Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (6)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (41)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (360)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

KOGĂLNICEANU MIHAIL - PREFAŢĂ LA CRONICILE ROMÂNIEI SAU LETOPISEŢELE MOLDAVIEI ŞI VALAHIEI


La 10 aprilie, anul acesta, 1872, s-au împlinit douăzeci de ani de când am dat la lumină întâia ediţiune a Letopiseţelor Moldovei. Astăzi public, ca a doua ediţiune, Cronicile României.
În acest interval de douăzeci de ani, câte s-au petrecut în ţara noastră! Însăşi ţara s-a transformat! Visul strămoşilor noştri, marele scop naţional al lui Ştefan şi al lui Mihai, s-a realizat: astăzi avem o Românie. În istoria popoarelor lumii moderne, cu deosebire demnă de toată mirarea este soarta naţiunii române! Din început înconjurată de puternici vecini, în luptă seculară cu ei, supusă apoi şi sfâşiată în mai multe trunchiuri, nu o dată ea a fost pe marginea prăpastiei; nu o dată existenţa şi chiar numele său au fost în ajunul de a fi şterse din cartea omenirii; şi, fapt curios, tocmai în acele momente de durere, când fiii ei cei mai energici, cei mai plini de credinţă în vitalitatea gintei române desperau, tocmai atunci providenţa lua de mână pe naţiunea noastră ca pe o fiică iubită între fiicele cele mai iubite, o scotea din toate pericolele şi o reînălţa mai tânără şi mai zdravănă decât fusese înaintea orei pieirii. N-avem, dară, drept, noi românii, de a susţine că la gurile Dunării de Jos nouă ni s-a dat o misiune de împlinit? Se apropie 200 de ani de când - în mijlocul rezbelelor exterioare şi civile, în mijlocul a tot felul de tiranii din lăuntru, sub care apoi şi-a pierdut şi viaţa - Miron Costin, în 1677, scriind Litopiseţul Moldovei, zicea aceste dureroase cuvinte: "Ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acum, de nu stăm de scrisoari, ci de grije şi suspinuri; şi la acest fel de scrisoare gând slobod şi fără valuri trebuiaşte; iară noi privim cumplite vremi şi cumpănă mare pământului nostru şi nouă!" Cincizeci de ani mai târziu, situaţiunea devenise şi mai rea; şi bietul Ion Neculce, aproape de a-şi închide ochii, după o lungă viaţă plină de furtuni, striga în marea sa durere: "Oh! Oh! Oh! Săracă ţară a Moldovei! Ce sorţi de viaţă ţi-au căzut! Cum a mai rămas om trăitor în tine de mare mirare este, cu atâtea spurcăciuni de obiceiuri ce se trag până azi în tine, Moldovo!" etc. Când asemene accente dureroase ieşeau din pieptul bătrânilor noştri cronicari, fiecare din ei om de stat însemnat al timpului său - Miron Costin, mare vornic al Moldovei, care zicea lui Duca vodă: "Să nu dăm locul, că pământul acesta este frământat cu sângele moşilor şi strămoşilor noştri"; şi Ion Neculce, ultimul hatman, purtător de rezbel, care, în fruntea oştirii moldovene, a contribuit la salvarea lui Petru cel Mare pe ţărmul Prutului, ei nu numai arătau durerile tristului secol în care trăiau, dară prevedeau şi prevesteau viitoarele nenorociri ale ţării: tăierea sau izgonirea ultimilor domni români, secolul de fier şi de tină al fanarioţilor, prefacerea oraşelor dunărene în cetăţi turceşti, cedarea pe un timp a banatului Craiovei, pierderea până astăzi a Bucovinei şi a Basarabiei, în fine mai mult decât iminenta ştergere a ţărilor române de pe harta Europei!
Şi, cu toate acestea, după grozavul potop străluceşte curcubeul reînseninării orizontului românesc! Marea revoluţiune franceză zice popoarelor, ca şi Christ lui Lazăr, Sculaţi-vă! Numele lui Napoleon, ca în toată lumea, străbate şi la Dunărea de Jos! Simţământul naţional renaşte. Tudor Vladimirescu revendică drepturile nu numai ale ţării, dar şi ale claselor dezmoştenite. El ia arma nu numai în contra fanarioţilor, dar şi în contra boierilor sau a despoitorilor norodului, spre a întrebuinţa propriile sale cuvinte [1]. Revoluţiunea sa naţională, şi totodată socială, este sâmburele nu numai al revoluţiunii din 1848, dar şi al actului de emancipaţiune din 2 mai 1864. Fanarioţii se izgonesc din domnia Moldovei şi a Ţării Româneşti. Pe urmă naşte rezbelul între Rusia si Turcia din 1828-1829. Pacea de la Adrianopol se încheie. Autonomia principatelor se consfinţeşte prin acest tratat în chip pozitiv. Domniile române viagere şi alese, după datina străbună, se reînfiinţează. Un guvern întemeiat pe anume legi şi aşezăminte, supus controlului adunărilor obşteşti, înlocuieşte ocârmuirea desfrânată şi destructrice a despoţilor străini; şi gintea română nu piere.
Dară noi nenorociri vin să apese vechile colonii ale lui Traian. Protectoratul rusesc degenerează în proconsulat. Domnii nu sunt decât nişte locotenenţi ai consulilor ţarului. Tot simţământul de naţionalitate şi de libertate este interzis şi înăbuşit! Revoluţiunea franceză din 1848 îşi află răsunetul - ca în toată Europa - în Iaşi şi în Bucureşti! Însă mişcarea este în curând reprimată. Ocupaţiunea turco-rusească vine în ajutorul reacţiunii din lăuntru. Autonomia ţării redevine un simplu cuvânt, garanţiile naţionale şi constituţionale ale tratatului de la Adrianopol se înlocuiesc prin hidoasa convenţiune de la Balta-Liman, care este negaţiunea a toată independenţa, a toată libertatea şi legalitatea din lăuntru! Domnii nu se mai aleg de ţară; ei se numesc în Constantinopol sau, mai bine zicând, în Petersburg; şi nota contelui Nesselrode contestă naţiunii române până şi glorioasa sa origine! Când prezentul era atât de negru, iată şi viitorul ce în 1852 ne aştepta! Principatele erau în ajunul de a fi luate de către Rusia zălog pentru cheia Sfântului Mormânt! Sub pretext de a se ocroti grecii ortodocşi, românii ortodocşi aveau a-şi vedea ţara ocupată de armiile împăratului ortodox şi dată pradă tuturor relelor rezbelului! Cu asemenea trecut, prezent şi viitor, cum, dară, să nu desperăm de soarta ţării şi a naţiunii noastre, cu toate că atuncea eram în vârsta speranţei, eram juni! Cum, dară, în 1849-1852, când am săvârşit publicarea colecţiunii cronicilor moldovene, să nu fiu şi eu lovit de acea îngrijire dureroasă despre viitorul nostru, pe care o resimţea toată generaţiunea contemporană, sfâşiată în individualităţile sale, lovită în iluziunile sale mai plăcute; şi aşa, chiar în capul acelei ediţiuni să recomand inimilor lovite de durerile patriei studiul istoriei naţionale, ca limanul de mântuire, ca singurul oracol ce ne mai putea spune viitorul? [2] Ei bine, tocmai atuncea, când naţiunea renunţa chiar la speranţă, Francia, Anglia şi Italia ridicau mănuşa ce Rusia aruncase lumii civilizate. Rezbelul Crimeei naşte! Drapelele puterilor aliate fâlfâie pe zidurile sfărâmate ale Sebastopolei. În acelaşi timp, o mână de români se fac pelerinii şi apostolii naţionalităţii lor. Ei străbat în oficinile presei şi în cabinetele diplomaţilor; glasul lor ajunge până la tronurile monarhilor, arbitrii lumii! Energia şi elocvenţa lor devine stăpâna opiniei publice; şi România este copilul de predilecţiune al Europei, precum fusese Elada în 1821-1828!
Pacea de la Paris se încheie în 18/30 martie 1856. Românii sunt chemaţi de a se rosti înşişi ei în privinţa viitoarei organizaţiuni a patriei lor; şi înadins trimişi ai Areopagului european vin în Bucureşti şi în Iaşi spre a asculta glasul şi dorinţele unei naţiuni deşteptată din mormânt!
Vântul libertăţii împrăştie nourii negri de pe orizontul Dunării de Jos. Ce mare, ce frumoasă epocă începe atunci! După secole de despotism şi de înjosire naţională şi socială, toate clasele poporului român se întrunesc în adunările-mume din 1857! Frăţia românească renaşte! Pe aceleaşi bănci şi pentru acelaşi mare scop: formarea statului român, se întrunesc, într-o strângătură de mână, domni, boieri şi săteni. Atunce n-am mai avut a scrie istorie, am făcut istorie!
Moldova, cu toată individualitatea sa istorică, cu toate interesele sale proprii, având conştiinţa marilor sacrificii materiale ce avea să facă în favoarea unei mari idei, este sublimă de abnegaţiune! Ea se rosteşte unanimă în favoarea Unirii! Spre a ajunge la putinţa de a se rosti liber, ea avea nevoie a se lupta, şi se luptă cu bărbăţie, şi în contra influenţei active din afară din partea Turciei şi a Austriei, şi în contra presiunii fără de margini a guvernului vitrig al lui Vogoridi, rânduit caimacam cu misiune anume de a combate aspiraţiunile naţionale! Protector activ şi generos al acestor aspiraţiuni este Napoleon III, cât a împărăţit geniul binefăcător al României.
Rusia atunci îşi părăseşte şi ea politica greşita şi se întoarce la politica dreaptă din timpul tratatelor de Kainargi şi de Adrianopol. Alăturea cu Francia, ea sprijină ideea Unirii, pe care deja o recunoscuse şi o garantase în principiu prin Regulamentul organic din 1832. Prusia şi Italia, şi apoi şi Anglia, iau sub scutul lor dorinţele şi trebuinţele naţiunii române. Şi astfel se încheie Convenţiunea de la Paris, care, dacă nu ne da Unirea, dară cel puţin ne da mijloacele şi putinţa de a ajunge la realizarea ei! Şi aşa renaşterea României devine o realitate! De la 1859 până la 1864, ce n-am făcut! Alegerea unui singur domn pentru ambele principate; şi, în curând, ca consecinţă, unirea ţărilor plină şi întreagă, secularizarea averilor mănăstirilor închinate şi neînchinate; oborârea clăcii (boierescul), împropietărirea ţăranilor! Marea chestiune socială care pretutindeni a costat sacrificii materiale colosale, ruina de clase întregi şi şiroaie de sânge, în România se dezleagă fără nici o picătură de sânge, fără ruina nimănui; ba chiar din contra, de la al doilea an producţia agricolă se îndoieşte şi bonurile rurale salvă averea a sute de proprietari îndatoraţi! Şi apoi egala îndrituire a tuturor claselor societăţii române; sufragiul universal; înstrucţiunea publică generală, gratuită şi obligatoare; înarmarea întregii naţiuni, ca principiu, şi în fapt o armată numeroasă şi bine organizată, cum Dunărea de Jos nu văzuse o asemenea din timpurile lui Ştefan şi Mihai! Şi câte alte reforme, adevărat liberale! Unificarea codurilor, cu maritagiul civil, cu juriul, cu oborârea pedepsei de moarte; legea judeţeană; legea comunală; camere de comerţ şi de agricultură; concursurile şi expoziţiunile de agricultură şi de industrie naţională, sistemul metric, zecimal etc. etc. Şi mai presus de toate, ruperea Convenţiunii de la Paris, încât ea mărginea autonomia ţării, şi, ca preambulul la Statutul din 1864, Europa recunoscând României dreptul absolut de a-şi preface guvernul şi legile dinuntru după trebuinţele şi interesele sale, fără cel mai mic amestec şi intervenţiune din afară! Ş-apoi, s-a putut susţine că Două Mai a fost o lovitură de stat, un act care în deafară restatornicea România în toate drepturile sale de naţiune liberă şi autonomă, şi în lăuntru sfărâma oligarhia şi chema un milion de români la viaţa politică şi la proprietatea emancipată de legăturile clăcii şi ale drepturilor feudale!
Iată ce a făcut generaţia de la 1848-1864, generaţiune la care, să-mi fie permis, nu fără oareşicare mândrie, de a mă număra şi eu!
Dară, aceste reforme odată proclamate, nu mai era decât de a le aplica cu înţelepciune, cu sinceritate şi de a le conserva cu bărbăţie. Din nenorocire, cei de sus n-au avut îndestulă putere morală spre a evita în punerea lor în lucrare greşelele şi mai ales abuzurile! Ba, mai mult, aplicarea lor a fost încredinţată unor oameni care nu puteau să le iubească, căci nici n-au profesat, nici n-au luptat vreodată în viaţa lor pentru dobândirea lor!
Dacă am fost fără cruţare pentru cei de sus, nu se cuvine să fiu mai indulgent pentru cei de jos, care n-au avut îndestulă răbdare şi bărbăţie spre a se lupta, pe cale legală, pentru vindecarea greşelilor şi înlăturarea abuzurilor! Şi astfel se făcu 11 februarie 1866!
Las generaţiunei june, actuale, care succedează generaţiunii mele, care are a trăi sub regimul creat în 1866, să facă ca actul săvârşit în noaptea de 11 februarie şi consecinţele sale să fructifice în bine pentru mărirea şi fericirea României!
Departe dar de mine ideea de a zice un singur cuvânt de blam asupra acestor evenimente! Însă îmi voi permite numai o întrebare: când vedem că, cu toate garanţiile de independenţă şi de putere ce ne asigură ilustra dinastie căreia naţiunea română a încredinţat prezentul şi viitorul său, autonomia ţării recunoscută de întreaga Europă în 1864, într-un chip solemn, astăzi este pusă din nou în chestiune; când necontenit suntem ameninţaţi cu conferinţe şi cu intervenţiuni străine, în afaceri cu totul de resortul administraţiunii noastre din lăuntru, dl e. conferinţa pentru căile ferate, conferinţa pentru jidovi etc., nu ne vedem prin însăşi aceasta reînapoiaţi în acele timpuri de pericole şi de înjosire naţională, de care ne socotisem salvaţi pentru de-a pururea; şi aşa, nu suntem poate siliţi de a repeta şi noi ţipătul de durere al lui Miron Costin: Noi privim cumplite vremi şi cumpănă mare pământului nostru şi nouă!
Să sperăm, să credem că Dumnezeul părinţilor noştri, care nu o dată ne-a salvat pământul şi neamul, chiar în ora pieirei, nu ne va lipsi şi acum cu puternicul său braţ! Să ne întărim cu iubire în încrederea că generaţiunea jună va avea destulă inteligenţă, patriotism şi bărbăţie spre a păstra şi apăra existenţa şi drepturile României, întrunită şi organizată de generaţiunea bătrână, nu fără oareşicare trude şi sacrificii! În aceste cugetări retrospective am întreprins publicarea acestei noi ediţiuni a unei lucrări laborioase a juneţei mele. M-am folosit de vacanţele politice la care au acum recurs mai mulţi bărbaţi politici, care, ca şi mine, cred că nu prin restauraţiunea trecutului se poate fonda şi asigura viitorul acestei ţări! Când rostesc aceste cuvinte, eu sunt departe de a exprima, pentru mine, cea mai mică părere de rău pentru neactivitatea mea politică. Din contra, eu binecuvântez retragerea mea, pentru că mi-a dat timpul şi plăcerea de a mă întoarce la nişte studii care din frageda vârsta mi-au fost iubite. Aceste studii îmi sunt acum şi mai scumpe, fiindcă, după atâtea lupte care în curs de mai bine de treizeci de ani au agitat viaţa mea, astăzi îmi dau o plăcută distracţiune şi o dulce mângâiere! Ba, mai mult; ele îmi întăresc caracterul şi, puindu-mi încă o dată înainte exemplul atâtor bărbaţi ai vechei România, care drept răsplată a marilor lor fapte n-au cules decât moartea, exilul şi prigonirea, mă învaţă a privi cu sânge rece duşmăniile la care am fost şi sunt încă expus. Astfel, tare de asemenea lecţiuni, eu nu păstrez pentru mine nici o rancună. Si aceste odată zise în treacăt, cum să nu-mi iubesc ţara, ţara strămoşilor mei şi, o sperez, şi ţara copiilor mei? Cum să nu o binecuvântez şi să nu-i doresc destinatele cele mai lungi şi cele mai frumoase, ei, care au făcut pentru mine ceea ce n-a făcut pentru fiii săi cei mai iluştri, dându-mi ocaziunea, rară în viaţa tuturor bărbaţilor politici din toate ţarile şi din toate epocile, de a putea secera, încă înainte de a ajunge la batrâneţe, sămânţa ce în timpul tinereţii am pus în pământul naşterii mele? Da, binecuvântez ţara mea, pentru că mi-a dat rara fericire de a putea transforma în legi pozitive principiile care mi-au încălzit inima în primăvara vieţii şi au format baza activităţii anilor mei politici.
Eram student la Universitatea din Berlin, când, în 1836, de-abia în vârstă de 19 ani, am intrat pe scena publicităţii cu o broşură, scrisă în limba franceză [3], prin care, descriind soarta ţiganilor din România, am început a combate sclavia neagră. Curând după aceea am combătut cu o ură mai energică sclavia albă.
Astfel din tinereţele mele mă fălesc că am făcut parte din acea mica cohortă de juni care din emanciparea ţiganilor şi a ţăranilor au făcut programul vieţii lor politice.
Sub domnia lui Mihai Sturdza am avut onoarea de a felicita, în numele junimii liberale, pe acest domn, pentru emanciparea ţiganilor domneşti şi mănăstireşti. Sub domnia bunului şi fericitului întru amintire Grigore Ghica am lucrat împreună cu partidul unionist pentru emanciparea ţiganilor particulari. În fine, în 14 august 1864, ca prim ministru al ţării mele, am dirijat şi contrasemnat decretul prin care Alexandru Ion I oborea claca şi împroprietărea pe ţăranii români. Cum dară să nu iubesc această ţară atât de bună, care m-a pus în poziţiunea de a-mi lipi numele la toate acele legi nemuritoare din 1864, ce au sfărâmat oligarhia, pururea fatală Romaniei, şi un milion de iloţi i-au făcut cetăţeni, dându-le vot, pamânt, puşcă şi şcoala?
Iată ceea ce mă face sa-mi iubesc ţara din toate puterile inimii; eu o iubesc chiar pentru duşmanii ce mi-a dat; caci, în prigonirile ce aceştia mi-au făcut, ei s-au arătat atât de mici cu sufletul şi cu mijloacele cu care m-au atacat, încât au dovedit ca ei nu voiau a lovi persoana şi defectele mele, ci principiile la triumful cărora am lucrat - poate pe căi diferite - cu toţi companionii mei de juneţe şi de vârstă bărbătească, pentru care libertatea şi naţionalitatea n-au fost numai nişte zadarnice cuvinte. Dară întorcându-mi ochii spre mişcarea politică din ultimii douăzeci de ani, fără sa voiesc, m-am alunecat pe tărâmul actualităţii; şi, regretând această scăpare din vedere, revin direct la sujetul meu, spre a vorbi acum de mişcarea literară-istorică din aceeaşi epocă. Afara de N. Bălcescu, care promitea României un istoric, dar pe care moartea l-a răpit fară de timp, un singur mare talent nu s-a ivit spre a da ţării ceea ce-i lipseşte până astăzi: o istorie naţională. Nu a fost tot aşa şi cu publicarea acelor scrieri şi acte menite de a pregăti şi înlesni calea viitorului istoric. Aici ne putem făli că ultimii douăzeci de ani n-au fost deloc sterili! "Arhiva românească", întâia colecţiune istorică, publicată de mine cu mult înaintea anului 1848, şi "Magazinul istoric", publicat după aceea de N. Bălcescu şi Treb. Laurian, au avut ca demni succesori "Uricarul" lui Th. Codrescu, "Tezaurul de monumente istorice" al lui A. Papiu Ilarianu, "Arhiva istorică" a lui B. Hăjdeu, "Columna lui Traian", ce se redige şi acum tot de acestaşi, "Ateneul" şi "Anuarul instrucţiunii publice" de V. Alexandrescu, revista de peste Carpaţi "Transilvania" şi alte reviste şi colecţiuni care au scos la iveală nenumărate şi preţioase documente! Cronica lui Şincai a fost salvată de pieire prin dărnicia şi îngrijirea patriotică a lui Grigore Ghica, domnul Moldovei. Lucrări importante pentru istoria românească s-au publicat apoi în Ungaria şi Transiivania, în Rusia, Polonia şi celelalte ţări slave! Învăţata Germanie şi binevoitoarea nouă Francie au scos la lumină mai multe publicaţiuni de interes pentru români. Astfel, în condiţiunile actuale ale literaturii noastre istorice şi mulţumită liberalismului cu care astăzi toate guvernele şi toate societăţile învăţate deschid bibliotecile şi arhivele lor investigaţiunilor învăţaţilor, mulţumită asemenea şi înlesnirii şi ieftinătăţii cu care, prin căile ferate, românii pot astăzi călători până la extremităţile Europei, eu cred că timpul a sosit ca şi România să aibă o istorie naţională!
Ca pregătire la această viitoare istorie, cred a contribui şi eu prin publicarea colecţiunii complete a cronicilor române, câte ne sunt cunoscute şi păstrate până astăzi. Ba, susţin că până la publicarea unei istorii naţionale, tot letopiseţele scrise de bătrânii noştri, cu toate defectele şi neîndeplinirile lor, sunt cea mai bună şi mai interesantă istorie a României!
D-l B. Hasdeu, a căruia lucrări, merite şi aptitudine rară pentru istoria ţării, sunt eu cel dintâi a le recunoaşte, în concluziunile sale critice asupra unei cronici vechi a Moldovei, pe care d-sa a descoperit-o, într-o traducere polonă, şi pe care d-sa o califică de Cronica putneană, zice că lucrarea mea, adică întâia ediţiune a Letopiseţelor Moldovei, este parţială şi nu satisface toate exigenţele ştiinţei moderne. Apoi, continuă: "Nu îşi poate închipui cineva câtă lumină ar revărsa asupra istoriei noastre, măcar contextul analitic al variantelor. Vom da un exemplu: analele lui Ureche ne sunt cunoscute până acum numai în nişte copii, mai mult sau mai puţin moderne şi modernizate. Fiecare copie difereşte de toate celelalte, şi numai critica ar fi în stare a restabili textul primitiv etc."
Dorinţa întâi a dlui Hasdeu, de a se face în privinţa cronicilor române o lucrare completă, astăzi se realizează prin această ediţiune, care cuprinde toate cronicile Moldovei şi ale Ţării Româneşti, tipărite şi manuscrise, câte ne sunt cunoscute până astăzi.
Dorinţa a doua, de a se publica contextul variantelor, cred că în privinţa cronicii lui Ureche şi a lui Miron Costin este împlinită! La celelalte cronici, contextul variantelor ar fi de prisos, când s-au luat de bază la tipărire mai totdeauna înseşi originalele! Cât de a se face o lucrare modernă critică despre letopiseţe, în conformitate cu prescripţiunile ştiinţei moderne, şi eu am exprimat aceeaşi dorinţă deja la publicarea întâiei ediţiuni. Iată ce ziceam în prefaţa acelei ediţiuni: "Ştiu că colecţiunea mea va avea încă multe lipsuri, multe fapte rău citate, multe date nepotrivite; dar îndreptarea acestora este treaba ori a istoricilor ce vor întrebuinţat-o, ori a criticilor ce vor lămuri-o". Ce ziceam atunce, o zic şi acum. Odată ţara înzestrată cu publicarea unei colecţiuni complete a cronicilor sale, va veni desigur un erudit care va face lucrarea cerută de d-l Hăjdeu. Poate d-sa însuşi va îndeplini această trebuinţă, ca unul ce are toată capacitatea pentru a o putea face cu succes. Însă, până atunci, lucrarea de mare importanţă era şi este de a scăpa de la pieire analele noastre, care, fiind numai în manuscrise, din zi în zi au dispărut şi, din nenorocire, dispar şi astăzi! Când însă dl Hasdeu pretinde că cronica lui Ureche ar fi reprodusă numai după nişte copii mai mult sau mai puţin modernizate, d-sa este în mare eroare. Cronica lui Ureche, publicată pentru întâiaşi dată de mine, este scoasă de pe un manuscris care, dacă nu este originalul, dar este netăgăduit cea dintâi sau una din cele dintâi copii ale cronicii lui Ureche compilată de Miron Costin! Manuscrisul acesta numără o vechime de cel puţin două sute de ani! Ceea ce s-a făcut cu Ureche s-a făcut cu toţi ceilalţi cronicari. Ediţiunea mea este făcută nu după copii moderne sau modernizate; ea reproduce cu un respect filial textul chiar al originalului sau al copiilor celor mai vechi cunoscute până astăzi. Nu cred, o spun cu oareşicare fală, ca cineva să fi avut sub ochi şi să fi studiat un număr mai mare de cronice decât eu [4]. Biblioteca publică din Iaşi posedă o colecţie interesantă de vreo zece letopiseţe manuscrise. Toate acestea s-au studiat de mine, fiindcă au fost ale mele, şi după săvârşirea întâiei ediţiuni au fost cedate bibliotecii [5]. Biblioteca din Bucureşti are asemenea vreo patru letopiseţe; şi pe acestea le-am cercetat, cu toate că nu oferă nimic interesant, fiind numai nişte copii moderne.
Pretutindeni unde am aflat că există vreun letopiseţ manuscris n-am cruţat nici timp, nici sacrificii spre a-l putea dobândi pentru studiere. Aceasta se va dovedi prin lista manuscriselor ce am întrebuinţat la publicarea acestei colecţiuni şi cu care se va încheia tomul al V-lea al ediţiunii!
Din această listă, îndestul de numeroasă, am pretenţiunea de a poseda manuscrisele cele mai vechi, şi prin urmare cele mai preţioase. [6]
Cele expuse mai sus îmi dau dreptul de a sprijini că colecţiunea mea, departe de a moderniza pe vechii cronicari, îi reproduce în toată fidelitatea textului aflat în originale şi în copiile cele mai vechi cunoscute. În reproducerea lor, eu am pus un deosebit şi sfânt scrupul, pentru a păstra limba în care ei au scris. Modernizarea nu s-a făcut decât în privinţa caracterelor latine pe care le-am adoptat la această ediţiune, din cauză că literele chirilice au devenit necunoscute la cea mai mare parte din cititori şi că scopul principal al lucrării mele este de a populariza, în generaţiunea actuală, cunoştinţa vechilor noştri cronicari, şi prin urmare istoria noastră naţională, aşa cum ea este scrisă de dânşii, în limba lor naivă, pitorească şi adesea chiar sublimă. Sunt, dar, în drept de a mă măguli că lucrarea mea, fără a fi perfectă, n-a fost a unui simplu editor. Înainte de a fini, voiesc a arăta diferenţa ce există între întâia şi a doua ediţiune. Cea dintâi cuprindea numai letopiseţele Moldovei; aceasta a doua cuprinde şi letopiseţele Valahiei, care în cea mai mare parte au fost publicate, precum am mai zis, în "Magazinul istoric" şi s-au tipărit şi în deosebi într-un mic număr de exemplare. Această ediţiune mai cuprinde şi un număr de cronici şi de fragmente care mi-au venit la cunoştinţă după editarea primei colecţiuni. Cele privitoare la Moldova vor fi tipărite în tomul al treilea, cele ce se rapoartă la Ţara Românească voi da în tomul al patrulea! Ediţiunea aceasta mai are un merit. Putem sprijini că cronicile noastre îşi iau finitul cu anul 1766; de atunci, în curs de un secol întreg, mai nu avem anale care să ne fi păstrat evenimentele acestui secol. O singură excepţiune formează Eteria grecească în 1821; ea a dat naştere Tragediei lui Beldiman şi unei descrieri a întâmplărilor sau, mai bine zicând, unei colecţiuni de documente din acea epocă, care s-au publicat de domnul Cezar Bolliac în "Trompeta Carpaţilor" [7].
Lacuna am socotit a o îndeplini cu Tablele istorice ale României, care, fără a fi o istorie, în simţul larg al cuvântului, totuşi vor reproduce în ordine cronologică toate evenimentele, toate actele importante săvârşite în România de la 1766 până la 11 februarie 1866! La această dată mă voi opri, nevoind a face istorie contemporană şi încă mai puţin a mă rosti asupra unor evenimente recente care au schimbat faţa României şi a căror consecinţe nu suntem încă în stare de a le aprecia, ca unele ce nu sunt încă deplin desfăşurate.
Tabelele istorice vor forma volumul al cincilea al colecţiunii, care se va încheia cu notiţele biografice ale cronicarilor şi cu facsimilele manuscriselor celor mai vechi şi mai remarcabile.
Socotesc că este timpul de a pune capăt unei prefeţe care deja a devenit prea lungă. Şi aci, nu pot a-mi lua de la cititori un adio mai potrivit decât reproducând aceleaşi cuvinte ale marelui istoric al Franţei [8] cu care am încheiat şi prefaţa la întâia ediţiune. Aceste cuvinte mai cu deosebire se potrivesc cu situaţiunea actuală a României, când vedem atât de puţină inimă pentru a apăra demnitatea naţională şi atâta servilism din partea acelora ce au dreptul şi datoria de a pune pe guvernanţi pe calea dreaptă, pe calea românească.
"În acest timp de patimi politice, în care este aşa de greu, când cineva îşi simte ceva activitate de spirit, de a se ascunde agitaţiunii generale, cred că am găsit un mijloc de repaos în studiul serios al istoriei. Nu că privirea trecutului şi ispita secolelor mă fac să mă lepăd de întâile dorinţe de libertate, ca de nişte iluziuni ale juneţei; din contra, eu mă lipesc către ele din mult în mai mult. Tot iubesc libertatea, dar cu o afecţiune mai puţin nerăbdătoare. Îmi zic că în toate epocile şi în toate ţările s-au aflat mulţi oameni care, într-o situaţiune şi cu opiniuni deosebite de ale mele, au resimţit aceeaşi nevoie ca şi mine, dar că cei mai mulţi au murit înainte de a vedea realizându-se aceea ce ei anticipau în idei. Lucrarea acestei lumi se desăvârşeşte încet; şi fiecare generaţiune ce trece nu face decât a lăsa o piatră pentru zidirea edificiului ce-l visează spiritele fierbinţi. Aceasţă convicţiune, mai mult gravă decât tristă, nu slăbeşte pentru indivizi datoria de a merge drept printre inşelăciunile înteresului şi ale deşertaciunii, nici pentru popoare datoria de a-şi păstra demnitatea naţională! Căci, dacă nu este decât nenorocire de a fi impilat prin puterea împrejurărilor, este ruşine de a se arăta servil!" Satul Râpile, în 14 august 1872, a opta aniversare a promulgării legii rurale.


Note:
[1] Scrisoare inedită a lui Tudor Vladimirescu către bătrânul Nicolae Golescu, din colecţiunea dlui Dimitrie A. Sturdza-Miclăuşeanu.

[2] Vezi mai departe prefaţa la întâia ediţiune.

[3] Esquisse sur les Cigains, par M. Kogalniceano, Berlin, chez B. Behr. Nu-mi place a vorbi de mine; astă-data însă sa-mi fie permis de a zice două cuvinte despre persoana mea. Unele colecţiuni biografice şi câteva calendare au binevoit a descrie şi viaţa mea. Nu mă voi pune a îndrepta erorile comise în privinţa actelor mele politice; dară voi îndrepta eroarea în privinţa datei naşterii mele, pe care unele din scrierile mai sus citate o fixează în anul 1807 sau 1809.

Constat că nu sunt atât de bătrân. Din ceaslovul părintelui meu, culeg însemnarea scrisă chiar cu mâna sa, din care rezultă că sum născut în Iaşi, la anul 1817, luna septembre în şase.

Tatăl meu a fost vornicul Ilie Kogălniceanu; muma mea a fost soţia sa Catinca, născută Stavillă, familie românească din Basarabia; de pe tată şi de pe mumă, din moşi şi strămoşi, mă fălesc, dară, că sum român moldovan, şi cu mândrie recunosc că familia mea nu a căutat niciodată originea sa în ţări şi neamuri străine.


[4] Această studiere şi colecţionare am inceput a le face încă din anul 1833!

[5] Între aceste manuscrise se află şi cartea de muzică religioasă (psaltiki) a capelei domneşti din Cetatea Neamţului, din timpul lui Ştefan cel Mare.

[6] Aşa, eu posed copia cea mai veche a lui Ureche, compilată de Miron Costin, de care am vorbit mai sus. Posed originalele cronicilor lui Ion Neculce, a lui Enache Kogălniceanu şi poate şi a lui Simion Dascălul. Mai am două copii foarte vechi ale cronicilor lui Nicolai Costin şi a lui Radu Greceanu, care se află în posesiunea familiei mele de una sută unsprezece ani. Ele, împreună cu cronica lui Simeon Dascălul, au fost cumpărate în Constantinopol, în anul 1761, precum o afirmă însemnarea autografă a străunchiului meu Enache Kogălniceanu, frate cu străbunul meu Constantin Kogălniceanu, şi el însuşi cronicar. Originalul Tragediei lui Alexandru Beldiman mi s-a pus la dispoziţiune de domnul Dimitrie A. Sturdza, care în preţioasa sa colecţiune de la Miclăuşeni posedă şi d-lui un mare număr de letopiseţe manuscrise, dară care sunt mai noi decât manuscrisele păstrate de mine.

Cronica calificată de cronică inedită, scrisă de un logofăt Ştefan şi care se publică în "Trompeta Carpaţilor", nu este decât o copiare foarte modernă a cronicilor lui Nicolai Costin şi a lui Radu Greceanu, a căriia singurul merit este că, după ce reproduce o pagină din manuscrisul moldovean, apoi prescrie o altă pagină din manuscrisul muntean, şi aşa cuprinde analele ambelor ţări.

În anul 1858, adică şase ani după publicarea cronicilor complete ale Moldaviei şi zece ani după publicarea în "Magazinul istoric" a cronicilor lui Radu Greceanu şi a lui Radu Popescu, domnul Georgi Ioanid, chiar în Bucureşti, a publicat două volume calificate de istoria moldo-română şi dându-le ca reproducţiunea a nişte manuscrise vechi, cele despre Moldavia găsite în mănăstirile Cozia şi Şerbăneşti, şi cele despre Valahia ca aflate în oraşul Chişinău, de ierodiaconul Daniil, când se afla acolo în surghiun cu mitropolitul Grigori. Şi domnul librar Ioanid afirmă, încă, că marea descoperire din mănăstirile Cozia şi Şerbăneşti s-a făcut de un eminent profesore de istorie din gimnaziul Sfântului Sava! Ei bine, în fapt volumele publicate de dl Ioanid nu sunt decât reproducţiunea unor copii moderne ale cronicilor lui Nicolai Costin, Radu Greceanu şi Radu Popescu, publicate cu zece ani mai înainte, cea întâi cronică de mine, în Letopiseţele Moldovei, si cele două din urmă în "Magazinul istoric" al lui N. Bălcescu.

Singurul lucru nou ce conţin acele volume este fragmentul despre începutul românilor, pe care domnul Hâjdeu îl atribuie moldoveanului Nicolae Milescu. Eu reproduc acest

fragment în volumul întâi al acestei ediţiuni; însă din început fac rezervele mele în privinţa paternităţii dată de domnul Hasdeu. Din cele întâi pagine cititorul se va convinge că acest fragment are de autor un român de peste Olt, care se vede că nici a cunoscut Moldova.

[7] Dl Papiu Ilarian a publicat în "Thezaurul de monumente istorice" un Chronograf al Ţării Româneşti, scris de Dionisie Ecclesiarchul de la 1764 la 1814. Publicăm şi noi această cronică în colecţiunea noastră, t. IV. Însă trebuie să notăm că autorul ei nu se deosebeşte, precum o recunoaşte şi domnul Papiu Ilarian, decât prin o mare ignoranţă, chiar în privinţa evenimentelor din lăuntru ale României.

[8] Lettres sur l'histoire de France par Augustin Thierry: lettre premiere.


BIBLIOGRAFIE:


Sursa: http://ro.wikisource.org