Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (6)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (40)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (356)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

GHICA ION - SCRISORI CĂTRE VASILE ALECSANDRI

Tunsu şi Jianu

Iubite amice,

Uitatu-te-ai vrodată printr-un ochean de inginer? Să vezi cum într-însul toate se arată întoarse cu susul în jos. Odată îmi aduc aminte că ridicam planul unui petic de moşie; o fetiţă lăsase secera şi venise lângă planşetă; se uita la mine, parcă mi-ar fi zis: 'Lasă-mă să mă uit şi eu o dată, domnişorule'. I-am înţeles pofta, i-am îndreptat ocheanul spre un cioban, în depărtare, care şedea în mijlocul oilor cu piciorul încrucişat, rezemat în măciucă; îl potrivii bine şi poftii pe fată să se uite. Ea îşi astupă un ochi cu mâna şi pune pe celalalt la sticlă, se uită, ş-odată strigă:
'Aoleo! A întors pe Niţă cu gaibele în sus!'
De atunci, ori de câte ori îndreptam ocheanul spre tânăra fată, ea îşi strângea rochia cu amândouă mâinile.
Iată efectul ce-mi fac mie unii oameni când îi privesc prin consideraţia de care se bucură în societate, pe când îi ştiam şi-i ştiu că nu sunt şi n-au fost decât nişte pigmei; ne-am pomenit cu dânşii oameni mari, ilustraţiuni fără ştirea lor şi a lui Dumnezeu, pe când alţii, de cari nici nu se pomeneşte, ar avea poate statui şi epitafe, dac-ar fi o dreptate în lumea aceasta.
Istorioara ce voi să-ţi povestesc este un esemplu de felul cum se scrie istoria. De-o fi pentru cineva o decepţiune, îmi pare rău, dar cum zice povestea vorbei latine:
'Amicus Plato, sed magis amica veritas.'
Muscalii adusese ciuma în ţară de peste Dunăre. Maidanele Bucureştilor gemeau de soldaţi cari zăceau cu sutele în ploaie şi în frig, ghemuiţi în noroi, înveliţi în mantale transparente de vechitură şi de gloanţe turceşti. Era oprit de a se vorbi de năprasnica boală, nici măcar de a-i pomeni numele, sub pedeapsa pazarnicului.
Pazarnicul era un fel de ovrei muscălit, cinovnic de cei citirnatit-clas; bătrân, scurt şi slab, obrazul numai mustăţi şi favorite dese, albe şi zbârlite, printre care se zăreau numai vârful nasului, ca o cireaşă vânătă, şi un gol în bărbie, răsătură ca de o carboavă. Din desişul sprâncenelor luceau doi ochi galbeni-căprii, ca de pisică sălbatecă.
Întâiaşi dată când am văzut o hienă la Schönbrunn am strigat:
'Mamă! Uite pazarnicul!'
El purta surtuc verde cu guler roşu, nasturi cu pajură, pantaloni largi cu piele, şapcă de muşama, spangă şi un gârbaci cu care necontenit bătea. Călare pe un cal mic, vânăt şi urmat de trei cazaci cu suliţele întinse, cutriera târgul zi şi noapte. Era spaima orăşenilor; când se iea într-un colţ de uliţă, bărbaţi, femei şi copii fugeau, făcându-şi cruce ca de Ucigă-l toaca.
Una din operaţiunile pentru care părea că avea o deosebită plecare şi pe care am văzut practicând-o în mai multe rânduri, cu un deplin succes, era de a porunci cazacilor să scoaţă nădragii bieţilor negustori şi de a-i pune goi pe vine în piramidele de noroi, grămădite morman pe lângă uşile prăvăliilor. Acea baie de şezut dura când mai mult, când mai puţin, după împregiurări; totdeauna însă până ce-i abătea să cadă pe o altă victimă. Tratamentul se termina cu trei patru gârbace peste pielea goală şi cu câte un Sukensen, adică pui de câne.
În toată dimineaţa, câteva sute de cară, aduse cu biciul de prin sate, pline cu cosciuge de la fabrica lui Buhuricul, ocolea toate maidanele şi aduna pe morţi, printre cari se strecura adesea şi câte unul sau doi vii.
Doftorii de pe atunci, nişte doftoraşi nemţi, ovrei sau greci: Mesici, Bubuki, Grunau, Sporer, Esarcu, Gusti etc. erau porunciţi să nu cumva să spuie cuiva sau undeva că boala de care mureau cu sutele era ciumă, ci să zică că era aşa ceva, ca un fel de dalac amestecat cu bubă, cu fierbinţeală şi cu moarte. Poliţaiul Ieremia Pavlovici Bârzof îi îmbrăcase în muşama şi le prescrisese să se frece la nas şi pe mâini cu usturoi şi cu ladin. Era oprit d-a ţine porţile închise, de-a arde gunoiul în curte, sau de a lua vreo altă măsură profilactică, ca să nu se sperie oraşul.
Acei din locuitori cari aveau moşii sau rude la ţară părăsise capitala, iar ceialalţi se lăsau să moară cu miile, nespovediţi şi negrijiţi, şi se îngropau fără preot.
Noi fugisem cu toată familia la ţară.
Ţi-aduci tu aminte de un stejar stufos din grădină? Lângă tulpina acelui arbore aşezasem sofrageria.
Într-o seară, pe când eram la cină cu două lumânări de său în sfeşnice de tinichea, cu băşici de sticlă, Marin isprăvnicelul s-apropie încetişor de tata şi, cu un glas jumătate sfios, jumătate hotărât, îi zise:
'Cocoane, cocoane! te cheamă un om la portiţă lângă gard, zice că are să-ţi spuie o vorbă'.
Tata, fără să pară câtuşi de puţin atins de o invitaţiune aşa de poruncitoare, lasă furculiţa în friptură, pune şervetul pe masă şi se îndreptează cătră locul arătat, unde se auzeau şoapte de mai multe guri.
Scurt şi coprinzător.
'Cocoane Tache - i-a zis omul cu vorba Ă nu mai mânca seara acolo, că ni-e drumul uneori pe aici şi văzându-te la masă le faci poftă băieţilor. Că de! ... oameni sunt şi ei, râvnesc. Să nu mă pomenesc odată că face unul vreo boroboaţă.'
Trecătorul era fiorosul Tunsu, fost paracliser şi ţârcovnic şi candidat de diacon. Nu era săptămână lăsată de la Dumnezeu să nu se audă câte o vitejie, două de ale lui, a la Fra Diavolo. Cu vreo zece zile înainte, călcase la moşie la Cocoşul pe vornicul Tache Rallet, vecinul şi vărul nostru; îi luase şaluri, scule, argintărie, tot. Îl lăsase pe dânsul şi pe cocoană numai în cămaşe.
Pas de nu asculta, dacă poţi, de poveţile amicale ale unui astfel de binevoitor.
Tata, cum se întoarse, porunci să stingă lumânările şi să ridice masa de acolo. A doua zi până-n ziuă un dulgher cu câteva scânduri de brad improviza un fel de pavilion rotund după modelul templului Vestei de pe malul Tibrului, cu singura deosebire că avea numai o fereastră spre apus, ca să nu se vază lumina de la drum şi să nu inducă pe băieţi în ispită; numai aşa am putut urma a ne folosi de umbra şi de răcoarea bătrânului stejar.
Eram încă sub impresiunea poveţelor banditului, când într-o zi intră în curte o căruţă cu patru cai şi trage la grajd. Tată-meu trimite să întrebe cine a venit; feciorul se întoarce fuga, spăriat.
'Cocoane, Jianu!'
Mama şi noi, copiii, îngălbenisem, iar tata, uitându-se zâmbind către fecior, îi zice:
- Du-te de-i spune să poftească, că chiar acum ne-am pus la masă.
Prin grădină se vedea venind un om scurt, îndesat, rumen la faţă, ras şi cu mustaţa deasă şi scurtă; îmbrăcămintea lui: dulamă, pantaloni şi scurteică, pe cap şapcă peste fes, la brâu pistoale şi un cuţit cu plăsele de os, şi puşcă în cumpănă în mâna dreaptă.
Tata îl primeşte vesel şi prieteneşte, dându-i mâna să i-o sărute.
- Ce mai faci, Iancule? Bine-ai venit! Şezi de mănâncă. Bre! să-i aducă ciorbă; vezi să fie caldă.
Când am auzit zicându-i şi Iancule, mi-am zis: Nu mai încape îndoială, el e! Mi-a venit în minte cântecul:
Iancule, Jianule!
Îţi e murgul cam nebun.
Trece Oltul ca pe drum.
Cum să şedem la masă cu un hoţ de codru şi să ciocnim cu el pahare de pelin? Tot îmi părea că-l auzeam zicând:
Ţine, gazdă, nu mă da,
Că ţi-oi face-o malotea
Cu samurul cât palma.
Polcovnicul Ioniţă, cum l-a văzut de departe, a dat fuga la cornu de vânătoare: cânii alergau din toate părţile chelălăind, cu botul plin de mămăligă. Într-o clipă, Braica, Dudaş, Ţica şi Neamţul săreau şi jucau cu bucurie împrejurul cornului de vânătoare.
- Auzi, Iancule, nici să îmbucăm nu ne lasă polcovnicul; cum te-a zărit, numaidecât, hai la vânătoare!
- Bine face, că e târziu, de-abia o să avem vreme până diseară să întoarcem doi-trei vătui.
Se sculară de la masă, sorbiră din cafea, traseră de două-trei ori din ciubuc. Pletea, Manta, Şuţă, Dobre puneau lânţugurile de gâtul copoilor, câte doi-doi, şi pornea fiecare cu părechea lui.
Tata da ordine şi instrucţiuni pe a doua zi, căci asta era numai un preludiu de vânătoare.
- Maneo, mâne în zori să fii aici cu cojeştenii, şi vezi dacă cumva vărul Costache o fi la Corneşti, spune-i să ne găsească mâne pe Crevedia, doar om încolţi lupoaicele cele fătate.
Când răsărea luna, de era două ceasuri pân-a se crăpa de ziuă, curtea era plină de vânători de prin cătunele vecine.
Polcovnicul Ioniţă, în mijlocul lor, cu o ladă plină de cutii dinainte, le împărţea iarbă şi alice, câte patru umpluturi de puşcă, desemnând fiecăruia locul unde să se ţie, când să dea gură şi încotro s-o apuce.
- Voi, săbieştenilor, să vă ţineţi la mărul roşu. Tu, Dobre, să-mi pui pe colăceni pe Baranga, şi pe gămăneşteni să mi-i aşezi cu cojăştenii la lacurile din Mariuţa; Pletea să se ducă să caute la Boloboace; să nu cumva să vă aud gura, că vă ia dracul! Ţineţi cânii legaţi lângă voi. Manto, când îi simţi că a sărit lupoaica, dă drumul lui Samson, că ala, când o da de urma ei o dată, n-o mai slăbeşte; lăsaţi pe Ovreica acasă, că minte şi ne înşală. Na şi ţie, băieţică, zicea unui bătrân bondoc, vârsându-i iarbă în corn şi alice în basma. Vezi să mă dai iar de ruşine ca mai dăunăzi, de-ai lăsat bunătatea de lup să treacă pe lângă tine şi să se ducă sănătos.
- Daî lasă, zău, cucoane Ioniţă, nu mai zice, că ţi-am adus alaltăieri doi lupi în loc de unul. De necaz m-am dus de am stat trei nopţi la pândă lângă scorbura fagului celui mare; i-am adus pe amândoi la spinare tocmai de la ogrăzile ciobanului. Uite atunci parc-a fost un făcut. Când era să treacă spurcăciunea, îmi răzemasem puşca de un copac şi scăpăram să-mi aprind luleaua, şi până să-i iau de veste, s-a făcut nevăzut prin hăţiş, parcă avea tichiuţa dracului în cap.
Seara, în aprinsul lumânărilor, un car plin cu lupi tineri şi bătrâni, cu vulpi şi cu iepuri venea cu vânătorii după dânsul. În mijlocul curţii, jupâneasa Ilinca aşezase de cu ziuă o bute cu vin, împrejurul căreia aprinsese patru butoaie cu câlţi muieţi în păcură; zece fete, fiecare la vatra ei, unde se frigeau berbeci şi se fierbeau mămăligi, un ţigan zicea din gură şi din cobză istoria lui Alimoş.
Pletea şi cu Manta descărcau căruţa cu vânat.
Pusese pe bute un pat de mărăcini, pe care aşezase iepurii cu botul şi cu urechile afară şi cu picioarele la centru; la patru colţuri ale bazei ieşeau de un cot coadele bine îmblănite a patru vulpi legate împreună de gât, de un par înfipt în mijlocul grămezii de iepuri şi ţinute în picioare pe par, deasupra capetelor vulpilor. Pe o mescioară rotundă şedeau în patru picioare cinci pui de lup cu gurile căscate către vânători, şi deasupra lor, două lupoaice năprasnice, legate spate la spate de parul înfipt în masă; forma astfel un fel de monument cinegetic, cam în forma fântânilor moderne adoptate în capitalele ţărilor civilizate.
Chelăreasa umplea oale cu vin din bute şi fetele ajutoare cinsteau pe vânători, dându-le împreună cu oala de vin şi câte un hartan de friptură, o bucată de pastramă, un codru de mămăligă tăiată cu sfoară ş-o vorbă bună.
- Căutat-o-ai în pântece, nea Gheorghe, să vezi dacă nu cumva are pe văcşoara noastră? Azi e o săptămână de când ne-a mâncat-o din coşar.
- Bea, Gămănescule, că o să-mi dea mie coconul vulpea cea împuşcată de tine, să-mi fac de iarnă o scurteică cu care o să-ţi joc la nuntă, că văd eu că de câşlegi îţi pui pirostriile în cap.
- Ţie, Comane, mi-a zis jupâneasa să-ţi mai dau o oală, că tu ai dat întâi în lupoaica cea mare, care i-a mâncat scroafa cu purcei cu tot; i-a luat-o chiar din bătătură.
- De ce n-ai împuşcat bine puiul de lup, măi Sgaberciu, şi l-ai trântit viu în căruţă, de era să rupă mâna, cu colţii, lui nea Dumitru Ciuruian? Ia uite, colţi ca nişte brice!
Patru zile, cât a şezut Jianul, a fost numai veselie şi petrecere; toată noaptea cântau lăutarii, şi fetele întindeau hora şi bătuta cu flăcăii.
Mă obicinuisem să mă uit la dânsul fără să-mi fie frică, ba încă aveam şi un fel de respect de când îl văzusem nimerind cu glontele, de trei ori de-a rândul, în piatra din marginea pădurii, care de-abia se vedea din foişor; şi de când sărise peste şanţul din coada eleşteului mai bine decât caii de la ipodrom. Oricum, însă, când mă uitam în ochii lui, tot îmi părea că avea în mâni tigaia cu ceară fiartă, cu care făcea pe ciocoi şi pe negustori să-i spuie unde aveau bani ascunşi.
Dar apoi iar îmi ziceam: 'Cum se poate, tata să fie prieten cu unul:
Din cei cu puşca lungă,
Care dau chioriş la pungă.
Feciori de lele nebună
Care noaptea-n frunză sună?'
Iancu Jianu era de peste Olt, din judeţul Romanaţi, de pe valea Tasluiului. El a lăsat un nume de haiduc, dar nici n-a fost, nici gând n-a avut să se facă vreodată hoţ de codru. Însă o poveste, dacă ajunge a deveni legendă, adevărul n-o mai poate scoate din capul poporului.
Tată-său, boier de ţară, îşi crescuse băiatul la moşie, fără carte grecească şi fără ambiţiunea de-a-l face un concurent feciorilor de boieri mari la isprăvnicii şi la divanuri. Îl obicinuise lângă pluguri, cu cai şi cu puşca; vara la munca câmpului, iarna la urşi şi la capre negre; ajunsese de o dibăcie vestită în călărie şi în vânătoare; încăleca fără a pune piciorul în scară, nici mâna pe coama calului şi băga glonţul prin verigă de inel.
Se îndrăgise cu o fată de ţăran şi vrea s-o ia de nevastă. Jianul bătrânul, deşi habar n-avea el era strănepot al lui Cesianus, secretarul lui Traian, văr cu Salust şi mai în urmă proconsul în Dacia; deşi nu se potrivea cu banii Filipeşti, cu vornicii Creţuleşti şi cu logofeţii Bărcăneşti, dar purta ceacşiri roşii cu meşi galbeni şi işlic cu perna verde, în patru colţuri. Boierul, tot boier! Cum să lase pe fiul său să ia o mojică, să se încuscrească el cu un clăcaş. Văzând că se îngroaşă gluma şi că dragostea se înteţea, a hotărât să-şi ducă băiatul la Caracal. Tânărul, a doua zi după ce a ajuns în oraş, a încălecat pe murgul, şi fuga înapoi; tată-său iar l-a luat, el iar a fugit; l-a închis în casă, el a sărit pe fereastră; l-a închis în pivniţă, el a spart uşa. Tată-său, dac-a văzut şi-a văzut că nu-i vine de hac, s-a adresat la stăpânire, cerând să-l surghiunească. Caimacamul a şi poruncit ispravnicului să-l închidă la Strehaia; băiatul, ţeapăn, a trântit slujitorii şi egumenul şi a scăpat; slujitorii s-au luat după dânsul; el, dacă s-a văzut strâmtorat, s-a înhăitat cu vreo câţiva flăcăi cu cari copilărise:
Tot ca dânsul de bărbaţi
Şi pe cai încălecaţi
şi au apucat câmpii.
Şapte ani a pribegit prin păduri şi prin munţi, hrănindu-se cu carne necântărită de pe la ciobani şi desfidând potira. Nici nu omora, nici nu schingiuia, nici nu jăfuia, ci numai se găzduia; fugea de potiră şi de panduri cât putea; dar când îl încolţea, apoi se apăra:
Căci nu vrea
Viu să se dea.
Gloanţele lui mergeau mai drept decât ale arnăuţilor domneşti. Caragea pierduse doi cârcserdari ş-un tufecciu, loviţi de gloanţele Jianului drept în piept.
Nu văzuse pe Stăncuţa de doi ani şi-i era dor de se topea. Într-o noapte de ploaie şi de vijelie, lasă pe tovarăşi la gazda din Valea-Rea, îşi încalecă murgul şi zboară după dor. În sat, întuneric beznă, numai o zare de lumină la o casă. Se apropie, dă cu degetul în hârtia luminată, pune ochiul şi ce vede? Stăncuţa, gătită ca mireasă, lungită pe pat, cu o lumânărică de ceară galbenă în mână. Dă cu piciorul în uşă şi intră, cade în genuchi, pune iataganul şi pistoalele lângă moartă, îi dă cea de pe urmă sărutare, încalecă calul, şi drept la zapciu.
'Sunt Jianul! Capul meu este pus la preţ; du-mă la vodă şi-ţi ia mia de lei'.
Bâlbâia zapciul somnoros şi speriat, nu ştia unde să se ascunză de frică.
Peste trei zile ciocoiul intra în curtea domnească glorios, cu viteazul legat cot la cot; tânăr, frumos, cu pletele lungi, cu poturi şi cu cepchen, la cap legat cu un tarabulus.
Caragea se dăduse în capul scărei, ca să-l vadă; ferestrele erau împănate cu femeile curţii domneşti.
Jianul împuşcase oameni domneşti şi era osândit la spânzurătoare.
Caragea ridică ochii în sus la fereastră, unde sta doamna, zicând:
- Krma tov pallhcavri! (Păcat de voinic!).
Auzind aceste cuvinte, una din fetele casei cade la picioarele doamnei. Caragea o vede, se îmblânzeşte şi zice fetei:
- Dacă-l vrei, ţi-l dăruiesc!
Jianul n-a vrut să se însoare şi a petrecut restul zilelor flăcău lângă plugul ce iubea şi pe care în viaţa sa aventuroasă îl cânta mereu cu dor:
Dare-ar bunul Dumnezeu
Să umble şi plugul meu,
Din baltag să-mi fac un plug,
Pistoalele să le-njug
Ca să brăzduiesc piezeş,
Ş-unde a fi crângul mai des
Să trag brazda dracului
În calea bogatului.
Tata fusese isprăvnicel de curte când zapciul a adus pe Jianu la vodă. Acolo s-au cunoscut amândoi şi făceau deseori vânători împreună.


BIBLIOGRAFIE:


Sursa: http://ro.wikisource.org