Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (6)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (40)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (360)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

IORGA NICOLAE - ISTORIA LITERATURII ROMÂNEŞTI: INTRODUCERE SINTETICĂ

INTRODUCERE
Cred că întâia datorie pe care o am, de la această catedră, în afară de pomenirea cu cuvinte de recunoştinţă a predecesorului meu, pe care l-am sărbătorit cu toţii, acum două zile, este să vă arăt care a fost rostul catedrei acesteia, care peste o lună şi jumătate de zile va dispărea, pentru că eu sunt ultimul care sunt chemat la această Universitate să prezint în întregimea şi în legăturile ei sintetice. Catedra va dispărea, după dorinţa Facultăţii, şi aş adăugi: şi după curentul vremii, care curent al vremii, în generaţiile acestea noi, duce, de o parte, către generalizări, pe care eu le cred pripite când le începe cineva la douăzeci de ani - căci un teoretician de aceştia care schimbă la douăzeci de ani toată ştiinţa de până acum mi se pare puţintel fără simţul răspunderii, nesprijinindu-se aşa cum trebuie, pe o lungă experienţă analitică de o viaţă întreagă - iar, de altă parte, către erudiţie, către erudiţia cea mai exactă, cea mai precisă, cea mai folositoare, dar - îngăduiţi-mi cuvântul - şi, puţintel, cea mai uscată. Poate niciodată nu s-au întâlnit într-o generaţie (şi cu aceasta închid paranteza) două tendinţe aşa de deosebite: de o parte, călăreţii tuturor norilor, de altă parte, adunătorii tuturor nisipurilor. Nu este nevoie să vă spun că admir tot aşa de puţin erudiţia care nu merge către înţelegerea totalului, a ceea ce se numeşte ansamblu, cât de puţin preţuiesc şi aceste rătăciri zadarnice în regiuni nu neexplorate până la acela care umblă pe acolo, dar neexplorabile, care nu vor fi niciodată explorate. În sfârşit, acesta este curentul timpului şi potrivit cu acest curent al timpului, mai ales către erudiţie, s-a manifestat dorinţa de a avea mai multe catedre de istoria literaturii române, catedre de erudiţie, în locul catedrei complexe şi comprehensive, care exista înainte. Nu se va mai putea face legătură de la cele mai vechi cărţi scrise în româneşte până la Eminescu şi până la operele generaţiei de azi, în cuprinsul unui singur curs. Se va opri cineva la un anume moment, cu un profesor, şi va începe de aici înainte, cu alt profesor. Mă închin şi înaintea votului Facultăţii şi înaintea dorinţei vremii noastre. Dar nu e mai puţin adevărat că eu sunt chemat, în această lună şi jumătate[1], să înmormântez catedra unitară a literaturii româneşti, catedră de orientare şi de directivă. Universitatea devine, în genere, o şcoală de erudiţie, o şcoală de specialitate şi mie, domnii mei, nici prin gând nu-mi trece să trec într-o direcţie care nu este a mea şi să intru în domenii pe care nu le înţeleg aşa. Dar era de datoria mea să vă spun în câteva cuvinte, la începutul acestor prelegeri, care a fost rostul întemeierii acestei catedre, care a fost folosul pe care l-a adus, folos cu mult mai mic decât îl vedeau cei care o întemeiaseră şi, după aceea, să trec, în chiar cea dintâi din aceste patrusprezece lecţii, care vor alcătui o scurtă istorie a literaturii româneşti, pentru toată lumea - nici pentru filosofi, nici pentru erudiţi, ci pentru toţi românii care vor să cunoască istoria scrisului românesc - la însăşi expunerea sintetică pe care o am în gând.
Catedra aceasta s-a întemeiat, sunt mulţi ani de atunci, pentru cineva cu activitate multilaterală şi nu totdeauna sprijinită pe cercetarea critică a izvoarelor. Nu este bine aici, în Universitate, să vorbim rău de predecesorii noştri, mai ales că oricine este, mai mult sau mai puţin, omul epocii sale şi predecesorii noştri au trăit o epocă de multilateralitate, puţintel cam dezlânată, dar cu un sentiment admirabil de romantism, înaintea căruia trebuie să ne închinăm, fiindcă a fost de foarte mare folos societăţii româneşti şi spiritului ei de moralitate. Au fost desigur exagerări, care s-au corectat, dar o idee trăieşte în mare parte prin exagerările ei, aş zice chiar că, fără de exagerare, ideea însăşi nu ar putea trăi. Pe vremea aceea catedra a fost întemeiată pentru Vasile Alexandrescu Ureche, sau, cum îl ştiţi d-voastră, V.A.Urechiă, care a scris o istorie a literaturii române (Curs de literatură română, publicat în Ateneul român, 1860-1861, şi separat), cu totul insuficientă sub raportul informaţiei şi al liniilor celor mari. Era vorba, mi se pare, pe vremea aceea şi de confundarea istoriei românilor cu istoria literaturii româneşti, un lucru nu tocmai aşa de rău cum se pare.
Eu nu înţeleg profesori de care să nu cunoască istoria românilor şi nu înţeleg profesori de istoria românilor care nu ar cunoaşte, în acelaşi timp şi fundamental, istoria sufletului românesc, oglindit în, - după cum iarăşi nu pot înţelege un istoric al artelor care nu cunoaşte perfect viaţa societăţii în care s-au dezvoltat aceste arte (dl Focillon, pe care l-aţi auzit ieri seară, este un strălucit exemplu de cum trebuie să fie un profesor de istoria artelor), şi, iarăşi, nu pot înţelege un profesor de istorie universală care nu ar fi capabil să ţie curs, un an întreg de zile, de istoria artelor în cutare epocă, şi nici un profesor de istoria literaturii universale care să nu fi trecut prin greaua disciplină a istoriei universale.
V.A.Urechiă a ţinut catedra cu pregătire câtă era pentru vremea aceea, cu o bunăvoinţă care era nesfârşită şi cu un talent aşa cum i-l dăduse Dumnezeu. Aceasta a durat mai multă vreme. Catedra, mi se pare, dispăruse atuncea când dl Ovid Densuşianu i-a dat toată strălucirea talentului său şi toată soliditatea cunoştinţelor sale variate. Catedra a trecut apoi la cineva care ani întregi de zile deprinsese să înveţe pe elevii din şcolile secundare şi care, pe lângă foarte multe însuşiri, avea una extrem de rară, cea mai rară din toate - cu durere trebuie să o spun: foarte rară în însăşi generaţia d-voastră, şi însuşirea aceasta trebuie să căutaţi a o câştiga - însuşirea bunului-simţ. Bunul-simţ plăteşte mai mult decât orişice erudiţie, cade mai greu în cumpănă decât orişice talent.
Talentul dezordonat şi erudiţia egoistă, acestea nu servesc la nimic ca să conducă în viaţă; ci bunul-simţ, pe care-l are orişice ţăran, acesta este lucrul de preţ şi nu trebuie să fim inferiori oamenilor simpli pentru că am învăţat, nu trebuie să ne pierdem fondul acesta de bun-simţ pe care ei îl au. Căci bunul-simţ aduce bunacuviinţă, aduce purtările frumoase. De aceea ţăranul român, având bun-simţ, are şi „scaun la cap“ şi, „având scaun la cap“, aceasta îi dă în acelaşi timp o perfectă logică, îi dă şi felul acela frumos de a se înfăţişa, care nu este decât altă latură a unui bun-simţ.
Iată dar istoria acestei catedre. Sinteza care s-a făcut până acum de aici, rămâne să o faceţi d-voastră de aici înainte singuri, din ceea ce vor putea să vă dea cele două catedre de erudiţie care sunt pe pragul de a se întemeia şi a căror sprijinire am luat-o asupra mea. Căci, întru cât mă ajută puterile mele, voi căuta să duc la bun capăt dorinţa Facultăţii de Litere.
Şi acum să vă expun în două cuvinte care este tendinţa acestui curs, care aş dori să vă rămână. E o dorinţă personală, pe care să-mi îngăduiţi să o am, ca, deşi nu o să trec examene cu d-voastră, aşa încât rezultatul acestui curs nu voi putea să-l văd în forma obişnuită a examenelor, în studiile de specialitate pe care sunteţi chemaţi a le face şi care vă vor fi foarte bine făcute, să păstraţi oarecare amintiri de la mine, pentru a avea legătura dintre aceste studii prin lecţiunile pe care le încep.
Vreau să încerc, în afară de cadrele pe care le-am întrebuinţat până acum, deci în nişte cadre cu desăvârşire noi, marile legături, pe care nu le-am văzut nici eu aşa de clar ca în momentul de faţă, ceea ce nu exclude posibilitatea ca după câtăva vreme să văd şi mai clar - căci a te întrece este cea dintâi datorie; în orişice caz mult mai bine decât a te întrece alţii - legăturile principale ale istoriei scrisului românesc. De aceea nu vă veţi mira dacă, în aceste lecţii, vor lipsi o mulţime de lucruri care se găsesc în Istoria mea a literaturii române, care vede chiar acum o a doua ediţie ce se târăşte cu greu de la un volum la celalt. Nu veţi întâlni un capitol de literatură slavonă; se presupune cunoscut; în orice caz, nu eu voi fi acela care să vi-l prezint. Suntem pe cale de a avea o catedră în domenii care ne lipseau până acuma, şi desigur o conferinţă de cultură slavonă la noi, în ţara noastră, ar fi de foarte mare necesitate: ar scuti pe profesorii care vorbesc de sufletul românesc să se ocupe şi de haina străină în care acest suflet românesc a fost îmbrăcat o bucată de vreme. Nu-mi trece prin minte să spun ceea ce se spune foarte adeseori, că sufletul naţiunii nu se poate înfăţişa decât în limba naţională; ar fi cu totul greşit: poţi să scrii în româneşte cu o orientare absolut străină şi poţi să scrii în limbă străină cu cel mai mare, cel mai adevărat şi cel mai complex suflet românesc. S-a scris cândva la noi în latineşte, în greceşte, mai târziu în franţuzeşte, dar prin aceasta nu s-a schimbat ceva din sufletul celor care scriau. Ţin să vă spun d-voastră care sunteţi la o vârstă la care puteţi fi foarte uşor ispitiţi către forme de cultură străine, în credinţa că, dacă aţi cuprins una dintre acestea, v-aţi însuşit şi sufletul acelei culturi, că aceasta este o încercare absolut zădarnică. Vei învăţa destul de bine franţuzeşte; limba franceză îţi va fi oare şi mijlocul de comunicaţie prin care se va strecura ceva din sufletul străin, deosebit, din sufletul atât de extraordinar de complex, sprijinit pe o cultură de secole, al poporului francez? Gândiţi-vă la complexitatea uimitoare a dlui Focillon de ieri. Vă puteţi trudi cât veţi voi a învăţa câte gramatici franceze sunt, puteţi să frecventaţi tot soiul de saloane de păsări şi maimuţe din Bucureşti şi cu toate acestea nu veţi ajunge să o introduceţi în sufletul d-voastră, plin de atâtea energii proaspete, care nu au nimic a face cu tot ce poate să fie într-un suflet ce a strâns atâta viaţă culturală, în curs de atâtea secole.
Numai că, în ceea ce priveşte slavona, nu se poate vorbi de mărturisiri de acestea ale sufletului românesc în formă slavonă.
Fiindcă aceasta era o cultură de împrumut: era cultura biblică trecută la Bizanţ şi de la Bizanţ la slavii de dincolo de Dunăre.
Prin urmare ce originalitate se putea păstra în această cultură de limbă slavonă? În general slavii de dincolo de Dunăre ar avea toate motivele să fie ceva mai modeşti, de câte ori ridică titluri de acestea de înaintaşi ai culturii, de mai vechi în ale culturii, fiindcă nu este de fapt vorba de ceva care, la un moment dat, să fi pornit din sufletul lor naţional, ci de o adaptare - cât de greoaie! - după nevoile unui mediu încă nedeplin pregătit pentru exprimarea unor anumite noţiuni, a acestor gânduri care veneau din antichitatea biblică sau din lumea aceea a Bizanţului, ea însăşi rezultată din reunirea, confundarea, strălucitoare de multe ori, a unor principii foarte deosebite între dânsele.
Nu, de cultură slavonă nu va fi vorba; nu ne putem pierde timpul în aceste câteva lecţii, prin care se isprăveşte o catedră, cu amănunte care privesc o cultură pe care d-voastră sunteţi liberi să v-o faceţi singuri.
Tot aşa de puţin va fi vorba de istoria tipografiei la noi. O punem de obicei în cărţile noastre de istoria literaturii, pentru că proporţiile mari ale acestor cărţi ne îngăduie luxul de a vorbi şi de tipografie. Dar acestea nu sunt lucruri esenţiale. Eu îmi pot închipui pe cineva care, cunoscând istoria literaturii noastre, nu ar şti momentul exact în care Macarie Muntenegreanul, venit din Veneţia, a întemeiat cea dintâi tipografie în Ţara Românească, ceea ce de fapt nu era o faptă românească. Se muta omul cu sacul lui de litere, cu scândurelele lui de presă, de acolo din Muntenegru, de unde cartea slavonă se putea vinde cu mai multă greutate, la noi, unde era un centru de desfacere pentru această carte; venea meşterul acolo unde i se deschideau drumuri mai largi pentru meseria lui. Trebuie să scădem din mândria noastră naţională, în domenii unde am pus-o pe nedrept, pentru a o strămuta în alte domenii pe care nu le-am văzut până acum. Deci, nici de tipografie nu va fi vorba aici.
Nu va fi vorba nici de latura filologică a acestei literaturi mai vechi, care nu cade în specialitatea mea; totuşi îmi atribui oarecare competenţă de diletant în acest domeniu, deşi d-voastră sunteţi liberi să mi-o refuzaţi şi veţi avea şi autorităţi pe care să vă sprijiniţi în aceasta.
Ci voi căuta să arăt cum am creat noi deosebitele elemente din care se alcătuieşte forma literară a culturii noastre naţionale, opera noastră de creaţiune în aceste deosebite domenii.

I. CREAREA LIMBII LITERARE
Cel dintâi capitol dintr-o istorie a literaturii româneşti înţeleasă în felul acesta sintetic trebuie să fie numit, are dreptul de a fi numit „capitolul creării instrumentului însuşi de exprimare“, care este limba literară.
Cum s-a creat deci această limbă literară românească şi când s-a creat?
Nu mai trăim în vremea în care lumea îşi închipuia că întrebuinţarea limbii naţionale rezultă dintr-o concepţie clară, dintr-un act de voinţă: se dezvoltă sentimentul naţional şi, dezvoltându-se, el intră în luptă cu formele străine, ceea ce duce la o impunere a limbii vorbite de toată lumea. Trebuie să ne gândim că, în timpurile mai vechi, nimeni nu avea respectul limbii vorbite de toată lumea. Este un fel de snobism înnăscut în această mizerabilă şi admirabilă fiinţă umană, care ne face să despreţuim un lucru care este al tuturora, pe când, dimpotrivă, lucrul care este al tuturora ar trebui iubit mai presus de oricare, pentru că el este mijlocul de frăţie omenească; dar sufletul omenesc suferă de acest defect.
Astfel, pretutindeni, limba naţională era limba vulgului, era „le vulgaire“, „vulgare eloquium“ şi se întrebuinţa când nu se putea face altfel. Se întrebuinţa de oameni care nu ştiau mai mult, pentru lucruri care nu aveau nici o valoare deosebită de exteriorizare; era un lucru intim, familiar, lucru de început şi de încercare; era o concesie pe care o făceai slăbiciunii d-tale, sau mai ales slăbiciunii altora, care, dacă ai scris în limba în care trebuia, nu ar fi primit, nu ar fi înţeles ceea ce spui; un fel de haină de interior şi de dimineaţă, un halat, o „pijama“, dacă voiţi, pentru persoanele care întrebuinţează acest caraghios veşmânt japonez, potrivit pentru amândouă sexele.
Deci a vorbi de formarea naţiunii române, de crearea spiritului românesc ca una dintre condiţiunile întrebuinţării limbii româneşti, este a sacrifica pe cineva înzadar unor zei care au murit.
Totuşi, în clasele cu mult mai puţină cultură şi care nu aveau în jurul lor un mediu cultural - căci în timpul depărtat al formării celor dintâi alcătuiri ale statelor noastre nu exista un mediu cultural pentru ele - anumite necesităţi au provocat întrebuinţarea limbii româneşti, care însă nu a produs monumente de literatură scrisă. Fiindcă nevoia de a scrie nu o simte toată lumea; „literatura“, forma frumoasă, este şi satisfacerea unor nevoi practice, sau, în unele cazuri, o ţâşnire nestăpânită dintr-un suflet prea plin, dar, nici într-un caz, nici într-altul, pentru a servi necesităţi de ordin practic, sau pentru a-ţi descărca sufletul, nu alergi neapărat la condei, cum alergi uneori fără nici o utilitate practică şi fără să ai nimic în sufletul dumitale. Toată literatura aceasta curentă de astăzi - jocul de rime dificile, încercarea de ritmuri dezagreabile, întrebuinţarea de cuvinte ştiinţifice culese din dicţionare, sărăcia aceasta sufletească de astăzi, plină de atâtea pretenţii, poate să servească în acest domeniu de învăţătură - literatura aceasta nu o citeşte nimeni, căci îşi fac o iluzie poeţii care cred că-i citeşte cineva, numai fiindcă pretind că trebuie o revoluţie literară pentru a exprima profunda mizerie a unor biete suflete sterpe, fără nici o legătură cu societatea şi cu scopurile acelea înalte către care tinde omenirea.
Dar anumite necesităţi de acestea, de ordin practic, au trebuit totdeauna să creeze într-un moment o „literatură“, care nu este scrisă şi care nu este proză. Proza este un produs târziu; cineva ar putea crede că se merge de la proză la poezie. Nu, se merge de la poezie la proză. De aceea şi d-voastră trebuie să faceţi astfel ca şi sufletul d-voastră să treacă de la proza programelor şcolare din nou la acea poezie din care se hrăneşte omul: izvorul curat, adânc, neştiut, din care porneşte viaţa. Aşa încât, am început cu poezia, cu poezia aceea care merge din clasă în clasă şi din curte în curte.
Căci îi place oricui legătura armonioasă a cuvintelor şi a silabelor; de fapt ce este poezia decât legătura armonioasă şi misterioasă a silabelor? Câţi nu au vrut să disece pe Eminescu, să afle tainele lui; dar tainele acestea, el însuşi nu ar fi putut să le exprime; ele erau ceva format din adâncimea subconştientului său şi în care se îngrămădise tot ce dăduseră atâtea generaţii. Căci noi purtăm în noi chemarea generaţiilor de la care venim, şi misterul acela poţi oare să-l explici şi să-l pui în formele raţionale? Ce formidabilă şi meschină eroare!
Se simţea deci nevoia de poezie în legătură cu unele rosturi practice ale poporului nostru; se simţea nevoie de puterea de armonie a silabelor, de puterea de rechemare a rimelor. Căci rima este un mijloc de rechemare, iar nu o floare pusă la ureche; ies de multe ori rime extraordinare, dar niciodată nu se gândeşte cineva, la începuturile unei poezii populare, să uimească prin bogăţia rimei. Se folosea la sfârşitul versurilor orişice formă verbală sau adjectivală, fără prea multă alegere. După abuzul făcut de Alecsandri, este natural ca noi să nu mai facem aşa. Alecsandri îşi făcea o plăcere deosebită din întrebuinţarea diminutivelor; orice cuvânt, orice substantiv, orice adjectiv rima în diminutiv cu orice altă formă corespunzătoare. Numai că nu rimau de fapt substantivele, ci diminutivele. Şi critica foarte aspră a unuia din oamenii cei mai subţiri ai literaturii franceze, Prosper Mérimée, vorbind despre poezia lui Alecsandri, spunea că, dacă această poezie ar fi adevărată, atunci poporul românesc ar fi un bătrân popor degenerat.
Şi îi plăcea lui să creadă că suntem un popor cu mult mai serios, cu mult mai bărbătesc, mai roman, dacă vreţi, decât ar fi reieşit din diminutivele acestea de gust levantin. Căci este ceva în Alecsandri dintr-o depărtată suflare de vânt levantin, de pe malul Bosforului, e ceva dintr-un Athanasie Cristopulo; nu se observă îndeajuns, dar este.
Care sunt aceste necesităţi de ordin practic din care trebuia să iasă poezia românească?
În vremea veche nu avem poezie românească scrisă, până în secolul al XVII-lea, când apar pentru întâia dată rânduri ritmate şi rimate. Dar trebuie să socotim câteva secole înainte de bietele versuri de la stema ţării sau înainte de încercarea, foarte complicată, a lui Dosoftei de a scrie psalmii în româneşte, psalmi ai lui care nu sunt deloc o traducere exactă; nu numai ca text nu este exactă traducerea, dar nici măcar sensul nu este exact. Şi poate că tocmai aceasta îi face frumuseţea: recunoşti în psalmii lui Dosoftei o poezie populară şi de aceea Dosoftei ar trebui să intre în orişice antologie, şi, aş zice, potrivit cu timpul lui, căci ar părea altfel un blasfem să capete un loc pe care Alecsandri nu are dreptul să i-l dispute.
Dar trebuiau descoperite întâi ritmurile. Fiindcă lucrul esenţial sunt ele, şi, odată create, se găsesc şi cuvintele. Nu cuvintele crează ritmul, ci ritmul crează cuvintele, şi descoperirea cea mare nu este să le găseşti pe dânsele, ci ritmul amplu, care rămâne în ureche.
Pe ritmul acesta poate face apoi cineva oricâtă poezie populară vrea. El este, de altfel, esenţial şi pentru alt motiv: fiindcă de la el trebuie să se plece. Cercetând nevoile esenţiale ale poporului, repede ne dăm seama de necesitatea de a găsi ritmul potrivit cu aceste cerinţe de ordin practic.
Am crezut şi eu cândva, şi am scris şi o pagină care se citează deseori de persoane care nu au citit niciodată cartea din care e extrasă această pagină, în existenţa unui anumit păstor romantic; aceasta într-o vreme de romantism, pentru mine, când eram aproape de vârsta d-voastră, sau chiar într-o vârstă mai mică decât cel mai bătrân dintre d-voastră, când am scris Istoria literaturii româneşti în secolul al XVIII-lea. Am spus şi eu atuncea că păstorul stă, se uită la stele şi cântă. Numai cât păstorul nu cântă când se uită la stele. Când se uită la stele, le admiră, le numără, le cunoaşte; după aceea, ca orişice om, sub zâmbetul stelelor şi al lunii, adoarme, şi are un somn bun, un somn ritmat dacă voiţi, dar ritmat printr-o suflare adâncă, odihnită; în tot cazul, nu suflarea care produce poezia. În cea mai mare parte, ceea ce ne închipuim noi că este un mesagiu de iubire trimis prin văzduh către depărtata aleasă a inimii lui, nu e decât o întovărăşire ritmată a nevoilor vieţii păstoreşti. Merge ciobanul cu oile şi le cântă; le strânge la mulsoare şi le cântă. Desigur că, în anume momente, legate şi ele de nevoi practice, deseori colective, nu individuale, se produce poezia populară. Îşi închipuie cineva un cioban mut?
Un cioban care nu are simţul armoniei când vorbeşte? Sunt cazuri, dar acesta nu este ciobanul tipic. A-şi închipui cineva un cioban care stă numai într-o tindă şi mulge înseamnă a cunoaşte numai o parte a vieţii păstoreşti, iar nu viaţa păstorească în întregime.
Cred că la acest capitol avem încă nevoie de foarte multe lămuriri, fiindcă lucrurile acestea le spun în cea mai mare parte oameni care trăiesc la oraşe, nu acei care sunt amestecaţi în viaţa de toate zilele a ciobanilor.
Spunea dl Bianu, aşa de frumos, că îşi aminteşte de vremea când păştea oile părinteşti. Ar fi bine să se gândească a ne spune, pe vremea aceea, când i-a venit să cânte, sau când le-a venit acelora cu care era împreună să cânte? Căci mi se pare că acest cântec nu l-a putut da dlui, care a plecat de tânăr la şcoală, ci pentru a cânta îţi mai trebuie, pe lângă oi, şi altceva: o anumită vârstă şi ceea ce această vârstă aduce cu sine. În orice caz, într-un suflet copilăresc se poate naşte într-o măsură mult mai mică ceea ce se poate naşte într-un suflet de adolescent, care se îndreaptă către sentimente cât se poate de lăudabile când sunt curate, şi cât se poate de rele atunci când sunt provocate de sentimentul netrebnic al „flirtului“, de care sunt vrednice numai sufletele omeneşti cele mai sterile în ce priveşte sentimentele adevărate: este a-ţi bate joc de propriile tale sentimente, pentru ca, atunci când vei avea nevoie de dânsele, să nu le mai poţi găsi pentru că le-ai veştejit în tândălelile acestea stupide şi imorale.
Deci iată una din originile acestui cântec: nu se poate închipui viaţa păstorească fără un anumit cântec, fără trezirea ritmului, fără cuvintele care se perindă de la sine în acest ritm. Noi am dori să ştim care sunt cele mai vechi dintre cântecele bătrâneşti.
Din nenorocire nu se poate, şi iată de ce: nu se poate, fiindcă aceste cântece se ţin în curent cu vremea. O vreme le-a creat, alta le-a transformat; unei vremi i-a plăcut într-un fel, altei vremi îi place în alt fel. Astfel se introduc mereu modificările necesare pentru ca să rămâie cântecul în curent cu nevoile vremii noi. S-au făcut în această direcţie cercetări foarte interesante asupra poeziei spaniole contemporane. Dl Ramon Menéndez Pidal (Flor nueva de romances viejas, 1928), cel mai bun cunoscător al poeziei epice spaniole, şi, pe alături de această poezie epică, al oricărei poezii de caracter popular din provinciile spaniole, a găsit o poezie foarte cunoscută a unui poet romantic spaniol trecută în poezia poporului şi într-o formă mai bună decât aceea pe care o avea în original: anumite asprimi în silabe, anumite nesiguranţe de ritm au fost îndepărtate de popor.
Să zicem că poezia va trece mai departe şi se va găsi cineva care va îndrepta ceea ce îndreptase cel dintâi: se poate întâmpla să strice forma poeziei şi forma stricată va merge mai departe şi va omorî forma cea bună, deşi, din fericire, în materie de poezie nu se întâmplă acelaşi lucru care se întâmplă în materie de monedă: aici, moneda proastă goneşte totdeauna moneda bună, dar în poezie nu totdeauna forma cea proastă goneşte forma cea bună.
Acum se deschide o problemă asupra căreia voi trece foarte uşor, deşi mă simt dator să o ating, pentru că a fost ridicată, aici chiar, de către cineva care cunoaşte bine literatura aferentă, dar care, în concluziile sale, merge prea departe, în alt sens decât în sensul obişnuit.
S-a spus: ce este poezia populară? O întrebare care s-a repetat şi în ceea ce priveşte costumul popular. Acum câtva timp, când a venit în Bucureşti unul dintre cei mai buni cunoscători ai costumului popular din Peninsula Balcanică, răposatul profesor şi învăţat bulgar Şişmanov, spunea: toate costumele acestea, să zicem cele din Muscel, sunt costume de curte, care au căzut pe urmă în întrebuinţarea poporului. Este foarte adevărat, atât de adevărat, încât întâlneşti costumele cele mai frumoase, cele mai originale, cu mai mult aur şi culoare roşie, mai bogate, tocmai în părţile acelea unde s-a întemeiat şi s-a dezvoltat la început viaţa istorică a principatului muntean: în Argeş şi în Muscel. Nu găseşti dincoace în Vâlcea, unde nu a existat viaţă de curte, unde costumul popular este în alb şi negru şi în desemnuri extrem de simple, doar o uşoară sineleală în albastru-deschis; pe când dincolo sunt cele mai triumfătoare culori ce se pot închipui.
Tot aşa, s-a zis: poezia populară a făcut-o un om, şi, dacă a făcut-o un om, ea nu mai este poezie populară.
Dar nu se ţine seamă de faptul că poezia vine din subconştient, din acel misterios, adânc şi totdeauna incontrolabil subconştient al omului. Şi nu e mai puţin adevărat că poporul trăieşte neindividualizat. Noi ne individualizăm, ne creăm individualităţi, aşa cum putem: unii mai modeşti: în felul de a purta părul, sau îmbrăcămintea; alţii îşi închipuie că s-au individualizat în domenii superioare, fie chiar dacă această individualizare are valoare numai pentru ei singuri; dar poporul nu este individualizat: fiecare este popor; un om este popor. Aşa încât poezia pe care o face unul dintre aceştia este populară, fiind corespunzătoare întregii colectiIstoria literaturii româneşti. Introducere sintetică 23 vităţi. Pe de altă parte poezia aceasta populară nu poate circula aşa cum circulă produsele noastre literare: avem bani, dăm opera la tipar; există o instituţie care îşi face păcatul cu noi şi din cauza acestei instituţii mergem cu produsul nostru literar la tipar; dar poezia populară trebuie să fie primită de toată acea masă pe care o reprezintă însuşi creatorul, şi numai astfel circulă. Aşadar poezia populară este populară prin toată popularitatea celui care o produce, prin toată acceptarea celor care o transmit.
În felul acesta vă puteţi închipui cât de adânc trebuie să ne închipuim existenţa unei poezii populare, adică a poeziei înseşi, căci deosebirea aceasta a poeziei în populară şi nepopulară se sprijină adesea pe o simplă aparenţă. Există o poezie, dar se poate întâmpla cineva care să o scrie şi atuncea, dacă a scris-o cineva - de multe ori nu „scrie“, ci mai mult îşi încearcă doar condeiul - iat-o „cultivată“, pe manuscripte, pe „tartajul“ lor. Multe dintr-ânsele sunt absolut necuviincioase şi desigur n-ar putea fi citite aici; altele sunt însă foarte cuviincioase; de pildă, Conachi şi-a cercat odată condeiul şi poetul tuturor oftărilor pentru cucoanele fanariote ale secolului al XVIII-lea a scris: Lunca strigă, lunca zbiară, Pentr-un pui de căprioară.
Vă puteţi închipui d-voastră pe Conachi, cu işlic şi cu ciubuc şi papuci, faţă în faţă cu un pui de căprioară! Nu se poate închipui.
Astfel deosebirea între poezia populară şi poezia care n-ar fi populară e cu desăvârşire de suprafaţă, şi, cu toate că de întrebuinţare curentă, nu are nimic care să o legitimeze în adânc.
Dar mai este altceva decât ciobanul în cale şi la lucru: oamenii joacă, dansează. Este la început o datorie religioasă, în afară de o manifestare instructivă. Căci fiecare, în anumite împrejurări, simţim că ne vine a juca şi nu înţelegi în adevăr muzica dacă într-un anume moment nu simţi tresărirea, pe care o stăpâneşti, a întregii tale fiinţe, chiar dacă nu ai învăţat cândva danţul, şi, iarăşi, nu există poezie bine ritmată care, fără să-i cunoşti melodia, să nu provoace un început de melodie în urechea cui este un om complet, căci sunt fiinţe necomplete care nu pot prinde o bucată de cântec, ceea ce e o infirmitate.
Poezie, cântec, adică muzică, şi danţ sunt lucruri legate împreună, şi zeii din antichitate aşa erau slăviţi; în timpurile noastre aceasta nu se mai poate închipui. Vă închipuiţi în mijlocul slujbei credincioş ii începând a sălta după cuvintele ritmate spuse de preot!
Decenţa noastră de astăzi ni-o interzice. Dar odinioară nu era aşa; ar fi fost supremă indecenţă să continui, în asemenea momente, rămânerea în starea de încremenire paralizată, aşa cum cere bunacuviinţă din timpurile noastre. Prin urmare era danţul. Totdeauna au fost danţuri şi ele au o vechime imemorială: vom întâlni totdeauna aceste mişcări ritmice ale picioarelor şi uneori şi ale mâinilor, în felul cum, de pildă, fac astăzi ţăranii noştri. Dar danţul cere cântec, şi cântecul cere poezie. Danţul se cere punctat, şi se punctează cu literatură. În dispoziţia aceea cu totul specială pe care o provoacă danţul, sângele merge mai repede, mai bogat; în contactul acesta al mâinilor, al trupurilor, în atmosfera aceasta cu totul specială, fiecare, de la o bucată de vreme, nu mai vede pe toată lumea, ci un suflet prieten sau unul duşman, şi pentru sufletul duşman aruncă înţepături, pentru sufletul prieten trimite zâmbete, care toate se cristalizează în literatură.
Aşa încât poezia cea mai veche este în legătură cu necesităţile unei vieţi practice, care cer neapărat, fără nici un fel de mândrie, fără nici un fel de prietenie sau aspiraţie către eternitate, creaţia literară.
Dar mai este şi altceva: viaţa de curte. Viaţa de curte de astăzi este prinsă, de o parte, într-o anumită etichetă, de altă parte, în intrigă. Din aceasta se compune viaţa de curte în timpurile noastre: solemna etichetă în faţa tuturor, intriga pentru intimi. Dar viaţa aceasta de curte nu era aşa şi odinioară. Odinioară erau ospeţele cele mari. În a mea Istoria românilor prin călători, se poate vedea o sumedenie de banchete din acestea domneşti. Ne descrie un francez pe la 1570, aici, în Bucureşti, curtea lui Alexandru-Vodă, fiul lui Mircea. Într-un anume moment se aduce vin, şi era o datorie pentru boieri să bea, de câte ori se ridica păharul, în sănătatea, întâi, a lui Dumnezeu, trei cuvinte româneşti, care ni-au fost păstrate în descrierea lui l’Escalopier, apoi în sănătatea împăratului, adică a sultanului, şi în unele cazuri, când era un trimis străin sau un călător venit din Occident, domnul făcea din ochi când spunea „împăratul“, ceea ce însemna că era vorba nu de împăratul din Constantinopol, ci de cel creştin de unde venea solul sau călătorul. Apoi se bea în sănătatea lui vodă şi în sfârşit în sănătatea tuturor. Mesele acestea ţineau ceasuri întregi şi, până nu adormea toată lumea, nu încetau.
Dar pentru astfel de petreceri trebuie cântec: vechiul cântec bătrânesc, cântec bătrânesc pe care îl întâlneşte cineva şi în vremea lui Atila; când se întorcea în ringul lui panonic în secolul al V-lea, era întâmpinat de fete germane care cântau pe două rânduri, glorificându-l. În locul lui Atila, închipuiţi-vă un domn de al nostru care se întoarce biruitor. În loc ca la primire să i se prezinte discursuri, era primit cu cântece. Când a intrat Mihai Viteazul în Ardeal - avem mărturii ungureşti contemporane - mergeau alături cu dânsul lăutarii care „ziceau“. Îşi închipuie cineva că ziceau numai din vioară? Ziceau din vioară, dar, în acelaşi timp, cântau cântecul, poezia aceea, venită din Peninsula Balcanică la noi.
Să-mi daţi voie să strecor cu această ocazie o explicaţie la care ţin. Eu nu cred că sârbii au creat cântecul popular; i-au dat o formă strălucită, dar că l-au creat nu pot admite. Iată de ce: fiindcă de obicei cântecul popular se află în momente de mare triumf naţional, sau în clipa unei adânci suferinţe naţionale. Dar când s-a ivit cântecul popular sârbesc, balada sârbească? Nu în epoca de triumf a lui Ştefan Duşan, nici după adânca umilinţă din secolul al XV-lea; a doua zi după Cosovo nu era atmosfera trebuitoare pentru a se crea balade. În timpul din urmă s-au făcut analize foarte amănunţite şi îngrijite asupra baladei sârbeşti şi s-au descoperit părţi luate de-a dreptul din chansons de geste ale francezilor. Aşa încât migăloasa cercetare filologică dă dreptate îndrăzneţei mele ipoteze. Un singur popor a creat cântecul acesta în epoca evului mediu: e poporul francez. De la francezi a mers cântecul în Italia, prin dinastia de Anjou, în Neapole şi Sicilia, şi de acolo a trecut pe coasta Peninsulei Balcanice, în Albania, unde a influenţat viaţa sârbească. Aşa încât de la luthierii depărtatului ev mediu până la alăutarii sau lăutarii de pe vremea lui Mircea cel Bătrân este o continuă dezvoltare.
Am ascultat întâi la curtea noastră cântece de sărbătoare slavone care au mers până în plin secolul al XVI-lea, căci la 1570 întâlnim încă astfel de cântăreţi ambulanţi la curtea lui Ştefan Báthory, rege al Poloniei. Apoi s-a cântat româneşte. S-a cântat sub Constantin Basarab, pe la 1650 „viersul fetei care şi-a pierdut oile în munţi“, care se cântă şi azi în Polonia şi care şi azi răsună la lăutarii din Vălenii-de-Munte. În Viaţa lui Constantin-Vodă Cantemir de Dimitrie Cantemir, se poate vedea un pasagiu de care s-a ocupat şi profesorul polon Wendkiewicz, în care se prezintă un mare rege polon, Ioan Sobieski, stând la o masă de acestea şi, după ce băuse puţintel mai mult, cum n-avea la îndemână cântăreţi, cântând, el, care ştia româneşte:

Constantine, fugi bine,
Nici ai casă,
Nici masă,
Nice dragă jupăneasă.


Şi Constantin Cantemir i-a răspuns că jupăneasa i-a murit de multă vreme, dar, în ce priveşte casa, a pregătit-o pentru oaspetele pe care îl aştepta. Fiul de răzeş din Fălciu a avut fără îndoială mai multă atitudine de curte, în felul lui Ludovic al XIV-lea, decât marele rege polon.
Dar până în acea epocă, foarte târzie, obiceiul se păstrează.
Întâi în slavoneşte s-a auzit cântecul, pe urmă, în a doua epocă, s-a auzit acelaşi cântec în româneşte, pe subiectele sărbătoreşti.
Literatura noastră a făcut, în dezvoltarea ei, până foarte aproape de noi, acelaşi lucru: pe subiecte străine a pus cuvinte româneşti şi pe urmă a ajuns la ceea ce este de dorit să se ajungă din nou astăzi în domeniul literaturii mult mai înalte: pe cuvinte româneşti să se pună lucruri care, fiind româneşti, să se integreze în cultura generală a timpului. Aşa se pune problema, iar nu ca în anumite foarte pretenţioase reviste care sunt în mâna d-voastră a tuturora.
Nu te poţi integra în cultura universală decât aducând o notă nouă în această cultură. Nimeni nu ne cere să împlinim funcţiunea de umili reprezentanţi, într-o ţară inferioară, ai unei glorioase culturi care încape foarte bine în marginile unui mare popor.
Va să zică, iată cum s-a produs poezia la noi: cântecul bătrânesc de curte, cântecul epic, alături de cântecul ciobănesc, ţărănesc, însoţind actele vieţii obişnuite, ale vieţii ţăranului.
Dar între aceste două trebuie să se mai adauge încă un izvor de poezie: sunt sărbători care cer neapărat cântec - acesta este domeniul religios - sunt superstiţii care cer neapărat, şi ele, cântec, căci nu poţi să vrăjeşti pe nimeni cu un discurs în Parlament. Nu poţi cu proza, ci trebuie poezia neînţeleasă, misterioasă, de cuvinte rare, legate, într-un chip neobişnuit, adică descântecul. Dar, de altă parte, sunt şi sărbători şi acte religioase în viaţa omului care nu se pot fără de cântec. La naştere, la botezul copilului nu se mai cântă la noi, dar, desigur, sunt popoare la care se cântă, popoare care întovărăşesc fiecare moment al vieţii cu un cântec. Nu se mai cântă la nunţi, dar odinioară mergeau flăcăii călări, care ajungeau la mireasă spunând că sunt soli ai împăratului la curte străină şi se vorbea şi de o ciută care se află ascunsă în pădure şi, dacă nu se dă, ameninţau cu răzbunarea. S-ar mai putea găsi asemenea obiceiuri în care cântecul îşi are rostul lui. Am putut să văd cândva o astfel de nuntă, în secuime: treceam cu trenul şi şoseaua era plină de asemenea flăcăi călări care făceau nunta ca în vremurile cele vechi, acum vreo douăzeci de ani. Pe lângă oraţiile acestea de nuntă, sunt bocetele la îngropare - asemenea cu cele din Corsica - din care unele sunt foarte frumoase, şi atâtea generaţii au simţit nevoie de ele. Pe urmă, la sărbătorile religioase, la Paşti, la Crăciun, erau desigur iarăşi cântece. Biserica a mâncat în mare parte cântecul popular, dar nu l-a putut mânca detot şi pretutindeni, şi nu se poate nici astăzi sărbătoare de iarnă fără să se audă acest cântec, care, lucru foarte curios, după cum l-am spus şi cu alt prilej, l-am întâlnit şi în Norvegia, cu desăvârşire la fel ca şi la noi.
Dar viaţa se cere şi îndreptată. Moşnegii, care au trăit-o, spun cuvinte care sunt bune de păstrat. Ritmul, pe care l-au găsit, ajută la aceasta.
Avem astfel şi proverbele. Proverbele acestea, într-o formă ritmică, sunt foarte deseori rimate. De ex. „frate ca frate, dar brânza cu bani“, sau, cum se zice în Moldova: „mâţa cu clopoţei şoareci nu prinde“, cu mai mult simţ al ritmului decât dovedesc muntenii spunând: „pisica cea cu clopoţei nu prinde şoareci“. De unde vin proverbele? De ce s-au răspândit proverbele? Sunt ele un lucru care a răsărit la început, aşa dintr-o dată, sau sunt rămăşiţele unor bucăţi literare care au pătruns în sufletul poporului şi s-au păstrat acolo cu forma ritmică pe care le-a atribuit-o un om la un anume moment? Eu sunt pentru ultima soluţie.
Dealtfel, gândiţi-vă la Grigore Alexandrescu şi la alţii: din fabulele lor, anumite fragmente au devenit populare.
Iată deci un ultim izvor de poezie. Acum ajung şi la originea prozei. Şi aici sunt într-o divergenţă de păreri, pe care din nenorocire nu o pot înlătura, cu o parte din cercetătorii limbii româneşti.
Noi avem, în afară de unele însemnări în marginea documentelor - documentul este slavon şi, în margine, sunt însemnări româneşti, prea puţine - în afară de anumite însemnări de pe dosul documentelor, unde se rezumă în câteva cuvinte cuprinsul actului, şi alte însemnări, precum, de pildă, menţiunea în care se spune, cu privire la tratatul de pace încheiat între Ştefan cel Mare şi Ioan Albert, regele polon, că au existat trei forme: o formă latină, o formă ruteană şi una „valahă“. Ruteană, aceasta însemnează forma slavonă; prin urmare a trebuit să existe o ciornă în limba românească. Ciornele acestea în româneşte se văd foarte bine prin hârtiile lui Petru Şchiopul. Înainte însă de acestea existau şi altfel de însemnări. În Socotelile Sibiului, la începutul secolului al XVI-lea, se vorbeşte iarăşi de acte scrise în româneşte. Şi încă de la 1521 avem scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, care dă ştire braşovenilor de anumite mişcări ale turcilor: e scrisă într-o românească perfect gramaticală. Iată atâtea cazuri de întrebuinţare a limbii româneşti în acte scrise până la 1550.
Dar mai este şi altceva - şi aceasta nu am spus-o până acum: când se făcea pe vremuri o vânzare, la noi, se redacta un zapis în care se arăta felul în care se înţelegea cumpărătorul cu vânzătorul; zapisul era în româneşte şi cu acest zapis se duceau părţile la domnie, de unde se da actul slavon. Pentru epoca mai nouă, de la 1590-1600 înainte, zapisele sunt foarte multe; pentru epoca mai veche zapise private nu mai există, nu ni-au rămas decât actele publice slavone. Dar ce înseamnă aceasta: că pisarul îşi da osteneala să culeagă din auz, din ceea ce îi spuneau împricinaţii, care sunt condiţiile vânzării? Cine şi-ar putea închipui un pisar având această însuşire? Oriunde este a se stabili un act definitiv, se cer alte acte după care să se poată lua scriitorul. Aici, în Facultate, de pildă, nimeni nu ar consimţi să fie secretar dacă ar trebui, la înscrierea studenţilor, să întrebe pe fiecare unde s-a născut, cum i se numeau părinţii şi care îi este vârsta. Se cer acte şi pe baza acestor acte mai vechi se scrie şi actul nou. Sunt convins că în vremea aceea veche, când satele nu aveau logofeţi de slavoneşte, zapisele se făceau în limbă vulgară şi apoi părţile mergeau cu aceste zapise la logofătul domnesc. Numai cât, pentru vremea mai veche, înseşi actele de proprietate s-au păstrat atât de rar şi este adevărat că în vremea aceea hârtia se întrebuinţa cu mult mai puţin; ceea ce ar putea să fie o obiecţie faţă de ipoteza mea, dar nu una care s-o poată înlătura.
Dar, pe lângă această presupunere, pe lângă faptul că, odată ce limba naţională a fost întrebuinţată în poezie, nu putea zăbovi prea mult momentul când se va ajunge la întrebuinţarea ei în proză - experienţa o putem face cu Franţa, cu Italia, cu toate popoarele din Peninsula Balcanică - mai avem şi aşa-numitul Codice Voroneţian, anume părţile de Scriptură din Voroneţ, tipărite de răposatul Sbiera în mod foarte solemn, deşi ele fuseseră descoperite de un modest diletant din Bucureşti, profesorul Creţu, care avuse naivitatea să creadă că descoperirea i-ar da dreptul şi la publicare.
Acest Codice Voroneţian, împreună cu Psaltirea Şcheiană şi cu Psaltirea Hurmuzachi, formează un grup de trei cărţi întregi, la care se pot adăugi fragmente - şi sunt sigur că încă nu s-a isprăvit cu descoperirea acestor fragmente, numai cât lumea nu-şi dă totdeauna osteneala să caute în legăturile cărţilor, unde am găsit adevărate tezaure; acum mai de curând am aflat din ale lui Coresi o Psaltire slavo-română din care se păstrează numai câteva rânduri trunchiate. O cercetare adâncită, mai ales a locurilor ardelene, ar putea duce la bune rezultate şi nu voi uita niciodată plăcerea pe care am avut-o găsind textul românesc şi slavonesc, unul în roşu, altul în negru, într-un fragment care dădea îndată după 1500 încă o formă a uneia din cărţile sfinte. Dar toate aceste cărţi şi fragmente, care ni s-au păstrat, de fapt nu constituiesc o literatură. Ele reprezintă numai fabricarea instrumentului literar, fabricarea prozei româneşti. De aceea am dat primei lecţiuni caracterul acesta.
Eu cred că aceste traduceri în româneşte ale cărţilor religioase sunt în legătură cu mişcarea husită; nu cred nici acum că ar putea fi în altă legătură, cu vremea luteranismului. E sigur că nu avem a face cu lucrări pornite din îndemnul nostru. În privinţa aceasta dovadă foarte bună e faptul că se găseşte Crezul cu purcederea Sfântului Duh din Tatăl şi din Fiul, acel „filioque“ catolic - care, e drept, s-ar potrivi şi pentru epoca luteranismului; acest „filioque“ arată că traducerile româneşti au fost lucrate nu numai în afară de ortodoxie, dar şi în afară de conştiinţa deosebirilor dintre catolicism şi ortodoxism, de voinţa de a face deosebire între crezul catolic şi între crezul ortodox. Este vorba prin urmare de introducerea limbii vulgare după exemplul apusenilor, într-o vreme în care apusenii ar fi cerut acest lucru, şi vremea aceasta nu poate fi decât vremea husită.
De ce cred eu - astăzi şi cu argumente noi - că aceste traduceri sunt din epoca husită? Întâiul argument pe care-l pot aduce rezultă din citirea însăşi a textelor: nu avem decât să punem alături limba din Codicele Voroneţian, din Psaltirea Şcheiană şi din Psaltirea Hurmuzachi cu scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, care este perfect databilă, pentru că e vorba acolo de o expediţie a împăratului turcesc Soliman, din anul 1521: de o parte o limbă care se întrebuinţează prima oară, de alta o limbă de întrebuinţare curentă. Dar s-a spus: într-o parte avem limba unui colţ pierdut de lume, pe când dincoace avem limba cu cuprinsul regiunii aceleia în care s-a creat limba românească literară. Da, aceasta ar fi adevărat pentru teritorii mult mai întinse şi care nu ar avea o circulaţie interioară; dar poporul românesc este un popor de continuă circulaţie interioară, căci omul din munţii Ardealului merge până la Nistru şi dincolo de Nistru, până în fundul Dobrogei, această regiune alipită mai târziu la regatul României. Pe de altă parte, deosebirile sunt aşa de mari, încât este imposibil să nu se simtă, şi instinctiv, că este vorba de o limbă din altă epocă.
Dar nu este numai atâta. Husitismul ajunsese pretutindeni în vecinătatea noastră; era în Ungaria de nord, în Polonia. Mai mult: husitismul a intrat la noi în Moldova în cea dintâi jumătate a secolului al XV-lea: la Trotuş, s-a scris Sfânta Scriptură pe ungureşte, de refugiaţi husiţi, pentru care am şi avut conflicte cu polonii, cari învinovăţeau pe Alexandru cel Bun că adăposteşte predicatori eretici. Influenţa aceasta husită, în urma lucrărilor dlui Macurek, un tânăr ceh care a stat la noi mai mult timp şi care ştie bine româneşte, capătă încă mai multă amploare: vedem o pătrundere şi mai adâncă decât ni-am putut-o închipui până acuma.
Fireşte că, discutând limba, poate să ajungă cineva la alte concluzii decât ale mele, dar, după cum am arătat în altă parte, în expunerea mea despre istoria literaturii religioase, care a trecut apoi şi în Istoria literaturii române, sunt acolo termeni în ce priveşte guvernarea şi administrarea poporului care sunt anteriori epocii în care s-au organizat principatele noastre, anteriori desigur epocii lui Alexandru cel Bun în Moldova.
Cred că locul de alcătuire a cărţilor a fost în Maramureş. Acolo era marea mănăstire din Peri, stavropighia legată de Patriarhia din Constantinopol, încă la sfârşitul secolului al XV-lea. Acolo s-au făcut, după mine, cele dintâi traduceri ale Scripturii, din care o parte este cuprinsă în Codicele Voroneţian şi alta în cele două Psaltiri. Maramureşul nu era o regiune răzleaţă, ci stătea în cea mai strânsă legătură cu Moldova. S-a dovedit acum în urmă, prin descoperirea făcută de dl Petrov, profesor rus de la Universitatea din Petrograd, legătura strânsă a Maramureşului, confundarea aproape a acestei regiuni cu ţara de peste munţi. Precum undeva în ţinutul Inidoarei, la o biserică de la începutul secolului al XV-lea, făcută de ctitori români din jurul regelui Sigismund, este o inscripţie slavonă, arătând că regiunea era în strânsă legătură cu regatul muntean, tot aşa s-a găsit un zapis slavon de la începutul secolului al XV-lea în Maramureş - regiune supusă stăpânirii ungare şi unde ar fi fost firească întrebuinţarea limbii latine - care e redactat în limba slavonă, întrebuinţată aşa cum era întrebuinţată la noi, ceea ce înseamnă că într-adevăr era acea comunitate de viaţă între Maramureş şi Moldova.
În sfârşit, un argument care mi se pare absolut decisiv: se află în Codicele Voroneţian cuvintele „chesar“ şi „crai“, şi aceasta nu poate însemna decât Sigismund regele Ungariei, care era şi împărat, o noţiune a puterii supreme care aparţine începutului veacului al XV-lea.
Limba cărţilor acestora este, o repet, cu desăvârşire aspră, simţul stilului nu există deloc, traducerea este până într-atâta de nedibace încât, dacă se găseşte un cuvânt de origine grecească pe care traducătorul nu l-a înţeles ce înseamnă, îl reproduce tocmai aşa („estacti“ ş Õ sttha , tămâia).
Dar elaborarea limbii s-a făcut şi altfel. Prea mult se crede că o limbă se dezvoltă numai prin scris; ea se dezvoltă şi prin întrebuinţarea ei curentă, şi, cu cât o întrebuinţează o clasă mai mult, foloseşte această limbă literară. Nu aş zice că limba românească de astăzi s-a format în Adunările Regulamentului Organic sau în cele dintâi parlamente româneşti, dar nu se poate spune cât de mult a folosit limba literară pe care o scriem şi o vorbim astăzi de la dezbaterile acestea parlamentare, de la procesele de tribunal, de la toate aceste împrejurări în care limba nu se poate înfăţişa oricum, ci trebuie să îmbrace oarecare decenţă. Şi, iarăşi, dacă şcoala noastră, literatura noastră au căpătat, de la o bucată de vreme, un trivial aspect pornografic, scârbos, aceasta se datoreşte faptului degenerării vieţii politice şi sociale de la noi: limbajul boieresc se cobora odinioară până la cârciumă; limbajul de cârciumă se ridică acum până la presa cea mai citită şi este de găsit până şi în discuţiile din Parlament.
Limba românească, instrumentul nostru literar, a trecut de la şovăirea naivă a celor dintâi traduceri la limba clară a lui Neacşu din Câmpulung şi apoi la frumoasele scrisori din vremea lui Petru Şchiopul, ori la acea scrisoare minunată de pe la 1610-1620, pe care boierii munteni o trimiteau lui Radu Şerban, domnul lor pribeag.[2]
Această limbă s-a făcut pe câmpiile de luptă, în sfaturile domneşti, în toată viaţa noastră naţională necontenit mişcată. Şi nu poate să existe un instrument de literatură, nu poate să existe literatură decât aceea care este ieşită din întregimea vieţii naţionale.

II. PRIMUL FOND STRĂIN AL LITERATURII ROMÂNILOR
După ce s-a arătat cum s-a alcătuit limba literară, poate să se prezinte evoluţia subiectului însuşi. Limba literară, ori dacă este veche - limba de caracter universal, răspândită în toate regiunile acestea ale Sud-Estului Europei, limba slavonă - ori dacă e cea nouă vulgară, trebuie să se aplice la un subiect; limba este o formă şi această formă trebuie să se aplice unui fond. Prin urmare care este fondul la care se aplică ea?
În ce priveşte fondul, e de făcut o deosebire, care va fixa o margine între două împărţiri: anume fondul străin şi fondul indigen.
Orice literatură se adresează, în momentul în care un popor începe abia să capete conştiinţa de el însuşi şi să-şi pună mai clar, mai de aproape şi mai adânc problemele care-l privesc pe dânsul, la modele care nu sunt ale lui - şi sunt cazuri când, şi într-o literatură dezvoltată, părăseşte cineva fondul indigen pentru a se adresa unui fond străin, când părăseşte legătura cu viaţa însăşi a societăţii pentru a se îndrepta spre subiecte care vin de aiurea şi sunt în legătură cu alte societăţi. Dar pentru orişice societate începătoare lucrul acesta este firesc: o societate începătoare nu este în stare să-şi caute ea înseşi subiectele sale. „A te cunoaşte pe tine însuţi“ este un lucru foarte greu, cu toată recomandaţia lui Socrate şi a tuturor celor care l-au urmat, pentru orişice individ şi cu atât mai greu pentru o societate, care reprezintă un fenomen complex. Societatea căutându-şi subiecte în literaturi străine se adresează mai ales la acelea care sunt legate mai strâns de dânsa, prin anumite legături, să zicem, de autoritate.
La noi, limba slavonă era întrebuinţată în biserică şi era întrebuinţată în cancelarii; ferească Dumnezeu, niciodată, cum s-a crezut de învăţaţi de dincolo de Dunăre, în relaţiuni politice!
Niciodată boierii între dânşii, sau domnul cu boierii săi, nu au vorbit limba slavonă; niciodată slavona nu a servit drept limbă de întrebuinţare în clasa de sus. Şi, dacă relaţiunile politice au fost făcute în limba slavonă, aceasta se datoreşte unui fapt pe care îl voi arăta acum. Limba slavonă o luasem de la vecinii noştri de dincolo de Dunăre. Nu putea fi însă vorba de un împrumut care ar arăta o recunoaştere de superioritate faţă de aceşti vecini aşa cum au căutat să argumenteze, în anumite momente gingaşe ale istoriei noastre, bulgarii, care simţeau nevoie să se afirme împotriva noastră; nu înseamnă că am primit cultura noastră de-a gata, făcută de dânşii, ceea ce ar arăta că nu am fost în stare să ne precizăm firea naţională şi că ne-am folosit de rezultatele unor osteneli culturale care au fost proprii ale lor. Aceasta este cu desăvârşire fals.
Am luat de la slavii de peste Dunăre fiindcă ei erau prezentatorii în formă slavonă ai culturii bizantine, care cultură bizantină fusese, înainte de aceasta, grecizată, şi nu era de fapt decât vechea cultură romană, greco-romană, elino-romană, dacă voiţi, vechea cultură mediteraneană, trecută de la întrebuinţarea limbii latine la întrebuinţarea limbii greceşti, nu ca limbă superioară, ci fiindcă nu se mai ştia, nu se mai întrebuinţa curent, în aceste regiuni ale Împărăţiei bizantine, limba latină. S-a trecut de la limba latină la limba grecească pentru că limba grecească era o limbă vulgară pe care o întrebuinţa poporul, iar nu pentru că era o limbă superioară pe care ar fi cerut-o ambiţia statului. Şi după aceea s-a trecut de la limba grecească la limba slavonă, pentru anumite regiuni, nu fiindcă limba slavonă era cerută de o conştiinţă naţională deosebită şi nu fiindcă s-ar fi socotit această limbă, cu totul nouă, superioară, pentru întrebuinţarea literară, faţă de greceasca întrebuinţată de atâta vreme şi cuprinsă în monumente literare neimitabile pentru toate timpurile, dar fiindcă în anumite regiuni nu se înţelegea greceşte. Şi, tot astfel, atunci când s-a trecut la noi de la slavonă la limba românească, nu s-a trecut din cauza unei conştiinţe naţionale româneşti, nici din cauza unei convingeri de superioritate a acesteia faţă de cea dintâi, ci fiindcă nu se mai înţelegea limba slavonă. A fost, deci, al treilea pas de trecere de la o limbă oficială şi administrativă, de la o limbă bisericească, imperială şi patriarhală, la o modestă limbă de întrebuinţare curentă.
Prin urmare, când a fost să ne căutăm subiectele, a fost natural ca aceste subiecte să le găsim în acea literatură care avea o mai puternică influenţă asupra noastră din pricina limbii în care era înfăţişată, limbă a statului şi a bisericii.
Dar de ce limba slavonă avea această autoritate, care ne silea, ne impunea să o acceptăm? Din două motive. Unul de ordin politic, celălalt de ordinul cel mai practic cu putinţă. Întâi, fiindcă ideea imperială dincolo de Dunăre era îmbrăcată în stăpânitorii aceştia slavi. Noi aveam domni populari care se aflau aşezaţi peste organizaţii de văi, cu juzi, cu cnezi; pe când, dincolo, ideea împărătească din Bizanţ era înfăţişată şi prin domnitorii sârbi din neamul lui Ştefan Duşan şi prin domnitorii bulgari de la Târnovo.
Fusese o vreme când era un singur ţarat bulgăresc, dar, şi când ţaratul bulgăresc s-a sfărâmat în bucăţi, tot era un stăpânitor la Vidin, unul la Târnovo şi un al treilea pe malul Mării Negre. Şi este ştiut că totdeauna forma pe care o îmbracă o societate politică mai dezvoltată influenţează o societate politică mai puţin dezvoltată din vecinătatea ei. Într-un moment am avut în anumite domenii limba latină. În Muntenia, s-au dat, cel puţin pentru anumite legături internaţionale, acte în latineşte. Este o întrebare dacă pentru Moldova, la începutul dezvoltării principatului, nu s-a făcut uz de această limbă latină, deoarece încă de la cei dintâi domni o cancelarie trebuie să fi fost, şi aceasta ar fi putut fi adusă, încă de la descălecare, din Maramureş, din lumea ungară, care nu întrebuinţa în cancelariile ei altă limbă decât aceasta. Mai târziu, curentul slavon a trecut de la noi în Ardeal şi din cauza aceasta în bisericuţa despre care am mai pomenit se găseşte o inscripţie slavonă, ceea ce nu poate fi altceva decât o influenţă slavonă venită din regiunile de la sud de Carpaţi. Şi în regiunile de influenţă literară oficială, latină de la nordul Carpaţilor, tot pe la începutul secolului al XV-lea, în Maramureş, s-a găsit actul care priveşte anumite legături dintre elementele superioare româneşti de acolo, redactat în slavoneşte, ceea ce arată iarăşi o influenţă slavonă venită de dincolo, din Moldova. Dar dacă limba latină a fost întrebuinţată de un Vladislav sau Vlaicu-Vodă în Muntenia, dacă putem presupune că a fost întrebuinţată într-un anumit moment şi de cei dintăi domni moldoveneşti, datorită faptului că asupra noastră coroana regală ungurească, reprezentând o formă politică mai evoluată, putea să aibă o influenţă, tot astfel şi coroana imperială din Balcani a trebuit să aibă asupra noastră o adâncă influenţă de autoritate.
Dar cancelariile nu se improvizau; ele se dezvoltă foarte greu, atuncea când nu e nimic înainte; dar, când e o cancelarie gata făcută în vecinătate, ea se împrumută. Şi dincolo de Dunăre era la dispoziţia noastră o cancelarie slavonă, care, aceasta, în timpurile din urmă fusese supusă chiar unei înnoiri; la sfârşitul secolului al XV-lea a fost în Serbia reforma gramaticală a lui Constantin Filosoful, care unei limbi mai înaintate i-a adus şi o formă gramaticală mai precisă. Această limbă ne stătea la îndemână, şi omul particular, ca şi o societate, aşa este: decât să caute a crea de la sine, preferă să ia lucrul făcut de-a gata de cineva care l-a precedat pe această cale.
Prin urmare, cele dintâi subiecte pe care am voit noi să le luăm au fost luate de la Bizanţul literar al vecinilor noştri, de la care, pentru motivele arătate, luasem şi limba oficială, limba bisericească de care era legat totdeauna un caracter sacru. Până ajunge cineva a strămuta cuvântul lui Dumnezeu într-o limbă nouă, până atuncea trebuie să se petreacă o întreagă evoluţie: se crede că trecerea aceasta la o limbă cu care nu este obişnuit Dumnezeu, ar putea să nu-i fie plăcută, că lui Dumnezeu nu i se pot înfăţişa orice fel de miresme, ale oricărei tămâi. În popor astăzi încă mai există această credinţă care a contribuit foarte mult la rutenizarea unor anume sate din Bucovina; prejudecata limbii mai vechi şi, deci, sacre.
Prin urmare, din această cultură slavonă, bizantino-slavonă, ne-am luat subiectele.
Care sunt aceste subiecte? Întâi, e cartea care poate înlocui o întreagă literatură, cu care se poate sătura sufletul unei societăţi încă simple, şi, de câte ori o societate poate să întrebuinţeze o carte pentru orişicine, este mai bucuroasă decât atuncea când fiecare îşi are cartea lui. Pentru o societate este o binefacere ca toţi să se hrănească la acelaşi izvor literar, ca toţi să întrebuinţeze acelaşi fel de vorbă care duce deseori şi la acelaşi fel de a cugeta şi de a simţi. Se creează în felul acesta un fel de uniune morală, de care societatea are cea mai mare nevoie. Astăzi trăim într-o epocă de individualism, deşi individualităţile sunt mai mult aparente decât reale, căci se vede atât de bine cum prea de multe ori nu se face decât să se repete cuvinte învăţate sau să se bâiguiască idei cuprinse în ultima carte citită; dar toată lumea are pretenţia de a fi individualitate. Până şi aceia care ne sfiim a ne afirma în felul acesta, încă mai păstrăm în fundul sufletului dorinţa de a găsi ceva care să ne deosebească de toţi semenii noştri. În timpurile mai vechi însă nu era aşa. Societăţile omeneşti din evul mediu, în Apus şi încă mai mult acelea din Răsărit, condamnă orice individualizare, ele vor, dimpotrivă, o cultură tipică. Un mare învăţat german, mort acum vreo douăzeci de ani, Lamprecht, împarte chiar societăţile umane, pe linia lor de dezvoltare, în epoci de individualism şi epoci de tipism. În epoca individualismului, individul este oarecum constituitor de opinie publică, el este legea. În tipism, individul este dator, din raţiuni de bună-cuviinţă socială, să-şi sacrifice individualul, pentru a fi aşa cum este toată lumea. Ei bine, o carte care are avantajul de a „fasona“ pe fiecare cam în acelaşi fel, o carte care, pe lângă acestea , în ea însăşi are însuşiri superioare de frumuseţe şi, în sfârşit, dar nu cel din urmă motiv, ca însemnătate, o carte ce nu este de fapt decât rezumatul unei întregi literaturi, poate să satisfacă toate nevoile literare ale unei societăţi începătoare. Această carte este Biblia.
Istoricul literar ştie cum s-a făcut Biblia: ea este compusă din mai multe elemente legate împreună la o dată care se poate preciza şi din cauza unei nevoi care poate fi definită. Biblia este o antologie şi o crestomaţie a poporului evreiesc, stabilită din bucăţi, care nu au aceeaşi dată, nu corespund aceluiaşi moment şi nu au servit aceloraşi scopuri, ale unei literaturi ce se întinde pe mai multe secole, în momentul când s-au întors preoţii la Ierusalim.
O literatură care s-a alcătuit în momentul când preoţii s-au întors după captivitate şi, întorcându-se, au avut nevoie de o carte, aşa cum îşi închipuie societăţile din timpurile noastre că au nevoie de o constituţie. De fapt societatea poate trăi şi fără de constituţie şi fără de „carte“, dar părerea, de atunci şi de acuma, este că nu se poate fără de carte sau fără de o constituţie. Biblie nu înseamnă, dealtfel, altceva, în greceşte, decât carte. Această carte a fost făcută potrivit cu nevoile societăţii din acel moment, culegându-se din toată tradiţia literară ceea ce putea să fie aprobat de preoţi. Este ceva analog, dar făcut cu mult mai mult gust, de un caracter nesfârşit mai intim, fără nimic din rigiditatea, din înţepeneala administrativă şi din formalismul care caracterizează, nu totdeau42 Nicolae Iorga na, dar foarte deseori Bizanţul, cu opera de pe vremea împăratului Constantin Porfirogenetul, în secolul al X-lea, în care există o întreagă şi foarte vastă literatură bizantină privitoare la dezvoltarea Imperiului bizantin, însă fără legătură şi răspândită în toate părţile. Constantin Porfirogenetul a vrut să creeze un manual al bunului bizantin, şi manualul acesta a fost alcătuit cu bucăţi extrase din toată această literatură, care în mare parte s-a pierdut, rămânând numai ceea ce compilatorii au pus în adunarea lor. Tot aşa, un fel de manual religios şi naţional al poporului evreiesc a fost şi Biblia, şi de aici rezultă interesul cel mare pe care o asemenea carte putea să-l deştepte.
Astfel ăs-a făcutî Cartea Regilor, sau, cum se zicea odinioară: Cartea Împăraţilor. Cine dorea, în societatea românească din secolul al XV-lea, să citească pagini în care să răsune ciocnirea armelor, în care scene teribile de tragedie să zguduie, în care să fie momente de înfrângere, în care să se simtă voinţa lui Dumnezeu intervenind la acţiunile omeneşti, nu avea nevoie de altceva: lua şi citea Cartea Regilor. Dar, de altă parte, în această Biblie se cuprindeau elemente de poezie lirică, de multe ori poezia lirică cea mai nestăpânită, cea mai neîngâduită din punctul de vedere religios, mult mai înălţat şi mult mai perfect, care este acela din timpul nostru. S-au trudit o mulţime de teologi, în toate timpurile, să explice „Cântarea Cântărilor“ în chip alegoric: ea nu este altceva decât o bucată erotică şi toate sforţările celor mai curaţi la suflet dintre teologi, întrebuinţând cele mai ingenioase explicaţii, nu vor putea răpi „Cântării Cântărilor“ acest caracter. Doritorul de aşa ceva se ducea deci la această parte din Biblie. Dar era cineva, să zicem, în societatea românească de după 1400, care nu dorea nici evenimente războinice şi nici strigăte de acestea de pasiune din pustia Arabiei, cum se întâlnesc în „Cântarea Cântărilor“, ci voia să audă despre legătura omului cu divinitatea, despre marea durere şi marea speranţă, despre aşteptarea supremă, despre înfrângerea trupurilor din care se ridică strigătele deznădăjduite de ajutor; atunci se ducea la Psalmii lui David, acei Psalmi sub influenţa cărora s-au format toate societăţile creştineşti. Şi noi trebuie să ţinem seamă că suntem plăsmuiţi sufleteşte sub influenţa Bibliei, cum sunt societăţi plăsmuite şi mai puternic sub influenţa ei, ca societatea engleză; nu poate înţelege cineva literatura engleză dacă nu cunoaşte Biblia, dacă nu este străbătut el însuşi de Biblie. Carlyle este un profet al lui Israel şi toată poezia engleză contemporană, în toată partea sa misterioasă, ne trimite la Psalmi; întreaga atmosferă engleză, şi în ce priveşte manifestările cele mai violente şi în ce priveşte cea mai subtilă emanaţie sufletească, legate de divinitate, vine din Biblie. Psalmii pot prin urmare să hrănească ei singuri un suflet omenesc în ceasurile cele mai mari ca şi în ceasurile cele mai desperate ale fiinţii noastre.
Dar sunt şi amatori de înţelepciune pusă în formule, oameni care doresc o filosofie elementară în tonul minor, care este foarte deseori mai sensibil, mai general sensibil decât celalt. Atuncea se duc la ceea ce se numeşte Proverbele şi înaintaşii noştri, care întrebuinţau limba grecească sau limba slavonă, îndreptată după cea grecească, numeau Parimiile.
Însă oamenii aceştia aveau şi lupte politice, erau amestecaţi în frământările societăţii contemporane, combăteau pentru un domn, sau, alt grup de boieri, pentru alt domn; oamenii aceştia stăteau cu glasul sau stăteau cu sabia asupra altora şi aveau nemulţumiri, care se cereau hrănite şi exprimate prin literatură. Ei bine, atuncea se duceau contemporanii lui Ştefan cel Mare sau ai lui Mircea cel Bătrân la altă parte, foarte bogată, de un ton foarte variat, fiindcă acei oameni care s-au exprimat prin această parte din Biblie nu aparţineau unui singur moment istoric ci unor momente istorice deosebite, altei conştiinţe politice: atuncea se ducea spiritul combativ la profeţi.
Când era vorba de luptă fără cruţare, Isaia, acela care ar putea fi socotit ca un Eschile al literaturii evreieşti. Dar, când era nevoie de o notă de poezie mai adâncă, mai duioasă, Ieremia, care vorbeşte mai omeneşte, un fel de Sofocle evreiesc. Sau, când era în planul prozei simţirea lui, se adresa omul profeţilor celor mici, care argumentează, raţionează, întocmai cum în literatura dramatică grecească se poate adresa cineva lui Euripide.
Biblia este o carte completă, aleasă, într-un moment şi de mare exaltare naţională, şi de puternic sentiment al disciplinei levitice, de unul dintre popoarele din antichitate al cărui suflet fusese supus la foarte multe încercări şi găsise în literatură termeni potriviţi pentru exprimarea sentimentelor ieşite din aceste încercări. Şi de aceea, îndată ce îndemnul husit s-a auzit în regiunile acelea de nord, preoţii sau călugării s-au grăbit s-o traducă şi s-o răspândească, într-o limbă care nu era încă deplin dezvoltată, care cu greu putea să redea nuanţe de sentiment şi felurimi de idei ca acelea care se cuprind în Biblie. Dar cărţile acestea, care nu erau aprobate de biserică, nefiind în slavonă, nu puteau să fie răspândite şi de la un amvon de către vlădică, sau dinaintea uşii altarului, unde pontifică preotul, ci numai trimise, din mână în mână, ca manifestele comuniste din timpurile noastre. De aceea ele au mers pretutindeni şi au fost fără îndoială citite, deşi, totuşi, nu foarte mult citite. Ajungă dovada, la care nu m-am gândit până astăzi, şi nu a fost până acum prezentată de alţii, că, dacă aceste cărţi ar fi fost numai nişte simple încercări literare, dacă nu ar fi pătruns până în adânc, prin manuscriptele acelea de care am vorbit, dacă nu ar fi existat în mult mai multe exemplare decât acelea care ni s-au păstrat, fiind la îndemână foarte multora din societatea de atunci, nu ni-am putea explica un lucru: sufletul oamenilor de atunci, aşa cum acest suflet se oglindeşte, nu în operele pe care noi le numim literare, ci în manifestările lor practice, pe care domnii sau boierii le făceau sau în cuvintele pe care le rosteau în anumite împrejurări. Când Petru Rareş este învins de regele polon, acesta îi trimite un sol care-i spune că, de Pocuţia, pentru care a năvălit pământul regal, nu mai poate fi vorba: s-au încercat puterile, el este cel învins, regele, învingătorul; ţara pe care o pretinde voievodul trebuie să o părăsească. Petru Rareş, acela care a exprimat mai puternic, în toate varietăţile şi toate nuanţele lui, sufletul românesc din prima jumătate a secolului al XVI-lea - şi Ştefan cel Mare va fi vorbit aşa, însă cunoştinţa spuselor lui Ştefan cel Mare o avem în măsură mult mai mică decât pentru Petru Rareş, de la care s-au păstrat de o parte mai multe manifestări de acestea în cuvinte, de altă parte mai multe scrisori - Petru Rareş răspunde că nu are nimic de dat înapoi, fiindcă nu l-a bătut regele, ci l-a bătut Dumnezeu pentru păcatele lui. Acest strigăt este ieşit desigur dintr-o personalitate românească extraordinară, dar şi dintr-un anumit fel de lectură. Nu din cuvinte slavone auzite în biserică se creează o conştiinţă capabilă de a se exprima în felul acesta: trebuie să fi ajuns înţeles cuvântul lui Dumnezeu din Biblie la Petru Rareş.
Sau, când Petru este izgonit, dus la Ţarigrad, unde, după legendă, a trecut sultanul peste podul sub care el stătea, pentru că jurase în mod solemn că-l va avea sub copitele calului său, el a spus cuvintele acelea pe care le citam la Iaşi, în decembrie 1916, în momentele cele mai grele ale vieţii noastre naţionale, când anume optimişti de zile bune nu ştiau unde să se ascundă: „Vom fi ceea ce am fost şi mai mult decât atâta“. De unde a scos această splendidă formulă literară, care face mai mult decât nu ştiu câte sute de pagini umplute de bâiguieli teologice sau enumerări istorice fără miez şi fără coloarea împrejurărilor? Din frământarea acestui suflet puternic şi hrănit cu anumită literatură. Şi scrisoarea pe care o reproduc mai sus, scrisoarea boierilor lui Radu Şerban, strigătul acela de durere al unei ţări umilite care se teme să nu vie încă mai rău decât ceea ce i se întâmplă în acel moment, acesta este strigătul unui suflet profund frământat de o mare literatură capabilă de a se ridica foarte adeseori la sublim, şi, în acelaşi timp, să se coboare la ce este mai adânc şi mai greu de exprimat în fiinţa morală a omului. Noi, astăzi - spun în paranteză - în momentul când suntem mai chinuiţi sau mai bucuroşi, nu găsim cuvinte şi vorbim trivial, punem adesea o notă de comedie în tragediile vieţii noastre, fiindcă avem în ureche răsunetul unei literaturi proaste, în loc să fim crescuţi într-una din acele literaturi, care fac să tresară atât de puternic sufletul omenesc şi-l învaţă cum să vorbească potrivit cu însemnătatea împrejurărilor.
Dar dacă Biblia cuprindea aşa de mult teren în viaţa morală a oamenilor de atunci, dacă era capabilă chiar să acopere întreg acest teren, a fost totuşi o concurenţă literară venită de aiurea, şi aceasta era necesară, în căutarea de subiecte pentru literatură. Nu societatea românească produsese Biblia, numai cât Biblia, adoptată de toate societăţile omeneşti, devenise cartea tuturor, cartea umanităţii. Dar, în afară de aceasta, avea cineva nevoie să însemne anumite momente istorice. Se dădea o luptă, era un domn biruitor, un domn învins, o ţară în primejdie, o ţară care scăpa de primejdie printr-o revoltă împotriva duşmanului biruitor. Pentru lucrurile acestea trebuia o notare: de la o bucată de vreme cel puţin, au simţit oamenii nevoia să aibă astfel de însemnări. Aici s-a ridicat o chestiune care, dacă nu ar fi fost prezentată în timpul din urmă cu oarecare aparat de erudiţie, nu mi-ar plăcea să o discut înaintea d-voastră. Este vorba de originea cronicilor noastre, origine foarte modestă, în însemnări foarte simple, pe care le făceau în mănăstiri călugări fără de nici o pretenţie şi asupra cărora s-au făcut acum în urmă observaţii care sunt, de altminteri, foarte întemeiate, dar nu în contrazicere cu ceea ce s-a scris de către generaţia căreia-i aparţin.
Vechile noastre cronici sunt scrise în slavoneşte, fiindcă limba, forma chiar, erau gata; nu aveam decât să o luăm de la slavii de peste Dunăre, care ei înşii nu făceau altceva decât să repete ce făcuseră bizantinii. Pe de altă parte este foarte sigur că şi din pomelnice s-au dezvoltat cronicile în forma aceasta foarte simplă a analelor. Într-o biserică întemeiată de cutare domn, era o datorie - care se observa faţă de oricare ctitor al oricărui lucru - de a se pomeni în liturghie numele acelora care contribuiseră la clădirea şi împodobirea bisericii sau a mănăstirii. Numele acestora sunt scrise şi se impune aceluia care păstrează pomelnicul datoria de a ţine în curent, continuu, lista celor însemnaţi înăuntru. Biserica a fost întemeiată de un domn sau de un boier; familia acestora se duce mai departe, şi astfel numele celor noi vin să se alăture la numele celor vechi. Sau, pe lângă donatorii de la început, se adaugă donatori noi, şi atunci se pun şi aceştia. Dar iată, se întâmplă ca unul dintre ctitori, din aceia al căror nume se pomeneşte totdeauna la liturghie, a făcut o ispravă oarecare şi atuncea călugărul se simte îndemnat a scrie în margine: domnul cutare s-a bătut, în cutare loc, cu cutare duşman. Sau se poate întâmpla să fie mai mulţi cu acelaşi nume, şi atunci el pune în margine o poreclă sau un fapt caracteristic din viaţa acelora. Desigur acestea nu se spun la liturghie, ele nu sunt pentru Dumnezeu, ci pentru el, scriitorul. Pune de exemplu: „Iuga, căruia i s-a zis Ologul“.
Dar astfel pomelnicul începe să se dezvolte. Şi avem atâtea alte cazuri caracteristice, cum este acela al pomelnicului bisericii lui Constantin Brâncoveanu din Făgăraş, care se păstrează până acum şi pe care l-am tipărit eu pe vremuri. Biserica aceasta era făcută şi ajutată de mai mulţi ctitori şi atunci călugărul s-a simţit dator să însemneze pentru ce figurează în pomelnic fiecare din ei, şi spune: cutare a dat cutare rând de veşminte, cutare a dat o cruce şi aşa mai departe. Dintr-un pomelnic care trebuie să fie numai o simplă enumerare de nume au început să se desfacă note istorice.
Dar teoria aceea de care vă pomeneam spune: nu numai din pomelnic s-au desfăcut analele. Desigur că nu numai din pomelnic.
Când s-a ajuns la nevoia de a se spune mai mult decât simplul nume, când sunt pomenite şi biruinţele, cum este cazul pentru Ştefan-Vodă care s-a bătut cu ungurii la „Hindău“ - presupun: Hirlov, deci Hârlău - călugărul va putea mai târziu să-şi spuie: din moment ce am însemnat bătălia, de ce nu aş însemna înseşi condiţiile luptei? Şi atunci se înseamnă şi acestea, foarte pe scurt, pe foile de hârtie.
Dar în bibliotecile acestea de mănăstiri erau deseori pribegi slavi care fugiseră din Peninsula Balcanică, şi aceştia aduseseră în pribegie scurte însemnări analitice ale bulgarilor şi mai ales ale sârbilor. Sunt astfel manuscripte de cronici sârbeşti care se continuă cu domnii noştri. Se copie acolo cronicile sârbeşti, dar paralel, iar, de la un timp aproape exclusiv, se adaugă faptele domnilor noştri, mergând astfel de la Mircea până la Gavril Movilă. Din astfel de manuscripte slavone se împrumută nu atât subiectul, cât felul de a trata subiectul. De fapt are cineva a face cu evenimente româneşti prezentate într-un fel care nu este specific românesc, ci general bizantino-slav şi care acum devine bizantino-slavo-român.
A mai spus cineva că, pentru epoca lui Ştefan cel Mare măcar, însemnările acestea de cronică ar putea fi datorite voinţei domnului.
Prin urmare nu ar fi vorba de un pomelnic evoluat, nu ar fi un împrumut de la analele slavone care s-ar găsi prin bibliotecile mănăstirilor şi de unde putea să înveţe călugărul nostru, oareşicum silit prin pregătirea aceea de material slavon a ajunge la conştiinţa unei literaturi mai înalte. Dar, dacă teoria aceasta că Ştefan cel Mare ar fi cerut să i se scrie istoria faptelor sale ar fi adevărată, bunul-simţ răspunde foarte repede că aceste anale ar fi avut cu totul alt caracter, ar fi fost cu mult mai bogate decât sunt. Se poate crede că Ştefan cel Mare s-ar fi mulţumit, în ce priveşte biruinţa lui cea mai mare, cu astfel de însemnări ca acelea care privesc lupta de la 1475, nu în analele redactate la Putna pe vremea lui, ci într-un manuscript cu mult mai bogat decât acela, pe care I. Bogdan l-a numit Letopiseţul de la Bistriţa?
Mă întreb dacă în acele câteva zeci de rânduri era neapărat nevoie a se mărturisi că Isus Hristos este „Fiul lui Dumnezeu cel viu, care s-a născut din preacurata Fecioară spre mântuirea noastră“.
Şi să se observe că numai pentru că sunt „limbi necredincioase“, pentru că sunt păgâni, îi bate Ştefan. Elementul personal lipseşte cu totul şi, de altfel, epoca proslăvirilor individuale prin cronici nu venise pe atunci nici în anume părţi din Apus, unde, cu câtva timp înainte, Henric al V-lea englezul atribuie, ca şi Ştefan moldoveanul, lui Dumnezeu singur şi sfinţilor ocrotitori ai ţării sale biruinţa.
Cineva care ar fi asistat la bătălie ar fi ştiut însă cu totul altceva decât aceste lucruri, care seamănă cu unele întrebări şi răspunsuri de la examenele noastre.
Aşa scrie un războinic, aşa scrie un logofăt? Aşa putea să înţeleagă un imperial ostaş, un cârmuitor cum era Ştefan cel Mare înfăţişarea celei mai mari biruinţe a lui? Dar să se compare numai cu scrisoarea de biruinţă, acum individuală, pe care a trimis-o Ştefan însuşi, şi care ni s-a păstrat în mai multe forme şi în mai multe limbi şi pe care am tipărit-o şi în Scrisori domneşti. Acolo Ştefan cel Mare spune: „Când am văzut noi aşa oaste mare, ne-am ridicat vitejeşte, cu trupul nostru şi cu armele noastre, şi le-am stat împotrivă şi, cu ajutorul lui Dumnezeu celui atotputernic, am învins straşnic pe acei duşmani ai noştri şi ai Creştinătăţii întregi, şi i-am sfărâmat, şi i-am călcat în picioare...“ „I-am biruit şi i-am călcat în picioare!“, acesta este Ştefan cel Mare. „Cu ajutorul lui Dumnezeu“, desigur, dar el, Ştefan, i-a „biruit şi i-a călcat în picioare“.
Altfel scrie, e drept, acelaşi călugăr despre durerea cea mare, suferinţa supremă, răstignirea lui Ştefan cel Mare, când el a trebuit să părăsească câmpul de luptă în faţa lui Mohamed al II-lea călare, expunându-şi persoana lui împărătească ca să poată răzbi pe boierii Moldovei, părăsiţi de ţărani, căci boierii sunt şi ei buni la ceva: ştiu să moară, atunci când îi părăseşte ţara. Loviţi de turcii lui Mohamed, împroşcaţi de tunuri, au căzut cu toţii până la unul; a doua zi şi ţara avea alţi boieri: cei vechi pieriseră cu toţii. Şi gloria cea mai mare a lui Ştefan este aceasta, a bătăliei în care s-a îngropat boierimea ţării, părăsită de toţi.
Aici este ceva totuşi: s-a mişcat şi sufletul călugărului. Dar aşa de puţin pentru o aşa de mare durere a trecut până şi în această chilie unde el migălea slova lui slavonă.
Dar puneţi alături inscripţia de la Războieni, aceea dictată de Ştefan cel Mare. Ce nu încape în câteva cuvinte numai! A venit Mohamed din „ţara păgânilor“ şi l-a biruit pe dânsul acolo, la Războieni, la Valea Albă: una din cele mai frumoase pagini de literatură. Căci aceasta este literatură. Aici nu mai este subiect de împrumut şi nici formă copiată, ci subiectul este durerea unui popor întreg şi forma aceea care se creează în însuşi focul acestei dureri. Asemuiţi aceste două lucruri şi veţi vedea că, dacă totuşi călugărul a simţit mai mult înfrângerea decât biruinţa, el rămâne numai un călugăr.
A venit însă altă vreme. Subiectul străin a venit de data aceasta cu un suflet străin, cu un bun, harnic şi luminos suflet străin. Este doamna lui Petru Rareş, Elena Ecaterina, fată de despot sârb, aceea care a clădit cele două biserici de la Botoşani şi care a făcut şi bisericuţa din Suceava, care a împodobit, apoi, toate lăcaşurile religioase din Moldova cu truda mâinilor sale şi ale ucenicelor sale, care a sprijinit cu mândria ei împărătească pe soţul ei când se clătina sub loviturile de buzdugan ale lui Soliman cel Mare, aceea care scrie scrisori, care pune în frumoasă slavonă - ea, deprinsă cu scriptura sârbească - petiţia de iertare a lui Petru Rareş. Ea nu a mai vrut anale de acestea călugăreşti, crescută fiind în tradiţia bizantină; ei îi trebuiau pagini ca acelea pe care le-au dat Bizanţului un şir întreg de istoriografi de acolo. A găsit un călugăr, pe Macarie, acel Macarie, ctitorul de la Râşca, a cărui biografie, de fapt ca a oricărui alt monah, nu o voi da aici.
În Macarie, Elena Doamna a găsit un om ştiutor de slavoneşte, dar nu şi un om care să poată iscodi din sufletul lui lucrurile care trebuiau însemnate. Atunci a făcut Macarie cronica Moldovei cea nouă, pentru înălţarea unui om, a unuia singur, cronica individului luptător şi cârmuitor. Pentru aceasta a luat cronica lui Manase, o mare cronică bizantină, o istorie universală a lumii răsăritene, şi ceea ce acesta atribuia împăraţilor bizantini a atribuit el lui Petru, schimbând doar numele proprii şi uneori introducând unele amănunte mărunte, cărora nu le găsea o formă potrivită. Logofeţii care redactau documentele aveau memoria plină de amintirea unor formule invariabile şi cu ele uşor redactau un act de danie, sau de vânzare. Dar a scrie opere literare este altceva.
Vlaga martorului, a părtaşului, a celui care a văzut sângele şi lacrimile, lipseşte. Priviţi numai lupta de la Obertyn ori povestea zilelor nenorocite ale fugii din 1538. Ce este aici ca simbol istoric, ce este ca lucru pătruns de simţirea unui contemporan? Totul vechi, amestecat cu consideraţii generale de natură religioasă şi profană, şi, pe deasupra, totul este luat din Manase, bizantinul, citit în traducere slavonă; este copia credincioasă a lui Manase.
De îndată ce a văzut că pentru domn se poate scoate o expunere mai largă de acolo, din Manase, Macarie a luat de-a dreptul pasagii întregi din izvorul bizantin.
Cineva care a venit după Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, fiul femeii din Lăpuşna, care însă avea ambiţia părintească, iar nu amintirea stării umile a mamei sale, Alexandru-Vodă, care este desigur ucigătorul de boieri pe care îl cunoaştem dintr-o operă literară care va dura, şi care, în acelaşi timp, este un foarte bun gospodar, un om foarte religios, ba chiar cu unele sentimente duioase, aproape lirice pentru nevasta lui, Ruxandra, fata lui Petru Rareş şi a Elenei Ecaterina, căreia-i comanda prune uscate din Ardeal, el, ale cărui acte de cruzime trebuie, de altfel, puse pe socoteala bolii ce-l ducea spre orbire şi a neastâmpărului boierilor din vremea lui - a vrut şi el să aibă o mare cronică imperială bizantină. Dacă Petru Rareş este sprijinit în cele culturale şi religioase de către Doamna Elena, tot aşa Doamna Ruxandra se simte în dosul oricăror clădiri bisericeşti ca şi a operei literare a lui Alexandru Lăpuşneanu. Femeile au avut în trecutul ţării noastre un foarte mare rol, pe care şi-l arătau în alte domenii decât acela al schimbărilor de guvern, cum este în ziua de azi. Nepoata despoţilor sârbeşti, care moştenise de la mama ei aspiraţiile imperiale, a făcut ca şi pentru acest „Alexandru cel Nou“ să se scrie o astfel de cronică. Şi s-a adresat călugărului Eftimie, pe care şi acuma îl cred a fi fost egumen la Neamţ dar şi vlădică în Ardeal.[3]
Eftimie însă a imitat pe Macarie pentru a lăuda cu condei străin pe Alexandru cel Nou, cel Bun şi cel Mare pentru prietenii săi şi pentru oamenii pe care îi plătea. Subiectul este, şi aici, un subiect de ţară, dar el se pierde cu desăvârşire în înveşmântarea lui, el iese aşa de puţin din mijlocul acestei retorici care îl cuprinde din toate părţile şi-l copleşeşte.
Cu totul altfel sunt rândurile vii, colorate, de un stil biblic în care clocoteşte emoţia, în care un anonim, cuprins, cu stilul lui, aşa de caracteristic pentru această vreme, în compilaţia lui Grigore Ureche, povesteşte cum Petru, ajuns fugar, a luat drumul munţilor, a găsit prietenie la pescari şi ciobani, adăpost la unguri şi cum, la capăt, mântuitoare, i s-au deschis porţile cetăţii sale, a Ciceului.
Al doilea domeniu, prin urmare, în care se simte nevoia de a citi, de a exprima prin literatură, inspirându-se din literatura societăţii contemporane, este acesta al cronicilor. Întâi analele; pe urmă, de la influenţa aceasta sârbească a Brancoviceştilor, a femeilor venite din seria de stăpânitori balcanici, cu aspiraţii imperiale, Macarie şi Eftimie.
Dar societatea aceasta mai cerea încă, pentru a se exprima deplin, tratarea unui subiect de imaginaţie. Este la orice oameni dorinţa de a găsi în literatură şi subiecte care să atingă puţintel aventura. În orişice suflet omenesc este un colţ rezervat lucrurilor extraordinare şi minunate. Sufletul omenesc se satisface citind aventura sau creând-o; de cele mai multe ori este mai bine să o citeşti decât să o creezi, fiindcă, citită, aventura se prezintă bine, iar trăită, ea are de multe ori urmări neaşteptate, necorespunzătoare cu speranţa cui o porneşte. Dar nu este suflet omenesc care să se mulţumească numai cu ceea ce este şi nu trebuie socotită rău dorinţa aceasta după ceva mai presus decât existenţa şi tot ce existenţa poate da. Într-un roman al celui mai mare scriitor olandez, Multatuli, se înfăţişează o societate din cele înguste, strânsă, asfixiată, într-o margine de canal, cu cerul apăsător, cu aerul abia translucid, cu o mulţime de prejudecăţi burgheze care apasă asupra vieţii tuturora; fiecare vorbeşte, se închină, iubeşte şi moare aşa cum e datina acolo. Şi eroul, un om smerit, fără nici o însuşire deosebită, nu se poate împiedica de a striga odată din tot sufletul: „aer, aer, căci mă înăbuş“.
Ei bine, dorinţa aceasta a sufletului omenesc de a nu fi asfixiat de o viaţă coborâtă uneori de nevoile practice până la trivialitate ne duce spre căutarea aventurii. Fiecare epocă o caută. Şi atuncea, iarăşi, ne-am dus la străini şi au apărut cele dintâi traduceri în româneşte ale marii cărţi aventuroase din literatura universală, ale cărţii de minuni care îndreaptă la lucruri foarte depărtate de sub alte ceruri, unde trăiesc alte naţii, unde se săvârşesc, în domenii legendare, împrejurări pe care nu le poţi întâlni în viaţă niciodată, poveşti de straşnice lupte şi de mari nenorociri, de rătăciri prin regiuni prin care nu va fi călcat niciodată piciorul omenesc, pentru că ele nu au fiinţă pe lume, cu întâlnirea tuturor felurilor de ostaşi minunaţi şi, alături de cale, a tot felul de monştri pe care în momentele cele mai avântate ale putinţei sale de creare poate să-i deie închipuirea omenească.
De existenţa acestei literaturi nu se ştia până acum câţiva ani.
Se zicea: literatura românească înseamnă: popa Coresi. De la el începe literatura românească. Numai cât Coresi nu stătea de traducea de dimineaţă până seară, ci publica şi lucruri pe care el nu le-a înţeles niciodată. Acum de curând dl P. V. Haneş, care a făcut foarte bune studii de istoria literaturii, a observat un lucru: că, în traducerea lui Coresi, cuvântul „tecton“, care înseamnă meşter, este redat cu „acia“. Dl Drăganu adaugă că nu era vorba de „acel“, ci de „aciu“, care „aciu“ înseamnă exact acelaşi lucru ca şi „tecton“ din greceşte, trecut în slavoneşte fără schimbare, ca multe alte cuvinte greceşti, în această limbă fabricată. Dl Haneş pune la îndoială adevărul acestei explicaţii a filologului ardelean, dar desigur că se înşeală: „acia“ nu înseamnă altceva decât „meşter“.
Prin urmare, nu Coresi, cum se credea odinioară, este creatorul literaturii româneşti.
Alexandria, povestea lui Alexandru cel Mare, pe care cărturarii au afurisit-o ca neautentică şi stricătoare de minte, dar pe care poporul o citeşte până în momentul de faţă - şi desigur că ediţii noi trebuie să se fi scos din această Alexandrie şi în anii din urmă - stă lângă Povestea Troii, Istoria Troadei. Nici una, nici alta nu prezintă o literatură românească de creaţie. Dar împrumutarea aceasta a subiectului străin, aşa cum a fost împrumutat şi anterior - cronica lui Manase - înseamnă fără îndoială ceva: înseamnă că, după exprimarea subiectelor străine în forma străină care se întrebuinţa în anale şi în cronici, de data aceasta avem a face cu un lucru absolut deosebit: subiectul străin a trecut în româneşte.
O foarte frumoasă limbă românească o găsim în manuscriptele acestea de la începutul secolului al XVIII-lea ale Alexandriei. E aproape desăvârşita siguranţă că traducerea Alexandriei, ba chiar şi a Istoriei Troadei a fost făcută încă din secolul al XVI-lea. Dl Cartojan a cercetat Alexandria în legătură cu toate formele pe care le are în literaturile mai mari ale lumii. Eu însumi, într-o serie de lecţiuni la Paris, am reluat subiectul şi am adăugit pe ici, pe colo câte ceva pe lângă ceea ce fusese fixat cu foarte multă muncă şi pricepere de dl Cartojan, care s-a ocupat din nou de cărţile acestea populare româneşti, după cele două broşuri care sunt fără îndoială de la un capăt la altul un element de cunoştinţă nouă pe care trebuie să se bazeze orişicând explicaţia acestor cărţi. Dar istoricul care este în rândul întâi istoric cercetează şi alături de ceea ce poate interesa pe istoricul literar, şi eu cred că am putut izbuti să fixez epoca în care s-a făcut traducerea acestor cărţi de mare aventură, în care se vorbeşte de elenii cei vechi, de bătrânul Patrocle, de Hector, de Priam cu ochii lăcrămaţi, de Hecuba rătăcind în lume, roabă, cu durerea ei, de Alexandru luptând straşnic nu numai cu oamenii, ci şi cu Por-împărat şi cu furnicile din pustiile Indiei.
Şi, aici, o paranteză. Un lucru foarte folositor ar fi a pune în legătură poveştile cu Alexandria.
Cum au venit poveştile? Se ştie că poveştile indiene au ajuns în Bizanţ şi de acolo au trecut la noi, ca şi în Apus, care le are întocmai ca şi noi. Acum câtva timp citeam un volum de poveşti din Languedoc: nu sunt decât poveştile noastre, iar mai de curând într-o carte de citire portugheză am găsit una din povestirile noastre, dar absolut povestirea noastră cu Făt-Frumos care fură pe fata împăratului, cu împăratul care aleargă din urmă să-i ajungă, cu focul acela straşnic care-l arde din spate, şi, după învăţătura atotştiutorului său cal, aruncarea în urmă a pieptenelui care se face pădure etc. Toate aceste poveşti, pe care le întâlneşti şi în Languedoc, şi în Portugalia, şi la noi, sunt pornite din India.
Ce lung e drumul imaginaţiei populare care se hrănea până atunci cu poveşti şi care ajunge acum a se hrăni şi din citirea Alexandriei!
Dar, dacă fiecare popor le spune altfel, totuşi poţi simţi, departe, un original comun, pe care îl poţi presupune chiar scris: începutul şi sfârşitul, totdeauna aceleaşi, ale poveştii - „a fost odată ca niciodată, că, de n-ar fi, nu s-ar povesti“ - şi gluma de la sfârşit, cu puricile care se potcoveşte şi sare până la cer arată aceasta.
Nu este oare o operă personală a cuiva, putând fi scrisă, care încetul cu încetul îşi pierde, în valurile acestea nesfârşite ale expunerii orale, caracterul originar, potrivindu-se după sufletul poporului care o transmite?
Dar, întorcându-ne la Alexandria şi la Istoria Troadei, dacă întăia e povestea isprăvilor lui Alexandru, iată Alexandru Lăpuşneanul - e drept după alţi Alexandri care au domnit în Moldova - iată, însă, după un singur alt Alexandru muntean (Aldea), pe Alexandru Mircea, contemporanul din Bucureşti al Lăpuşneanului. Dacă în Istoria Troadei este Elena cea frumoasă, doamnei lui Petru Rareş îi zice Elena Ecaterina, sau Doamna Elena. În Balcanii Brancoviceştilor de multă vreme era tradusă şi povestea lui Alexandru şi povestea Troadei. Lucrurile acestea veneau uneori din Bizanţ, dar pentru Serbia exista şi alt drum, cum a arătat dl Cartojan: în forma pe care o avem noi, subiectul este prezentat aşa cum l-au potrivit marii poeţi apuseni care au cântat războiul Troadei, poetul francez glorios, sau acel italian Guido de Colonna care s-a luat după poetul francez, iar din Apus povestea eroică şi dureroasă a venit prin Ragusa, cetatea de pe coastele Mării Adriatice care astăzi încă îşi păstrează cele două porţi arhaice ale ei şi care a rămas independentă la căderea Imperiului Bizantin, centrul dalmatin, unde viaţa italiană se îmbina cu viaţa slavă a Peninsulei Balcanice.
Şi aceste două sârboaice, a lui Neagoe Basarab, de o parte, Miliţa, de care va fi vorba în capitolul următor - căci acolo vom avea a face nu numai cu împrumuturi pe care le transpunem în limba noastră, ci cu creaţii originale ale noastre - şi Elena Ecaterina, a lui Petru Rareş, de cealaltă parte, acestea au adus revoluţia literară de atunci, ele au adus poezia romantică şi de aventură, şi, când vorbim de Alexandru şi Roxana, întâlnim pe Alexandru şi Ruxandra, stăpânitorii din Moldova.
Dar nu este numai posibilitatea unei pătrunderi a literaturii acesteia în imaginaţia ţărilor noastre, în forma generală, ca pentru Alexandria, sau în forma franceză a lui Benoît de St. Maure, devenită apoi populară prin Guido de Colonna; nu numai în acest chip avem dovada că au existat traduceri în româneşte ale literaturii de imaginaţie încă din secolul al XVI-lea. O literatură se împrumută de o societate când societatea aceea are nevoie de cuprinsul ideal al acestei literaturi şi, odată primită, ea preface pe anumiţi oameni din această societate aşa cum este şi literatura. De exemplu, bunicile noastre, ale celor din generaţia mea, erau persoane sentimentale care admirau aspectele răsăritului şi apusului de soare, care miroseau toate florile din grădină - dar nu cunoşteau deosebirea dintre arborii din pădure - care găseau lacrimi pentru cazul de boală al unei pisici, capabil să îndurereze sufletele nobile, o întreagă „sensiblerie“, duioasă şi ridicolă în acelaşi timp, care ne trimite la anumite romane franceze de pe vremea aceea ale dnei George Sand. Romanele acestea au contribuit ca să întărească starea de spirit a celor care căutaseră anume opera literară pentru că aveau de la început această stare de spirit.
Când în societatea noastră domnul nu a mai fost dorit ca un bun bătrân aşezat, ca un Alexandru cel Bun, ca un Mircea cel Bătrân - bătrân nu pentru că era în vârstă, ci pentru că era „cel dintăi“, în dată - când societatea noastră a voit domni cu sabia fulgerândă, răpezindu-se călare în rândurile duşmanilor, când a dorit jertfa vieţii lor şi a tuturor pentru scopuri care depăşesc posibilităţile umane, atunci a fost nevoie de o literatură care să hrănească această pornire sufletească, şi astfel operele de imaginaţie au fost căutate şi au prins. Cu tot îndemnul spre traduceri al doamnei Elena Ecaterina, fiica de despot sârb, Alexandria nu ar fi prins dacă nu ar fi răspuns nevoii societăţii. Şi îndată ce societatea aceasta a gustat literatura Alexandriei, au răsărit tipuri ca al lui Mihai Viteazul. Gândiţi-vă la Mihai în ziua de la Călugăreni: cu paloşul în mână intrând în rândurile oştirii turceşti, expunându-şi viaţa pentru glorie. Ceea ce-l interesează pe dânsul este momentul, este frumuseţea gestului care zdrobeşte totul în cale chiar dacă la capătul acelei căi el va rămânea mort în mijlocul celor omorâţi de dânsul. Pentru a avea pe Mihai Viteazul, trebuia Alexandria, şi, pentru a avea Alexandria, trebuia starea de spirit cavalerească care începe să se formeze la noi în întăia jumătate a secolului al XVI-lea. Nu în vremea smeritului Matei Basarab, nu în vremea pomposului Vasile Lupu s-ar fi ajuns la aceste elemente de literatură universală, s-ar fi recurs la o literatură de aventuri. Ci s-ar fi luat ceea ce dorea vremea aceea: pravile, predici religioase, literatură juridică şi morală, cum vom vedea pe urmă. Dar literatura romantică, de aventură, aceea care coboară pe pământ minunea secolelor neexistente, această literatură este din veacul al XVI-lea.

III. CĂUTAREA SUBIECTELOR PROPRII
Ajungând acum la al treilea capitol din această sinteză a istoriei literaturii româneşti, anume la căutarea subiectelor proprii, trebuie să spun încă de la început că orişice literatură trece prin trei faze.
Stabilirea aceasta înlătură anumite critici care s-au adus literaturii noastre în ultimii ani, de persoane cu orizont foarte larg şi cu pretenţii universale, care protestează că într-o anumită fază, foarte recentă, din dezvoltarea literaturii româneşti a fost o inspiraţie naţională, locală, de subiecte proprii, pe când ei se găsesc pe înălţimi ameţitoare; e vorba de aşa-numitul „sămănătorism“, care se ocupa numai de lucruri din viaţa mai adâncă a poporului românesc, în timp ce ei plutesc foarte sus deasupra ei.
Orice literatură, zic, trece prin trei faze: o fază în care nu-şi găseşte subiectele în viaţa poporului căruia îi aparţine: trebuie un timp de desluşire a caracterelor unei vieţi naţionale pentru ca viaţa aceasta, odată desluşită, în caracterele ei esenţiale, să servească de inspiraţie unei literaturi; altfel, la început, se ia după anumite aparenţe şi crede că aceste aparenţe sunt într-adevăr viaţa unui popor. Iată în însăşi literatura noastră, o spun numai în treacăt, încă de acum, Alecsandri a fost încredinţat că a descoperit „geniul poporului român“ şi poeziei populare el i-a adaus zorzoanele de salon ale lui, prefăcând spiritul popular, aşa de simplu, aşa de energic, aşa de adevărat şi de sincer, după nevoile cuconiţelor de salon. Tot aşa când se purta la curte, pe vremea reginei Elisabeta, costumul popular, crezându-se astfel la o iniţiere în realităţile fundamentale ale poporului românesc.
Odată descoperite unele caractere naţionale, subiectul propriu se dezvoltă; dar, dezvoltându-se, se naşte în acelaşi timp şi putinţa de a trata orişice subiect, şi aceasta va fi faza a treia. Când se ajunge la această fază, se poate trata, desigur, orice subiect, de oriunde, dar potrivit cu nota fundamentală a poporului propriu.
Se poate face o dramă occidentală luând drept subiect pe Ştefan cel Mare; Delavrancea, tip reprezentativ al romantismului în vremea tinereţii lui, a făcut cu Ştefan o dramă foarte interesantă ca formă, dar care nu are desigur nimic din ce este spiritul vechii noastre societăţi, nimic din aroma secolului al XV-lea, pe care el nu avea de unde să o ştie, neiniţiat fiind în lucrurile istorice. Dar poţi să tratezi pe Sfântul Francisc de Assisi, poţi să iei oricare din subiectele lui Shakespeare sau ale oricărui alt dramaturg occidental, şi să introduci totuşi o notă originală pe care aceştia nu ar fi putut-o da, nota naţională.
Deci căutarea subiectului propriu nu este numai faza ultimă a unei literaturi, dar una absolut necesară oricărei literaturi. Nu poate exista un adevărat popor care să trăiască numai din contrafaceri, din copii făcute pe fereasctră. Un popor foarte isteţ, foarte inteligent, dar care nu este creator, poate dezvolta secole întregi o literatură care nu are nimic a face cu viaţa însăşi a acelui popor, dar, neavând a face cu realităţile acestei vieţi, el nu ajunge niciodată la desprinderea notei caracteristice naţionale şi nici la putinţa de a trata un subiect general astfel ca să poată interesa într-adevăr mase mai largi.
Trebuie să spun, încheind această lungă paranteză de la început, menită să introducă puţină lumină în minţi care pot să fie confuzionate de anumite teorii, să recheme la realitate, la sinceritate şi la bun-simţ sufletele tinere, încă un lucru: literatura care se cere unui popor de înşişi iniţiatorii lui nu este o literatură care să semene cu aceşti iniţiatori. Căci e foarte uşor a maimuţări un popor ca să-l curteneşti; ceva mai greu să-l serveşti cu propriul dumitale suflet, ca şi cu propriul d-tale sânge.
Şi acum să venim la subiectul nostru. Poporul românesc, aşa cum este el, nici mai mare, nici mai mic, şi în marginile acestea date de soarta în care s-a dezvoltat propria lui istorie şi în care s-a menţinut cu o îndărătnicie admirabilă de-a lungul secolelor, poporul acesta a avut o originalitate care nu se putea distruge.
Câţiva cărturari de slavoneşte, cu ceva fugari de dincolo de Dunăre, sârbi şi bulgari, cu câţiva dieci de cancelarie, aceştia nu erau în stare să distrugă originalitatea unui popor; originalitatea noastră a biruit această modă. Sunt foarte sigur că această originalitate s-a manifestat de la început în scrisori particulare, în răvaşe purtate din mână în mână, răvaşe care puteau exprima interesele ţării şi pasiunile ei şi din care se poate cunoaşte deseori ideea fundamentală din viaţa unei naţiuni. Cum se poate crede că, între oameni care ştiau carte, sau care aveau la îndemână logofeţi însărcinaţi a scrie în numele lor, nu s-au schimbat scrisori, în timp de mai mult de două secole, scrisori în care să se exprime sentimente de iubire, de ură, de răzbunare, cum se poate crede că amintiri duioase din viaţa de toate zilele nu s-au înfăţişat în aceste scrisori? Termenul de „literatură“ este totdeauna luat într-un sens prea restrâns. Se zice: literatură ştim noi ce este: poezie, nuvelă, roman, teatru; şi, încă, se zice că teatrul nu este literatură, ci se cer numai anumite sfori şi specialişti în arta misterioasă de a trage sforile. Dar literatură adevărată este orice idee limpede, orice sentiment delicat sau puternic, înfăţişat într-o formă corespunză toare. Se poate întâmpla ca o scrisoare particulară să valoreze mai mult - deşi cel care a scris-o şi cel care a primit-o nu se gândesc să o publice - să cuprindă mai multă literatură, mai multă poezie decât toată literatura tipărită din anul acela.
Incidental, un exemplu: între hârtiile care mi-au căzut în mână, sunt acum vreo douăzeci de ani, la Iaşi, a fost şi o pledoarie de-a lui Mihail Kogălniceanu, care, cum voi spune cu alt prilej, nu de-a fost numai un istoric, cu un spirit universal cu îndemânări în toate privinţile; a făcut câteva versuri, puţine, a pregătit piese de teatru, a scris nuvele, ba şi un roman care ar trebui retipărit. Dar Mihail Kogălniceanu a pledat şi ca avocat, şi am găsit, cum spuneam, o pledoarie de-a lui. Pe vremea aceea pledoariile erau scrise, ca şi discursurile din Parlament. Kogălniceanu a pledat pentru o doamnă văduvă care îşi crescuse cu multă greutate copiii şi cel dintâi lucru pe care l-a făcut unul dintre aceşti copii a fost să-şi dea în judecată mama pentru reaua administrare a averii. Vă puteţi închipui cât dramatism este în această situaţie, şi, în pledoaria pe care a făcut-o Kogălniceanu pentru această mamă sunt accente profund omeneşti, care nu erau menite să fie publicate.
Dar, cu toate acestea, nu constituiau ele o literatură? Iar cine ştie ce scripcar liric, cine ştie ce povestitor cu limba înnodată, fiindcă scriu în „genuri literare“, aceştia fac literatură? Adică literatură este vasul, nu e cuprinsul, e forma şi nu fondul?
Deci poporul acesta, atât de bogat în viaţă sufletească, a trebuit să pună în scrisorile sale literatură. Să zicem că nu ar fi fost nici scrisori. Dar literatura nu este numaidecât lucrul pus pe hârtie; literatură este şi un discurs. De ce adică un discurs să nu fie literatură? Avântul sufletului omenesc cuprins într-un discurs, acesta nu are nici un fel de valoare? De la Ştefan cel Mare cunoaştem câteva expresii, ici şi colo, câteva cuvinte aruncate în documente slavoneşti sau notate de cine ştie ce scriitor străin.
Când spune Ştefan, îndemnat să lase Pocuţia: „nu o las în ruptul capului“, nu este literatură?
Desigur Ştefan cel Mare ar fi fost un „scriitor“ foarte adânc şi impresionant.
Când cutare călugăr apusean, din Ardealul unguresc, se ceartă cu mitropolitul ţării şi vine apoi înaintea lui Vodă - descoperirea recentă a dlui Macurek, pe care am comunicat-o şi eu în Revista istorică - de spune: „Să nu fi fost noi, pe d-voastră de multă vreme v-ar fi înghiţit turcii“, iar Ştefan cel Mare răspunde cam aşa: „Foarte bine: lăsaţi-ne pe noi să apărăm singuri“, un strigăt de acesta, în care este atâta hotărâre şi atâta ironie, nu este ceea ce numim noi literatură? Sunt opere „literare“ în care nu o să găsiţi un rând care să cuprindă atâtea vibraţii ca acest răspuns. Ori în cuvintele, pe care le-am citat, ale lui Petru Rareş lipseşte literatura?
Dar după literatura pe care avem dreptul să o presupunem, să venim la lucrările scrise.
Cea dintăi lucrare care ne aparţine în ce priveşte inspiraţia sunt Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Învăţăturile acestea au provocat discuţii acum vreo douăzeci de ani, care nu au fost continuate, şi aceste discuţii trebuie să le înfăţişez, afirmând încă o dată punctul meu de vedere, sprijinit, astăzi, pe argumente care sunt în parte noi.
Noi cunoaştem o formă românească a acestei scrieri, tipărită pe vremea Regulamentului Organic şi după aceea de către Haşdeu în Arhiva istorică, iar, a treia oară, de mine, la Vălenii-de-Munte, în 1910, cu o prefaţă lămuritoare. Învăţăturile se mai păstrează şi la Academia Română în două manuscripte despre care dl Cartojan afirmă că au şi variante.
În ce mă priveşte pe mine, m-am mulţumit să reproduc cartea de acum aproape un secol, neavând putinţa de a da o ediţie critică, căci aceasta nu intra în intenţiile mele.
S-a tipărit şi o formă slavonă de către un învăţat slavist, Lavrov, la Petersburg, în 1904. În sfârşit există şi o formă grecească, care este cuprinsă între manuscriptele unei mănăstiri de la Muntele Atos. Ne aflăm deci în faţa unei răspândiri destul de întinse a acestor Învăţături: forma românească tipărită, forma slavă tipărită şi ea ceva mai târziu, în sfârşit forma grecească, netipărită.
Foarte multă vreme s-a socotit, fără nici un fel de opunere, că Învăţăturile lui Neagoe sunt într-adevăr ale lui; nimeni nu se gândea să pună la îndoială această atribuţie. Tot de această părere este şi un învăţat bulgar, care s-a ocupat înainte de război de lucrurile româneşti cu o relativă imparţialitate, dl Stoian Romanschi.
Dl Russo, învăţatul meu coleg de la Universitatea din Bucureşti, încă de pe vremea când nu era profesor, a ridicat obiecţii asupra autenticităţii Învăţăturilor. Părerea d-sale este exprimată într-o serie întreagă de cercetări, care se rezumă în lucrarea Studii bizantino-române. Ea consistă în aceasta, că un călugăr din secolul al XVII-lea, întrebuinţând numele lui Neagoe, a redactat o operă care se poate vedea foarte bine din ce este compusă: dintr-o carte bizantină, carte foarte cunoscută, şi din fragmente ale Sfintei Scripturi, iar, în afară de acestea, din părţi de la o vestită carte de care o să ne ocupăm mai pe urmă, Varlaam şi Ioasaf, care nu este altceva decât legenda lui Buda, căci Ioasaf e unul din numele pe care le purta Buda, carte care a fost tradusă de Udrişte Năsturel tocmai în secolul al XVII-lea în româneşte.
Mărturisesc că de la început, şi nu dintr-un sentiment de naţionalism românesc, am fost în contra părerii dlui Russo şi cred şi acum că dreptate au aceia care au atribuit,...[4] din foarte multe puncte de vedere. Le prezint din nou, pentru că este o chestie importantă, care merită să fie dezvoltată.
Părerea mea este că, în teoria dlui Russo, nu ni se poate arăta ce l-ar fi îndemnat pe călugărul acesta din secolul al XVII-lea să scrie o astfel de carte. Noi cunoaştem secolul al XVII-lea, care e o vreme clasică românească având alte preocupări. Nimeni nu se gândea atunci la Neagoe Basarab. Dacă el exista pe vremea aceea, era doar ca înaintaş al lui Radu Şerban, urmaşul lui Mihai Viteazul: se simţea nevoia de a se lega persoana domnului cu Basarabii de dinainte, şi nici nu era clar de care Basarab era vorba. Cel dintăi lucru pe care l-a făcut, apoi, Matei Basarab când a început domnia lui a fost să spună că este urmaşul „marelui Basarab“, dar care anume Basarab, nu se preciza. În secolul al XVII-lea Basarab Neagoe trăia doar în amintirea ctitoriilor sale. Sub raportul acesta, pe vremea lui Şerban Cantacuzino, care a refăcut Biserica Episcopală din Argeş, a fost oarecare amintire a lui. Când a fost să se compileze cronica generală a principatului muntean, a întrat în ea şi Viaţa Patriarhului Nifon şi unele amănunte culese din alte izvoare cu privire la secolul al XVI-lea. Aici era o necesitate de a avea o expunere neîntreruptă a vieţii principatului, nu a poporului, care - o recunosc - se îndrepta, altfel, către Neagoe. Secolul al XVII-lea este un secol de legiuiri, şi Neagoe nu a fost legiuitor.
Secolul al XVII-lea, pe urmă, a fost un secol, într-adevăr, adânc religios, dar în alt sens, în legătură cu pravilele, cu predicile din cărţile clasice, cum se va vedea. Pe de altă parte, călugăria nu era un produs al atmosferei timpului. Călugăria din acest secol este o instituţie de decadenţă între două epoci strălucitoare ale vieţii monacale: epoca veche, încă plină de cultură slavonă - şi ea acum în plină decadenţă, căci toată sforţarea lui Matei Basarab şi a lui Vasile Lupu nu a putut-o învia - şi epoca de înflorire culăgurească a secolului al XVIII-lea, epoca lui Paisie, care, în ce priveşte împrumuturile, este o epocă de adăncă influenţă a literaturii greceşti, epocă în care se traduce o mare parte din bogata literatură teologică a Bizanţului. Prin urmare pe călugăr nu-l putem localiza, şi în istorie lucrul de căpetenie este să poţi aşeza în timp pe cineva. Nu poţi coborî în mijlocul unei societăţi pe cineva, care, vădit, nu are nici un fel de legătură cu ceea ce constituie esenţa acestei societăţi.
Dar, adaug, pretinsul călugăr putea el să cunoască Sfânta Scriptură, călugărul putea să cunoască Dioptra, deşi eu nu am găsit întrebuinţată Dioptra în secolul al XVII-lea în literatura românească: călugărul putea să aibă ştiinţă de Varlaam şi Ioasaf[5]
Să admitem că acest călugăr era în cunoştinţa tuturor acestor izvoare; cu toate acestea el nu putea să ştie un lucru: nu putea să ştie normele de domnie din secolul al XVI-lea; şi un întreg capitol din Învăţături cuprinde sfaturile asupra felului cum trebuie să se poarte domnul în toate împrejurările; cum să stea domnul la masă, cum să vorbească el cu boierii, cum să primească soliile străine, ce atitudine să aibă faţă de turci, cum să meargă la război, cum să se poarte în pribegie, care a avut pe vremea aceea un anume caracter.
Este un suflu războinic admirabil în această parte a operei discutate.
Este, evident, o epocă în care turcii veneau altfel decât în vremea lui Matei Basarab. Acesta nu-şi ascundea bogăţiile: el trăia când sultanul se bătea în Mesopotamia şi ţara era cu desăvârşire scutită de astfel de întâmplări; aici este momentul din secolul al XVI-lea când se crezuse cu putinţă ca un Basarab lepădat de lege, un Mohamed-beg, să ajungă în scaunul lui Vlad Ţepeş; este oglindirea unei întregi epoci războinice pe care nu putea să o cunoască acolo, în pacea mănăstirii, călugărul din secolul al XVII-lea, care nu avuse unde auzi sunete de trâmbiţă şi glasuri de asalt.
Pe alocuri, pare că vezi toată purtarea lui Mihai Viteazul la Călugăreni. Şi, arătând că domnul trebuie să steie totdeauna pe un anume loc în luptă, lângă steaguri, scriitorul îl îndeamnă încă o dată să nu părăsească ţara: „din ţara voastră să nu ieşiţi, ci să şedeţi cu boierii voştri“, adică tocmai aceea ce a făcut Ştefan cel Mare la 1476, ceea ce a făcut Petru Rareş la 1538, când s-au băgat cu toţii în adâncul Carpaţilor. Şi, la urmă, în acest pasagiu privitor la război, se spune: „măcar de ţi s-ar întâmpla şi moarte, iar numele tău va rămânea pe urmă în cinste“.
Toată partea aceasta ar trebui desfăcută şi răspândită, căci este o adevărată carte de învăţătură pentru vitejie. Înainte de toate să avem simţul realităţilor şi simţul realităţilor ne spune că aceste „învăţături“ sunt un produs al spiritului militar de la începutul secolului al XVI-lea.
Dar Neagoe a putut foarte bine să scrie acestea. Ce însemna să „scrii“, pe vremea aceea? Însemna să lucrezi în colaboraţie cu un altul. Împăratul Constantin Porfirogenetul a „scris“ cutare carte cu privire la administraţia Imperiului bizantin? Desigur nu a scris-o cu mâna lui: a avut înaintea lui izvoare şi a fost cineva care a redactat sub auspiciile lui. Şi Neagoe a avut desigur un astfel de ajutor, dar sunt fără îndoială şi părţi dictate de dânsul. Dealtfel, ştiri că astfel de dictări se puteau face la noi în acea vreme le avem şi prin scrisorile lui Petru Şchiopul - foarte interesante. Ar fi de cel mai mare interes ca un om familiarizat cu sintaxa latină să facă un studiu asupra acestor scrisori ale lui, un studiu de sintaxă românească aşa cum se poate gâci sub cuvintele scrise în latineşte. Vestitele scrisori ale lui Mihai Viteazul scrise în latineşte au fost şi ele dictate. Şi, dacă s-a scris în sensul arătat la 1600, de ce nu s-ar fi putut scrie pe la 1520 de Neagoe Basarab?
Sensul cuvântului „autor“ este cu totul altul pentru acea vreme şi cu totul altul pentru timpul nostru. Nu trebuie să ne luăm după sensul foarte precis, foarte conştient şi integru al nostru, pentru o epocă de aceasta, instinctivă, în care orişice găseai bun într-o operă veche reţineai pentru a face o operă nouă.
Dar să ne mai gândim la un lucru: Neagoe Basarab este însurat cu o principesă sârboaică, având ambiţii bizantine, crescută în tradiţia literară a Bizanţului şi, precum o dovedeşte Biserica Episcopală din Argeş, şi în tradiţia artistică a Bizanţului. S-a văzut că Elena-Ecaterina din Moldova, soţia lui Petru Rareş, a provocat opera lui Macarie, din care a ieşit pe urmă opera cealaltă, imitată după Manase. Atuncea de ce Despina Miliţa, de la Bucureşti, nu ar fi îndemnat la acelaşi lucru la care a îndemnat şi Elena-Ecaterina de la Suceava? Dar însuşi numele acesta de Teodosie însemna o ambiţie. Căci Teodosie nu e după Teodosie cel Mare, ci după Teodosie al II-lea, împăratul bizantin foarte bine cunoscut din secolul al V-lea. A numi pe cineva Teodosie, indiferent dacă numele venise de la tată sau venise de la mamă, arată o altă concepţie a domniei: concepţia care se vede din atmosfera literară a timpului, o mare mândrie imperială. Dacă ar fi fost vorba de fiul, numit cu nume de ţară, al unui biet domn fără legături cu tradiţia împărătească bizantină, ar fi altfel; dar este vorba de Neagoe şi nu se poate admite pentru dânsul o lipsă de intenţie în numirea fiului Teodosie.
Şi adaug: călugărul ar fi trebuit să fie, pe lângă toate, şi foarte bine informat în ce priveşte familia lui Neagoe, să ştie care au fost fiii lui, morţi înainte de momentul când s-a alcătuit cartea şi despre care vorbeşte atât de duios. El ar fi trebuit să ştie cine era mama lui, şi ea plânsă în aceste frumoase rânduri de jălanie.
Lucrul acesta, s-ar zice, putea să-l ştie un călugăr de la Argeş.
Dar în cazul acesta călugărul ar fi spus ceva în legătură cu biserica aceea de care atârna el, şi asupra acestui aşezământ artistic şi religios, care venea de la Neagoe, nu este nici un cuvânt.
Iată, sunt plângeri, aşa-numite „threne“, de acestea în literatura bizantină, dar, întru cât pot judeca eu, psihologiceşte, nu filologic, mi se pare că greu s-ar putea nimeri o notă aşa de sinceră, de cineva care ar fabrica, pe numele lui, sau pe numele altuia, o operă literară, ca în cuvintele cu privire la Petru, fiul lui Neagoe, mort în cea mai fragedă copilărie.
Iar, dacă este vorba de o ultimă dovadă, formală, atunci dovada este următoarea: între cărţile lăsate de Petru Şchiopul, când a murit în Tirol, la Bozen-Bolzano, şi care au intrat în colecţia arhiducelui Ferdinand, se află şi învăţăturile către domn în privinţa felului cum trebuie să se poarte cu boierii la masă. Acestea sunt însă un capitol al Învăţăturilor lui Neagoe. Prin urmare la 1594, când a murit Petru-Vodă, exista forma slavonă a Învăţăturilor, Petru-Vodă avea un fiu, faţă de care simţea tot atâta duioşie ca şi Neagoe pentru Teodosie şi acel fiu era menit ca şi Teodosie să se stingă în floarea vârstei între străini - Teodosie a murit la Constantinopol, iar Ştefan, frumosul fiu de domn cu părul bălan revărsat pe umeri, cu ochii albaştri şi faţa albă surâzătoare, s-a prăpădit între nemţi, la Innsbruck - cu aceleaşi preocupaţii. El a strâns deci cu atâta grijă capitolul acesta care servea pentru învăţătura în străinătate a fiului lui. Ştefan era întovărăşit acolo în străinătate de un călugăr, care a ajuns în urmă mitropolit, şi printre hârtiile lui Petru Şchiopul s-a găsit o foaie în care se cuprinde o lecţie de cronologie pentru coconul domnesc: anii pe care trebuie să-i înveţe el pe de rost. Şi prin urmare capitolul acela făcea şi el parte, ca şi foaia care din fericire ni s-a păstrat, din cărţile de şcoală ale copilaşului domnesc.
Mi se pare că este greu să se aducă o argumentaţie mai deplină decât aceasta. Aş putea să mai trimit la cutare scrisoare a lui Stan Jianu, tipărită de mine în Studii şi documente, VIII, în care se poate vedea, pe la 1790, aceeaşi dragoste a unui părinte faţă de copilul la care ţine ca la ochii din cap şi aceeaşi durere părintească.
Dar subiectele româneşti din literatura noastră nu se mărginesc la Învăţăturile lui Neagoe. Peste întreaga epocă în care am arătat izvoarele de imitaţie străină, cu cronicile lui Macarie şi Eftimie şi ale urmaşilor lor, într-o formă cu mult mai scurtă, fără atâtea elemente de literatură împrumutată din izvoare bizantine, cum e cronica lui Azarie, mergând până la Petru Şchiopul şi până la clădirea mănăstirii Galata de lângă Iaşi, unde acum era lăcaşul de însemnare a analelor domneşti, se ajunge, cu sfârşitul secolului al XVI-lea la o literatură de traduceri, cum este aceea a Istoriei Troadei şi a Alexandriei, tot după izvoade de dincolo de Dunăre, care sunt legate de epoca, de faptele şi de valoarea inspiratoare, răscolitoare de inimi, a lui Mihai Viteazul.
Nu se poate concepe o epocă de înaltă literatură fără o activitate puternică a societăţii şi nu se poate concepe o activitate puternică a societăţii fără răsunet în literatură. Nu vorbim de stărpiciunea marelui război; fiindcă vreo zece ani n-ajung ca să se dezmeticească lumea, ci trebuie o perspectivă cu mult mai largă ca să se inspire cineva din imensa frământare. Dar o epocă tragică, de luptă, de suferinţe şi de mari aspiraţiuni glorioase, încununate un moment, ca a lui Mihai, a trebuit să trezească opere literare proprii. Şi, mai întâi, Mihai Viteazul el însuşi a trebuit să le dorească, el care avea lecturi greceşti într-o vreme de înviere a conştiinţei neamului grecesc. Pe vremea aceea Mihai Cantacuzino Şaitanoglu, fiul lui „Şaitan-Satana“, descendent din vechii Cantacuzini, dispunea de scaunele domnilor; bine văzut la Poartă, păzit de ieniceri, cu gardă de zi şi de noapte, el purta în pecetea lui vulturul imperial cu două capete. În Constantinopol ca şi în depărtata Albanie, ca şi în toată lumea sârbească, hrănită cu atătea amintiri ale Alexandriei, se voia o înviere a tuturor creştinilor. Era deci o atmosferă care desigur cerea viaţă literară. Câţiva germani care au fost la Constantinopol pe acea vreme vorbesc de vechiul suflet creştin, trăind în această capitală a imperiului turcesc, deşi o bucată de vreme amorţit prin cucerirea de turci a Bizanţului. Cine venea de acolo, ca şi un fanariot trecut prin Viena ori un român din vremea Regulamentului Organic care s-ar fi întors din Paris, era plin de această atmosferă bizantină. Mihai Viteazul s-a întors şi el astfel înnoit din faţa mormântului lui Constantin Paleologul, care arunca până foarte departe o mistică strălucire; ca un stâlp de foc a ieşit din mormântul ultimului împărat constantinopolitan.
Şi atunci Mihai a însărcinat pe Logofătul Teodosie să facă o cronică în care să se scrie istoria faptelor sale. Teodosie avea o scriere foarte frumoasă de cărturar, cum şi Mihai avea o iscălitură de o deosebită distincţie, în care se vede o deprindere cu literele latine; nu este exclusă chiar o oarecare cunoştinţă a unei limbi occidentale de către dânsul.
Şi Teodosie a scris cronica: ea însă s-a pierdut. Din fericire avem cuprinsul ei, deşi nu în slavoneşte, dacă n-a scris-o în româneşte - ci în latineşte, anume într-o operă a unui silezian, Baltazar Walther, care, trecând pe la noi, a găsit cronica Logofătului, a introdus în ea fel de fel de explicaţii suplimentare, care formează partea întăia a operei sale, iar în partea a doua a păstrat cronica aceasta de care vorbeam.[6]
Dar, alături de această cronică, lucra, născându-se din conştiinţa maselor adânci, şi balada. Nu mai vorbesc de ceea ce fac străinii, cum, de pildă, un Stavrinos, care a pus în versuri greceşti, dar de o formă foarte asemănătoare cu a poeziei noastre populare şi vădind o influenţă foarte puternică din Alexandria, cariera aceasta a lui Mihai Viteazul, cu lupta de la Călugăreni, cu Mihai în faţa turcilor apărând cu toporul în mână: cartea populară grecească răspândită a „Vitejiilor“ lui Mihai.[7]
Nu vorbesc, iarăşi, de poemul străin făcut în genul lui La Gerusalemme liberata a lui Torquato Tasso, de către un grec din Creta, Gheorghe Palamed, care avea, ca toţi cretanii, o cunoştinţă destul de adâncită a literaturii italiene contemporane şi care, cu Tasso înaintea ochilor, a reluat povestea aceasta a lui Mihai Viteazul.[8]
Nu este vorba nici de unul, nici de altul din aceste izvoare străine, pentru că ele nu vin de la noi, deşi sunt în legătură cu epoca lui Mihai, ci este vorba de acel izvor care şi el este în legătură cu epoca aceasta de extraordinară vitejie. Balada, cântecul bătrânesc, împrumutat de la sârbi, care şi ei primiseră acest cântec de la alţii, balada reuşise să se lege adânc de împrejurările de aici.
Pentru această epocă întâlnim în „cântecele bătrâneşti“ nume ca Gruia lui Novac, care fără îndoială trebuie să fie pus în legătură cu boierul Baba Novac, căpetenie a lui Mihai. Radu Calomfirescu îşi are şi el balada. Toate acestea ne fac să credem că vor fi fost şi cântece cu Mihai Viteazul, care însă s-au pierdut. Căci balada lucra necontenit înainte la noi, baladă domnească, baladă boierească, precum e balada din Moldova în care se vorbeşte de un Vartic, boier al lui Petru Rareş.
Dar mai avem şi altceva decât aceasta: avem cronica românească scrisă în româneşte.
Mihai Viteazul a cerut cronica oficială, dar lângă dânsul erau şi boieri; între boierii aceştia, cei mai puternici, având o mulţime de sate, putând forma o oaste întreagă pe care să i-o pună la dispoziţie domnului, erau fraţii Buzeşti. Aceştia aveau conştiinţa faptului că Mihai Viteazul fără de ei nu ar fi fost nimic; ei se simţeau reprezentanţi ai ţării, punând puterea ţării la îndemâna domnului; credeau că întrupează vitejia extraordinară a neamului, ieşită din legendă şi cântecele bătrâneşti. Şi, atunci, ei au cerut logofeţilor lor să scrie, ca pentru dânşii, scoţându-i pe dânşii în rândul întăi, arătând cel mai mic fapt în care ei au fost amestecaţi, povestea epocii lor. Povestea aceasta este cuprinsă în aşa-numita Cronică anonimă a Ţării Româneşti, pe care trebuie să o atribuim lui Stoica Ludescu.
Povestirea începe cu o simplicitate extraordinară. Nu este acel avânt, acel sentiment de pitoresc, acea duioşie şi putere de emoţie, care formează caracterul întregii noastre literaturi populare şi pe care am recunoscut-o şi în povestirea despre pribegia lui Petru Rareş. Toate acestea nu le avem aici: sunt numai rânduri simple ale unui om de ispravă.
Limba este de atunci, dealtfel potrivit cu starea de spirit pe care o constatăm şi din inscripţia de pe piatra de mormânt a lui Stroe Buzescu. Puţină vreme după moartea lui Mihai Viteazul, Radu Şerban, urmaşul lui, a dat o luptă cu tatarii în părţile Teleajenului între Ogretin şi Teişani. Tatarii se istoveau dând asalturi zădarnice împotriva tranşeelor ordonate de italianul venit în ajutorul lui Radu-Vodă, Tommaso Cavriolo; atunci ei, care ştiau şi româneşte, au început a batjocuri pe cei care stăteau ascunşi înăuntrul tranşeelor, şi, ca urmare, a ieşit singur Stroe Buzescu de o parte şi un tatar de alta, din neamul hanului, şi s-au bătut; tatarul a fost învins, însă şi Stroe Buzescu a murit mai târziu, de rana primită atuncea. Şi soţia lui a pus pe piatra mormântului întreaga poveste în cuvinte româneşti, încheind cu acest strigăt: „şi nu fu pre voe câinilor de tatari“. Strigătul, cu totul neobişnuit pe o piatră de mormânt, strigătul acesta ţâşnit din inima văduvei care se mângâie că soţul ei a stropit cu sângele lui biruinţa, face cât o cronică întreagă.
Dar avem pe Mihai Viteazul însuşi, care rosteşte, nu, ca Ştefan cel Mare, câteva cuvinte de război sau câte o proclamaţie după 1475 ori şi un strigăt de durere transmis prin ambasadorul său Veneţiei, ci pe Mihai care vorbeşte pe larg, de două ori, despre gândurile, isprăvile şi suferinţele sale. O dată înainte de catastrofa din 1601, a doua oară, când, fugar, ca şi Petru Rareş, cu câţiva călăreţi lângă dânsul, după ce fusese bătut în părţile Buzăului, ale Argeşului, ajunsese la împăratul, nu ca să-l roage, ci pentru a-şi arăta dreptatea. Un memoriu al lui Mihai Viteazul către Rudolf al II-lea, într-o latină de cancelarie care nu-i poate întuneca limpeziciunea gândului sincer şi îndrăzneţ, era cunoscut de mult. Altul, printr-un hazard fericit a fost găsit în Arhivele din Florenţa, de dl Pernice, publicat într-o revistă italiană, semnalat de mine la Academia Română şi redat în traducere românească într-o bibliotecă populară din Ardeal. Mihai înfăţişează acolo toată viaţa lui, într-o expunere splendidă: într-adevăr o pagină de înaltă literatură. Spune cum a ajuns la domnie, ce greutăţi a întâlnit, cum a putut să se apere de greu împotriva năvălirilor turceşti şi tătăreşti, în ce situaţie a fost pus prin lupta pe care a început-o, şi, înainte de toate, ceea ce răsună de la un capăt la altul al documentului este acest strigăt: eu nu o fac pentru mine, o fac pentru voi, pentru toată creştinătatea; pentru ea m-am pus în primejdie pe mine şi această biată ţară a mea, pentru binele ei; deci nu mă ajutaţi pe mine pentru mine, ci sunteţi datori faţă de voi înşivă să mă ajutaţi.
Puneţi alături tânguirea lui Ştefan cel Mare către Veneţia de ceea ce spune Mihai Viteazul, şi veţi vedea cum, în aceleaşi împrejurări, de-a lungul vremurilor a răsunat, prin oamenii pe care i-am avut în momentele mari, acelaşi glas al ţării.
Aceste două lucruri: spiritul de jertfă şi strigătul către dreptate care nu moare niciodată, sunt notele caracteristice româneşti care ni se înfăţişează deplin în aceste scrieri cu adevărat nemuritoare, care sunt - cu voia oricui, şi în orice limbă ni s-ar prezenta - literatură.

IV. CUVÂNTUL ROMÂNESC ÎN SCRIPTURĂ
Odată, traducerile din secolul al XV-lea fuseseră formate în anume colţuri şi păstrate în anume margini. Dar în veacul al XVI-lea, în a doua jumătate, apar Catehismele, traducerile bisericeşti, făcute în Ardeal, supt influenţa luteranismului, şi pe care saşii le-au plătit şi au căutat a le răspândi, ca şi, mai ales, acelea ieşite din biserica oficială, calvină, care avea un „superintendent“ al ei, priveghind această organizare patronată de stat şi introducând prin sfat, şi, la nevoie, cu de-a sila, limba românească în biserică, înlocuind cărţile slavone pe care în batjocură le numea boscoade, prin traducerile husite, patronate şi de saşi, încurajate şi de guvernul calvin din acel moment al Ardealului. Toate acestea însă - Evanghelii, Psaltiri, slavo-române, româneşti, o Palie, un Vechi Testament tradus în româneşte, de preoţi bănăţeni, aşteptând şi explicaţii ale Scripturii traduse din ungureşte - aveau un caracter revoluţionar. În ceea ce priveşte pe domnii Moldovei şi ai Ţării Româneşti, ei au avut o atitudine de hotărâtă reprobare a acestor traduceri, care treceau peste dogma limbii sfinte, care ieşeau dincolo de marginile stricte pe care le trăgea biserica de stat. În lucrările acestea, care mergeau din om în om, cu oarecare frică şi pază, cu bucuria care iese din lucrurile oprite, avea omul gândul că-şi atrage, dacă nu blestemul bisericii, totuşi o dezaprobare care putea merge până la prigoană.
Pe când către sfârşitul secolului al XVI-lea lucrurile nu mai sunt aşa. Însăşi biserica, măcar în Muntenia, începe a vedea cu mult mai larg aceste traduceri în româneşte: dogma slavonă a fost oarecum, în parte, părăsită. Între biserică şi între limba ţării s-a stabilit atunci o legătură care nu exista, nu putea să existe înainte de aceasta. Natural, totdeauna bisericile organizate au frică de noutăţi, ele sunt strâns legate de tradiţie. Şi cât de lungă este tradiţia creştină nu numai în ceea ce priveşte dogma, dar şi în ce priveşte textul rugăciunilor! Numai în ce priveşte predica, libertatea era cu mult mai mare, şi predici în limba românească trebuie să fi existat din vremuri foarte vechi.[9] În ceea ce priveşte oamenii care compuneau biserica, poate avuseră şi ei aceleaşi dorinţe de a ieşi din cadrele vechi, totuşi tradiţia era aşa de puternică, încât biserica nu se putuse hotărî să ia o măsură contrară tradiţiilor celor vechi, cum, odinioară, cu secole în urmă, abia căpătaseră un Chiril şi un Metodiu dreptul de a întrebuinţa în liturghie limba slavonă veche în locul celei greceşti.
Totuşi, a venit un moment, în principatul muntean, când, la o întrebare făcută din partea tipăritorilor de cărţi româneşti din Ardeal, dacă nu s-ar putea ca pe lângă Cazania care exista, Cartea de învăţătură calvină, răspândită în anumite regiuni sub influenţa, cum am spus, a statului şi a nobilimii ungureşti, să se ofere şi o altă Cazanie ortodoxă, care să nu poată fi bănuită, dând un text aprobat de biserică şi putând fi astfel răspândită pretutindeni - e vorba de Cazania de la Braşov, din 1580 - ierarhii munteni au trimis vechiul „tâlc“ al lui Teofilact, arhiepiscopul Bulgariei, carte sigură, pe care credincioşii bisericii răsăritene o pot întrebuinţa fără nici un fel de frică. Aceasta înseamnă însă un foarte mare lucru: biserica ieşea de sub influenţa exclusivă a limbii slavone.
Şi un alt semn. La începutul secolului al XVII-lea, undeva, prin Oltenia, trăia un călugăr a cărui biografie desigur nu se va putea face niciodată, fie măcar în forma cea mai simplă; nici numele nu i se poate lămuri deplin, căci uneori este într-o formă, alteori în alta: Mihail Moxa sau Mihail Moxalie. Călugărul avea cunoştinţe de slavonă, fiind poate în legături cu Vidinul, cu Diiul, cum se spune şi până acuma. Călugărul acesta a început a traduce şi a dat o parte a unei cărţi care nu exista până atunci în româneşte.
Istoria, pentru vremile mai vechi, aceasta însemna Biblia. Dincolo de Biblie, era ceea ce-şi aducea aminte fiecare. Analele din mănăstiri, pe care de fapt nu cred că le citea cineva. Letopiseţul de la Bistriţa, Letopiseţul de la Putna, cronica după Manase a lui Macarie, a lui Eftimie, şi, mai târziu, cronica lui Azarie nu erau cărţi care să se adreseze poporului şi nu le citeau nici măcar boierii.
Ei cunoşteau istoria ţării după tradiţie. Prin urmare, dacă istoria ţării lor nu o cunoşteau, cu atât mai mult nu aveau nici un interes pentru ceea ce numim istorie universală. De la un timp însă, unii cărturari, şi în special cărturarul de care vorbesc, au căutat să-şi explice ce legături ar putea să aibă domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei cu ceea ce se petrecuse mai înainte. Existau anume cronografe care împrumutaseră sistemul lor de la Bizanţ. Se cuprindea în ele o istorie universală, care pornea de la facerea lumii, făcea legătură cu Biblia, cu istoria romană şi istoria bizantină, cu istoria statelor post-bizantine, sau alături de Bizanţ, de dincolo de Dunăre, sârbi şi bulgari, şi era firesc să se cerce a se duce mai departe aceste cronografe, căci viaţa politică a creştinătăţii nu trebuia să fie întreruptă; era un sultan la Constantinopol, dar sultanul acesta, deşi împărat şi succesor al împăratului bizantin, totuşi nimeni nu se putea gândi să-l considere pe el drept continuator adevărat al tradiţiei creştine a Bizanţului.
Se puteau gândi, deci, oameni de la noi, sau şi de dincolo de Dunăre, dacă tradiţia aceasta, care ajunsese la Bizanţ şi trecea pe la sârbi şi bulgari, nu ar putea fi continuată şi în părţile noastre.
Şi s-a ajuns astfel a se face cronografe care cuprind ceva din istoria poporului românesc. Foarte puţin, dar cuprind ceva. Sunt astfel, cum am mai spus, forme de cronografe care trec până la istoria principatelor noastre, până la 1620, noi prezentându-ne ca înşişi continuatorii împăraţilor bizantini, care, altfel, erau reprezentaţi de sultan.
Moxa a făcut o traducere după un astfel de text. Traducerea lui a fost socotită la început o operă originală. Haşdeu i-a dat o ediţie nouă în acea frumoasă şi ciudată carte care se cheamă Cuvente den bătrâni. Dar, mai târziu, Ion Bogdan a găsit textul bulgăresc original, căci de fapt nu e decât o traducere într-o limbă încă foarte aproximativă şi nedibace în a cuprinde un subiect care până atuncea nu fusese niciodată îmbrăcat în româneşte. Ceea ce Mihail Moxa adaugă ca lucruri privitoare la noi e foarte puţin; data întemeierii Moldovei, luată fără îndoială din analele moldoveneşti - şi ar fi foarte interesant să se ştie cum a ajuns călugărul oltean să cunoască analele slavone ale Moldovei; ar trebui să admitem un fel de circulaţie între mănăstiri, schituri de călugări între dânsele.
Cartea aceasta, lucrată grosolan de călugărul care a lucrat şi la nomocanoane, adică legiuiri bisericeşti, aşa cum fuseseră în Bizanţ - de partea aceasta va fi vorba pe urmă - a fost făcută sub influenţa şi din îndemnul unui vlădică, episcopul de Râmnic Teofil. Avem a face, deci, cu pătrunderea în biserică a limbii româneşti pe vremea când îndemnul unui mitropolit muntean spunea ce anume să se traducă, pentru ca astfel Cazania să se poată citi şi în biserica noastră româneşte. Şi este vorba de un episcop de Râmnic care ocroteşte pe călugărul vulgarizărilor în materie de învăţătură, care a prefăcut cronograful în limba românească. Biserica se împacă astfel cu limba vulgară.
În acelaşi timp în care biserica ajungea la această hotărâre, foarte bogată în urmări, statul, de multe ori de nevoie, făcea acelaşi lucru. Întăi Simion Movilă, domn muntean de uzurpaţie, frate de domn moldovenesc, venit cu ajutor polon şi cutreierând ţara de la un capăt la altul, urmărit de duşmanul mult mai puternic decât dânsul, nu-şi poate organiza, la începutul secolului al XVII-lea, o cancelarie slavonă. Rivalul lui mai fericit, Radu Mihnea, om învăţat, care fusese pe la Veneţia şi pe la Muntele Atos şi care era cu desăvârşire la înălţimea prinţilor de pe vremea aceea, foarte pompos, cu o curte strălucită, care se încunjura de o gardă îmbrăcată în costume frumoase şi care şi-a făcut un palat la Hârlău, avea fără îndoială o cancelarie slavonă şi prin urmare dădea documente în limba slavonă. Al treilea concurent la domnie, Radu Şerban, este un simplu boier, ridicat de boierii ceilalţi, pentru a fi continuator al tradiţiei lui Mihai Viteazul; el are astfel un sprijin foarte puternic în boierimea luptătoare de ţară, care este cu dânsul; şi la el e o cancelarie, şi prin urmare actele lui sunt în slavoneşte. Numai când, pribeag, părăsit şi sărac, va fi să-şi facă mai târziu, la Viena, testamentul, pentru că nu avea la îndemână logofăt de slavoneşte - şi, din ţară, boierii lui Radu Mihnea i se adresează într-una din cele mai admirabile scrisori care s-au scris în româneşte - limba pe care o va întrebuinţa va fi cea românească. Pe când Simion Movilă, care se găseşte într-o situaţie cu mult mai rea, silit să rătăcească înainte de a se întoarce bătut, cu picioarele legate sub burta calului din porunca tatarilor, în Moldova lui, acesta scrie, de nevoie, româneşte.
Aşa, prin anii 1620-1630 limba românească începe să pătrundă chiar şi în actele publice, pe lângă inscripţiile de mormânt. Până acum limba aceasta de foarte multă vreme era întrebuinţată în corespondenţa privată şi în acele zapise care pregăteau actele solemne.
Acuma venim la efectele pe care a putut să le aibă tolerarea limbii romăneşti de către biserică şi acest amestec din ce în ce mai puternic al limbii populare chiar şi în actele de stat. Nu-şi poate închipui cineva îndeajuns bucuria pe care o poate simţi un popor, în straturile lui adânci, atuncea când înţelege cuvântul lui Dumnezeu, actele privitoare la administraţia lui, care nu i se mai adresează într-o limbă necunoscută, atunci când el prinde şi înţelege ceva literatură şi când păturile de sus binevoiesc să-i vorbească: la orişice popor care are într-însul puteri sufleteşti, aceasta înseamnă o adevărată înflorire, şi înflorirea aceasta se simte şi la noi.
De câte ori ni se prezintă, din secolul acela, un manuscript, pe care ni l-a păstrat timpul, de obicei neîngăduitor, din el se desface o viziune, confuză încă, dar adânc mişcătoare.
Desigur s-a simţit în acest secol un foarte mare avânt de bucurie, de îndrăzneală, de hărnicie prin mănăstiri, prin unele curţi episcopale şi mai târziu chiar printre laici. Limba aceasta, prin urmare, nu era un lucru de ascuns, un lucru de lepădat, care să dispară de la sine înaintea maiestăţii limbii bisericeşti, a limbii oficiale, a limbii celor mari, ci era şi ea o limbă în care se poate rosti cuvântul lui Dumnezeu şi istoria omenirii, care putea să apară în Cazanii şi Cronografe. Şi atuncea a început o muncă modestă, anonimă, în toate colţurile pământului românesc. Nu s-a făcut până acuma statistica tuturor manuscriptelor în care ni se prezintă Sfânta Scriptură, deosebit de Vieţile Sfinţilor sau de predici. Dacă s-ar căuta, de către tineri de pildă, atent, mai ales prin Ardeal, străbătându-l sat de sat şi răscolind bisericile, cred că s-ar putea găsi o mulţime de astfel de dovezi ale imensei munci smerite a unor oameni care, fără să ştie unii de alţii, căutau să strămute în limba românească ceea ce mai târziu dincolo de cuvântul Domnului a trecut pentru a crea o întreagă literatură populară. În acest Ardeal am găsit fragmente din Vieţile Sfinţilor, anume o Viaţă a Sfintei Paraschive, dar manuscriptul nu l-am ridicat şi astăzi desigur că nu mai există. Altă dată am găsit, între manuscriptele pe care le am, o Viaţă a Sfântului Teodor Tiron, care nu aparţine însă aceleiaşi regiuni.
Dar încercările acestea de a se da încă de atunci Vieţile Sfinţilor, traducerea Psalmilor şi a Evangheliei, de către oameni care nu aveau cine ştie ce învăţătură înaltă şi care deprinseseră numai puţină slavoneşte, au rămas în manuscript. Oamenii aceştia în mănăstirile lor, în bisericuţele lor traduceau aşa, pentru plăcerea lor; nu le trecea prin minte că opera lor ar putea să fie tipărită.
Dar, mai târziu, la 1670-1680, cărturarii, preocupaţi de tipar, nu au pornit din capul locului, ci de la traducerile acestea naive, încercate prin deosebite locuri pentru a contribui la forme mai înalte în care se resimte totuşi înfluenţa încercărilor anterioare.
Biblia lui Nicolae Milescu, care a apărut odată în manuscript la Bucureşti şi pe care am cumpărat-o, cred - nu ştiu dacă se mai păstrează sau dacă face parte din lotul celor trimise la Moscova - acea admirabilă carte este o lucrare colectivă: nu e ceva asemănător cu Biblia lui Luther sau cu Sfânta Scriptură în englezeş te din secolul al XVI-lea, care s-au făcut de la început fără nici o pregătire anterioară; aici avem a face cu un bun popular colectiv al poporului românesc. Marea însemnătate a Bibliei din 1688 stă deci tocmai în faptul că tot ce se lucrase mai înainte, în deosebitele provincii ale poporului românesc, a fost cercetat, adunat şi fixat într-o formă definitivă, şi astfel pentru acea vreme Biblia de la 1688 este o operă de unitate naţională, am putea chiar spune că este cea dintăi operă de unitate naţională în acel domeniu moral de unde pleacă pe urmă toate celelalte.
Aş vrea să nu fiu învinuit de prea multă îndrăzneală dacă voi căuta să fac aici o apropiere din domeniul vast al istoriei spiritului universal, când voi spune că în acest curent este ceva „franciscan“.
Într-un moment din evul mediu înţepenit în latineasca lui, în teologia lui, în scolastică şi în disciplina ierarhică de fier, în biserica aceasta cu fereştile închise, lăcătuită, zăvorâtă, printr-o minune, Sfântul Francisc a apărut ca un nou Hristos dezrobit din păgânismul creştin care se alcătuiese peste doctrina dezrobitoare a lui Isus. Atuncea a fost înflorirea cea mare a Europei catolice şi au cutezat oamenii ceea ce nu cutezaseră înainte: adică a nu fi pretenţioşi, şi cea mai cutezătoare faptă a omului este tocmai aceasta: a fi simplu, a fi aşa cum l-a lăsat eriditatea întipărită într-însul şi ce-i îngăduie elementele de personalitate adause pe lângă această ereditate. Sfântul Francisc a creat astfel o întreagă mişcare, care a dat în pictură pe Giotto, în literatură pe Dante, căci Dante nu poate fi înţeles fără de franciscanism. Suflul mistic care se ridică peste toată ştiinţa medievală şi teologică răsuflată şi-i dă o actualitate externă este spiritul franciscan. Şi la noi a fost tot aşa: în locul preotului „boscoadelor“, spunând Tatăl nostru slavon, pe care poporul nu-l înţelegea şi-l caricaturiza, făcând din Tatăl nostru slavonesc o glumă românească pe care o întâlneşti şi acum în limbajul popular, s-a găsit posibilitatea de apropiere şi de sufletul celui din urmă cerşetor vagabond, celei din urmă femei fără cunoştinţă de carte, a cuvântului Domnului. În loc ca omul să stea sufleteşte afară din biserică, el intrase înăuntrul bisericii, şi pentru prima oară simţise pe Dumnezeu într-însa şi într-însul. Călugărul, popa smerit din satele mărunte puteau şi ei acuma înţelege cuvântul pe care îl rosteau în lăcaşul rugăciunilor de speranţă şi mângâiere.
Dar în afară de o nouă literatură s-a mai creat şi altceva: s-a creat şi un nou stil, mai ales în Moldova. Pentru că Moldova a fost mai mult stăpânită de influenţa acestui curent popular care a trecut pe urmă şi în Muntenia. Sub unele raporturi Muntenia este mai populară, precum sub raportul politic. Dar sub raportul celor culturale sunt mai populari moldovenii.
În această Moldovă din secolul al XVII-lea sunt două personalităţi reprezentative în acest domeniu. Una este mitropolitul Varlaam, care a ajuns la scaunul său fără a fi fost vreodată episcop, ceea ce este caracteristic. A stat douăzeci de ani egumenul mănăstirii sale, din simplu fiu de ţăran de prin părţile Odobeştilor, absolut fără nici un fel de preocupaţii mai înalte în domeniul cultural, având ceva din felul de a fi al domnului ridicat din ţinuturile acestea putnene, Istrate Dabija, la judecata căruia nimeni nu venea după-masă, ci numai dimineaţa. Din regiunea aceasta aşa de pitorească şi de originală a plecat Varlaam pentru ca să ajungă de-a dreptul mitropolit al Moldovei, lângă cel mai luxos domn pe care, până la Brâncoveanu, l-au avut ţările româneşti, lângă Vasile Lupu cel cu veleităţi de împărat bizantin, pentru a rămânea totuşi până la sfârşit şi a muri ca un călugăraş modest. Când Vasile Lupu a adus tipografie, când a împrumutat de la ruşii de apus elementele trebuitoare pentru a întemeia tiparul său de la Iaşi, când a vrut să vădească înaintea creştinătăţii întregi că şi el, aşa cum făcuseră împăraţii bizantini de odinioară, pe care el voia să-i imite şi în nume, dă îndemnuri şi sprijin în ale cărţii, pe lângă celelalte merite pe care le are ca ridicător al celor mai frumoase monumente bisericeşti, făcute doar din piatră împodobită şi suflată cu aur, el a cerut şi lui Varlaam să dea un răspuns la Catehismul calvinesc care se tipărise în Ardeal. Varlaam a dat „Răspunsurile“ lui.
Mergând Varlaam în Bucureşti, a făcut cunoştinţă cu cineva, cu care vom face şi noi cunoştinţă îndată, cu cumnatul lui Matei Basarab, Udrişte Năsturel, cel cu trei nume: Udrişte, de acasă, Oreste din greceşte şi Uriil pe evreieşte. Nimic mai interesant nu trebuie să fi fost decât întâlnirea între Varlaam şi între Udrişte-Oreste-Uriil, unul vorbind în moldoveneasca lui, altul exhibând slavoneasca, latineasca, greceasca şi întâmplător şi evreiasca lui.
Udrişte l-a îndemnat şi el pe Varlaam la răspunsul pe care ca mitropolit fu silit să-l scrie: când acest răspuns se va publica, se va vedea cât de mediocru teolog era mitropolitul Moldovei.
Dar părintelui Varlaam i s-a cerut, de spiritul vremii, să facă şi o Cazanie şi el a făcut pe aceea care-i poartă numele. Cea din 1580 nu mai fiinţa de multă vreme, şi satele cereau să se dea o tâlcuire nouă a cuvântului Evangheliei. Varlaam, fără de prea multă cercetare a izvoarelor, dă Cartea românească, învăţătură pe Duminecile şi praznicele cele mari, din 1640. În această operă masivă, cu groasa slovă citeaţă, de tăietură galiţiană, este desigur o parte originală, dar stilul este al autorului: Varlaam a lăsat toată învăţătura câtă o ştia şi o putea şti şi a vorbit pe înţelesul ţăranilor săi. De aici vine un fapt pe care l-am constatat din Ardeal nu o dată: în biserici părăsite, din praful îngrămădit de sute de ani poate, iese din când în când câte o foaie cu acea slovă mare, hotărâtă, în care recunoşti imediat Cazania lui Varlaam. În biserică nu se mai slujeşte, glasurile au amuţit de multă vreme, în cuprinsul zidurilor pustii s-a îngrămădit pulberea uitării din an în an, din deceniu în deceniu, din secol în secol, şi cu toate acestea nu mor foile din Cazania lui Varlaam, care arată ce legături existau cândva între toţi românii, din toate satele cuprinsului românesc, măcar de ar fi fost pe alocuri stăpânitori de alt neam decât al călugăraşului ajuns mitropolit al Moldovei. Şi aceasta încă este operă de unitate naţională, o unitate care se face în suflete, pentru că ardeleanul cere acelaşi grai pe care îl cere şi moldoveanul şi munteanul.
Nu o dată, când vine, în satele de acum, un preot cu teologie şi vrea să introducă în mintea sătenilor lui elemente de cărturărie aşa cum de multe ori nu le înţelege nici el singur, deşi a dat, sau, mai adevărat, tocmai pentru că a dat examene dintr-însele, se ridică din mulţimea aceasta un glas care zice: „Părinte, zici foarte bine, dar mai bine după cartea cea veche“. Cartea cea veche pentru toate provinciile româneşti este această carte a părintelui Varlaam.
Pe alocuri cartea se poate asemăna în vrăjirea ei de sfinţi şi de îngeri cu o pânză a bunului „frate“ Angelico, meşter de chipuri dumnezeieşti pentru oamenii cei buni.
Ea ar merita o retipărire în seria, pe care zăbovim s-o începem, a Tezaurului vechii cărţi româneşti, învăţătoare de stil şi adesea şi de spirit peste rătăcirile vremilor.
Dar de la această explicaţie a cuvântului lui Dumnezeu într-o limbă oarecare de proză, a trebuit să se treacă în curând la altceva: la cuvântul lui Dumnezeu înfăţişat în versuri, în versurile acelea care până acuma apăruseră doar în doine şi în cântecele bătrâneşti.
Psaltirea exista în traducere şi traducerea aceasta era înţeleasă de orişicine, dar altfel se înfăţişează orişice carte atuncea când i se adaugă magia versului, dulcele cântec de fiecare clipă al silabelor.
A fost cineva în Moldova, tot sub influenţa acelui curent franciscan, care a înfăţişat aşa Psaltirea pentru orice sătean, pentru orice minte, oricât de umilă, care se doreşte aproape de Dumnezeu.
Şi acela a fost mitropolitul Dosoftei.
Acesta a venit din regiuni străine de ţară, poate din Galiţia, dacă socotim după numele pe care-l purtau părinţii lui. Pe mamă o chema Misira, pe tată Leontari, pe un bunic Barila, fără îndoială nume străine: Leontari aduce a grec, a negustor grec, Misira este un nume oriental care înseamnă „egiptean“. Dosoftei a stat o bucată de vreme la mănăstirea Secul, întemeiată la sfârşitul secolului al XVI-lea, şi după aceea s-a ridicat în ierarhie pe căile obişnuite. Ştia latineşte, greceşte şi era un om învăţat, care păstra legături cu lumea înaltă din care plecaseră odinioară părinţii lui, şi în mijlocul căreia învăţase poate el însuşi în cei dintăi ani de tinereţe, căci nimic nu exclude ca, înainte de a intra în mănăstire, să fi avut contact cu şcolile şi cu lumea cărturarilor din Liov. Când ajunge mitropolit, în loc să se apuce îndată de înaltă teologie - şi este întrebarea dacă nu ar fi putut-o face, căci îl vedem uneori discutând cu istoricii şi capabil de a întrebuinţa cărţile de învăţătură din Apus, de a se coborî în lumea documentelor pentru a preciza un punct de cronologie, şi meritul cel mare nu este de a fi popular atunci când nu poţi fi decât popular, ci să fii popular când poţi încerca orice, când ai toate mijloacele de cunoştinţă şi te poţi ridica prin ele oricât de sus - el a avut gândul de a pune în mâna oricărui moldovean, într-o limbă pe care o pricepea la început mai puţin, căci Dosoftei a fost până la sfârşit un învăţăcel în ce priveşte româneasca, traducerea Psaltirii. El o va face şi în proză, când, în deosebire de Liturghia sa, plină de o mulţime de expresii care nu erau să se încetăţenească niciodată, el ajunsese acum la o mai mare desăvârşire a cunoştinţelor sale în limba ţării; dar ceea ce nu se poate face în proză a putut foarte bine în versuri. Şi nu este nici o îndoială că, în ce priveşte redactarea versurilor sale, el nu a fost ajutat de nimeni, ci singur, prin familiarizarea cu poporul, cu sufletul lui, a ajuns a fi un rostitor al geniului românesc. Astfel, după ce, poate, adunase acum din cărţi greceşti materialul pentru Vieţile sfinţilor, o serie întreagă de volume tipărite în frumoasa literă nouă împrumutată de la Moscova, el s-a apucat să traducă şi psalmii în versuri.
Când dl Bianu a reeditat aceşti psalmi, a vorbit de un original polon scris de Kochanowski, un om al Renaşterii, care prelucrase, sub influenţa unor anumite idei abstracte, vechii psalmi ebraici într-o limbă polonă care, de ce să ascundem, nu are nimic popular în caracterul ei. Aşa încât, dacă eruditul Kochanowski trebuie să fie citat pentru a se arăta că şi în alte ţări avuse cineva îndrăzneala de a preface psalmii în versuri moderne, nu putem totuşi vorbi de o creaţiune a lui Dosoftei prin Kochanowski. Dosoftei, îndemnat sau ba de cunoştinţa cărţii acesteia polone, a prefăcut psalmii nu numai pe metru românesc şi cu rime luate din poezia populară, dar introducând adeseori peste cuprinsul autentic al originalului o mulţime de elemente de observaţie, o mulţime de alte împrumuturi, care vin din însăşi viaţa poporului românesc, el a ajuns astfel de foarte multe ori la lucruri de toată frumuseţea, care foarte adeseori nici nu au nevoie de îndreptare pentru a plăcea şi astăzi.
Aceasta până la bucăţile care au trecut pe urmă în cântecele de stea cu care merg copiii de le cântă sub ferestrele luminate în serile de la sfârşitul lui decembrie. Cu câtă plăcere se aude şi acum psalmul cel mai dureros dintre toate, acela care înfăţişează pe evrei plângând la ruinele Ierusalimului: La apa Vavilonului Jelind de ţara Domnului Acolo şezum şi plânsem La voroavă că ne strânsem.
De te-am mai putea uita-te, Ierusalime cetate!
În anii cei mai grei ai noştri, când mulţi erau smulşi de la vetrele lor, plecaţi prin alte părţi sau prin străinătăţi depărtate, când foarte mulţi nu-şi mai puteau închipui vremea întoarcerii la vatră sub steagurile de biruinţă, de atâtea ori în sufletul celor care cunoşteam vechile versuri ale lui Dosoftei, a răsunat psalmul: De te-am mai putea uita-te, Ierusalime cetate, Ierusalimul din care ne izgonise pedeapsa păcatelor noastre.
Dar acest curent franciscan, acest curent duios, popular, atingând atâtea elemente ale sufletului omenesc celui mai smerit, a avut o întindere care a trecut dincolo de literatură. Avem scrisori din vremea aceea, şi scrisorile acestea oglindesc exact acelaşi spirit.
Cu mulţi ani înainte s-a întâmplat să găsesc în arhive ardelene scrisori de-ale lui Gheorghe Ştefan, care a înlocuit pe Vasile Lupu.
Un om cu totul deosebit de acesta: Vasile Lupu, mândru, trufaş, succesor, în speranţă, al împăraţilor bizantini, unul dintre aceia către care toată creştinătatea răsăriteană se uita cu o deosebită încredere; Gheorghe Ştefan reprezintă un smerit boier de ţară, care stătuse mereu între ţăranii lui, făcându-şi rugăciunea în biserica de sat, om voios şi bun de glume. Când pregătea conspiraţia contra lui Vasile, cum sta cufundat în gânduri, sprijinit în toiag - căci era logofăt mare al Moldovei - i-a spus cineva râzând: „Ce zici din fluier, logofete?“, iar el, care aştepta să se coboare trupele ardelene pentru răscoala lui, a răspuns: „Zic să-mi vie oile de la munte şi nu mai vin“, sau, altă dată, întâlnind un rădvan cu o jupâniţă frumoasă, el a spus, fără multă vorbă, vizitiului să întoarcă la el acasă, de şi-a făcut-o soţie. Cine i-a văzut chipul cu mustăţile lăsate a oală ştie că trebuie să fi fost un om aspru, dar plăcut la vedere; Gheorghe Ştefan, această expresiune a spiritului popular, încoronat într-un boier de ţară, domn de folklore al Moldovei, a avut de pus la cale o mulţime de greutăţi cu vecinii, pe care deseori ţara nu-l putea ajuta să le rezolve. Şi a recurs la tot ce avea mai spontaneu, mai duios şi mai hâtru cuvântul oricui pentru a-şi îndreptăţi nevoile şi a-şi curăţi conştiinţa de îmbolditorii la plata datoriilor sale.
În cuvintele acestea de biet datornic domnesc care nu poate mulţumi pe puternicul său vecin şi care cu atâta sinceritate spune că i-a secat izvorul vistieriei, că el ar fi bun plătitor, dar punga lui se împotriveşte, vedem fără îndoială exact acelaşi spirit ca şi în Cazania lui Varlaam şi ca şi în psalmii, care astăzi încă se cântă în nopţile de Crăciun, ai lui Dosoftei.
Deodată însă asupra acestei forme populare vine şcoala, vine cartea, vine învăţătura. Am avut şi noi o epocă de Renaştere.
Această Renaştere este, fireşte, mai puţin fecundă decât în alte părţi, dar cu toate acestea constituie unul din fenomenele cele mai interesante în trecutul nostru cultural şi literar. Nou nu ne mai putem închipui astăzi literatura noastră aşa cum pe vremuri o prezenta un Gaster într-o mare colecţie germană, legând manuscript de manuscript, ca şi cum noi nu am fi fost decât nişte copişti ai slavilor de peste Dunăre şi numai în cele bisericeşti am fi adăugat glasul nostru la concertul celor care cântau slava lui Dumnezeu. La aceasta, putem răspunde astăzi că nu a fost o singură mare mişcare intelectuală în Apus, la care, aducând şi noi o producţie literară oarecare, să nu ne fi integrat între nevoile noastre şi sub apăsarea pe care am suferit-o şi de care trebuie să ţinem seama. Am mers pas de pas cu dezvoltarea culturală generală a Europei, chiar în domeniul acesta al Renaşterii, şi anume în faza ei cea din urmă. Ce bine ar fi fost dacă am fi cunoscut Renaşterea şi pe vremea când ea era un fenomen creator şi spontan, pe vremea când era o mişcare înnoitoare pe toate terenurile! Dacă s-ar fi întâmplat ca Despot-Vodă, care fusese pe vremuri un copist de manuscript în Apus, un student în medicină la Montpellier şi un oaspete la Paris până să ajungă poet laureat şi istoriograf al lui Carol Quintul, apoi prietenul celui mai mare aventurier polon, Albert Laski, dacă Despot, care s-a încoronat aşa cum se încoronau suveranii din Europa de unde venea el, atribuindu-şi şi o descendenţă care ducea până la Ştefan cel Mare, şi care anticipa unitatea politică a românilor prin cuvintele în care el aducea aminte tuturor românilor de strămoşii romani, dacă acela care a înfiinţat şcoala latinească de la Cotnari, aducând învăţaţi apuseni destul de destoinici pentru ca să fie mai târziu reţinuţi de oraşul Braşov, ar fi izbutit să se împământenească, dacă nu se întâmpla căderea lui prăpăstioasă: am fi avut desigur şi noi o Renaştere. Şi de aceea este bine ca, peste tragicul cu care el şi-a isprăvit viaţa, să înţelegem ideea cu care a venit şi posibilităţile care ar fi putut pleca de la dânsul.
Dar Renaşterea a avut o influenţă asupra noastră în faza în care ea devenise rece, înţepenită, prin produse pedante de şcoală, în care nu mai era ţâşnire de viaţă nouă. Şi era atâta deosebire între acela care se împărtăşise de Renaştere în Apus chiar şi elevul care o învăţase numai în şcolile de la Liov sau, şi mai puţin, de la Bar, în Podolia, ca Miron Costin!
Acel care a impus Renaşterea în ce priveşte cărturăria bisericească este un fiu de domn moldovenesc, contemporan cu Udrişte Năsturel, care, acesta, a învăţat cam prin aceleaşi locuri, însă, el, mergând până în Moscova. Aici stă deosebirea între Udrişte şi acela despre care vom vorbi şi pe care îl chema Petru Movilă. Petru Movilă este un învăţăcel, un ucenic, un „spudeu“, pentru ca să întrebuinţăm cuvântul grecesc trecut şi în slavoneşte, în şcoli galiţiene, pe când Udrişte Năsturel a învăţat şi la Moscova şi şi-a adaus şi o învăţătură slăvonească de un alt caracter. Petru Movilă, doritor de o domnie pe care n-a putut-o atinge niciodată, a ajuns a fi un vestit egumen al lavrei din Kiev, apoi un mitropolit al ruşilor apuseni. S-a scris şi acum în urmă despre dânsul, pe baza unor descoperiri nouă, de profesorul P. P. Panaitescu, şi desigur că astfel Petru Movilă se înfăţişează puţintel schimbat, dar rămân totuşi de fixat şi alte lucruri în precizarea adevăratului caracter al lui.
El a scăpat pe ruşii de apus de catolicism, şi de aici ar fi ieşit imposibilitatea de a mai trăi a unor anumite tendinţe naţionale care fuseseră atâta vreme strâns unite cu biserica. Dar mitropolitul de Kiev nu a fost numai un teolog, ci şi un creator de tipografie, un răspânditor de cărţi sfinte în slavoneşte. Un om de carte latină, un om de îndreptare occidentală, un curtean al regelui polon, amestecat într-o viaţă care nu avea nimic a face cu neamul şi nici cu ortodoxia tradiţională, dar el a fost totuşi şi un frământător al vieţii noastre bisericeşti.
În tipografie, în şcoala de tradiţie slavonească, în traducerile noastre, în toate e amestecat Petru Movilă, care, atuncea când rămânea cu el singur în chilia lui şi duioase amintiri îi răsăreau în suflet, nu vorbea nici greceşte, nici ruseşte, nici poloneşte, ci, ca acasă, odată, româneşte. Biograful lui, răposatul Ghenadie de Râmnic, fost elev el însuşi al şcolilor înfiinţate de Petru Movilă, înseamnă astfel de cuvinte care se găsesc în hârtiile lui. Şi i-a plăcut fostului pretendent Pătraşcu-Vodă să vorbească de minunile care s-ar fi săvârşit în Belgrad, în Alba-Iulia lui Mihai Viteazul, cu prilejul sfinţirii mitropoliei de acolo. Până la închiderea ochilor lui obosiţi de muncă, el a rămas astfel un om al nostru.
Dar influenţa lui Petru Movilă, oriunde s-ar fi exercitat ea, a adus cu dânsa spiritul Renaşterii, şi de aici în biserica noastră acealaltă tendinţă, pe care o reprezintă Udrişte Năsturel, el însuşi o creaţiune a lui Petru Movilă, căci, cu toate că şcoala le-a fost deosebită, direcţia lor rămâne aceeaşi.
În lumea rusească se tipărise o frumoasă carte, Varlaam şi Ioasaf, care, după cum spuneam şi mai înainte, nu este altceva decât prefacerea pentru creştini a biografiei lui Buda. E legenda frumoasă a împăratului care a avut un fiu şi a vrut să-l ferească de cunoaşterea oricărei dureri a lumii, impunând ca el să fie ţinut închis în palat unde nu era pentru el nici o suferinţă, nici o greutate. Scăpat, totuşi, odată de acolo, el a văzut că în lume este şi boală şi mizerie şi moarte, şi aceasta a adus o revoluţie în sufletul lui, ducându-l pe calea sfinţeniei. Şi Udrişte Năsturel s-a apucat şi el, după ce se dăduse o formă slavonă a acestei poveşti, să o prefacă în româneşte.[10]
Dar, dacă Renaşterea a introdus în însuşi domeniul religios o curiozitate pe care evul mediu creştin, care întârzie la noi, nu o avuse, dacă a introdus o metodă pe care secolele anterioare nu o cunoşteau, în acelaşi timp a dat şi preocupaţii care nu au a face cu religia, care întrec religia, ori sunt alături de dânsa, de multe ori mai sus decât cuprinsul ei, în ce priveşte nevoia de a se interesa şi de altceva decât numai de generalitatea cărţilor bisericeşti. Şi atunci s-au ivit două personalităţi de un caracter neîntâlnit până aici.
Noi avem cunoştinţă de istoria românilor, cum spuneam mai înainte, prin tradiţie; cine ştia şi slavoneşte desfăcea poate şi câte ceva din însemnările călugărilor, dar nu există nici un fel de dovadă că boierimea ar fi avut vreo atingere cu aceste lăcaşuri unde se păstra în scris însemnarea cea veche despre trecutul nostru; ba, mai mult decât atâta, nici nu era curioasă de acest trecut şi nu simţea nevoie să se hrănească din izvorul acesta, de multe ori aşa de bogat, al trecutului. Dar Renaşterea cere totdeauna legătura cu trecutul, o legătură strânsă cu dânsul; ea cuprinde o adevărată adorare faţă de lucrurile care au fost, faţă de oamenii şi împrejurările de atunci, faţă de limba întrebuinţată atunci şi de stilul pe care îl aveau scriitorii în această limbă. Renaşterea aşa este: pentru viitor o disciplină, pentru trecut o religie.
Dar boierii noştri trăiau o parte din timpul lor dincolo de hotarele ţării. Încă din secolul al XV-lea întâlnim, în Galiţia, în afară de studenţi din oraşele străine, şi oameni de ţară, al căror nume îl cunoaştem; ei învăţau, de pildă, la Stavropighia din Liov, mănăstire de cărturari legată direct de Patriarhia constantinopolitană. De câte ori fraţii de la Stavropighie aveau vreo nevoie, banii ieşeau şi din vistieria Moldovei. Mai târziu, când pribegi din Moldova au trecut nu numai în Ardeal, ci şi în Polonia, acolo şi-au făcut învăţătura. Toată şcoala lor a fost şcoală polonă; ei au fost, deci, studenţi în limba latină, care ştiau şi slavoneşte, căci nu se puteau face boieri fără să ştie această limbă. Şi unul dintre boierii aceştia pribegi umblaţi prin şcoli polone, Grigore Ureche, s-a apucat să scrie istoria ţării lui. A făcut-o de la dânsul c-a simţit Grigore Ureche, pentru că învăţase în şcoli din Apus, nevoia de a înfăţişa în româneşte, întrebuinţând şi izvoare polone, redactate în limba latină, trecutul ţării Moldovei? Sau Vasile Lupu, care în toate domeniile a îndemnat, este acela care i-a cerut învăţatului boier să dea istoria Moldovei?
În tot cazul, istoria Moldovei a lui Grigore Ureche este fără îndoială o creaţiune a lui, în sensul că pentru prima dată se introduce critica istorică, pentru prima dată judecata omenească este întrebuinţată pentru a se afla unde este adevărul din acele izvoare multiple care se întrebuinţează deodată. Mai târziu s-au adus şi umpluturi care au făcut pe C. Giurescu să creadă că nu mai avem a face cu textul lui Ureche, ci numai cu o refacere târzie a unui Simion Dascălul. Părere care-mi pare şi acuma absolut greşită, căci Simion Dascălul era un „profesor“, un „om de catedră“, care nu cunoştea viaţa politică, iar cronica lui Ureche este nu numai o lucrare plină de erudiţie, de spirit critic, ci, în acelaşi timp, şi o carte de om politic, cartea cuiva care ştia cum se cârmuieşte ţara, în spirit boieresc. Într-un studiu recent al dlui Panaitescu, s-a arătat cât de puternic se afirmă acest spirit. De pildă atuncea când vorbeşte de încoronarea lui Ştefan cel Mare, el arată cum se adună ţara toată; ţara îl proclamă pe Ştefan; puterea lui este, prin urmare, obţinută nu de la singură biruinţa lui, ci, înainte de toate, de la voinţa ţării, adică a boierilor cu mitropolitul în frunte. Aceasta este o declaraţie oligarhică boierească în sens polon, adică în sensul intereselor clasei căreia-i aparţinea Ureche.
Dar, în afară de valoarea politică a cronicii lui Grigore Ureche, ea mai are o valoare în ce priveşte stilul. Ureche este un om de stil latin, un om de strict stil latin. Nu are decât să deschidă cineva orice pagină din cronica lui pentru ca să simtă imediat modelul care i-a stat în faţă. El nu se încurcă în amănunte; expunerea lui este totdeauna sigură şi dreaptă: se vede disciplina admirabilă în care Ureche-şi făcuse învăţătura.
Astfel, în descrierea luptei de la Baia - pentru a lua un exemplu - pe lângă că se simte mândria naţională a boierului care nu sufere pretenţiile craiului Mateiaş, pe lângă că se recunoaşte hotărârea ostaşului, dar în fraza aceea lungă, după ce cade răspunsul lui Ştefan cel Mare: „nu au primit“ şi apoi se ridică steagurile şi lucesc în soare armele de luptă împotriva străinului, se distinge stilul eroic, fraza latină lungă, cu bucăţile intercalate, frământarea aceea de stil care vine dintr-o lungă experienţă seculară a scrisului într-una din marile literaturi ale lumii. Aici nu mai este însăilarea lui Gheorghe Ştefan, cu schimbările sintactice de fiecare moment, ci este ceva care leagă logic toate elementele frazei, găsind în gramatică tot ce trebuie pentru a pune împreună şi a confunda multiplele elemente într-un singur bloc de structură latină. Se va vedea pe urmă ce înseamnă, pentru a doua jumătate a secolului al XVII-lea, o altă disciplină de stil, italiană de o parte, polonă de alta, când se vor studia Cantacuzino Stolnicul şi Miron Costin, personalităţi care îşi permit toate capriciile, pe când aici, potrivit cu spiritul Renaşterii, originalitatea lui Ureche se supune unei discipline neînvinse, unor norme inflexibile de guvernare a stilului, şi potrivit cu normele acestea întrebuinţează cu o îngrijită cumpănire toate mijloacele retoricii latine.
Şi de aceea la el şi bucuria descoperirii originilor latine, mândria cu care se proclamă înalta noastră descendenţă.
Dar nu numai comentând cazul acesta al lui Ureche are cineva a face cu forma latină aplicată unui subiect românesc, înţeles altfel de cum îl înţeleseseră predecesorii lui, ci este în vremea aceea o adevărată iubire pentru opera transmisă de antichitate, dorinţa de a muta această operă în lucrurile româneşti, şi dorinţa aceasta se manifestă în multe domenii.
Pe vremea lui Vasile Lupu şi a lui Matei Basarab pravilele s-au prefăcut în limba noastră. Încă de pe vremea lui Petru Rareş şi a lui Alexandru Lăpuşneanu se păstrau nomocanoane în Moldova, ca şi pe vremea lui Mihai Viteazul, acest domn de război, care avea alte griji, căci epoca aceasta a Renaşterii era o epocă de disciplină şi în materie de drept. Dar în timpul lui Vasile Lupu s-a întâmplat să fie oameni care erau capabili de a traduce din greceşte şi de a înfăţişa în româneşte aceste nomocanoane. Acela care a făcut-o a fost în Moldova, unde se forma la şcoală un Nicolae Milescu, Istrate Logofătul, care îşi zicea şi Eustratie - şi, dacă nu ar fi decât forma aceasta, încă am înţelege că avem a face cu un om al Renaşterii. Acel Istrate, îndemnat de domn, care voia să aibă pravilele în limba ţării, le-a tradus din greceşte, într-un manuscript care nu a fost niciodată tipărit, Cartea românească de învăţătură.
Şi în Muntenia au fost astfel de cărturari şi călugări pe care Matei Basarab i-a întrebuinţat pentru traduceri şi care ne-au dat Pravila cea mică. Muntenii au copiat apoi opera de drept a lui Istrate, care s-a adus deci peste ceea ce exista în Pravila de la Govora. Lumii acesteia îi trebuiau deci norme de drept scrise. Chiar dacă societatea nu primea astfel de legi şi dacă ea continua să aplice dreptul oral transmis de secole, totuşi mândria domnului cerea ca el să aibă astfel de legi scrise, fie şi dacă el însuşi continua să judece după „obiceiul pământului“. El putea să arate însă înaintea tuturora legile bizantine introduse în ţara lui.
De la drept s-a trecut la altceva. Până acuma câtva timp nimeni nu ar fi crezut că un izvor literar din antichitatea clasică, elenică, a putut să ispitească pe un cărturar moldovean de atunci şi cu toate acestea lucrul s-a întâmplat. Istrate Logofătul, sau, dacă nu s-ar împotrivi cronologia, Nicolae Milescu, în tot cazul un boier moldovean, a îndrăznit să atace însuşi textul ionic al lui Herodot.
Nu-şi închipuie îndeajuns un neiniţiat greutatea extraordinară a traducerii acestor vechi însemnări ale autorilor greci. S-au făcut şi la noi două traduceri moderne: una de Dimitrie Ghica, apărută prin îngrijirea Academiei Române. Traducerea aceasta este desigur mulţumitoare, pentru consultaţii istorice, dar traducerea cea veche are totuşi o mare superioritate faţă de cea de acum: nu numai că textul este tradus cu foarte multă exactitate, dar este prefăcut într-o foarte frumoasă limbă românească. Şi aceasta într-o vreme când Herodot în alte literaturi, în literaturile Europei centrale şi apusene, nu era încă tradus în întregime.
Este vorba undeva în Herodot de insula Creta şi traducătorul român adauge la text că turcii se trudesc să o ia acum şi nu pot.
Dar lupta turcilor cu Veneţia pentru Creta începe la 1640 şi a durat vreo douăzeci de ani; deci putem aşeza această traducere cam la jumătatea celor douăzeci de ani, înainte de 1650.[11]
Astfel, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea observăm o părăsire a spiritului franciscan, o schimbare a sensului întreg al literaturii bisericeşti, o îndreptare - întreruptă de marile nenorociri care au căzut asupra amânduror ţărilor - către izvoarele de căpetenie ale antichităţii clasice. Constatând aceasta, trebuie însă să spunem că biruinţa câştigată în acest înalt domeniu, şi pentru care putem avea o legitimă mândrie, trebuie să fie unită şi cu o părere de rău. Părere de rău pentru că prin aceasta s-a împiedicat, pe o mulţime de vreme, dezvoltarea acelui umil spirit popular, care singur era în stare să dea - aşa cum s-a întâmplat numai în secolul al XIX-lea - o literatură românească originală.

V. LITERATURA INDIVIDUALISTĂ DIN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVII-LEA
De la o vreme spiritul Renaşterii se rupe din ceea ce se numeşte de obicei, în formularea pe care i-a dat-o Lamprecht, tipism. După marele istoric german, dezvoltarea omenirii trece prin faze succesive de tipism şi de individualism. Într-o epocă de tipism fiecare este dator să facă aşa, să scrie aşa şi de multe ori să şi gândească şi să simtă aşa cum gândesc, simt, scriu şi ceilalţi: uniformitatea caracterului generic este o datorie pentru toţi.
Trebuie, chiar dacă ai o individualitate, să o sacrifici pentru a fi convenabil - şi de multe ori aceasta este un mare păcat pentru că sunt individualităţi care s-ar fi putut manifesta şi care din pricina acestei legi a vremii sunt datoare să-şi părăsească această individualitate şi să se manifeste numai aşa cum s-ar putea manifesta oricare altul dintre contemaporanii lor. Dovada că în epocile de tipism sunt individualităţile înăbuşite este că oamenii care, în secolul al XVI-lea, scriu după normele recunoscute, de câte ori este vorba de o carte destinată publicului, atunci când scriu pentru cineva de aproape, felul lor de a se exprima este cu totul deosebit. De o parte, scrisori în latineşte pentru toată lumea, de alta, simple şi veridice mărturisiri proprii.
Astfel, în Florenţa lui Lorenzo de Medici, când cineva dintre cărturari se gândea a face filosofie, literatură, despre vreunul dintre subiectele vagi pe care le afecţiona Renaşterea, el o face în latineşte şi în forma consacrată, dar, când Lorenzo însuşi scrie versuri italieneşti, care nu erau menite să contribuie la reputaţia lui literară, el se întoarce la vechea tradiţie şi în această veche tradiţie de limbă vulgară pune ceva din „genialitatea“ lui.
Dar sunt epoci în care individul se desface din aceste legături, aş zice, din această strânsă înfăşare a spiritului său, şi îndrăzneşte a se înfăţişa aşa cum este, destăinuind ce este în cutele ascunse ale sufletului său.
Această atitudine a individului creează o modă, o regulă şi astfel intrăm într-o epocă de individualism, în care fiecine încearcă să manifeste ceea ce-l deosebeşte de ceilalţi - şi se întâmplă foarte deseori ca, precum, în cazul întăi, originalitatea existentă a câtorva trebuie să fie sacrificată regulei-tip, tot aşa în cazul al doilea individualităţi inexistente cată să se forţeze pentru a se prezenta ca personalităţi reale.
Astfel în literatura românească din secolul al XVII-lea se produce o foarte puternică mişcare către individualism. La noi acest curent vine mai târziu decât în alte părţi, şi e natural să fie aşa, pentru că noi nu-l creăm, ci îl primim ca influenţă.
Avem deci a face cu un individualism creator, poetic, ca să întrebuinţăm cuvântul în sensul cel vechi, grecesc, de creaţiune în cuvinte; un individualism nedisciplinat sau căutându-şi singur o disciplină în normele personalităţii care se manifestă. Individualismul acesta venea, ca şi clasicismul de care am vorbit, de la unul dintre vecinii noştri, de la acela care era mai de multe ori în contact direct cu toată realitatea spirituală a Apusului. Nu poate fi vorba de Ungaria ardeleană, care, de fapt, a avut o dezvoltare culturală, atât în limba vulgară, cât şi în limba latină, mult superioară dezvoltării noastre culturale; bineînţeles vorbesc de celelalte elemente, dominante, din Ardeal, nu de elementele româneşti, care pe vremea aceea erau legate exclusiv de poezia populară şi de cartea bisericească şi nu participau cu nimic la cultura superioară a naţiunilor privilegiate. Dar legăturile noastre culturale cu Ardealul, deşi au existat, au fost cu mult mai puţine decât cele cu Polonia. E foarte mult timp de când am arătat cât de dese şi cât de esenţiale erau aceste legături, încă dintr-o vreme foarte îndepărtată. Şi am pomenit chiar aici de Stavropighia de la Liov şi de şcoala de la Kiev a lui Petru Movilă, în care era fără îndoială spirit polon, şi s-a văzut câtă Renaştere era în învăţătura aceea de caracter neclar, bisericesc ortodox, a lui Petru Movilă, prin care pătrunde însă, conştient, cultura latină a Occidentului, care venea tot prin Polonia. Şi dacă ea a biruit aşa de răpede, aceasta denotă o potrivire cu fondul propriu, cu felul de a fi al poporului nostru.
Oricât de mult s-ar încerca, şi orişicine s-ar încerca, fie şi cu oricât de mult talent, cu geniu chiar, care nu se găseşte pe toate cărările, a realiza împrumuturi literare şi culturale, nu prinde nimic decât ce se potriveşte cu spiritul unui popor, aşa cum s-a format el în cursul veacurilor.
Polonia nu se disciplinase încă politic - ea care avuse înaintea ei acelaşi model ca şi Italia tiranilor din secolul al XV-lea, imitatori ai Romei. Roma nu a fost însă realizată în Polonia, deşi polonii au dorit-o şi au şi fost în stare să facă astfel ca în literatură să se scrie latineşte cum se scria în Italia. Temperamentul lor slav, capricios, imaginativ, rebel la tot ceea ce era ordine impusă îi făcea pe poloni nesupuşi, divizaţi în partide care se luptau între dânsele.
Regele el însuşi, până la Ştefan Báthory - care el o bucată de vreme a disciplinat pe poloni - nu avea prea mare putere. Îndată ce polonii au scăpat de sub mâna regelui Ştefan, ei s-au răzbunat de atâta ascultare şi, când s-au ales doi regi, Sigismund de Suedia şi Maximilian de Austria, vremea nobililor a revenit. Regele a fost de aici înainte ţinut la dispoziţia supuşilor săi. Într-un moment ei au organizat şi o ligă împotriva lui, „rokoszul“ (cuvântul a fost întrebuinţat şi în Moldova secolului al XVII-lea în sens de răscoală).
Pe urmă chiar, după moartea lui Sigismund până la isprăvitul dinastiei de Suedia, suveranul a fost mereu nesigur pe tronul său; nobilii au ales pe cine s-a întâmplat şi au nimerit cândva şi pe un biet tânăr beteag, sărac, fără nici un fel de influenţă, care a fost Mihail Wiszniewiecki. Pe urmă, din fericire pentru ei, au avut norocul să aleagă pe Ioan Sobieski, care fusese un timp aproape un comandant de cavalerie independentă, căutând necontenit lupta şi luarea la întrecere cu turcii.
În această societate trebuia să fie tot aşa. Cine învăţa la şcoală?
Călugări, copii de nobili, care mai curând sau mai târziu trebuiau să între în lume, şi, deci, să fie stăpâniţi de acelaşi spirit şi să facă aceleaşi lucruri ca şi înaintaşii. Dar, oricum, altceva era să se înveţe, ca înainte, la un biet călugăr din Moldova, câţi ani sunt de la facerea lumii şi câţi ani de la începutul Romei şi să se facă exerciţii de citire din Psalmi - deşi, la noi, în vremea aceea, predau şi dascăli de greceşte la Trei Ierarhi - şi altceva să înveţi la şcolile polone şi să creşti în mijlocul agitaţiei aceleia necontenite a societăţii polone de atunci. De aici, din elemente astfel crescute au ieşit individualităţile atât de deosebite de a lui Ureche, cum e a lui Miron Costin şi, după imitaţia tatălui, a lui Nicolae Costin.
Personalitatea lui Miron Costin se dovedeşte a fi total deosebită de a lui Ureche. Nu are principii de stat, nu face filosofie politică, nu se gândeşte la relaţiile care există sau care trebuie să existe între suveran şi între supuşii lui şi nici nu a meditat asupra misiunii pe care o are, în societatea contemporană, clasa nobilă, căreia îi aparţine. Toate acestea sunt lucruri pe care el le simte, dar nu le spune, pentru că pe dânsul nu-l interesează istoria în sensul Renaşterii celeilalte, care, târziu, pătrunsese în Polonia şi mai târziu încă la noi; pe dânsul îl preocupă ceea ce se întâmplă cu el şi cu familia lui. De aceea ar fi fost foarte interesant dacă am fi avut povestirea lui Grigore Ureche până la epoca aceasta; dar cronica se sfârşeşte la sfârşitul secolului al XVI-lea. Partea finală a povestirii este însă datorită lui Nestor Ureche, tatăl lui Grigore, acela în care unii au căutat - este multă vreme de atunci - să vadă pe adevăratul autor al cronicii lui Ureche.[12]
Grigore Ureche făgăduise a merge până în vremea lui Vasile Lupu. Ar fi fost interesantă această proiectată ultimă parte; ar fi fost aceeaşi imparţialitate senină şi rece, aceeaşi neîncredere în el însuşi, pe care o cunoaştem din istoria vechilor domnii. Nu ar mai fi întrebuinţat formule gata făcute în literatura polonă, nu fiindcă nu putea - dovadă scrisorile din acest timp pe care leam citat - ci fiindcă el credea necesar să imite pe cineva.
Luaţi în schimb pe Miron Costin. Tatăl său trecuse în Polonia şi a stat acolo câţiva ani. Pe vremea aceea boierii refugiaţi în regatul vecin erau asiguraţi în felul acesta: precum în timpul nostru politicienii îşi depun banii la băncile din străinătate pentru ca să fie la adăpost, aşa pe vremea aceea se asigura cineva făcând să fie înscris în rândurile nobilimii polone. În unele cazuri se schimba şi numele şi, din Bârnoveanu, boierul devenea Barnowski, căci Miron Barnowski nu era deloc polon, ci drept român, având moşie la Bârnova. Dar a trăi în acest mediu polon nu putea să rămâie fără urmări. Costin nu a trăit însă la Varşovia, ci într-un colţ de Podolie, la Bar. Dar Podolia e o provincie depărtată de Varşovia, cu o lume provincială nobilă, având mereu de luptă cu cazacii, care multă vreme au neliniştit acest colţ de ţară. O Polonie pe trei sferturi anarhică, în care tropoteau caii, sunau trâmbiţele, se aruncau bani şi se petreceau scene aspre la sfârşitul ospeţelor.
A trăi într-un fund de Polonie atunci era cu totul altceva decât viaţa ce se putea duce în Moldova, unde veneau la ospeţe boierii în hainele lor lungi orientale, unde petrecerea era tacticoasă, şi, când, la masă, se îmbătau oaspeţii, era fără zgomot, fără scandal.
De aceea uimirea alor noştri cu prilejul nunţii lui Timuş, fiul hatmanului căzăcesc, cu frumoasa Ruxanda, fata lui Vasile Lupu, când mirele nu vorbea cu nimeni, nici măcar cu viitoarea lui soţie, nici cu socrii, când sta în colţ, cum zice un contemporan, „ca un lup în tufiş“ şi-şi mânca unghiile, când rudele care veniseră cu el, druştele, s-au îmbătat în aşa fel încât au trebuit să fie scoase la mijlocul mesei, iar nu la sfârşit, cum cerea buna-cuviinţă, iar cazacii de rând alergau prin Iaşi şi necăjeau pe cei dintăi negustori evrei pripăsiţi acolo. A fost o mirare la curtea imperialului Vasile Lupu să aibă un ginere de această calitate.
În Polonia însă lucruri de acestea erau obişnuite, ele se făceau în fiecare moment, aşa încât boierul trăit peste graniţă se întorcea acasă cu deprinderea unei vieţi libere, în care fiecare făcea ce voia şi ce putea. Şi acesta un element al renaşterii, dar, de data aceasta, şi forma este individuală.
Şi, atunci când scrie povestea vremii sale, Miron Costin caută a spune ce a ştiut el, şi atâta. Câte lucruri nu ar fi putut adăugi din izvoarele polone care-i stăteau la îndemână, aşa precum au făcut Simion Dascălul şi vreun Misail Călugărul, care au alcătuit cronica, într-o formă mai amplă, cu o aplecare mai mult spre împrumuturi dese din izvoarele pe care Ureche nu le cunoscuse, izvoare ungureşti şi izvoare polone! Putea să facă şi Miron Logofătul o astfel de operă de compilaţie, cum o va face şi fiul lui, Nicolae Costin, care, acesta, se găseşte, într-o altă vreme, în epoca de erudiţie.
Adaug că Miron Costin este mai totdeauna înduioşat; el se simte dator, aproape, să se înduioşeze. Pe când Grigore Ureche abia tresare de mândrie naţională, în sensul restrâns al mândriei moldoveneşti, după câte o victorie, urmaşul scaldă în lacrimi scena uciderii la Constantinopol a lui Vodă Barnovschi, binefăcătorul Costineştilor, de la care el îşi trăgea şi numele. Ceea ce atrage la Miron Costin mai e simpatica dezordine, capricioasa înnodare, şi desfacere, şi împleticire, şi reluare a şirului povestirii. Liberă aleargă fraza lui; începe prin a spune un lucru, pe urmă trece la altul, intercalează o idee, se întoarce înapoi, şi jocul acesta făcut din bucăţele de fraze el îl întrebuinţează pentru a forma un mozaic pe atât de fermecător, pe cât este de nedisciplinat.
Dar influenţa aceasta a individului celui nou nu a venit numai din Polonia, ci şi de aiurea, dintr-o ţară cu mult mai înaintată decât Polonia. Ţara aceasta, fără să putem spune că a creat, singură, la sfârşitul evului mediu, Renaşterea - fiindcă Renaşterea o întâlnim şi în lumea franceză contemporană, poate chiar ceva mai înainte - dar ţara aceasta a fost, foarte multă vreme, sălaşul însuşi al Renaşterii. Este vorba de Italia, care a găsit o formă latină perfectă, spre învăţătură şi altora, căci, orice s-ar spune, vechea Romă tot în sufletul burgheziei din Italia secolului al XV-lea se putea găsi mai mult, suflet nou în care lucrau tot vechile instincte.
În această Italie au mers o mulţime de ai noştri încă în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, şi, pe de altă parte, atâţia din italieni au fost ceruţi de marea noastră boierime şi de domni, şi au şi venit, chiar şi meşterii de pictură italieni, căci Alexandru Lăpuşneanul a dorit să aibă pictură occidentală pentru mănăstirea Slatina. Încă de la jumătatea secolului al XVI-lea au fost la noi în ţară italieni, aşa cum au fost francezi pe lângă Petru-Vodă Cercel, şi ei sunt pomeniţi în socotelile lui. Apoi încep a veni, din Constantinopol, un Bartolomeo Bruti, un Bernardo Borisi, care e însuşi nepotul influentului postelnic Bruti, apoi un Minetti, şi alţii, care reprezentau aceeaşi influenţă. Doar şi Constantinopolul era plin de italieni.
Şi la aceştia se adăugau, încă din acest secol al XVI-lea, negustori italieni, care erau foarte mulţi, şi negustori macedoneni care, de o parte, mergeau în Veneţia şi, de altă parte, la Bucureşti şi formau legătura între strălucita rasă italiană şi între capitala, din ce în ce mai închegată în sens european, a principatului muntean. Şi apoi ceea ce nu trebuie uitat este că noi eram în foarte strânse legături cu grecii, în a doua jumătate a acelui veac; aceasta fără nici o scădere pentru noi, care reprezentam un punct de sprijin şi un izvor de ajutor pentru toată creştinătatea răsăriteană. În vremea aceea noi eram tovarăşi în cărturărie cu grecii şi mulţi dintre grecii aceştia învăţau la Padova, care avea o Universitate şi pentru lumea răsăriteană supusă împărăţiei turceşti. Se învăţa aicea, înainte de toate, medicina amestecată cu folosofia. Acum, în timpurile noastre, este altceva medicina şi altceva filosofia, dar pe vremea aceea filosofia şi medicina mergeau împreună, aşa încât ajungea cineva la şcoala de acolo „iatrofilosof“. De felul acesta poate să fi fost vestitul dragoman Panaioti Nikusios, dar fără îndoială Alexandru Mavrocordat, care şi-a făcut învăţătura acolo la Padova. În sfârşit, apusenii, catolicii, care urmăreau de foarte multă vreme, şi într-un chip intensiv, de la începutul secolului al XVI-lea, unirea cu ortodocşii, prin călugării iezuiţi, întrebuinţau Universitatea de la Padova pentru ca prin ea să creeze un mediu religios favorabil acestei uniri. O serie întreagă de cărţi au fost astfel făcute de oameni care munceau aici pentru pregătirea operei de unire creştină.
Şi iată că, atunci, apare ca om politic şi scriitor, în sens italian, veneţian, un fiu de foarte mare şi de foarte bogat boier muntean, al lui Constantin Cantacuzino Postelnicul, omorât la Snagov de Grigoraşcu-Vodă Ghica de frică să nu vadă înălţarea la domnie a fiului acestuia şi al domniţei Elina, fata lui Radu Şerban, reprezentând astfel nu numai Bizanţul, dar şi tradiţia nobilimii luptătoare de ţară, care voia să continue pe Mihai Viteazul. E. Constantin, viitorul stolnic, un tânăr foarte bine înzestrat, foarte activ, care, după ce a învăţat la Bucureşti, a trecut la Constantinopol, şi una dintre cele mai interesante descoperiri pe care mi le-a adus înainte soarta a fost însuşi caietul de student, unde a însemnat studiile sale la grecii din Constantinopol. Tot acolo se spune cum s-a îmbarcat apoi pentru Veneţia, cum a străbătut marea, cum s-a coborât în mândra şi nobila cetate, cum a cercetat palatul ducal, ce cărţi anume a cumpărat, mica lui bibliotecă de student, cum s-a dus apoi la Padova şi a învăţat acolo cu un Antonio dall’Acqua, un Arsenio Caludi. Multă vreme credeam că sunt cine ştie ce dascăli ieftini ca pentru un debarcat din Orient; am cerut informaţii la un foarte vechi şi bun prieten al meu, dl Vittorio Lazzarini, profesor la Universitatea din Padova, şi d-sa mi-a comunicat ştiri de mare interes despre aceşti dascăli, foarte cunoscuţi, care au stat în fruntea învăţământului de acolo, fiind întrebuinţaţi la aşa-numitul Colegiu Cotonian. Aici, prin urmare, a învăţat Constantin Cantacuzino Stolnicul, care a străbătut apoi şi alte ţări din Apus, stând şi la Viena. Întors în ţară, el era cu desăvârşire transformat.
Aceasta se vede din opera care i-a fost atribuită multă vreme după moartea lui silnică, în temniţa turcească, marea istorie - nu cronică! - a românilor, a tuturora, care trebuia să meargă până în zilele lui şi care a înaintat până la începutul secolului al XIII-lea.[13]
Ce are a face Ureche, numai cu latineasca lui, şi Miron Costin, cu amestecul lui de latinească şi de polonă, cu toată îndemânarea lui de poet polon - căci el a scris pentru regele Ioan Sobieski şi un fel de „Cântare a Moldovei“ în care amestecă foarte multă erudiţie - cu Constantin Contacuzino! Acesta este fără îndoială un om superior, în adevăratul înţeles al cuvântului, străbătut de cultură italiană în rândul întăi, nu latină, şi în italieneşte s-au păstrat de la dânsul şi răspunsurile date unui Marsigli, generalul italian plin de curiozitate geografică şi istorică şi în ce priveşte ţara noastră. Nici o îndoială, cum o arată rămăşiţele bibliotecii lui, era un om foarte învăţat în latineşte ca şi în greceşte şi - nu e nici un fel de îndoială - şi slavoneşte, cum trebuia să ştie acela care mult timp a fost sfetnicul lui Constantin Brâncoveanu, dar el se îndrepta înainte de toate către cărturăria italiană contemporană.
Numai cât de la dânsul, care putea să deie atât de mult, au rămas numai frânturi dintr-o operă în care întrece ca plan, informaţie şi metodă tot ce se voise şi se adusese la îndeplinire până atuncea la noi.
Pentru Constantin Contacuzino Stolnicul, Muntenia, Moldova, Ardealul înseamnă tot o ţară. Pentru dânsul naţia moldovenească, naţia românească de dincoace sau de dincolo de munţi sunt lucruri care nu au sens decât laolaltă, pe care le-au despărţit împrejurările, dar pe care scriitorul care se gândeşte la principii nu trebuie să le osebească. Ba, chiar, românii macedoneni sunt pentru dânsul o parte integrantă a neamului, şi pe aceşti români balcanici, care niciodată nu s-au mai amestecat, din vechi timpuri ale evului mediu, în viaţa noastră istorică, el îi introduce în povestirea lui, luându-le apărarea, cum e gata a se bate cu oricine când se atinge onoarea naţiei sale.
Nu este vorba aici de calcul politic ca la Ureche, care arată că au avut dreptate domnii moldoveni faţă de cei poloni, ci el apără cu credinţă şi avânt pe ai săi, pe care-i concepe în chip cu desăvârşire apusean; împotriva duşmanilor naţionali el se ridică, liniştit, stăpânit, de câte ori este vorba de mândria românească.
În prezentarea întregii istorii a poporului românesc de pretutindeni, de prin părţile Dunării până în fundul Balcanilor şi în Pind, el înţelege a întrebuinţa toate izvoarele. Miron Costin nu întrebuinţează, nu citează decât în cartea lui despre origini, mai întinsă decât consideraţiile lui Ureche, dar încă stângace în formă, unele izvoare; Ureche recurgea la ele atuncea când era discuţie.
Dar, în ce priveşte pe Constantin Cantacuzino, el merge curent la izvoarele din ţară: a cunoscut cronicile moldovene, a fost perfect iniţiat în opera lui Ureche; pe lângă aceasta consultă şi izvoarele apusene, cum e, de pildă, Laurenţiu Topeltin, de ale cărui păreri vorbeşte mai ales la problema originii poporului românesc. În aceeaşi chestie, esenţială pentru amândoi, Miron Costin vede Roma prin lumina cărţii polone, pe când Constantin Cantacuzino a pătruns în viaţa latină însăşi şi vede Roma uitându-se drept în faţa ei; cu totul altceva!
Stolnicul întrebuinţează însă şi documente. Bietul părinte Dosoftei, când avea un hrisov în mână, ici şi colo, discuta în câte o notă a scrierilor sale cutare punct din originile Moldovei, dar la scriitorul româno-italian este o dorinţă de a întrebuinţa toate documentele câte îi puteau cade în mână. A redactat astfel pentru folosul lui ceea ce numesc eu „Cronologia tabelară“, adică o serie de însemnări cu privire la documente din secolul al XIV-lea înainte.
Şi el, care cunoaşte Alexandria şi o răspinge, recurge şi la amintirile populare, la cântecele de vitejie. Astfel el scrie istoria cu o concepţie cum nu o avea nici unul dintre istoricii contemporani în Apus: găseşte toate izvoarele pe care le întrebuinţăm noi astăzi. Ce nenorocire că din această carte a lui nu ni s-a păstrat decât numai fragmentul până la Atila! Într-un manuscript acum dispărut era şi o scrută istorie a Veneţiei până la sfârşitul secolului al XVII-lea, care nu putea fi decât a lui.[14]
Stilul lui Constantin Cantacuzino întrece în complicaţie şi artificiu tot ce se scrisese până atunci. Propoziţii foarte complicate, învârtituri măiestrite care au rămas până acum în limba italiană de o oarecare greutate: cuvintele le înţelegeţi toate, cu toate acestea fraza rămâne neînţeleasă, pentru că fraza este o lucrare măiastră, în care se amestecă atâtea amintiri latine. Fraza franceză este mult mai algebrică şi uneori rezolvă într-adevăr problemele în chipul simplu al ordinii invariabile: subiect, predicat, complement, aşa cum era în gramatica lui Manliu, care nu este decât o copie în româneşte a lui Noël şi Chapsal, după care au învăţat atâtea generaţii. Dar aici afli fraze care par învârtite între degete, aruncate în aer şi apoi iarăşi prinse în zbor. O formă care nu mai fusese întrebuinţată şi care nu va putea găsi imitatori.
Vremea următoare, sub influenţa altui curent apusean, va apuca alt drum.

VI. MEMORIALIŞTI ŞI ERUDIŢI
Alături de individualişti ca Miron Costin şi Constantin Cantacuzino, scriitori mai modeşti ca pregătire, dar plini de amintirea lucrurilor trăite şi încălziţi de patima luptelor politice la care participaseră, dau o altă povestire, aceea a simplilor luptători şi alcătuitori de memorii. La dânşii e numai ecoul din a doua jumătate a secolului al XVII-lea al evenimentelor mai vechi din Muntenia.
În faţa lor un povestitor moldovean cu privire la care, fără a părăsi cu totul părerea cea veche pe care am exprimat-o eu în ceea ce priveşte stilul lui, şi care rămâne adevărată, se impun noi completări: este vorba de Neculce.
Să luăm întăi povestitorii munteni. În Ţara Românească până la 1680, nu se simţea nevoie să se prezinte dezvoltarea domniilor - căci nici nu putea fi vorba decât de o dezvoltare a domniilor, istoria în sensul nostru fiind un lucru care trecea cu mult peste nivelul concepţiei oamenilor de atunci. O istorie a secolului al XV-lea, cu dramele lui, cu atât mai puţin a secolului al XIV-lea, cu începuturile, nu era posibilă. În secolul al XVI-lea, chiar, în care am văzut că a fost foarte multă cultură, istoria ţării însăşi, nu a domnului din scaun, a boierilor luptători, pornind de la cele mai vechi timpuri, tratând problema fondării statului, dezvoltarea lui până la vremea lui Mihai, nu intra în mintea nimănui. În Moldova era altceva. Nu trebuie să uităm pentru Moldova următorul lucru: influenţa vechii culturi slavone s-a exercitat aici pe două căi, în Muntenia pe una singură: prin Peninsula Balcanică, de la sârbi, mai puţin de la bulgari, deşi a fost şcoala lui Eftimie de la Târnova care a avut influenţă asupra culturii muntene; la moldoveni, şi din sud, prin Muntenia, şi din nord şi nord-est, prin cultura ruteană, a statului lituano-rus care s-a confundat pe urmă în regatul polon.
În Muntenia nu exista deci cronică la 1688; doar pe vremea lui Matei Basarab, oarecare urme de povestire, contopite apoi în corpul cronicilor muntene de mai târziu. Când a fost să se facă această istorie a principatului muntean, s-a recurs la povestiri în versuri şi în greceşte, la paginile unui Stavrinos, unui Matei al Mirelor, din Asia Mică, care a făcut şi el un fel de cronică în versuri cu sfaturi pentru contemporani. Au fost siliţi compilatorii dintre 1670 şi 1680, în lipsa unor însemnări indigene, să recurgă la aceste poeme ale străinilor. Când apare atunci cronica lui Stoica Logofătul Ludescu, ori cronica aceea pe care continuu să o cred în legătură cu Constantin Căpitanul Filipescu, împotriva părerii lui C. Giurescu, care credea că şi aici este vorba de Radu Popescu, cronicar din aceeaşi epocă, avem desigur a face şi cu evenimente înfăţişate în graiul de toate zilele, în graiul scrisorilor, însemnărilor şi povestirilor oarecare. Mai ales în ce priveşte pe Logofătul Cantacuzinilor, Stoica Ludescu, un om care nici nu iscăleşte compilaţia sa. Aceasta înseamnă că tendinţa nouă individualistă la dânsul nu se manifesta puternic; el este doar omul unei familii şi el scrie nu pentru oricine, ci pentru acea familie, aşa încât, dacă nu e vechiul tipism anonim, este caracterul de partid.
Dar cronica de partid nu intra în tradiţia ţării; însăşi alcătuirea partidelor este datorită unei influenţe absolut occidentale care vine din Ardeal şi mai ales din Polonia, căci în Ardeal n-au fost niciodată partide aşa de neted determinate ca în Polonia.
În ce priveşte pe Constantin Căpitanul, el este un om purtat prin lume. A fost în Ardeal, cunoaşte societatea aceasta de limbă latină, căci acolo, până foarte târziu, limba latină era limba secundară, de întrebuinţare curentă. Este o deosebire de făcut între unul şi altul, şi caracterul occidental este mult mai neted la Constantin Căpitanul, care vorbea împotriva Cantacuzinilor, decât la Stoica Ludescu, care apără cauza lor.
Cronicile acestea sunt foarte modeste, dar cu tot acest caracter smerit al lor, mergând până la anonimat, este totuşi, venind din Apus, pe calea arătată, o căldură pasională. Este şi vederea evenimentelor, nu sub răspunderea Celui de sus, nu sub acţiunea „vremilor“, ca la Miron Costin, ci sub a oamenilor, care se amestecă în viaţa politică. E o deosebire foarte netedă între concepţia de aici şi cealaltă. Cronica veche considera pe om ca o unealtă dumnezeiască - după cum spunea Bossuet: „omul se mişcă, Dumnezeu îl mână“. Ceea ce se întâmplă e pentru că aşa vrea Dumnezeu. Cutare a fost bun, cutare a fost rău, pentru că Dumnezeu a vrut aşa. Cutare faptă ticăloasă s-a îndepărtat pentru că Dumnezeu a vrut să ajute pe cineva, iar, dacă fapta ticăloasă s-a întâmplat, Dumnezeu a vrut să pedepsească pe cineva, care deci nu merită să fie înfăţişat ca vinovat înaintea tuturora. Pe când cronica mai nouă, cum este a lui Stoica Ludescu sau a lui Constantin Căpitanul, îi face, cum am spus, pe oamenii înşişi răspunzători pentru acţiunile lor. De o parte simpatie, de altă parte antipatie; de o parte lumină, de alta umbră; este o judecată veşnică pe care o face cronicarul stând în scaunul de preţuire. Acesta este fără îndoială un lucru nou.
La Ureche motivele umane sunt foarte rar înfăţişate şi niciodată nu se înfăţişează omul lucrând pentru dânsul. E un fel de amestec al unui sentiment creştin, care ne spune că Dumnezeu trăieşte în toate, şi de sentiment al Renaşterii, că lucrurile trebuie să se întâmple fiindcă aşa urma să se întâmple. E o concepţie antică; rareori întâmpină cineva în antichitate pamfletul, atât de răspândit în timpul nostru.
La moldoveanul Ion Neculce, ni se înfăţişează, la prima vedere, un boier de ţară, un fel de răzeş, fără cultură şi fără orizont, dar având cu toate acestea un temperament foarte puternic şi o inimă în legătură cu inima - dacă am putea întrebuinţa cuvântul acesta - cu inima obştească a poporului român aşa cum se înfăţişează el în Moldova; deci un moldovean de treabă şi sfătos, un mare povestaş. E greu să se povestească mai pe înţelesul poporului nostru şi într-o formă mai corespunzătoare cu ideile şi sentimentele lui obişnuite.
Nu afli nimic individual, nimic pretenţios în tot cuprinsul acestei cronici.
Şi cu toate acestea mai e ceva: stilul înşeală foarte adeseori; poţi îmbrăca într-un stil foarte tradiţional un fel de a fi revoluţionar, după cum poţi îmbrăca într-un stil foarte revoluţionar ceva care aparţine tradiţiei celei mai autentice.
Ce spune Neculce? Spune, din istoria Moldovei, ce a văzut el, ce este în legătură cu dânsul. El nu uită a însemna ce a făcut boierul Neculce, adică el însuşi. Ca şi în cazul lui Miron Costin, avem, deci, a face cu o cronică individualistă, cu acelaşi individualism care vine de aiurea. Dar el nu era un ucenic al şcolilor polone, familia nu-i trecuse în regatul vecin, nu avuse legături cu tinereţea de dincolo de Nistru. Foarte adevărat. Însă Ion Neculce, cu tot numele lui dublu, atât de românesc, avea mult sânge grecesc în el. El se cobora prin tatăl său dintr-o familie grecească; era rudă cu Cantacuzinii.
Alături de influenţa ancestrală venită pe altă cale, nu se putea, apoi, să nu aibă influenţă şi asupra lui curentul cărturăresc din Polonia.
Cronicile nu se tipăreau, nu-i trecea nimănui prin minte să le tipărească. Se publicau numai cărţi bisericeşti, nu şi însemnările istorice, care cuprindeau aprecieri ce puteau să supere. Ar fi fost să se semnaleze cineva răzbunării posibile a unui domn, dacă ar fi dat la lumină un capitol de cronică, şi domnii se schimbau aşa de des! Dar, între boieri, cronica se citea. Ea trecea, în manuscript, de la unul la altul. Şi, prin urmare, Ion Neculce a avut în mână cronica lui Miron Costin. Căci toate cronicile acestea se leagă una de alta. Odată ce Ureche a făcut cronica lui, Miron Costin şi toţi ceilalţi cari se vor perinda vor sta sub influenţa acestei cronici, şi, la rândul lui, Neculce a suferit-o.
Dar la Neculce sunt de observat încă două lucruri. El s-a întâlnit cu ruşii şi a trebuit să treacă în Rusia, să se găsească în mijlocul societăţii ruseşti, care - ţin să observ acest lucru, mai ales faţă de anumite păreri exprimate de scriitori mai tineri, care în această privinţă hotărât că greşesc - nu-i plăcea fiindcă era prea mult strânsă într-un fel de disciplină de cazarmă, greoaie, care pentru dânsul, moldovean deprins a trăi şi a vorbi oarecum liber, era o suferinţă de fiecare moment. Şi aceeaşi judecată o întâlnim, de altfel, şi într-un raport al unui saxon venit în Muntenia pe la 1690: dorinţa lui Petru cel Mare de a câştiga pe munteni nu poate avea sfârşit rodnic, crede el, pentru că Petru era „ein Herr allzu strenger Disziplin“, „un om de o disciplină prea strânsă“. Dar Neculce mai spune şi altceva: lui nu-i place Rusia pentru că nu sunt cărturari, pentru că, am zice azi, oamenii de acolo nu au preocupaţii intelectuale. Petru credea că face o revoluţie atunci când silea pe orişice rus să umble proaspăt bărbierit, ori ca fiecare să citească aritmetica lui. Dar, când, prin măsuri oficiale, cu jandarmul şi soldaţii sileşti o naţie să înveţe ce este aritmetica, îşi poate închipui oricine că acolo nu este prea multă intelectualitate.
În societatea aceasta, dacă nu a găsit intelectualitate, Neculce a găsit totuşi altceva: a găsit un orizont politic care nu era în Moldova. Rusia avea ambiţii în toate părţile, ambiţii de putere mare, şi la Ion Neculce, într-o anumită fază a lui, se vede o necontenită privire asupra împrejurărilor de aiurea, care constituiau deci pentru el un nou izvor de informaţie pe care desigur nu l-ar fi avut altfel.
La o parte de povestirea însăşi, prinsă în anumite limite cronologice, fără nici un fel de pretenţie cronicarul adaugă un capitol de istoria românilor în ceea ce numeşte O samă de cuvinte.
Originea acestor delicioase scene o cunoaştem; sunt legende pe care le culege Neculce. Simţul poeziei populare a putut fi pierdut în vremea în care scria el şi poezia să fi trecut în proză. Se poate pune astfel, la noi, cu prilejul lui Neculce, întreaga discuţie care s-a pus cu privire la povestirile despre regii franci din cronica lui Grégoire de Tours, singura prin care cunoaştem pe Merovingieni: cuprinde ea legende care fuseseră cândva cântece populare, ceea ce după părerea germaniştilor ar duce la concluzia că trebuie să vedem o origine germanică a cântecului popular însuşi, ori au fost de la început numai simple legende?
Dar Neculce, indiferent la caracterul plin de ispite literare al acestor povestiri, nu le amestecă niciodată cu realitatea; el le pune de o parte şi face o deosebire între legendă şi istorie, ceea ce nu s-ar fi întâmplat la un om care ar fi avut mai puţin simţ critic. El vede că aici nu este adevărul istoric, dar cu toate acestea le cuprinde lângă cronică întocmai ca şi Stolnicul Cantacuzino, care spune că istoria trebuie să întrebuinţeze şi cântecele bătrâneşti şi legendele din popor. E aceeaşi stare de spirit şi la unul şi la celalt, numai cât unul prelucrează acest material istoric, celalt nu se ocupă de aceasta, ci, pur şi simplu, pare a spune: iată, când veţi scrie istoria ţării, vă pun la dispoziţie un material care nu trebuie să se piardă.
Acelaşi orizont occidental, cu un amestec care la Neculce nu se întâlneşte, căci el înţelege să scrie numai moldoveneşte, fără a introduce cuvinte străine, fără a latiniza, se întâlneşte şi în opera istorică a lui Radu Popescu, din Ilfov, marele duşman în scris al lui Şerban Cantacuzino. E un cronicar politic deosebit de interesant, fiindcă, de o parte, în felul cum povesteşte el în memoriile lui, se apropie de Miron Costin şi de Neculce, dar, în acelaşi timp, sau, mai bine zis, într-un anume moment din dezvoltarea scrisului său, el este şi un martor al vremurilor sale, spuind lucruri pe care le-a săvârşit şi el însuşi.[15]
Va să zică e un autor de memorii, un individualist ca şi cei doi moldoveni de care am vorbit. Dar Radu Popescu, în afară de aceasta, a fost îndemnat a scrie o cronică. În această cronică este un amestec de acuzări contra domnului cu aprecieri oarecum obiective.
Dar la dânsul, care a fost trimis deseori în solii şi care a avut legături cu Ardealul, se simte şi acea influenţă nouă care ar merita să fie studiată deosebit. Încă din timpul urmaşilor lui Matei Basarab şi ai lui Mihnea Radu, care imita pe Mihai Viteazul, dând lupte după pilda Călugărenilor, şi care a murit în pribegie, se introduc neologisme latine în româneşte. Scrisorile lui Mihnea Radu către sibieni cuprind câteva caracteristice, şi un studiu ar fi de făcut şi în ce priveşte instrumentul sintactic, ca să se vadă întru cât sintaxa veche, laxă, nedisciplinată este supusă aici influenţei celei occidentale. Iarăşi o pătrundere a Occidentului în scrisul nostru.
Dar acela care a reuşit în luptele de partid, suprimându-le cu cea mai mare asprime şi întinzând aripile sale ocrotitoare asupra vieţii româneşti nu numai în Muntenia, dar de pretutindeni, până în Ardeal, a fost Constantin Brâncoveanu, de fapt un domn al tuturor românilor. Moldova a fost cârmuită de dânsul, căci fata lui Maria a fost soţia tânărului Duca, iar în Ardeal ar fi vrut să-şi aşeze alt ginere, străin, ori să treacă el însuşi. Constantin Brâncoveanu este, cum am spus şi altă dată, fără îndoială o imitaţie, aş zice: o contrafacere orientală, foarte modestă, a lui Ludovic al XIV-lea. Domnii cei vechi aveau o căsuţă de boier, o gospodărie ca oricare alta, curte domnească, în jurul vreunei biserici. Cu totul altfel la acest jumătate de Cantacuzin care era Brâncoveanu. Unuia ca acesta îi trebuia o curte domnească; Brâncoveanu a vrut deci să aibă reşedinţi la care înaintaşii săi nici nu se gândiseră, şi şi-a făcut castelele pretutindeni; ca acelea de la Potlogi ori de la Mogoşoaia, cea mai frumoasă clădire de locuinţă în vechiul stil românesc. Castelele acestea sunt „Versailles“-urile lui; numai că, în loc să-şi facă o singură casă, şi-a făcut mai multe, case mari boiereşti în mijlocul grădinilor de stil apusean. Nu-şi închipuie cineva cât era de adânc, în Constantin Brâncoveanu, amestecul de Constantinopol şi de Veneţia. Moda era constantinopolitană: papuci, haine largi, manta prinsă cu copcă la gât, părul ras, numai cu o şuviţă la spate, aceea despre care se spune, cu privire la turci, că le trebuia ca să-i prindă de dânsa îngerul morţii pe câmpia de luptă. Dar atâtea lucruri, mai ales prin Constantin Stolnicul, veneau prin Veneţia, în care sub acele raporturi se concentra Occidentul.
Când i-a trebuit lui Brâncoveanu şi o cronică oficială, el a pus pe Radu Greceanu, expert în domeniul traducerilor teologice, să facă şi o cronică de curte, solemnă, maiestoasă, având pe ici, pe colo şi câte o înţepătură împotriva adversarilor lui vodă. Dacă se întâmpla ca acesta să se certe cu cineva, Radu Greceanu trebuia să reieie capitolul şi să înfăţişeze rău pe acela care la început ieşise bine, şi invers. Din care cauză Radu Greceanu ne este păstrat pentru unele părţi în două forme cu desăvârşire opuse.
Peste toţi aceştia, care nu trăiesc, deci, numai în modul îngust pe care l-am putea presupune, se întinde, într-un anume moment, o influenţă a erudiţiei apusene. Cel mai caracteristic reprezentant al acestei erudiţii apusene, amestecat şi cu alte elemente, este Dimitrie Cantemir.
În Apus, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, pasiunea individualismului, care, acolo, îmbătrâneşte mai repede, fiind şi mai veche în acele părţi, încetează sub oblăduirea lui Ludovic al XIV-lea, când nu se îngăduia nici un partid, nici o pasiune de ordin politic şi social. Nobilimea era luată din castelele ei şi dusă la Versailles. Nu mai sunt paginile admirabile de ură din timpurile războaielor religioase în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, care fac mai mult decât literatura cuprinsă în manualele de istorie literară.
Ludovic al XIV-lea cu pompa lui apasă pestetot, şi ceea ce regele doreşte mai mult şi izbuteşte a impune este o înfăţişare obiectivă, elegantă a scrisului, supus şi el la tirania manierelor. Să facă cineva algebră, geometrie cât o putea mai mult, să studieze pe cei vechi, pe antici, e foarte recomandabil: cu cât va gândi lumea mai mult la literatura romană, cu atât va critica mai puţin vremea curentă.
Lupta dintre cei vechi şi dintre cei noi, „la querelle des anciens et des modernes“, prezintă o polemică într-o formă care nu mai este a lui Pascal: peste vechile Provinciale ale acestuia, peste chinul tragicei lui cugetări, erudiţia dnei Dacier. Boileau însuşi, într-un moment, s-a ocupat de un autor sirian care scria greceşte şi a dat o cercetare foarte erudită asupra acestui Longin. Unii filozofi, cum era Leibniz, se ocupau şi de lucrări care nu erau în legătură cu filosofia, cu un fel de istorie fără nici un fel de caracter şi nici un fel de tendinţă. Ceea ce stăpâneşte epoca este deci erudiţia pură, care va domina şi secolul al XVIII-lea, cu benedictinii de la Saint-Maur, cu Gallia Christiana, cu Dom Bouquet şi Scriptoras al lui, care vădesc aceeaşi tendinţă.
Tendinţa se întâlneşte imediat şi la noi. Acel care reprezintă în mod foarte complicat această tendinţă de erudiţie este, am spus-o, Dimitrie Cantemir. Un portret de tinereţe prezintă complexitatea, cu elemente de Orient şi de Occident, a acestui spirit remarcabil, unic. În cap un turban, dar nu capul ras cu şuviţă, ci plete mari de perucă, ce i se coboară pe umeri, după moda lui Ludovic al XIV-lea; mustăţi scurte, barba rasă, pe când turcii, pe vremea aceea, o purtau plină. Cantemir face deci unele concesii portului turcesc, dar încolo tot felul lui de a se purta este al apusenilor. La gât o cravată înnodată ca la Paris, pe când trupul, cuprins într-o haină de brocart pe talie, se prezintă sub un aspect veneţoconstantinopolitan; la brâu o sabie turcească, îndoită, un hanger.
Întăi el şi-a făcut învăţătura la Iaşi, cu italo-grecul Cacavela, pe vremea când acolo era şi o şcoală superioară iezuită.[16] Fii de boieri mergeau acolo, şi între alţii fiul cel mai mare al lui Miron Costin, Nicolae, care îmi face şi azi aceeaşi impresie ca şi acum treizeci de ani, de pedant exact, incapabil de orice iniţiativă, plin de pretenţie, socotindu-se superior tuturor celor care au învăţat mai puţin decât dânsul.
În Nicolae Costin vedem şcolarul, în fiecare moment. Din dreapta, din stânga, de oriunde, el se sileşte să culeagă cât mai mulţi scriitori, pentru ca să poată spune: se ştia atâta, dar eu ştiu ceva pe lângă acestea toate. Cronica pe care a scris-o astfel este într-un stil deosebit de slab, iar valoarea de informaţie, redusă.
Cândva am crezut că aşa-numitul Ceasornicul domnilor, care se ştia că este o adaptare după o carte spaniolă Horologium principum de Guevara, cuprinde totuşi o parte privitoare la viaţa Moldovei: mi se părea că pleacă, pentru anume părţi, din împrejurările moldoveneşti de la începutul secolului al XVIII-lea. Controlul făcut la Şcoala noastră din Franţa arată că nu există un cuvânt care să nu fie tradus. Ceasornicul domnilor poate fi interesant în ce priveşte forma, poate fi întrebuinţat ca documentare filologică, este chiar o lectură plăcută, dar originalitate nu cuprinde nici o picătură.
Cu totul altfel este Dimitrie Cantemir, care nu a învăţat la iezuiţi. Tatăl său era un necărturar, care se iscălea cu un bloc de lemn în care erau săpate cuvintele solemne: „Io Constantin Voievod“ şi trăgea cu pămătuful pe deasupra. Mama lui fusese însă o femeie romantică şi a dat fratelui lui Dimitrie numele de Antioh, în legătură cu povestea lui Alexandru cel Mare. Dimitrie, şi în felul său de a gândi, avea asemănări cu tatăl său, dar în dorinţa aceasta de a străbate în toate domeniile cunoştinţei umane e fiul mamei, moartă în tinereţe. Tatăl dorea să înveţe pe copii cu pasiune, poate tocmai din pricina ignoranţei lui. Antioh nu era un om deosebit, şi în acest domeniu nu s-a ales nimic de dânsul.
Dimitrie, în schimb, era un spirit deosebit de sprinten şi s-a dat imediat, cu patimă, la învăţătură. Călugărul acela Ieremia Cacavela, cretan de origine italiană, un simplu „iatro-filosof“, ca şi Alexandru Mavrocordat Exaporitul, a format după asemănarea sa pe domnescul şcolar. Creta însă însemna o regiune în care Orientul cu Occidentul se amestecau de o mulţime de vreme.
Insula grecească, ocupată de veneţieni încă din secolul al XIII-lea, trăind apoi patru sute de ani sub stăpânire latină, adăpostea o populaţie grecească foarte inteligentă. Cu inteligenţa aceasta nativă a lor, ei au reuşit să realizeze sinteza de care vorbeam şi pe care o vedem la acel filosof şi doctor de la care Dimitrie Cantemir a învăţat o filosofie de acest fel. Mai târziu a studiat şi opera unui filosof german. Dar mai ales la Constantinopol, trimis acolo ca ostatec, el a fost iniţiat în trei civilizaţii deodată. Greceşte ştia bine: a fost în legătură cu toţi învăţaţii greci de pe vremea lui. Nu era un elenist, în sensul filologic al cuvântului, însă putea să citească izvoarele vechi, fără nici un fel de dificultate, şi să le înţeleagă deplin. Ştia turceşte; singurul dintre creştinii erudiţi ai secolului al XVIII-lea care a fost adânc cunoscător al limbilor orientate vorbite. Nu e izvor turcesc pe care el să nu-l fi putut întrebuinţa pentru Istoria imperiului otoman, care nu numai că a fost cea mai bine informată din istoriile similare de pe vremea aceea, dar mai avea originalitatea de a reda lucrurile turceşti în spirit răsăritean. Pe lângă aceasta era un scriitor de limbă latină, şi, cum toată partea aceasta era un vechi ţinut de limbă italiană şi unul nou de limbă franceză, desigur că Dimitrie Cantemir nu poate să nu fi ştiut şi italieneşte. Era primit la ambasadorul francez Désalleurs şi, într-un moment de mare necaz pentru el, a găsit cândva refugiu la ambasadă. Lungii lui ani de refugiu în Rusia, unde s-a însurat şi şi-a crescut copiii, l-au făcut să ştie şi ruseşte.
Astfel fiul de domn moldovean a trăit într-un mediu care i-a îngăduit lui, şi numai lui în toată această epocă, în Răsărit şi Apus, să aibă cunoştinţa tuturor literaturilor şi tuturor formelor de cultură, de la antichitatea grecească şi latină până la cultura orientală, turcească, arabă, persană.
Şi, totuşi, de această bogată informaţie spiritul său nu se lasă strivit; el a putut-o purta pe umeri: soldat împovărat cu arme grele, era capabil însă de a merge la asalt, pentru orişice ţintă, şi atunci din spiritul lui moldovenesc plin de originalitate, din vigoarea aceasta pe care nimic nu o putea înăbuşi a rezultat încrederea cu care el a atacat, şi puterea cu care a biruit toate subiectele, precum acela al „Istoriei imperiului otoman“ sau acela despre religia mahomedanilor, operă admirabilă care nu este îndeajuns de cunoscută.[17]
S-a amestecat şi în discuţiile teologice din Rusia şi teologii contemporani, un Teofan Procopovici, de pildă, au fost biruiţi de către dânsul când a fost să se interpreteze teologic Sfânta Scriptură.
În afară de aceasta, cum literatura, pentru orientali, înseamnă fabulă, de la vechile fabule ale lui Bidpai şi de la vechile poveşti indiene, Cantemir a luat un subiect de istorie contemporană şi l-a turnat în formele acestea străvechi, dându-ne Istoria ieroglifică, inspirată în parte şi de la vechi romane, ca Etiopicele lui Heliodor, de care s-a desfătat antichitatea grecească târzie. E vorba de intrigile şi luptele româneşti la Constantinopol, tratate cu ceva pasiune şi cu mult humor.
În acelaşi timp Dimitrie Cantemir a pus pe alte baze istoria poporului său, şi acesta este fără îndoială cel mai mare merit al lui: el a considerat poporul său ca un singur întreg, întocmai ca acel muntean contemporan, Constantin Cantacuzino Stolnicul.
Când într-un popor apare un singur om cu o idee, este mare meritul omului aceluia nepotrivit cu timpul său, dar, când nu numai un singur om, ci mai mulţi răsar cu aceeaşi idee, aceasta înseamnă că ideea este a poporului întreg, şi are o valoare şi mai mare. Prin urmare, în societatea românească de atunci, ideea unităţii naţionale se impusese; după ce bâjbâiseră puţin Miron Costin şi Nicolae Costin în jurul acestei idei, ea ajunsese a se afirma deplin şi în Muntenia şi în Moldova. Dar Dimitrie Cantemir aducea un element nou în ordinea aceasta, în care ajunsese, înaintea lui, unul pe calea influenţei polone, celalt mai mult pe a influenţei italiene, dar la care el ajunge printr-o concepţie mai modernă şi mai aproape totuşi de mintea fiecăruia, şi anume ideea dreptului de proprietate ancestrală a românilor asupra întreg teritoriului lor. Astfel două legături sunt stabilite de Cantemir: legătura între românii de pretutindeni şi legătura românilor de pretutindeni cu pământul românesc. Fără îndoială aceasta este una dintre cele mai mari idei ale trecutului nostru.
Pestetot, ceea ce armonizează şi leagă launloc materialul de fapte pe care îl mânuia, era lumina cu totul nouă pe care el o aruncă uneori şi spre viitor. În două domenii mai ales ea se manifestă.
Până la el geografia era o înşirare de nume, căci nu este o singură operă în Europa în care să vedem viaţa întreagă a unui popor aşa cum este cazul cu Descrierea Moldovei a lui Cantemir. Aici se găseşte o prezentare a pământului, a organizaţiei administrative, a superstiţiilor populare, pe lângă scene, atinse oarecum în treacăt, de istorie. Acele superstiţii populare pe care Stolnicul Cantacuzino le credea necesare pentru istorie sunt pe larg tratate aici; acele legende pe care Neculce le punea în fruntea cronicii sale sunt intercalate aici. Dar şi în tehnica geografiei, dl G. Vâlsan a găsit, acum în urmă, contribuţii neaşteptate ale lui Cantemir, descoperind şi admirabila lui hartă a ţării moldoveneşti. Până acuma se credea că harta Moldovei a lui Dimitrie Cantemir este alta; d-sa a găsit-o însă pe cea adevărată, care este mult superioară celor atribuite lui. E interesant pentru paralelismul nostru că şi Stolnicul Cantacuzino a făcut o hartă a Ţării Româneşti, pe care o cunoaştem numai din scrierea unui italian Del Chiaro, autorul Istoriei revoluţiilor din Muntenia; în timpul din urmă se începuse a se spune că nu este harta lui Cantacuzino, ci a lui Ioan sau Ierotei Comnenul, episcop de Silistra, dar acum câteva luni de zile dl Dimăncescu, consulul nostru din Statele Unite, a înfăţişat Academiei harta lui Cantacuzino pe care a găsit-o: e vrednică de toată atenţia. Dar ceea ce nu ar fi putut face Constantin Cantacuzino Stolnicul a făcut-o Dimitrie Cantemir, când, ca tovarăş chemat în Crimeia de ţarul Petru, a schiţat profiluri de munţi aşa cum le schiţează geografii în timpurile noastre.
În ce priveşte al doilea domeniu, al istoriei, trebuie să înţelegem un lucru: Istoria imperiului otoman nu este o simplă descriere de fapte, ci o dramă, o adevărată tragedie antică. În Apus niciodată istoria nu fusese tratată astfel ca dramă, înfăţişându-se ridicarea unui popor, punctul culminant şi coborârea lui. Ceea ce mai târziu a făcut Gibbon asupra imperiului roman şi ceea ce, înainte de Gibbon, făcuse Montesquieu în Consideraţiuni asupra măririi şi decăderii romane, a încercat-o înainte de dânşii Dimitrie Cantemir: Este cea dintăi istorie filosofică a unei împărăţii.[18]
Din Moldova aceasta pe care noi o concepem patriarhală, pleacă uneori forme şi se desfac linii de viitor care întrec concepţia apuseană.

VII. DECĂDEREA VECHIULUI SPIRIT. TRADUCERI RELIGIOASE DIN GRECEŞTE
După ceea ce dăduse Cantemir pe la 1700 în cugetarea românească aplicată la lucruri româneşti cu o energie şi o strălucire fără pereche până atunci, s-ar fi putut aştepta cineva pentru secolul al XVIII-lea la o mişcare corespunzătoare. Mişcarea aceasta, de continuare a avântului din a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi de la începutul celui următor, nu se întâlneşte însă. Atunci, fireşte, se pune întrebarea de ce un Constantin Stolnicul în Muntenia şi un Dimitrie Cantemir în Moldova apar, pentru ca apoi să nu mai fie decât stârpiciunea secolului celui nou, până târziu către sfârşitul lui, când lucrurile au luat altă înfăţişare, alte curente lucrând asupra societăţii româneşti?
Răspunsul îl putem da generalizând problema: nu este vorba numai de români, ci de toată societatea, apuseană şi răsăriteană.
Ţara aceea care da impuls tuturor celorlalte, care exercită un fel de regalitate spirituală, deşi adesea numai de modă, Franţa nu va mai avea acea calmă tragedie a lui Corneille sau a lui Racine, ori îndrăzneaţa cenzură a patimilor şi intereselor omenirii, avântul de cugetare, atingând şi legăturile noastre cu Dumnezeu, al lui Pascal. În schimb tragediile pentru aplauze ale lui Voltaire, în care se exploatează toate pasiunile politice şi sociale ale secolului. Sau poezia lui repede obosită, căreia-i urmează a unui Jean Baptiste Russeau, clară şi rece, a unui Delille, foşnind din dantele pe un trup uscat şi şubred. Ori pedanta copiere de Eneidă fără suflet care e Henriada. Toată literatura aceasta nu poate fi pusă alături de ceea ce a dat secolul precedent. Şi, cu cât înaintează cineva în acest secol al XVIII-lea, decadenţa este mai vădită, până se ajunge la literatura ştiinţifică de foarte mare valoare, care şi-a găsit expresia supremă în enciclopediştii propagandei „filosofice“, fără a vorbi de ce câştigă, efectiv, ştiinţa, dar care pe noi nu ne interesează aici. Poate tocmai fiindcă toată vitalitatea poporului francez sau a unei părţi din poporul francez era atrasă pe domeniul literaturii ştiinţifice, şi se făcea algebră, geometrie, astronomie, fizică, ştiinţe naturale, poate tocmai din cauza aceasta literatura pierde.
Prin urmare să nu ne mirăm că avem un secol sărac, aproape sterp şi pentru noi.
În secolul al XVIII-lea individualităţile lipsesc. Poate că un Nicolae Mavrocordat, om foarte ambiţios, de foarte înaltă cultură, fiul scriitorului Alexandru Exaporitul şi el însuşi autor al unei lucrări greceşti de caracter filosofic în care se vede omul iniţiat în rosturile antichităţii clasice, şi pe lângă aceasta proprietarul unei biblioteci admirabile, ar fi vrut să se încunjoare cu oameni eminenţi, cărora să le dea o situaţie potrivită cu meritele lor. Şi gândul acesta-l va fi avut şi fiul său Constantin, şi vărul acestuia, Grigore Ghica, acel care a făcut mănăstirile Pantelimon şi Frumoasa.
Cu toate acestea nici într-o ţară, nici într-alta, un om distins, capabil de producţie literară, nu se întâlneşte. Dar, şi dacă s-ar fi întâlnit, în ce împrejurări puteau ei să se cultive şi care ar fi fost rezultatul acestei cultivări a lor? Fanarioţii, care nu înseamnă greci, ci funcţionari otomani, care pot fi şi români, români care s-au făcut greci pentru ca să se împace cu turcii în vederea exploatării românului în folosul turcului - definiţia este ceva cam lungă, dar adevărată - nu erau deci predicatorii unui crez străin, silnicii introducători ai unei culturi cotropitoare. Racoviţeştii sunt doar, boieri din Ţara de jos, cu ceva sânge cantacuzinesc după femei, Calmăşeştii bucovineni. Primul Calmăşul, părintele şi strămoşul lor, era incapabil să scrie în altă limbă decât în moldoveneasca lui provincială şi fiul lui Teodor Calimah, Ion, învaţă la Liov, intră la capuchehaie în Constantinopol, învaţă greceşte mai bine decât putea învaţă în Moldova, pe lângă ceva italieneşte şi franţuzeşte, este întrebuinţat acolo ca mare dragoman, ca „terziman“ al împărăţiei turceşti şi astfel îşi deschide calea spre o domnie în Moldova. Numele se schimbă şi el: din Calmăşul se face Callimachi, în legătură cu poetul antichităţii elenice. Iată prin urmare un membru al unei mici familii moldoveneşti care ajunge, trecând prin Fanar, să ocupe scaunul Moldovei.
Aceşti fanarioţi, dealtfel, nici nu sunt nişte tirani. E adevărat că Nicolae Mavrocordat, la început, a greşit, necunoscând obiceiurile ţării. Şi în Muntenia şi în Moldova primele lui domnii au fost scurte, căci apucase o cale care nu era aceea pe care o putea îngădui ţara, ci aceea cu care era deprins la curtea sultanului, pe când la noi boierii aveau foarte multă latitudine de activitate din partea domnului, pentru că el trecea, şi boierii rămâneau.
Aici în margenea Bucureştilor a tăiat pe câţiva boieri, ca boierul Brezoianu, iar mitropolitul Antim, vestitul mitropolit Antim, acel cu predicile frumoase, iubitor mare şi artist al cărţilor, pe care le scotea şi în tipografia lui, acela care a ridicat atât de sus prestigiul bisericii muntene, a fost trimis la Constantinopol şi înecat pe drum.
Dar pe urmă, când s-au deprins fanarioţii cu ţara, nu au fost nici mai buni, nici mai răi decât alţii; deseori se întâmpla să fie chiar mai buni; deşi nu aveau rădăcini în ţară, ei erau totuşi responsabili pentru această ţară înaintea sultanului, şi, fiindcă este un principiu pentru secolul al XVIII-lea că mai înainte de toate să se asculte „săraca raia a împăratului“, atunci când era conflict între domn şi această raia, totdeauna sultanul da dreptate raielei; doi domni au murit astfel, Grigore Alexandru Ghica, înjunghiat la Iaşi, şi Hangerliu, străpuns de cuţit la Bucureşti, fiindcă nu se interesaseră sau nu ajunseseră să se puie în legături cu „săraca raia a împăratului“.
Se spune deseori că fanarioţii nu ştiau limba românească. Este o legendă ridiculă. Nicolae Mavrocordat a învăţat româneşte, a cerut să cunoască trecutul Moldovei şi a organizat un corp de cronici moldovene, aşa după cum în Muntenia a organizat un corp de cronici muntene. Iar pentru Constantin Mavrocordat avem condica lui de hotărâri, mult mai dezvoltată decât aşa-numitul Anatefter, culegerea de măsuri a lui Brâncoveanu - amândouă ni s-au păstrat, dar acum sunt la Moscova. Această condică este în româneşte, într-o excelentă limbă; nici un singur act grecesc.
Iar, când, odată, cine ştie ce ispravnic a crezut că face plăcere domnului scriind greceşte, acesta i-a poruncit ca moldoveneşte să scrie, nu greceşte.
În ce priveşte clientela grecească a fanarioţilor, avem învăţăturile lui Nicolae-Vodă către fiul său Constantin, în care-i spune că înainte de toate să nu-şi aducă greci mulţi cu dânsul. În bisericile noastre, nu este desigur numai un merit al fanarioţilor, ci rezultatul firesc al unei lungi evoluţii, dar fără îndoială că şi voinţa domnului secolului al XVIII-lea, că sub ei întăia oară, afară numai de paraclisul curţii şi când era vodă de faţă, s-a făcut slujba în româneşte. Pe vremea lui Brâncoveanu, psalmii, evanghelia erau în româneşte, dar tot ce privea slujba bisericească se făcea în limba slavonă. Tipăriturile din vremea lui Brâncoveanu sunt româno-slavone, liturghia fiind încă slavonă. Ce ar fi fost mai uşor pentru domnii fanarioţi decât să poruncească introducerea limbii greceşti?
Au fost destul de înţelegători ca să n-o facă - nici unul.
Prin urmare în această epocă, odată aşa de criticată, au fost domni care nu erau tirani, care nu erau aspri şi răi - nu aveau voie să fie răi, căci aşa era tendinţa vremii - şi domni care nu au sprijinit cultura grecească decât acolo unde au găsit-o.
Academia lui Şerban Cantacuzino avea, în adevăr, ca limbă de predare greceasca: nu se putea altfel, trebuia sau latineşte, sau greceşte. Nici vorbă de o prigonire a limbii româneşti.
Cu aceasta dispare însă una din scuzele care se aduceau pentru slăbiciunea literaturii noastre în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Această slăbiciune este, poate, şi pentru că nici Polonia, nici Ardealul nu mai puteau sugera nimic, dar ea se compensează.
Pentru că niciodată viaţa unui popor ajuns la oarecare grad de dezvoltare nu se poate opri cu desăvârşire; ca apele pe care anumite împrejurări le împiedică de a mai curge la suprafaţa pământului şi care se afundă în adâncuri, unindu-se acolo cu alte izvoare ascunse, pentru ca mai departe să iasă din nou deasupra cu puterea sporită, ea va ţâşni iarăşi la lumină, mai puternică.
Ce sunt, în acest timp, la suprafaţă, cronicile? Întăi cele muntene. Nu le mai avem, de la o bucată de vreme, după moartea lui Nicolae Mavrocordat. Istoria pe vremea lui Constantin Mavrocordat e alcătuită din nişte panegirice. Domnii erau legaţi, nu atât de ţară, cât de domnie, şi, dacă am avea chiar o cronică a lucrurilor care se făceau pe pământul românesc în legătură cu domnii fanarioţi din Bucureşti, nu am mai avea sufletul românesc însuşi.
Nu e nici simţul unei adevărate vieţi în ce înseamnă străinii în limba lor străină, ci numai însemnări zilnice, „efemeride“, cum se făcuseră şi la Constantinopol, ca ale lui Constantin sau Chesarie Daponte. În Moldova, cronica lui Amiras e un „panegiric“ al Ghiculeştilor, şi ei mai au unul scris în greceşte; cronica lui „Mustea“ e o însăilare dezlânată; a lui Ioniţă Canta, a cărui condică de socoteli casnice am analizat-o dăunăzi, e migăleala timidă a unui biet boier care slujea servil pe domnul său; ce putea scrie un om ca acesta, cu tot numele lui aşa de mare, în materie de viaţă politică a ţării? Intrigile de atunci le înseamnă, cu un condei sfătos, iarăşi un grec, scriind greceşte, sub influenţă franceză, Constantin Caragea. Ienachi Kogălniceanu urmează supus evenimentele exterioare.
Cauza pentru care nu se mai întâlnesc opere însemnate în acest moment trebuie căutată de altfel şi în întreruperea, afară de domeniul şcolar, „ştiinţific“, a legăturilor noastre cu Apusul.
Aceasta în ce priveşte principatele, căci ce s-a petrecut în Ardeal are un alt caracter.
Legături nu se mai puteau întreţine după ce tocmai ele deveniseră mai strânse. Viaţa lui Constantin Stolnicul este o dovadă de cât de mult eram legaţi de Occident, şi ceea ce făcuse Stolnicul a fost continuat de o întreagă generaţie; cei care au învăţat la Academia Domnească din Bucureşti, aceia aveau simpatie pentru lumea occidentală şi unul din ei, un Matei Creţulescu, în testamentul său, însemna că nepoţii trebuie să i se ducă în străinătate pentru a culege anume învăţături în trei limbi: în greceşte desigur, dar, înainte de greceşte, în latineşte şi în italieneşte. El însuşi fusese la Viena şi de acolo se întorsese cu o colecţie de cărţi, vreo două sute, în cea mai mare parte apusene. O mulţime de români în vremea aceasta au fost trimişi în Apus, români sau greci trăind alături de români, ca un Hrisoscoleo, ori ca Hrisant Notara, care va ajunge Patriarh de Ierusalim, şi va fi un fel de ctitor religios şi cultural al ţărilor noastre, schimbând scrisori greceşti, în cel mai bun stil elenic, cu Constantin Cantacuzino Stolnicul, cu Nicolae Mavrocordat şi chiar cu străinii. Nu era de mirare să se vadă români în Italia, dar şi până la Londra sau Oxford. La Veneţia Constantin Mavrocordat a ţinut bursieri de artă şi limbă până l-a oprit bănuiala turcească. Un nepot al episcopului Grigorie Socoteanu a venit de la aceleaşi înalte şcoli din Vest. Legătura cu Apusul era foarte strânsă în acest moment şi în acest domeniu, şi se poate închipui marele folos ce ieşea din aceste legături necontenite.
În seceta cronicilor propriu-zise, întâlnim totuşi o expunere largă a istoriei muntene mai ales prin anii 1750-60.
Este interesanta carte care se cheamă Genealogia Cantacuzinilor, scrisă în româneşte de cineva care a redactat greceşte o lucrare tipărită tot în greceşte cuprinzând situaţia principatului Ţării Româneşti în acel moment şi un raport făcut ruşilor pe care-i servea. Sunt operele lui Mihai Cantacuzino, care a fost ban şi a trecut apoi în Rusia pe vremea Ecaterinei, ajungând acolo general - şi familia lui nu s-a mai desfăcut niciodată din acele părţi. E acel care a făcut biserica lui, a „Măgureanului“, atât de des prefăcută. Genealogia e redactată şi pe baza unor hârtii rămase tot de la Constantin Cantacuzino Stolnicul şi pe care le-a avut Mihai la îndemână. Spiritul Stolnicului se păstra odată cu arhiva lăsată descendenţilor.
Dar contactul era redus la anumite persoane, în anumite hotare. Sultanului nu-i plăcea să-i meargă supuşii în Apus. Domnului tot aşa de puţin. Am spus că el nu era un tiran, dar era, fireşte, mai bucuros să facă o şcoală în ţară - şi s-au făcut şcoli foarte bune - decât să se trimită bursieri, ori să se îngăduie tineri pribegi în străinătate. Grigore Alexandru Ghica a pus şcoala, şi moldovenească şi munteană, pe baze noi, occidentale, cu un program care cuprindea retorica, logica, metafizica, cele trei elemente de căpetenie ale învăţământului „european“: imediat după cunoaşterea limbilor se trecea la urmărirea normelor gândului şi la ceea ce putea să vadă o epocă fără îndrăzneală în domeniul care de fapt ne este închis nouă, al lucrurilor mai presus de aceea ce natura spune simţurilor noastre. Dar în Apus pornise mişcarea ştiinţifică, şi această mişcare a ajuns până la noi, pentru ca pe la 1770 să schimbe complet caracterul şcolii, odată de filologie, care devine acum înainte de toate şcoala de ştiinţe exacte. Ne „algebrizăm“ şi noi. Înainte, boierii ştiau italieneşte şi latineşte, dacă învăţau aceste limbi în casă. De la 1760 înainte, latina se predă la şcoală. În ce priveşte greceasca, valoarea acestui învăţământ se poate vedea după sutele de scrisori greceşti păstrate din epoca fanariotă: ele sunt scrise foarte bine de ai noştri, fără greşeli de limbă. Era altfel un învăţământ încet, dar fundamental; nu era o scădere dacă studiile de gramatică se făceau după vestitul gramatic Teodor de Gaza din timpul Renaşterii, sau după a lui Lascaris, un produs foarte ales al Renaşterii greceşti în Italia.
Dar oamenii din ţară nu mai mergeau în străinătate, şi nu mai sunt exilaţi care să trăiască, aşa cum a fost cazul lui Neculce în Rusia, atâta vreme în alte ţări.
În Ardeal abia se întemeiază, în acest timp, biete şcoli de catehism, care până la sfârşitul secolului al XVIII-lea aveau programe patriarhale, în care lucrul de căpetenie era, cum a fost şi pentru şcoala noastră rurală până la 1860, să se ştie unde se pune accentul şi cum se pronunţă cuvintele. Şcoala cea mare, de viitor, care va fi pătrunsă de idei şi care le va răspândi, cea de la Blaj, începe a se forma numai pe la 1750. Când s-a făcut unirea cu Biserica din Roma, episcopul de Belgrad, de Alba-Iulia, Atanasie Anghel, trăind, cum îl învinuia lumea - şi cu dreptate - pentru petrecerile lui la episcopie până la jocul cu ţigăncile, nu era nici doctor, nici capabil de a se iniţia în lucrurile dumnezeieşti, cu atât mai puţin în lucrurile ştiinţei. A fost cândva o discuţie aici, dacă lumina nouă ne-a venit din Ardeal sau din Principate. Faceţi o comparaţie între un Atanasie Anghel şi între un Constantin Cantacuzino Stolnicul sau Dimitrie Cantemir, pentru a reieşi unde era pe la 1700 viaţa sufletească a poporului român. Ce a fost mai pe urmă se va vedea; dar pentru începutul secolului al XVIII-lea nu încape comparaţie.
Ioan Inocenţiu Clain, deşi vrednic de veşnică pomenire pentru alte merite, s-a făcut întăi episcop şi apoi s-a apucat să înveţe latineşte. Episcopia fusese aruncată la Făgăraş, de acolo la Blaj, ca un lucru care trebuie ascuns; din episcopia blăjeană abia întemeiată într-un biet castel de pe vremea ungară a secolului al XVII-lea nu se putea face nimic. Când a fost scoc Inocenţiu şi a venit Petru Pavel Aron, acesta era însă un ascet, care nu mânca, nu bea, nu dormea şi nu strângea bani, nu voia nici un rol politic, ci avea o singură grijă, aceea de a da ceva poporului său în domeniul culturii. Atunci numai s-au întemeiat şcolile româno-latine din Blaj, care, la dreptul vorbind, consistau într-un seminar şi în micul seminar al episcopiei, în care se învaţă ceva latineşte şi teologie. Cât timp a trebuit ca să se facă din şcoala aceasta altceva! Aşa încât Ardealul, care încetul pe încetul culege istoria neamului şi din cărţile latineşti ale străinilor, dar şi din traista călugărilor moldoveni ambulanţi, nu exercită încă nici un fel de influenţă asupra noastră. Nu de acolo putea veni ceva, de la o naţie tolerată, apăsată. Sfântă-i suferinţa ei, dar din suferinţa singură nu putea să iasă nimic.
În principate însă, această epocă, stearpă în ce priveşte poezia şi istoriografia, este, mai ales în partea către 1770-80, foarte bogată în literatură religioasă. Secolul al XVIII-lea n-a fost, ca al XVI-lea şi al XVII-lea, o vreme de modeste traduceri ale Sfintelor Scripturi pentru cine ştie ce nevoi ale unei mănăstiri, fără nici un fel de acţiune unitară, fără nici un fel de ţintă unică a tuturor celor care lucrau la aceeaşi muncă, dar fiecare în chilia lui. Nu, literatura religioasă românească din acest secol, mai ales de la o anumită dată înainte, ajunge a avea şi preocupări teologice, ea caută ceea ce nu îndrăznise veacul precedent, lămurirea credinţei, întrebuinţând pentru aceasta şi literatura bizantină.
Şi, dacă este vorba să găsim sufletul omenesc exprimat în formule, o filosofie modernă, plină de cele mai frumoase expresii abstracte, poate să nu dea nimic, pe când se poate, iarăşi, întâmpla să se găsească în forma religioasă, pe care fără dreptate o dispreţuim, sforţările cele mai mari către înţelegerea însăşi a spiritului uman. Din deceniu în deceniu, din secol în secol, rasa cea mai aplecată către abstracţii, care este rasa grecească, trăind acum în marginile imperiului bizantin, din toată sforţarea ei a dat lucruri interesante şi pentru noi. De această teologie grecească întăi s-au apropiat călugării noştri din secolul al XVIII-lea, nu în mănăstiri, până la revoluţia cea mare pe care în rostul mănăstiresc a adus-o călugărul malorus Paisie, care, plecat din Rusia lui, fusese la Muntele Atos, pentru ca să se aşeze aici la noi, prin părţile Râmnicului-Sărat, apoi la Dragomirna, la Secu şi în sfârşit la Neamţul, unde a meritat să fie îngropat alături de Ştefan, fiul lui Alexandru cel Bun, şi de pârcălabii vremii eroice. Până atunci însă lucrul cel mare nu se făcea în mănăstiri, ci înainte de toate la episcopii.
Episcopia unui Chesarie şi unui Grigorie Olteanul joacă prin urmare un rol pe care nu-l avuse înainte, din zilele unui Teofil de Râmnic. Încă din vremea Brâncoveanului la episcopia Buzăului s-a lucrat foarte mult, tipărindu-se cărţi în tipografia locală. Însă nu trebuie confundată această operă de tipografie a călugărilor şi episcopilor din secolul al XVII-lea cu opera de traducători - care se face mai ales la Râmnic - în acest nou secol, împrumutând preocuparea teologică bizantină, pe care o deprindeau tălmăcitorii, acuma, din originalele greceşti.
Nu mai este vorba de carte slavonă care să se traducă în româneşte, ci se merge de-a dreptul la textul prim: cultura noastră bisericească se întoarce la izvorul curat. Lucrul nu era uşor. Şi, totuşi, oameni care nu făcuseră nici un fel de şcoală au îndrăznit şi au ajuns a face traduceri bune, creând o nouă epocă în istoria cărţilor tipărite, necesare serviciului divin. Un foarte învăţat călugăr de la Cernica, Macarie, a mers până la a redacta şi un dicţionar, nepublicat şi pierdut azi, în mai multe limbi, în care însă nu intra şi limba românească.
Opera aceasta se făcea în momentul când în oraşe istoricii nu erau în stare să dea, decât, adesea sub umila formulă a anonimatului, cronici care nu mai au nici frumuseţe literară, nici sens politic, nemaifiind voia de a exprima cu putere o pasiune, precum pasiunea politică fusese exprimată cu atâta energie de un Constantin Căpitanul sau de un Radu Popescu, ori, în Moldova, de Costineşti şi de Neculce.
Care era folosul acestei opere de traduceri din episcopii? Marele folos sta în evoluţia limbii literare. Limba aceasta literară era, încă din secolul al XVII-lea, capabilă de a exprima orişice, dar nu mersese până la putinţa de a crea perioada armonioasă, care înseamnă marele triumf al stilisticii antice. Propoziţii cu subiect şi predicat poate face orice neghiob care a terminat patru clase primare; nu este însă vorba de aceasta, ci de fraza complicată în care se cuprinde, nu o idee, ci un sistem întreg de idei. Perioada are acest avantaj pe care nu toată lumea îl înţelege. Fraza la Dimitrie Cantemir este o decalchiere latină fără armonie, în care te împiedici; fraza italiană a lui Constantin Cantacuzino Stolnicul este foarte savantă, dar prezintă meandre pe care nu le putem urmări uşor, şi sunt în ea lucruri care nu fac parte din organismul perioadei, care este o fiinţă vie, o arhitectură cu linii clare şi elemente organice. Fraza aceasta armonioasă au făcut-o călugării din secolul al XVIII-lea. Ei aveau în faţă nu încurcata frază, copiată, pe fereastră, a slavilor, ci însuşi admirabilul original grecesc şi, în al doilea rând, ei nu ieşeau din nici o şcoală şi nu porneau din nici o familie pe jumătate înstrăinată de popor, ci se ridicau din adâncul însuşi al naţiei. Instinctul lor popular, mergând drept către splendoarea marii civilizaţii elenice, a fost în stare să producă fraza de care ne servim şi astăzi.

VIII. SPIRIT FILOSOFIC ŞI MODĂ POETICĂ DIN APUS
În plină epocă fanariotă, începe, mai ales de la 1770 înainte, o altă perioadă de contact cu Apusul. Acest contact cu Apusul, care înviorase literatura românească înainte de epoca fanariotă, este, deci, reluat; reluat însă cu alte regiuni ale Apusului, în alt spirit, capabil de a produce şi alte rezultate. Data aproximativă de 1770 este într-adevăr împotriva cronologiei obişnuite, dincolo de jumătatea secolului al XVIII-lea, însă, în viaţa societăţilor, cronologia este aproximativă.
Prin urmare cam pe la 1770-1780 se schimbau aproape toate înfăţişările externe ale societăţii româneşti, şi aceasta are o influenţă hotărâtoare şi asupra literaturii. Iată motivul acestei schimbări.
Secolul al XVIII-lea este ocupat, pentru noi, în cea mai mare parte, de războaie împotriva turcilor pe care le poartă austriecii şi ruşii. Însăşi prezenţa acestor armate creştine pe pământul ţării putea să aducă schimbări, dar trebuie făcută o deosebire între caracterul armatelor creştine de la începutul secolului, armate austriece şi ruseşti, şi între caracterul aceloraşi armate pe urmă.
Pe la 1710-40 ele aparţin vechiului regim, care nu suferise încă nici o prefacere; e încă regalitatea concepută în stil Ludovic al XIV-lea, armate de mercenari, cu ofiţeri crescuţi în tradiţiile de odinioară. În a doua jumătate a secolului, nuanţa „civilă“ a celor care veneau împreună cu dânsele este alta.
Filosofia apuseană, a lui Voltaire, Rousseau şi a enciclopediştilor pătrunsese pretutindeni. Xenopol credea mult în rolul ofiţerilor ruşi şi vorbea mai mult de dânşii. Dar foarte mulţi dintre aceşti ofiţeri erau educaţi în vechiul sistem moscovit, nu aveau nici un fel de ideologie a lor şi nu erau în stare să exercite nici un fel de influenţă asupra noastră. Gândiţi-vă la un Suvorov, care a jucat un rol atât de mare în războiul de la 1789, sau la Potiomkin care se visa rege al Daciei întregi; nu poate fi vorba de intelectualismul aceluia care credea totuşi că poate să domnească peste Moldova, Muntenia şi Ardeal, punând toate trei regiunile la picioarele fostei sale iubite, împărăteasa Rusiei. Astfel de generali, chiar când primesc mode din Apus, nu pot fi socotiţi ca iniţiatori ai noştri în ale culturii.
Rolul pe care Xenopol socotea că l-ar fi avut ei trebuie scăzut.
Dar, chiar dacă generalii şi administratorii erau aşa, sistemul în Rusia Ecaterinei a II-a nu mai era cel de odinioară: şi cele mai umile ţări din vremea aceasta ne arată o anume dispoziţie de spirit a „suveranilor filosofi“ din Europa occidentală şi orientală, deopotrivă.
Chiar înainte de 1770, un Constantin Mavrocordat nu era mai încântat decât atunci când, din Paris, i se recunoşteau tendinţele „filosofice“, când auzea pe cutare abate de la Paris vorbind de opera lui legislativă. Al doilea Mavrocordat, cu cele mai bune intenţii, a eliberat, teoretic, juridic, dar nicidecum economic, căci aceasta nu era în mijloacele sale, pe ţărani, el a interzis ca ţăranii să fie consideraţi ca neliberi, ca „vecini“, cum ziceau moldovenii, ca şerbi, „rumâni“, cum se zicea în Munteania: nu mai existau pentru el decât locuitori rurali, care aveau aceleaşi drepturi la libertăţi ca şi boierii. Când greci trăind în Germania dedică vreo carte domnului din scaun, acesta plăteşte. Sub raportul cultural, fanarioţii preţuiau aceste lucruri ca foarte mari izbânzi faţă de acea opinie publică occidentală care ea dădea certificatele de cultură şi idealitate. Orişice stăpânitor, fie că este creştin, fie şi sultanul din Turcia - ca acel Selim al III-lea care a încercat să schimbe total împărăţia turcească, dar a fost omorât, planurile lui fiind reluate apoi de un Mahmud - era legat de această judecată „filosofică“ a Apusului. Prin anii 1750, anume turci, judecând puţintel cum judecau oamenii din Paris, doriseră un fel de participare a poporului la conducerile statului.
Prin urmare, când conştiinţa apuseană pătrunde în regiunile răsăritene, o ocupaţie militară capătă şi ea alt sens decât înainte; oamenii administrează după alt model, în alt spirit. Şi nu se poate domn care să vină de la Constantinopol, unde vechea influenţă italiană era înlocuită din ce în ce mai mult cu influenţa franceză - un Ioan Calimah putuse foarte bine să fie mare dragoman ştiind numai greceşte şi italieneşte, pe când după 1770 nu se poate fără a cunoaşte limba franceză - şi să nu aducă aceleaşi preocupaţii, aceleaşi tendinţe. Cunoscătorul de limbă franceză citea fireşte cărţile franceze, jurnalele şi revistele franceze pe care le cumpărau şi domnii noştri, care aveau abonamente la revistele din Apus şi comunicau, dacă nu înseşi foile, extrase din ele, la Constantinopol, fiind chiar puşi într-adins ca prin abonamentele acestea şi prin delegaţi ai lor, bine plătiţi, care stăteau de obicei la Viena şi la Varşovia, italieni sau francezi, să informeze împărăţia.
Războiul cel dintăi pe care Ecaterina îl poartă singură - al doilea va fi împreună cu austriecii - împotriva turcilor, de la 1769 până la 1774, cu consecinţe care s-au vădit pe urmă, este absolut hotărâtor pentru noi. De atunci începe, în toate domeniile, o viaţă cu desăvârşire nouă. Cred că va veni timpul când se va putea scrie serios istoria dezvoltării spiritului public la noi şi ea va trata după merit pe cei doi mari domni şi reformatori care vin după 1774, după pacea ruso-turcă de la Cuciuc-Cainargi, şi care, dacă nu au fost nişte îndemnători în materie literară şi nu s-au încunjurat de o curte de literatori care era greu de improvizat, dar prin acţiunea lor în domeniul politicii reprezintă acelaşi lucru pe care-l va reprezenta literatura care se produce îndată. Aceşti doi domni sunt Alexandru Ipsilanti la munteni, Grigore Alexandru Ghica în Moldova.
Ipsilanti, care nu domnise înainte, era dintr-o familie din Asia Mică. Ghica, nu numai că domnise, dar începuse în Moldova o operă reformatoare, stând în Muntenia numai câteva luni de zile până l-au prins ruşii; dus la Petersburg, el se găsise acolo în plină prefacere filosofică. Străinii care i-au cunoscut au numai cuvinte pline de laudă pentru dânşii. Un scriitor italian, dintre reformatori, Panzini, vorbeşte despre Alexandru Ipsilanti şi despre curtea lui aşa cum încă din vremea lui Constantin Mavrocordat străinii care treceau prin Muntenia sau Moldova găseau pentru familia Mavrocordat laude de tot felul. Francezul Flachat, care a fost la noi sub Constantin Vodă, mai mult timp, om foarte curios, care se interesa de lucrurile de la Constantinopol şi a adus de acolo meşteri turci, răsăriteni pentru genuri de industrie necunoscute în Occident, laudă pe găzduitorul lui în Bucureşti atât de mult - şi fără de interes - spunând despre dânsul că e un Petru cel Mare care n-a avut însă o împărăţie la îndemână. Ei bine, ceea ce se spusese înainte pentru Constantin Mavrocordat este reluat acuma, cu mai multă convingere, de toată lumea care a cunoscut pe Alexandru Ipsilanti.[19]
Grigore Ghica, menit şi el a isprăvi omorât de turci, însă în capitala lui moldovenească, la 1777, deşi nu pentru pierderea Bucovinei, ci din cauza intrigilor ţesute de boieri împotriva lui, reprezintă un tip cu desăvârşire superior de domn român.
Dar nu numai domnii se schimbă atunci, ci întreaga societate românească. Această societate se îndreaptă din nou către Apus, într-un fel de pornire instinctivă căreia nimic nu-i poate rezista.
Astfel şi interesantul gest, isprăvit rău, al chiar copiilor lui Alexandru Ipsilanti, elevii ragusanului Raicevich, autorul vestitei cărţi Osservazioni storiche, naturali e politiche intorno la Valachia e Moldavia (1788). Într-o bună dimineaţă se descopere că beizadelele nu mai sunt la curte: fugiseră, întovărăşiţi de nu ştiu cine din serviciul curţii, şi se duseseră în Ardeal, iar din Ardeal în Viena.
Când unul din ei, viitorul domn Constantin Ipsilanti, a fost întrebat despre rostul fugii - vodă trimisese imediat în urma lor - el a răspuns că doreşte să cunoască Apusul şi ţările de libertate. Ce planuri nu se făceau atunci! Un refugiat, de origine sviţerian, care fusese ofiţer în armata austriacă, Francisc-Iosif Sulzer, care a scris o largă şi pătimaşă Geschichte des Transalpinischen Daziens, fusese chemat chiar de domnul muntean legiuitor pentru a înfiinţa aici la noi o Facultate de drept.
Dar Apusul acesta nu mai este Apusul de odinioară, Apusul italian pe jumătate teologic, pe jumătate medical şi cu un fel de vagă filosofie îmbinată în „iatrofilosofie“ pe care am întâlnit-o între 1660 şi 1720 la acei medici care se întorceau din Padova şi care acuma nu mai sunt deloc la modă. Ceea ce se caută în Apus este spiritul francez sau, cum se zice ceva mai târziu, „duhul franţuzesc“, care stăpâneşte şi la Constantinopol, şi la noi, şi pretutindeni, până la curtea Ecaterinei. Perioada blândeţii filosofice va fi urmată de aceea a înfăptuirilor revoluţionare; şi se va cânta şi la noi Marseillaisa şi Carmagnola sau Imnul lui Rhigas, care a stat o bucată de vreme în Bucureşti în casa boierului Brâncoveanu şi a avut şi o tinereţe armonioasă aici. Ceea ce se caută înainte de toate este critica, negaţia, satira lui Voltaire, pe care mai ales îl caută grecii de la noi şi-l imită. Am publicat versurile unui voltairian grec din Bucureşti, care sunt cât se poate de interesante. Grecii, mult mai iubitori de lucruri noi decât românii, au prins imediat din aer curentul nou pe care l-am prins pe urmă şi noi.
Căci spiritul acesta francez trebuia să-l prindem noi aici în ţară, ai noştri neavând voie să circule. Până foarte târziu, pe la 1800, de câte ori pleca vreun tânăr în străinătate, de atâtea ori trebuia să-şi ceară voie de la domn; şi până după aceea domnul supraveghea pe studenţi ca să vadă unde se duc şi ce învaţă, ca să nu-i strice cumva societatea politică unde se duc şi să nu ajungă la păreri pe care cârmuirea nu le îngăduia. Iar acei care îndrăzneau să plece fără de această permisiune, păţeau ca unul dintre cel dintăi studenţi în medicină români, pe care vodă l-a adus înapoi şi l-a bătut la falangă, adică la tălpile picioarelor, ca să se înveţe a mai merge în locuri unde se poate prăpădi curăţia politică a sufletului cuiva.
Rămânând, prin urmare, în ţară, tinerii care doreau să înveţe puteau să primească învăţătură apuseană numai în anumite condiţii, şi anume prin preceptorii de familie. Mulţi francezi au venit în această calitate la noi în secolul al XVIII-lea, la Bucureşti şi la Iaşi, mai târziu şi în provincie. Unii nu făcuseră acasă nici un fel de ispravă, dar ştiau ceva gramatică: dl Brunot, în Istoria limbii franceze, arată însă că ortografia şi gramatica nu erau la dispoziţia oricui pe acea vreme. Dădeau lecţii de danţ, deprindeau cu moravuri sociale. Preceptorii aceştia nu erau, deci, totdeauna oameni distinşi. Unii ceva mai buni, ca acel Jean Louis Carra, care a scris o mediocră Histoire de la Moldavie et de la Valachie, pe care a tipărit-o în Paris, punându-i un loc de publicare fictiv. Cei mai mulţi căpătau o situaţie nesfârşit superioară meritelor lor.
Dar, dacă societatea românească sub influenţa domnilor şi a preceptorilor acestora se transformă foarte repede, la greci această transformare se face mult mai uşor. Grecii erau şi prin părţile noastre, în parte ca boieri, ei erau întrebuinţaţi şi la Constantinopol prin cancelariile turceşti, dar foarte mulţi din ei, elementele cele mai distinse capabile de a primi şi de a exercita influenţe, erau negustori, cu un spirit întreprinzător, mergând până la Philadelphia în America, având colonii în Marsilia, în Paris; iar Viena ajunsese şi un fel de capitală spirituală a grecilor. Mai toate cărţile de şcoală pe care le întrebuinţau copiii lor, traduse din franţuzeşte, s-au tipărit la Viena, unde, dealtfel, trăiau şi români din Macedonia.
Acolo a apărut şi o cronică bizantină, a lui Phrantzes. Erau atât de multe cărţile editate acolo, încât a trebuit odată să se numească şi un censor al cărţilor greceşti în Viena.
Negustorii greci puteau deci merge oriunde, fiii de boieri nu, şi aceasta este o cauză pentru care grecii pe această latură a culturii apusene au mers înaintea noastră.
După ce cunoaştem aceste împrejurări, să vedem efectul lor asupra literaturii româneşti. Deodată trebuie făcută o deosebire.
Literatura aceasta nouă, în partea ei cea mai interesantă, cu mai multă pecete de noutate, este în legătură cu gradul de pătrundere al „duhului franţuzesc“. Lucrul acesta se observă însă mai mult în Moldova, şi aceasta pentru că Moldova se găsea în legătură şi cu Polonia - Rusia a ajuns vecină cu hotarul nostru mai târziu - şi legăturile cu Varşovia nu erau cu totul de despreţuit. Polonia a pierit în acest secol, dar într-un moment de mare înflorire culturală.
Nenorocitul de Stanislav Poniatowski, ultimul rege, de care se râde pentru că nu avea autoritate şi pentru că la începutul carierei lui, ca şi Potiomkin, avuse favorurile Ecaterinei a II-a, era totuşi un om foarte distins; el ţinea un fel de Academie de palat, de formă franceză. Varşovia însăşi era sub raportul literar - ca şi sub cel artistic - un oraş francez, după cum şi Viena, în ce priveşte limba de salon şi a relaţiilor internaţionale, era franceză.
Astfel, Moldova, primind şi din Polonia influenţa franceză, cuprinzând o clasă boierească mult mai vioaie decât cea din Muntenia, căci avea nu numai averea, dar şi voia de a se cultiva, care nu se întâlneşte în aceeaşi măsură la boierii munteni, Moldova s-a pătruns mai uşor de spiritul cel nou, pe când Muntenia, având legături mai strânse cu Constantinopolul, fiind în marginea ţinuturilor slave de peste Dunăre, stăpânite de vlădici fanarioţi, este mult mai orientală. Aceasta se vede din inspecţia literaturii în aceste două ţări româneşti.
În Muntenia de după 1768, se întâlnesc doar nişte biete cronici, de felul aceleia a lui Dumitrachi Stolnicul,1 care este o înşirare fără nici un fel de logică, fără nici un fel de preocupaţie literară, a evenimentelor de război între ruşi şi turci. Se credea că Dumitrachi e un Varlaam; de curând dl I.C.Filitti a arătat că e vorba de un alt boier aparţinând unei alte familii, tot aşa de obscure.
Boierul acesta, care cunoştea Constantinopolul, întrebuinţează cu grămada cuvintele turceşti. A fost chiar un moment în dezvoltarea limbii şi literaturii româneşti, în principatul muntean, în care influenţa turcească a fost covârşitoare. După ce, în vremea lui Brâncoveanu, moda de la Ţarigrad pătrunsese din ce în ce felul de a fi, de a se îmbrăca, de a se pieptăna, de a umbla, de a mânca şi de a petrece al bărbaţilor şi femeilor, după ce fanarioţii întăriseră încă această tendinţă, ca unii care erau trăiţi atâta vreme la Constantinopol şi trebuiau să se întoarcă înapoi acolo, atâţia dintre ei având să şi moară la turci, influenţa turcească începe să se exercite şi asupra limbii înseşi, aş zice chiar: asupra spiritului literar. Turcul este un cavaler, un om foarte nobil în legăturile lui, chiar cu aceia care nu fac parte din societatea turcească, el este fără îndoială un gentleman, cu toate acestea spiritul său e greoi.
Şi el începe să se simtă în literatura munteană de pe vremea aceea, de pildă la acest Dumitrachi. Câte lucruri nu ar fi fost de spus, câte tragedii grozave ale războiului, câte suferinţe ale poporului şi ale ţării, care dorea atunci să aibă un domn pământean - 1 Tipărită de V.Urechiă în Analele Academiei Române.
Alexandru Ipsilanti s-a impus ţării mai târziu, dar la început ţara voia pe un Ştefan Pârscoveanu - dar Dumitrachi nu le poate spune în forma lui bastardă, inferioară.
Dar iată cineva care nu poate fi pus alături de Dumitrachi Stolnicul, în ceea ce priveşte pregătirea lui, valoarea lui personală, talentul lui politic. Ienăchiţă Văcărescu era un om care ştia foarte multe lucruri, care cunoştea limba italiană şi vorbea perfect greceşte, turceşte, ceea ce i-a permis să falsifice, pentru congresul de la Focşani, tratatele pe care le-am fi încheiat noi cu Poarta şi care nu au existat niciodată. Adaug că, desigur, nu era străin de limba franceză. Aparţinea unei familii foarte distinse, deşi nu veche, cu toată pretinsa descălecare a strămoşului odată cu Radu Negru. Un domn, Nicolae Caragea, care avea o mulţime de fete sărace şi le îmbia la toată lumea, a dat pe una dintre dânsele lui Văcărescu, care mai fusese însurat. Un om în situaţia lui excepţională, dacă ar fi vrut să călătorească, nu l-ar fi putut împiedica nimeni; dar o singură dată a mers el la Braşov, unde a avut cu Iosif al II-lea convorbirea care e redată în Istoria împăraţilor otomani. Astfel el nu putea ieşi din tradiţie, şi de aceea ca scriitor lasă o impresie mai curând dezagreabilă, deşi prin însuşirile lui, dacă ar fi mers în Paris sau în altă parte a Apusului, ar fi putut da lucruri mult superioare acelora pe care le-a dat. Însăşi ideea de a scrie o Istorie a împăraţilor otomani arată cât de mult societatea muntenească intrase în turcime, ceea ce face ca revoluţia grecească de la 1821, cu atâtea consecinţe pentru români, să trebuiască a fi considerată şi sub alt raport decât cel obişnuit: ea ne-a scăpat de o mai deplină orientalizare. Chiar Alexandru Ipsilanti reprezintă, în dezvoltarea fanariotă, o formă foarte periculoasă, prin teoria lui că împărăţia este una singură, că toate naţiile trebuie să se confunde şi să creeze acea singură naţie răsăriteană care în cultură să aibă caracterul grecesc: turcii ar fi fost soldaţii, iar mintea acestei societăţi ar fi fost a grecilor. Era un imperialism turcesc care ajunsese a se impune tuturora. Şi în legătură cu acest imperialism trebuie să aşezăm şi cartea lui Ienăchiţă Văcărescu.
Nimeni nu se gândise până atunci la noi să scrie o istorie a împărăţiei otomane, afară de Dimitrie Cantemir, care este însă un spirit internaţional şi face cartea lui nu pentru români, ci pentru apuseni: aceasta este deosebirea cea mare între el şi Văcărescu.
Cartea lui Cantemir a apărut în toate limbile şi a fost o mulţime de vreme izvorul de informaţie, cu privire la viaţa turcească, al întregului Apus, pe când Văcărescu face cartea lui pentru români, ca un fel de „istorie naţională“. Şi de aici caracterul curios al acestei istorii, care abia vorbeşte de noi şi nu face decât să prelucreze, în acelaşi spirit greoi turcesc, izvoarele otomane pe care autorul le cunoştea. Iar, când vine momentul să vorbească el de vremea lui, ne aflăm în faţa unui amestec bizar de compilaţie şi de amintiri personale; aici se cuprinde călătoria lui la Braşov şi legătura neaşteptată cu împăratul-rege. Dar această legătură cu turcii, care ne pare curioasă, îşi are explicaţia: vorbind el de viaţa lui după biografia sultanilor, înţelegea prin aceasta că este un om din ţara acestor sultani şi că sufleteşte face parte integrantă din împărăţia otomană.
Ienăchiţă Văcărescu a făcut şi o gramatică, a cărei origine şi al cărei caracter nu ne sunt azi deplin lămurite; gramatica s-a tipărit în Viena, se pare că fiind cerută de anumite cercuri comerciale, care aveau nevoie de dânsa.[20] Încercări de gramatică se mai făcuseră, dar tot în legătură cu nevoi şcolare; nu erau afirmaţii ale spiritului românesc, ci îndeplinirea unor nevoi. Ar fi interesant de comparat mai de aproape gramatica lui Dimitrie Eustatievici cu gramatica lui Văcărescu. Ea ar arăta şi de unde şi-a luat acesta din urmă schemele.
Deci, nu în sensul în care ardelenii se vor ocupa de limba românescă, ci pentru a răspunde unor nevoi practice şi la un îndemn din afară, a scris Văcărescu aceste simple „Observaţii“ şi, fiindcă înăuntru trebuia să deie şi normele poeticii, cu câteva versuri ca pildă, el a făcut acele versuri, nu fiindcă avea de exprimat sentimentele banale pe care le-au exprimat şi fiii lui, de care va fi vorba pe urmă, complimente la fereastra unei cuconiţe, cu ajutorul strunelor lăutarilor, ci pentru a da modele. Sunt lucruri furate din poezia franceză de salon, trecută prin greceşte, câteva graţioase, mai ales în ritm, unele dintr-ânsele ridicole.
O excepţie, fiindcă e vorba de un moment dureros din viaţa lui, sunt acele versuri găsite pe o foaie liberă a unui registru de socoteli, în care se încearcă un imn către Maica Domnului ajutătoarea.
Aşa este Ienăchiţă Văcărescu, aşa şi copiii lui, Alexandru şi Nicolae, pe care însă în omagiile versificate către cucoane şi cuconiţe nu-i mână nevoia de a exemplifica regula teoretică.
De obicei când este o adevărată literatură poetică, începe unul, creează o formă, aruncă idei şi după aceea un şir întreg de scriitori vine după dânsul. La noi nu; Ienăchiţă Văcărescu şi familia lui rămân un accident literar în legătură cu trecutul, în legătură cu această modă de Ţarigrad care pusese stăpânire pe sufletul lor.
În Muntenia nu vom întâlni un element de originalitate literară decât mai târziu, pe vremea Revoluţiei franceze şi tocmai împotriva boierimii, pe acel Zilot Românul, a cărui cronică nu este altceva decât o critică, aspră, amară, împotriva regimului politic al timpului, pe lângă o expunere capricioasă a evenimentelor. Şi adăugăm că „Zilotul“, „zelosul“ e un pamfletar de felul acelor autori de versuri injurioase pe care boierii le găseau în stradă dimineaţa, lipite de uşă. Opuscul interesant pentru starea de spirit pe o care o cristalizează, dar în care nu se găseşte nimic de o inspiraţie mai largă.
În Moldova e altceva. Aici literatura franceză este ştiută şi bine ştiută. Mergând prin biblioteci de mănăstire, de episcopie, de casă boierească, m-am mirat nu o dată de câte cărţi franceze şi de ce cărţi franceze am găsit acolo. Boierii aveau bune colecţii, din care o parte au ajuns la mine. Foarte adeseori, în margine, boierul îşi făcea observaţiile sale. Acestea sunt cărţi citite, cărţi răscolite, trecute de la unul la altul şi aici e însemnătatea lor.
În unele cazuri, ici şi colo, s-ar putea bănui că literatura franceză a fost cerută şi dincoace în Ţara Românească. Astfel, Chesarie episcopul de Râmnic, unul dintre ctitorii limbii româneşti din secolul al XVIII-lea, pe vremea traducerilor teologice, care avea legături cu un Hagi Constantin Pop, marele negustor român din Sibiu, şi cu doctorul Molnar, profesor la Şcoala de medicină din Cluj, cerea, neapărat, să i se trimită Enciclopedia, şi cum, în loc de Enciclopedie, i s-a trimis Ziarul Enciclopedic, el protestă, cerând ce a vrut el.
Dar în Moldova bibliotecile franceze sunt de o bogăţie şi de o alegere neaşteptată. Şi astăzi se păstrează la Stânca, lângă Iaşi, biblioteca Roznovanilor, cu o foarte frumoasă culegere de astfel de cărţi franceze; bibliotecile acestea pot sta alături de cele din Ungaria şi din Ardeal, ale nobililor şi ale cărturarilor din oraşe.
Sub influenţa acestor lecturi apar nu numai neaşteptatul călugăr Amfilohie, episcop de Hotin, care a călătorit şi prin Italia, înainte de a scrie, pe lângă o lucrare teologică, şi o aritmetică, o geografie, dar poeţii Costachi Conachi şi Alecu Beldiman, care merită să fie puşi în faţa lui Ienăchiţă Văcărescu pentru că reprezintă cealaltă formă a aceleiaşi direcţii culturale, una vădit mai apuseană. Conachi ne apare puţintel ridicol, când nu ţinem seama de împrejurările timpului, prin fizicul lui chiar, cu părul lung, barba răsfirată şi enormul işlic care-i acopere fruntea slabă; ceea ce ştim despre viaţa lui obişnuită poate iarăşi intra în acelaşi domeniu al ridicolului: cele două odăi de la ţară, de la Ţigăneşti, în marginea Tecuciului, joase, sub şindrilă, cu prispă, lipite cu lut, cum au rămas până acum câteva decenii măcar, trăsura cu care pleca boierul la Iaşi, având hăţurile cu frânghie. Şi, când ne amintim de versurile lui lungi şi deşarte: Zori de ziuă se revarsă şi eu ochii n-am închis.
Cum să-i închid dacă varsă şiroaie de foc aprins?
În care cântă pe aceea, vrednică de o soartă mai bună, căreia i-a purtat o lungă iubire devotată, care s-a terminat cu o căsătorie târzie, reaua impresie nu se schimbă, desigur. Dar sub acest veşmânt de împrumut, purtat aşa de stângaci, era simţire şi sinceritate. Ne-o revelează şi o dramă pe care am descoperit-o întămplător pe vremea războiului, la Iaşi, unde, la Mitropolie, se păstrează dosarul unei judecăţi a lui Conachi cu un boier care luase pe o fată a Zulniei, iubita lui Conachi, şi o repudiase pentru motive dezonorante. Se pare că nu era fiica ei cu cel dintăi soţ, ci cu însuşi Conachi... Şi acesta a purtat ani întregi, cu pasiune, un proces pentru înlăturarea acestor acuzaţii calomnioase. Ceea ce arată că, atunci când nu făcea alexandrine de modă franco-greacă, el era în stare să exprime cu energie sentimente adevărate.
Dealtfel, Conachi suferea, în afară de defectele pe care putea să le aibă un vers evident plicticos, şi de sărăcia unei limbi reduse la formule de salon. Îi lipseau cuvintele poetice pline de frăgezime pe care poezia populară le-a avut totdeauna din belşug; şi nu se poate spune cât de mult foloseşte cuvântul cel nou, cuvântul neîntrebuinţat care nu a suferit uzura prin întrebuinţarea în proză sau în viaţa socială de toate zilele.
Poezia lui Conachi este deci bătrâncioasă, pentru că bătrâncios este şi ritmul şi sunt şi cuvintele înseşi. Dar nu este fără interes cazul acesta al unui boier moldovean, dintr-o familie care avuse dese legături cu Apusul - un alt Conachi, un văr, a făcut studii la Viena, după ce învăţase acasă, cu vreo trei-patru profesori, franceza, germana, greaca, dar, întors în ţară, obosit de atâta învăţătură, a murit nebun - şi care îndrăzneşte să schimbe cu desăvârşire tonul de până atunci al poeziei româneşti cu mult mai mult decât Ienăchiţă Văcărescu. Acesta era un poet de ocazie, un poet voit, pe când Conachi, care a tradus şi, în proză, un roman francez, Mathilda, al doamnei Cottin, e un cititor harnic de franţuzeşte şi un poet din instinct. Astfel trebuie să-l privim ca pe un iniţiator stângaci, dacă voiţi, dar totuşi iniţiator. Şi am văzut, prin versurile culese din gura poporului, că el avea simţ şi pentru cântecul, veşnic viu şi veşnic nou, al poporului.
În ce priveşte pe Beldiman, nu numai că el a tradus foartă multă literatură franceză, pentru plăcerea lui - pe urma altor traduceri, încă de pe la 1760, ca Manualul Francmasonilor, tălmăcit de un călugăr - că s-a îndreptat la Florian şi la Florianul german care e Gessner, dar, când a fost să însemne împrejurări contemporane, el nu le-a pus într-o biată cronică de proză miloagă cum este a lui Zilot Românul, ci, inspirându-se probabil de la Henriada lui Voltaire - un lucru care nu s-a observat îndeajuns până acuma - a scris Jalnica tragedie asupra împrejurărilor din 1821, amestecâ nd tânguiri de felul lui Conachi cu un puternic sentiment de umor, care ne face şi astăzi să surâdem, când ni se înfăţişează năzdrăvăniile eroice ale grecilor din Iaşi.
Dar, peste iniţierea aceasta înceată şi necompletă la o nouă poezie, se porneşte asupra noastră o influenţă încă mai adâncă a modelelor - şi a altor modele - din Occident. Este vorba de şcoala ardeleană, de o parte, şi, de altă parte, de Asachi, acest moldovean trăit prim multe ţări, capabil de multe lucruri, spirit universal ca pe vremea Renaşterii.
Ardealul literar românesc, de prin anii 1760 până prin 1820, timp de o jumătate de veac, nu poate fi înţeles nici deosebit în legătură cu viaţa literară şi intelectuală din Principate. Trebuie să recunoaştem că în toată Ungaria din vremea aceea şi în toată Austria vecină era în această epocă aceeaşi puternică tendinţă către erudiţie, către filologie şi istorie, pe care o regăsim şi la cei trei şefi ai şcolii ardelene: călugăraşul Samuil Micu, boierul făgărăşean Gheorghe Şincai şi acel care vine mai târziu, cu o valoare ştiinţifică, filologică şi istorică mai pronunţată, Petru Maior.
Tustrei fac parte din şcoala erudită germano-ungurească de pe acea vreme, şcoală şi ea formată sub influenţa, depărtată şi indirectă, a erudiţiei franceze, a spiritului benedictinilor francezi de la Saint Maur, trecuţi prin Germania lui Leibnitz, care, pe la începutul secolului al XVIII-lea, încearcă să dezvolte nu istoria poporului german, ci istoria Sfântului Imperiu roman de naţie germanică. Toţi aceşti ardeleni sunt trecuţi prin şcolile Occidentului: din Ardealul lor, din şcolile lor de la Blaj, de la Sâmbăta-Mare (Nagy-Szombáth), la Viena sau la Roma. Şi în şcolile acestea de piarişti, de iezuiţi, ei întâlneau înainte de toate erudiţia. O erudiţie răbdătoare, cu adunare şi clasificare de documente, cu analiza critică a acestor documente.
Şcoala ardeleană a făcut aceasta, dar atât. Nu se poate, urmărind dezvoltarea ideii romăneşti, a simţului naţional la români, să nu ne închinăm înaintea acestor oameni crescuţi în împejurări atât de grele, adevăraţi martiri ai unor osteneli consacrate înainte de toate deşteptării poporului lor. Ce vigoare mai susţinută decât aceea a smeritului cleric care a fost părintele Samuil, pe care noi din Vechiul Regat îl putem aprecia cu atât mai mult, cu cât s-a gândit mai ales la noi! Istoria românilor a lui, care nu s-a tipărit complet nici până acum, cuprinde pagini inspirate de cronicile cele vechi, care privesc împrejurările din Moldova şi din Muntenia, pe lângă atâtea amintiri de pe vremea când se hrănea el însuşi aşa de puţin la şcoala din Blaj, zilele de post de la seminar, cu hrana de apă, fasole şi pâine uscată. Dar cine să nu considere cu admiraţie pe acel tragic luptător pentru drepturile neamului său care este Gheorghe Şincai, omul ieşit din marginile înguste ale spiritului unit, cum s-a format la Blaj!
Mândru de faptul că este boier de Făgăraş, din neamurile acelor munteni cu vechi diplome în lada lor, „Georgius Sincai de Sinka“ se lua la luptă cu toată lumea, bătându-se cu învăţaţi maghiari şi saşi, şi chiar, pentru alte motive, cu vlădica lui de la Blaj, totul într-o formă foarte crudă, aruncând furia săgeţii în dreapta şi în stânga, împotriva acelei societăţi cu care el nu a voit să se împace.
A fost şi un creator de şcoli, dar prin toată activitatea aceasta a lui el nu se coboară în Principate, pentru că legătura lui cu Principatele nu există decât pe masa istoricului. Este dincoace o altă şcoală, o altă influenţă, o altă lume... Şi cine iarăşi nu recunoaşte folosul pe care, ca naţiune, l-am avut din argumentaţia logicianului acestei generaţii care este Petru Maior? Acesta frământa adânc informaţiile lui istorice. Pe când la părintele Samuil povestirea se preface în nişte pagini populare în stil de Psaltire, care nici nu căuta să fie publicate, pe când informaţia aşa de bogată se clasează la Şincai în volumele lui mari şi groase, totul ordonat pe ani într-o descriere unde elementul polemic este numai furişat, intercalat, Petru Maior este creatorul teoriei originii românilor. Pestetot ce au încercat ceilalţi, în gramatică, în interpretaţ ie, în înşirarea istorică de cronologie, acesta ajunge, în Istoria începuturilor şi chiar în Istoria bisericii româneşti, să creeze o teorie, care, construită de acest arhitect al amintirilor romane pentru poporul său, a intrat aşa de întreg, nu numai în spiritul ardelean contemporan, dar şi în al românilor din Principate, constituind astfel baza pentru cugetarea lui Mihail Kogălniceanu, lui Nicolae Bălcescu şi a tuturor celor care în ţările de dincolo de munţi au căutat să-şi lămurească problema istorică a neamului nostru.
Toate acestea sunt adevărate, dar ei se află în curentul acela occidental numai sub spiritul erudiţiei; nu i-ar fi trecut nimănuia dintre dânşii prin minte să culeagă poveşti, să scrie cântece, să-şi însemne amintiri. Literatura lor este o literatură de idei şi de luptă; curentul lor este închis între cei patru pereţi ai unei biblioteci, şi toate lucrurile acestea miroase a praf, se confundă în cenuşiul acelei învăţături mâncate de molii pe care a cunoscut-o şi iubit-o secolul al XVIII-lea occidental. Îţi pare rău că suflete aşa de mari nu s-au lăsat libere pe drumurile cele mari ale literaturii.
Unul singur a scăpat din această încătuşare, cineva pe care unii şi-l închipuie că l-au descoperit abia acuma, pe când poemul lui a fost tipărit încă în vechea revistă ieşeană Buciumul român cu aproape un veac în urmă. Este vorba de Budai-Deleanu. Nu a fost niciodată necunoscut şi niciodată neapreciat. Este dealtfel imposibil să se atingă cineva de dânsul, de Ţiganiada lui, sau de cealaltă poemă, cu mai puţină importanţă, Cei trei viteji, fără a vedea că aici e altă ţesătură şi alt spirit. Budai-Deleanu a cunoscut literatura italiană. Şi iată de ce: Viena era un oraş francez, era capitala franceză a sud-estului Europei, dar şi în acelaşi timp şi o capitală italiană. Nu poate spune cineva îndeajuns cât de mult a trăit Italia în Viena acestui secol. Muzica vieneză era o muzică italiană, pe Mozart nu l-am putea înţelege altfel decât în această modă italiană, palatele din Viena sunt palate italiene, ridicate de arhitecţi italieni; opera din Viena este a lui Metastasio, care acasă la dănsul nu a avut reputaţia de care s-a bucurat în Viena împăraţilor. Să nu uităm că pe vremea aceea Casa de Habsburg stăpânea Lombardia - încă nu Veneţia - şi Toscana.
Influenţa ei se exercită deci asupra unei jumătăţi din Italia şi asupra jumătăţii celei mai intelectuale din peninsulă. Între Milano, cu cât a rămas austriac, şi între Viena, cu cât a păstrat italian, este o perfectă asemănare. Şi, atuncea, a sta în societatea aceasta austriacă însemna că trebuie neapărat să te iniţiezi în italienism, dar nu în italienism de Padova, ci în noul italienism, care este „filosofic“, care este satiră plină de suflu luptător.
Ceea ce ne place în Ţiganiada lui Budai-Deleanu - legendă nu prea inspirată, trebuie să o spunem, partea istorică nu prea cu haz, expunere de la o bucată de vreme plictisitoare, incidente care nu dovedesc o mare imaginaţie, căci poetul român nu are geniul, creator în domeniul inspiraţiei, al modelului, care e Ariosto - este altceva, şi acesta luat din Italia. Acum în urmă dl Caracostea a căutat să arate ce a împrumutat Asachi de la literatura clasică.
Sigur, a împrumutat foarte mult, şi, dacă mai caută cineva la el şi alte influenţe din literatura occidentală, sigur o să mai găsească.
Dar cu aceasta Asachi nu scade. Nici Asachi, nici, pentru acelaşi motiv, Budai-Deleanu, pentru că însemnătatea lor stă într-o nouă plămădire poetică a limbii româneşti, în încătuşarea ei în ritmuri noi. Ceea ce este frumos, înainte de toate, la Budai-Deleanu este strămutarea formei lui Ariosto în biata românească ardeleană de pe vremea aceea, trecerea de la graiul popii din biserică la strofa zeilor.
Asachi, fiul unui preot din Liov, adus ca să fie protopop în Moldova, - Lazăr Asachievici - şi al unei mame care se chema Neculau, fată a preotului din Herţa, a făcut pentru traducerile părintelui său prefeţele în care doctrina latinistă e exprimată cu mai multă elocvenţă decât de ardeleni. Plecat de tânăr, după dorinţa tatălui trăit în Austria, din Moldova la Viena, el învaţă şi matematica şi pictura. A fost un pictor foarte distins, un desenator de merit, mult mai bun decât acel Gheorghe Leca de la care pleacă această artă în Muntenia şi care face şi lucruri cu totul stângace şi naive. A fost un litograf maestru, şi câteva din tablourile lui cu subiecte istorice sunt mai bine tratate decât cele din Muntenia ale unui Papazoglu. De la Viena a trecut, pentru artă mai ales, în Italia, la Roma, unde a avut legături cu lumea cea mai cunoscută pe vremea aceea, schiţând tablouri celebre din muzeele capitalei papilor şi alte lucruri care în cea mai mare parte s-au pierdut pe urmă. [21]
Când s-a întors de acolo, pentru a începe opera sa foarte importantă în domeniul şcolii, iar, într-o măsură mult mai mică, şi în domeniul politicii, el aducea cunoştinţe cu totul noi. Deosebirea dintre Budai-Deleanu şi Asachi este tocmai aceasta: Budai-Deleanu ia Italia prin Viena, Asachi ia Italia de acasă din Italia însăşi, din Italia clasică, Italia lui Monti, superioară Franciei contemporane şi care din instinct se duce drept la latini, pentru ca de acolo să capete o siguranţă de ton pe care literatura franceză nu o are. Clasicismul italian de la începutul secolului al XIX-lea este cu totul altceva decât clasicismul contemporan francez, al lui Delille, al lui Lebrun; e o lecţie de virtute privată şi cetăţenească şi un admirabil element de educaţie. Teatrul italian e reprezentat atunci prin Alfieri, ale cărui tragedii au servit drept model tineretului italian, căci Italia s-a refăcut moral de pe urma acestui clasicism pornit nu din adormitoarele, corupătoarele saloane vieneze, ci de la cele mai vechi tradiţii ale Italiei, mergând, peste Dante, Petrarca şi Ariosto, înviaţi în sfârşit de zelul acestui piemontes, la antichitatea latină. Şi, oricât s-ar scrie împotriva lui Asachi, ca poet, oricât ar fi unii de incapabili să-l înţeleagă, nu vor muri niciodată versurile prin care el afirmă legăturile noastre indestructibile cu Roma strămoşească.
Cine cunoaşte ce însemnează în poezie topica, instinctul de a pune un cuvânt într-un anume loc, acela îşi va da seamă cât de măiastră e disciplina prin care vechea vorbire moldovenească de la începutul secolului al XIX-lea, stilul acesta lăbărţat de convorbire fanariotă, plin de cuvinte greceşti şi franţuzeşti rău asimilate, a fost silită de energia creatoare a lui Asachi să intre în acele legături sintactice care înseamnă disciplina română în cuvânt şi frază.

IX. CURENTUL AUTOHTON ÎN FAŢA ROMANTISMULUI DE ÎMPRUMUT
Îndată se înfăţişează unul din cele mai interesante conflicte în dezvoltarea literaturii româneşti.
De la Asachi înainte, de prin anii 1820, începe un îndoit curent care formează, aş zice, originalitatea dramatică a acestei literaturi şi lupta între aceste două curente se continuă până în momentul de faţă, fiecare, fireşte, având să aleagă pe acela care-i place.
Voi începe cu ceea ce se poate numi „curentul indigen“ sau „autohton“, care nu este, cum se va vedea, curentul naturalist.
Curentul acesta nu este naţional, fiindcă nu există o tendinţă naţionalistă la mijloc, ci un curent de acasă, nu un curent de la ţară, pentru că s-au legat de această noţiune înţelesuri deosebite.
E într-însul un fel de intimitate locală, tradiţională, foarte complexă, care ascunde sub o înfăţişare simplă lucruri foarte vechi şi foarte adânci.
Am căutat până aici a scoate înainte anumite idei pe care nu avusem până acum prilejul de a le înfăţişa, idei care sunt în avantajul nostru şi reabilitează trecutul nostru prea adeseori considerat exclusiv ca un trecut de documente, de cărţi bisericeşti, de cronici şi atâta, cu totul departe de marile curente ale Occidentului.
Cred că am reuşit să arăt că întreaga noastră dezvoltare literară nu este la o parte de aceste curente. Se va fi simţit, însă, chiar dacă nu am insistat încă asupra acesteilalte laturi, că este tot aşa de existentă şi o altă latură decât aceea, dacă nu de directă împrumutare, dar cel puţin de orientare după Apus, de intrare în comunitatea de civilizaţie reprezentată înainte de toate prin Apus.
Şi aceasta este o latură specifică a poporului nostru, care se desfăşoară în felul cel mai modest, dar în acelaşi timp şi cel mai explicit şi cel mai caracteristic, fie că şi-au dat seama ori ba acei care reprezentau această direcţie.
Ar fi interesant să se compare poezia noastră populară, poezia lirică, de dor, poezia epică, acele „cântece bătrâneşti“, cu modelele lor. Este desigur o deosebire, care n-a fost determinată încă până acum. Cântecul epic sârbesc este înainte de toate un cântec de luptă, de luptă vitează şi puţintel cam crudă. Plângeri asupra învinsului nu există, ci numai imnul de triumf pentru învingător; nota duioasă lipseşte din poezia epică a sârbilor. Sunt câteva cântece despre femei, dar femeile sunt tot aşa de bărbaţi ca şi bărbaţii. Aceasta corespunde, dealtfel, cu însăşi viaţa sârbească, din regiunile în care s-a creat cântecul acesta. Şi în vremurile noastre încă, în războiul muntenegrean, de pildă, femeile mergeau alături de bărbaţi. Nu ştiu cine observa că la albanezi nu există nici un fel de poezie de curtenire. Dealtfel ar fi fost cu totul imposibilă în aceste împrejurări în care femeia îndeplineşte funcţiuni servile în casă, ea purtând greul gospodăriei, până la crosnele de lemne în spinare, ea lucrând pământul etc. Când femeia este adusă în astfel de sclavie domestică, mai poate fi vorba de poezie curtenitoare, asemănătoare cu aceea a poporului nostru?
Este o deosebire foarte netedă între nota aceasta energică, fără milă şi între nota mai dulce a poeziei noastre populare epice. Şi la noi este luptă, dar cu toate acestea vezi deseori că se îndreaptă gândul şi către învins, că există o omenie care se manifestă sub forma compătimirii şi a milei. Acesta este un aport nou.
Ceva din felul acesta de a fi se întâlneşte şi în Balcani, în literatura grecească, însă, aici, trebuie totdeauna să ne întrebăm dacă avem a face cu o notă într-adevăr grecească, deoarece viaţa ciobanilor nu este grecească, ci vlahă în rândul întăi.
Iată, am împrumutat legenda mănăstirii de Argeş, legendă fără îndoială balcanică; puneţi în faţă cele două legende, în forma originară şi în cea românească: în cântecul nostru sacrificiul femeii este dezaprobat. Dealtfel tot ce este violent, tot ce e crud la noi poate fi pus în legătură cu cine ştie ce legături tracice; dar această moştenire a fost de mult topită în sufletul general al poporului, care este bun, care se poate apăra, deşi este bun, fără să provoace şi fără să se bucure de suferinţa nimănuia.
Un alt caz. Desigur după cercetările făcute în urmă nu este nici o îndoială că Ureche a luat cu mână plină, nu numai în ceea ce priveşte informaţia, dar şi în ce priveşte forma şi stilul, de la poloni. Dar este o deosebire între Renaşterea polonă, de unde a luat Ureche, şi între Ureche el însuşi, o deosebire foarte netedă.
Renaşterii polone îi plac veşmintele largi ale retoricii, ea se îmbată de fraze şi de cuvinte. Noi însă nu suntem un popor de fraze şi de cuvinte.
De aceea cronicarul moldovean e simplu şi strict, scurt, sec chiar, stăpânit în forma sa. Apoi, nouă niciodată nu ne-a plăcut să spunem singuri meritele noastre: niciodată nu suntem mai puţin elocvenţi decât atunci când avem să ne apărăm pe noi înşine.
Prin urmare nu este critică împotriva moldovenilor, dar nici imnuri de laudă pentru dânşii. Îi apără împotriva străinilor, atunci când este nevoie, dar strigăte de slavă pentru biruinţele de pe vremuri, canibalicul imn de măcel, care se întâlneşte atât de deseori la alţi povestitori de evenimente istorice de pe vremea Renaşterii, nu se află aici. Un om echilibrat, cumpănit, cu atâta suflu când este vorba de lucrurile bune ale poporului său, cu atâta tăcere în ceea ce-l priveşte pe el însuşi.
La Miron Costin, comparat cu literatura de memorii polone de pe vremea lui, se întâlneşte aceeaşi atmosferă de înduioşare pentru orice suferinţă omenească; nu-l vedem atacând cu violenţă pe nimeni. Chiar când în Muntenia este vorba de o cronică de partid, ca a lui Constantin Căpitanul, şi de o tragedie cumplită, când bătrânul Constantin Cantacuzino Postelnicul, un om foarte respectat, bătrân de peste şaizeci de ani, e omorât din cauza ambiţiunilor copiilor lui, nu găsim acuzarea duşmanului, cum la Stoica Ludescu, prietenul Cantacuzinilor, e, cu un plâns reţinut pentru bătrân, simpla înfăţişare a suferinţelor familiei.
Felul cum Constantin Cantacuzino Stolnicul sau Dimitrie Cantemir răspund învinuirilor aduse nouă ca popor nu cuprinde nedreptăţirea adversarilor.
Dosoftei, prefăcând psalmii în versuri, când a fost să iscodească o formă nouă, s-a dus la cântecul popular, din care a scos ceea ce-i trebuia pentru a pune Psaltirea românească la îndemâna oricărei suferinţe şi oricărei speranţe.
Acesta este curentul indigen, care trece din secol în secol, comun românilor din toate provinciile. El este alcătuit din foarte multe elemente: familiaritate, intimitate, care impun oricui să vorbească în aşa fel încât să fie înţeles de toţi. Este un glas al obştii româneşti în literatura noastră. De aceea ea este în adevăr naţională. Nu în sensul declamaţiilor patriotice, ci în sensul că un popor întreg o poate înţelege. În marile literaturi occidentale, ce influenţă a putut să aibă un Corneille, un Racine, un Voltaire asupra poporului de jos francez, asupra ţăranului francez? Pe când la noi, între cel mai mare cărturar şi cel mai umil ţăran a fost totdeauna o legătură aşa de veche, şi aşa de sacră, încât nici un fel de pretenţie modernă nu izbuteşte s-o rupă.
Şi, pe lângă aceasta, literatura noastră are un nepreţuit element de vioiciune, care lipseşte foarte adeseori din celelalte literaturi.
Ea nu aleargă după spirit, dar este străbătută toată de un humor special care nu se întâlneşte aiurea. Credem fără îndoială în lucrurile pe care le spunem, dar admitem să fie şi altfel; este totdeauna un uşor zâmbet de îndoială chiar în jurul credinţei noastre celei mai puternice. Nu suntem un popor fanatic, şi, în loc să atacăm cu violenţă pe adversari, facem o glumă, şi gluma aceea adeseori loveşte mai departe la ţintă şi răneşte mai adânc decât orice îngrămădire de cuvinte pasionate. Suntem un popor mehenghiu. I se pare cuiva că spunem una, şi de fapt spunem alta, iar cine nu ne cunoaşte nu-şi poate da seamă totdeauna de ce am vrut să spunem.
Acesta este fondul dominant în literatura noastră. Nu ne codim să luăm ce vine de aiurea, ba ne ducem puţintel înainte în descoperirea de forme pe care mai înainte nu le cunoscusem, dar ne rezervăm fondul acesta al nostru, care este ca o comoară ascunsă în sufletul neamului. Nu o punem în teorie, fiindcă e un lucru atât de complex şi de gingaş - dar, în practică, el vine din instinct, şi, când literatura noastră se va traduce, ne va veni recunoaşterea Apusului din pricina acestor calităţi.
Acest curent autohton va avea, după 1800, putinţa de a se manifesta, la ieşirea din erudiţie, şi din modă. Către 1821, am intrat într-o perioadă nouă a literaturii noastre, perioada modernă.
Pe atunci începe o trezire naţională, şi locul lui Gheorghe Lazăr în aceasta este foarte mare. Ca originalitate de spirit, el înseamnă foarte puţin, forma lui nu înseamnă nimic; niciodată n-ar fi putut avea el un vers armonios sau o comparaţie; dacă era poezie în caracterul lui, nu o găsim în mijloacele lui de exprimare. Dar Lazăr este un student din Viena: nu trebuie să se uite aceasta; el este produsul şcolilor străine, format după tipicul lor. Cunoştinţele lui de istoria românilor şi de literatura românească erau nule; ştia ceva filosofie, pe vremea luptei dintre kantieni şi antikantieni; un om foarte bine informat şi foarte răbdător, dl G. Bogdan-Duică, a cercetat şi pe Lazăr şi pe alţii sub acest raport, lămurind o mulţime de lucruri mai mult sau mai puţin interesante în ele însele. Dar Lazăr, fără îndoială, nu este un om de aici; pecetea pe care i-a pus-o străinătatea este atât de puternică, încât nu se poate desface de dânsa. Românesc este numai caracterul lui de înverşunată rezistenţă, de răbdătoare îndărătnicie, de „ţine-minte“.
Lazăr n-a vorbit, la început măcar, înaintea feciorilor de boieri trăiţi cu preceptori şi hrăniţi cu lectura cărţilor franceze, ci pentru cei mici şi smeriţi. Trebuia să facă o şcoală de inginerie, dar la dezvoltarea matematicilor el mai adăugase „idealul naţional“. Îl ascultau mai mult feciori de negustori, din lumea mijlocie, care aici în Muntenia există, pe când în Moldova nu; de unde deosebirea între şcoala lui Asachi şi şcoala lui Lazăr. Asachi vorbea şi unor oameni care nu erau boieri, dar boierimea se strânsese toată în jurul lui, pe câtă vreme aici în Muntenia o mare parte dintr-ânsa sta în jurul Academiei greceşti, foarte nobilă şcoală, cu dascăli care nu aveau întotdeauna o purtare recomandabilă, luaţi în parte, dar care laolaltă reprezentau un factor cultural foarte serios.
Aceştia au tălmăcit îndemnul către viaţa nouă a poporului românesc ca un strigăt către Dacia, parte din marea Eladă.
Între elevii lui Lazăr, câţiva au luat drumul străinătăţii, învăţând la Paris şi aiurea: filosoful Eufrosin Poteca, apoi un matematic care s-a prăpădit în Apus, un jurist. Dar au fost unii din ai lui Lazăr care nu au mers în străinătate, din fericire nu au mers în străinătate, ori au mers acolo cu mult mai târziu, la 1848, când erau oameni formaţi şi când influenţa străină s-a putut exercita asupra lor fără să influenţeze fondul lor propriu. De la ei era să pornească avântul, necesar, al vechiului fond, tradiţional, popular.
Omul reprezentativ pentru curentul de care mă ocup nu a fost bursier în străinătate, ci a rămas un localnic, activ şi smerit în acelaşi timp, aşa cum fusese de la început. Îşi zicea întâi Iliad, din Ilie, numele tatălui. Era de loc din Târgovişte, unde acest tată al lui a avut un rost foarte mic între funcţionarii cei din urmă. Şi Ion, fiul lui Ilie, a intrat la şcoala grecească, unde numele de Iliad a trebuit să devie Heliade, nu de la Ilie, acum, ci de la Helios, în legătură cu Sfântul Soare la care se închină antichitatea păgână.
Mai târziu şi-a adaus: Rădulescu. După teoria lui de istoric a scris şi o Istorie a românilor, interesantă şi prin ideea, exprimată mai ales de la 1848 încoace, că noţiunea de nobilime şi de boierie are la noi alt înţeles decât în străinătate şi, cum credea şi el că principatul muntean a fost întemeiat de Radu Negru, dictatorul de la 1848, devenit profet, tribun al poporului, s-a făcut „Rădulescu“, ca şi cum şi-ar fi zis „Basarab“. Târgoviştean a rămas însă.
Târgoviştea este un oraş foarte interesant: cu mahalagii săraci în margine şi ceva ţigani, din cauza mănăstirilor; în centru se păstrează şi astăzi anumite tradiţii aristocratice. A stat domnul atâta vreme acolo şi aceasta lasă totdeauna ceva în sufletul locuitorilor, un fel de mândrie în relaţie cu acest mare trecut, o mândrie care dealtfel se poate trezi în fiecare moment la vederea acelor frumoase biserici, cu ferestre sprâncenate în turnuri de zid.
Este acolo un spirit istoric, un spârit de curte, cu un mare amestec foarte curios de spirit popular. Spiritul de curte este totdeauna ironic ca în literatura franceză, stăpânită, peste toate schimbările, de acest spirit al vechii curţi. Ironia aceasta o va avea, în tot scrisul lui literar, Eliad, nu o ironie ţărănească, plină de poezie, ci o ghiduşie de oraş, plină de haz şi de ceva răutate.
El nu era un fiu de boier care să aibă acasă preceptori şi să se fi hrănit cu cultură franceză capabilă de a-l transforma. A învăţat franţuzeşte, a ştiut chiar foarte bine, deşi a vorbit mai rău. Când era la Paris, Heliade nu mai era Iliad cel vechi, ci misticul, profetul, care chema pictori să-l zugrăvească şi sculptori să-l sculpteze. Dar îndată ţara-l va relua şi spiritul ei se va coborî din nou într-însul aşa cum se sălăşluise.
În materie de poezie, n-avea ureche. De obicei versurile lui sunt foarte exacte la numărul de picioare, însă nu sună deloc, pe când la Eminescu este cu totul altfel: Eminescu poate scrie în proză, poate face un articol de jurnal şi vom regăsi în el simţul lui de deplină armonie.
În afară de un defect organic îi lipseşte şi o iniţiere potrivită celui care s-a crescut singur. Trăise într-un mediu cu desăvârşire local. Într-o pagină delicioasă el spune cum a învăţat el carte - din cărţile cu fond bisericesc pe care le purtau de multe ori şi ciobanii în traista lor, din povestirile miraculoase, Vieţi de sfinţi, Alexandria: aceasta este mediul literar în care s-a format el şi ce bine este că s-a format în acest mediu!
Astfel el ar fi putut fi un fel de Creangă. Mai târziu s-a prefăcut după curentul vremii, dar la început a fost un provincial şi un om popular. Un om de bun-simţ până în vremea când s-a rătăcit în prea mari planuri culturale. Însăşi gramatica lui, care înseamnă desigur o revoluţie, e interesantă, nu atât din punct de vedere filologic, cât din acela al bunului-simţ care a înlăturat orice doctrină exagerată, greoaie, din instinct, pentru că nu era în nota firii noastre. Asachi nu l-a avut totdeauna, acest bun-simţ, şi de aceea un om plin de talent a fost un învins faţă de curentul muntenesc, care reprezenta o civilizaţie mai modestă.
Când s-a amestecat în foarte multe domenii, a sfârşit, în ultima fază a unei vieţi foarte lungi, prin a fi un stricător de limbă, el care în tinereţea lui fixase normele cele mai sănătoase ale ei.
Totuşi, odată, cu toată ambiţia lui exagerată, cu toată influenţa rău înţeleasă a Apusului, cu toţi acei ani de stricare a minţii care au fost pentru dânsul ai şederii lui la Paris, în 1848, fondul cel vechi nu s-a lăsat biruit detot, ci a ieşit necontenit la iveală.
El, alcătuitor de îndrăzneţe poeme mai mult sau mai puţin reuşite, nu a făcut nuvele, romane, dar e totuşi un mare prozator.
Este o parte a operei lui pe care nu o citeşte nimeni, dar care ar trebui să fie reluată şi desprinsă, căci ea trăieşte. Om buclucaş, care se certa cu toată lumea, şi cu Grigore Alexandrescu şi cu alţii, pentru filologie, pentru politică, pentru interes, el a dat un farmec deosebit tuturor proceselor lui, mari şi mici. Şi, atunci, când Eliad se mânie, când se aprinde de pasiune împotriva unui om, fondul vechi al lui se trezeşte. Recurge îndată la batjocurirea adversarilor săi, le găseşte porecle care seamănă cu acelea pe care le pune poporul. Astfel împotriva liberalilor, deşi luptase alături cu aceştia, împotriva întregii generaţii de la 1848, care nu mai era în mâinile lui. Se amestecă în acest hazliu val injurios o mulţime de dictoane, de parimii, amintiri din Biblie, povestiri în gen oriental, anecdote, de care-i era plin capul, şi totdeauna le potriveşte cu situaţia adversarilor. Când coboară cineva în această literatură, rămâne uimit de vioiciunea ei originală. Eliad reprezintă deci pe deplin acel curent indigen de care vorbeam.
Dar acest curent indigen se întâlneşte şi la alţii. Iată două nume, dintre care unul trebuie să fie pus aici numai în legătură cu o parte din literatura pe care a făcut-o omul care l-a purtat, iar celalt este cu desăvârşire în acelaşi gen, deşi în altă parte de ţară.
Afară de Costachi Negruzzi, în Moldova, care în povestirile lui are adesea această notă - dar mă întreb dacă la el este numai nota indigenă sau se simte şi o influenţă a unei anumite literaturi franceze anti-romantice, influenţa lui Prosper Mérimée, care aducea o notă de artă clasică în mijlocul sălbăticiei exagerărilor.
Dealtfel, Negruzzi a început cu imitaţii din literatura franceză clasică şi grecească; pentru că este un Negruzzi cu totul altul decât acela pe care îl cunoaştem îndeobşte.[22] În fabulele lui, Grigore Alexandrescu, acela care trezeşte pe Mircea din mormântul lui de la Cozia, cu vădit romantism occidental şi cu ceva care pleacă din cronica noastră, din influenţa misterioasă pe care o exercită evocarea vechilor monumente, din viaţa care se culege din zidurile veacului al XIV-lea - oricât ar fi el influenţat de creşterea în şcoala franceză a lui Vaillant, unde venise ca elev mai sărman pe lângă copiii de boieri, admis mai mult de hatârul Ghiculeştilor, al căror om de casă era - are totuşi un ascuţit spirit de ironie ţărănească, şi chiar mahalagiască. În dosul fiecării din fabulele lui se ascunde o poveste trăită. De aceea le gustau contemporanii atât de mult.
El a rămas bietul băiat crescut într-o odaie părăsită dintr-o casă unde alţii ocupau apartamentul boieresc; el a rămas oploşitul lui Eliad, care a şi exercitat asupra lui o influenţă durabilă. Fabulele lui au păstrat acest caracter indigen, care fără îndoială le face să aparţie aceluiaşi domeniu ca şi al vechilor proverbe, al snoavelor populare, al elementelor ironice din literatura nescrisă a celor mulţi.
Alături de dânsul, un altul de care nu ştie mai nimeni: Ion Codru Drăguşanu, din Ardeal, înfăţişează, în scrisorile lui, şi el nota aceasta tradiţională aşa cum putea să o aibă un biet de „valah“ din părţile Ardealului. Şi între târgovişteanul de mahala şi între făgărăşeanul de sat, este fără îndoială o foarte mare asemănare. Niciodată acesta nu a făcut povestiri şi nici poezii.
Dar Peregrinul transilvan al lui, într-o deşănţată ortografie fantezistă de felul lui Cipariu, ascunde, sub gheaţa artificială a acestei forme respingătoare, viaţă, o viaţă foarte puternică. Avem a face cu unul dintre spiritele cele mai interesante din toată literatura noastră, cu cel mai talentat ardelean din generaţia lui. Nici nu se poate face comparaţie între dânsul şi între Andrei Mureşanu, care a avut norocul să exprime într-un moment, într-o formă clasicogermanică, ideea de revoltă a unui neam robit. Andrei Mureşanu, dacă nu ar fi trăit într-un mediu de cultură, nu ar fi produs nimic: poeziile celelalte ale lui sunt slabe; articolele lui, retipărite acum în urmă, nu se pot citi. Pe când Codru din Drăguş este dotat cu o putere de observaţie puţin obişnuită; el e capabil de a prinde şi lucruri pentru care nu era pregătit, şi aceasta este cea mai mare dovadă de deşteptăciune omenească. Nu făcuse şcoală, dar deodată, strămutat în alt mediu, a deschis ochii şi cu această deşteptăciune a lui el prinse ce vedea în jurul lui, şi pe fiecare lucru nou l-a socotit la importanţa lui adevărată.
Părăsise, copilandru, Făgăraşul pentru Bucureşti, ajunsese prin Ialomiţa la oi, apoi om de casă al lui Ghica şi, cum acesta călătorea în Apus, Drăguşanu a mers cu dânsul în calitate de cavaler de companie, dar puţintel şi de servitor. A fost deci în Paris, în Italia şi de pretutindeni a trimis scrisori - sau a înfăţişat mai târziu în formă de scrisori amintirile sale - din care, din nenorocire, parte s-au pierdut.
Şi iată-l povestind o tinereţe întreagă, de la suferinţele lui de om rău hrănit, de păstor, care nu avea, desigur, „cămaşa fericitului“, la Paris lângă o bătrână care ţinea un cabinet de lectură, apoi fără rost, adăpostit la o modistă într-o mansardă, rămas iarăşi singur, şi căutând slujbă la cine se întâmpla. Nu este viaţă românească mai zbuciumată decât a puiului de oltean pierdut în lumea mare. Firea indigenă biruie şi în luptă cu romantismul, romantismul francez pe care l-a putut cunoaşte şi care a schimbat cu totul pe alţii din vremea lui.

X. ROMANTISM FRANCEZ PE SUBIECTE ROMÂNEŞTI
Influenţa apuseană a romantismului francez nu înseamnă o altă epocă; în aceeaşi epocă, se deosebesc două curente. Am urmărit pe acel reprezentat numai prin puţini şi, pentru unii, numai prin anumite momente din dezvoltarea lor, curentul indigen.
Mă întorc asupra aceleiaşi epoci, pe care o voi privi-o până foarte departe, pentru că unii scriitori continuă până la adânci bătrâneţe să păstreze pecetea pe care au căpătat-o în tinereţea lor. Aşa încât trebuie urmărită problema nu pe o linie cronologică, ci pe mai multe, în legătură cu biografia fiecăruia. Se va face o împărţire între felul cum anumiţi scriitori români din Moldova şi din Muntenia au primit influenţa franceză. De ardeleni nu poate fi vorba în vremea aceasta, afară, întru câtva, de Codru Drăguşanu: ei sunt prea mult sub influenţa germanică şi ungurească, mai mult germană decât ungurească, aşa încât îşi au originalitatea lor.
Nu e de ajuns să se constate că un scriitor a primit o influenţă pentru ca să se înţeleagă rostul influenţei acesteia, ci trebuie căutate împrejurările în care s-a primit această influenţă. Romantismul francez primit într-un anumit chip înseamnă un lucru, acelaşi primit pe altă cale e cu totul altceva. Astfel romantismul francez primit în ţară este una şi romantismul francez primit în străinătate cu totul alta; romantismul francez primit în casă este iarăşi una şi cel primit în şcoală, alta.
O observaţie preliminară. Separaţie netedă între romantism şi clasicism nu se poate face. Sunt atâţia dintre cei socotiţi clasici care au şi elemente romantice. Ar fi foarte interesant, în literatura franceză, să se caute influenţe engleze la scriitorii din timpul Revoluţiei şi de pe vremea lui Napoleon, care, aceştia, deşi socotiţi clasici, cuprind şi anumite elemente care nu sunt deloc clasice; astfel acel Ducis care face traduceri din Shakespeare după gustul zilei, deci elemente romantice, pe vremea lui Napoleon, când nu era încă vorba de romantism, ci lumea era adânc cufundată în tradiţia clasică. Pe de altă parte, nu se poate spune cât de mult este, din vechiul clasicism, la Lamartine, care este socotit romantic.
Ceea ce se numeşte „la vague à l’âme“, sentimentul de nehotărâre, de neputinţă în a te orienta în viaţă, de dezgust faţă de orice acţiune, există desigur în odele lui. Dar forma lor este în cea mai mare parte o formă clasică. A trebuit să vină Hugo, cu îndrăzneala lui, cu sintaxa lui, total deosebită pentru ca să se sfarme ritmurile vechi şi să fie înlocuite cu ritmuri noi. Deci şi mulţi dintre scriitori români care se inspiră din Franţa, de unde iau nota romantică stăpânitoare - de pe la 1820 înainte - au totuşi o notă clasică permanentă, care se descoperă până la sfârşitul activităţii lor literare, după cum şi la cei la care predomină influenţa clasică se vor strecura cu vremea o mulţime de elemente care vin de la romantism. Romantismul înseamnă, în orişice caz, dezarmonie şi lipsă de unitate, iar scriitorii aceştia de care vorbim - şi începem cu Grigore Alexandrescu - au o incapacitate de viaţă interioară, o stăpânire de sine, o tehnică reflectată care sunt de cel mai pur gust clasic.
Grigore Alexandrescu nu poate fi separat de Voltaire - să ne gândim la traducerea lui din Alzire. Este prin urmare la dânsul clasicism trecut prin Voltaire. Dar la Alexandrescu este şi influenţa lui Lamartine: oboseala preliminară, lirismul amoros care azi nu se mai poate citi deloc, partea cea mai slabă din tot ce a scris el.
Aceasta pe lângă fondul indigen din fabule. Trei note la acelaşi scriitor. E foarte uşor de deosebit epoci şi influenţe, însă nu toţi oamenii dintr-o vreme trăiesc în epoca lor şi statornic sub influenţa dominantă; aş putea zice că majoritatea oamenilor unei epoci trăiesc fie în trecut, fie în viitor; cei care sunt oamenii momentului sunt cei mai puţini şi cei mai slabi, tocmai fiindcă nu aruncă floarea lor către viitor şi nu şi-au păstrat rădăcinile în trecut.
Separaţia este necesară pentru studii, dar ea nu satisface subiectul el însuşi.
Întăi influenţa romantică primită în casă. Ea se resimte de pregătirea şi de dispoziţia preceptorilor francezi. Se ştie acum cât de mare era numărul acestor preceptori francezi: avem câteva din contractele încheiate. Îşi disputau familiile boiereşti, mai mult în Moldova decât în Muntenia astfel de preceptori, care, nemaiavând nici un fel de rost acasă, aduşi de soartă aici, au fost însărcinaţi a forma generaţia nouă. După ce d-na de Gembures a pregătit pe toate fetele lui Scarlat-Vodă, pensionul lui Cuénim, care a ţinut foarte multă vreme, a avut marea onoare de a adăposti, în cei dintăi ani de tinereţe ai lor, pe un Kogălniceanu şi pe un Alecsandri.
Dar, alături de aceste pensioane, era, cum am spus, învăţătura acasă, şi nu trebuie confundată pregătirea pe care o putea da pensionul lui Cuénim cu pregătirea de către un preceptor particular, care nu avea dreptul de a preda în acelaşi timp şi în alte familii.
Preceptorii sunt de obicei oameni de oarecare vârstă şi de o pregătire personală mediocră, având o informaţie franceză puţintel cam întârziată: pregătirea acestora este din secolul al XVIII-lea.
Ei transmit mai mult clasicismul, romantismul fiind încă socotit ca o necuviinţă.
În această privinţă, este foarte interesantă de studiat iniţierea literară în lectura franceză a lui Costachi Negruzzi, care se ştie că a suferit şi o influenţă venită prin ruşi, prin Puşkin şi prin Lermontov, care vedeau prin prisma romantismului, dar nu a romantismului pur francez - ceea ce nu înseamnă că literatura franceză nu a trecut în Rusia, ci numai că-i domină curentul englez, curentul de revoltă, de exagerare individuală, de sălbătăcie ambulantă al lui Lord Byron, care scrie într-o proză ritmată, atingând subiectele cele mai extraordinare, bruscând toate prejudecăţile.
În refugiul de la Iaşi am găsit în casa din Hermeziu a dlui Iacob Negruzzi, în care s-a păstrat biblioteca părintelui său, îngropat la bisericuţa de acolo, cele dintâi încercări ale lui Costachi Negruzzi, care nu sunt cunoscute, deşi au apărut în Revista istorică, acolo, la Iaşi. Ele au un caracter neted clasic, în genul poeziei aceleia artificiale pe care o anumită epocă a veacului al XVIII-lea o afecţiona: discuţiuni între un zeu şi o zeiţă, mitologie de şcoală şi de cabinet, consideraţii de filosofie morală. Scriitorul s-a resimţit până la sfârşit de influenţa clasică. Ce este Aprodul Purice, ce trebuia să fie Ştefaniada - căci Aprodul Purice este o parte desfăcută dintr-o operă mai mare, un fel de cântec dintr-o Henriadă românească - ce este în alexandrinii aceia lungi al căror model e luat din vechea literatură franceză, în factura aceea de greoaie compoziţie în care după un număr oarecare de versuri e impusă o comparaţie, decât un împrumut de la scriitorii francezi de speţa lui Delille, reprezentanţi şi corifei ai unei literaturi prin esenţă anemică, scrisă într-un stil foarte convenabil, dar atâta tot? Lucru foarte curios - şi aceasta se întâmplă totdeauna la oamenii care nu şi-au fixat perfect locul în mijlocul curentelor epocii lor - acelaşi care întindea alexandrinii nesfârşiţi ai Aprodului Purice, care avea ambiţia să cânte astfel în româneşte pe Ştefan cel Mare, aşa cum Voltaire cântase pe Henric al IV-lea, a îmbogăţit şi mlădiat limba noastră - ceea ce nu era uşor pe vremea când, acolo, limba românească era mai mult o „moldavă“ boierească de salon - pentru a traduce Odele şi baladele lui Hugo. Acestea sunt însă un joc extrem de dibaci în manevrarea silabelor, o adevărată echilibristică poetică, aşa încât îşi poate închipui cineva câtă trudă a trebuit să cheltuiască Negruzzi pentru ca, într-o limbă puţintel fanariotizată, prefăcută într-o formulă politicoasă, dar rece, să îmbrace rezultatul sforţărilor supreme ale unui om de îndrăzneala lui Victor Hugo, mai ales când traducătorul fusese format într-o cultură care era în cea mai mare parte clasică.[23]
Preceptorul de casă, lecturile în bibliotecile părinteşti, alcătuite din cărţi scrise în spiritul secolului al XVIII-lea, formează în adevăr spiritul. Şcoala franceză în ea însăşi, pensionul, ca acela al lui Cuénim, nu înseamnă mare lucru. Îl putem cunoaşte prin povestirile de tinereţe ale lui Mihai Kogălniceanu, care n-a învăţat numai carte, ci i-a plăcut fetiţa lui Cuénim, cum o spune el însuşi în Cel dintăi amor. După un număr de ani petrecuţi acolo influenţa lui Cuénim asupra lui rămâne nulă, afară de acel trecător pitoresc sentimental. Kogălniceanu ar fi putut face orişice literatură; versuri a făcut într-o vreme, şi le avem versurile; avem şi nuvele istorice foarte frumoase, care pot sta alături de nuvelele lui Negruzzi - însă această parte a activităţii lui trebuie adăugată dincolo, la literatura „du terroir“, la literatura locală, precum şi cronicile tipărite de Kogălniceanu au însemnat o revenire la elementul local şi la elementul istoric. Şcoala franceză din Iaşi era o simplă întreprindere de câştig, care nu putea să deschidă în toate domeniile perspectivele mai vaste şi să lase a se întrevedea ţinte neaşteptate.
În Muntenia, e o şcoală de un caracter mult superior, căreia nu i s-a acordat rolul care i se cuvine. E vorba de pensionul, care era, se pare, şi şcoală deschisă, al lui Vaillant, venit la noi cu soţia lui, care va deveni directoarea uneia dintre cele dintăi şcoli de fete din Bucureşti. Vaillant era un scriitor, un filosof, un istoric, un om cu teorii, uneori greşite. E primul care a întrebuinţat, întro interesantă carte în trei volume, cuvântul de România, La Romanie. În cartea lui de căpetenie se întâlnesc idei ciudate cu privire la limba românească: alături de limba „d’oc“ şi cea „d’oïl“, ea ar fi format o a treia, cu nume ciudat, „la langue d’or“. Dar, pe lângă teoriile acestea filologice, pe care nimeni nu s-ar gândi astăzi să le trateze serios, în La Romanie este o foarte frumoasă descriere a ţării întregi. El a condus multă vreme şi internatul de la Sfântul Sava şi a avut o activitate literară didactică interesantă, Dicţionarul lui exercitând influenţa sa asupra spiritului public de la noi.
Într-un moment viitorul pamfletist s-a amestecat şi în curentul revoluţionar şi a fost urmărit la Bucureşti, aşa că a trebuit să se refugieze în Moldova.
Unii scriitori munteni, cum este Grigore Alexandrescu, pleacă de la acesta, nu se pot înţelege fără dânsul.
Însă aici vine deosebirea cea mare între o astfel de şcoală şi pătrunderea curentului francez prin bietul preceptor de casă.
Preceptorul de casă era, cum am spus, un om care arăta şi el ce învăţase în şcoala din tinereţea lui depărtată, având ca ideal pe francezul de la 1760, pe când Vaillant, cu toată aderenţa lui la vechile formule, e un revoluţionar de temperament, un om cu concepţii proprii, care vede foarte neted anumite ţinte şi le urmăreşte foarte metodic. L-am putea defini literar un clasicist de convingere, dar nu fără oarecare influenţe de pe urma romantismului lui Lamartine.
Fără Vaillant nu poate desluşi cineva, într-o parte din scrisul său, pe Grigore Alexandrescu. Alexandrescu a fost mai târziu din casa lui Eliad, dar de la început din şcoala lui Vaillant. Personalitate vie, originală, fără de care nu ar fi putut fi poet; dar, în ce priveşte influenţa, el o avea din două părţi: isteţul mahalagism de casă al lui Eliad şi didacticismul clasicist de la şcoala lui Vaillant.
Nu numai el, dar toţi muntenii de pe vremea aceea traduc, şi s-a tradus atunci foarte frumos din literatura franceză: o mulţime de piese din Moliere şi din clasicii secolului al XVII-lea.[24] Unele din aceste traduceri sunt foarte importante ca texte de limbă, fiind traduse cu caznă, redându-se naiv înţelesul. Şi aici lecţiile lui Vaillant domină lecturile romantice de după părăsirea şcolii.
Dar în afară de şcoala franceză la noi, şcoala întemeiată de francezi, după obişnuinţele lor şi cu intenţiile lor, curentul francez a mai putut veni după Regulamentul Organic şi prin şcolile cele noi ale noastre, şi aceasta este a treia formă de pătrundere. În acele şcoli secundare cu clase superioare de caracter universitar, la Bucureşti şi la Iaşi - la Sfântul Sava din Bucureşti cu Petrachi Poienaru, om care făcuse studii frumoase, mergând până în Anglia, pentru ca, întors, să dea suflet şcolii celei noi de la Bucureşti, şi în şcoala moldovenească, în Academia Mihăileană, trecută sub multe influenţe, şi franceze, dar fără mult suflet - se plăzmuieşte viaţa morală a unei generaţii de o orientare occidentală, care merită a fi cercetată.
În şcolile acestea erau profesori de limbă franceză, pe lângă profesori de limbă germană chiar, şi neapăraţii profesori de greceşte şi de latineşte. Iniţierea aceasta la Apus era însă foarte slabă. Un profesor ţinut în familie, vorbind necontenit limba lui, strămutând în atmosfera intelectuală toate evenimentele din jurul lui, acesta putea exercita o mare influenţă, dar nu profesorul dintr-o şcoală a statului, care de multe ori nu vine din ţara a cărei limbă o predă, astfel că el poate preda limba, recomanda ceva literatură, dar spiritul însuşi nu ajunge a-l pătrunde el însuşi. De aceea şi şcoala lui Petrachi Poienaru şi Academia din Iaşi nu reprezintă ceva în literatura noastră.
Cu ceva clasici francezi, puţintel şi cu nemţeasca lui Kotzebue - nu a lui Schiller, cu atât mai puţin a lui Goethe - se capătă doar o pregătire pentru lectură. Traducerile impuse în anii de şcoală, mai ales la Iaşi, au creat însă, acolo, câţiva harnici traducători.
Dar, pe vremea Regulamentului Organic, cu toate piedicile care s-au pus încă - şi au fost foarte multe, pentru că a merge la Paris însemna o stricare a sufletului sub raportul politic, primirea ideilor noi protivnice ordinii de lucruri stabilite - călătoriile de studii în Apus au devenit dese.
Şi anume băieţii - de expatrierea fetelor nu era vorba; ea a început mult mai târziu - băieţii nu mergeau singuri, ci cu preceptorii lor, aşa încât trecerea la şcolile străine se făcea sub supravegherea aceluia care pregătise de acasă. Când au mers la Lunéville cei doi fii ai lui Mihai Sturdza, Grigore şi Dimitrie - Grigore, inteligent, cu preocupări filosofice, Dimitrie mai slăbuţ - şi împreună cu dânşii Mihail Kogălniceanu, care ar fi vrut să treacă la Paris, dar a fost împiedicat şi trimis la Berlin, ei erau întovărăşiţi de abatele Lhommé, un preceptor de casă la Iaşi, care stătea necontenit pe lângă dânşii. Iar, când s-a dus Vasile Alecsandri în străinătate, el a plecat cu grecul Furnarachi, prieten cu vestitul Corai, cel mai mare filolog de la începutul secolului al XIX-lea, acela care a restabilit de atâtea ori textul cel adevărat al operelor clasice.
Ducerea aceasta cu oameni de casă reprezenta totuşi un frâu; nu se puteau arunca tinerii de-a dreptul în ceea ce moda contemporană avea mai cutezător şi mai uşurel, fiindcă aveau lângă dânşii pe vechiul preceptor care avea dreptul să spuie: aceasta este bine, aceasta este rău. Dar, totuşi, în asemenea condiţii, unii dintre tineri au primit o influenţă puternică, precum o putea exercita Franţa în acel moment de trecere de la Lamartine la Victor Hugo. Cei care au mers în Franţa în acel moment s-au resimţit de pe urma acestei dualităţi a modelului; pe de o parte caracterul vag al lamartinismului, care plăcea şi lui Eliad, tocmai prin partea „languroasă“ care nu este nici cea mai frumoasă şi nici cea mai durabilă din opera lui, pe de altă parte sunetele de trâmbiţă provocatoare ale lui Victor Hugo, care trecuse de la Ode şi Balade, în care este multă influenţă din trecut, influenţă a clasicismului, la poezia nouă, pe care, dealtfel, când o va continua, când o va părăsi, pentru că în Les Voix intérieures, în Les Contemplations este cu desăvârşire altă notă, o notă intimă, pe urmă să treacă la Légende des siècles, în care dicţionariul de istorie şi de geografie este pus la contribuţie pentru a ajuta la o fabricaţie voită şi oarecum mecanică. Iniţierea românilor făcându-se în acel moment, acela care o reprezintă mai bine a păstrat până la sfârşitul vieţii sale acest caracter, oricât ar fi luat subiecte româneşti, Vasile Alecsandri.
Toată poezia lui Alecsandri, în care apar tineri ţărani îmbrăcaţi ca de duminică, cu doina pe buze şi cu un fel de tremurat de horă în picioare, nu e decât o căutare de pitoresc exotic şi popular, aşa cum l-ar fi putut întrebuinţa şi un francez de la Paris. Francezul ar fi fost bucuros să capete colecţia întreagă de amănunte interesante dintr-o viaţă naţională necunoscută, iar Alecsandri a fost aşa de stăpânit de influenţa exotismului rural francez încât a prelucrat materialul autohton cum l-ar fi putut face acel francez.
Iată deosebirea între el şi Kogălniceanu. Kogălniceanu a trecut pe la Berlinul altui romantism, mult mai puţin strălucitor, dar mai profund şi mai sincer intim, unde a scris şi o Istorie a românilor, citind pentru aceasta cronicile pe care le-a tipărit mai târziu, Letopiseţele; întors în ţară, a avut o viaţă intensă, a fost şi tipograf, şi agricultor, şi nu era un domeniu din viaţa naţională în care el să nu se amestece; pe când, pentru Alecsandri, dacă Eminescu, fără nici o nuanţă de ironie, îl califică: „veşnic tânăr şi ferice“, are dreptate. El a rămas oarecum totdeauna adolescentul de la Paris, din 1830-40. Nu s-a desfăcut de pe sufletul lui pecetea pe care a primit-o atunci: a romantismului francez începător. Kogălniceanu nu a fost, cât era student, la Paris, ci numai destul de târziu, fie şi de mai multe ori, dar ca om făcut; pe când Alecsandri, tânăr, a pierdut coloarea sa proprie în această atmosferă nouă a Parisului.
Cele dintâi produse ale lui, tipărite în La Glaneur Moldo-Valaque de la Iaşi, sunt pastişări de prima clasă, versuri de felul lui Hugo, imitate însă cu o măiestrie neaşteptată la un tânăr de pe vremea aceea.
Revenit la româneşte când s-a întors în ţară, el n-a putut descoperi esenţa intimă a sufletului românesc. În momentul când urma să înveţe limba adevărată a poporului său, nu în conversaţii banale dintr-o societate pe jumătate fanariotă, saloanele l-au atras, l-au cucerit şi l-au aservit: lor le va prezenta, după gustul lor, „subiectul naţional“. A învăţa bine limba proprie nu este un lucru uşor: se poate prin contactul cu clasele adânci, prin citirea necurmată a literaturii vechi, prin aceea că, precum a făcut-o Eminescu, nu rămâne ţinut al poporului tău pe care să nu-l cunoşti prin contactul direct. Acestea toate i-au lipsit lui Alecsandri. I-a lipsit această ucenicie, atât de fecundă şi atât de stăpânită de iubire, care provoacă la un scriitor opere cu totul noi. Altfel nu ar fi răspândit diminutivele lui în dreapta şi în stânga, nu ar fi crezut că un cuvânt poate să păstreze puterea lui de expresie atunci când este redus la găngureli de alintare. Toată poezia aceasta diminutivată este cât nu ne închipuim de mult grecească, fanariotă, pe când noi suntem un popor întreg, care tindem către înţelesuri întregi, pe care le spunem bărbăteşte, cu un cuvânt singur, acel care se potriveşte. Dezmierdările de cuvinte vin din tradiţia vechiului regim.
Dar i-a mai lipsit lui Alecsandri şi altceva: o mare convingere şi o mare pasiune; fără una, sau fără alta, niciodată poezia nu merită într-adevăr acest glorios titlu. Om de salon, cu multe dragoste uşoare, plimbându-se cu barca prin Veneţia, pe malurile Bosforului, la moşie, la ţară, în zbârnâitul coardelor de lăutari, cu ochii opriţi la tablalele cu dulceaţă, sorbind cafeaua aromatică, nu astfel porneşte la un om o adevărată şi vânjoasă poezie. Apoi Castelul Peleş, apartament rezervat, regina Elisabeta făcând omagiu regelui poeţilor, în astfel de împrejurări de cea mai mare fericire pe care o poate avea un om, nu se oţeleşte ca din nedreptate şi nerecunoştinţă sufletul poetului. Alecsandri trăia admirat şi adorat de toată lumea: cine ar fi îndrăznit să ridice glasul împotriva lui!
Inspiraţia n-o putea aduce nici casa de la Mirceşti; astăzi cu şi mai puţin caracter rural, în lunca Siretului cu vechii copaci tăiaţi, cu mobilierul şi împodobirea lipsite complet de nota românească.
Ca şi pe vremea lui, ea stă cinchită, sub dealul de lut cu şurile bătrâneşti, fără nici un orizont.
Era dealtfel natural pentru un om care a cuprins în viaţa sa toată societatea, mărginită la clasa de sus, a timpului său, pe un timp când ţăranii şi chiar clasa mijlocie nu aveau încă nici un adevărat rost. Pentru a fi altfel ar fi trebuit geniul, şi singur Eminescu l-a avut, având pe deasupra şi cu totul alte împrejurări decât Alecsandri. Dar, de câte ori se apropie cineva, cu spiritul liber, de Alecsandri, se pare că se găseşte dintr-o dată într-o odaie în care, pe o uşă, vine o mireasmă de iatac al secolului al XVIII-lea, iar pe alta năvălesc parfumurile cele mai la modă ale romantismului francez de la 1840.
Încercările lui de poezie epică, Dumbrava Roşie, cu o lungă înşiruire de nume pitoreşti, seamănă cu Aprodul Purice; în ciuda exagerărilor voite, largilor gesturi schiţate este acelaşi fel de a concepe subiectul ca şi la celalt poet al lui Ştefan cel Mare: tot secolul Henriadei, trecut printr-o strecurătoare romantică. Baladele lui urmează de aproape, dar cu un pas potolit de oriental, La légende des siècles; deşi amintirile istorice dau tipul câte unui Gruie Grozovanul, cele mai multe nu se mişcă şi nu mişcă. Singură povestirea luptei de la Rovine de Eminescu cuprinde mai multă poezie epică decât toate încercările aceste poetice neizbutite ale lui Alecsandri.
Şi, când ajungi la teatru, simţi îndată modelul francez, dramele lui Victor Hugo. Chiar în ce priveşte cele două drame pseudoclasice: Fântâna Blanduziei, care este o dulcegărie de viaţă română cu desăvârşire falsă, şi Ovidiu, în care poetul, murind, găseşte încă puterea trebuitoare pentru a omorî o sală întreagă în agonia lui, pe când personajul putea fi tratat cu multă ştiinţă şi cu mult folos, căci ce nu se poate scoate din Ovidiul Tristelor, trimis în regiunile acestea sălbatece cu vuiet de crivăţ şi cu aspre silabe getice în ureche, aceleaşi reminiscenţe te urmăresc. Horaţiul ca şi Ovidiul lui Alecsandri sunt români din societatea bună de la 1880, foarte bine crescuţi la Paris, foarte vorbareţi şi lipsiţi în fond de orice originalitate a caracterului.
Iată ce înseamnă influenţa subită a unei mari literaturi străine, căzută asupra unui tânăr inteligent şi înzestrat, care nu cunoaşte din ţara lui, din prezentul ei şi din trecutul ei, nimic din ceea ce se poate numi adevărat viaţă românească şi care nu a mai putut învăţa nimic dintr-însa în tinereţea lui dezorientată.
Dar influenţa romantismului acesta apusean se poate exercita şi în altă formă.
Dimitrie Bolintineanu este tipul cestălalt, produs şi el de influenţa romantică apuseană, dar în alte condiţii. Fiul de macedonean transplantat n-a avut preceptori de casă; clasicii francezi el nu i-a cunoscut de cu vreme. N-a mers nici la vreo şcoală de felul pensionului lui Vaillant. Clasicismul şcolar îi lipseşte cu desăvârşire. N-a ştiut latineşte, nici greceşte. Franţuzeşte învaţă mai târziu, pentru că Bolintineanu nu se formează nici măcar în contact direct, de la început, cu literatura franceză de atunci, care-i vine oarecum adusă de vânt.
Pe de altă parte, Bolintineanu este un om fără o clasă definitivă; nici ţăran, nici negustor, nici funcţionar, nici boer. Părinţii lui nu sunt nici vechi moldoveni, nici vechi munteni, nici vechi ardeleni, ci dintr-o familie venită din Balcani, se pare, aşezată de curând în ţară, un fel de moşieri de clasa a treia, sau mai curând din clasa arendaşilor. Am zice că Bolintineanu este el însuşi, în literatura românească, arendaşul, care lucrează o moşie ce nu este a lui; aşa lucrează el limba românească, care nu-i era ocină şi baştină din moşi şi strămoşi.
El primeşte deci ecoul literaturii franceze romantice şi, cum este foarte inteligent, mai inteligent decât Alecsandri, putând prinde repede şi imita imediat, în perfecţie, a prins repede moda nouă, acel ecou depărtat al lumii franceze. Şi, cum, pentru dânsul, cuvântul nu era nici un prieten pe care să-l strângi în braţe, nici un duşman cu care să te lupţi, cuvintele lui curg de parcă nu se mai pot opri. A ajuns victima unei fecundităţi deplorabile, rostogolind ca într-un dulce vis leneş rimele totdeauna sărace fără măcar o inspiraţie sinceră şi caldă, care să le mişte. Din zi în zi, din an în an, ele cad, nemiloase, asupra unei societăţi întregi, superficiale, care le primeşte cu atât mai bucuros, cu cât sunt mai uşoare, dar şi mai goale de înţeles.
Bolintineanu este astfel un Alecsandri de clasa a treia, pentru lumea din Bucureşti. Moldova ţine încă destul de sus pe Alecsandri, prin virtuţile ei istorice, pe când, lumea, mult mai amestecată şi mai uşoară, a Bucureştilor se mulţumeşte şi cu Bolintineanu. Pe Alecsandri l-a adoptat mai pe urmă, şi l-a stricat, această societate din Muntenia, pe când, dincolo, în Moldova, el era susţinut, mult timp, de influenţa mare a lui Kogălniceanu. Pe acesta însă trebuie să-l punem în legătură cu altă ordine de idei, căci cu dânsul trecem peste vremea lui, care nu l-a înţeles şi nu l-a încurajat, nici în politică, nici în literatură; în politică a văzut ridicându-i-se în faţă Ion Brătianu, în literatură a rămas simplul publicator al Letopiseţelor şi autor, celebru pentru atâta, al discursului de inaugurare la cursul, repede întrerupt, de istoria românilor. El iese din vremea lui, şi noi vorbim acuma de oameni care sunt cu totul şi numai din vremea lor.
Încheind cu acest Parny al literaturii poetice româneşti, favorit al lumii Bucureştilor, se poate spune că, precum, în mare parte, Alecsandri - nu cel din Steluţa! - stricase poezia de iubire, tot aşa Boltineanu a stricat materialul superb, eroic din care Alexandrescu cel singur şi nenorocit, fără „situaţii“ şi aplauze, lăsat să crape într-un colţ, izbutise să scoată zguduitoarea fantomă a lui Mircea de la Cozia.
În cele spuse aici, potrivit cu singura dreptate şi dincolo de pragul laudelor literare oficiale ca şi al cercetărilor migăloase în jurul operelor care nu le merită, este exemplul însuşi al primejdiei care se ascunde în orice imitare, incapabilă de a asimila măcar, în orice introducere brutală a unui fond străin într-o societate care nu are nimic din elementele care să poată da o sinteză de valoare.
Dacă se va ridica sufletul acestei societăţi prin altă clasă decât clasa moşierilor şi arendaşilor, decât clasa care petrece în saloanele luminate de lumânări de spermanţetă şi mobilată cu mesele verzi ale jocului de cărţi, el va exprima fondul propriu, care se poate hrăni cu orice influenţe, de oriunde, dar trebuie să rămână fond propriu românesc.

XI. ÎNTOARCEREA VECHIULUI FOND ROMÂNESC
S-ar putea crede că acel curent autohton este reprezentat numai, o bucată de vreme, de scriitorii dintre care nici unul nu are puterea creatoare a poetului. Fiindcă desigur că lui Eliad Rădulescu trebuie să i se recunoască o foarte frumoasă limbă literară populară, foarte mult spirit mucalit, acelaşi umor pe care îl întâlnim şi în fabulele aceluia care pentru această parte a fost elevul lui, Grigore Alexandrescu, dar creator de tipuri şi creator de intrigă, spirit care din imaginaţia sa însăşi să poată lua elementele trebuitoare pentru a crea o istorie, o povestire, desigur că Eliad Rădulescu nu a fost, sau cel puţin în împrejurările vieţii lui nu a arătat că ar fi putut să fie.
Căci scriitorul dă ce poate el, dar şi ce-i cere societatea şi este întrebarea dacă acela care a scris amintirile lui din 1848, o carte puţin cunoscută, dar care merită să fie înviată, amintiri publicate în franţuzeşte, n-ar fi fost în stare să povestească tot aşa şi un subiect de imaginaţie. Se poate, iarăşi, ca acela care a fost la început creator de literatură, care mai târziu a fost conducător de revoluţie şi care, în a treia fază, ca un zeu fulgerat, s-a retras în fundurile străinătăţii cu toată maiestatea înfrângerii sale, pentru ca, în sfârşit, să ajungă şi candidat la domnie, să fi crezut că este sub demnitatea şi sub valoarea lui să se amestece în literatura de imaginaţie.
Pe de altă parte, ardeleanul pe care-l întâlnim în acelaşi timp şi care întrebuinţase spiritul lui special ardelenesc pentru a scrie numai întâmplător amintirile lui din străinătate, acest scriitor adevărat, Codru Drăguşanu, care, întorcându-se în ţară, sub regimul austriac absolutist, prefect la dânsul în Făgăraş şi întemeietor de şcoală, nu ar fi putut scrie şi altceva decât scrisorile sale.
Impresia pe care o are cineva este însă că, în deosebire de curentul romantic, care prinde atâta teren, curentul celalt, de ţară, apare numai în două individualităţi răzleţe, dacă nu numără cineva şi fabulele lui Grigore Alexandrescu. Aşa încât romantismul acoperă tot câmpul, influenţa străină biruie şi se impune fără deosebire în toate provinciile româneşti - fiindcă şi în Basarabia, care stă sub influenţa rusească, deci sub influenţa engleză şi franceză, trecută prin Rusia, este un reprezentant tipic al romantismului, în forma cea mai dezlânată, ca formă, Costachi Stamate, care şi-a tipărit, venind la Iaşi, o parte din operele sale. Iar, în Ardeal, poeziile în genul unui Andrei Mureşanu, care se mai scriu pe vremea aceea până în timpul unui Ioan Lăpădatu, aparţin fără îndoială romantismului, venit pe cale germană, care capătă o formă încă mai dezlipită de lucrurile adevărate: nuvele scrise în Ardeal sau în părţile de către Oradea, care reprezintă ceea ce curentul apusean are mai ireal şi mai vag, cu figuri şterse care nu sunt amestecate într-o adevărată acţiune. Astfel romantismul trece la noi pretutindeni prin aceleaşi forme ca în Apus: forma lamartiniană, care neglijează puţintel stilul şi se hrăneşte din aspiraţiile nedesluşite ale sufletului, forma lui Hugo, care înseamnă forţarea formelor vechi şi smulgerea unor accente noi în ritmuri noi.
Dar, dacă se uită cineva bine sub acest romantism venit, în toate fazele sale, direct sau indirect din Franţa şi puţintel din Anglia pentru a stăpâni toate provinciile româneşti, vede fondul cel vechi care continuă. Numai cât este greu să-l deosebeşti, uneori. Ba chiar, în momentul de faţă, n-avem toată informaţia trebuitoare pentru a-l distinge.
Să aducem înainte pe aceşti reprezentanţi ai curentului indigen între 1840-50 şi data apariţiei Convorbirilor literare.
Puţini au citit un singur vers dintr-un scriitor aparţinând epocii romantice - căci fără îndoială este romantic - care a tradus şi romane în genul Dramelor Parisului, dar a făcut şi versuri care adeseori nu au nici un fel de legătură între ele, ci sunt un simplu joc cu silabele şi cu rimele. Ici, colo însă, la omul acesta, Gheorghe Baronzi (de fapt Paroncin, familie italiană din Brăila), care avea o mare îndrăzneală în materie de formă, care a încercat foarte multe ritmuri şi care nu suferea deloc rima banală, se găsesc lucruri împrumutate de la poezia populară. Şi nu de la acea îmbrobodită perfect pentru a fi înfăţişată în saloane de Alecsandri, ci adevărată literatură populară, pe care el a adunat-o prin elevii săi, căci, pe lângă profesiunea de avocat, a fost şi undeva profesor.
Foarte curioasă poezia aceasta a lui Baronzi: de o parte romantism exagerat, fără gust, dând mai mult impresia unei ocupaţii curioase de diletant decât a unei creaţiuni sănătoase şi urmate; de alta, elemente de literatură populară în ceea ce priveşte subiectul. Întâlneşti la el compoziţii cu desăvârşire abracadabrante, din care ici şi colo se desprind frânturi ca din baladele noastre, care nu sunt deloc îndreptate după moda Parisului. Dacă ar umbla cineva prin anumite calendare, care reprezintă, pentru vremea aceea, unul dintre principalele mijloace de publicaţie, n-ar găsi numai lucruri în genul lui N. D. Popescu, cu haiducii lui aşa de uitaţi astăzi, ci şi poveşti (e epoca lui Fundescu, şi a lui Ispirescu se apropie) şi alte materiale autentice populare.
Iată o literatură indigenă, care a străbătut adânc şi care mult mai mult decât literatura cinematografică din vremea noastră putea să deie unei minţi tinere o iniţiere în elementul de pitoresc al vieţii noastre autohtone.
Apoi, alături de teatrul de la început al lui Alecsandri, care a devenit din ce în ce mai ambiţios, trecând de la canţonete, de la Şoldan Viteazul şi altele de felul acesta la figuri din trecutul românesc şi din antichitatea clasică, este un altul pe care şi Eminescu l-a cunoscut foarte bine când participa la turneele unei Fany Tardini, un teatru popular, având în repertoriu nu numai Doi sergenţi şi altele de felul acesta, traduse din franţuzeşte, ci uneori, strecurate, şi piese indigene. Am găsit câteva din aceste piese originale, şi totdeauna revin cu plăcere asupra unui scriitor purtând un nume foarte democratic, Ion Dimitrescu, de prin anii 1840, care are, în dialog, o îndemânare extraordinară şi, în ce priveşte cunoştinţa vieţii reale de aici, din Muntenia, însuşiri pe care, în domeniul vieţii moldoveneşti, Alecsandri nu le-a avut niciodată. În afară de faptul că imită felul de a vorbi al grecului, al neamţului, al evreului, Alecsandri nu are umorul popular pe care îl întâlnim la necunoscutul Dimitrescu. Două, trei piese ale acestuia ar merita, fără îndoială, o reeditare.[25] Ion Dimitrescu era un biet actor muritor de foame, a cărui biografie chiar nu s-ar putea reconstitui, dar piesele lui cuprind figuri reale şi grai adevărat. Astfel când prezintă pe acel „deftereu“ de la strana a doua, care vrea să ajungă actor la Iaşi, atras de reputaţia cea mare în teatru a unuia ca Millo. În schiţa dramatică a lui Dimitrescu intervin tot felul de tipuri, evreul care vinde nu ştiu ce obiecte de împodobire populară, şi, întrebat de preţ de către mahalagiii din Bucureşti, care n-au gând să cumpere, el răspunde: Pentru cine întreabă, atâta, pentru cine cumpără, pe jumătate. Apoi o sumedenie de observaţii precise, în spiritul acesta popular, care la el nu e stricat de nici o tendinţă critică sau politică. La un moment i s-a cerut lui Dimitrescu să vorbească despre anul 1848. Numai cât, îndată ce a pus pe ţărani să vorbească, tendinţa piesei devine atât de vizibilă, încât ea nu mai are nici un fel de valoare. E un fel de a scrie pe care-l înfăţişa şi un alt scriitor, tot aşa de complet uitat astăzi şi care nici el nu avea pretenţia de a face literatură imaginativă, ci numai glume pline de miez şi de vlagă: Jipescu, în Opincarii, fără îndoială o carte care ar trebui dezmormântată.
La românii din celelalte părţi, în Ardeal, literatura ţăranilor era înainte de toate calendarul, tipărit la o firmă săsească, care-şi făcuse o specialitate din editarea lor, şi cu litere cirilice. Şi până se va ajunge la momentul acela care coincide nu numai cu apariţia lui Eminescu, dar cu triumful lui, şi când scriitorii de la Convorbiri literare domină, ajungându-se la Tribuna, tocmai în aceste locuri modeste trebuie să căutăm adevărata literatură, adevăratul fond propriu al acelui Ardeal care de obicei umbla după contrafaceri nemţeşti ale romantismului.
O altă provincie românească, Basarabia, nu are numai pe Stamate, ci şi fabulişti, şi unul dintre aceşti fabulişti, de veche origine boierească, a venit de s-a aşezat la Iaşi, unde a trăit şi a murit. E vorba de Alecu Donici, care reprezintă mai mult decât orice scriitor contemporan fondul acesta primitiv românesc. S-a dovedit că multe din fabulele lui sunt copiate după ale lui Krâlov, dar câte din fabulele acestuia nu sunt copiate din La Fontaine şi câte din fabulele lui La Fontaine nu vin de-a dreptul din Fedru!
În materie de fabule este foarte greu să inoveze cineva. Dealtfel, dreptul de proprietate literară se înţelegea cu totul altfel decât acum.
Vorba este că felul de a înfăţişa fabula al lui Donici este adânc şi caracteristic românesc. Fabulele lui Sârbu, pe care le-am retipărit cândva, într-un volum de „Scriitori basarabeni“ nu au totdeauna un ritm plăcut - ritmul fabulei este puţintel dezlânat, apropiindu-se de proză - dar conţin şi bucăţi frumoase. Într-una e vorba de floarea smulsă din pământul ei, care, mutată în pământ străin, se ofileşte: e o smerită declaraţie de iredentism, la sfârşitul unei fabule plăcute.
Iată prin urmare o întreagă literatură care păstrează fondul acesta indigen. Dar vine un moment când cel indigen apare la suprafaţă, ca să domine, sub forma Convorbirilor literare, literatura românească.
Literatura romantică tindea la neglijarea formei şi la o falsificare a fondului, devenită cu vremea intolerabilă, pentru că imaginile mari nu se găsesc oricând, nici pasiunile puternice, nici minţile complicate, iar romantismul, în forma sa exagerată, cere aceste condiţiuni. Forma ajunge deci prea uşoară, iar fondul prea strident.
De altă parte romantismul în forma aceasta degenerată a lui Bolintineanu este la dispoziţia oricui. „Românul s-a născut poet“.
Orişice băiat de la şaisprezece ani înainte putea să sacrifice Muzelor câteva luni de zile, câţiva ani sau ceva mai mult, după împrejurări. Cine nu poate să rimeze două diminutive, cine nu poate continua să cânte pasiunile prefăcute pe care le cântaseră şi alţii înaintea lui ?
I-a fost, astfel, foarte uşor să răstoarne astfel de adversari aceluia care a dominat această mişcare a societăţii „Junimea“, prin spiritul său echilibrat, prin maiestatea fiinţei sale, lui Titu Maiorescu.
El a fost înainte de toate o personalitate împunătoare, cu gestul lui artificial, cu vorba lui cântărită, cu tonul lui gradat, cu viaţa lui socială matematic pregătită pentru a produce mari efecte teatrale, prin mijloace care în aparenţă erau foarte simple. El a realizat un tip superior de demnitate omenească, apărând ca semizeul teoriei în toate manifestările sale, aşa încât domina fără să aibă un talent de formă deosebit, fără să dovedească o originalitate de idei, căci nu a creat nici o teorie şi nu rămâne dintr-ânsul nici o pagină într-adevăr vibrantă; discursurile lui, foarte apreciate, câştigau pe auditori mai ales prin euritmia care-i cuprindea persoana, glasul, cuvântul, punând distanţă enormă între cel care vorbea şi cei care admirau de la distanţă. El putea să deie aparenţa că întreaga literatură nouă este într-adevăr condusă de dânsul.
Să nu-şi închipuie cineva că revista cercului, Convorbirile literare, a însemnat distrugerea prin puternice maşini de asediu a unei formidabile cetăţi. Nu. Cetatea ar fi căzut şi la cea dintâi suflare a bunului-simţ. Când, iarăşi, Maiorescu a combătut şcoala ardeleană a lui Cipariu - literatura aceasta este de multe ori foarte apropiată de sufletul poporului românesc, dacă se înlătură numai ortografia insuportabilă şi teoriile false în materie de limbă - când a atacat ortografia cipariană, cum se putea apăra o formă ortografică şi lingvistică atât de străină de necesităţile poporului românesc? Era de ajuns să se înlăture suprafaţa de pedantism pentru a se vedea ce este dincolo de dânsa.
Maiorescu făcuse studii foarte frumoase la Paris şi trecuse în Germania într-o vreme când metafizica murise, rămânând din ea un singur lucru: cultul abstractului, fără ca el să fie cuprins într-o teorie. El s-a format deci ca un spirit logic, care dădea argumentelor sale conturul precis şi putea să ajungă la notarea foarte exactă a unui scriitor. Din metafizica aceasta dispărută rămăsese un sistem de a argumenta, o maşină de cugetare, nemilostivă ca ascuţişul unei ghilotine, care se putea aplica tuturor scriitorilor, în ei înşişi. Pe toţi i-a judecat criticul, pe nici unul nu l-a înţeles cu adevărat, pentru că, dacă ar fi înţeles într-adevăr pe unul, nu ar mai fi judecat pe nimeni. Mijloacele de luptă nu sunt dintre cele mai extraordinare şi romantismul a murit de moarte bună, de la el însuşi. Sunt sisteme pe care le regreţi când dispar. De exemplu, când la începutul epocii moderne dispare arta gotică, nu este înţelegător al originalităţii şi al frumuseţii care să nu deplore dispariţia artei gotice, ca să vină matematica Renaşterii.
Dar ce se putea regreta în romantismul murind!
Dacă se înlăturau formele literare ale romantismului, în locul lor trebuia să vie naturalismul. În Apusul francez, aceasta nu s-a petrecut imediat, căci parnasianismul a însemnat o fază de trecere şi, când a venit chiar naturalismul, el nu era o doctrină fixată, aceeaşi pentru toate ţările, pentru toate cercurile şi pentru toţi scriitorii. Naturalismul englez, care pleacă încă de la Jane Austen, la începutul secolului al XIX-lea, şi ajunge la Dickens şi Thackeray, este cu totul altceva decât naturalismul francez şi decât naturalismul italian al lui Giovanni Verga.
Când doctrina nu există, când scriitorii sunt atât de deosebiţi pe ţări şi, în aceeaşi ţară, pe individualităţi, nu poate fi vorba ca pe noi să ne fi putut stăpâni vreo modă naturalistă venită din Apus.
Am cunoscut mişcarea franceză din ultimul timp al imperiului al doilea napoleonian şi din cei dintâi ani ai republicii, când Zola înfăţişa, cum zice el, „istoria naturală a unei familii sub al doilea imperiu“, mai puţin pe cea germană, care în poezie a dat poeţi dialectali, capabili să trezească iubirea pentru povestirile populare, ca acelea care merg de la danezul Andersen până la tirolezul Rosegger.
Dar prin anii 1860, când apar Convorbirile literare, eram nesupuşi, în proză, unei puternice influenţe străine, şi fondul indigen, vechi detot, îmbrăcat odată în ritmul popular al lui Dosoftei, dăinuind în deosebiţi cronicari, întrupat în Eliad, câştigă acum teren, până ce Maiorescu îl pecetluieşte cu pecetea intelectuală a profesorului.
Literatura aceasta naturalistă se înfăţişează în forme deosebite, şi aceasta dovedeşte că nu avem a face nici cu lucruri imitate din străinătate, nici cu impuneri teoretice, din ţară. Fiecare vine cu felul lui de a fi, cu felul lui deosebit de a vedea. Convorbirile au fost întâi la Iaşi un salon în care se strângeau o mulţime de oameni care nu-şi făceau din literatură temeiul activităţii lor. Era un salon mai mult în sensul adunărilor de tineri din Germania.
În locul domnişoarelor cântând din harpă şi al doamnelor jucând cărţi la masa verde, se băteau cu pernele şi spuneau tot felul de ghiduşii: „anecdota primează“ era formula şi fiinţa un fel de catalog în care se treceau glumele cele mai reuşite. Cu totul altceva deci decât ceea ce era lumea bună de la 1840. De aici ne putem închipui că nu a putut să iasă o teorie, un regulament, teoriile dealtfel fiind interzise formal la „Junimea“. Nu toţi din generaţia noastră am fost crescuţi puţin în atmosfera aceasta a junimismului, şi de la el ne-a rămas un simţ al umorului şi al relativităţii lucrurilor omeneşti, precum şi, la cei mai mulţi, oroarea de pedantism.
În această societate „junimistă“, apar deodată, prin Convorbirile literare, oameni a căror formaţiune, anterioară revistei, ar fi foarte interesantă de studiat. La Iaşi, ei aparţineau acelei clase care-şi crea pe vremea aceea literatura ei. Vechea literatură era o literatură de boieri, pe când acum începe să fie una de boiernaşi, de profesori, de „burghezi“. O schimbare de clasă socială se petrece atunci. De ţăranii adevăraţi, rămaşi ţărani, trăind în mediul lor rural, nu este încă vorba, dar elementele intermediare îşi fac loc în literatură. Apare astfel Nicolae Gane, de loc din Fălticeni - un nume care se întâlneşte în istoria Moldovei, dar nu este dovedit că între Gane din secolul al XVI-lea şi Nicolae Gane ar fi vreo legătură. Om liniştit, paşnic, cu simţul nou al unei limbi nu prea îndrăzneţe şi nu prea colorate; traducerea din Dante făcută de dânsul este una din cele mai bune; a tipărit şi câteva poezii cu mult simţ al ritmului.
Gane a început alături de romantism, de romantismul lui Alecsandri, cu figuri fără relief, în pieptul cărora nici o zvâcnire de sânge nu se simte, dar, alături de acestea, a cules câte ceva din viaţa contemporană, din povestirile care se spun în familie, ca Aliuţă, Câteva zile la Slănic, care toate aduc, fără îndoială, ceva nou. Salvat din apele moarte ale romantismului, el n-a ajuns totuşi pe cine ştie ce tărâm solid.
Alături de dânsul la Convorbiri, devenite un centru de raliere, sub egida „omului învăţat“, apare Ioan Slavici, pregătit, în părţile arădene de unde venea, pentru preoţia de sat, ca şi cea mai mare parte din intelectualii Ardealului şi ai părţilor vecine cu dânsul, în această vreme. El a păstrat până la sfârşitul vieţii lui tonul acesta de îndreptător duhovnicesc, de director spiritual. Articolele publicate de dânsul după nenorocirea atitudinii lui din timpul marelui război, când nu mai era un om între oameni, sunt tot lecţii morale: aşa se scrie, aşa se gândeşte, aşa se face. În toate nuvelele lui Slavici este tendinţa predicatoare. Dar, în acelaşi timp, el este şi omul de sat, care înfăţişează o anumită lume de acolo, de la el de-acasă, şi între scrisul acesta „ungurean“, nu „ardelean“, şi între scrisul unguresc din epoca aceea, ca la un Coloman Mikszáth, este o legătură. Pe vremea aceea şi în literatura ungurească era un conflict între două direcţii: a lui Jokai şi a tinerilor.
Slavici a dat deci o literatură vie, plăcută, nouă pentru orăşenii de „dincoace“, care nu auziseră până atunci un asemenea glas venit din asemenea locuri.
Dar iată un diacon, un preot răspopit din Iaşi, Ion Creangă, cu pregătirea pe care putea s-o deie seminarul de la Socola, fără lecturi europene şi fără teorii, suflet absolut original ieşit din fundul munţilor lui şi primit în societatea aceasta a Convorbirilor, nu în calitate de scriitor, ci pentru comèdiile pe care le povestea.
Îl priveau puţintel, oamenii aceia învăţaţi şi de o categorie socială mult mai ridicată decât a lui, ca pe un ghiduş al companiei. A fost aproape împins să scrie pătăraniile lui, când el n-avea decât ambiţia de a da bune cărţi de şcoli primare, unde era institutor.
Sunt unele din povestirile lui care nu vor putea fi publicate niciodată. Astfel de povestiri i se cereau lui în rândul întâi. Dădeau drumul ţăranului, acolo între dânşii, pentru ca să simtă ceva nou.
Aşa trebuie să înţeleagă cineva legăturile dintre Creangă şi „Junimea“, care „Junime“ nu l-a ridicat niciodată, ea însăşi, prea sus. Ridicarea la însemnătatea literară pe care o păstrează şi care i se datoreşte poate fi meritată în cea mai mare parte, dar nu chiar în această măsură, pentru că, oricum, Creangă se ridică până la anumită înălţime, până la felul lui pitoresc, cam vulgar, trebuie s-o spunem; nu i se poate cere nimic din ceea ce formează elementul cel mai interesant în sufletul omului modern. Reputaţia lui a fost creată prin anii 1890, la Iaşi, când s-a format grupul moldovenesc poporanist din rămăşiţele vechiului socialism al fraţilor Nădejde, pentru că el exprima viaţa claselor fundamentale şi era deci interesant sub raportul social, iar apoi prin acei filo-români filologi, din străinătate, de felul unui Urban Jarnik, care căutau în literatura românească ceea ce era mai leit românesc.
În acelaşi timp, alături de Convorbirile literare, culegătorul tipograf din Bucureşti, Petre Ispirescu, a ajuns şi el preţuit în aceleaşi condiţii şi pentru aceleaşi motive. Era un conducător de atelier, adunând necontenit material pentru calendare, până când a început să dea povestiri şi de la dânsul. Un fel de Creangă din Bucureşti, dar fără meritele superioare ale aceluia. Povestea lui vorbeşte prea des în limbajul de gazetă: atâtea gazete trecuseră prin mâinile lui! Pe cât de străin de stilul curent este Creangă, pe cât de multe orizonturi deschide el către lumea ţărănească, specială, din codrii Neamţului, pe atâta este lipsit de caracter local Ispirescu.
Aici avem a face deci şi cu manifestarea deosebitelor regiuni ale pământului românesc, şi aceasta este foarte interesant pentru formarea limbii. De la fiecare dintre dânşii a rămas ceva în alcătuirea stilului românesc al unei epoci noi. Dincolo de mişcarea aceasta din Iaşi, necunoscut de dânsa până la sfârşit, luând şi el elemente din viaţa românească, dar nu din viaţa pe care o trăise, alegând, ca intelectual, acea regiune care i se părea că este mai pitorească, nu din amintiri, ci din experienţa lui trecătoare, preferând anumite categorii şi înfăţişându-le pentru anumite scopuri, pentru critica societăţii contemporane, care trebuia pusă în legătură cu o altă mişcare, este Duiliu Zamfirescu. Romanele lui nu prezintă totdeauna o concepţie, dar au meritul de a cuprinde în ele icoana unei părţi din societatea românească de pe vremea războiului de la 1877. Aceasta este epoca pe care el o cunoaşte mai bine.
Prin urmare, în marginea Convorbirilor literare este şi o altă literatură, pe care Bucureştii continuă să o facă, la reviste de opoziţie şi concurenţă, în care romantismul se mai găseşte amestecat cu teoriile filosofice, cu pretenţii de doctrină, care au fost cu totul învinse, căzând în ridicol. Dar un timp aceştia de la Bucureşti îşi râdeau de poeziile lui Eminescu.
Cercul de la Convorbiri, format de sine - căci scriitorii au făcut Convorbirile, iar nu Convorbirile pe scriitori - a biruit. Pentru ce?
Pentru motivul pentru care biruie orice literatură: potrivit cu cantitatea de viaţă umană şi naţională care se cuprinde într-însa.

XII. EXPRESIA INTEGRALĂ A SUFLETULUI ROMÂNESC: MIHAIL EMINESCU
Deci la un moment dat n-a apărut un dătător de direcţie, care să se inspire de la anumite teorii abstracte, să se aşeze pe o catedră literară improvizată şi să decidă cu ferula sau, dacă este mai blând, numai cu degetul, că anume poezie este rea sau este bună şi, după cum o anumită poezie ar fi fost decretată rea sau bună, să răsară o întreagă mişcare literară. Că este uşor a fi cineva beneficiarul unei literaturi prin câteva formule, aceasta o înţelege oricine, dară că are dreptul cineva să se prezinte, în materie literară - literatura fiind un fenomen aşa de original, aşa de spontan, aşa de profund legat cu tot ce omul reprezintă mai fin şi mai complex - că are dreptul să se înfăţişeze ca unul care creează literatura, care o îndreaptă în altă direcţie, sau o distruge, aceasta este o formidabilă eroare.
De această eroare adesea suferă şi explicarea lui Eminescu, pe care unii l-ar vedea, în concurenţă cu alţii, înaintea inflexibilului judecător teoretic. O natură aşa de bogată, aşa de complexă şi aşa de nouă sub toate raporturile ca a lui Eminescu a fost redusă la acele câteva poezii cuprinse în ediţia Maiorescu, cu prefaţa acestuia. Acest fel de a judeca pe imensul poet care este Eminescu se resimte până şi astăzi în ce priveşte editarea operelor lui. Noi nu avem încă un Eminescu complet. Ceea ce s-a dat la Iaşi, la o anume librărie, de un tânăr care nu avea nici un fel de experienţă literară şi de aptitudine critică, nici măcar răbdarea trebuitoare pentru a desface manuscriptele, se poate socoti ca o ediţie neexistentă.
Şi ceea ce s-a ales mai târziu, de unii şi de alţii, în cutare volum tipărit la „Minerva“, nu înseamnă nici măcar pregătirea ediţiei complete a lui Eminescu.
Parcă există o sfială faţă de ce n-a „aprobat“ Maiorescu ...
Nu poate fi vorba de generaţia de la Convorbiri creând o epocă nouă în. Schimbarea cea mare care se întrupează în Eminescu nu e un fenomen de viaţă artificială, teoretică, ce s-ar fi coborât într-o realitate disciplinată, ci avem a face cu una din acele mari mişcări care iese din adâncul viu al unei naţiuni, din tot ce se poate conţine în prezent, ca şi dintr-un foarte lung trecut. E unul din momentele acelea fericite, cu unul dintre oamenii predestinaţi, care rezumă o literatură şi o îndreaptă, aruncând puternice lumini către viitor, deschizând drumuri şi mai departe generaţiilor care vor veni pe urmă. Ca să înlătur ultima bănuială în ceea ce priveşte relaţiile dintre Eminescu şi „Junimea“, trebuie să spun şi aceasta: când Eminescu era numai cu trupul doar între cei vii şi când, desigur, era putinţa să fie trezit dintr-această moarte a gândului, omul a rămas singur. Colaboratorul Convorbirilor literare rămăsese în seama nimănui, a domnişoarelor filantropice şi a studenţilor entuziaşti, care din banul lor îl ţineau la sanatoriu - şi ce sanatoriu!, oribila închisoare de nebuni din marginea Bucureştilor. Atuncea când este o legătură strânsă între o mişcare, între o societate, între o şcoală literară şi un om, omul acela nu suferă şi nu moare aşa cum a suferit şi cum a murit Eminescu. Dar, în ceea ce priveşte dreptul lui Eminescu asupra „Junimii“ sau dreptul „Junimii“ asupra lui Eminescu - mulţi cred că sunt mai multe drepturi ale „Junimii“ asupra lui - trebuie să se spuie că la Convorbiri literare n-a existat o singură direcţie, ci mai multe. Tot acolo, bucurându-se de aceeaşi atenţie, la început chiar de mai multă atenţie, era şi proza, cel puţin pe jumătate romantică, a lui Gane, era proza populară a lui Slavici, sau proza, foarte colorată, miezoasă, dar vulgară şi trivial-populară, a lui Creangă. Tot acolo, între aceia care se bucurau de favoarea cercului de la Iaşi era şi Teodor Şerbănescu, autor de romanţe în cel mai perfect gen francez-romantic artificial. Au stat acolo cu toţii, unii alături de alţii. În revistă se tipăreau romanele fantastice ale unui venerabil bătrân, care trăieşte şi acuma, dl Pop Florentin. Atâţia aveau acolo, din motive sociale, şi mai târziu şi din motive politice, porţile foarte larg deschise, înainte de Eminescu, pe vremea lui Eminescu şi după Eminescu, venit după o întreagă pregătire proprie.
Pentru că sunt mai mulţi Eminescu, între care unii mult inferiori acelui pe care mai ales îl cunoaştem. Chiar în înfăţişarea aceasta definitivă sunt mai multe suflete, care până la sfârşit se zbat într-însul.
Încercarea de a face din el, chiar în afară de orişice influenţă, o singură mentalitate şi o singură sentimentalitate este cu desăvârşire greşită.
De unde a venit Eminescu? Un mare neajuns este că o cronologie sigură şi definitivă a operelor lui nu se poate încă fixa; data publicării unei poezii nu înseamnă şi data în care această poezie a fost scrisă. Se cere o cercetare foarte atentă a manuscriptelor lui Eminescu care lucra greu, relua de nu ştiu câte ori aceeaşi bucată, şi de aceea caietele lui cuprind foarte multe variante, din care unele sunt cunoscute, altele au rămas nepublicate; uneori are a face cineva numai cu două-trei versuri puse împreună.
Când, la Iaşi, V.G.Morţun, un diletant în materie literară, a pus, prin ediţia sa a lui Eminescu, în faţa celor şaizeci de poezii consacrate, materialele din Versuri şi proză, în mare parte inedite, într-un volum elegant, a fost o surprindere pentru toată lumea; nu era Eminescu al nostru. Ne întrebăm cu toţii: a putut vreodată Eminescu să fie aşa? Acestea sunt versurile lui? Nu numai cât versurile acestea corespund unui anumit stadiu al gustului său literar. E ceea ce primise el de la societatea românească înainte de a avea curajul, rar, de a înfrunta gustul public, de a fi el, cu riscul de a nu fi înţeles, cel mai dureros din toate riscurile pe care le poate lua cineva asupra lui.
Dar, când Eminescu a îndrăznit să fie cu desăvârşire altfel decât mediul din juru-i, Eminescu a existat. Până atunci el primise poezia lui Bolintineanu, cea mai lâncedă, cea mai lipsită de coloare din toată poezia contemporană. Şi imitatori ai lui Bolintineanu încă mai existau, deşi Bolintineanu trecuse din actualitate; ei erau amestecaţi înainte de toate într-o şcoală cu tendinţe sociale, şi poate că şi de aceea Morţun, care era socialist înainte de a ajunge de mai multe ori ministru şi preşedinte de Cameră liberală, alesese aceste bucăţi în care ne înfăţişează nu ştiu ce preot cu pântecele rotund, ceea ce ne l-a împiedicat să fie foarte bun prieten al lui Creangă, care avea foarte mult talent, dar avea pântecele foarte rotund şi fusese în zilele lui diacon şi preot. Bucăţi cu o uşoară nuanţă socială, ici şi colo scăpărând ceva din ceea ce va fi mai târziu. De obicei însă ritmul lui Bolintineanu e sunetul de vioară spartă cu coardele uzate.
Foarte tânăr, când totuşi trecuse prin anumite şcoli din Moldova de Sus, el întrase în Bucovina. Aici a găsit un alt mediu şi a cântat, după dreptate, pe Aron Pumnul, un aşa de călduros suflet, un aşa de nobil vizionar, învietorul conştiinţei de sine a românilor bucovineni. Dar Aron Pumnul, trebuie s-o spunem, era de fapt un pedant stricător al limbii pe care voia s-o îndrepte, un om straniu pentru care totul se reducea la forma artificială. Eminescu a trecut prin închisoarea gimnaziului bucovinean, care, trebuie s-o spun şi aceasta, continuă în mare parte şi până ieri, şi aceasta este cauza pentru care învăţaţii bucovineni n-au putut da o literatură spontană.
După aceea poetul a fost, mai mult în treacăt, la Blaj, şi trecerea aceasta prin Blaj, legăturile sale cu ardelenii au avut o foarte mare influenţă asupra lui, influenţă care se datoreşte înainte de toate cunoaşterii maselor ţărăneşti adânci, neprefăcute de cultura superficială străină.
Trebuie să fi trăit cineva acolo la Blaj înainte de război, pentru ca să înţeleagă ce înseamnă acest Ardeal blăjean. Blajul nu este numai catedrala fastuoasă a canonicilor, nu este nici şirul de case ale acestor canonici-profesori, ci sunt copiii de la ţară, cari vin acolo la şcoli; aspri, încă cruzi, porniţi dintr-o viaţă ţărănească profundă, tradiţional virtuoasă, cu merindea adusă de acasă, cu bucata de brânză şi sacul de mălai. Sfânt azil de învăţătură acest liceu! Cea mai bine organizată colonie, cel mai luxos internat încă nu echivalează pentru pregătirea sufletească a unui om cu cămăruţa din fundul unei locuinţe de canonic sărac, cu colţişorul de dulap în care se păstrează ceea ce s-a adus de acasă şi unde se mănâncă în acelaşi timp şi pâinea pregătită de acasă şi binecuvântarea părinţilor care au dat-o.
În mediul acesta de la Blaj s-a format Eminescu, băieţelul din Moldova de Sus cu atâtea amintiri istorice, care nu s-au pierdut niciodată. Nu ştie cineva ce este Moldova aceasta în viaţa poporului românesc. Ea înseamnă bisericile şi mănăstirile de odinioară, înseamnă viaţa istorică, ce trăieşte şi în ultimul ţăran. Ţăranul bun elector din părţile muntene nu se poate asemăna cu ţăranul, rămas în urmă în multe privinţe, dar atât de inteligent, atât de armonios sufleteşte, atât de viteaz în atitudinea lui de arcaş al lui Ştefan cel Mare, din acest fund de Moldovă. Sunt acolo zilnic evocaţii istorice pe care nu le poate uita cine le-a văzut o dată.
Aceasta a fost zestrea de acasă a lui Eminescu pe care a înfrăţit-o acolo la Blaj cu viaţa copiilor de ţărani, model de virtute simplă, pentru oricine, din orice timp şi din orice ţară.
Însă în lumea aceasta din Ardeal era şi o poezie artificială, care se folosea de mijloace de expresie cu desăvârşire sărace. Desigur că românii din Ardeal au avut o viaţă reală mult superioară vieţii lor literare, după cum noi am avut o viaţă literară mult superioară, în atâtea privinţe, vieţii noastre reale. Să ne gândim la ce a însemnat pe atuncea întruparea spiritului ardelean în Familia de la Oradea-Mare, condusă de bunul Iosif Vulcan, ardelean de veche rasă, muncitor, econom, fără pretenţie. Şi acolo la această revistă de familie a început să publice Eminescu. Pe când unii dintre ardeleni erau siliţi să recurgă la foi de familie ungureşti sau germane şi neamul avea în adevăr nevoie de o foaie pe care un părinte de familie să o poată pune în mâna unei fete de şaisprezece ani.
Vulcan a avut curajul să încerce şi norocul să reuşească. Înălţimea literară a lucrurilor tipărite în Familia este cu desăvârşire relativă; bătea atunci un vânt de naţionalism uşor. Şi Eminescu, în această fază de la Blaj - care trebuie deosebită de faza de la Cernăuţi, şi e atâta distanţă de faza de la Viena, după care a venit o fază de la Iaşi, şi o fază de la Bucureşti, perioada din urmă a vieţii lui chinuite - în faza în care el a tras în sine aerul ardelean şi şi-a înnoit sângele din aerul acesta aşa de limpede şi de înviorător, a fost colaboratorul Familiei.
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Române etc., aceasta este nota de la Familia lui Vulcan, şi de aceea, într-o ediţie definitivă a lui Eminescu, trebuie întotdeauna însemnat locul unde a apărut întăia oară cutare bucată, pentru că aceasta arată influenţa sub care a stat el, cercul căruia i-a aparţinut de aproape sau de departe, în acel moment.
Eminescu se duce, în sfârşit, la Viena şi acolo se găseşte într-un mediu cu desăvârşire deosebit de cele două pe care le cunoscuse.
Sunt două îmbogăţiri esenţiale pe care el le-a primit acolo. Viena era marea Universitate pentru tot Răsăritul. Între Viena şi între orice alt centru universitar german era o foarte mare deosebire.
Aici naţionalitatea germană nu exista; mai târziu s-a creat un partid naţionalist german în Austria, dar pe vremea aceea Viena rămăsese un centru internaţional, toate tradiţiile Vienei erau aşa, internaţionale. În Viena a trăit o societate francizată în secolul al XVIII-lea, în Viena o societate grecească în acelaşi secol şi la începutul celui al XIX-lea; în condiţii de libertate pe care nu le puteau găsi nici în Bucureşti, nici la Iaşi, acolo au trăit o parte dintre români, alcătuind acolo un mare centru românesc care dăinuia încă în anii aceia pe la 1870, în care a venit şi Eminescu.
Ar fi un studiu foarte interesant de făcut, pentru cine s-ar duce să caute în arhivele Universităţii şi ale altor instituţii având legături cu studenţii, acela de a reconstitui toată această viaţă universitară românească de acolo. Nu se germaniza cineva în acest mare oraş.
Viena, să nu uităm, a fost întotdeauna influenţată întrucâtva şi de curentul occidental francez, care asupra Germaniei ori nu s-a exercitat deloc, ori nu s-a exercitat în aceeaşi măsură.
Şi Eminescu însuşi nu a fost deloc străin de literatura franceză.
Este o foarte mare greşeală să se uite aceasta. Că a aparţinut lui Lenau şi lui Schopenhauer, lui Lenau pentru pesimismul sentimental romantic, lui Schopenhauer măcar pentru explicaţia filosofică a acestui pesimism, este evident. Şi aceasta a găsit-o el la Viena.
Poate că Schopenhauer a pătruns mai mult în societatea aceasta vieneză decât în societatea germană. În Schopenhauer, în fundul concluziilor lui melancolice este ceva care vine din depărtatul Orient budist. O întreagă lume mult mai largă decât teoriile şi teoremele metafizicii germane. Iar Lenau, să nu se uite, nu e un german pur, ci un bănăţean, influenţat de o anumită poezie, de o anumită muzică şi atmosferă sentimentală.
Pentru Eminescu acestea erau lucruri apropiate, un fond pe care el şi-l putea însuşi. Şi însuşirea acestui poet şi a acestui filosof nu este o întâmplare: şi cel dintăi şi cel de-al doilea veneau din regiuni în care şi Eminescu era acasă.
În acelaşi timp Viena nu era închisă pentru nici o literatură romanică. Viena a fost întotdeauna, dimpotrivă, un centru de studii pentru limbile şi literaturile romanice, şi este aşa şi până acum. S-ar putea ca acolo poetul moldovean să fi primit şi o influenţă de la literatura franceză a unui Vigny, ceva mai adânc şi mai ridicat decât Lamartine şi nesfârşit mai distins decât Hugo.
Cine crede că Rugăciunea unui dac vine de la Eminescu singur se înşeală: ea reprezintă sensul vieţii aşa cum l-a înţeles totdeauna înstrăinatul de lume, osânditul lumii care este Alfred de Vigny.
Şi, răscolind în ineditele lui Eminescu, va găsi şi alte bucăţi de acelaşi spirit.
Am spus că la Viena Eminescu a găsit şi un mediu general românesc, alcătuit din studenţi din toate părţile poporului nostru.
Viena era chiar singurul centru pan-românesc care putea să existe pe vremea aceea. Români din Principate care să se aşeze în Ardeal erau prea puţini, iar ardelenii veneau la noi, dar din sărăcie, găsind aici condiţii politice şi sociale mai bune. Şi pe câţi dintre marii ardeleni nu i-am stricat noi cu desăvârşire şi i-am distrus!
Trebuia, atunci, să mergi la Viena ca să întâlneşti români din toate părţile şi ca să-i întâlneşti în vremea când sufletele sunt mai curate, mai pline de avânt, când sunt mai potrivite pentru desăvârşirea uniunii morale pe care noi astăzi, în România unită, nu o mai avem. Mai aproape erau sufletele tuturor, mai mult băteau în acelaşi ritm inimile românilor din toate părţile în Viena anului 1870, decât, acuma, în cuprinsul ţării pe deplin eliberate.
Nici o influenţă nu a creat, desigur, pe Eminescu, dar Eminescu nu este explicabil dacă se lasă deoparte măcar una din aceste influenţe care au lucrat asupra sufletului lui, aşa de complex.
Încă o influenţă nu trebuie să lipsească din acest complex.
Tipărirea cronicilor lui Kogălniceanu a exercitat o foarte mare acţiune asupra literaturii româneşti de atunci. Negruzzi, din Sobieski şi românii, din Lăpuşneanu, nu se poate închipui fără de tipărirea Letopiseţelor. Kogălniceanu el însuşi a luat din aceste cronici inspiraţia pentru nuvelele sale istorice. Tot de la dânsul şi puţintel şi de la cronicile muntene, publicate de Laurian şi Bălcescu, a plecat o parte din scrisul, foarte artificial, dar foarte elegant şi cu o pasiune de viaţă istorică, pe care nu o poate avea decât un om atât de delicat şi atât de fin cum era el, al lui Alexandru Odobescu. Dar, prin anii 1860, urmând pe Kogălniceanu, care încetase acuma astfel de publicaţii, au apărut documentele româneşti prezentate de Haşdeu în Arhiva istorică. O adevărată revelaţie a unei limbi alta decât a cronicilor, de atâtea ori cu mai multă libertate decât aceasta. A fost din nou un vânt din trecut, un şivoi de viaţă care a măturat o mulţime de elemente artificiale şi a lăsat mâlul fecund, din care a putut să răsară altă literatură şi altă poezie. Şi una din gazetele cele mai răspândite, care aveau şi un cuprins politic, Columna lui Traian a lui Haşdeu, era plină de reminiscenţe istorice. Haşdeu însuşi era un om de un mare talent literar şi de o însemnată putere de sugestie, venită din extraordinarele mijloace ale acestui spirit superior. Şi în teatrul românesc apare atuncea, de autorul lui Ion-Vodă cel Cumplit, Răzvan şi Vidra, desigur operă de un sentimentalism forţat şi de o tendinţă care nu ne mai atinge de mult. Dar, atunci, reprezentarea ei era încă un triumf al acestui spirit istoric.
Sub toate aceste înrâuriri diverse, în lumea din Viena s-a creat nu numai în Eminescu, ci şi în alţii, spiritul acela nou, pe care geniul lui Eminescu l-a întrupat cu o splendoare care mai târziu numai a fost preţuită, căci nici un sunet de trâmbiţă nu a vestit apariţia zeului celui nou, care era într-adevăr Dumnezeu adevărat.
Nu se mai citesc versurile unui poet bucovinean pe care l-am apucat şi eu când era foarte bătrân, undeva într-o casă din Suceava, înainte de alipirea Bucovinei, pe un timp când aceasta se putea crede a fi visul unui nebun: profesorul Vasile Bumbac. El era autorul, acum neştiut, al unei adevărate epopei a întemeierii Moldovei, cu o viziune completă a acelei lumi maramureşene de la jumătatea secolului al XIV-lea, cu un simţ istoric adânc, o intuiţie de mirare în ce priveşte forma. Omul acesta a trăit între ţărani, şi de aceea nuanţa rurală, atât de fericită, care animă opera lui, cu porniri la război ca pe vremea lui Ştefan cel Mare, isprăvi vitejeşti încă pe vremea marelui domn, ospeţe cum n-au mai fost niciodată.
Bumbac a scris şi după Alecsandri, dar influenţa lui Alecsandri este cu desăvârşire superficială şi mai curând s-ar recunoaşte urma legendelor populare din părţile acestea de către munte ale Bucovinei şi ale Moldovei de Sus.
Acuma câtăva vreme, în volumul de omagiu oferit dlui Bianu, cineva a semnalat versuri ale unui Dimitrescu, student la Viena pe atunci. Ele seamănă cu ale lui Bumbac; acelaşi caracter eminescian. E, sub alt nume, omul pe care l-a cunoscut generaţia mea mult timp după ce ieşise din această atmosferă, căci a trăit o viaţă întreagă ca profesor şi director de liceu: V. D. Păun, acela care a învăţat româneşte pe regele Ferdinand.
Slavici însuşi, alt student vienez, nu a fost un istoric, deşi a scris o carte despre românii din monarhia austro-ungară şi mai târziu, după îndemnul lui Dimitrie Sturdza, a supravegheat tipărirea documentelor Hurmuzaki, care au ieşit aşa şi aşa. Sufletul lui ţărănesc nu avea nimic a face cu ce numim inspiraţia istorică.
Cu toate acestea, el s-a dus la Putna să comemoreze cu ceilalţi pe Ştefan cel Mare, în faţa guvernului austriac. A făcut-o aceasta, urmând curentul, irezistibil, cineva care nu a fost în viaţa lui un sentimental, ci a trăit la Iaşi în legătură cu „Junimea“, cineva care era înainte de toate un teoretician, a cărui operă principală nu este Istoria românilor, cu toată valoarea ei, ci teoria filosofică a istoriei, A. D. Xenopol. Filosoful obiectiv, sufletul îndreptat către analiză şi-a dat drumul întregului avânt al inimii sărbătorind pe marele strămoş. S-a interesat toată ţara de acest trecut, istoric, rechemat astfel de tinerii entuziaşti.
Şi iată de ce posibilităţile lui Eminescu au fost infinite. Ceea ce admirăm şi se va admira atâta vreme cât se va vorbi limba românească, cât timp accentele acestei sfinte limbi vor fi pe buzele unui om viu, e pătrunderea tuturor acestor elemente în cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet de român.
Dar tot ce avem de la Eminescu sunt fragmente ale unui geniu împiedicat de a pune în valoare imensele lui posibilităţi. A venit la Iaşi, unde pe vremea aceea erau două curente: un curent bărnuţian, care trăieşte şi până acum, creat de Simeon Bărnuţiu, marele orator al legendei de la 1848, suflet tare şi exclusiv, care a dat acolo o întreagă teorie de drept. Şi contra acestui curent, în opoziţie faţă de Bărnuţiu însuşi, pe care Maiorescu l-a atacat zeflemisindu-l la Convorbiri literare, spiritul critic neîncrezător, sceptic, dar nu fără, în fond, acelaşi simţ pentru naţie, al „Junimii“.
Şi, în atmosfera aceea de povestiri, de glume, care distrau uneori mai mult decât toată literatura care se prezenta acolo, omul s-a înfăţişat aşa cum se înfăţişează, într-o poezie a poetului francez Baudelaire, acea pasăre a mărilor care, pe uscat, din cauza aripilor ei de uriaş, nu poate să umble. Tot aşa imensele aripi ale lui Eminescu se vedeau stingherite în odăile pline de veselie unde se strângeau membrii „Junimii“. Acesta nu era aerul care trebuia să intre în plămânii lui puternici şi aceştia nu erau oamenii a căror aprobare trebuia să o aibă, oameni care citiseră aşa de multe, încât se dezgustaseră de toate, sau citiseră aşa de puţin, încât nu puteau judeca nimic. Închipuiţi-vă însă o naţiune crescută ca pentru dânsul, încunjurându-l din toate părţile; gândiţi-vă la Eminescu, care a încercat până şi teatru, din subiecte ale trecutului nostru, aşa cum nimeni cu încercase până la dânsul - au rămas fragmente uitate prin hârtiile lui - gândiţi-vă la Eminescu vorbind unei mulţimi care să-l înţeleagă... Ce alt fel de poezie, într-adevăr în rândul literaturilor celor mai mari, ar fi răsărit din el! Şi ce nu s-ar fi ales din oamenii pe care i-ar fi încurajat şi condus către aceeaşi biruinţă a sufletului românesc, ridicat la înălţimile cele mai mari ale cugetării contemporane?
În loc de aceasta sufletul lui s-a închircit necontenit. A apărut, la un moment dat, în Bucureşti; dar aici oamenii erau pentru zeflemeaua de cafenea, mai orientali încă decât cei de la Iaşi.
Eminescu, în mijlocul spiritului public care domina atunci în Bucureşti, era ridicul printre ridiculi. Şi omul, încetul cu încetul, s-a închis. Tot sufletul delicat şi nobil, jignit adânc, s-a închis în el însuşi.
Şi ceea ce cunoaştem din revizorul de şcoală aruncat afară la schimbările de guvern, fiindcă cine ştie ce canalie politică îl căuta în registrele prietenilor săi şi nu-l găsea, din redactorul de gazetă care se încercase să schimbe partidul conservator şi să-l pună pe baze istorice şi filosofice, pe când partidul conservator de pe vremuri era ceva mai onest decât cum sunt partidele de astăzi, dar alcătuit din câţiva boieri mai mult sau mai puţin răsuflaţi şi neînţelegători pentru ce adăugea la această cauză el, ne ajută să înţelegem ce s-a întâmplat cu dânsul în această societate care nu poate regreta niciodată îndeajuns ceea ce s-a făcut, ceea ce, într-o societate cu mult mai distinsă decât a noastră, din acelaşi păcat de neînţelegere, s-a întâmplat tocmai cu acela pe care l-a cunoscut, l-a imitat şi l-a adaptat Eminescu: Alfred de Vigny. Alături de destrăbălata producţiune poetică de caracter istoric a lui Hugo, călăuzit de mulţime, care, uneori, înţelege din literatură numai zbârnâitul cuvintelor „ce din coadă au să sune“, alături, dar sus pe vârful de munte al mândrelor sale suferinţe, a murit Alfred de Vigny, lăsând vremile să descopere frumuseţea pe care el, din dispreţ, nu a vroit să o înfăţişeze. Şi soarta lui Eminescu a fost aceeaşi fiindcă se găsea tot aşa de sus.

XIII. REVENIREA SPIRITULUI LOCAL
În „Junimea“ de la Iaşi, după o bucată de vreme, se ajunsese - cum nici nu se putea altfel - la o înţelegere, adică la oarecare uniformizare. Oamenii veniseră din toate părţile, dar, trăind împreună, schimbând necontenit ideile lor, cunoscându-se bine între dânşii, înfrăţindu-se, ajunseseră a armoniza deosebirile individuale. Dar, odată mutat la Bucureşti salonul literar al lui Maiorescu, societatea pierdu. Convorbirile literare se prefăcuseră într-un fel de magazin literar la porţile căruia nu mai era pus nici un portar critic, pe când la început acesta era elementul de căpetenie. Revista se produsese într-un anumit mediu, ea era un fenomen moldovenesc, şi în special ieşean, al Iaşilor de pe vremea aceea, care nu trebuie confundaţi cu cei de azi.
În acest oraş de elegantă atmosferă intelectuală s-a format „Junimea“ şi organul ei era foarte citit până şi de bătrânii de pe vremuri ca Manolachi Drăghici, care mă punea pe mine, copil, să-i citesc din Convorbiri. Acolo, a fost, fără îndoială, în jurul lor o foarte largă simpatie, în marginea deprinderii noastre de a citi.
Dar trebuie să mai adaog încă un lucru: şi boierimea din Moldova a fost incontestabil superioară celei din Muntenia. Aceasta de aici administra mai bine averile sale, se pricepea mai mult la politică, dar în ce priveşte sentimentul culturii nu poate fi nici o comparaţie între unii şi ceilalţi. Moldova are o înaltă tradiţie de cultură şi pe atunci, prin 1860, era încă o rămăşiţă din vechii boieri, foarte înzestraţi. Eu am apucat încă - în casele acelea frumoase, locuite astăzi de străini, care duceau din piaţa centrală până la plimbarea de la Copou, splendide case, făcute după norma franceză în care se amesteca pe alocuri şi priceperea de arhitect şi de artist a lui Asachi, care inaugurase genul acesta de arhitectură - boierimea acestui Iaşi, un Pogor, un Carp, care el însuşi făcea parte din această nobilime, cu toată originea lui vasluiană. Boierii aceştia de Iaşi avuseră o influenţă aşa de puternică asupra clasei mijlocii, încât reuşiseră s-o educe.
Dar, de la o bucată de vreme, conducătorii Convorbirilor trecuseră în viaţa politică, şi nu se poate înţelege literatura românească de prin 1866 până aproape de 1890 fără să se ţină seamă de politicianizarea societăţii româneşti. Toţi deputaţii, senatorii, miniştrii de acolo de la Iaşi veniră să se aşeze la Bucureşti, astfel că, la un anume moment, toată viaţa s-a concentrat aici şi, concentrându-se aici, toată viaţa politică şi socială chiar din Iaşi s-a mutat la Bucureşti. Însă în materie de artă, de ştiinţă, de literatură nu se pot face aşa de uşor strămutări.
Astfel, în haosul capitalei de anarhie politică şi morală a Bucureştilor din 1880, în care era o burghezie care nu semăna cu cea de la Iaşi, aceasta nu o burghezie străină care deci nu putea influenţa, ci o burghezie creştină, compusă din români sau din romanizaţi, care aceştia dau tonul - este, dealtfel, şi oraş dominat de mahala, pe când la Iaşi centrul domina mahalalele - în mediul acesta, nu s-a mai găsit nimic din însuşirile speciale de la Iaşi.
În cele dintâi timpuri „Junimea“ avuse un mare program de reformă: schimbarea totală a unei societăţi pe care o dispreţuia.
Pe urmă, când a venit la Bucureşti, politicianismul o asimilase.
Aveau tot felul de interese, şi interesele fac să se treacă asupra unor anumite slăbiciuni. Nu mai dura condamnarea generală, care tăia neted în tot ce era falsificaţie sau lipsă de judecată, care şi una şi alta împiedicau orice adevărată literatură, ci porţile Convorbirilor literare s-au deschis largi, o repet, la tot felul de diletanţi de salon. Se tipăreau lucruri care nu erau totdeauna rele, ca proza lui Ciru Oeconomu, care a scris romane cu subiecte indigene, având o oarecare îndemânare, dar cei care erau deprinşi cu vechea „Junime“ nu se mai recunoşteau în această nouă atmosferă.
Împotriva Convorbirilor literare, de la un timp, s-a încercat, fiindcă şi era nevoie, o altă grupare, cu o revistă de opoziţie. O conducea un om fără îndoială genial, Haşdeu. Când se gândeşte cineva la pregătirea aşa de slabă pe care a [asimilat-o la Universitatea din],[26] Harcov, la tinereţea lui, în tovărăşia unor tineri ofiţeri nobili, din petrecerile ruseşti care se pot vedea până şi acum în Basarabia, de la Hotin, prin Chişinău până la Cetatea Albă, cu nesfârşite discuţii care sunt mai mult nişte tândăleli fără scop şi fără sens asupra unor generalităţi vagi, se va mira ce putea să aducă o astfel de minte ca a lui. A debarcat la Iaşi ca un fugar quasi-politic, cu ambiţia mare de a fi domn, el care, din Boleslas, devenise, pentru aceasta, Bogdan...[27] Trăia cine ştie cum: nu numai că nu avea nici o carieră, dar despreţuia orişice carieră; fără cârmă sigură, era supus la tot felul de influenţe personale. Legăturile lui erau totdeauna în zigzag sau cel puţin într-o linie şerpuitoare.
Nu s-a localizat într-un mediu şi într-o clasă. Niciodată n-a avut legături cu straturi mai înalte ale societăţii: n-a călcat niciodată în saloane, şi saloanele nu au mers niciodată către dânsul. Şi, cum limba românească trebuia să-i fie puţintel dezmorţită, iar, în materie de ştiinţă, trebuia să-şi creeze abia o metodă a lui, el care nu învăţase nici una şi care nu trăise în nici un mediu care să i-o impună, trebuie să admirăm rezultatul la care a ajuns acela care a fost întotdeauna inegal, dar s-a ridicat desigur printr-o spontaneitate admirabilă care merită toată stima.
Între Haşdeu şi între Maiorescu de la început a fost război, între spontaneitatea neregulată a unuia şi între normalitatea critică a celuilalt. În Maiorescu nu era nimic ridicul, cine însă este inegal ca Haşdeu pretează fără îndoială la ironie şi la glumă, şi desigur că gluma trebuia să rănească adânc pe Haşdeu. Când erau Convorbirile literare la Iaşi, el a fost total neadmis şi nerecunoscut, scos în afară de cercul de atenţie al societăţii critice a „Junimii“, şi s-a răzbunat. Într-un rând a trimis o poezie cu acrostih, care după ce s-a tipărit, s-a văzut că „P. A. Calescu“ înseamnă Păcălescu, iar acrostihul era: „la Convorbiri literare“, numai cât se schimbase un V şi se înlocuise printr-un F, cercul ieşean având, zicea Haşdeu, o aplecare nemţească. Această ceartă a durat aproape până la sfârşitul lui Haşdeu.[28]
Şi, atunci, Haşdeu, strângând pe aceia de care mă voi ocupa îndată şi pe cari Convorbirile nu i-au recunoscut niciodată în adevăratul sens al cuvântului, a încercat o Revistă nouă, prin care să se facă o altă literatură. Revista se înfăţişa foarte frumos, de format mare, cu o copertă împodobită cu ilustraţii şi, în ce priveşte materialul, acesta era deseori bun, deşi mai totdeauna inegal. Sub conducerea capricioasă a lui Haşdeu, foarte aplecat să considere tot ceea ce se făcea ca o operă personală, destinată unor oameni mult inferiori lui, şi cu toate că Revista nouă a fost bine primită, mai ales în cercurile tineretului - noi, la Iaşi, la sfârşitul liceului, ne luptăm ca să împrumutăm de la unul la altul fascicolele revistei cu înfăţişarea, nu foarte distinsă, dar măcar ochioasă - o concentrare nu s-a putut face.
Trebuia pentru aceasta un conducător mai preocupat de liniile generale ale acţiunii sale, mai puţin stăpânit de pornirile sentimentale ale propriei sale persoane, aşa încât Revista nouă, după câtăva vreme, a decăzut. În ultimii ani era adăpostul oricui, ca ruina unui frumos palat, neisprăvit niciodată şi în care se poate oploşi orişice vagabond.
Prin urmare nu poate fi vorba de un doctrinar nou, de un conducător chemat anume pentru călăuzire şi capabil să realizeze idealul său. Deci faza literaturii româneşti de pe la 1880 va fi reprezentată prin individualităţi, care se apropie sau se despart, după împrejurări, între dânsele. N-au reuşit, din nenorocire, niciodată să stabilească legături de prietenie netulburată, şi a fost un moment chiar în care îşi râdeau unul de altul, moment foarte dureros pentru toţi aceia care ţineau nu numai la unul şi la altul, ci la toţi împreună. Reviste apăreau chiar pentru ca unul să lovească în celalt, reviste umoristice, speciale Bucureştilor, foarte bune pentru cafenea, dar care nu au contribuit întru nimic - cu individualităţi ca a lui Anton Bacalbaşa, cel cu Moş Teacă, şi cu caricaturi - să ridice prestigiul literaturii româneşti şi să contribuie la dezvoltarea scrisului nostru naţional.
În mişcarea aceasta nouă nu există nici acelaşi punct de plecare şi nici aceleaşi influenţe de tradiţie sau de împrumut, nu există nici aceeaşi direcţie. Cu toate acestea cei trei şefi se deosebesc de înaintaşii lor prin aceea că scapă de sub o disciplină care în ultima ei fază era fără îndoială stricătoare. Convorbirile literare erau un fel de birou de cercetare literară pentru tot ce se prezenta acolo, aşteptând fiecare cu mai multă sau mai puţină emoţie să-şi vadă sentinţa: apare sau nu apare. Dar aceştia trei pleacă fiecare din alt mediu şi reprezintă altă notă.
Începem cu acela care reprezintă curentul tradiţional, în ciuda subiectelor pe care şi le-a ales, Ioan L. Caragiale. Se spunea la „Junimea“ că numai atunci când priveşti umanitatea sub formele ei generale, permanente şi eterne, faci literatură. Dar orice subiect, trecut prin adevărata literatură, capătă un element de imortalitate.
Nu stă arta în subiect, ci în felul de tratare. Poţi să tratezi pe Iuliu Cesar ca pe un mahalagiu din coloarea de albastru sau de galben şi poţi să tratezi pe Ion şi pe Smaranda aşa cum ai trata cele mai vestite figuri ale literaturii universale. Deci, în ciuda subiectelor pe care şi le-a ales, va trăi, şi va trăi, fără îndoială, şi în ciuda exagerărilor care, din anume motive, s-au făcut, în ultimii ani, de o anumită presă şi de anumite cercuri literare, care nu deosebeau în felul de scris al lui Caragiale - în ciuda ideilor foarte proaste pe care le avea despre persoanele cu care obişnuia să piardă vremea la cafenea - o influenţă specială a înseşi cafenelei asupra lui. El va trăi fără îndoială, fiindcă într-însul este adevăr.
Arta este fără îndoială adevărul ridicat la o anume înălţime prin însuşiri sufleteşti care nu se pot defini, dar adevărul acela se poate vedea, se poate constata şi se poate sublinia, şi nici o literatură nu poate trăi în afară de adevăr. Nu e vorba, încă o dată, de adevărul luat de-a dreptul, ci de acela prelucrat, ridicat oricât de sus de către o personalitate superioară. Dar numai ceea ce reprezintă o realitate observabilă, definibilă într-o societate, numai aceea rămâne pentru mai târziu.
Va trăi Caragiale încunjurat şi de simpatie, cu toate că, trebuie să spun că, personal, nu era totdeauna cel mai bun prieten: glumele lui erau pentru oricine, chiar pentru cei mai de aproape şi care aveau mai mult merit decât dânsul în atâtea domenii. Nu era bine să-i fie cineva duşman, dar nici dacă-i era prieten, nu rămânea asigurat. V-o spun dintr-o foarte lungă şi dureroasă experienţă. Pot adăuga şi că nu era totdeauna insensibil la situaţia cuiva.
Această paranteză s-o închidem însă cât mai repede.
Dar, dacă el va trăi prin însăşi literatura sa, pe care nimica nu o va putea ataca, fără îndoială, nimic şi nimeni, va fi, între altele, şi pentru motivul că el continuă tradiţia cea adevărată a noastră, tradiţia aceea indigenă de care am vorbit de atâtea ori, care se poate recunoaşte şi caracteriza în literatura românească, nu numai în ce priveşte subiectul, ci şi spiritul. Poate nu s-a observat îndeajuns ce legătură strânsă există între dânsul şi cineva care este cu mult inferior lui ca mijloace literare - dar în ce epocă trăia acela! - Filimon, cu Ciocoii vechi şi noi, deşi la Filimon este un oarecare romantism, care îl împiedica de a fi totdeauna pe pământ, cu ochii coborâţi asupra realităţii contemporane. Poate că este şi o legătură între Caragiale şi Eliade Rădulescu, între Târgoviştea lui Rădulescu şi Ploieştii lui Caragiale, legate prin cea mai rea şosea naţională din ţară. Dar, cu toate că sunt foarte aproape şi oraşe alcătuite în acelaşi fel, însă politicianismul pe care-l descrie Caragiale este de acolo din Ploieşti. Trebuie să fi cunoscut cineva Ploieştii de acum vreo patruzeci de ani ca să-l înţeleagă într-adevăr pe Caragiale şi să vadă cât de mult este legată orice literatură, nu de o normă abstractă, ci de ceva real şi omenesc pe care trebuie să-l cunoşti.
Ploieştii avocatului Grigorescu, reprezentantul liberalismului clasic, cu Statuia Libertăţii şi republica lui Candiano Popescu, Ploieştii i-a avut Caragiale înaintea-i. Şi, cum liberalismul acesta îl făceau avocaţii şi profesorii, înainte de toate, iar negustorii stăteau la taraba lor şi se uitau, când ei se luptau, cu o indiferenţă glumeaţă la procesiunile politicianismului, Caragiale pare că trăieşte reacţiunea mahalagiului român din Ploieşti faţă de ceea ce Romanulu lui Rosetti, cum scria titlul, îl reprezenta înainte de toate şi-l recomanda naţiunii româneşti. Tipul lui Rică Venturianu este de aici de la Bucureşti, fără îndoială, dar trebuie să fie ploieştean de origine. Jobenul, redingota şi pantalonii călcaţi pe dungă i-a cumpărat de la prăvăliile de aici, dar îl descoperi că e feciorul vreunui preot sau negustor de acolo de la Ploieşti.
Fără Ploieşti nu poate înţelege nimeni pe Caragiale. Dar nu-l poate înţelege şi fără de altceva: el este dintr-o familie de actori.
S-au retipărit cândva la Vălenii-de-Munte, în faza naivă a editurii mele, care nu a dus la nimic, câteva bucăţi din teatrul cel vechi, şi între altele şi una din comediile lui Iorgu Caragiale, unchiul lui. Actorul însă aduce în viaţă o notă caracteristică: el ştie că nu tot ce înfăţişează pe scenă este adevărat, el ştie că pumnalul pe care amorezatul respins stă să-l cufunde în pieptul bietului trădător este un cuţit de hârtie vopsit cu coloare de argint, ştie că, atunci când eroul cade pe spinare, aceasta nu înseamnă că trebuie înştiinţat imediat serviciul pompelor funebre, că, pe lângă tot ceea ce se expune, este şi multul care este în realitate. Sunt două lumi deosebite în această viaţă a actorului, care, după ce a reprezentat pe scenă oameni cu falnice mustăţi, întors acasă este complet ras.
Aceste două note personale ale lui l-au făcut să fie departe de societatea „Junimii“, pe care el a cercetat-o, cu curiozitatea copilului ştrengar, până în resorturile adânci şi ascunse ale obiectului cercetărilor sale. Convorbirile literare l-au atras totuşi la Bucureşti, fără îndoială fiindcă el întâlnea aici, sub formă de zeflemea distinsă, ceea ce era la el umor nativ, acel spirit mehenghiu de care vorbeam când am prezentat pe Eliad Rădulescu. El a fost încurajat în această direcţie, şi societatea l-a deviat chiar puţintel. Fiindcă cercul „Junimii“ era un cerc politic conservator, care mai târziu s-a întins, în sfere mult mai largi, la o întreagă mişcare conservatoare. Caragiale a ajuns şi conservator, de dezgust faţă de mascarada provinciei liberale, şi ei, conservatorii, care avuseră nevoie de pasiunea sinceră a lui Eminescu, aveau nevoie, acum, de ironia corosivă a lui Caragiale. Caragiale a fost deci scos în linia întăia de luptă. Şi e foarte interesant să se facă un studiu de literatură modernă: să se cerceteze cum a fost primit el de critică, rezervele din tabăra liberală, care simţea foarte bine ce este „Glasul patriotului naţional“ şi în nenea Dumitrache recunoşteau pe unul dintre alegătorii pe care se sprijineau mai mult libertăţile publice. Aceştia erau „oamenii“ partidului liberal şi pe aceştia-i demonetiza satiricul. Şi marea supărare a lui Caragiale a continuat până la moartea lui. A fost o scurtă trecere a lui pe la Teatrul Naţional, dar nu a putut rămânea: un om care făcuse un astfel de rău nu putea fi iertat. Caragiale a rămas deci ca duşman în memoria celui mai puternic partid din România şi a fost îndepărtat de la tot ceea ce ar fi avut dreptul să ceară.
O a treia influenţă, extraordinară, asupra lui vine din însuşi cercul Convorbirilor. El a fost în adevăr un om foarte utilizabil, dar niciodată, pentru cercul Convorbirilor, un foarte mare scriitor; un scriitor de care ai nevoie, aceasta nu înseamnă încă un scriitor pe care îl aşezi la rangul lui. Mai târziu, numai, s-a mutat el din domeniul teatrului cu tendinţe în acela al povestirii lucrurilor care aveau alt caracter. În nuvelele lui ţărăneşti, toată atenţia asupra clasei rurale, pe care o regăsim şi în Năpasta lui, nu-i vine din fondul propriu. Ţăranii lui sunt de un adevăr foarte relativ. Scenele comice, cu mahalagiii sau funcţionarii lui de la Ploieşti sau de aiurea, sunt lucruri pe care el le-a văzut; dar, când e vorba de ţărani, ori de ţărance ca în Năpasta, de plata unui vechi păcat pe care o urmăreşte o ţărancă, cu o statornicie crudă care nu stă în obiceiurile poporului românesc, Caragiale se resimte din faptul că nu cunoştea viaţa rurală. Lumea ţărănească, el a cunoscut-o nu direct, ci prin atmosfera de la Convorbiri. Ţăranii lui derivă puţintel din ai lui Slavici. Dar, în faza din urmă, a Năpastei, ţăranul tragic derivă din altă influenţă: a romanului rusesc, cu oamenii mistici, fantastici, cu ţărani capabili de toate brutalităţile, aceia pe care, după generaţia lui Turghenev, i-a înfăţişat, în tot relieful lor puternic, dar respingător, Gorki, care nu cruţă nici una din sălbătăciile de care sunt capabili. La Caragiale este deci şi influenţa literaturii pe care a citit-o.
Iar, în ce priveşte ultima fază, cu teoriile generale asupra societăţii româneşti, cu încercarea de explicaţii sociologice, prezentând nemilos toate viciile noastre, cu despărţirea fără inimă de ţară care nu numai că-l născuse şi-l crescuse, dar îl şi încurajase de o netăgăduită admiraţie, aceasta se datoreşte altei faze de lecturi care a venit asupra lui, atunci când din ce fusese el în tinereţe rămăsese foarte puţin. E rezultatul convorbirilor în cercul creat de exotica personalitate contagioasă a blajinului fanatic rus, refugiatul Cass, devenit Dobrogeanu şi Gherea. Ne închipuim un singur Caragiale. Punem împreună cele dintăi comedii de moravuri cu criticile privitoare la răscoalele din 1907. Omul nu avea nici un talent atât de puternic, nici o cultură atât de întinsă, încât să-şi păstreze linia lui, neschimbată de influenţele venite din dreapta sau din stânga, ci el strâmba necontenit într-un sens sau în altul figurile pe care le crease în piesele sale.
Dintre cei doi prieteni ai lui, Vlahuţă şi Delavrancea, cel dintâi, tutovean, din neam de mici proprietari cu suflet mistic, reprezintă fără îndoială un alt tip în mişcarea aceasta nouă, care nu a putut să alcătuiască un bloc şi în blocul acesta să stabilească anumite ranguri pentru a produce anumite curente.
Societatea românească ieşită din boieria de odinioară, înainte de a trece la democraţia foarte agitată care nu s-a fixat nici până acuma - căci am ieşit din vechea societate încă dinainte de 1848, dar n-am ajuns încă o societate deplin alcătuită - a produs o nouă categorie socială, una adânc nemulţumită. Înainte erau boierii de o parte şi supuşii boierilor de cealaltă, boierii care se uitau deseori cu condescendenţă, chiar cu prietenie, la cei de jos, şi cei de jos care se uitau respectuoşi la boierime. Două categorii sociale neted despărţite. La mijloc, în Moldova, evreii, anumite pături mai mult sau mai puţin româneşti în Muntenia.
Ţăranii stăteau în margine, şi ei nu aveau cuvântul, nici în domeniul literaturii, nici în domeniul politicii.
Aşa era vechea societate românească. Dar noul stat român a creat o lume întreagă de funcţionari. Toată administraţia noastră este de după Regulamentul Organic, şi chiar după Constituţia de la 66; ea a fost acum, lumea intermediară, care era tot aşa de cultă ca şi boierii, dar nu avea mijloacele materiale pe care le aveau aceştia, pe lângă faptul că era mult mai onestă decât o mare parte din boierimea acum decăzută. Aceştia nu jucau cărţi, nu-şi petreceau viaţa întreagă în aventuri sentimentale, nu pierdeau vremea cu banii altora. În categoria aceasta nouă de funcţionari se găseau şi oameni de talent. Ei vedeau că în străinătate un om de talent poate să trăiască din talentul său, din scris. Dar, în România, un om de ţară care să trăiască numai din talentul său, aceasta nu se putea. Toată categoria aceasta socială era deci amărâtă, înveninată. E o mare deosebire între critica de la Convorbiri şi între critica aceastălaltă nouă. Cea de la „Junimea“ atingea uşor, fiind făcută de oameni care trăiau bine, care puteau să fie mulţumiţi cu viaţa pe care o duceau, pe când acum avem a face cu alţii care nu se pot împăca niciodată cu a lor.
Această categorie nouă e reprezentată prin Vlahuţă. Fondul poeziilor lui este acesta; chiar cele de dragoste vedeţi-le cum se isprăvesc: cu dureri care provin înainte de toate din motivele sociale. Fără îndoială a cântat pasiunea pentru dânsa, dar fără delicateţea de suflet a lui Eminescu, deşi, fără îndoială, este o influenţă, prea mult exagerată, a lui Eminescu asupra lui, Eminescu fiind însă inimitabil de către un mare talent. E prea complex, prea subtil; magia lui nu poate trece la altul.
De altă parte, luaţi o parte din opera de întâie tinereţe a lui Vlahuţă, care nu se cunoaşte îndeajuns, cum nu se cunoaşte nici partea de la început a activităţii lui Caragiale, care şi aceea trebuie scormonită, luaţi chiar pe Vlahuţă care colabora la Convorbiri literare, dar colabora şi la anumite ziare din Bucureşti, când era magistrat la Târgovişte, şi vedeţi ce adevărată pasiune socială întâlnim la un tânăr care se găseşte într-o societate inferioară, faţă de care nu se luptă cu zâmbetul de despreţ, ci, crud, prin lovitura directă. Caragiale nu a urât în adevăratul sens al cuvântului: omul de teatru ştia doar că lumea este alcătuită din acte de comedie, care pot să ajungă până la tragedie, şi de obicei au şi una şi alta. Dar, pentru Vlahuţă, tot ce vede ca o piedică ridicată în faţa lui şi a celor buni, care sufăr de nedreptatea socială, îi este un vrăjmaş, împotriva căruia trebuie luptat, lovit energic, cu scopul de a-l distruge. De aceea, poetul, în societatea aceasta de salon a bucureştenilor, nu putea decât să o descrie, cum face într-una din cele mai bune bucăţi ale lui, Linişte.
L-am cunoscut până la sfârşitul vieţii, i-am văzut admirabila atitudine în timpul războiului, felul splendid cum a aşteptat el sfârşitul acestei tragedii naţionale, pentru ca, apoi, după o încercare ziaristică, deviată în curând, să se retragă la ţară, într-un sat din Râmnicul-Sărat, iarăşi din despreţ faţă de această societate pe care o pecetluieşte până la cei mai de sus:

MINCIUNA STĂ CU REGELE LA MASĂ...
Astfel a trăit el, apoi, aspru cu cei mari, cu iubire de ţărani, nu pentru ţăranii ei înşişi, ci ca reacţiune împotriva degenerării unei clase superioare stăpânind cu nedreptate, impunând vulgaritatea ei unor straturi sociale mult superioare în fond. Ascuns în colţul său, el n-a vrut să-şi manifeste voinţa atâta cât putea, de multe ori hotărâtor, asupra oamenilor care în aparenţă aveau şi hotărârea, şi, când a murit, a cerut - încă o condamnare pentru societatea contemporană - ca toate manuscriptele lui să fie distruse.
Nu ştiu dacă o fi avut cineva curajul să o facă, dar dorinţa lui era un răspuns la indiferenţa nemeritată pe care o generaţie de tehnicieni ai formei o aruncase omului care reprezentase într-un moment, alături de prietenii lui, adevărata literatură românească.
Nuvelele lui „Din durerile lumii“ înfăţişează de fapt viaţa lui; eroul povestirii mai întinse, care se distruge din suferinţă fizică şi morală, este icoana întregii generaţii care voia în zadar să-şi croiască drumul contra oamenilor şi contra sorţii, şi simpatia lui pentru Sămănătorul, prietenia personală pe care mi-a păstrat-o până la sfârşit, se datoresc tocmai faptului că s-a găsit, aici, înaintea unor oameni care au avut curajul, cu oarecare risc, să înfrunte furtuna şi să încerce a schimba societatea. Pentru dânsul a fost o foarte mare mulţumire când, la 13 mart 1906, s-a produs demonstraţia împotriva persoanelor care voiau să reprezinte Madame Flirt în franţuzeşte la Teatrul Naţional; simţea ca o întinerire când s-a produs această mişcare, mult superioară tuturor celor de pe urmă; ce visase el tânăr făceau acuma tinerii care nu considerau revoluţia ca un mijloc de a parveni.
Al treilea reprezentant al mişcării noi, Barbu Ştefănescu Delavrancea, poate fi înţeles numai reconstituind condiţiile lui de viaţă. Mai înzestrat decât amândoi ceilalţi în ce priveşte privirea adâncă în viaţă pentru a smulge dintr-însa elemente caracteristice, cu desăvârşire noi, pe care ceilalţi nu le observau, om capabil de a găsi instinctiv pitorescul oricărei vieţi şi oricărei situaţii, suflet cu desăvârşire inedit, care, la început, fără îndoială, cu toată cultura înaltă pe care a căpătat-o, nu a fost influenţat de această cultură, ci înainte de toate de ereditatea ţărănească pe care o ducea cu dânsul, el n-a fost, ca Slavici, un om de la sat departe, ci unul din marginea, încă sătească, a Bucureştilor. Aici „grânarii“ duceau viaţa satelor de pe vremuri cu adausul a tot ce puteau culege în drumurile cele mari ale lor; o viaţă de sat cu orizontul drumurilor. El a apucat sufletul ţăranului, dar încunjurat de aventură, cum îl reprezentau aceşti „grânari“, mergând din sat în sat şi din loc în loc pentru a se întoarce acasă cu carul plin de poveşti. Nu putea să găsească nimic mai ales decât să înfăţişeze cândva această viaţă de mult dispărută, cum a făcut-o în A fost odată. Povestea românească, pe care unii au reprodus-o servil - şi nu există o poveste, ci există mai mulţi povestitori - povestea aceasta nu a fost niciodată transformată într-o mai mare şi mai înaltă literatură decât atunci când Delavrancea s-a îndreptat către dânsa.
Prin urmare, pitorescul natural, viaţa ţărănească şi imaginaţia din povestirile acestea, care alcătuiesc fundamentul sufletului poporului românesc, toate acestea sunt unite la dânsul. Totuşi ceva lipseşte: marginea Bucureştilor nu are, ca Moldova lui Vlahuţă, un trecut, nu are simţul trecutului. Veacurile nu trăiesc în el. De câte ori le încearcă, ele nu răspund. Acestea i le puteam spune foarte greu când era în viaţă, căci îl rănea adânc orice critică şi datoria prietenilor era să o evite. Atunci când, pentru drame, a luat subiecte istorice, nu a putut găsi în el însuşi elementul esenţial care este de nevoie pentru înfăţişarea trecutului. Ce este Ştefan cel Mare al lui, ajuns bătrân, puţintel luat în glumă de lumea mai tânără; ce sunt şezătorile acelea din fundul Bucureştilor înfăţişate ca adunări de eroi şi de tovărăşe de eroi în cea mai mândră vreme a trecutului românesc; unde sunt pasiunile acelea tari care frământau societatea de atunci; unde este dârzenia care deosebeş te vremea cea mai serioasă din tot trecutul nostru? Când Petru Rareş apare, arătându-şi semnul, sau când Ştefăniţă se zbuciumă cuprins de o epilepsie pe care nu ar fi admis-o boierii care ştiau să moară sub cuţitul călăului atunci când gândul lor nu se împacă cu gândul lui vodă, ce înseamnă pribeagul milog ori fantoma înfăţişată ca reprezentând pe însuşi nepotul de fiu al lui Ştefan-Voievod? Aceasta este o deviere a talentului lui, şi societatea este aceea care, cu alte preocupări şi gusturi, l-a deviat.
Dar asupra lui s-a exercitat şi o altă influenţă. El aducea cu dânsul, şi a spus-o în povestirile lui, ura copilului, întrebuinţat în cutare familie ca pedagog, ura tânărului care îndrăzneşte să ridice ochii către cineva de acolo şi căruia i se spune: dumneata la cărţile dumitale de şcoală! Despărţirea aceasta brutală între dreptul inimii lui şi între dreptul societăţii, care-i interzicea acest drept, l-a lovit şi el a fost un chinuit în lupta socială, care nu s-a isprăvit nici până în momentul de faţă, ba încă astăzi este şi mai dureroasă, căci, pe lângă tăgăduitorii de sus, este neînţelegerea grosolană de jos. O întreagă tragedie care se deschide astăzi pentru societatea românească şi sângele intelectualilor curge din două vine, una tăiată subţirel de cuţitul boieresc şi alta sfărâmată brutal de izbitura de topor a omului neînţelegător de jos.
Şi peste toate acestea trebuie să amintim că era un pictor, un artist extrem de fin. Şi în materie de literatură, se poate vorbi de aşa ceva. Sunt direcţiuni pe care e chemat să le ia cineva, dar împrejurările l-au împiedicat şi atunci tot ce fusese îndreptat în această latură se întoarce şi influenţează în altă direcţie. Este în stilul lui ceva asemănător cu ceea ce în literatura franceză din aceeaşi epocă se întâlneşte în opera curioasă a celor mai subtile spirite din secolul lor, care numai fără dreptate se numesc şi ei naturalişti - fraţii Edmond şi Jules de Goncourt. Delavrancea, mai târziu, şi în elocvenţa lui se prezenta cu acelaşi nesfârşit meşteşug. Atunci, în el nu găseşti o singură expresie obişnuită: pretutindeni, pe lângă ce dădea fondul lui propriu, se adăugea şi arta de a găsi cuvântul nou, legătura neobişnuită între cuvinte.
În privinţa aceasta, faţă de clasicismul sec al lui Caragiale şi faţă de retorismul sentimental, cu oarecare plutire de cuvinte, al lui Vlahuţă, la dânsul este într-adevăr o îndreptare către ce s-ar putea numi literatură modernistă, dar fără îndoială în alt sens decât sensul cu totul scăzut al literaturii moderniste de astăzi.

XIV. NOUA ORIENTARE A TINERETULUI DE LA 1900
La sfârşit să încerc a înfăţişa aspectele generale ale literaturii româneşti după ceea ce am putea numi: generaţia intermediară.
Fiindcă generaţia lui Caragiale, Vlahuţă şi Delavrancea este desigur o generaţie intermediară, şi aceasta nu scade deloc valoarea talentelor care s-au manifestat atunci, nici noutatea scrisului lor, dar, deoarece avem a face cu o grupare care nu s-a închegat - i-a lipsit şi un organ de luptă - care nu a satisfăcut nici o teorie sau măcar un îndemn teoretic, o putem numi „intermediară“, între două generaţii organizate. „Junimea“, oricare ar fi fost originea celor scrise la Convorbiri, a isprăvit printr-o organizare, care a decăzut, fără îndoială, şi a pierdut influenţa asupra publicului, făcând posibil alt capitol din istoria literaturii româneşti, dar a existat sub un conducător de o înaltă valoare doctrinară, chiar dacă, într-un anumit moment, Maiorescu asimila pe Eminescu cu Samson Bodnărescu.[29] Acolo se dădeau decrete, se fixau ranguri, şi, cu toate că ele nu au rămas pentru totdeauna, dar organizaţia era vizibilă şi impunătoare. Mai târziu noua generaţie se va afla concentrată în jurul unei reviste cu o oarecare teorie - deşi adversarii mai mult au vrut să vadă o teorie acolo unde nu erau decât sfaturi de un caracter, nu părintesc, fiindcă nu era deosebire de vârstă, dar aşa cum putea să fie de la cineva care umblase prin mai multe lucruri şi mai multe literaturi - Sămănătorul.
Dar, înainte de a atinge generaţia aceasta, care înseamnă alt mediu şi alte influenţe, o observaţie care poate servi şi la înţelegerea scriitorilor de la 1900. Vechea literatură românească este o literatură unitară, general românească. Din timpurile cele mai vechi, aşa este. Încercările din Maramureş şi din părţile vecine Maramureşului de a da o literatură sfântă pentru publicul românesc au trezit imitatori pretutindeni. Mai târziu, când s-a trecut de la cărţile acestea bisericeşti, prezentate într-un stil de începători, cu stângăcie, la opere de un caracter mai solid, au mers pretutindeni traducerile secolului al XVI-lea. Alexandria, discutată în ceea ce priveşte locul în care s-a făcut cea dintăi traducere a ei: în Ardeal sau părţile acestea de dincoace, a avut şi ea un caracter general românesc. Cronicile nu au pătruns imediat din Moldova în Muntenia şi în Ardeal, dar, când a început istoriografia în Ardeal, istoriografii au fost influenţaţi de letopiseţele moldoveneşti. Până şi Dimitrie Cantemir a trecut într-o formă oarecare, târzie, în mintea românilor din toate părţile. Când s-a pornit literatura bisericească din secolul al XVII-lea, care se adresa poporului...,[30] Psaltirea în versuri a lui Dosoftei a fost copiată şi am găsit manuscripte în care psalmii lui sunt introduşi foarte departe de marginile Moldovei lui. Mai târziu, când a apărut editura de la Buda, şi când Zaharia Carcalechi, un ardelean de origine grecească, spirit întreprinzător, puţintel cam ridicul, începe a tipări cărţi româneşti acolo, el s-a adresat boierilor de la noi, şi i-a trimis Alexandru Beldiman din Moldova traduceri, care au apărut cu litere cirilice frumoase, acolo, în tipografia din Buda, răspândindu-se în toate părţile locuite de români. Când a urmat mişcarea cea mare de la 1820-40, când s-a ivit romantismul, acesta a găsit, indiferent de locul unde erau scriitorii, aceeaşi primire caldă în ce priveşte pe principalii reprezentanţi ai lui. Sau, când, sub conducerea lui Bariţiu, un creator de foi care aveau caracterul de revistă, pe vremea când între un ziar şi o revistă nu se făcea deosebire, a apărut Foaia pentru minte, inimă şi literatură, după modelul foilor germane, aceasta a pătruns şi în Bucureşti, şi în Iaşi: o rubrică specială privea Principatele, şi această rubrică era făcută numai pentru cititorii de aici; indiferent chiar de scopul practic pe care îl urmărea rubrica aceasta, corespondenţa, de ton general, a foii de la Braşov, a contribuit să apropie pe români între dânşii. Şi, dintre scriitorii cei mari ai acestei generaţii, dacă Eliad nu a fost niciodată prea popular în părţile ardelene şi dacă Asachi nu a trecut dincolo de marginile, nu ale Principatelor, ci ale Moldovei lui, fiindcă la Bucureşti niciodată Asachi nu a găsit cititori mai mulţi, este din pricină că Moldova şi Muntenia, Moldova prin Asachi, Muntenia prin Eliad, au stat în veşnice certuri cu privire la limba literară. Cu toate acestea, peste şcolile filologice, a stăpânit şcoala de mândrie latină care, în ultima ei fază, a cucerit atâta din cultura, populară, a Ardealului, şcoala lui Cipariu. Totuşi Ardealul acesta, influenţat de ciparism, până foarte târziu, până la 1870, a primit foarte bine pe Alecsandri. Pe vremea când am început întăia oară a cunoaşte mai bine Ardealul până şi în bibliotecile lui, mi-a făcut o deosebită plăcere când am găsit acolo foarte des pe Alecsandri, în frumoasa ediţie Socec, legată, cu chipul scriitorului deasupra.
În ce priveşte Bucovina, o ţară românească aşa de mică în care era însă, relativ, foarte multă cultură, o cultură falsă, dar o cultură de şcoală foarte remarcabilă, deci un număr de cititori destul de mare, peste pumnalism, peste stilul marelui reformator ardelean de la Cernăuţi, peste moda lui de filologie, cu desăvârşire neacceptabilă, Alecsandri s-a impus, apărând acolo ca un fel de zeu tânăr, bine primit în cercurile dominante din acea vreme. Am pomenit de acel poet care învăţase în Viena, foarte puţin cunoscut pe vremea lui, uitat imediat după moarte, Vasile Bumbac, care, pe de o parte, se inspiră din sufletul vienez, ca şi Eminescu, suflet mult mai complicat, de o evidentă noutate şi în fond şi în formă, dar, pe de altă parte, ia ritmul poeziilor lui Alecsandri pentru o altă parte din opera lui. S-a vorbit de „regalitatea“ lui Alecsandri.
Această regalitate s-a exercitat în Bucovina mult mai multă vreme decât în părţile noastre, unde începea să pară demodat, lânced, îmbătrânit, pe când rămânea tot cu aureola de veşnică tinereţe în părţile bucovinene.
Era prin urmare o literatură generală românească, şi literatura aceasta, trebuie s-o spunem, a fost ruptă pe vremea „Junimii“.
Atitudinea de decizie irevocabilă şi abstractă pe care a avut-o conducătorul „Junimii“, despreţul cu care trata omul foarte cult, spiritul critic ascuţit, mai mult filosofic şi politic decât psihologic şi înţelegător de suflete, au îndepărtat fără îndoială şi pe bucovineni, dar, în cea mai mare măsură, pe ardeleni, care se simţeau jigniţi de acele articole, adunate în broşură, împotriva curentului ardelean al lui Cipariu şi împotriva curentului ardelean trecut în Moldova şi aşezat în Iaşi prin Bărnuţiu. Iată efectul ironiei, care nu era necesară. Greşelile de limbă, de gust erau o boală care se putea lecui fără să recurgă cineva la aceste mijloace chirurgicale care curăţind fac răni ce nu se pot închide. Dar prin Convorbirile literare, prin felul cum ele au atacat chestiunea deosebirii de limbă între provinciile româneşti, s-a creat fără îndoială o deosebire, şi de atuncea în Bucovina, în Ardeal, în Basarabia - aici după cazuri cu totul izolate, sporadice ca ale lui Donici sau Stamate - a fost altă literatură, locală, neglijată, descurajată. În special Şcoala ardeleană putea fi cruţată, căci scriitorii aceştia erau oameni de o înaltă intelectualitate care se găseau, e adevărat, pe drumuri greşite, dar nu se judecă omul după drumul pe care l-a greşit, ci foarte deseori după intenţia pe care a avut-o şi după ţintele care l-au călăuzit pe drumul acela greşit. Nu a fost pe vremea aceea o singură literatură românească, şi urmările le simţim şi acuma, aţâţate de nenorocitele deosebiri ale politicii din timpurile acestea mai noi. În mare parte vina acestei rupturi a vechii unităţi sufleteşti între toate provinciile româneşti, care, atuncea când se scria cu ortografia cipariană, se ascundea mai mult sub o aparenţă de deosebire, pe când, mai târziu, când s-a scris cu aceeaşi ortografie, care era aproape ortografia lui Maiorescu şi a „Junimii“, vădea şi alt spirit, vina o poartă tot „Junimea“.
Să ne mai oprim un moment asupra lui Eminescu, aşa de nou, aşa de adânc pătrunzător în suflete, aşa de capabil de armonie sufletească şi care, de altă parte, cunoscuse pe Slavici şi pe atâţia dintre fruntaşii generaţiei noi ardelene, învăţând cu ei la Viena şi fiind el însuşi, o bucată de vreme, un tânăr ardelean din Blaj, care, apoi, se inspira de la literatura românească veche şi cunoştea şi literatura populară, care tocmai atuncea se aduna, câţiva ani mai târziu după încercările greşite ale lui Alecsandri, după reproducerile parţiale din lăutari ţigani, de prin cafenelele brăilene, ale lui G. D. Theodorescu, de un Jarnik şi Bârseanu. Eminescu, cu toate acestea, nu şi-a găsit în părţile ardelene cititori. Este o deosebire între ardeleanul venit în Principate, de felul lui Slavici, ardeleanul, care, trecând prin multe centre româneşti, devine un român în sensul general, şi între ardeleanul de acasă. Vorbesc de ardeleanul preot de sat, sau învăţător sau chiar şi avocat, sau profesor prin cutare centre, aparţinând unor grupări profesionale deosebite, dar care se adună la o casină, terenul neutru pentru citiri şi discuţii reprezentând diferite direcţii. Ardeleanul acesta, din Ardealul rămas Ardeal, cel cu punct de vedere ardelean, nu l-a primit şi nu l-a înţeles pe Eminescu în genialitatea lui. Este chiar o carte răbdător scrisă, a unui canonic blăjean, împotriva lui Eminescu, în care carte, foarte bine intenţionat, se denunţă marele poet ca fiind cel mai mare stricător de suflete care a existat vreodată, înfierând direcţia imorală a lui Eminescu, limba stricată a lui Eminescu, primejdia pentru sufletul românesc care stă în Eminescu.
Când am fost întăia oară la Blaj, am cules între altele această scriere, care încă se împărţea. Prin urmare nici geniul lui Eminescu nu a fost în stare să dreagă ceea ce stricase o anumită critică, din punctul de vedere logic foarte îndreptăţită, dar cu urmări nenorocite.
Când au venit Vlahuţă, Delavrancea, Caragiale, în Ardeal nu au străbătut. Caragiale a străbătut în Ardeal doar prin generaţia dlui Goga, ceea ce înseamnă cu totul altceva. Era după 1906- 1907, şi el a pătruns acolo mai mult ca un tip foarte curios, a cărui arzătoare ironie era privită cu un amestec de spaimă şi de admiraţie, în anumite cercuri de tineri care făceau haz nespus de glumele lui, şi bune şi rele, şi care şi-au văzut în parte sufletul stricat de pe urma acestor glume - fiindcă gluma, în acel moment, în Ardeal, era într-adevăr o nenorocire, în Ardealul acesta care avea nevoie de toată credinţa. În lipsa aceea de caracter care se observă uneori la generaţia ardeleană care nu este cea tânără de acum, ce se ridică în şcoală, este ceva din ironia bucureşteană, transplantată prin Caragiale. Vechiul ardelean, aspru, dârz, acela era cu mult preferabil. Canonicul de la Oradea-Mare, cu părul ras, cu mustăţi lungi ungureşti, cu pipa în gură, vorbind pe jumătate latineşte, pe jumătate româneşte, cum l-am apucat eu pe vremuri, este cu mult superior tânărului cu legături bune la Bucureşti, care aruncă banii în dreapta şi în stânga şi consideră viaţa ca un lucru care trebuie să fie profitabil, în grabă, aceluia care se cufundă într-însa. Dar alături de dânşii stăteau bătrânii care nu ştiau ce să facă. Să fugă? Era prea glumeţ, prea hazliu şi spiritual. Să protesteze? Le era frică de a fi consideraţi ca nişte oameni cu totul demodaţi. Aprobau, dar, chiar atuncea când aprobau, simţeau oarecare căinţă pentru lipsa de curaj.
Glumele lui Caragiale au pătruns, dar Caragiale însuşi, adevăratul Caragiale, nu.
În ce priveşte pe Delavrancea, stilul acesta, nu numai pitoresc, dar „de pictor“, aşa de căutat, aşa de artificial, prin care totuşi din când în când străbătea o inspiraţie indigenă de un caracter atât de interesant, nu se putea aprecia în lumea patriarhală, dar deosebită, a culturii ardelene. Melancolia, dezgustul de viaţă, despreţul împotriva unei clase dominatoare, bogată şi pretenţioasă, dar fără merit, nu putea străbate...[31] În ce priveşte dezgustul de viaţă, lumea aceasta era religioasă, adânc morală şi nu putea să primească nici pesimismul filosofic al lui Eminescu, cu atât mai puţin pesimismul acesta mai scăzut, de caracter practic pământean, care se întâlneşte şi în opera lui Vlahuţă.
Astfel prăpastia a rămas. Şi atunci când începe în Ardeal literatura nouă, literatura lui Gheorghe Coşbuc, literatura aceasta se inspiră de la un alt izvor; această literatură, care a rămas multă vreme necunoscută vechiului regat, ca şi toată literatura de la Tribuna din Ardeal, cea de la Sibiu, nu cea din Arad, literatura creată în direcţia lui Slavici, de oamenii generaţiei lui, e la o parte.
Apariţia Nunţii Zamfirei în fruntea Convorbirilor literare, prin urmare cu decret de la „Junimea“, cu pecetea lui Titu Maiorescu, a fost o revoluţie surprinzătoare, şi oarecum o jenă. Era o poezie cu totul nouă, cu care nu eram deprinşi, o poezie care a rămas la poartă pentru toţi cei din vechiul regat care aparţineau acelei generaţii. Pe urmă a venit o alta care nu a mers nici la Coşbuc, nici la altul, pentru că i s-a părut - aşa cum i se pare şi acum - că poezia lui Coşbuc este o poezie muncită, smuncită. Fără îndoială că în părţile acelea de către Năsăud ale lui Coşbuc, în părţile acelea grănicereşti, este un alt spirit între ţărani. Iobagul din Ardeal, de pe moşiile nobililor unguri, de pe fundus regius, în legătură cu saşii, are într-însul îngrămădite pasiuni seculare produse de imensa şi aproape intolerabila nedreptate care-i era partea, pe când celălalt, ţăranul grănicer, este mai aspru, mai împăunat cu laude. Ar fi foarte interesant să se cerceteze în viaţa Ardealului spiritul grăniceresc, care s-a ridicat foarte sus în armata austroungară.
S-a scris foarte mult, dar nu tot ce trebuie despre Coşbuc, - şi de către Gherea, care era un spirit delicat, un om foarte de treabă, dar în afară de rasa noastră, care habar n-avea de adâncurile vieţii româneşti şi venea cu anumite tipare de literatură care au impresionat aşa de mult generaţia lui Caragiale, Vlahuţă şi Delavrancea.[32]
Pe de altă parte, acei din această generaţie care erau în legătură cu Eminescu trebuiau să pună, natural, faţa în faţă cele două poezii: fondul fără pereche al lui Eminescu, armonia lui desăvârşită, magia aceea a sunetelor cu ceea ce, în acest domeniu, lipseşte aproape cu desăvârşire lui Coşbuc. Coşbuc era un spirit grăniceresc, luptător, provocant, sfidător, un spirit brusc şi bătăios, şi aşa a rămas până la sfârşit; când a tradus pe Dante şi când a tradus pe Virgiliu, a introdus aceeaşi notă, care, în ce priveşte pe Virgiliu, este greşită, căci el e înainte de toate poetul armoniilor supreme, iar în ce priveşte pe Dante, nu poate da acel cor medieval într-o biserică gotică.
De unde s-a inspirat Coşbuc, am spus. Înainte de toate, din spiritul popular de acolo. Este în scrisul lui o îndărătnicie a ţăranului care lucrează cu trudă asupra unui lemn dur; se vede înverşunarea în a face tăietura-n materialul rebel. Nu este o poezie care să izvorască spontan, ci o poezie de atelier, muncită şi dureroasă. Rima este căutată, ritmul este descoperit anume, fondul este scormonit. Dar desigur mai este încă ceva. În Eminescu e ceva romantism, nu numai german, dar de pretutindeni, şi asupra romantismului acestuia a venit clasicismul, atitudinea obiectivă a lui Coşbuc, cu înlăturarea oricărui element personal. A reconstitui viaţa sentimentală a lui Coşbuc după operele lui este cu desăvârşire imposibil, pe când fiecare fază din viaţa sentimentală a lui Eminescu se întrevede în opera lui. Influenţa clasicismului care se ridică din nou în noua generaţie, aceasta se întâlneşte şi la dânsul, dar poezia aceasta făcută dintr-un amestec de ţărănism de graniţă din Ardeal, de influenţă clasică germană, pătrunsă prin şcoală, nu este o poezie de circulaţie generală românească, cum nu era o poezie de circulaţie generală românească cea de la Bucureşti. Coşbuc a fost introdus, decretat; societatea noastră a trebuit să-l accepte, pentru că aşa spusese criticul cu hotărâri încă nediscutabile, dar pătrunderea în viaţa însăşi a societăţii, aceasta nu s-a întâmplat. Coşbuc nici n-a avut imitator la noi. Şi fondul şi forma sunt prea complicate, cer prea multă muncă, un devotament de care lumea de aici nu era capabilă.
Dar mai târziu, sub influenţa noului romantism, a modernismului unguresc, hotărâta influenţă a acestui modernism unguresc cu tendinţe sociale, cu pornire aprigă către luptă, dar în acelaşi timp fără ca lupta aceasta să aibă caracterul precis al luptei aşa cum se înfăţişează în poezia lui Coşbuc, ci cu nemulţumiri, cu sfidarea societăţii, cu porniri către un viitor nelămurit, cu iubire pentru clasa de jos înainte de toate, pentru ţăran, pentru femeia cu copilul înfăşurat în mintean, cu scene dintre acelea muncite şi dureroase din viaţa celor de jos, apare poezia dlui Goga, care pe urmă a răsărit aici şi a avut contact cu poezia de la Sămănătorul.
Cu toate acestea pornirea luptătoare, bătăioasă, care se manifestă în activitatea politică a dlui Goga, în paginile de proză pe care le dădea prin publicaţii ardelene, vin iarăşi dintr-un alt mediu decât mediul de aici. El a fost primit aici şi înţeles mai mult decât Coşbuc pentru că a căzut într-un moment de criză, şi multe din pornirile sale corespundeau pornirilor de dincoace. A căzut în mediul acela de chinuire pentru idealul românesc, şi a fost unul dintre aceia care s-au pătruns mai tare de acest zbucium. Dar mai mult tendinţa sa decât forma sa, tendinţa care a fost la început mai limpede, dar şi după aceea o tendinţă generală românească, i-a câştigat un loc în literatura de aici.
Când în Bucovina - pentru a trece la acest mic pământ românesc - a încercat cineva a scrie, a fost unul pe care o carieră politică, strălucit începută, terminată tragic, l-a rupt din domeniul literaturii, deşi putea aici, ca şi dincolo, să dea lucruri mari. George Popovici a fost conducătorul unei întregi generaţii, şi dispariţia-i a fost dureros resimţită de toată vremea lui. Sub pseudonimul Robeanu el a scris balade. Şi ca aspect fizic Popovici era un coborâtor bălan al arcaşilor lui Ştefan cel Mare. Dar asupra lui a venit falimentul politic, iar după aşezarea aici, sinuciderea în nu ştiu ce hotel pierdut din fundul Maramureşului, pierzându-se acela care mai mult decât alţii ar fi putut da, la el acasă, lucruri mari în literatura românească.
Apoi, când alt scriitor din Bucovina, Teliman, a încercat ceva, a fost doar un fel de glumă de foileton din Neue Freie Presse adaptat pentru mediul cernăuţean. Se vede gustul de Viena, fumul gros de ţigară al unei cafenele germano-evreieşti din capitala Bucovinei.
Ce nu ar fi putut ieşi din viaţa ţărănească a Bucovinei, din Câmpulungul admirabil! Altceva decât numai adunarea de doine şi de poezii populare a preotului Simion Florea Marian, membru al Academiei Române, om foarte merituos, dar care nu era decât un adunător de lucruri pe care i le oferea poporul.
Şi, atuncea, era o necesitate ca noua generaţie de aici să îndeplinească două condiţii pentru a înlătura anumite imitaţii fără nici o valoare literară, anumite copieri de servi ai literaturii apusene, ceea ce a revenit pe urmă, din nenorocire.
Dar Sămănătorul a pornit pe calea oficială de organ al Casei şcolilor pentru cultivarea poporului şi răspândirea de idei morale, nu ca să înnoiască literatura românească şi să creeze un curent.
În mişcarea aceasta nu se poate vorbi de o revistă creată de la început, liber, de Vlahuţă şi de Coşbuc, care, dealtfel, nu se puteau înţelege mult timp între dânşii: unul eminescian, iar celalt un tânăr ardelean care venea cu ciocanul lui Vulcan ca să sfărâme stânca aspră a limbii româneşti din ţinuturile năsăudene; unul blând, fără unghiuri ascuţite, sentimental, melancolic, celalt frământat împreună cu argila şi piatra amestecată cu dânsa, cu primejdia de a-şi zgâria mâinile, de a amesteca sângele său în pasta care ar rezulta din această trudă. Nu se putea ca oamenii aceştia să meargă împreună, către o ţintă comună. Revista a fost deci la început o simplă creaţiune de birou pentru a se da premii şcolare.
După aceea numai Sămănătorul, părăsit de fondatori, a trecut în mâna lui Ilarie Chendi, un foarte bun polemist, dar care nu avea principii literare, nu avea o estetică a sa, ci se îndrepta, din simpatie sau antipatie, către un scriitor sau către altul, astfel că acel care fusese mare scriitor azi putea să scadă mai târziu din cauza unei schimbări în legăturile sale cu Chendi. Aşa încât, când Sămănătorul a apărut ca organ de luptă, a fost o întâmplare faptul că poetul, cântăreţ dulce de vremi noi, Iosif, şi Chendi mi s-au adresat mie.
Revista aceasta se impunea de la sine: era o necesitate a societăţii româneşti. Şi de ce era o necesitate a societăţii româneşti? De o parte fiindcă generaţia nouă, care se iveşte pe atunci, pe la 1890, era deosebită, prin toată pregătirea ei, prin toată educaţia ei, de generaţia precedentă. Cred că asupra lucrului acestuia nu s-a atras îndeajuns atenţia. Şi motivul acestei deosebiri îl arăt.
În afară de Caragiale, care nu învăţase în străinătate, dar citise multă literatură franceză şi cu multă alegere şi era influenţat de multe ori de altă literatură decât de cea curentă, spiritul său clasic ducându-l către cărţi care aveau ele însele acest caracter clasic,[33] Vlahuţă, fără a fi mers în străinătate, era şi el sub influenţa literaturii franceze din vremea sa, iar, în ceea ce priveşte pe Delavrancea, acesta făcuse studii de drept la Paris, aşa încât în el este fără îndoială influenţa literaturii franceze de atunci. Deci, Caragiale nu învăţase, în înţelesul nostru al cuvântului, la nici o şcoală. Vlahuţă învăţase, făcuse liceul şi câţiva ani de drept, mi se pare fără a lua licenţa, care dealtfel se căpăta foarte uşor pe vremea aceea, iar Delavrancea fusese trimis de timpuriu în străinătate: nici unul dintr-înşii nu era produsul şcolii româneşti complete, al şcolii româneşti definitive.
Dar liceul vechi a creat un anume tip de spirit. Pe lângă foarte multe lucruri inutile, pe lângă foarte multă oboseală înainte de vreme, pe lângă enciclopedia strivitoare, care sunt defectele acestui învăţământ - şi câte forţe sufleteşti nu s-au prăpădit din cauza relei organizări care durează şi până acum în acest blestemat învăţământ secundar! - şcoala făcută la noi, într-o formă care era oarecum definitivă, a dat o generaţie care a primit de la acest organism al şcolii un anume caracter: ochiul atent asupra vieţii de aici, conştiinţa în rândul întăi a acestei vieţi româneşti, o legătură, cu voie sau fără voie, de o dorea sau nu profesorul, dar o legătură cu realităţile de aici. Literatura cea nouă este acuma a absolvenţilor de liceu.
Dl Mihai Sadoveanu a terminat clasa a VII-a, mi se pare, într-un liceu din Moldova de Sus, Gârleanu, şcoala militară din Iaşi, Sandu Aldea o şcoală de agricultură: luaţi pe fiecare din acei care s-au manifestat la Sămănătorul şi veţi vedea că sunt absolvenţi ai acestui învăţământ integral, aici, în Vechiul Regat.
Se citea şi literatură străină, dar literatura aceasta străină nu mai avea, fără îndoială, prin anii în care s-a format această generaţie, marea putere de sugestie pe care o avuse pe vremuri.
Erau, în Apus, scriitori la modă, nu mai erau scriitori mari, care să cucerească sufletul întreg. Nemţeşte se ştia foarte puţin, englezeşte, italieneşte nici vorbă; cultură clasică era atâta câtă putea s-o aibă un om care învăţase să decline în latineşte şi în greceşte, aşa că, pe vremea aceea, rămâne singură putinţa influenţei din partea literaturii franceze contemporane. Era însă epoca decăderii naturalismului, şi epoca aceasta nu a putut da ceva să prindă întreg sufletul unei generaţii. Oamenii au fost de aceea originali: din cauza învăţământului, cât şi din lipsa unei alte literaturi care să domine.
Dintre toţi cei care au fost la Sămănătorul, sau, mai târziu, cu sau fără voia lor, au fost alipiţi de această mişcare, unul singur a fost influenţat de o singură literatură străină, care atunci putea sugera: este dl Sadoveanu, care, la începutul carierei sale, s-a inspirat din literatura rusească tradusă pe vremea aceea, graţie enormei propagande pe care i-o făcuse, într-un stil aşa de cuceritor, Melchior de Voguë. După Le roman russe al acestuia, literatura rusească s-a citit foarte mult în străinătate, mai mult, prin traduceri franceze aiurea, decât în Franţa însăşi. Scenele acelea de cazaci prin Basarabia ale dlui Sadoveanu, cu oarecare potrivire misterioasă între om şi natura înconjurătoare, vin fără îndoială din astfel de lecturi.[34]
În generaţia aceasta nu este nici un singur scriitor care să plece într-adevăr numai de la sat, şi, chiar dacă unii erau originari de acolo, nu mai este contactul direct cu satul, contact care durează în Ardeal, dar dincoace nu.
Dacă ar fi fost numai atâta, nu s-ar fi simţit însă nevoia de a se deschide un nou capitol în, capitol care va rămânea, cu toate acuzările total neîntemeiate şi atât de pătimaşe care se îndreaptă împotriva unei mişcări literare de pe urma căreia sufletul românesc a câştigat. Dar a mai fost ceva: s-a simţit nevoia ca literatura să servească drept instrument de luptă pentru scopurile supreme ale unui popor. Ştiu că se joacă anume oameni cu „confuzia între literatura estetică şi literatura care nu urmăreşte nimic decât scopuri care nu sunt estetice“. Orişice literatură, întrebuinţată pentru orişice scop, trăieşte numai când cuprinde elemente estetice. Nu este cu putinţă o alegere pentru ca să se zică: fac literatură estetică sau nu fac literatură estetică.
Ba se poate întâmpla ca acela care zice: eu fac literatură culturală să facă de fapt o literatură estetică şi acela care pretinde să facă literatură estetică să nu ajungă nici măcar la o literatură culturală, fiindcă aici totul atârnă de la puterile ascunse dinăuntru: acelea nu cresc şi nu scad după socotelile abstracte ale oamenilor care scriu. Este o foarte frumoasă bucată a lui Longfellow, pe care am tradus-o acum vreo patruzeci de ani care se isprăveşte aşa: „el trebuie să se supuie, când îngerul îi zice: scrie!“ Poetul american ştia foarte bine de unde porneşte adevărata literatură. Şi aceasta e o acuzaţie a pseudo-criticii interesate şi pasionate. De fapt nimeni, la Sămănătorul, nu a spus să se neglijeze literatura estetică, fiindcă era inutil s-o spui unui scriitor de chemare, după cum ar fi fost inutil să i-o recomanzi, pentru că, dacă era în adevăr un scriitor de chemare, o punea el fără de nici un fel de teorie.
De fapt toţi oamenii aceştia adunaţi în jurul revistei, cu temperamente deosebite - calmul temperament visător, simplicitatea atât de atrăgătoare a lui Iosif, cu temperamentul liric al povestitorului Gârleanu, cu firea puternică, epică, necontenit producătoare, a dlui Sadoveanu - toţi aceştia, pe lângă care începuse a se ralia atât de subţirele observator al lucrurilor, meşterul descoperitor al resorturilor secrete ale fiinţei omeneşti, delicatul înfăţişător al părţilor celor mai ascunse din sufletul omenesc, care este dl Bărtescu-Voineşti, plecat de la Convorbirile literare, pentru a se adăugi, măcar lateral, mişcării acesteia noi, nu înţelegeau să sacrifice nimic din chemarea lor în literatură în acelaşi timp când se supuneau chemării lor sociale şi naţionale.
Era nevoie de o literatură care să creeze un suflet unui popor care ajunsese a nu mai avea suflet de pe urma celui mai josnic politicianism. Era nevoie de o adevărată, mare şi binecuvântată revoluţie, care aceea nu se face cu strigăte de revoltă, cu arma în mână, ci în sufletul omenesc. A fost atunci o însănătoşire printr-o literatură de realităţi naţionale asupra cărora puteau să picure şi lacrimile sufletelor celor mai duioase, dar înainte de toate o literatură de „cuvinte adevărate“. Nimic nu inspiră mai mult literatura unui popor decât realitatea naţională văzută cum trebuie.
Şi, fără nici un fel de reclamă teoretică, fără nici un fel de legătură interesată, fără nici un fel de comercializare a acestei literaturi, s-a ajuns ca literatura acestei generaţii a Vechiului Regat să se lege de la sine cu literatura care se făcea dincolo. Luceafărul, apărut la Budapesta, cam în acelaşi timp cu foaia lui Gheorghe Tofan în Bucovina, au mers de la sine alături cu Sămănătorul.
Pentru întăia oară în dezvoltarea literaturii româneşti, trei mişcări, pornite din puncte diferite, s-au confundat de la sine pentru a alcătui acelaşi curent. Dl Goga, care scria la Luceafărul sub pseudonimul uşor de recunoscut de „Nicolae Otavă“, de la cele dintâi manifestări, a fost primit frăţeşte de acei care reprezentau acelaşi curent dincoace, în Vechiul Regat. Iar, în ce priveşte Bucovina, scriitorii de acolo, împreună cu dl Ioan Nistor, învietor al trecutului, şi atâţia alţii, au venit de la sine în mişcarea aceasta nouă.
Mişcarea deci nu este numai a Sămănătorului, ci generală românească. Sămănătorul înseamnă una din înfăţişările ei, cea de la Bucureşti. Când Sămănătorul a pierdut direcţia de la început şi, pe urmă, a dispărut, alte reviste au continuat în acelaşi spirit, necesar. În Viaţa românească de la Iaşi, care reprezenta curentul de stânga al partidului liberal, hrănind ambiţiile unora, cu contribuţii silite ale tuturor clubiştilor, în Viaţa românească, zic, a trecut, cu voie sau fără voie, peste direcţiile impuse de un anumit politicianism, ceva din spiritul sămănătoresc. Că nu-l exprimă dl Ibrăileanu în domeniul criticii româneşti, aceasta e altceva: eu vorbesc, nu de profesorii de literatură, fără talent literar sau fără talent de vorbă, ci de colaboratorii literari ai acestei reviste.
Dar la mişcarea aceasta Ardealul a dat elemente extrem de preţioase, pe care numai o neglijare condamnabilă le scoate în afară de interesul şi de preocupaţiile actuale ale criticii româneşti: este vorba de părintele Ioan Agârbiceanu. Viaţa de sat din Ardeal, aşa cum este, în toate lucrurile ei bune, ca şi în toate ascunzişurile cele mai adânci ale acestor suflete de acolo, numai în aparenţă primitive, dar capabile de o nesfârşită putere de simţire şi de cugetare, va trăi în opera aceasta, foarte întinsă, a dlui Agârbiceanu.
Dar toţi aceia care doresc numaidecât fraza de efect, cuvântul neobişnuit, legătura de vorbe care să scapere, aceia care aşteaptă în fiecare moment să se deschidă cerurile pentru a se ivi o nouă relevaţie literară, blazaţii şi esteţii, care iau în mână un sceptru de critic, pe care te întrebi cine li l-a hărăzit, fireşte se dau în lături cu despreţ înaintea lui. I se face astfel o foarte mare nedreptate şi va veni vremea când se va cunoaşte cât de mult datorim adevăratului continuator al lui Slavici în regiunile acestea ardelene. Este la el o bogăţie de suflet, o puritate morală, care nu predică, dar care se simte din fiecare pagină, atât de fără pereche, încât el este şi va continua să fie pentru cititorii lui, care sunt încă destul de numeroşi - căci nu criticii citesc, ci aceia care nu citesc pe critici - scriitorul cel mai de seamă al poporului românesc din această regiune.
O literatură sănătoasă, inspirându-se de la realitatea naţională, tinzând la soluţii de care poporul românesc avea nevoie în acel moment, deloc indiferentă pentru latura estetică, cu desăvârşire capabilă de a se pune în curent cu tot ceea ce reprezintă literatura apuseană de pe acea vreme, aceasta a fost Sămănătorul. El n-a făcut altceva decât să spuie: inspiraţi-vă de la literatura occidentală, inspiraţi-vă de la literatura clasică, dar nu vă robiţi de la literatura momentului care trece. Acestea s-au spus, acestea le-am spus. Interzicerea a fost numai pentru literatura de modă, de export, a Parisului, iar nu pentru marea literatură universală.
Literatura strâns legată de pământul unde era înrădăcinată, dar trăind în acelaşi timp din toată atmosfera timpului, capabilă, prin urmare, de a-şi însuşi tot ce era sănătos şi viu în inspiraţia generală a acelui timp, literatura reprezentată de oameni al căror talent nu a avut nevoie de o teorie estetică, nici de lupte personale pentru a se impune, aceasta era literatura care în pragul războiului de unitate naţională a creat sufletul românesc.
Iar, cât despre ce a venit pe urmă, vremea nu a sosit încă pentru a se fixa ranguri, dar este ceasul al unsprezecelea pentru a chema la ordine literatura aceasta, care a uitat conştiinţa datoriilor sale, morale şi naţionale, a căror observare nu exclude suprema datorie estetică, ci, dimpotrivă, o cuprinde.


BIBLIOGRAFIE:


Sursa: http://ro.wikisource.org , 2014

Note
1De fapt un an.
2„Prea-milostive Doamne, să fii dumneata sănătos. Rugămu-ne Domniei Tale ca Domnului nostru cela milostivul. Pentru care lucruri ştii dumneata când ne-am despărţit de dumneata: în ce credinţă ne-ai lăsat în aceia suntem şi până acum, şi de câteva ori am trimes de am dat în ştire dumitale, şi cu mare frică, ca să nu pierdem capetele de acest Domn turc. Şi dumneata până acum nici un lucru adeverit nu ni trimeţi, ce numai nădejde. Ce noi întraceastă nădejde cădem la lucruri foarte grele, că, întâi, în ţara noastră acum strigă hogea, că-şi ţine acest Domn fraţii şi surorile în casă cu el şi sunt turci. Şi robii cari au scăpat de prin catarge şi de printr-alte robii, măcar de la Mihai-Vodă, Domnul cine este în ţară el îl dă turcilor, - şi alte multe nevoi care nu le-am scris. Acum înţelegem că are turcul gând să se puie în ţara noastră Paşă, aşijderea şi în ţerile ce sunt vecine cu noi. Deci, dacă vom cădea noi la aceia, să rămâie în ţara noastră Paşă, şi mănăstirile şi bisericile noastre să fie meceturi turcilor, şi coconii noştri să-i facă ieniceri, şi fetele noastre să le ia turcii lor muieri, cum fac într-alte ţeri ce sunt supuse lor, deci noi, din zilele lui Mihai-Vodă, de când ne-am supus şi ne-am jurat creştinilor, pentru aceia ne-am jurat şi ne-am supus noi supt Împăratul creştinesc, ca să nu cădem noi la un lucru ca aceasta. Drept aceia am tărpit noi mari cheltuiele şi robii şi arsuri şi sânge vărsat pentru creştini, ca să avem căutare la nevoia noastră. Ce mult ne mirăm: au dumneata nu faci ştire Împăratului de nevoile noastre? Ce, de este vina din dumneata, că nu faci în ştire împăratului să ne caute la nevoile noastre, Dumnezeu îţi va fi platnic, cum te-ai jurat cu noi. Ce trebuieşte dumneata plecat şi cu lacrămi de la noi să aduci aminte Împăratului nostru. Noi că, măcar să ăşdacăî n-am fi noi avut nici o tocmeală cu creştinii şi acum am striga mila Împărăţiei Sale, încă s-ar cădea să ne caute, fiind noi creştini - că să nu rămânem păgâni. Căci inima noastră nu se poate suferi cu păgânii. Căci şi an, când am venit cu turcii lui Bătur (Gabriel Báthory) şi atunce numai ce aşteptam să auzim de dumneata şi de ceva oaste creştinească; noi ne grijisem că să fim vrăjmaşii lor cei mai mari, cum am făcut ştire dumitale. Ce ne rugăm dumitale, dă în ştire Împărăţiei Sale, că acum este vreme bună, şi suntem toţi gata a sluji Împărăţiei Sale şi dumitale, cum veri înţelege dumneata şi de la logofătul Oancea. Măcar că ăşdeî nu ne-am împreunat noi cu Logofătul, iar, dac-a venit sluga Logofătului, toate pe rând i-au făcut în ştire cu omul nostru, cum stau lucrurile de încoace. Care nu suntem noi îndoiţi că nu vor veni în ştire dumitale. Ce ne rugăm să fie cu taină acest lucru. Că, de s-ar înţelege, toţi ni-am pierde capetele. Să fii dumneata sănătos, amin. Scris April 29 de zile. Noi, toţi, boierii din ţară, şi de la slujitori, plecaţi ne închinăm dumitale“.
3Părintele Lupaş într-un studiu recent are altă părere; eu menţin pe cea veche.
4Rând lipsă în original (n. ed.).
5Admit pentru secolul al XVII-lea un lucru: traducerea din slavoneşte a Învăţăturilor lui Neagoe Basarab, pentru că nici prin cap nu-mi trece să afirm că la începutul secolului al XVI-lea s-a scris în româneşte; şi prin urmare traducerea în româneşte din al XVII-lea este evident în stil din această vreme şi corespunde aceleiaşi necesităţi formale şi numai mănăstireşti care a făcut pe Udrişte Năsturel să prezinte pe Varlaam şi Ioasaf în întregime, iar nu numai în fragmente.
6Aveam această cronică în latineşte, retipărită de Al. Papiu Ilarian în Tezaurul de monumente istorice, împreună cu o traducere dedesubt, care ar putea fi revăzută de cineva, care ar face astfel din această cronică o lectură foarte plăcută şi pentru vremea de astăzi.
7A fost şi ea cuprinsă în colecţia lui Papiu Ilarian.
8Se găseşte în Bibliothèque hellènique a lui Emile Legrand, fără traducere, şi ar trebui să se facă o traducere după dânsa.
9V. Pârvan a publicat pe vremuri o cuvântare la mort din Moldova pe la jumătatea secolului al XVII-lea.
10Legenda aceasta budistă-creştină a fost tipărită de generalul P. V. Năsturel acum câţiva ani, într-o ediţie rară, care se cere, şi ea, reluată.
11Am tipărit acest Herodot, dar cartea nu se mai vede pe nicăieri de multă vreme. Ar trebui reluată această ediţie, care reprezintă unul dintre cele mai interesante monumente de limbă românească şi care, în domeniul literaturii noastre, este o tot aşa de mare ispravă, tot aşa de înaltă şi tot aşa de mândră ca şi traducerea Bibliei în 1688.
12Adaog împotriva acestei afirmaţii un argument. Între hârtiile pe care le-am găsit la Innsbruck şi pe care le-am publicat în volumul XI al colecţiei Hurmuzaki sunt scrisori ale lui Nestor Ureche şi poate face cineva comparaţia între stilul ultimei părţi din cronică şi stilul acestor scrisori iscălite de tatăl cronicarului.
13O continuare, cu citaţii de scriitori latini, discutate şi criticate, a cronicii muntene trebuie să fi avut ca bază o continuare până după 1450 a acestei lucrări.
14S-a încercat acum în urmă de un tânăr învăţat italian, d. Tagliavini, bun cunoscător al limbii româneşti, să i se atribuie Stolnicului nişte însemnări lexicografice, prezintându-se facsimile după manuscript, dar eu, care cunosc bine scrisul lui Constantin Cantacuzino, pot spune că lucrarea nu e a lui. V. Studi Romeni, I.
15În volumul al V-lea din Magazinul istoric pentru Dacia s-a dat această serie de povestiri contemporane pe care le-am atribuit şi continui să le atribui lui Radu Popescu. Este însă o altă părere, părerea lui C. Giurescu. Dar nu văd între contemporani pe nimeni care ar fi putut scrie în felul acesta.
16Am tipărit socotelile şcolii acesteia în vol. I-II din Studii şi documente, şi desigur că ele s-or mai fi păstrând în arhiva bisericii catolice din Iaşi
17D. Ştefan Ciobanu a arătat la Academia Română că aceea ce ne închipuiam cu privire la cartea aceasta este cu totul altceva decât realitatea; că e vorba de o lucrare cu mult mai bogată şi cu mult mai originală de cum se crede.
18Cartea a fost tipărită târziu de Antioh, fiul lui Dimitrie Cantemir, după apariţia cărţii lui Montesquieu, dar Antioh Cantemir a fost ambasador al Rusiei la Paris şi aici a trăit în cercul filosofilor francezi: în această vreme el a avut legături şi cu Montesquieu. Antioh Cantemir avea manuscriptul latin al cărţii părintelui său şi l-a comunicat în aceste cercuri.
19El este şi un tip dramatic; mai târziu la Constantinopol, când fiul său Constantin a trădat pe turci trecând de partea Rusiei, bătrânul de şaptezeci de ani a fost decapitat. Suntem totdeauna înduioşaţi când este vorba de pieirea lui Constantin Brâncoveanu, dar trece cu totul neobservat sfârşitul acesta crud al unuia dintre oamenii cei mai buni care au domnit vreodată la noi, reformând şcoala, mănăstirile, organizând industrii, alcătuind legi noi.
20Titlul Băgări de seamă, corespunzând Observaţiilor lui Raicevich, ajuns agent austriac la Bucureşti, ne face să ne întrebăm dacă nu cumva el a cerut cartea şi a îngrijit de publicarea ei la Viena.
21Mai târziu şi la Neapole.
22Am publicat primele lui încercări clasice în Revista istorică, III.
23Pentru lecturile de atunci două cazuri: biblioteca de lângă Iaşi a familiei Roznovanu, la Stânca: nu e nici un singur romantic în cărţile cu legătura de pe vremea lui Napoleon. Aici, la Bucureşti, în palatul Ştirbei, biblioteca foarte frumoasă a fostului domn cuprinde cărţi cu note ale lui, care sunt numai de caracter clasic.
24Un Télémaque de la 1788, pe care l-am cumpărat de curând, cu titlul scris pe copertă greceşte, are ştampila cirilică a lui A. Florescu.
25Pe una, Badea Diftereul, am retipărit-o în Biblioteca literară de la Vălenii-de-Munte.
26Rând lipsă în original (n. ed.).
27Idem.
28Când un german, care luase pe o româncă din Ardeal, o scriitoare cu oarecare merit, Lucreţia Suciu, Wilhelm Rudow, a încercat să facă o istorie a literaturii româneşti, foarte slabă, dealtfel, în nemţeşte, cu ştiri luate în cea mai mare parte din cercul Convorbirilor şi, evident, din punctul de vedere al Convorbirilor, au fost însărcinaţi doi dintre prietenii mai tineri ai lui Haşdeu să scrie o întâmpinare plină şi de ironie, şi uneori de insulte. Unul dintre dânşii era Ionescu Gion, lipsit de orice spirit, caracter cu desăvârşire artificial, plin de mahalagisme, cu toată înfăţişarea de perfect gentilom literar, altul, d. Lazăr Şăineanu, care este acum mutat la Paris (Sainéan), Haşdeu însuşi desăvârşind „Trilogia“. În această trilogie era înfăţişat Maiorescu cu tricornul napoleonian - Rudow recunoscuse „napoleonismul“ lui Maiorescu - şi se vorbea şi de gimnastica de barbişon a şefului „Junimii“.
29Samson Bodnărescu era un om foarte simplu şi foarte complex, îmbâcsit de influenţe străine, în mare parte germane, ceea ce-i dădea un stil indescifrabil şi lumea în afară de „Junime“ râdea pe seama lui „Samsune“.
30Lipsă un rând în original (n. ed.).
31Rând lipsă în original (n. ed.).
32Am apucat vremea când se adunau toţi înaintea lui Gherea, şi fiecare mişcare a ochilor inteligenţi ai aceluia, fiecare tremurare a bărbii rotunde şi blonde, fiecare mişcare a mâinilor acelora dibace erau socotite ca nişte decrete divine. Aceasta este iarăşi dovada că ne aflăm în faţa unei generaţii neorganizate, care-şi caută conducătorul într-un imigrat, cu câte calităţi vreţi, dar un imigrat, a cărui formă literară era revăzută de Ion Nădejde şi vă puteţi închipui ce poate însemna corectura conducătorului Contemporanului de la Iaşi, om care niciodată nu s-a gândit la ce înseamnă o formă literară. Jargonul lui Gherea trecea prin corectura lui Ion Nădejde, şi cu toate acestea scriitori până în vârful unghiilor, mergând până la cea din urmă legătură între două cuvinte, s-au lăsat conduşi de dânsul.
33Era, de pildă, un cititor al lui Töpffer, scriitorul genevez, care are lucruri foarte frumoase: este un spirit de Geneva deosebit de spiritul de Paris.
34Eu ştiu ce se citea pe vremea aceea, pe vremea când generaţia mea se forma: librăria noastră prezenta pe Alphonse Daudet, în Tartarin de Tarascon, o literatură care nu putea influenţa nici într-un fel, pe Bourget, în criticile sale, în Încercările de psihologie contemporană şi în primul său roman, Cosmopolis, şi ceva din literatura rusească.

Corectare: ENDA, 202 caractere