Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (6)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (40)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (356)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

MAIORESCU TITU - ÎN CHESTIA POEZIEI POPULARE

Răspuns la discursul de recepţiune al d-lui Duiliu Zamfirescu rostit la Academia Română la 16 mai 1909
Domnule şi iubite coleg,
Ne-ai arătat motivele cari te-au împiedecat să ne înfăţişezi figura literară a lui Ollănescu-Ascanio, în locul căruia ai fost ales membru al Academiei Române.
Deoarece d-ta nu ne vorbeşti de persoana celui dispărut, vei înţelege că nici eu nu pot vorbi de persoana celui ce vine să-l înlocuiască, şi nu-mi vei lua în nume de rău dacă trec îndată la discutarea părerilor pe cari le aduci înaintea noastră cu atâta hotărâre, aş putea zice cu atâta curaj, şi, trebuie să zic în orce caz, sub o formă literară aşa ademenitoare.

I
Ceea ce mă cred dator să scot întâi la iveală din studiul d-tale, şi o fac cu cea mai mare mulţumire, sunt paginile în cari vorbeşti de originea noastră italo-latină, şi, fără a te opri la cunoscutele argumente limbistice, atingând numai în treacăt datele istoriei, cauţi să pătrunzi cu intuiţia artistului taina moştenirilor etnice şi să ne arăţi supravieţuirea sufletului roman în românii de astăzi, urmaşii direcţi ai marilor cuceritori.
Din acest temei mai adânc al priceperii scoţi dovada despre ceea ce este adevărat şi ce - după a d-tale părere - nu poate fi adevărat în poeziile populare române, culese şi publicate de vreo 50 de ani încoace.
Este cu atât mai bine venit punctul de vedere ales de d-ta pentru a judeca o materie de însemnătatea poeziei populare cu cât între publicările îngăduite de secţia noastră istorică, adică apărute sub auspiciile ei, deşi fără răspunderea ei, s-a strecurat în 1906 un studiu al d-lui Radu Rosetti, Despre originea şi transformările clasei stăpânitoare din Moldova, în care se susţine că "elementul roman rămas în Dacia după retragerea legiunilor n-a putut să se mănţie şi a trebuit să dispară fără urme în potopul de barbari năvălitori" şi că "naţionalitatea română s-a născut exclusiv numai din contopirea slavilor ce venise să se aşeze în ţările noastre cu elementele romanizate de peste Dunăre, aduse ca captivi" (eufonia este a d-lui Radu Rosetti) "în urma neîncetatelor năvăliri slave, sporite prin numărul acelora care fugeau din imperiu de greutatea birurilor" ş.c.l.
În şedinţa anuală a Academiei noastre de la 12 ianuarie 1907 chestia a fost adusă în discuţia generală. S-a recunoscut că adevărul orcât de puţin favorabil ne-ar fi, trebuie spus cu toată sinceritatea îndată ce este întemeiat; dar s-a constatat că citatului studiu îi lipseşte tocmai orce temei, şi astfel afirmarea d-lui Radu Rosetti a fost dezaprobată de toţi membrii de faţă. Autorul, ce e drept, a făgăduit că va dovedi aiurea părerea d-sale, însă această dovadă nu a mai adus-o şi nici nu credem că o va aduce vreodată.
Este dar, iubite coleg, îndoită mulţumirea cu care viu să te felicit pentru introducerea criteriului latin în cercetarea poeziei populare şi pentru vioiciunea stilului cu care ştii să ne împărtăşeşti convingerea d-tale. În această parte a discursului ne putem uni nu numai d-ta cu cel ce are plăcerea de a-ţi răspunde în acest moment, dar probabil toţi colegii noştri din Academie. Căci ne aflăm pe un tărâm unde cercetările se apropie de oarecare exactitate ştiinţifică şi pot conduce la câteva dovezi convingătoare.
Lucrul se schimbă când trecem la aprecierile curat literare, unde dovezile exacte nu sunt cu putinţă, unde judecata se întemeiază adeseori pe elemente prea subiective şi unde e totdeauna greu (iar la noi - cu lipsa unei tradiţii literare statornicite - mai greu decât aiurea) să găsim premisele înţelegerii comune. Aici nu ne rămâne adeseori decât datoria de a ne spune părerea cu toată sinceritatea şi de a o susţine cu argumentele ce ne par mai accesibile spiritelor nepărtinitoare.
Astfel, nu pot lăsa să treacă fără împotrivire imputarea adusă culegerii de poezii populare a lui Vasile Alecsandri. D-ta zici: "Alecsandri a fost un rău culegător de poezii populare şi mai cu seamă s-a înşelat fundamental când a crezut că poate introduce unele dulcegării sentimentale în viaţa versificată a poporului nostru."
Faţă de o declaraţie aşa de hotărâtă din partea d-tale, chestia cere să fie examinată mai de aproape, nu numai pentru a recunoaşte meritul lui Alecsandri în adunarea şi răspândirea poeziilor noastre populare, ci şi pentru a ne înţelege asupra marei însemnătăţi a acestei manifestări a neamului românesc.
Cum se ştie, culegerea de Poezii populare ale românilor, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri este dedicată doamnei Elena Cuza în 1862, deşi publicată de-abia la începutul anului 1866. Publicarea se face în folosul Azilului Elena Doamna fiindcă - după cum scrie Alecsandri - "poeziile culese din gura poporului sunt copii găsiţi ai geniului românesc şi au dreptul a se bucura de îmbrăţişarea înaltei protectoare a Azilului Elena."
Dar Alecsandri începuse de mult să adune şi să comunice prietenilor săi poeziile populare. Cu zece ani mai nainte, neuitatul filoromân Wilhelm de Kotzebue, în prefaţa din octomvrie 1856 la traducerile sale Rumanische Volkspoesie, vorbeşte de această stăruinţă "patriotică şi entuziastă" a lui Alecsandri, pe care o menţionează cam în acelaş timp şi englezul Stanley în eleganta publicare Rouman Anthology (Hertford, 1856). Şi mai nainte, îndată după mişcarea de la 1848, comunicări de această natură au fost făcute de Alecsandri la Paris; paginile scrise în favoarea românilor de Michelet şi de Edgar Quinet sunt întrucâtva datorite unor asemenea împărtăşiri; iar la 1855 el însuş publică în traducere franceză Ballades et chants populaires de la Roumanie.
V-am amintit datele de mai sus fiindcă ele ne înlesnesc priceperea punctului de vedere din care Alecsandri a donat şi (cum zice el însuş) a întocmit poeziile populare.
La el nu era şi nu putea fi vorba de preocupările folcloriste; mişcarea folcloristă, deşteptată pe la 1864 în Anglia, de unde şi-a primit şi numele, nu a răzbit pănă la noi decât după încetarea activităţii lui Alecsandri. Şi nici spre vreo amintire a caracterului latin păstrat în poporul român, cum îl înţelegi d-ta, nu l-a purtat gândul pe atunci. Poet mai întâi de toate, poet naţional îndeosebi, nu în înţelesul latinităţii, dar desigur în înţelesul luptei în contra protectoratului rusesc şi a corupţiunii fanariote, Vasile Alecsandri este entuziasmat de partea frumoasă, omeneşte frumoasă a poeziilor noastre populare, simte un fel de mândrie patriotică de a le arăta în această frumuseţe oarecum generală a lor nu numai francezilor, ci şi germanilor şi englezilor.
Căci suntem în epoca dintre 1855 şi 1866, epoca renaşterii politice a României, care, după congresul de la Paris, este în mod aşa extraordinar caracterizată prin solicitarea poporului român de a-şi exprima dorinţele sub auspiciile marilor puteri de cultură europeană.
Alecsandri, a cărui excepţională valoare în literatura noastră stă în repercutarea tutulor curentelor de simţiri ale contimporanilor săi, vine şi în ajutorul acestei mişcări şi caută să ne câştige simpatiile occidentale, scoţând la iveală mai ales acea parte - de altminteri reală - a manifestărilor sufletului nostru poporan, care se poate numi lirică şi contemplativă, adică duioşia simţirilor şi cumpătarea exprimării.
Înţeleg că d-ta ai pus accentul pe elementul energic al baladelor, fiindcă el se potriveşte mai bine cu criteriul d-tale etnic, însă acest criteriu nu trebuie luat exclusiv: în orice caz, el nu era şi nu putea fi exclusiv la Alecsandri. D-ta recunoşti că "Alecsandri a auzit şi a înţeles că în murmurul poporului e o muzică naivă şi sentimentală a doinelor ce se cuvine să fie notată, că este o muzică eroică a baladelor ce se cuvine şi mai mult să fie scrisă".
Dar eu întreb: de ce "şi mai mult"?
Pentru Alecsandri, ca şi pentru unii din noi, se cuvenea tot aşa de mult să fie păstrată sentimentalitatea doinelor, căci deşi - după luminoasa d-tale cercetare - partea eroică şi cuminţenia politică sunt mai ales semnele moştenirii etnice, aceasta nu exclude partea sentimentală nici la romani, şi cu atât mai puţin la descendenţii lor după o evoluţiune culturală de atâtea veacuri.
Îndeosebi elementul eroic în poezia popoarelor din Orient, devenite pe atunci aşa de "interesante", era cunoscut, de mai nainte, pentru albanezi, prin imitările - fie şi meşteşugite - din Guzla lui Prosper Merimée, pentru sârbi, prin minunata culegere de poezii populare publicată de Karagici între 1823 şi 1833 şi prin alte lucrări. Aici e multă voinicie, tot atâta cruzime, uneori şi brutalitate. Cine însă îşi dă seama de firea poetică a lui Alecsandri înţelege îndată că pe el a trebuit să-l atragă din poezia noastră populară mai ales elementul ei liric şi contemplativ, şi tocmai cu această particularitate, pe care d-ta o depreţiezi cu expresia "dulcegărie", Alecsandri ne-a făcut mai bine primiţi printre occidentalii de cultură literară din acea epocă.
Fireşte că o asemenea înrudire sufletească între lirismul poetului şi poeziile populare culese de el nu l-ar fi îndreptăţit niciodată să introducă în textul baladelor schimbări cari le-ar falsifica. Toate poeziile în adevăr populare, prin urmare foarte răspândite, se întâlnesc însă în grupa poporului sub cele mai felurite variante. Cine nu se ocupă de autenticitatea folcloristă, cu indicarea exactă a persoanei, a pronunţării, a locului şi a timpului, ci se ocupă numai de poezia populară în frumuseţea şi oarecum generalitatea ei, va culege, va combina, uneori va completa din multele variante forma definitivă, care după a lui simţire îi va părea mai conformă cu geniul poetic al poporului. În această alegere şi consolidare de formă, Alecsandri, cu deplină bună-credinţă, s-a lăsat condus de partea sentimentală a poeziilor noastre, precum d-ta, cu aceeaş bună-cre-dinţă, te laşi mai curând condus de partea eroică. Dar nici la unul, nici la altul nu poate fi vorba de falsificare.
Pentru d-ta Mioriţa este chintesenţa poeziei populare române; dar pentru contimporanii dintre 1856 şi 1866 erau poate poeziile curat lirice mai sugestive. Îmi aduc aminte că pe mine şi pe câţiva din compatrioţii mei ne încântase la 1857 în Viena (eram atunci de 17 ani) mai cu seamă poezia tradusă de Kotzebue:
Sus în vârf de brăduleţ
S-a oprit un şoimuleţ,
El se uită drept în soare
Tot mişcând din aripioare.
(Nici mie nu-mi plac diminutivele, introduse numai pentru înlesnirea rimei.)
Jos la trunchiul bradului
Creşte floarea fagului,
Ea de soare se fereşte,
Şi de umbră se lipeşte.
"Floricică de la munte,
Eu sunt şoim, şoimuţ de frunte,
Ieşi din umbră, din tulpină,
Să-ţi văd faţa la lumină,
C-au venit pănă la mine
Miros dulce de la tine,
Cât am pus în gândul meu
Pe-o aripă să te ieu
Şi să mi te port prin soare,
Pân'te-i face roditoare
Şi de mine iubitoare."
"Şoimuleţ, duios la grai,
Fiecare cu-al său trai,
Tu ai aripi zburătoare,
Ca să te înalţi la soare,
Eu la umbră, la răcoare
Am menire-nfloritoare.
Tu te legeni sus, pe vânt,
Eu mă leagăn pe pământ,
Du-te-n cale-ţi, mergi cu bine,
Făr-a te gândi la mine,
Că e lumea-ncăpătoare
Pentru-o pasăre şi-o floare!"
Şi când - acum 41 de ani - în primul volum al Convorbirilor literare am atras luarea-aminte a cetitorilor asupra covârşitoarei însemnătăţi a poeziilor populare, publicate atunci de Alecsandri, am reprodus anume această poezie, împreună cu altele de felul ei, şi astăzi pot constata că partea lirică a vieţii poporului a fost cea mai roditoare în dezvoltarea ulterioară a literaturii noastre culte, îndeosebi pentru Eminescu şi, prin mijlocirea lui, pentru urmaşii săi.
Căci dacă e să judecăm după dreptate, întreaga valoare a publicării poeziilor populare, aşa cum a fost făcută de Alecsandri, nu ne putem mărgini la efectul ei asupra străinătăţii, ci trebuie să punem în cumpănă, ca fiind de mai mare greutate, efectul lor asupra propriei noastre societăţi. Alecsandri, care în lunga sa viaţă literară a căutat totdeauna să trezească interesul estetic al publicului român, nu putea să tindă a interesa lumea străină fără a voi să intereseze în acelaş timp propria noastră societate cultă. Lucrul nu era uşor, mai ales în Moldova, unde limba franceză era limba exclusiv întrebuinţată în saloanele şi în familiile aşa-numitei societăţi şi unde cele mai multe dame nici nu ştiu să vorbească, necum să scrie corect româneşte.
Atunci Alecsandri, cu adâncul său instinct de poet naţional, găseşte în poezia populară cea mai bogată comoară de frumuseţi literare din care să se adape societatea, fie direct, fie indirect prin inspirarea scriitorilor de talent mai accesibili gustului ei.
În legătură cu cele zise aici, o observare a d-tale de la începutul discursului cere oarecare lămurire. Dacă se poate admite ceea ce zici acolo, că "românul ca popor nu e nici mai mult, nici mai puţin poet decât alt popor", propoziţia următoare cu "materialul folcloristic", care, "poate fi considerat ca produs estetic, dar atunci încetează de a fi anonim", îmi pare mai puţin admisibilă.
Nu e vorba aici de materialul folcloristic, ci de însăş poezia populară ca poezie, şi ea nu numai poate, ci trebuie considerată ca un produs estetic de cea mai mare însemnătate, fără a înceta să-şi păstreze anonimatul ei firesc.
Am cetit adineauri poezia cu şoimul şi fraga. Este vreo îndoială despre frumuseţea şi, prin urmare, despre valoarea ei estetică? Şi ce are a face aici chestia anonimatului? Poezia este şi rămâne anonimă, dar aceasta nu o împiedică de a fi din cele mai frumoase, de a exprima nu numai o simplă simţire lirică, ci cum zice Alecsandri într-o notă (pag. 32), "o filozofie adâncă".
Asemenea, când cetim în Hora (pag. 369), care începe cu nişte cuvinte de rând, ca de la sat:
- Bade, trandafir frumos,
Vrut-ai să te-arăţi duios,
Dar te-ai arătat ghimpos
Şi din minte nu m-ai scos.
- Vai, leliţă din cel sat,
Ce-ai cerut şi nu ţi-am dat?
Şi apoi continuă:
- Cerut-ai faguri de miere,
Eu ţi-am dat buzele mele;
Cerut-ai o viorea,
Ţi-am adus inima mea.
- Dacă vrei dragoste-aprinsă,
Adă-mi gura neatinsă
Şi o inimă fecioară
Ca apa de la izvoară.
Ce importă că înălţimea etică, aşa de frumos exprimată în versurile din urmă, nu se poate atribui unui anume poet, ci este tocmai în anonimatul ei o dovadă a idealismului pănă la care se poate ridica inspiraţia curat populară?
D-ta pari a atribui acestui gen de poezie mai puţină însemnătate estetică; dar te rog să-ţi aduci aminte de constatările istoriei literare din ţări cu o cultură mult mai veche, d.e. din Anglia şi din Germania; cum la englezi de la publicarea poeziilor populare de Percy (1765) şi la germani de la cea analoagă a lui Brentano şi Arnim (Des Knaben Wunderhorn, 1806-1808) datează o renaştere a poeziei lirice în literatura lor cultă.
Şi în contra culegătorilor Brentano şi Arnim s-a adus imputarea că au întocmit poeziile populare, dar mai târziu meritul lor s-a recunoscut pe deplin, "fiindcă - după cum se exprimă o carte de şcoală - cu un tact admirabil au ştiut să scoată chintesenţa poeziei cu care să producă cea mai adâncă impresie". Pe urma unor asemenea publicări s-au ivit poeţii lirici cei mai răspândiţi ai literaturii germane din secolul trecut, Heine, Lenau, Uhland (el însuş culegător de poezii populare), ca şi mai nainte Bürger, ostensibil inspiraţi de formele şi limba acelor manifestări anonime ale neamului lor, şi prin ei s-a desăvârşit opera începută de clasicii anteriori, adică s-a statornicit în societatea cultă a Germaniei predomnirea limbii şi literaturii naţionale cu înlăturarea celei franceze, aşa de puternic ocrotite mai înainte de însuş Frederic cel Mare.
Tot aşa s-a întâmplat şi la noi, unde evoluţiunea nu este încă desăvârşită. Alecsandri a adunat poeziile populare pentru a da elementului naţional celui mai sigur putinţa unei dezvoltări temeinice în literatură şi le-a întocmit aşa (d-ta zici cu atâta dulcegărie sentimentală, eu zic cu atâta potrivire la receptivitatea contimporanilor) încât să poată pătrunde în societatea înaltă. Este caracteristic că cea dintâi care simte şi recunoaşte acest merit al lui Alecsandri e însăş Elena doamna, care zice în răspunsul ei la dedicaţia poetului: "Fără a ridica ceva din caracterul naiv al expresiei poporale, aţi mlădiet cu o rară fericire forma acestor încercări întâietoare".
Cu această "mlădiere" a pătruns poezia populară în sufletele noastre. Eminescu s-a inspirat de-a dreptul de la ea, Coşbuc şi Goga se dezvoltă pe urma lui, iar în miile de şcolari şi studenţi ai generaţiei de astăzi lucrează mai departe formele acestor poeţi astfel învioraţi, şi încetul cu încetul rădăcina populară împlântată de Alecsandri creşte şi rodeşte în toate direcţiile.
Această mişcare se face de la sine, prin puterea covârşitoare a plăsmuirilor frumoase. Orce silă, orce violenţă, nu poate fi decât dăunătoare. Să se producă numai opere de adevărată valoare, nu de valoare îndoioasă, exagerată prin şovinism, şi societatea înaltă va fi câştigată prin atracţia firească a frumuseţei.


II
Am stăruit poate prea mult asupra explicării unei controverse, însă tot ce priveşte poezia populară merită cea mai mare luare-aminte, iar opera lui Vasile Alecsandri va găsi pururea în Academia Română un cuvânt de apărare, de laudă şi de recunoştinţă.
Viu acum, iubite coleg, la partea a doua a interesantului d-tale studiu şi am şi aici mulţumirea să constat la început o comunitate de vederi în privinţa criticei teoretice a "poporanismului".
Ce e drept, nu te pot urma în expunerea doctrinei economico-istorice a lui Loria şi a "miragiului" introdus de el. Vârsta la care am ajuns m-a făcut mult mai rezervat faţă de nişte teorii sociale cu aparenţe ştiinţifice, cari păcătuiesc de regulă prin generalizări pripite. La concepţia lui Loria se poate răspunde, tot aşa de pe-asupra, cu spirituala observare a lui d'Avenel: Dans sa marche lente, la civilisation a recherché le beau bien avant l'utile. Elle a excellé a faire des statues ou des temples avant de faire des lampes ou des parapluies; elle a su ecrire avant de savoir se chauffer et a découvert le pinceau avant la fourchette. Ceea ce s-ar putea rezuma pe româneşte cu o vorbă mai simplă: omul s-a gândit să-şi facă biserici înainte de a-şi face hambare.
Cu atât mai puţin te voi urma în propunerea de leacuri pentru tămăduirea stării noastre actuale prin "maiştri şi ateliere în toate satele".
Prefer şi mă grăbesc să mă pun alături de d-ta când zici: "La toate celelalte popoare cauzele economice ale mişcărilor sociale se iluzionează, iar poeţii sunt ademeniţi de miragiul unor nobile simţiri: la noi şcoala poporanistă, printr-o aberaţiune a tuturor sentimentelor estetice, îi ţine într-o mediocritate revoltătoare".
De mult era cunoscută cererea unor socialişti-poporanişti, cari se amestecaseră în ale esteticii şi îndemnau pe scriitori să se ocupe exclusiv de mizeria claselor de jos şi de vinovăţia celor de sus. Dar dacă toate tendinţele şi intenţiile "utilitare" sunt dăunătoare în artă, cel puţin tendenţa învrăjbirii claselor a rămas cu desăvârşire stearpă în producerea de opere frumoase.
Mă unesc dar cu această parte a criticei d-tale, deşi nu mă pot uni cu aplicările ce le faci, şi, d.e., mă deosebesc de d-ta în aprecierea poeziilor d-lui Octavian Goga. Lasă însă la o parte desluşirea acestei deosebiri, fiindcă Academia şi-a arătat acum trei ani părerea despre primele poezii ale d-lui Goga, acordându-le unul din premiile ei mai însemnate, pe temeiul unui raport care cercetează cu de-amănuntul meritul literar al noului poet de peste Carpaţi.
Dar mai sunt rezerve de făcut şi în privinţa celor zise de d-ta despre Creangă, Popovici-Bănăţeanul şi d-l Slavici. Ai introdus însuţi deosebirea între aceşti trei autori, la cari recunoşti "miragiul" şi între autorii pe cari îi crezi vinovaţi de "poporanismul" în înţelesul defavorabil ce-l dai acestui cuvânt. Însă atunci e greu de priceput pentru ce ai pus pe cei trei autori în republica poporanismului? Căci nu faptul că figurile descrise de Creangă, Slavici şi Popovici-Bănăţeanul sunt mai cu seamă ţărani, preoţi de la sate şi meseriaşi îi face să intre în acea rubrică.
Critica d-tale că în nuvelele d-lor Slavici şi Popovici, în deosebire de povestirile lui Creangă, figurile nu au aparenţă de realitate, ci sunt "anemice şi nefireşti" sau - cum zici tot d-ta - "nu sunt de carne, ci de carton", s-ar putea aplica tot aşa de bine la multe nuvele din viaţa societăţii înalte, căci o asemenea observare se referă la o temă generală a cercetărilor literare, iar nu numai la înfăţişarea figurilor luate din popor.
Însă critica nu o cred îndreptăţită, şi modul cum dezlegi d-ta "enigma" descrierii acelor figuri "anemice şi nefireşti" prin faptul că d-l Slavici şi Popovici-Bănăţeanul ar fi crescuţi în licee şi universităţii germane şi ar fi împodobit flăcăii din satul lor de naştere cu romantismul cărturarilor din Viena, îmi pare lipsit de temei.
Nu e lucru uşor (am recunoscut-o de la început) a argumenta în materie estetică. Voi încerca totuşi să-mi susţin părerea că multe din nuvelele d-lui Slavici, ca şi nuvelele lui Popovici Din viaţa meseriaşilor sunt creaţiuni cu acea deplină aparenţă a realităţii în care se încheagă arta adevărată.
Că nu poate fi vorba de fireasca atribuire a unui romantism exotic la figurile poporului românesc rezultă din analoaga înzestrare a sătenilor cu simţimintele cele mai înalte şi delicate tocmai în schiţele, nuvelele şi romanele ţărăneşti din acele literaturi occidentale, unde introducerea unei culturi străine la elementele autohtone este exclusă. Absolut aceeaş notă vibrează în Petite Fadette, în François le Champi, în Mare au Diable de George Sand, în figurile de pe ţărmurile Rinului descrise de Auerbach, în ţăranii lui Ganghofer din munţii Tirolului şi chiar în vagabonzii lui Bret Harte din California.
De unde vine această identitate a aspirării ideale în mijlocul unor realităţi materiale aşa deosebite? Din convingerea intuitivă a marilor scriitori că în cugetul poporului - fie orcât de lipsit de cultura cărturărească, ba uneori îţi vine să zici tocmai fiindcă e lipsit de ea - germinează şi poate prinde rădăcină dezvoltarea celor mai curate şi alese simţiminte omeneşti. Precum se găseşte în popor o adâncă evlavie, tot aşa se poate găsi o mare decenţă şi cea mai surprinzătoare sfială în legătura dintre sexe.
Căci nu numai pe calea gândirilor abstracte, îngrămădite în feluritele sisteme, poate ajunge omul să-şi dea oarecare seamă de tainele vieţii, ci şi pe calea instinctivă a simţimântului.
Romantismul cărturarilor din Viena? Dar de la ce fel de cărturar, de la care romantism au ieşit versurile noastre populare:
Dacă vreai dragoste-aprinsă,
Adu-mi gură neatinsă
Şi o inimă fecioară
Ca apa de la izvoară...
Şi se poate o mai înaltă, o mai curată expresie de iubire?
Dar în cealaltă poezie:
Du-te-n cale-ţi, mergi cu bine,
Fărîa te gândi la mine,
Că e lumea-ncăpătoare
Pentru-o pasăre şi-o floare...
Din ce tratat de etică socială a învăţat ţăranul anonim să fie mulţumit cu soarta ce-i este hărăzită?
Fără îndoială, complicările sufleteşti ale societăţii înalte sunt o problemă din ce în ce mai interesantă în proporţie cu creşterea culturii, şi ele îşi vor afla înfăţişarea firească în literatura noastră. Dar aceasta nu ne poate face să uităm că simplicitatea ţărănească nu exclude frumuseţea lirică, precum nu exclude energia epică, nici chiar conflictul dramatic.
Când văd asemenea deosebiri de judecată literară între noi, îmi vine să repet vechea observare făcută într-un articol despre "poeţi şi critici", că tocmai poeţii sunt mai puţin chemaţi să apreţieze poezia altora. Ei sunt prea pătrunşi de felul lor de a pricepe lumea şi prea refractari la felul altora de a o pricepe.
Menirea d-tale, iubite coleg, care eşti însuţi unul dintre cei mai recunoscuţi poeţi ai generaţiei de astăzi, este de a ne înzestra literatura cu creaţiunile propriei d-tale imaginaţii. Iară rolul mult mai modest de a primi şi de a preţui creaţiunile poeţilor lasă-ni-l nouă, publicului cetitor, cari putem îmbrăţişa cu aceeaş recunoştinţă cele mai felurite individualităţi artistice numai cu condiţia ca să fie în adevăr inspirate de simţimântul curat al frumosului.
Şi fiindcă în multe din poeziile şi nuvelele cu cari ne-ai sporit comoara literară d-ta ai fost în adevăr inspirat de cel mai înalt simţimânt al frumosului, fii cu această parte a operei d-tale binevenit în mijlocul Academiei Române!


BIBLIOGRAFIE:


Sursa: http://ro.wikisource.org