Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (6)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (41)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (360)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

KOGĂLNICEANU MIHAIL - PREFAŢĂ LA LETOPISEŢELE ŢĂRII MOLDOVEI


Dacă vreodinioară studiul istoriei a fost trebuitor, aceasta este în epoca noastră, în acest timp de haos, când şi oameni publici şi oameni privaţi, bătrâni şi tineri, ne-am văzut individualităţile sfâşiate şi iluziile ce ni erau mai plăcute, şterse. Într-un asemenea timp, limanul de mântuire, altarul de răzimat pentru noi este studiul istoriei, singurul oracol care ne mai poate spune viitorul. Acest mare adevăr îl simţesc mai cu deosebire naţiile civilizate. Noi vedem că la dânsele istoria singură a moştenit tot interesul ce altădată îl aveau alte cunoştinţe teoretice; căci, tocmai ele simţesc nevoia de a-şi lega prezentul cu trecutul. De aceea, nici într-un secol, chiar în acel al benedictinilor, nu s-au publicat ca astăzi colecţii mai mari de cronice şi de urice originale spre a completa istoria. În adevăr, spre a avea o istorie, şi îndeosebi istoria ţării sale, nimic mai bun, mai folositor, mai neapărat este decât de a se întoarce la izvoarele originale, adică de a avea înaintea sa cronicile, biografiile, diplomele, toate acele acte scrise care se raportează la întâmplările politice, la dreptul public, la legile, la instituţiile, obiceiurile şi moravurile timpurilor trecute; căci, puşi în faţă cu aceste originaluri, suntem, cum am zis, la izvoarele istoriei, fără ca nici un intermediar să se pună între noi şi între aceste monumente vrednice de tot onorul. Noi vedem că în toate părţile unde este ceva progres staturile, ocârmuirile, societăţile, învăţaţii, cu o deosebită emulaţie, se ocupă cu adunarea, cu publicarea, cu cercetarea cronicilor, hrisoavelor, actelor, în sfârşit a tuturor rămăşiţelor secolilor trecuţi. Numai după această uriaşă lucrare naţiile au putut ajunge a avea o istorie.
Insuflat de o asemenea convicţie, din frageda mea juneţe m-am ocupat cu adunarea cronicilor ţării mele şi a orice acte privitoare la istoria ei. O colecţie a acestor din urmă am publicat-o în două tomuri a "Arhivei româneşti", cea dintâi revistă retrospectivă în literatura noastră. Făgăduinţa dată în prefaţa acestei reviste astăzi o împlinesc. După mai mult de zece ani de muncă, public, în sfârşit, întreaga colecţie a Letopiseţelor Moldaviei.
Munca aceasta a fost pentru mine mângâierea în deznădejde, refugiul în contra urâtului, un azil în contra întâmplărilor şi a prigonirilor din afară, precum şi a tulburărilor din lăuntru. Înşelat în toate speranţele mele, închis în Râşca, de două ori desţărat, studiul letopiseţelor, singura istorie naţională ce avem până acum, a fost pentru mine o nevoie şi o mântuire. Nici că mă căiesc, dar, de munca materială ce m-a costat adunarea manuscriselor, confruntarea şi colaţionarea deosebitelor texturi, şi, în sfârşit, publicarea unei ediţii pe cât cu putinţă corectă şi deplină. Dimpotrivă, mă bucur cu răsplătirea cea mai frumoasă ce o puteam aştepta: astazi istoria ţării mele, cuprinsă mai înainte în câteva manuscrise pe care timpul şi poate şi reaua-vroinţă din zi în zi le împuţina, nu mai este în pericol de a pieri; invenţia lui Gutenberg, înmiind-o, a asigurat-o pentru totdeauna; şi astăzi orişicine poate citi, în adevăratele sale izvoare, istoria naţională, acest mare sacerdot al gândirii, flacăra religiei, a patriei şi a artelor.
Munca mea cu această publicaţie nu a fost nici a unui autor, nici a unui compilator; dar, în privirea greutăţilor materiale, pot zice că a întrecut şi pe a unuia şi pe a altuia. Spre a nu vorbi de timpul şi cheltuielile ce mi-au trebuit întru adunarea manuscriselor răzleţite în toate părţile, să-mi fie numai iertare de a observa că originalele cronicarilor noştri sunt, cu puţine excepţii, pierdute; copiile ce ne-au rămas sunt ori greşite, ori întunecate prin răi prescriitori; la altele găsim ori simţitoare lipsuri, ori prescurtări făcute de nişte nepricepuţi compilatori ce pretindeau a forma o cronică din analele deosebiţilor scriitori, din care cauză letopiseţele lui Ureche şi a lui Miron Costin ajunseră a nu fi decât un singur trup, atribuit când unuia, când altuia. Din acestea provine că cronicile, care, cum am zis, sunt cel mai sigur şi temeinic izvor al istoriei naţionale, căzuseră între români într-un discredit atăt de mare, încât cine zicea letopiseţe zicea basne, cine zicea cronici zicea mituri. Numai străinii au fost mai drepţi pentru operele lui Ureche, ale Costineştilor şi ale lui Neculce. Traducerea acestora în limba grecească de Amiras, făcută din porunca domnului Grigore Ghica, o altă traducere în limba latinească, pe care a întrebuinţat-o Engel la compunerea istoriei Moldovei, scrisă în limba germană, şi mai ales tratatul despre cronicile Moldaviei, scris în franţuzeşte de dl Haase [1], dovedeşte îndestul de preţul ce cronicarii noştri au înaintea învăţaţilor străini. Insuflat de acestaşi respect pentru aceste monumente părinteşti, eu m-am ferit de a face cea mai mică schimbare, sporire sau scurtare în ele; toată silinţa mea a fost deosăbirea şi îndreptarea textelor sau după originaluri, unde le-am avut, sau după cele mai vechi şi mai puţin greşite copii ce am putut găsi; ştiu că şi cu aceasta colecţia mea va avea încă multe lipsuri, multe facturi rău citate, multe daturi nepotrivite; dar, îndreptarea acestora este treaba ori a istoricilor ce vor întrebuinţa-o, ori a criticilor ce vor lămuri-o. Eu, editor, socot că am făcut destul, aducând la bun sfârşit, ca simplu particular, neajutat de nimeni, o întreprindere care la naţii mai mari şi cu un public mai numeros şi mai interesat pentru istoria patriei, spre a se îndeplini, a avut trebuinţă de sprijinul ori al guvernului, ori al societăţilor învăţate. Nădăjduiesc că, în privirea importanţei sale, această colecţie va fi bine primită de români; ca temelie a istoriei ţării, ea trebuie să fie îmbrăţişată de toţi ce se interesează de naţionalitatea şi de civilizaţia noastră, care se pot dezvolta numai prin ajutorul istoriei.
Căderea Imperiului constantinopolitan, preponderenţa islamismului, marea depărtare de centrul luminilor, despărţirea prin neamuri de altă origine de celelalte ginte romane, neunirea între ambele Principate, mai ales războaiele civile şi destule schimbări de guvern care le sunt urma, toate acestea au contribuit la decadenţa naţionalităţii şi la sporirea ignoranţei prin uitarea chiar a originii noastre. De la readucerea aminte a acesteia atârnă acum şi dezvoltarea din nou a naţionalităţii şi a civilizaţiei. Fără acestea, nu trebuie să ne mirăm dacă la noi arta nu este încă născută şi dacă literatura tânjeşte, palidă şi slabă. Artele şi literatura, expresiile inteligenţei, n-au speranţă de viaţă decât acolo unde ele îşi trag originea din însăşi tulpina popoarelor. Altmintrele ele nu sunt decât nişte plante exotice pe care cel întâi vânt ori le îngheaţă, ori le usucă. Ca să avem arte şi literatură naţională, trebuie ca ele să fie legate cu societatea, cu credinţele, cu obiceiurile, într-un cuvânt cu istoria noastră. Niciodată n-am fi avut frumoasele biserici a Argeşului, a Trei-Ierarhilor, a Dragomirnei, dacă arta n-ar fi fost insuflată de simţământul religios ce era mobilul strămoşilor noştri şi care la ei era atât de strâns unit cu simţământul naţional, nefăcând, pot zice, decât unul şi acelaşi. Asemene şi astăzi, nu vom avea artă şi literatură dacă nu ne vom adăpa în izvoarele naţionalităţii noastre, care este religia secolului al XIX.
Nădăjduiesc că prin publicarea cronicilor Moldaviei, contribuind la dezvoltarea patriotismului, voi contribui totodată şi la părăsirea utopiilor care pe mulţi au înşelat până acum, făcându-i a crede că triumful naţionalităţii stă în măsuri silnice, când acestea, am deplină convicţie, nu pot decât a o pierde sau cel puţin a o compromite. Ţara noastră nu prin grabnice şi zgomotoase schimbări se poate ridica. Reformele blânde şi graduale, îmbunătăţirile serioase, răspândirea instrucţiei publice, respectarea dreptului tuturor claselor, îndreptarea moravurilor în familie, întărirea, statornicirea şi respectarea puterii ocârmuitoare, ca organ al legii, acestea sunt singurele elemente de regeneraţie pentru noi. Orice schimbare silnică, orice prefacere năprasnică nu pot să ne fie decât fatale. Când revoluţiile încep, civilizaţia încetează; războiul niciodată n-a făcut decât a mistui rodurile semănate în timpul păcii. Gândul meu este gros de toate aceste priviri; aş dori să rup vălul ce ascunde viitorul patriei mele; aş dori să fiu măcar un minut pe tripodul Pitiei şi să prorocesc ţării şi naţiei mele soartele cele mai aurite! În tot chipul, să nu ne speriem decât când vom părăsi toată ţintirea spre bine şi progresul pacinic şi vom sta cu braţele încrucişate, crezând că tot este pierdut. În noi este ceva tare, puternic, providenţial, care ne-a apărat în nişte epoci când au căzut imperii mult mai zdravene. Conştiinţa naţională este încă vergură; coaja singură este îmbătrânită. "Existenţa unui popor este un lung an, cum a zis un scriitor francez, care şi el are zilele sale de pâclă şi de lumină strălucitoare, timpurile sale de amorţeală şi de mănoase secerişuri. Să nu uităm că patru secole de sclavie au apăsat asupra Greciei, fără ca să poată smulge din inima fiilor ei acea antică naţionalitate pe care paloşul lui Mahomed II ameninţa de a o stinge pentru de-a pururea". Asemene înalte consideraţii, întâmplările timpurilor trecute, adică istoria, ni le pot insufla mai cu uşurinţă. Într-o epocă ca a noastră, plină de toate decepţiile, în care spiritele atât de mult lucrează şi inimile atât de viu simţesc nevoile unei credinţe, ce hrană putem să avem mai îndestulătoare pentru nerăbdările şi îndoielile noastre decât cultul ţării noastre? Citindu-i istoria, am avea mai multă ispită prin trecut, ne-am preţui mai mult prezentul şi am spera mai mult de la viitor, căci analele noastre ne-ar arăta vederat că providenţa niciodată nu ne-a lipsit şi că părinţii noştri, deşi au avut greutăţi şi piedici pe care noi nu le vom întâlni, ei nici odinioară n-au deznădăjduit de dânşii şi de ţara lor.
Ca sfârşit a acestei prefeţe, să-mi fie iertat de a o încheia cu cuvintele unui istoric francez [2]:
"În acest timp de patimi politice, în care este aşa de greu când cineva îşi simte ceva activitate de spirit de a se ascunde agitaţiei generale, cred că am găsit un mijloc de repaos în studiul serios al istoriei. Nu că privirea trecutului şi ispita secolelor mă fac să mă lepăd de întâile mele dorinţi de libertate, ca de nişte iluzii ale juneţii; dimpotrivă, eu mă lipesc către ele din mult în mai mult. Tot iubesc libertatea, dară cu o afecţie mai puţin nerăbdătoare. Îmi zic că în toate epocile şi în toate ţările s-au aflat mulţi oameni care, într-o situaţie şi cu opinii deosebite de ale mele, au resimţit aceeaşi nevoie ca şi mine, dară că cei mai mulţi au murit înainte de a vedea realizându-se aceea ce ei anticipau în idee. Lucrarea acestei lumi se săvârşeşte încet, şi fiecare generaţie ce trece nu face decât a lăsa o piatră pentru zidirea edificiului ce-l visează spiritele fierbinţi. Această convicţie, mai mult gravă decât tristă, nu slăbeşte pentru indivizi datoria de a merge drept printre înşelăciunile interesului şi ale deşertăciunii, nici pentru popoare datoria de a-şi păstra demnitatea naţională; căci, dacă nu este decât nenorocire de a fi împilat prin puterea împrejurărilor, este ruşine de a se arăta servil". Iaşii, 10 april 1852.


Note:
[1] Vezi Notices et extraits des manuscrits de la bibliotheque du roi et autres biblitheques publiés par l'Institut royal de France, Paris, Imprimerie rayale, t. XI1..

[2] Lettres sur l'histoire de France par Augustin Thierry, Lettre premiere.


BIBLIOGRAFIE:


Sursa: http://ro.wikisource.org