Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (6)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (41)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (360)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

IBRĂILEANU GARABET - EVOLUŢIA LITERARĂ ŞI STRUCTURA SOCIALĂ


Într-un articol din năurmăî-rul trecut, am încercat să arăt dependenţa strânsă a literaturii române de realităţile naţionale. Această dependenţă am ilustrat-o prin diferite consideraţii asupra naturii influenţelor străine, care au fecundat spiritul naţional şi au înlesnit apariţia şi dezvoltarea literaturii române.
Dar această teză se poate dovedi şi prin alte fapte din istoria literaturii noastre.
Să ne oprim asupra unuia din cele mai concludente: evoluţia deosebită a literaturii naţionale în Moldova, Muntenia şi Ardeal.

I

Mai întâi, deosebirea dintre Ardeal şi cele două "Principate".
În prima epocă a literaturii noastre beletristice, Moldova şi Muntenia au o literatură scrisă de boieri (Conachi, Văcăreştii, Momuleanu, om de casă boierească; pe atunci, numai boierii se puteau cultiva), o poezie lirică influenţată de literatura franceză şi de cea grecească nouă. În Ardeal însă, în acelaşi timp, apare o literatură epică şi didactică, cu caracter popular, scrisă de intelectuali ieşiţi din popor (acolo poporul a avut putinţa să se cultive mai devreme), rămaşi legaţi de popor, căci în Ardeal nu existau clase superioare naţionale, care să absoarbă şi să "boierească" pe intelectuali. E vorba de scriitori ca Aron, Barac etc., cu opere ca: Leonat beţivul şi Dorofata femeia sa, Istoria lui Arghir şi a preafrumoasei Elenei, Risipirea cea din urmă a Ierusalimului etc.
Deosebirea se datoreşte, aşadar, condiţiilor istorice, structurii deosebite sociale, extracţiei deosebite a scriitorilor, influenţelor străine diferite.
În epoca următoare, patruzecioptistă, literatura beletristică din Ardeal e inferioară celei din Principate. Ea însă seamănă cu cea de dincoace de munţi pentru că acum, şi în Ardeal, şi în Principate, domină aceeaşi stare sufletească: sentimentul de redeşteptare şi dezrobire naţională şi de înnoire socială. Apoi, scriitorii din Ardeal şi Principate acum nu se mai deosebesc ca în epoca precedentă: intelectualul ardelean nu mai este atât de departe de boierinaşul moldovan, intelectual şi el, şi mai ales de burghezul intelectual muntean, în definitiv şi el un om din popor. Am subliniat mai sus cuvântul "mai ales", pentru că acestei apropieri mai mari între scriitorii ardeleni şi munteni îi corespunde şi o mai mare asemănare între literatura ardeleană şi cea muntenească decât cea moldovenească. În adevăr, literatura ardeleană, ca şi cea muntenească, e mai "patruzecioptistă" decât cea moldovenească.
Dar, în această epocă, Ardealul nu produce nimic viabil, decât doar Răsunetul (Deşteaptă-te, române!) al lui Andrei Mureşanu. Restul -- maculatură, dar aceasta nu are a face, căci oricât de slabă ar fi producţia literară, ea tot oglindeşte o epocă.
Cauzele superiorităţii Principatelor sunt multe: cultura franceză, mai potrivită spiritului românesc decât cea germană (şi ungurească); posibilitatea de cultură mai mare în Principate decât în Ardeal, căci în Principate sunt clase mai bogate, care se pot cultiva mai mult; posibilitatea, în Principate, a unui răgaz, care face cu putinţă luxul artei, pe când în Ardeal energia trebuia cheltuită în lupta vieţii şi în lupta grea naţională; superioritatea numerică a românilor din Principate, deci un câmp mai larg de selecţie şi o psihologie socială mai bogată; slăbiciunea curentului latinist (fatal limbii şi deci creaţiei artistice), curent covârşitor în Ardeal; (poate) o mai mare putere şi repegiune de asimilare (a culturii străine) a românilor din principate , din cauza amestecului de rase în pătura orăşenească; libertatea mai mare decât în Ardealul oprimat. (Aceste deosebiri au existat în toată vremea, de aceea literatura de peste munţi a fost în toate epocile inferioară celei din Principate şi cantitativ, şi calitativ.)
În epoca următoare, a lui Eminescu, Ardealul se deosebeşte de Principate din nou, radical, ca şi în epoca lui Conachi. În Ardeal (Slavici, Coşbuc etc.), literatura e obiectivă, clasică, optimistă, cu caracter ţărănesc, pe când în Regat (Eminescu, Vlahuţă, Caragiale, Delavrancea: "proletari intelectuali"), e intelectualistă, criticistă, antiburgheză şi în genere pesimistă şi romantică; ori (Duiliu Zamfirescu, Brătescu-Voineşti: boierinaşii), cu caracterele înşirate mai sus, minus pesimismul şi romantismul.
Cauza deosebirii dintre Ardeal şi Regat este, credem, următoarea: în Regat se introduseseră formele noi, care distruseseră ori ameninţau clasele vechi, pozitive, boieri, meseriaşi, ţărani, răzeşi, din care se recrutează, dezrădăcinându-se, scriitorii. Scriitorii vremii reprezintă durerile mari şi ridicolele produse de îmburghezire a ţării. În Ardeal însă, poporul român, oprimat de unguri, e tot în situaţia de mai înainte, -- numai cât acum, după 1848, spiritul "revoluţionar" nu mai "domneşte în lume", iar literatura o fac fiii de ţărani, care, ca şi mai înainte, sunt legaţi de clasa lor, nu se simt, ca cei din Regat, declasaţi, rupţi de clasa lor, stingheriţi, "singuri". Ei au, pe la sfârşitul epocii, un singur "eminescian", pe Popovici-Bănăţeanu, fiu de târgovăţ, de meseriaş (nu de ţăran) -- dintr-o clasă tânjitoare şi rupt si de această clasă, şi deci singur şi fără atingerea lui Anteu. Replica lui Popovici-Bănăţeanu, la noi, şi deci în sens invers, e dată de Creangă, care (personalitate puternică; incult; preot; institutor; trăind în vremuri mai vechi decât ceilalţi şi deci mai uşoare, şi păstrând viu în suflet imaginea vieţii din Humuleşti dinainte de formele noi; trăind o viaţă de târgovăţ fără pretenţii etc.) a putut rămânea ţăran, ca Slavici şi Coşbuc, şi a făcut excepţie în epoca eminesciană.
Dar ca să ne explicăm şi mai bine literatura din Ardeal, trebuie să avem în vedere încă un fapt: influenţa "Junimii", care contribuie mult la vindecarea literaturii de o mulţime de scăderi. Aşadar, Ardealul beneficiază de progresele generale ale literaturii române, şi astfel un Slavici şi un Coşbuc pot fi scriitori adevăraţi -- şi nu ca predecesorii lor ardeleni. Progresul artistic e general la toţi românii, indiferent de conţinutul ori de tendinţa operei lor. Acest progres e un fapt câştigat pentru toate şcolile literare, pentru toate genurile, din toate părţile românimii.
De la 1900 încoace (Sadoveanu, Goga, Agârbiceanu etc.), Ardealul şi Regatul se întâlnesc, sau, mai just, literatura din Ardeal rămânând ca şi mai înainte (căci condiţiile de acolo nu s-au schimbat), literatura din Regat, sau o bună parte din ea -- cea care caracterizează epoca aceasta nouă, adică cea apărută acum -- începe să semene cu cea ardeleană, pentru că în Regat s-au întâmplat fenomene mari (concretizate în criza cea mare de la 1900), care au determinat o mişcare de regenerare prin întoarcerea către cei de jos. Din acest fapt au rezultat câteva sentimente noi: interes pentru viaţa concretă a ţărănimii, dorinţa de a face din această clasă o valoare politică, încredere în rezultatul aşteptărilor, aşadar părăsirea subiectivismului şi pesimismului, în sfârşit, stări sufleteşti ca ale intelectualilor ardeleni. (Cum se ştie, chiar şi cultura noastră din Regat începe să se ardelenizeze puţin, prin unii oameni, ca Aurel Popovici, Scurtu, Chendi etc.)


II

Dar nici Moldova şi Muntenia nu evoluează la fel. Fireşte că deosebirea e mai mică decât între ele şi Ardeal. De aceea le-am şi putut considera laolaltă faţă de Ardeal.
Poeţii boieri din Moldova sunt mai "vechi" decât Văcăreştii. Conachi cânta aproape numai dragostea, o dragoste senzuală, de o senzualitate specială, s-ar putea zice, o dragoste fanariotă. Văcăreştii, şi mai ales Iancu, au în poezia lor şi altfel de sentimente, cântă şi altfel de idealuri: patria, unirea etc. Conachi e ucenic numai al pseudoclasicismului vremii, pe când la Iancu Văcărescu, uce nic al aleluiaşi pseudoclasicism, observăm şi alte influenţe -- el traduce chiar şi din "La Martin", poetul generaţiei următoare, şi apreciază pe scriitorii noi, pe un Cârlova şi Grigore Alexandrescu. Dar chiar şi la primul Văcărescu, cel din veacul al XVIII-lea, la Ienache, observăm noutăţi: vorbeşte de a "patriei cinstire", o dată se inspiră din Goethe (ori dintr-un izvor al lui Goethe) altădată, din poezia populară. Iar un fiu al său, dintr-un cântec de frunză.
"Noutatea" aceasta, relativă, a scriitorilor munteni trebuie pusă în legătură cu specializarea muntenilor în "noutăţi", cu caracterul mai novator, mai revoluţionar al Munteniei, cu ivirea mai de timpuriu acolo a ideilor ori mişcărilor libere (vezi articolele dlui I. C. Filitti din această revistă: polemica sa cu dl Barnoschi) -- fapte care se explică prin pătrunderea mai puternică şi mai timpurie în Muntenia a ideilor Revoluţiei Franceze. În adevăr (vezi detalii în Pompiliu Eliade), Bucureştiul a fost unul din centrele principale ale culturii greceşti şi ale mişcării de eliberare a Greciei. Ideile Revoluţiei Franceze se răspândesc încă de la început în burghezia grecească din Bucureşti, din care se alcătuia Eteria lui Rhigas. Ideologia acestei "societăţi" o formează ideile Revoluţiei Franceze, de care s-a contagiat şi boierimea munteană. Pe de altă parte, ideile Şcolii ardelene (tot revoluţionare) au pătruns şi ele mai puternic şi mai de timpuriu în Muntenia. Şi or mai fi şi alte cauze pentru care Muntenia este de la început mai "înaintată" decât Moldova.
În epoca următoare, a lui Alecsandri, Moldova e stăpânită de curentul critic, de cel poporan şi de cel isto ric; literatura ei e mai obiectivă; Moldova creează proza românească şi critica socială.
Muntenia, în epoca aceasta, este entuziastă, lirică, lipsită de curentele mai sus-amintite. (Odobescu apare cu douăzeci de ani mai târziu decât critica moldovenească, şi e singur, şi e ucenicul Moldovei. Ion Ghica -- care, dacă ar fi trăit în Moldova, ar fi fost probabil un mare prozator epic şi un crtitic --, şi-a scris Scrisorile după ce trecuse vremea prozei şi criticii moldoveneşti.) Cauzele acestei deosebiri dintre Moldova şi Muntenia, din epoca aceasta, le-am arătat adesea; câteva le-am amintit şi mai sus, căci sunt comune şi epocii anterioare. Cea mai importantă acum e faptul că în Moldova pătura vie, novatoare, o formează boierinaşii, moderaţi şi prin însăşi psihologia de clasă, şi prin faptul că erau depozitari ai unei tradiţii culturale mai puternice şi mai vechi (ceea ce e un element ponderator), pe când în Muntenia, pătura vie şi novatoare e alcătuită şi din boierinaşi (şi am văzut că în Muntenia şi clasa boierească e mai "înaintată"), şi din burghezi, adică dintr-o clasă mai revoluţionară, din aceea care se influenţase mai mult de ideile Revoluţiei Franceze. (Desigur că burghezia bucureşteană de la 1848 era, în parte, vechea burghezie grecească dinainte de 1800, acum românizată, acea burghezie care, în vremea Revoluţiei Franceze, era atât de entuziasmată de ideile noi.)
În epoca lui Eminescu, critica teoretică rămâne în Moldova, dar critica în forme de artă se mută în Muntenia, pentru că acum formele noi şi-au dat rezultatele, iar clasa care a rezultat, burghezia, era în Muntenia, şi nu în Moldova.
Moldova criticase ridicolul unei alte societăţi de tran ziţie, izvorând din amestecul de Orient şi franţuzism, cel de la 1840. E teatrul lui Alecsandri. Acum, amestecul acesta nu mai era clasa Cucoanei Chiriţa, ci burghezia, şi cum în Moldova nu exista burghezie, nu avea cum să apară aici un "Alecsandri" al acestei epoci. El a apărut unde era lumea de tranziţie, adică burghezia. A apărut deci în Muntenia. E Caragiale, care e "Alecsandri" al epocii sale. La opera lui Caragiale trebuie să adăugăm şi o parte din proza lui Delavrancea, unde acest nuvelist îşi arată aversiunea pentru clasa creată de formele noi.
În schimb, lirismul se mută în Moldova (Eminescu şi şcoala lui), pentru că, dacă în vremea idealurilor de redeşteptare, sentimentul dominant al păturii culte, speranţa, era mai puternic în Muntenia -- şi deci acolo a înflorit lirismul --, apoi, sentimentul dominant al păturii culte, de după întoarcerea formelor noi, jalea pentru ruina ori ameninţarea claselor vechi, pozitive, lovite de formele noi, trebuia să fie mai puternic în Moldova, unde aceste clase au fost mai lovite, unde nu s-a produs nimic ca compensare, căci Moldova a sărăcit în toate clasele ei, pe când Muntenia s-a îmbogăţit măcar în clasa ei cea nouă. Să se adauge că în Moldova boierimea a sărăcit total şi repede, că puţina burghezie din Moldova era străină; că meseriaşii moldoveni au fost învinşi de străini; că Moldova îşi pierduse capitala [...] -- în sfârşit numai dureri şi dezastre. Fireşte că pesimismul moldovenesc nu e produs de-a dreptul de aceste lucruri. Ele au produs numai o stare de suflet deprimată, o tânjire, care a fost atmosfera morală a Moldovei. Tristeţea aceasta a vechilor clase şi lucruri distruse a existat, fireşte, şi-n Muntenia, într-o măsură mai mică, şi un ecou al acestei tristeţi în literatura Munteniei sunt unele bucăţi ale lui Delavrancea, ca Ziua, Odinioară şi acum etc., şi chiar Caut casă a puţin sentimentalului Caragiale.
Dar odată cu înjghebarea în Bucureşti a unei vieţi orăşeneşti mai complicate, odată cu "forma nouă", care e capitala ţării, apare acolo şi o parodie a literaturii urbane străine: macedonskismul, de care am vorbit în articolul din năumăîrul trecut.
Aşadar, pe cât condiţiile au fost deosebite în Ardeal, Moldova şi Muntenia, pe atât şi literatura din aceste trei ţinuturi româneşti a fost deosebită, în tot timpul evoluţiei ei -- atât e de adevărat că literatura e strâns legată nu numai de caracterul specific naţional, ci şi de realităţile sociale culturale.
După 1900 -- în ultima epocă literară --, când procesul de formare al ţării celei noi s-a isprăvit, când Unirea Principatelor s-a desăvârşit, când, în sfârşit nu mai este Moldova şi Muntenia, ci România, deosebirile dintre literatura Moldovei şi Munteniei încep să se şteargă. Cu toate acestea, tot rămân câteva. Este una, care e un simplu fapt şi sare în ochii oricui: proza e un gen mai mult moldovenesc. Numărul prozatorilor moldoveni e covârşitor: Hogaş, Sadoveanu, Jean Bart, Gârleanu, Spiridon Popescu, Pătrăşcanu, Radu Rosetti, Cazaban, N. N. Beldiceanu, I. I. Mironescu, Lucia Mantu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, G. Brăescu, ca să numesc numai pe cei care şi-au scos scrierile în volum, şi fără să mai pun la socoteală pe Anghel, considerat, şi cu drept cuvânt, mai ales ca poet.
Această bogată proză moldovenească din epoca ultimă nu este o noutate a epocii. De la început, cum s-a văzut, Moldova este ţinutul prozei româneşti. Este chiar cre atoarea ei, cu C. Negruzzi. Am văzut că în perioada eminesciană Moldova împarte gloria cu Muntenia. Dar şi în perioada aceasta, cu toate că stă în fruntea poeziei lirice, Moldova nu e neglijabilă nici în privinţa prozei. Dacă proza caracteristică a epocii e mai ales muntenească (Caragiale, Delavrancea, Brătescu-Voineşti, dar şi Vlahuţă), apoi şi Moldova contribuie la îmbogăţirea acestui gen. Creangă e un scriitor cât şi Eminescu de mare. Vlahuţă nu e un creator, desigur (afară decât în Dan), dar proza lui a fost un instrument de îmbogăţire şi rectificare a limbii literare, prin introducerea, cu gust, a elementelor populare în stilul cult, prin introducerea, cu îndrăzneală, dar cu tact, a neologismelor în limbă şi prin grija de perfecţiune a formei. Iar Eminescu, în Făt-Frumos din lacrimă şi mai ales în Sărmanul Dionis, a creat stilul "artistic" al prozei, stilul care nu spune, ci arată, care traduce în culori şi imagini -- care a fost apoi şi al lui Delavrancea, cu mai puţin succes. Înainte de Eminescu, am avut stiluri frumoase în proză, stilul clasic, la C. Negruzzi, şi într-o măsură la Alecsandri, stilul poetic la Odobescu; dar stil artistic care să redea senzaţii, ca la Eminescu din bucăţile citate mai sus, n-am avut.
Fiindcă asociaţia de idei ne-a adus sub condei numele celor mai buni stilişti dinainte de Creangă şi de dl Sadoveanu -- pe al lui C. Negruzzi, Odobescu şi Eminescu --, să nu trecem fără a observa că toţi aceşti trei scriitori au cunoscut, au cercetat, au studiat şi literatura populară (pe care unii au şi adunat-o), şi literatura istorică veche. Se poate oare închipui stilul lor fără această învăţătură? Cu alte cuvinte, se poate stil fără limbă? Cât despre stilul lui Creangă şi al dlui Sadoveanu, nu mai este nevoie de nici o discuţie. Creangă este însuşi poporul, iar dl Sadoveanu este urmaşul lui Neculce şi al creatorilor poeziei populare.
Dar cu aceste consideraţii am intrat în altă ordine de idei. În articolul de faţă am voit să arătăm numai că literatura română a evoluat deosebit în cele trei ţinuturi româneşti şi că această deosebire se datoreşte faptului că realităţile sociale şi culturale au variat de la un ţinut la altul. Aşadar, am căutat să aducem încă o dovadă a dependenţei literaturii de realităţile naţionale -- acest articol fiind o completare a celui din năumăîrul trecut.

["Viaţa românească", 1925, nr. 3]


BIBLIOGRAFIE:


Sursa: http://ro.wikisource.org