, decât să minţă, făcându-se a şti cele ce nu ştie.
Că aceia de fac aşa, adecăte de cele ce nu ştiu şi cele ce nu cunosc, zic că cunosc, iaste a trufaşilor şi a deşerţilor, părându-le că mai cu ruşine le iaste a zice că nu ştiu şi nu cunoscu cel ăeî ce nu ştiu şi nu iaste adevăr, decât a minţi şi a zice că cunoaşte şi ştie cel ăeî ce nu ştie. Şi nu să domiresc că mult mai mult şi mai mare iaste ruşine a zice minciuna că ştie, decât a zice adevărul că nu ştie.
Cari apoi şi una, şi alta să dovedéşte. Săvai că şi a zice cel ăeî ce ştie că nu ştie, iaste răotate. Ci de aceasta dară şi eu lăsând şi de a mai scurma altele, nu-mi mai bat capul; iar cine va vrea a fi şi mai grijuliu şi mai ştiut de a afla cap, cérce, ca doară va afla, cetind a altora şi a multora cărţi foile întorcând.
Însă, dupe acéstea, iată nici un lucru câte sunt supt lună stătătoriu şi neschimbat nu poate fi, nici în nenumăraţii ani pot tot într-acelaşi chip sta, ci toate sunt în mutări şi în stricăciuni zidite, cum s-au zis şi să cunoscu. Dirept acéia iară zic, toate câte sunt aşa fiind, aşa hotarăle lor, cari, pănă nu ajung la acélea, nu-şi ia fieştecarea cel ce iaste a fi de dânsa. Aşa den noianul şi preaadânca înţelepciunea lui Dumnezeu, mai nainte de véci fiind orânduite, cari noao oamenilor, acélea, cum sunt şi cum vin, foarte ascunse şi întunérec ne sunt. Ci dară cum zic şi filosofii, că toate câte sunt în naştere şi în stricăciune stau, adecă una stricându-se şi putrezind, alta să naşte şi să face, cum vedem la toate seminţele; şi pănă nu putrezéşte una, nu naşte alta; şi pănă nu naşte alta, nu putrezéşte céialaltă. Nici pănă nu să strică un chip, nu să face alt chip. Deci, pe cum vedem la céste fireşti, cari iară puterea lui Dumnezeu pren fire le lucrează, adecăte le naşte, le créşte şi le păzéşte. Şi iară aşa înfăşurându-se şi desfăşurându-se de la zidirea lumii, pănă la sfârşitul ei vor fi.
Aşadară şi în céle politice pricépem şi cunoaştem că nu-s stătătoare nici unele; ce şi avuţii să pierd şi domnii să strică şi împărăţii să mută şi să strămută; şi toate ca acéstea, unii pierzând, alţii găsind, de la unii fugind, la alţii nemerind, orbul noroc, cum îi zic şi-l zugrăvescu. Şi iară una stricându-se şi pierind, alta făcându-se şi crescând, precum cetim şi semnele aiave, vedem toate şi cunoaştem, de când iaste lumea câte domnii şi crăii, câte monarhii au fost, care din mici începături şi necunoscute, la câtă mărire şi putere au venit şi apoi dintr-atâta de mari, la câtă micşorare şi la câtă surpare şi stingere au sosit, cât unele nice să mai ştiu, nici să mai pomenescu.
Altele iară, monarhii mari, groaznice şi putérnice s-au pierdut şi în cenuşa lor arzând s-au îngropat, cum au fost céia a Siriilor, carea 1.300 de ani au stătut; şi aşa cu Sardanapal, cel dupe urmă monarhu al lor pierind şi arzând, s-au stins şi la Vavilon au rămas dupe acéia câtvaşi până când Baltasar, cel dupre urmă craiu al Vavilonului, împreună cu dânsul au pierit şi de la ei toată monarhia la persi au venit. A persilor iarăşi în mărie crescând şi lăţindu-se, mai mult de 200 de ani au împărăţit tot aşa monarhi, pănă când la elini au venit Alexandru cel Mare, feciorul lui Filip, biruind desăvârşit pe Darie Codomanul, cum zice Şleidan, cu carele şi monarhia li s-au prăpădit şi la dânsul au rămas.
Alexandru dupe acéia monarhu stând, cât de mare şi de tare au fost şi cât s-au întinsu şi alţii mulţi scriu. Iară şi Cfintul Curţius romanul, Plutarh în Viaţa lui ce istoresc şi Diodor Sicheliotul într-a 17 carte a istoriilor lui ce face, destul şi pe larg arată.
Deci de la dânşii cineva citind, să poată şti şi cunoaşte ce şi cât au fost, săvai că el însuşi puţin au împărăţit, deci au murit. Iară alalţi apoi domni şi voievozi ai lui, măcară că împărţise ţărâle de oblăduia ei osebi, iară încăşi şi ei câtvaşi şi mult încă acea împărăţie au mai ţinut, pănă când cea mai putérnică şi mai mare decât toate acéstea ăRomaî au răsărit şi au venit foarte din mici şi slabe începături. Întâi, cum zice şi Ioann Şleidan, că den nişte păstori întâi şi necunoscuţi, au ajuns apoi stăpâni lumii toate, cum şi alţii mulţi scriu.
Iar şi Tito Livie Padovanul den 'ceput şi pe larg istoréşte de dânsa. Această dară împărăţie atâta s-au înălţat şi s-au mărit, cât nu numai de la greci, adecăte de la elini, monarhia au luat, ce şi pe alte multe domnii şi crăii au supus şi au ţinut, cum şi mai sus s-au zis. Şi aşa mare şi tare au stătut mai mult decât 200 de ani, pănă când începând şi ia a să pleca şi împăraţii între dânşii a să certa şi împărăţiia de la Roma la Vizandia a să muta, unde şi Noaoa Roma şi Constandinopolis - şi numai Ţarigrad, sârbii - şi împărăteasa tuturor cetăţilor să chiema şi pănă astăzi să zice. Dupre acéia, deci, şi toate crăiile şi şi toate domniile câte era supuse supt acea ună monarhie, au început a să dezbate şi a să rumpe dintr-însa fieştecarea, iarăşi puindu-şi domnii lor, craii lor, cum au făcut. Afară dintr-acéia, unii încă nu să îndestulise cu a lor osebire numai, ce şi mai la mari s-au întins, unii de la alţii luând şi ei ca să fie mari. Apoi dupe aceia, deci, şi vrăjmaşii carii era mai de laturi, au început a călca şi a vătăma acea împărăţie, pănă când iară o parte mare de acea monarhie supt jugul turcului supusă iaste şi céialaltă parte încă aşa a ajunge primejduiaşte. Că iată şi astăzi vedem (den depărtarea şi urgia lui Dumnezeu, ce iaste pe noi, pe creştini, pentru nenumărate păcatele noastre) că, supun şi iau multă parte şi de acéia.
Aceasta întâi întâmplându-se a o face părţile Apusului, adecă de a să despărţi de acea monarhie, că mutându-se împărăţia cum s-au zis, la Vizandio, unde Constandin cel Mare au făcut cetatea, dupe moartea lui la feciori trei împărăţia împărţindu-se, puţină procopseală a fi de dânsa au început. Aşa deci, gâlcevile dintr-un împărat într-altul adăogându-se şi fieştecare mai mare vrând să fie, unul într-o parte, altul într-alta trăgându-se şi pizmuindu-se, atuncea dară mai pe urmă aflându-şi vréme, fieştecarele au început, cum s-au zis, a să face stăpânu osebi şi din sineşi poruncitoriu. Că italienii, adecăte frâncii, cum le zicem noi acum de la vreme, necum de împăraţii ce era la Ţarigrad mai asculta, ci încă nici acolo în Italia împărat, de la Valentian al treilea încoace, carele acela cel dupre urmă împărat samoderjeţ Apusului au fost până la Carol, ce-i zic cel Mare, feciorul lui Pipinie, craiului de Franţa, carele cu direptul dupre bunătate-i, înţelepciune-i şi vrednicie-i ce au avut, cum istoriile arată faptele lui, vrédnic au fost, mare să-i zică şi împărat să fie. De carele încă zic toţi de ar fi mai trăit el, ar fi scos toată creştinătatea de supt jugul şi robia păgânătăţii turceşti şi ar fi răscumpărat dupre dânşii sângele cât au vărsat acei tirani, creştinescu. Ci poate-fi că pentru nespuse păcate şi neplătite încă ale creştinilor diréptatea lui Dumnezeu, atuncea acéia n-au lăsat a să face. Dirept acéia nici pe acel Carol a mai trăi au vrut. Însă şi acesta măcară că împărat a fi l-au priimit, căce îi şi supusése. Iară Italia n-au mai fost scaunul împărătescu, ci în Ţara Nemţască, cum înainte să arată. Nici mai pre urmă n-au priimit să aibă, adecăte un samoderjet, să fie, ci fieştecarele, cum am zis, să fie singur mare şi stăpân au poftit care-i mai pe urmă au şi făcut. Că iată şi astăzi într-acea Italie să află nu o stăpânire numai, ci mai multe de şapte-opt cu respublicele ce le zic (adecăte otcârmuire de obşte), cum iaste Veneţia, Ghenova. Şi Florenţa au fost pănă într-o vréme, apoi o au supus unul dintru dânşii nu prea de multă vréme, carele era mai bogat şi mai cu rudenie, de-l chiema Cozma de Mediţi, şi s-au făcut domnu, singur stăpânitoriu, dându-i încă papa şi titulaş, de-i zic ei acum gran duca de Florenţa, dentr-al căruia neam tot unul dupe altul trăgându-se şi până astăzi iaste domnu.
Însă peste toţi, cap într-acea Italie cu stăpânire iaste papa, carele nu numai la ale biséricii şi la clirici iaste mai mare şi să améstecă, ci şi la cele mireneşti şi la stăpâniri, ca acélea multe crăiaşte; şi mai vârtos, de când s-au despicat şi s-au despărţit de bisérica Răsăritului şi de pravoslavnicele dogme, de atuncea nu numai ca un patriarh, ci mai mare întru rânduiala ţercovnicilor, au priimit, ce şi în bisérică şi în politia duială ţercovnicilor, au priimit, ce şi în bisérică şi în politia mirénească monarh să fie.
Care aceasta iaste cea mai mare şi mai întâi pricina stricăciunii şi surpării monarhiei romane, lăsându-se şi zmulgându-se den împărăţiia de la Ţarigrad, care acolo scaunul Costandin cel Mare mutase de la véchea Romă, chiemându-l Nooa Roma. Şi credinţă cu înnoite dogme decât bisérica cea bătrână şi adevărată a Răsăritului, şi împăraţi osebi au început a-şi numei, blagoslovindu-i sfinţia-sa papa. Şi le-au dat şi tituluş de ei, a să zice şi a să scrie: împăraţii romanilor şi pururea avgusti. Iară împăraţii Ţarigradului să se zică: ai Răsăritului împăraţi şi şi ai grecilor, şi aşa şi istoriile lor îi scriu şi-i zic.
Aceştea dară împăraţi cărora papa, cum s-au zis, le-au dat tituluşul de a să chiema împăraţi ai Apusului, iară de la Carol cel Mare au început, în Ţara Nemţească i s-au aflat locul de a fi. Că în Italia, la Roma şezând, cum s-au zis, iaste cap domnilor şi câtvaşi ţinut ţine papa şi apoi că nici ar fi putut fi atâta de mare papa, cum iaste, de ar fi fost împărat acolo. Şi alţii câtvaşi duci şi feliuri de feliuri de stăpâniri sunt, care a le istori toate acum nici a mea vorbă iaste, nici prea lungu într-acéstea îmi trebuie să fiu, ci numai şi aceasta încă o zişi, pentru ca pe scurtu să cunoaştem cine au fost mai mult şi mai întâi pricina micşorării şi stricării monarhii romane.
Dupe acéia deci, s-au osebit spaniolii, franţozii, némţii şi în scurt toate alalalte ţări şi părţi ale Apusului, craii lor puindu-şi şi domni şi alte răspublice făcându-se, adecăte mai de obşte lucrurile lor otcârmuindu-şi, nu unul numai samoderjeţ să poruncească. Care acéstea cui iaste poftă mai pe deplin şi mai pe larg a le şti, şi alte cărţi vază, iară şi a lui Filip Colverie gheograful şi pe Gulielmu Blaut în Theatrum orbis terrarum ce au făcut, adecăte în Privéliştea încungiurării tot pământului caute.
Însă toţi aceştea ale biséricii, cum zic ei, ai Apusului dogme au apucat şi să zic că sunt catolici. Cărora ai noştri luund de la greci, pentru ca să se înţeleagă mai bine ce sunt, le zic papistaşi, adecăte mai mult cred într-ale papei, decât într-ale adevărului, zicând şi aceasta (carii mai multe alalte greşeli ale lor le tac), că papa niciodată nu greşaşte. Pentru care papă, luteranii şi calivinii carii s-au rupt dintrînşii, au mari prigoane şi întrebări; şi nu puţine şi cu ai noştri, vrând el însuşi să se facă cap biséricii şi mai mare decât toţi patriarşii şi arhiereii şi în legare, şi în dezlegare, şi doară ca un Dumnezeu şi să se arate. Care aceasta îmi pare că decât toate alalte turbură mai mult bisérica şi să pricinéşte toată gâlceava şi cértele între biserici şi între limbile creştine mai depărtate, de neunirea lor. Ci dea seama înaintea lui Dumnezeu, care iaste pricina atâtui rău şi atâteai pierzări şi va da dupre nemişcatul cuvânt al spăsitoriului Hristos, carele la Matthei, cap. 18, zice: "Vai lumii de scandile, că de nevoi iaste a veni scandile; însă vai omului aceluia pentru care vin scandilile".
Aşadară despre aceştea Împărăţiia Ţarigradului mai micşorându-se şi mai îngustându-se, au început sarachinénii, de unde să trag şi turcii, părţile Răsăritului a le turbura, şi a le strica, şi mai pe urmă şi a le lua, întinzându-se şi atât, cât şi acea parte mare cu împărăţie cu tot, o au supus şi o au luat, cum şi astăzi vedem. Şi nu numai acéia, ce şi alte multe crăii şi domnii, carei părându-le că să osebescu cu a lor volnicie, ca şi ei stăpâni să se facă singuri, au căzut în mai mare robie şi jug, neaducându-şi aminte şi socotind alte pilde nenumărate şi din toate zilele ce înaintea ochilor ne stau, cum vin şi la ce pogoară cei ce unii într-o parte, alţii într-alta trag lucrurile şi puterea lor şi de nu de acélea să învaţă, măcară să-şi fie adus aminte şi de cuvântul cel nesmintit şi nedeşert al domnului Hristos, ce zice prin Matthei, cap. 11: "Că toată împărăţia împărţindu-se întru sine, să pustiiaşte; şi toată cetatea, au casa împărţită între dânsa, nu va sta".


Precum chiar vedem că aşa făcând şi acea mare monarhie romană au căzut şi s-au pierdut.

Şi iată dintr-însa mare parte turcii o au supus şi o stăpânesc, nepăzind încă nici céle dreptăţi şi faceri de bine, care mai denainte vréme de mai-marii lor şi de bunii de evlavie-i şi de milostivii împăraţi puse în legi era şi neclătit să păziia. Cum zice şi papa Leon în oraţia ce au făcut de rugăciune cătră Atila, când veniia şi spre Roma cu mare putére - dupe ce stricase şi luase multe şi alte locuri, şi Italia - ieşindu-i înainte departe de Roma, cu tot clirosul biséricii şi cu toţi cei bătrâni, carii mai era atunce sfatul Romei şi-l ruga să nu-i calce, să nu-i strice şi să nu-i piarză. Zicea dară acel sfânt om Leon-papa, cum scrie şi Nicolae Olah în Atila: "Mare oarecând (nebiruite craiule) a romanilor celor biruitori toată lumea era slava, când biruiţilor da iertăciune şi când pre cei ce să ruga în credinţă şi în prieteşug îi priimiia, obicinuind biruinţa cu miloserdia să o stimpere, cu cari lucruri şi fapte împărăţia şi avuţia adăogea. Véste deci şi slava numelui lor nemoartă o făcea şi acéstea pănă când să păziia şi obicina le purta, ale romanilor era meşteşugurile, obiceaiurile şi înţelepciunile. Iară deaca s-au mutat într-alt feliu chipurile lucrurilor, céia ce de la noi au răpit, acéia ţie, craiule Atilo, acum norocul ţ-au dat, iproci."
Ca acéstea şi mai multe zicându-i acel Leon papă, unde dară, iată cum şi altele toate alalte stăpâniri şi iaste? Căci când iaste să se mute, nebunindu-i Dumnezeu cum şi prorocul David în Psalm zice: "Nebunéşte Dumnezeu norodul pre carele va să-l piarză", iproci. Poate-fi dară că şi aceia ajungând vârful măriilor şi vrând să se pléce şi să se piarză din céle vrédnice şi bune fapte ce făcea, când să urce şi să adăogea strămutându-le, în blestămăţie şi în réle au ajuns şi s-au mutat aşa.
Însă iaste a să mai şti, că toate lucrurile câte sunt în lume, au şi aceste trei stepene dupre ce să fac, adecăte urcarea, starea şi pogorârea, au cum le zic alţii adaogerea, starea şi plecarea. Deci dară nici un lucru nu iaste carele să nu dea pentr-acéstea, ci numai unele mai în grab, altele mai târziu le trec; iară tot la un steajăr să adună şi să strâng în cea de apoi, adecăte în stricăciune şi în pierzare dezlegânduse. Deci dară aşa toate fiind, iată şi domniilor, crăiilor, împărăţiilor, avuţiilor, măriilor şi tuturor celorlalte câte sunt, aşa să întâmplă şi le vin. Ci numai celor dirépte, celor blânde şi celor mai cu înţelepciune le rămâne laudă, fericire de bună pomenire şi pildă folositoare celor buni şi înţelepţi dupre urmă şi canoane cu carii mai mult şi mai slăvit pot sta şi să pot otcârmui. Şi de li să întâmplă şi surpare, şi cădére, înţelepţii nu le dau atâta vină şi pricină cu sudalme, căci au sosit la acéia, adecă să zică, că de nechibzuială şi nebuniia lor au venit. Ci numai socotescu că aşa zidite şi făcute în lume sunt, ca şi iale să-şi ia coneţul, cum zice şi Virghilie poet, în cartea a patra Eneidos de Troada când de elini s-au prăpădit şi s-au stins, crăind acolo şi alţii şi neamul lui Priam, mai mult de 2.000 de ani, cum zice tâlcuitoriul acestui Virghilie, Maun Honoratul.
Deci acela alta n-au mai hulit, căci aşa au sosit acea crăie, ci numai că aşa au fost în orânduiala lui Dumnezeu, zice: şi aşa aduce vremile să se săvârşască. Iar celor réle stăpâniri şi crude şi tirane şi ca de acest feliu stăpânitorii ocară, blestem, sudalme şi rea pomenire rămân; şi răii de la acéle réle iau pildă, pentru ca mai curând să se strice şi să se piarză, nimic alta fără acéia rămâindu-le pe urmă şi să piiarde pomana lui cu sunet, Psalm 9 şi Psalm...: "şi am trecut şi nici s-au aflat locul lui" - cântă.
Ştiu însă că nu lipsescu în lume şi de aceia de care nu zic: dară au nu şi cei buni şi înţelepţi ce sunt, nu mor? Au nu cad şi să surpă şi ei, ca şi celor ce le zic şi sunt şi răi, şi nebuni? Ci acestora răspunsul şi céle ce den toate zilele ce să văd întâmplări iaste, şi toate scripturile câte sunt şi sfinte, şi de célélalte, înainte le strigă şi le arată, câtă iaste osebirea traiului şi viaţa unui bun, de a unui rău şi a unui înţelept de a unui nebun! Săvai că Aristotel în cartea a şasea ce face cătră fiiu-său Nicomah, de obicine zice: că ce iaste rău iaste şi nebun, şi ce iaste nebun iaste şi rău. Însă aicea nu înţelége filosoful de nebunii cei ce umblă cu oaste, cu pietri şi sunt de legat, că aceia de a fi aşa, vine dintraltă pricină, adecăte au den drăcit, au den melanholie, care firescu lucru iaste - ci de cei ce sunt răi oameni şi cruzi, carii cunosc şi binele, şi răul ce iaste, ci lasă binele şi fac răul. Ci de aceia grăiaşte şi zice, că ce iaste rău iaste şi nebun, căci că de n-ar fi nebun, n-ar face rău, iproci. Şi pentru că făcând răul, vine deci mai pe urmă la cele ce mai sus s-au zis, şi încă la mai multe rele şi nenorociri, având şi de la Dumnezeu voie şi volnicie să nu fie aşa rău şi nebun cum să face.
Că adevărat iaste céia ce zic toţi înţelepţii, că cum iaste soarele de întunérec, aşa iaste deosebită şi viaţa înţeleptului de a nebunului, cela în lumină, cela ăînî întunérec umblând, cum şi alţii mulţi scriu. Iară şi pe Solomon vedeţi la Pilde şi pen toate cărţile lui, ce iaste viaţa unui nebun şi a unui înţelept. Cum şi în cap. 11, Eclisiasticul zice: "ochii înţeleptului în capul lui, iară nebunul întru întunérec umblă".


Până aici dară şi de acéstea den istorie neieşind, nu fără folos mi să pare şi în zadar celor cunoscători că am făcut.
Dupre acéstea dară, cu voievozii lor şi otcârmuitorii lor, ce de la Roma să trimitea, stând şi purtându-se multă vreme supt acea stăpânire, au fost şi s-au ţinut, tot de la împăraţii romani spânzurând şi curând punerea şi scoaterea domnilor lor şi de acolo toată chiverniseala lor pogorâia. Pănă când (iată cum s-au zis, că nici un lucru în lume stătătoriu nu e nici aceia în véci aşa au putut sta) au început despre Răsărit a pogorî limbi noao şi a împresura şi cu sila a descăleca părţi de-ale Apusului. Adecăte cum zic, den Asia, partea cea mai mare a pământului, în Evropa viind, în patru părţi dară gheografii ceşti mai noi împărăţind tot pământul, adecăte în Asia, în Africa şi în Evropa şi în America; şi cea decât toate mai mare parte, cum s-au zis, iaste Asia. De acolo dară pornindu-se, au venit mulţime de oameni de au lăcuit cestealalte părţi. Însă cei mai aleşi şi ostaşi au fost gotii, vandalii, slovénii, hunii şi ca aceştea; carii viind, cum s-au zis, şi cuprinzând aceste părţi şi mai toată Evropa, au lăcuit într-însele. Săvai că nu fără multă şi nespusă vărsare de sânge şi omorâri necrezute, nice fără de dése, groaznice şi grele războaie. Pentru că Împărăţia Romană împotriva lor trimitea mari oşti şi aleşi voievozi şi şi înşişi împăraţii mergea de să bătea cu aceia. Ci învârstat norocul izbândelor veniia, că, când unii, când alţii biruia. Câteodată iarăşi şi pace între dânşii făcea şi mai pe urmă le lăsa une locuri cum le-au cuprins şi le-au luat să le ţie şi să le moştenească.
A cărora lucruri şi cum s-au purtat, şi cum au descălecat, şi cine întâi capete şi voievozi le-au fost acelor limbi, şi de unde au izvorât acele neamuri, şi care dupe care au venit, şi cine cât au biruit nefiind povéstea şi treaba mea acum acéia şi pentru ca să nu fie istoria aceasta de mine atâta de lungită, cât doară şi cetind unora să se urască, iată acélea le trec şi le las.
Iar cui iaste poftă şi drag a le şti, citească pe Antonie Bonfinie în decada dentâi, în cartea a dooa; pe Flavie Blondu în decada lui cea dentâi, în cartea dentâi; pe Procopie în istoria lui ce face pentru războiul gotic; pe Carion în Hronica lui, în cartea a treia în viaţa lui Dechie-împărat; pre Martin Cromer în cartea lui cea dintâi ce face de ijderenia léşilor; pe Calimah la începătura cărticélei ce-i zice: Experiendis Atila şi pe alţi nenumăraţi istorici ce scriu şi pe largu de goti, şi de vandali, şi de slóveni, şi de alţii. Pe carii măcară că în tot feliul împăraţii romani şi în tot chipul au nevoit a-i scoate du pren biruinţele lor, şi şi cu mare putere şi alţi împăraţi şi i-au biruit de multe ori. Iară şi Claudie-împărat; zice Blond, cum arată dintr-o poslanie a acelui Claudie ce scriia cătră Nunie Broc, păzitoriul şi otcârmuitoriul Iliriii cum că trei sute de mie de goti au tăiat şi 2.000 de corăbii ale lor au înecat.
Cartea aşa scriia: "Claudie-împărat lui Bloc, sănătate. Stins-am 300.000 de goti, 2.000 de corăbii le-am înecat; învălite sunt gârlele de paveze, de sabii şi de suliţe toate marginile gârlelor acoperite sunt. Câmpii de trupuri pline sunt, nici un drum curat iaste. Marea cetate Cartago pustie iaste. Şi catâr i şi catâre atâta am luat, cât nici un ostaş nu e să nu ducă câte doao şi câte trei. Şi măcară de n-ar fi păţit respublica romană de Galien atâtea, măcară de n-ar fi adus treizeci de tirani stricători, că păzindu-se ostaşii carii feliuri de războaie au rădicat şi de ar fi fost legheoanele păzite, cari Galien, răul izbânditoriu le-au ucis, cât adaos ar fi respublicii? Cu a noastră însă grijă şi osârdie au fost bătaia de la Misii şi multe războaie au fost la Martinopoli, mulţi de furtună au pierit, mai mulţi crai prinşi şi prinse a multor feliuri de neamuri blagorodnele fămei. Plinitu-s-au biruinţele romane de robi varvari şi lăcuitori din goti. Nici nici o ţară n-au fost carea rob de a-l ţinea, ca în izbândă să nu aibă got, iproci."
Aşadară de acei goti ce atunce păţise Claudie-împărat scriia: însă nici cu acéia, nici altele ca acélea şi de nu aşa mari biruinţe, iară tot i-au mai biruit şi alţi împăraţi tot nu i-au putut stârpi, nici goni de tot, ci tot au rămas mulţi (că fără de număr era). Şi pănă în cea de apoi, au rămas ei stăpânitori multor ţări în Evropa, cum şi pănă astăzi câtevaşi neamuri de oameni dintr-înşii să trag, mai ales sfeţii şi danii, cum zic, şi cum mai sus am semnat puţin.
Dirept aceasta dară acele limbi şi neamuri călcând, cum s-au zis, şi împresurând acéste părţi şi cu acest prâlej, unii carii era mai de demult supuşi romanilor, încă găsind vréme, să trăgea şi să dezbătea de cătră romani, pre carii nu i-au mai putut apoi supune. Căce că în multe părţi şi tot cu gréle şi mari oşti nu putea mai ajunge; şi încă căci că şi de multe ori şi voievozii şi hatmanii ce trimitea cu oşti împotriva vrăjmaşilor lor să hiclinia şi ostaşii în partea lor trăgându-i, au ei împăraţi să punea, au pre alţii carii vrea ei împărat rădica. Şi aşa cătră cel ce era, să porniia, unde şi acéste între dânşii cérte şi vrăjbi mai mult i-au surpat şi i-au răsipit.
Acéstea dară şi ca acéstea purtându-se şi lucrându-se, cum s-au şi mai zis, şi Împărăţia Romană plecându-se şi micşorându-se, iată fieştecarele bine şi traiul său osebi au început a-şi căuta şi a-şi goni. Aşadară şi acei rumâni dachi ce era aici şi al lor traiu şi stare îşi cerca, şi cât au putut a să ţinea au nevoit, moşténi vechi şi întemeiaţi acestor pământuri socotindu-se că sunt; pentru că prin sute de ani trecuse şi să rădăcinase în toată Dachia lăcuind şi şezând.
Aşadară aceştea domnii şi voievozii lor avându-i şi legi bune ţiind şi păzindu-le, şi încă şi buni ostaşi fiind, şi ţara lor osebi au început a-şi păzi hotarăle lor mai tare a le ţinea, nimănui nici ei vrând atâta a să mai supune. Ci cine asupra lor veniia şi ei împotriva acelora sta, şi atâta cât mulţi să îngroziia de dânşii; şi mai vârtos vecinii lor, carii venise apoi dupe romani de cuprinsese acéle locuri, cum s-au mai zis. Şi necum să-i mai bântuiască să ispitiia, ci în prieteşugul lor îi chiema şi cu dânşii să lega ca oricând ei vrea să margă asupra altorcuivaşi, au când alţii asupra lor vrea veni, ei ajutor să le dea şi cu prieteşug să se afle. Aşa şi ceştea, când vrea cére că acéiaşi cérere de la aceia gata să se afle şi să le dea, dupre buna vecinătate şi legătura ce făcea cu ei. Şi într-acesta chip încă multă seamă de ani s-au purtat şi s-au ţinut, nici grijă lor de alte domnii şi crăii măcară era, căce multă şi puternică oaste avea, şi încă că toţi ostaşi buni era şi nici de împăraţii Ţarigradului să temea, măcară că încă pentr-acéle vremi tot tari şi putérnici era. Ci încă şi cu ei s-au bătut, împotrivă-le stând. Şi ajutoare le-au dat, când au trebuit, împotriva vrăjmaşilor lor şi a turcilor, când au început a tréce încoace marea şi a le lua locuri şi a le mai îngusta împărăţiia şi den Elada precum mai nainte voi arăta.
Însă nu puţină mirare iaste la toţi câţi scriu de aceasta nici la câţi bine vor socoti de aceşti rumâni, cum s-au ţinut şi au stătut pănă astăzi aşa, păzindu-şi şi limba - şi cum au putut şi pot şi pământurile acéstea lăcuiesc?! Care acéstea la puţine limbi şi neamuri să véde. Şi mai vârtos atâtea roduri de oameni, streine şi varvare, preste dânşii au dat şi au stricat, cari peste alţii aşa dând, nici numele, nici alt nimic nu să mai ştie, nici să mai pomenéşte de aceia, cum iată şi mai sus am zis. Iarăşi aiave să véde şi să créde că împresurând gotii, vandalii, slovénii, hunii şi alţii ca aceştea şi călcând şi descălecând mare parte a ăEîvropei şi pe aici au trecut, au luat, au stricat şi au şi supus hunii acéste ţări, cum va vedea mai nainte. Iară ei tot au stătut şi s-au ţinut cum sunt.
Că iată, în Ţara Ungurească, unde-i zicem de Sus, în toată Ţara Sârbească, carea înţeleg împreună şi pe bolgari, şi pe boşnégi, şi pe toţi ca de acest feliu, carii să trag de cei slovéni, ce am zis mai sus, că au venit de au coprinsu şi au lăcuit acéle ţări, în cari şi pănă astăzi şed şi să văd - şi Ţara Horvăţască, şi Sfeţia şi Dania şi altele prea multe încă ca acelea cari de acele neamuri sânt descălecate, unde zicem dară: au pustii şi fără de nimeni într-însele au fost, când au venit acéle limbi? Ci acéia nu să poate zice, căce că bine ştim, den istorii şi den adevărul lucrului, că încă foarte pline de oameni şi bogate au fost, biruinţe ale romanilor; ce numai vrémea lungă mutând lucrurile şi strămutând oamenii, de la aceia dentâi au venit la ceilalţi, la carii pănă astăzi vedem că sunt. Zicem dară acum: dară ceilalţi lăcuitori ce au fost mai nainte, unde sunt? Carii nici să mai ştiu, nici să mai pomenescu, nici măcar cevaşi dentr-înşii să mai numeiesc; sau ce limbă vor fi avut să mai ştie? Şi de va fi fost rămas cinevaşi, încă atâta s-au amestecat în cei mai de pe urmă lăcuitori, cât îngropaţi de tot sunt, de nu să vede nimic de dânşii, nicăiri.
Iară ceştea rumâni, oricum şi cum pentr-atâtea călcări, zdrobiri şi nespuse rele ce i-au trecut şi i-au călcat, tot iată până astăzi, cum s-au zis, că tot încă de nu să află atâta fericiţi şi slobozi de tot, iar încă şi domnie, stăpâniri şi limba acéia a romanilor, tot stă şi să ţine (săvai stricată, cum şi alte limbi toate ale lor céle neaoşă şi de moşie-şi le-au stricat). Însă destul că tot urme de a să cunoaşte şi a să şti bine de unde sunt, le-au rămas şi au. Care aceasta bine socotindu-se, aiave iaste, că nu fără a lui Dumnezeu providenţie iaste, nici fără de a sa minune nu iaste, însă dirept ce el singur ştie. La aceasta şi Bonfinie uitându-se într-a treia decadă a lui, cartea 9, zice dupre altele multe şi acéstea: "Măcară că feliuri de feliuri varvarii năvăli şi prăzi în Dachia, al norodului roman ţinut şi a ghetilor ţară, împreună şi cu panonii făcea, însă pe lăcuitori şi pe legheoanele romane, carii de curând era adaose acolo, nu le-au putut piiarde, măcar ăcăî între varvari cufundaţi era. Iară limba romană încă la ei tot miroséşte şi nicicum de tot nu o părăsesc. Şi aşa să véde că lupta şi să certa nu pentru viaţă, cât pentru paza şi starea limbii. Că cine dară iaste carele nu foarte să se mire încă de atâtea dése întăriri şi prăzi ale sarmaţilor, gotilor, aşijderea ale hunilor, vandalilor şi ale gepidilor, cari făcea în Dachia şi ale ghermanilor (cărora némţi le zicem acum) şi ale longobardilor, de vom socoti bine răutăţi şi stricăciuni?! Şi încă pănă acum între aceşti dachi şi gheti urmele limbii romane să păzescu, cărora acum pentru ştiinţa bine a săgeta, valahi le zicem. Aicea dară, pentratâţea timpi sângele Corvin ascuns era. În cea de apoi însă, în satul Corvinu au odrăslit; nici aceasta cu adevărat fără de mare a lui Dumnezeu lucrare nu iaste, că din fericirile Corvinilor, pentr-atâţea ani norodul roman de varvari şi acum aceşteaşi voievozi creştineasca republicană şi acéstea ţinuturi den reaoa şi păgâneasca robie să izbăvească." Acéstea sunt zisele şi laudele şi mai multe ale lui Bonfinie de aceşti rumâni.
Însă acest Corvinu, ce pomenéşte aici, iaste tatăl lui Mateiaş-craiu, carele mare om au fost, şi mari lucruri au făcut, şi mari războaie cu turcii au bătut şi el, şi fiiu-său, precum mai nainte unde le va veni rândul, cât să va putea şi de dânşii vom zice. Carele de neam rumânesc să trage, cum şi acest Bonfinie de începutul lor frumos istoréşte şi alţii toţi istoricii aşa adeverează.
Într-acesta chip dară, cum s-au zis mai sus, multă vreme rumânii purtându-se şi aflându-se au stătut. Însă nu nice mai pe urmă puţine gréle şi réle au ajuns şi i-au întimpinat, că iată şi hunii viind şi cuprinzând acéste părţi şi alte multe au călcat, mai vârtos Ţara Ungurească de Sus, cum am zis, carea o au şi ţinut şi într-însa au descălecat şi o au lăcuit, den carii şi pănă astăzi să trag ungurii. Şi pre această Dachie o au supus, cum Atila şi în tituluşul lui îi pune. Săvai că apoi cu vréme iară de supt mâna lor au ieşit, cum vom vedea.
Însă de aceşti huni numai (lăsând alte limbi, cum au zis şi pe alalţi varvari ce i-am pomenit mai nainte) îmi iaste a zice şi a scrie cevaşi, cum au pogorât, şi de unde au pogorât întâiu şi cum s-au aşezat în Ţara Ungurească de Sus, şi câte locuri au mai călcat şi au cuprins, şi când s-au creştinat, întâi idololatri fiind ca toţi alalţi, afară din ovrei. Şi nu pentru alta aceasta o fac, ci numai căci în vecinătate ne sunt şi căci cu dânşii mare amestecare rumânii au avut. Şi în céste mai dupre urmă vremi cu dânşii s-au ţinut ceştea. Şi în cea de apoi, că cu ajutoriul lor mai multu şi ţărâle acéstea deacă s-au osebit de Ardeal (adecăte Ţara Muntenească şi a Moldovei), s-au descălecat şi s-au luptat cu vrăjmaşii lor, şi mai vârtos cu turcii. Şi mai nainte şi mai încoace mult, pe urmă spate şi ajutoriu le-au fost, măcară că şi ceştea ungurilor, ca un zid bun şi tare înaintea turcilor le-au fost şi nu de stricăciune, de să va socoti bine, şi cu dreptate, mai niciodată, ci încă de mare folos, mai vârtos cestor ce în Ardeal au rămas şezători şi lăcuitori.
Scrie-voiu dară şi de ei, cum am zis, cevaşi, de la istoricii lor luund, carii den 'ceput şi dadinsul ale lor lucruri şi fapte au scris. Însă cât voiu putea mai pe scurt, pentru că iarăşi, cui va plăcea, la aceiaşi istorici va putea vedea mai multe şi mai pe larg: ce şi de aceia au fost întâi şi apoi la ce au pogorât şi în cea dupe urmă pănă astăzi ce să văd, la ce au rămas?


Hunii, au cum le zic alţii unii, den cari ungurii să trag şi sunt şi pănă astăzi, de unde au pogorât şi cum au descălecat Ţara Ungurească; şi ce voievozi întâi au venit cu dânşii

Véde-se dară, cum toţi istoricii într-aceasta unindu-se, adeverează că hunii sânt schithi, adecă tătari. Însă den care parte a Schithiei au pogorât a descăleca părţi, între dânşii, iaste osebită părere; pentru că unii zic că sunt veniţi din Schithia cea mare a Asii, alţii zic că sunt din Schithia ce stă cătră amiazănoapte, căriia îi zic şi acum Iugra, carea astăzi supusă iaste supt Împărăţia Moscului. Dentr-acela dară loc, zic, să fie pornit într-acoace a veni, trecând balta Meotidii (de carea şi mai sus am pomenit, care să face la Crâm can despre amiazănoapte den apa Donului şi din Marea Neagră) şi întâi acele locuri dentr-acolo au coprinsu. Apoi pe-ncet tot mai lăţindu-se şi loc mai bun şi mai bios căutându-şi, şi cercându-şi de a descăleca şi a lăcui, au ajuns şi pre acéste pământuri, şi trecând şi munţii, au cuprins şi toată Panonia, carea, cum zice Cloverie gheograful, aceasta iaste, ce să cuprinde astăzi: Carniola, Croaţia (adecă Ţara Horvăţească), Marchia Vidorilor, Carintia, Stiria, mai marea parte a Austrii, jumătate de Ţara Ungurească de Sus, Slavonia, Bosna şi o parte de Ţara Sârbească.
Deci dară hunii, adecăte schithii aceia, cărora acum şi unguri le zicem, coprinzând şi acea Panonie şi mai multe ţări, altele mai pe urmă luund, s-au aşezat. Însă de au pogorât întâi den Asia, au de la Iugra acei schithi, cum s-au zis oarece mai sus, noao atâta de dânşii a cerca nu e.
Săvai că care iaste şi adevărul, cu nevoie să va cunoaşte, căci că mulţi scriu şi nevoiesc a dovedi că-s den Asia. Mai mulţi iarăşi scriu şi zic că de la Iugra. Însă nici iaste dogmă a biséricii carea, cum vom vrea, să nu o crédem, ci poate neştine créde aceasta, unde i să va părea că să alcătuiescu mai bine istoricii. Însă cine pofteşte şi aceasta a o vântura şi a o alége mai bine, citească pe Bonfinie în decada dintâi, în cartea a dooa, unde face de începutul lor, şi pe Lorenţ Topeltin în cărticeaoa lui, ce scrie de ijderenia ungurilor şi pe alţii mai mulţi, pe carii şi cest Topeltin acoleaşi la începătura capului ce scrie de unguri îi pomenéşte şi semnează locurile unde scriu acei istorici.
Mulţi dovedesc şi cu aceasta, cum de la acea Iugră sunt; că viind oameni de aceia şi grăind multe cuvinte zic că se potrivescu cu ale acestor unguri, numai mai stricate şi mai varvare li să pare acele cuvinte, măcară că nu ştim carii mai fireşti limba îşi vorbéşte: ceştea ce prin céste părţi lăcuiescu, carii s-au amestecat cu alte multe feliuri de limbi, au ceia, căci tot în locul lor acolo să află. Însă orice va fi de aceasta nu ştiu. Iar cum mult mai varvari sunt acei de acolo, adevărat iaste şi pentru starea şi tăria locului aceluia, pentru că departe sunt de oamenii cei politici şi mai iscusiţi. Unde dară, precum sunt aceia, aşa şi limba mai vârtoasă şi mai varvară le va fi.
Auzit-am şi eu cu urechile mele de dumnealui Gheorghie Brancovici din Ardeal, om de cinste şi cu cunoştinţă şi şi iubitoriu de a şti multe, povestind cum mergând la Mosc împreună cu frate-său Sava Brancovici, mitropolitul Ardealului, om şi acela destul învăţat, înţelept şi temătoriu de Dumnezeu, pre carele îl trimisése Racoţ Gheorghie cel tânăr la împăratul moschicescu, cu solie, la anul de la Hristos ă1668î. Acolo dară mergând şi la împărăţie viind, de acei schithi de la Iugra, într-adâns au mers la dânşii, ca să vază acéia ce să auziia, cu limba că să potrivesc în multe cu ceştea unguri, iaste adevărat cevaşi, au ba. Şi aşa cu dânşii împreunându-se şi vorbind ungureşte, zicea că adevărat iaste, că multe cuvinte asemenea era cu ale cestora, numai groase şi mai mojicoase, cum s-au zis. Unde dară şi acel vrednic bărbat zicea că de a crede iaste, cum de la acea Iugră, acei schithi să fie izvorât şi să fie venit.
Săvai că nu lipsescu unii a zice că aceasta şi de la unii schithi ce au venit den Asia, au auzit că s-au văzut, când au venit un sol schith la turci, încă la un sultan Murat, la Ţarigrad fiind. Şi pe acéle vremi întâmplându-se şi un sol de la Rodolful, împăratul nemţescu, acolo, au poftit acel schith, adecăte tătar, ca să se împreune cu dânsul. Şi aşa împreunându-se între vorbe, zic cum să fie zis acel sol schithu, că ungurii de la dânşii să trag. Şi ca acélea alte multe povestescu, cum şi Topeltin tot într-acelaşi loc ce am semnat mai sus, scrie şi aceasta că Zamoschi istoricul den auz o istoréşte şi o zice. Însă mie, den om de credinţă şi de cinste, şi aceasta şi altele ca aceasta auzind şi mai proaspete încă fiind, îmi iaste mai mult a créde decât céle ce să citescu prea vechi şi sunt în păreri, încă şi acélea nu hotărât ăzicî adevărul. Ci dară şi de ştiinţa acestui lucru de unde pogoară, încă iaste destul cât s-au zis.
Aceşti dară schithi pogorând dintr-acéle părţi, cum s-au zis, supt şase voievozi au fost (au mai bine să le zicem sultani, cum zicem acum tătarâlor, ca pentru să se înţeleagă mai bine povéstea). Sculându-se dară acéle capete ale lor, împărăţind romanilor Valent, când era cursul anilor de la naşterea domnului Hristos 373, şi aducând oaste, zice Bonfinie în locul ce s-au semnat mai sus, în cartea-i a dooa, în decada dintâi: dentr-o sută şi optzeci de neamuri, s-au făcut pănă la un meleon şi optzeci de mie de oameni.
Aceştea deci luundu-şi şi muierile, şi copiii, şi dobitoacele, şi tot ce avea în moşiia lor, şi sculându-se a-şi căuta locuri de aşezământ au început, mai bun, mai larg şi mai de hrană loc decât al lor şi a găsi şi a-şi agonisi, pentru că al lor foarte cu nămară de a să hrăni era şi strimt. Aşa deci, viind, cum am zis, pre alte multe neamuri bătând, ce era pre lângă apa Donului şi trecând şi acea apă şi apoi au trecut şi în céste părţi, întâi balta Meotidii pe la Crâm şi pe acolo călcând, pe cine au aflat, şi de acolo mai încoace viind, pănă şi la Panonia au ajuns, unde le-au şi mai plăcut locul şi cuprinzând-o, pe longobardii carii ei o ţinea atuncea, cum zice Reţie, au bătut şi au gonit. Şi pe gotii, carii era vecini pe acolo şi pe alte limbi ce ei ţinea împrejur şi stăpâniia acele locuri, cu câtevaşi războaie biruindu-i, i-au gonit dupre acéle pământuri. Şi nu numai pre aceia, ci şi pe alţii mulţi, câţi împotriva lor să punea a le sta şi a zăticni; dincotro vrea să meargă, pre toţi i-au bătut cu mari biruinţe, unde toţi să îngroziia de ei, căci şi mulţime nesupusă era de dânşii şi foarte ostaşi şi viteji mari era, moartea ca viaţa socotind-o, nici de ia sfiindu-se, ca cum nici ar fi fost, pre lângă izbândă şi dobândă ce căuta, zice Bonfinie. Şi nu numai căci izbândiia ei, să temea alalţi de dânşii, ci căci prea cruzi şi nemilostivi varvari era, foarte să îngroziia. Că, pe unde şi mergea, cu foc, cu her stingea tot şi prin multe locuri nici un suflet de nimic nu lăsa viu, nici vârstă, nici feliu lăsând, nici ocolind, ci tot supt sabie punea; cari încă şi a le povesti, groaznic şi zborât lucru iaste. Însă, cine va mai pe larg a le şti citească pe Antonie Bonfinie, într-a dooa carte, cum de multe ori am zis, şi pe Ioann Sambuc, în scurta-i povéste de lucrurile ungureşti, ce scrie; pre Mihail Reţie Neapolitanul, în cartea-i dintâi, ce scrie de craii ungureşti şi pe mulţi alţii ce scriu de acei huni. Acestor dară schithi voievozii lor atuncea, adecăte sultanii, era aceşti şase, cum am zis, a cărora nume era -cum zice şi Avraam Bacşai în Hronologhia crailor ungureşti, ce face: Bela, Kheme şi Cadiha, fraţi, feciorii lui Hieli, de neamul şi de casa lui Zomoiarum; şi iară Atila, Cheve şi Buda, fraţi, feciorii lui Bendegum, de rodul şi de familia lui Cadar. Aceştea dar, cu acea mulţime de oameni călcând, prădând, arzând şi supuind ţărâle şi îngrozind toate domniile, crăiile şi stăpânirile, viind, cum de câtevaşi ori s-au zis, şi în Panonia, carea era de ceasta parte de Dunăre şi prinzând a-l aşeza şi a-şi face gătire de lăcuinţă şi tăbărând lângă ţărmurile apei Tisii, au stătut.
Acéstea deci înţelegând şi văzând Macrin-voievodul şi otcârmuitorii Panonii, Dalmaţii, Trachii şi al Machidoniii, carele era pus de împăratul romanilor şi cunoscând lucrurile acelora cum să poartă şi cum el însuşi cu oastea, câtă putea face el, că nu va putea sta el împotrivă la atâta mulţime de varvari, nici a-i izgoni dupre acolo - au dat ştire numaidecât la împărăţie şi spuind de acel neam mult, cum au venit acolo şi cum să poartă. Căruia împărăţiia ajutoriu au poruncit de i-au mers Dietrih, voievodul toatei Ghermanii (adecă Ţării Nemţeşti). Carii amândoi viind la un loc şi mulţime mare de oşti du pren toate părţile şi ei cu porunca împărăţiei adunând, ca să se bată cu aceia s-au gătit, şi loc ca acela de bătaie unde ar fi fost, mult socotiia. Pentru că romanii de céia parte de Dunăre era, şi hunii de ceasta parte şi poduri ca acélea, făcute şi gătite de a trece atâtea sume de oameni, nu era. Aceştea dară, strângându-se cu toată puterea lor la o cetate ce-i zicea Potenţiana, în marginea Dunării, de céia parte (de Dunăre) şi multe zile trecând, tot acéia socotind şi sfătuind, nimic de vrăjmaşi alta nu gândia, pentru Dunăre, că era între dânşii, carea cu nevoie era a să tréce. Însă hunii, nemaiaşteptând alta, iată mulţime de foi strângând şi umflându-i, peste Dunăre i-au întins şi peste dânşii ca peste un pod Dunărea au trecut şi aşa fără de véste (carii nicicum de acéia nu să păziia) pe romani i-au lovit şi pe mulţi i-au tăiat acolo şi au împrăştiiat.
Voievozii deci romanilor, Macrin şi Dietrich, den fuga şi din răsipirea acei fără de veste loviri ai lor, mai adunând şi mai strângând oastea, iară lângă acea cetate Potenţiana ce fusese, şi, cât au putut, îmbărbătând oastea, iarăşi cătră bătaie s-au pornit. În orânduială puindu-se într-unele de zile atunce fără de nici o zăbavă şi hunii, încă şi mai inimoşi, pentru ca-n izbânda ce în trecutele zile făcuse, împotrivă puindu-se - iată din su ăsî de dimineaţă încep războiul dintr-amândoao părţile, tăriile şi vitejiile vrând să-şi ispitească şi să-şi slăvească romanii, ca nişte biruitori pământului şi tuturor ţărîlor. Hunii încă ca unii ce li să ducea şi le zbura vestea pretutindenea de ostaşi şi de bărbaţi, nu fără de groaznică şi cutremurată zdrumicare şi izidire era, nespusă moarte între dânşii făcând. Aşa războiul în cumpănă toată acea zi pănă în noapte stă, nici spre o parte, nici spre alta plecând; însă pănă în cea de apoi şi întunérecul nopţii călcând, să biruiesc hunii şi în fugă să întorc, pănă îi trec Dunărea înapoi, pe unde o şi trecuse ei întâi cu meşteşugul foilor umflaţi, căzând atunce într-acel războiu şi un sultan de ai lor, pre carele îl chiema Cheva. Şi de ceialalţi s-au aflat pieriţi 125.000 de ostaşi. Însă nici romanilor acea bătaie, măcar de au şi izbândit, nesângeroasă şi fără de mare pagubă n-au fost. Că şi de atuncea şi din cea ce în mai trecutele zile păţise cu loviturile fără de veste, s-au aflat şi de ei pieriţi 210.000.
Dupre acea bătaie, romanii nici alta mai cearcă, nici fac, ce cu alaltă oaste ce mai avea, a treia zi, dupre ce s-au mai odihnit, să o întorc la o cetate ce-i zicea Tulna şi acolo să tăbărăsc. Aceasta hunii înţelegând, mai bine gătindu-se, iarăşi trec Dunărea de céia parte şi, în locul unde era romanii, tăbărăscu ei. Căutând deci şi aflând trupul lui Chevevoievodului, al sultanului lor, dupre obiceaiul neamului lor, l-au îngropat lângă calea oştii, cu mare cinste. Şi în slavă-i pun un stâlp mare de marmură şi alte stârvuri de ale morţilor lor, încă dupre obicéiu le îngropa. Şi acelui loc pusu-i-au numele Cheveoza, dupre numele sultanului lor, cărui loc şi pănă astăzi, zice şi Mihail Reţie în cartea-i dentâi, unde scrie de lucrul Ţării Ungureşti, mutându-i numai nişte slove, îi zic Kheazo.
Dupre acéia, deci, hunii şi şezând câtevaşi zile acolo ca să se odihnească, iată iară asupra romanilor la Tulna să gătesc să meargă. Şi mergând, Macrin şi cu Dietrih de bătaie gătindu-se, iarăşi nu negroaznic şi mic războiul a început şi doară mai, mai sângeros şi mai tare decât întâi, căce şi însăşi capetele şi a unii, şi a alţii părţi în primejdia vieţii s-au pus. Şi ei înaintea altora a să bate au alergat, pentru ca desăvârşit acel războiu coneţul să-şi ia, şi unii, şi alţii mai mult pentru slava bătându-se. Aşadară cade despre romani voievodul Macrin întâi şi Dietrih în frunte de o săgeată rănindu-se, să întoarce. Unde dară alaltă oaste fără capete văzându-se, întoarce dosul, pierind mulţime nespusă de romani, scăpând însă şi Dietrih cu câţivaşi ai lui.
Însă nici hunii fără de mare pagubă în capete şi întralalţi ai lor, nici dintr-acel războiu nu rămân. Că iată au căzut în bătaie acolo, Bela, Keme şi Kadiha, sultanii lor, şi dentr-alalţi ostaşi 40.000. Pre cari sultani apoi luundu-i, i-au îngropat cu mare cinste, dupre obiceaiul lor, la stâlpul cel de marmură, ce-i zicea Kheiazo, lângă celalalt sultan Keva, ce perise în celalalt războiu, cum am zis.


Aşa deci, hunii acea izbândă dobândind, în toată Panonia stăpâni s-au făcut şi a porunci şi a oblădui ca pe al lor pământ au început.

Acéstea aşa trăgându-se şi purtându-se, dupe ce au intrat în Panonia, cum zice şi Bonfinie şi Reţie şi Bacşai, în cărţile lor, ce mai sus am zis, şi locurile am semnat şi alţii mulţi, 28 de ani s-au tras. Dupre acéia, deci, locurile lor de a lăcui acolo văzând că să mai aşază şi să mai întărescu, pierind şi alte capete ale lor şi mai vârtos că aşa cap mare den rodul şi casa lui Zomeiarum, cum mai sus am zis, nu rămăsése, dirept acéia cu toţii alalţi mai mari dentre dânşii şi mai aleşi, carii era strângându-se, au ales să-şi puie lor craiu, unul poruncitoriu, pe Atila, pe unul din cei doi fraţi ce mai rămăsese din neamul şi familia lui Cadar, carea aceasta o au făcut la anul de la Hristos 401.
Acest Atila carele au stătut întâi craiu în Panonia, adecă craiu unguresc, cum şi Mihail Reţie scrie de dânsul, zice că era om ascuţit la minte, în lucrurile oştii foarte păţit şi ştiut, cu inimă mare, vârtos în trup, a înşela pre vrăjmaşi, hiclean. Portul lui şi în casă când era, şi afară când ieşiia, era frumos, luciu şi curat. Purta în cap şi pene de şoim. Şi ca acéstea zice şi Calimah, în cartea ce face de Atila, că era şi nesăţios în slavă şi în oştiri, căci şi mai toate câte făcea, norocite îi ieşiia.
Era şi însuşi viteaz. Dirept acéia nu să nici stâmpăra la un loc şi cătră cei ce mai timpuriu i să ruga, să pleca lesne. Şi pre cine lua şi-l ţinea în credinţă o dată, deci pănă la moarte îl păzea; şi a meşteşugi şi a face lucruri împotriva vrăjmaşilor lui, minune era şi în nemeréle şi în graba ce lucra. Şi mai marea-i minune era starea-i şi răbdarea în primejdiile ce să supunea. Iară precum era milostiv celor ce să da şi să închina lui, aşa neplecat şi neîmblânzit era celor ce-i biruia (foarte aceasta ca un varvar şi ca un crud făcând-o). Haine dirept acéia lucii purta părându-i că şi acélea la mărie părtinesc. La prânzare rar şedea, iară la cină mult mânca şi mai mult carne, iar pâine mai nimic. Vin bea fără măsură, mai vârtos când să odihniia, însă tot firea a ş-o ţinea nevoia şi altele multe ca acelea avea şi ţinea. Banii încă şi dupre a mai marilor lor învăţătură îi ocărâia şi încă mai vârtos nu-i poftiia. Carele adéseori încă zic că-l auziia toţi, zicând: că banii mai mult dau întristăciune şi voie rea, când îi piiarde neştine şi-i răpune, decât îi dau veselie şi părere bună, când îi câştigă şi-i dobândeşte. Mai zice acest Calimah, că de trup acel craiu Atila încă era mai mic decât de vârstă tocma; pieptos, vârtos, capul can mare, ochii can mici, barba rară, amesteca căruntéţe. Să cunoştea şi faţa-i că iaste mojicoasă, cum le era feliul; graiul groaznic şi spăimos şi pentru varvarul lor graiu, era şi tare de urechi; umbletul lui trufaş.
De la acesta dar şi mai înainte au rămas a să numi crai unguresc, cuprinzând supt a lor stăpânire toate locurile câte mai sus am arătat şi de-a valma cu cei denainte rămăşiţe ale romanilor stăpânitori au rămas. Unde dar Ardealul încunjurat de munţi fiind şi loc ca acela tare de a să putea apăra în toată vrémea de trebuinţă fiind, plin de oameni era. Iar de când şi acolea osebită domnie iarăşi s-au aşezat, de la Topeltin istoric, pre larg va putea neştine afla, de unde şi Radulvodă Negru aici în ţară au pogorât, precum létopiseţele céle de obşte arată.

Coneţ


BIBLIOGRAFIE:


Sursa: http://ro.wikisource.org