Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (6)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (41)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (360)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

EMINESCU MIHAI - MUŞATIN ŞI CODRUL

Saracă Ţară-de-Sus,
Toată faima ţi s-a dus!
Acu cinci sute de ai
Numai codru îmi erai...
Împrejur năşteau pustii,
Se surpau împărăţii,
Neamurile-mbătrâneau,
Crăiile se treceau
Şi cetăţi se risipeau
Numai codrii tăi creşteau.
Verde-i umbra nepătrunsă
Unde-o lume e ascunsă
Şi în umbra cea de veci
Curgu-mi râurile reci
Limpegioare, rotitoare,
Având glasuri de izvoare.
Bistriţa în stânci se zbate
Prin păduri întunecate
Şi mereu se adânceşte
Unde apa-abia clipeşte,
Şi deodată vede că
Apa i se-mpiedică
Şi de stânci i se iezeşte;
Ea s-adună şi tot creşte,
Se iezeşte-n mândru lac
Ale cărui ape tac,
Iar copacii umbră-i fac,
Pe deasupra frunza deasă
În adânc apa veghează
Iar stejari din mal în mal
Pe deasupră-i se prăval,
Vârfuri sprijin deolaltă
Şi îmi fac o boltă naltă,
De vârfuri ei se-mpletesc
Şi în umbră stăpânesc
Şi în vecinică răcoare
Undele-s scânteietoare.
Dintr-un mal la celălalt
A căzut un trunchi înalt,
Mi-a căzut de-a curmezişul,
De îi spânzură frunzişul,
Punte lungă de-un copac
Peste-o linişte de lac,
Punte lungă, punte mare,
De mi-o poţi trece călare.
Iar Muşatin tinerel,
Trece puntea singurel,
Cu pieptarul de oţel,
Cu cuşma neagră de miel,
Cu zeghea albă pe el.
Cum venea la vânătoare,
Purta arcul pe spinare,
Tolbă de săgeţi el are;
Cu lungi plete pân-pe spate,
Dar la frunte retezate.
Copilaş în haine strimte,
Uşurel mi se mai simte;
De ocheşte-o căprioară,
Şoimul pe deasupra-i zboară;
De-şi întinde mâna-n sus,
Şoimu-n palmă i s-a pus;
Şi tot vine chiuind
Şi din frunză tot pocnind,
Şi când prinde a cânta,
Codrii-ncep a răsuna:
­ Auzi dragă, auzi mamă
Pe Muşatin cum te cheamă?
Nime-n juru-i nu era,
Numai mierla şuiera,
Iară el se cobora
Unde apa tremura.
Cucul cântă, mierla-i zice:
­ Ce caţi tu, băiet, pe-aice?
­ Creşte, codri, şi te-ndeasă,
Numai de-o cărare-mi lasă,
Şi te trec în curmeziş,
Doar de-oi da de-un luminiş
Şi în el izvor de apă
Să văd şoimul cum se s-adapă.
Zice codrul liniştit:
­ M-am pus de am înfrunzit
Pentru că tu m-ai dorit.
Iară valurile sună,
Mişcătoare se adună,
Printre pânzele de frunze
Cearcă soare să pătrunză,
Ard în umbră la răcoare
Petele scânteietoare
Şi pe-a undelor bătaie
Varsă lumina văpaie,
Pe şiroaie limpezi, lungi,
Zboară razele ca dungi.
Sub un vechi stejar pletos
Ce-şi lăsa crengile-n jos
Muşatin se întindea
Punând arcu-alăturea:
­ Codri, codri, dragul meu,
Parcă ţi-aş fi spus-o eu
Să suni din frunză mereu.
Că, de când nu te-am văzut,
Multă vreme a trecut
Şi, se când nu te-am cătat,
Multă lume am îmblat.
Codrul i se închina
Şi din ramuri clătina:
­ Măi Muşatin, măi Muşatin,
Voios ramurile-mi clatin
Şi voios ţi-aş cuvânta:

Să trăieşti Măria-ta!...
Hai Muşat, să ne-nţelegem
Şi-mpărat să ni te-alegem,
Împărat izvoarelor
Şi al căprioarelor,
Aşezat la vrun pârâu,
Să scoţi fluierul din brâu,
Tu să cânţi şi eu să cânt,
Frunza-mi toată s-o frământ,
S-o pornesc vuind în vânt
Pe izvoare,
În ponoară,
Unde păsările zboară,
Unde crengile-mi se pleacă
Şi căprioarele joacă.
Apa-i zice...: ­ O, copile,
Mâinile întinde-mi-le,
Vino-n fundul luminos,
Că tu eşti copil frumos!
Iar Muşatin îi răspunde:
­ Geaba mă momeşti în unde,
Geaba, codri, dragul meu,
Îmi suni din frunze mereu,
Când m-oi duce de la tine,
Frunza-o plânge după mine,
Că de suflet mă apucă
Dor de cale, dor de ducă,
Şi deşi mi-aşa de jele
De plânsul măicuţei mele,
Eu m-aş duce, m-aş tot duce,
Dor să nu mă mai apuce.
Şi m-aş duce-n cale lungă,
Dor să nu mă mai ajungă.
În zadar în vânt mă cheamă
Dor de casă, glas de mamă,
În zadar răsună-n vânt,
Căci aşa menit eu sunt:
Să-mi fac cale pe pământ,
Să-mi întind cărările,
Să cutreier ţările,
Ţările şi mările.
Fire-ar tare glasul meu,
Ca să treacă tot mereu
De oriunde oi fi eu:
Peste ape, peste punţi,
Peste codri de pe munţi,
Să ajungă pân-acasă,
Unde mama-mi stă de ţasă,
Şi să-i spuie-n multe rânduri
Nu muri, mamă, de gânduri.
­ Nu te duce, măi copile,
Ci de ai în lume zile,
Toate dăruieşte-mi-le!
Tu să ştii, iubite frate,
Că nu-s codru, ci cetate,
Dar demult sunt fermecat
Şi de somn întunecat;
Numai noaptea când soseşte
Luna-n cer călătoreşte,
Umbra-mi toată mi-o petrece
Cu lumina ei cea rece.
O, atunci un corn îmi sună,
Toţi copacii împreună
Sună jalnic frunza-n lună,
Iară lumea mea s-adună,
Căci copac după copac
Toţi deodată se desfac.
Din stejar cu frunza deasă
Iese mândră-o-mpărăteasă,
Cu păr lung pân- la călcâie
Şi cu haine aurie,
Mândră-i este rochia
Şi o cheamă Dochia.
Din copaci fără de număr
Ies copii cu şoimi pe umăr
Şi copile multe iese
Cu-a lor mânece sumese,
Şi pe umerele goale
Poartă doniţe şi oale;
Şi porneşte-atunci un zbucium,
Sună-un dulce glas de bucium,
Pe cărări fără de urme
Vin cerboaicele în turme
Şi mugesc încet atât,
Cu talangele de gât
Şi aşteaptă răbdătoare
Mâni frumoase de fecioare,
De le mulg în donicioare.
Căci să ştii, iubite frate,
Că nu-s codru, ci cetate,
Dar vrăjit eu sunt demult,
Până când o să ascult
Răsunând din deal în deal
Cornul mândru triumfal
Al craiului Decebal.
Atunci trunchii-mi s-or desface
Şi-n palate s-or preface,
Vei vedea ieşind din ele
Mii copile tinerele,
Şi din brazii cât de mici
Vei vedea ieşind voinici,
Căci la sunetul de corn
Toate-n viaţă se întorn.
Iară şoimul, sprintenel,
Pe deasupră-i zboară el:
­ Hai Muşatin, măi Muşatin,
Voios aripile-mi clatin
Pe-al tău coif m-aş aşeza
Şi din gură-aş cuvânta:
­ Să trăieşti, Măria Ta ­
­ Rămâi, codri, sănătos,
Că mă cheamă apa-n jos
Şi menit în lumea sunt
Să-mi fac cale pe pământ.

Şi Muşatin s-apropie
De Bistriţa argintie,
Luntrea ce juca pe val
O dezleagă de la mal,
Sare-n ea şi îi dă drum,
Ca săgeata zboar-acum,
Şi mergând, mergând departe,
Apa-n două o desparte,
În largi brazde de argint
Ce se mişcă strălucind,
Şi în umbră mi-l cuprind
Şi prin valea boltitoare;
Numai p-ici şi pe colea
Soarele mai pătrundea,
Ici e umbră, colo soare
Pe ape tremurătoare.
El pe maluri înflorite
Vede turme rătăcite,
Caii pasc lângă pâraie,
Ca la lebede se-ndoaie
Gâtul lor. Iar capul mic
Ei deodată îl ridic
Şi urechile ciulesc
Pe când luntrea o zăresc.
El plutea, plutea mereu,
Codrul sună blând şi greu.
Când deodată zi se face.
Codru-n două se desface
Şi pe ape rotitoare
Scânteiază mândru soare.
Şi-nainte-i vede-un munte
Cu-a lui creştete cărunte,
S-a clădit stâncă pe stâncă
Începând din vale-adâncă,
Şi purtând pe el păduri
Peste nourii cei suri,
Îşi ridică în senin
Creştet de zăpadă plin.

Şi spre mal se-ndreaptă iară
Luntrea mică şi uşoară,
Iar Muşatin se coboară,
Calea muntelui apucă
Până-n vârfuri să se ducă,
Pân-ce noaptea l-au ajuns
În cel codru nepătruns.
Dar cu noaptea-n cap porneşte,
Se tot urcă voiniceşte,
Doară culmea va sui-o
Pe când s-o miji de ziuă.
Pe culmea cea înălţată
El ajunge deodată
Şi făcându-şi ochii roată
El priveşte lumea toată;
Vede cerul sfântului
Şi faţa pământului:
Că departe se-ntind şesuri,
Ce cu ochii nu le măsuri,
Unde soarele cel sfânt
Parcă iese din pământ;
Colo-n zarea depărtată
Nistrul mare i s-arată
Dinspre ţările tătare
Şi departe curge-n mare
La Liman ca şi o salbă
Se-nşira Cetatea Albă.
Iar pe faţa mării line
Trec corăbiile pline,
Trec departe de pământ,
Pânzele umflate-n vânt.
Iar privind spre miazăzi
Dunărea el o zări
Într-un arc spre mare-ntoarsă
Şi pe şapte guri se varsă.
De la Nistru pân-la ea
Ţară mândră se-ntindea
Vede şesuri fumegând,
Dealuri mândre înverzind,
Vede codri cum coboară,
Deal cu deal, scară cu scară,
Răsfirându-se pe şes,
Unde râurile ies,
Şi pe vârfuri de păduri,
Mânăstiri cu-ntărituri,
Vede târguri, vaduri, sate
Pe câmpie presărate,
Vede mândrele cetăţi
Stăpânind pustietăţi,
Vede turmele de oi
Cu ciobanii dinapoi,
Cu fluiere şi cimpoi,
Iară hergheliile
Petreceau câmpiile
Şi s-aşterneau vântului
Ca umbra pământului
Şi de-a lungul râurior
S-aşterneau pustiurilor.
Iară şoimul tinerel
Pe deasupra-i zboară el
Şi din gură-i cuvinta:
­ Să trăieşti, Măria-Ta!
Câtă lume câtă zare
De la Nistru pân-la mare:
Fă-ţi odată ochii roată
C-aceasta-i Moldova toată.


BIBLIOGRAFIE:


Sursa: http://ro.wikisource.org