Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (14)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (43)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (361)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

PAPAZOGLU DIMITRIE - ISTORIA FONDĂREI ORAŞULUI BUCUREŞTI

Capitolul 18

Iată, în detaliu, şi alaiurile domneşti de peste an, care erau în număr de patru; afară de acela al intrării lui vodă în Capitală, ca domn, erau două alaiuri mari, numite binişalai, şi două ordinare.
1) Alaiul la Mitropolie, la Sf. Constantin şi Elena; 2) Alaiul mergerii la Moşi; 3) Alaiul mergerii la Pantelimon; 4) Alaiul de la Sfânta Treime (Radu Vodă). La aceste alaiuri purtau boierii, cu serviciuri active, giubele roşii, cu agrafuri de aur, late, şi gugiumane de samur negru, cu fundul roşu, şi se numeau boierii halea (în slujbe), iar boierii cei fără posturi se numeau boieri paia, adică în neactivitate, şi purtau giubele măslinii şi gugiumane cu fundul verde. Numai domnul şi cei din familia sa purtau gabeneţe albe, pelerine de samur, cu ceaprazuri de aur şi gugiumane cu fundul alb.Toţi boierii aveau câte un hanger la brâu. Cei în activitate mai aveau la brâu câte o călimară de argint, suflată în aur. Meterhaneaua, compusă numai de turci, era sub conducerea capelmaistrului ei, numit meterhagi başa. Aceşti muzicanţi mergeau la alaiuri călări, având şi şase chindii (tobe) mari, îmbrăcate cu postav roşu, şi cu giamparale (tasuri). Cântau cântece turceşti, căci surlarii cântau muzică românească în faţa trupei seimenilor (pedeştri), care aveau pe polcovnicul lor. Călărimea arnăuţilor avea căpeteniile lor, numiţi bimbaşi (maiori) şi ghenci aga (colonelul). Numirea de ghenci se traducea în româneşte "voinici", iar ghenci aga înseamnă şeful voinicilor. Pandurii erau toţi olteni, în costum oltenesc, cum poartă mehedinţenii, gorjenii şi oltenii. Numai din aceste trei judeţe se recrutau bravele catane ale României (ale căror modele de îmbrăcămintele le păstrez în tablouri); ei au avut diferiţi căpitani, ca: Magheru, I. Solomon, Ciupagea, Vladimirescu şi Vărbiceanu. Aveau flinte cu cremene şi cornuri de cerb, cu iarbă de puşcă, însă muzică, surle sau timpane, nu aveau. Căciulele lor erau rotunde, cu funduri roşii şi cu laţi de lână roşii, albi şi albaştri; erau împărţiţi pe cete.
Încep a arăta cel mai mare alai, când venea vodă de la Constantinopol, cu investitura de domn; el era mai dinainte ales de ţară, alegerea se făcea la Mitropolie sau în Palatul Domnesc, când era tronul vacant. Alegătorii erau boierii ţării, căci pe atunci nu se pomenea de popor, nici de deputaţi judeţeni. Între întâii alegători erau mitropolitul, episcopii şi banul Olteniei, cu boierii lui cei mai de frunte de peste Olt; apoi, pârcălabii (primarii) oraşelor Târgoviştea, Câmpulung şi Curtea de Argeş.
Caimacamii domneşti soseau în Bucureşti şi vesteau că vine vodă în ţară, cu investitura împărătească; îi ieşeau boierii înainte, la Olteniţa, căci întoarcerea era totdeauna prin Turtucaia, era însoţit de peste Dunăre până la Olteniţa de cadiul aian şi chehaia bei din Silistra. Ei-l încredinţau, cu mare pompă, în mâna boierilor, iar aceştia îl conduceau, pe partea dreaptă a Argeşului, până la satul Radovanu, moşia lui Tache Ghica, unde se făcea în biserică un Te Deum; treceau Argeşul, a doua zi, şi veneau în monastirea Negoeşti, clădită de Matei Vodă, pe partea stângă a Argeşului, aci ascultau Sfânta Liturghie şi de acolo plecau şi veneau în monastirea Văcăreşti, unde mitropolitul cu episcopii primeau pe noul domn, cu Evanghelia şi cu Crucea, la uşa bisericii cu patronajul Sfintei Treimi, fondată de Nicolae Mavrocordat. Acolo se slujea un Te Deum şi vodă rămânea seara acolo, în palatele egumeniii, până a doua zi; în acest interval, se pregătea cortegiul şi primirea în Capitală. A doua zi, poporul primea pe noul domn cu cea mai mare bucurie. Iată întinderea cortegiului văzut de mine, la 1823, la venirea lui Grigorie Vodă Ghica. Cortegiul intra în Capitală pe Podul Beilicului (Calea Şerban Vodă). El se începea cu marele aga, călare, cu amploiaţii săi; după aceasta urma corpul podarilor (saperi), ei aveau la spinare topoare, îmbrăcate în muşamale, şi câte o bardă sau teslă la brâu. Sub îngrijirea corpului acestuia erau toate podurile din Capitală, căci toate stradele erau pavate cu poduri mari, având şanţuri sub ele, pentru strecurarea apei ploilor şi a topitului Zăpezii; aveau şi căpetenia lor, sub numirea de starostea podarilor, supuşi marelui aga. Urmau apoi arnăuţii, călări, cu căpeteniile lor: bimbaşa, ghenciu aga, şi căpitanii veneau pe urmă având timpane înainte; corpul fustaşilor era sub comanda lui aga şi purtând fuste, ca arnăuţii, şi căciuli înalte, de postav negru, ce se numeau gelepeşti; corpul seimenilor, pedestrime românească sub polcovnicul lor; corpul lipcanilor (curieri), sub marele postelnic (ministrul de Externe); ciohodarii domneşti (garda palatului), ţinuţi cu cheltuiala domnească (vorba de ciohodar este greacă şi înseamnă numirea postavului, căci erau îmbrăcaţi în postav roşu, cu ceaprazuri galbene, cu dulămii căptuşite la piept cu mătăsărie albă, erau încinşi cu brâie de găitan de fir, cu paftale mari aurite; umblau cu pulpanele ridicate şi înfipte în cordon, întocmai ca jandarmeria călăreaţă de astăzi, în cap purtau işlicuri mari de blană şi, în picioare, cizme galbene; tot ca ei, purta cizme şi Curtea Domnească, boierii aveau cizme roşii). După acest corp, urmau veliţii boieri, călări; aceştia erau miniştrii; după dânşii urmau, imediat, vodă, călare, îmbrăcat în cabeniţă albă, cu ceaprazuri de fir şi la brâu cu hanger cu plaseaua încrustată în briliante. Calul era împodobit cu harnaşamentul de catifea vişinie, cusută în diferite flori de aur; era ţinut de amândouă laturile, cu mâinile pe coapsele calului, de către başi-ciohodar şi ajutorul său. După domn, urma întâiul spătărache, ţinând săgeţile, topuzul şi sabia; al doilea ţinea cuca domnească, cu caif de pâslă căptuşit cu mătase. Beizadelele erau tot pe cai, împodobiţi tot astfel şi ţinuţi de câte doi ciohodari. Erau şase beizadele, începând cu cei mari: Costache, Iorgu, Scarlat, Grigorie, Panait şi Mitică (care trăieşte încă: Beizadea Mitică). Urmau apoi steagurile domneşti albe, de mătase, şi roşu, de catifea, cu Sf. Constantin şi Elena cusuţi cu aur, iar peste cele mari, albe, era chipul Sfântului Gheorghe. Venea apoi şeful contabilităţii de Vistierie, călare, cu câte două pungi mari, atârnate în dreapta şi în stânga, de şeaua calului, pline cu bani de argint noi, pe care-i aducea din Ţarigrad, unde fuseseră turnaţi, la hazna, din ordinul vizirului, pe socoteala domnului; aceşti bani, şeful conptabilităţii îi azvârlea în dreapta şi în stânga, cu pumnii plini, şi privitorii de pe strade se băteau după ei adunându-i. După aceasta, urma corpul catanelor, care erau recrutate din cinci judeţe. Urma apoi marele hatman şi după dânsul veneau breslele negustoreşti, cari erau astfel rânduite: lipscanii, marchitanii, cojocarii subţiri şi groşi, işlicarii, cavafii, şelarii, papugiii, cizmarii şi covacii; aceste isnafuri erau toate sub starostea lor. Apoi, după aceştia, urma trupa tulumbagiilor (pompierii), sub tulumbagi başa, fără instrumentele lor; ei erau îmbrăcaţi în speţere de piele şi în cap aveau câte un cauc de fier; pe urmă venea ceata sacagiilor, fără sacale.
Pe tot parcursul cortegiului, azi Calea Şerban Vodă, sunau clopotele de la toate bisericile, până ce cortegiul sosea la biserica Curtea Veche. La uşa bisericii, domnul era primit de către mitropolit, cu tot clerul, cu Evanghelia şi Crucea în mână; conducea pe domn cu imnul slavoslovic până în sfântul altar şi, când intra pe uşa altarului, se dedea semnalul la corpul artileriei din casele Cornescului, astăzi Hotel "Union"; acolo erau numai patru guri de tun, păstrate pentru solemnităţi şi care astăzi se află ca trofee în arsenalul cetăţii Vidin. Acele tunuri începeau, pe dată, a vesti Capitala că Măria sa vodă, în momentele acelea, intra în altar cu mitropolitul şi episcopii, de mână, ca să primească sfânta ungere cu Sfântul Mir cel Mare. Mai întâi, domnul ocolea sfânta masă, de 3 ori, în cântecul imnului, ca la cununie, Isaia dănţuieşte, apoi era miruit de mitropolit, cu Mirul cel mare; după acea se ţinea leturghia zilei, se miruiau toţi şi salutau pe domn, sărutând Crucea ce o ţinea în mâna sa, pe tron. Mitropolitul, în vremea asta, sta în jeţ lângă domn, în dreapta, iar în partea stângă era jeţul doamnei, împodobit, ca şi al domnului, cu mărcile ţării.
După ce se sfârşeau acestea, se dădea semnalul de plecare şi urma cortegiul până la Palatul Domnesc, în sunetul clopotelor şi în veselia cetăţenilor, deoarece şeful contabilităţii continua cu azvârlirea banilor noi pe stradă, până la palat.
Eu am văzut intrarea în Bucureşti a doi domni: Alexandru Suţu, la 1818, şi Gr. Ghica, la 1823. Alexandru Vodă Suţu îşi avea Palatul Domnesc în Podul Mogoşoaiei, casele lui Costache Ghica, zis şi Bragadiru, căci era general civil rusesc. După sosirea lui vodă la Palat, meterhaneaua se aşează în spaţioasa curte, care era pe locul astăzi al caselor Lahovari, până în prăvălia lui Reş giuvaergiul. Vodă intra în saloanele lui, unde capugiul (amploiat turc) citea firmanul împărătesc în turceşte, apoi firmanul se citea şi în româneşte, de către postelnicul cel mare, în sunetul tunurilor, al meterhanelii şi al urărilor islam-ceauşilor. După asta, domnul primea salutările boierilor şi sărutări de mână, dimpreună cu doamna; împărţea apoi caftanele şi posturile.
Discursurile de urare se ţineau în salonul palatului, faţă cu mitropolitul şi episcopii, şi în răsunetul tunurilor. Solemnitatea isprăvită, se retrăgeau toţi, şi după o săptămână era masă mare domnească, cu meterhaneaua şi chindiile. Această numire de chindii s-a dat tobelor celor mari ale meterhanelii, căci întotdauna se punea vodă la masă, la 12 ceasuri din zi, sau şapte ceasuri turceşti, şi de atunci a şi rămas numirea tobelor, chindie, adecă vremea prânzului.
Iată acum şi celelalte alaiuri. Alaiul Sfântului Pantelimon se făcea în ajunul şi în ziua acestei sărbători. În ajun, la vremea vecerniei, după-prânz, mergeau în carete, mitropolitul şi după el domnul, la mănăstirea Sf. Pantelimon, afară din Bucureşti, unde se făcea vecernia sărbătorii; domnul se întorcea, seara, la lumina masalalelor. (Masalalele erau un fel de grătare de fier, purtate de ţiganii numiţi masalagii, care aveau câte o traistă de gât, cu bucăţi de pânză, zdrenţe, muiate în păcură, şi pe care le înfigeau, una după alta, în acele grătare purtate la spinare, într-o prăjină, ca să lumineze cailor pe vremea nopţii, atât în oraş pe podurile de lemn, cât şi afară, în preumblări nocturne. Toţi boierii cei mari şi mitropolitul aveau masalagii lor, cari primeau regulat, în toate zilele, câte 20 topuri de cârpe muiate în păcură, pe care, ziua, le fabricau masalagii în curtea puşcăriii, astăzi Piaţa Mică, şi unde erau aşezate buţile de păcură, aduse din puţurile Slănicului. Masalagiul îşi înfigea masalaua în mijlocul curţii boiereşti şi o aprindea noaptea numai când se înhămau caii la butcă, ca să iasă boierul).
A doua zi, în ziua sfântului Pantelimon, pornea alaiul domnesc de la palat, organizat întocmai ca alaiul intrării domnului în Capitală, cu deosebire că bani nu se azvârleau. Ieşea pe Podul Mogoşoaiei, pe la Curtea Veche, pe Podul Târgului de Afară (Calea Moşilor). Era atât de lung, încât capul trecea de Curtea Veche, pe când coada nu ieşise din curtea palatului. Astfel mergea înainte pe câmpia Pantelimonului, de la streajă (barieră) până la monastire; domnul şi boierii erau călări, iar lumea pe jos şi se ducea numai din dragoste către religiune, şi mai cu seamă către Sf. Pantelimon - nume ce se traduce în limba românească: "sfânt îndeobşte milostiv". Acolo asistau la liturghie, în sfânta biserică; oficia mitropolitul cu clerul. După săvârşirea liturghiii, se duceau toţi pe culmea dealului, la chioşcul de la ceşmea, unde era o frumuseţe de a vedea pe domn şi pe mitropolit plimbându-se printre poporul care umplea întinsele câmpii şi păduri ale Pantelimonului, şezând fiecare cu familia lui la masă. Pe la apusul soarelui, se întorcea vodă la palatele sale din monastirea Mihai Vodă, de asemenea, mitropolitul şi boierimea în trăsuri, carete mari şi butci pe arcuri de curea, cu capra vizitiului înaltă, de care atârnau ciucuri galbeni şi roşii de mătase.
Tot aşa era şi cortegiul de la Mitropolie, în ziua de Sf. Constantin şi Elena. Deosebirea era că domnul se întorcea la palat, iar ceilalţi se duceau, după leturghie, de luau dejunul în salonul cel mare din câmpia Filaretului, ridicat pe patru ceşmele de către mitropolitul Dositei. Atât ceşmelele, scara pe care te urcai în salon, cum şi salonul erau împodobite cu frumoase sculpturi şi garnituri de florării în marmoră; deasupra ceşmelelor, sub salon, erau sculptate, în plăci de marmură, cele 12 zodii ale anului. Ce s-au făcut astăzi aceste plăci, marmurile cu sculpturi şi frontispiciul stabilimentului, cu marca ţării şi a Mitropoliii ? Eu bănuiesc cine le-a luat, dar nu voi spune, căci sunt încredinţat că nici o scrupuloasă şi serioasă cercetare nu se va face. După ce luau toţi dejunul în salon, se întorceau acasă veseli de la acest banchet cetăţenesc, creştinesc şi frăţesc, dat de mitropolitul, cu toastele cuvenite, în sunetul meterhanelii şi al lăutarilor.
Acum să vorbesc de vestitul alai al sărbătoarei Sfintei şi Nedespărţitei Treimi, patroana monastirei Radu Vodă, care a fost fondată pe deal, lângă Dâmboviţa.
Radu Vodă, când a reclădit şi a înfrumuseţat biserica moşului său, înzestrând-o cu mai multe moşii, a făcut-o şi egumenie, cu rugăciune ca Patriarhia şi Lavra să roage pe milostivul Dumnezeu să ierte păcatele părintelui său, Mihnea Turcitul de la Halep, unde era numit paşă; ceru, totdeodată, voie să aducă rămăşiţele acestui Mihnea, spre a fi îngropate aici, în mormântul dinăuntrul bisericii, în acelaşi mormânt a pus şi rămăşiţele moşului său", Alexandru, care fusese domn în Moldova; tot acolo a fost îngropat şi el mai târziu.
Despre frumuseţea acestui mormânt citiţi relaţiile date de diaconul Coresi, în limba engleză: acesta însoţea pe patriarhul Macarie, în vizita lui prin Capitala noastră, când a liturghi- sit chiar în monastirea lui Radu Vodă. Astăzi însă, din nenorocire, acest singur mormânt domnesc stă în părăsire, din cauza nepăsării ce avem pentru sacrele noastre morminte. Mulţumită răposatului maior Costache Greţulescu, ce era ministru al Cultelor la 1862, mormântul n-a fost distrus cu totul.
La prefacerea actualei biserici, egumenul grec, proiectând a pune, în locul mormântului, sobă în biserică, a găurit peretele ca să scoată coşul; pe dată ce eu am aflat de asta, ca un vecin al acestei monăstiri, m-am repezit la nemuritorul şi regretatul ministru al Cultelor şi, arătându-i nelegiuirea ce era să facă egumenul grec, l-am luat în trăsura mea şi aducându-l în biserica Radu Vodă, acolo dânsul a ordonat să se cheme smintitul şi bogatul egumen şi, cum a sosit, l-a ameninţat că, dacă nu va astupa gaura în zid şi dacă din mormânt (care este ridicat în faţa pământului de un metru) va lipsi cea mai mică cărămidă, îl va pune în luntre, îl va trece Dunărea, oprindu-i toată starea. Întorcându-ne la minister, maiorul a şi trimis santinelă de pompier, un caporal cu trei soldaţi, ca să ţină mormântul în pază; s-a învelit piatra epitafică cu rogojini şi scânduri, până ce arhitectul era să isprăvească reclădirea bisericei. Această monăstire se afla ocolită, până la dărâmare (care s-a făcut de către fostul ministru, domnul Maiorescu), de încăperile egumeniii, ale preoţilor, de cămări şi de magaziile monăstireşti. Sus, în colţul zidului despre răsărit, era ridicat, pe stâlpi de marmoră, un balcon frumos, cu vederea spre Dâmboviţa. (Rău e că s-a dărâmat, căci zidurile, vechi de aproape 300 de ani, puteau să serve<ască> încă, dacă se făceau la acea spaţioasă monăstire case şi saloane, cu câte două etaje, şi se muta acolo Arhiva Statului, Muzeul şi Biblioteca ţării, căci este singura poziţie ferită de incendii, mai cu seamă având şi Dâmboviţa aproape.)
Să revenim acum la alaiul domnesc de la serbarea Sfintei Treimi. Veneau, de dimineaţă, la monastire mitropolitul, episcopii Argeşului şi Buzăului şi aşteptau la casele egumeniii sosirea lui vodă, care, până la ora 9, venea în miljocul alaiului său, aranjat ca celelalte alaiuri mari. Se începea Sfânta Leturghie şi, la vremea cuvenită, se aşterneau afară din biserică, sub salcâmii mari, frumoşi şi înfloriţi, rogojini şi peste ele covoare splendide, cu ciucuri de aur, perne pentru îngenunchiare, cu ciucuri de aur, şi toate acestea erau presărate cu frunze mari de nuc, şi astfel, în sunetul clopotelor, ieşea mitropolitul, cu tot clerul şi, îngenunchind pe perne, începea citirea Sfintei Molitfe. După mitropolit, o citea episcopul de Buzău, iar după acesta, episcopul de Argeş.
Întorcâdu-se în biserică, sfârşeau sfânta slujbă şi plecau mitropolitul, episcopii şi boierimea toată, de se urcau în chioşcul despre Dâmboviţa, unde luau dulceţuri, cafele, vutce şi ciubuce. Vodă conversa cu toţi boierii şi negustorii şi chiar cu soţiile lor, urându-le petrecere bună în acea vară. Se întorcea iarăşi cu alaiul său, în sunetul clopotelor, pe Calea Şerban Vodă, strada Carol (Işlicari), Podul Mogoşoaia (Calea Victoriii), până la palat.
Să nu se confunde palatul de care e vorba cu palatele cele vechi, cu cel de la Curtea Veche, ce a fost zidit de Mircea, nici cu acelea zidite de fanarioţi. Alexandru Ipsilante, la 1774, ridicase palat mare pe Dealul Spirii, unde astăzi se află clădit Arsenalul şi unde, după acest domn, au locuit mai mulţi domni fanarioţi; tot în acest palat a tăiat capul nenorocitului domn Constantin Hangerliu capugiul din Constantinopole. Acest sinistru, dar mare palat a ars în zilele lui Ioan Caragea, la 1814. Era o prevestire rea, căci, la 1815, în zilele lui, muriră de ciumă 70 000 de persoane, mai înainte ca nenorocitul Caragea să-şi isprăvească biserica curţii, ce era deja începută de Ipsilanti.
După ardere, Caragea se mută în casele lui Costache Ghica Bragadiru, care au ţinut loc de palat până după moartea lui Alexandru Suţu. Venind Grigore Ghica, la anul 1823, îşi stabili palatul în monastirea Mihai Vodă şi începu a-şi clădi palat în Podul Mogoşoaiei, pe locul cumpărat de la Costache Ghica Bragadiru, căci el nu avea case până s-a făcut domn, sau până a venit din băjenia zaverei, de la Braşov, când a tras în palatul Episcopiei Râmnicului (astăzi Grădina Episcopiii şi Ateneu). Numindu-l ţara între cei trei candidaţi ce se trimiteau la Constantinopol, pentru a. alege sultanul Mahmud pe domn (ceilalţi erau hatmanul Mihăiţă Filipescu şi căminarul Filip Lenş), sultanul l-a ales pe diânsul, în consideraţie că fuseseră mai mulţi din familia lui pe tronul României şi fiindcă îi plăcu chipul şi ţinuta sa frumoasă, însuşi sultanul l-a numit domn, dându-i cabeniţa domnească, hangiarul, cuca, săgeţile şi 3 tuiuri din cele mari, numindu-l uci-tuilu paşa, adică paşă cu 3 tuiuri, ordonând paşilor să-l petreacă călare, cu alaiul împărătesc, până la conacul său, unde i s-au trimis în urmă daruri, cai, cu harnaşamentele lor, cusute în fir de aur, şi deosebit alţi cai numiţi tavlambaşi; cei dintâi cai erau neîncălecaţi încă de nimenea.
Ca un dar imperial ce erau, îi scotea la toate alaiurile, după cum arătai, erau ţinuţi de câte doi ciohodari şi aveau în dreapta şi în stânga, spânzurate de şeaua lor peste burtă, câte o pavăză mare sculptată cu flori, poleite în aur. Venind ruşii în ţară, la 1828 aprilie, vodă Ghica a plecat cu toată casa sa civilă şi militară la oraşul Câmpina, căci aşa cerea politica, să-l nu-l găsească invaziunea pe tron.
Plecarea sa la Câmpina a fost o jale în toată Capitala, care pierduse pe domnitorul cel blând, cel milostiv, pe părintele săracilor, pe înfrumuseţătorul Capitalei; el apucase a aşterne stradele Capitalei cu poduri de piatră, a face frumosul alei de petrecere la moşia sa Colintina, a pune mitropolit pe preacuviosul Grigorie, în fine, el fu domnul veacului de aur.
La plecare, a fost întâmpinat, la bariera Mogoşoaia, de Costache Cornescu şi Alecu Filipescu Drăjneanu, cu 2 cete de vânători călări, a Cornescului de la Corneşti şi a Drăjneanului de la Drajna; aceste cete, împreună cu garda domnească de arnăuţi, sub tufecci başa Iancu Negrescu, l-au condus până în Câmpina, poposind ziua întâia la monastirea Târgşor şi a doua zi ajungând la Câmpina.
Iar după plecarea lui vodă din Capitală, au intrat şi oştirile ruseşti în oraş, sub conducerea comisarului imperial contele Palin şi a generalului suprem prinţul Wittgenstein. A treia zi după sosirea armatelor, comandanţii au trimis pe adjutanţii lor, însoţiţi de 200 de cazaci, ca să invite pe vodă a se întoarce în Capitală, în casele sale, el s-a întors şi a tras de-a dreptul la moşia sa, Colentina, în palatul său de acolo, unde ridicase şi biserica domnească, în curte.
Şi de acolo, după ce s-a pregătit palatul său în Capitală (astăzi casa Lahovari, vis-a-vis de Oteteleşanu), s-a aşezat în acest palat. După moartea colonelului Palin, a venit în locu-i contele Jaltuhin, care muri şi el peste vreo câteva zile. Veni apoi generalul Conte Pavel Dimitrievici Kiseleff, deplin împuternicit, preşedinte al Divanurilor Valahiei şi Moldovei. El era şi adjutant al împăratului Nicolae. S-a început atunci lucrarea Regulamentului Organic, la care Kiseleff avea ordin a se înţelege şi cu fostul domn al Ţării Româneşti, Grigore Ghica. Întâlnirile dintre dânşii pentru înţelegere aveau loc în casele lui vodă; acesta întrebuinţa ca dragoman pentru limba franceză pe generalul N. Mavru, care era cumnat (era soţ cucoanei Profiriţii, sora lui vodă). Mavru era foarte învăţat, atât în limba elenă, otomană, cât şi în cea franceză. Nu ştiu asupra cărui articol din Regulamentul Organic se iscase o neînţelegere între generalul adjutant, contele Kiseleff, şi bătrânul nostru domn, neînţelegere care a produs o discuţiune de vreo 3-4 zile, până când s-a stenahorisit bunul şi bătrânul domn şi adresându-se lui Mavru, dragomanul său, în prezenţa generalului Kiseleff, îi zise cu un ton răstit:
- Fă-l să înţeleagă şi să nu mă necăjească, că e mult de la mine până la el, fiindcă el este sluga împăratului, iar eu sunt iuci-tuilu paşa şi fost domn al ţării mele.
Atunci, generalul Kiseleff a rugat pe Mavru să-l potolească, căci vodă se plimba iritat prin salon; spuse că pricina neînţelegerii este că dânsul nu cunoaşte nici limba greacă, nici limba română; astfel s-a putut potoli bătrânul nostru părinte.
Vodă Ghica a avut doi fraţi, pe Mihail vornicul mare şi Constantin spătarul; surori a avut două, între care pe respectabilă şi mult caritabila doamnă cucoana Profiriţa, fosta mai întâi consoarta marelui hatman Mavru, de care s-a divorţat şi a luat în căsătorie pe d. colonel Blaremberg. De la răposatul N. Mavru a avut un băiat şi trei fete. Băiatul este general astăzi în trupele ruseşti. Cu colonelul Blaremberg a avut trei copii, care sunt: maiorul Vladimir Blaremberg, d. N. Blaremberg, actualul efor al Spitalelor Civile; al treilea copil, fată, a ţinut pe generalul Ghica, fiul fostului domn în Moldova.
Grigorie Vodă Ghica a avut 6 fii (beizadele): Costachi, Iorgu, Scarlat, Grigore, Panaiot şi Dimitrie, toţi născuţi cu fosta lui doamnă, Marghioala, născută Hangerli.
Ciudată soartă, că din 6 flăcăi, astăzi mai există numai beizadea Mitică Ghica, cel mai mic!!... Iar a doua soră a lui Grigorie Vodă Ghica, cucoana Sultana, a avut de soţ pe răposatul Zefcari, cel ce s-a sinucis şi al cărui fiu este actualul general în retragere Zefcari.
Am arătat că începutul oraşului Bucureşti a fost pe Calea Văcăreşti, prin suburbiile Dobroteasa, Staicu, Boteanu, Olteni, Sârbi, Jignita, Sfânta Vineri, Stelea. Prin aceste suburbii locuia toată boierimea veche, până la vremea lui Mircea, care a clădit palatul său, Curtea Veche. De atunci au început locuitorii a se strămuta, cumpărându-şi locuri pe Calea Mogoşoaiei. Această Cale a Mogoşoaiei era un drum al vechei familii româneşti a ser: darului Mogo-ş, care şedea în casele lui, foste în urmă ale lui Grigore Brâncoveanu, iar astăzi Spitalul Bactereologic. Acest Mogoş pleca cu familia lui, totdeauna, pe acest drum la moşia lui ce poartă, până în ziua de azi, numele său, de Mogoşoaia. De partea stângă a Dâmboviţei, chiar de lângă pod, au început boierii a cumpăra locuri mari, pe marginea acelui drum, şi a-şi clădi case după darea de mână şi puterea fiecăruia.
Înşir aci popularea părţii stângi a acestei căi, cu începerea din marginea Dâmboviţei, unde e astăzi pavilionul Bobotezii, şi voi păstra rândul până în capul Căii Mogoşoaii:
Vatra vechei familii a Floreştilor, în care a locuit, în urmă, lordache Florescu, astăzi loc viran; vatra primitivei Şcoli, Domneşti Greacă; vatra familiei Văcăreştilor, în care a locuit în urmă lordache Văcărescu, pronumit Furtună, astăzi magazin; vatra familiei Bellu, astăzi blănăria "Prager"; vatra familiei Ipsilanţilor, locuită, în urmă, de vornicul Damaris, astăzi "Hotel de France"; vatra familiei Racoviţă, astăzi Poliţia Capitalei; vatra familiei baronului Sachelarie, astăzi Ambasada Rusă; vatra familiei Cocorescu, astăzi casele Zerlenti; vatra familiei vornicului Rasti, astăzi casa şi Hotelul "Oteteleşanu"; hanul mitropolitului Filaret, astăzi Teatrul Naţional; vatra familiei Dim. Ghica, astăzi casa Toroc şi Pasajul Român; vatra familiei Golescu, astăzi Palatul Regal; vatra familiei Grigorie şi lordache Filipescu, astăzi tot Palatul; vatra familiei Nicolae Trăsnea, astăzi Hotelul "Manu"; vatra familiei Nicolăiţă Filipescu, astăzi casa doctorului general Fotino; vatra familiei vornicului Ştirbei, astăzi fostul palat al lui Ştirbei Vodă.309; vatra familiei Grădiştenilor; vatra familiei Romanet, astăzi Palatul Ministerului Finanţelor; vatra familiei Niculescu; vatra familiei Alecu Filipescu, zis Vulpe; vatra familiei Lenş Filipescu, astăzi casa Vernescu; vatra lui Iancu Filipescu; şi, astfel, pe partea stângă a Căii Mogoşoaii, printre vetrele sus-numite, mai sunt proprietăţi ale diferiţilor particulari fără nici un renume, căci pe vremea când s-a mutat Bucureştii pe Podul Mogoşoaii, bariera lui se sfârşea la Puţul cu Zale, care astăzi este peste drum de casa lui Iancu Filipescu şi lângă casa Matac. Începînd iarăşi din marginea Dâmboviţei, înşir clădirile ocupate de familiile ce au locuit tot pe Calea Mogoşoaiei, pe partea dreaptă: casa vornicului Drăgănescu, palatele Constantin Vodă Cantacuzino, devenite, în urmă, han, peste drum de Sfântul Ioan; casa familiei Obedeanu de peste Olt, zis şi Jitcu; casa familiei Filipescu, devenită în urmă han, iar astăzi magazii, peste drum de Poliţia Capitalei; casa familiei Castriş Macedoneanul, veche în Bucureşti, peste drum de Ambasada Rusă; aceea a familiei Grecenilor, peste drum de Sărindar; a familiei Slătinenilor, în urmă devenită sala de bal mascat, pe când în curte era Teatrul de Operă Italiană, astăzi Hotel "Capşa"; a familiei lui Costache Ghica, devenită în urmă Palat Domnesc; casa Lahovari, a familiei Iancu Ghica, peste drum de Teatru; a familiei Perdicari; a familiei Bălăcescu, peste drum de monastirea fondată de familia Creţuleştilor; a familiei Ştefănescu; a familiei Blehan; a familiei Mătinca Cantacuzino, astăzi casa Em. Lahovari; a familiei Arion; a familiei Deşliu; a familiei Olăneştilor; a familiei lui Vintilă Prijbeanu; a familiei Niculeştilor; a familiei Băbeanu. Acestea erau casele din vechime pe Podul Mogoşoiei, sau pe calea pe care se ducea văduva cucoana lui serdarul Mogoş, de acasă de la ea, până la moşia ei, Mogoşoaia.
Vreau să arăt monastirele şi paraclisele ce se aflau, atât pe partea dreaptă, cât şi pe partea stângă a acestei căi, cu începere tot din partea stângă a Dâmboviţei, cum am făcut cu vetrele boiereşti, încep cu partea dreaptă a acestei căi: biserica făcută de familia Brezoienilor, biserica Zlătari, devenită monastirea cu han; ea avea înăuntru şi un mic paraclis, cu hramul Sfântului Andrei, unde se închinau toţi ruşii în vremea invaziilor.
Numele de zolotari, al acestei biserici, cu patronajul Naşterei Maicii Domnului, i l-au dat ruşii, căci în acest han locuiau cei mai mari bancheri din Bucureşti; acolo a locuit, 40 de ani, şi familia mea, zisă a lui Andrei N. Papazoglu, din neamul Slătinenilor, care, fiind însărcinat, de Patriarhia Alexandriei, cu îngrijirea acestui han, cu strângerea chiriilor, cu repararea bisericii şi a încăperilor, cum şi a unei frumoase cişmele, ce era la uşa bisericii, a avut dreptul de la Patriarhie a locui acolo, ocupând partea Hanului "Zlătari" de lângă clopotniţă, astăzi în faţa "Hotelului de France". Acolo m-am născut şi eu, la 1811, martie 28, în vremea ocupaţiei oştirilor ruseşti. Peste drum de ferestrele noastre, unde astăzi este "Hotelul de France", în casele atunci ale Ipsilantoaiei, sau Dămăroaiei, era cartierul generalului Michelson, şeful suprem al oştirilor, avându-şi cancelaria în Hanul "Zlătarilor"; de acolo, de la ferestrele încăperilor noastre, am putut privi toate evenimentele ce s-au petrecut în Capitală până la ieşirea din casa părinţilor şi intrarea în Oştirea Românească, la anul 1830, mai 5. Acest Han al "Zlătarilor", în vremea lui Nicolaie vodă Mavrogheni, la 1777, a servit şi de arsenal al oştirilor turceşti ce se băteau cu cele austriace. Toată curtea era încărcată de piramide de ghiulele şi cu grămezi de tunuri. În acest han şedea şi Dumitrache Turnavitul, sfetnicul şi casierul suprem al lui vodă Mavrogheni, ce era suprem mareşal asupra oştirilor turceşti. Peste drum de acest han era monastirea Sfântul Ioan Botezătorul şi înainte Mergătorul, care în slavoneşte se numea sfântul Ioan Predidici (înainte Mergătorul). Acest mare sfânt servea în Capitală şi în tot judeţul Ilfovului, pe când nu era pomeneală de doctori în Capitală, servea, zic, de doctor tămăduitor al tuturor boalelor; alerga lumea din Bucureşti şi judeţ, cu cea mai mare credinţă, de depuneau în genunchi rugăciunile lor, făcând paraclise, sfeştanii şi masluri, şi se întorceau cu mir, anaforă şi aiasmă şi cu câte un şiret de bumbac, pe care erau înnodate rugăciunile şi evangheliile ce se citeau la slujbele sus-menţionate. Întorcându-se acasă, mirul îl punea la căpătâiul bolnavului şi pe urmă se afunda cu el; din anaforă şi aiasmă le dădeau să guste dimineaţa, iar găitanul cu noduri îl atârnau de gâtul bolnavului până la însănătoşire, căci cei mai mulţi, cu credinţa fermă, se făceau sănătoşi, altfel nu s-ar fi putut întinde o asemenea credinţă peste întreaga Capitală, peste întregul judeţ, ba încă . peste judeţele învecinate. Preoţii acestei biserici tămăduiau şi de brâncă, scriind peste umflătură, cu cerneală, sfânta cruce. Astăzi acea sfântă biserică a Sfântului Ioan Botezătorul stă în părăsire, fără nici un ajutor din partea guvernelor ce s-au succedat, ba încă sub ministerele trecute se proiectase şi dărâmarea ei.
Am spus că poporul nu avea alţi doctori, decât pe sfinţi şi pe sfinte, precum: Ion, Maica Domnului de la biserica Olarilor, Sf. Elefterie de sub Cotroceni, Sf. Vineri, Sf.Trei Ierarhi de la Colţea, Dimitrie Basarabov, Sf. Haralambie şi Sf. Mina (aceasta pentru hoţii). Singurul vodă avea doctorul şi spiţerul lui, iar pentru nemţi şi unguri era doctorul Baratul (un arhimandrit catolic, parohul Bărăţiei), care ştia, prea bine, una şi singură doctorie, a tămădui pe ofticoşi cu broaşte ţestoase, şi iată cum: .avea într-o încăpere 50-l00 de broaşte, pe care le hrănea numai cu dulceaţă de trandafiri, la un caz de oftică le tăia capetele şi picioarele, iar trunchiurile le fierbea, zeama o dădea drept decoct şi carnea o usca şi o ardea, făcându-o prafuri, şi o dădea pe urmă, sub această formă, la bolnavi.
Pe doctorii domneşti, greci, poporul nu îndrăznea a-i chema, necunoscându-le limba. De la anul 1811, au început a veni doctori în Capitală; până la anul 1821 au venit doctorii: Darvaris, Fleva, Manolache, Teodosie, Arsachi, Filitis, Constantinachi Caracaş, Esarcu, Holler, chirurg, şi Spover, mamos; iar de la 1821 până la 1831 au venit doctorii: Sachelarie, Ceapă, Compoti, Rasti, Anastate, Bacaloglu, Ferari, Picolo, Alexandri, Vartiadis, Diamandi, Filipachi, chirurg. De la 1831 până la 1841 au venit doctorii: Marsigli, Maier, Fornion, Tavernier, Riissdorfer, Gronau, Capşa, Atanasovici, Pazelt, Nezati, chirurg, Laibu, Witmann, Iucker, Gluck. De la 1841 până la 1850 avurăm alţi doctori, precum: Triandafiridis, Steege, Steiner, Wertheimer, Epaminonda, Ziţeos, Moor, Orsoni, Polzus, Draş, Hepites, Iatropolu, Marcovici, Felix, Fabricius, Herari, Caliga, Ciocan, Naslâm;cei de la 850 încoace vă sunt cunoscuţi.
Când la Sfântul Ion era han, el se întindea până în zidul lui Bellu şi până în strada Cazărmii; palatele egumeniei erau pe locul unde astăzi este Casa de Depuneri, hanul avea porţi mari de fier, căci înăuntru şedeau cei mai de frunte negustori şi zarafi greci, anume: Chiurcibaşa, Anesti (cojocarul lui vodă), Scarlat Scanavi, comersant de şaluri, Psalida, Pondichi, Hagi Ianuşi, Temeli, Gudiu şi alţii; aceştia toţi erau bancheri bogaţi şi ajutau şi susţineau frumoasa lor biserică, ale cărei coridoare se văd până în ziua de astăzi, cu frumoasele lor sculpturi.
Fondatorii vechi ai acestei sfinte monastiri au fost, mai întâi, străbunii mei, Ioniţă Slătineanu, familia Manu şi Cantacuzineştii, care se îngropau acolo, în biserică şi afară. În această monastire s-au născut şi au crescut episcopul Ilarion Argeşiu - mitropolitul Dositeiu era egumen - şi doctorul Manolache, fratele episcopului. Aşadar, sfântul Ion Predidici era doctorul şi spiţerul tuturor românilor, ce alergau cu credinţă la dânsul.
Biserica Doamnei, care este, astăzi, într-p curte deosebită, peste drum de Ambasada Rusă, şi care comunică cu Podul Mogoşoaiei printr-o ulicioară, a fost clădită de doamna lui Şerban Vodă Cantacuzino, care avea şi palatul la Şerban Vodă, astăzi Banca cea mare a României, şi de aceea poartă şi azi strada numele de Strada Doamnei. Monastirea Sărindaru e ridicată pe locul familiei celei vechi a Cocorăştilor, unde-şi aveau bisericuţa lor, cu hramul 40 de Mucenici, însă Matei Vodă Basarab, la anul 1633, plăcîndu-i poziţia, a rugat pe vornicul Cocorăscu de i-a dăruit acel loc, îndestul de spaţios, pe care a ridicat Sfânta biserică a Sărindarului, cu patronajul Adormirei Maicii Domnului. Deşi tradiţional se zice că i s-a dat numele a 40 de Mucenici, însă adevărul nu e acesta. Adevărul este că i s-a păstrat numele patronajului celui dintâi, al 40 de Mucenici, care, pe urmă, s-a dat sfintei biserici a Episcopiei Râmnicului, pe locul căreia astăzi e Ateneu şi Grădina Episcopiei. La această mănăstire se îngroapa familia Ghiculeştilor. Bunul şi creştinul domn Grigore Vodă Ghica se bisericea aici în ziua citirii sfântului acatist, în postul cel mare, împreună cu toţi boierii. Am fost faţă la marele parastas, în timpul când s-au depus rămăşiţele părinţilor lui vodă, banul Dimitrie Ghica, în cavoul cel nou al familiei. Era toată boierimea, dimpreună cu vodă, la serviciul funebru şi, când a fost sărutarea oaselor, s-a coborât vodă din tronul său domnesc de a îmbrăţişat coşciugurile cu oasele părinţilor săi şi le-a sărutat cu lacrămile în ochi. În acea zi s-au făcut milostenii la săraci, s-a dat masă pentru toată sărăcimea aflată la această solemnitate, s-a trimis şi vinovaţilor din puşcărie demâncare şi lumânări, s-au iertat cei cu vini uşoare. Această biserică mare a Sărindarului este lucrată pe dinăuntru după modelul bisericii Sfintei Sofii din Constantinopole; are două rânduri de loji pe sus şi două rânduri de jeţuri pe jos. Sfânta icoană mare a Maicii Domnului era împodobită cu o coroană mare, lucrată cu pietre de smaragd şi rubine. La secularizarea mănăstirilor, fostul egumen grec a trimes icoana la Patriarhia din Ţarigrad. Ea preţuia până la cinci mii de galbeni şi pentru furarea ei, guvernul de atunci a reclamat la Patriarhie. Dar nu ştiu ce se va fi făcut, căci operaţia secularizării s-a săvârşit fără nici un control, fără vreun comitet numit pentru o aşa importantă operaţiune, ci ea a fost lăsată la voia numai a ministrului Cultelor, Golescu, zis Răpilă, şi ce a vrut a făcut (vai de monumentele ţării, căci astfel de soartă au avut ele întotdeauna). În curtea Sărindarului, pe lângă casele egumeniii, se aflau, pe spaţiosul loc, mai multe odăi, care serveau, în vechime, la căutare nebunilor, ce erau aduşi ca să cază la rugăciunile ce se făceau la sfânta icoană a Maicii Domnului. Ei erau puşi în lanţuri şi hrăniţi de către stat, fără nici o altă îngrijire doctoricească. Aceasta a fost până la începutul secolului al XIX-lea, iar la 1802 au fost mutaţi în curtea bisericii, la icoană, unde iarăşi erau astfel de încăperi. Aci însă nebunii erau puşi, ziua, în butuc şi noaptea în odăi, căci făceau mare zgomot.
Mănăstirea Creţulescu a fost ridicată de vechea şi nobila familie a Creţuleştilor, care au înzestrat-o cu mai multe domenii şi prăvălii, din venitul cărora s-au dat şi se dau încă ajutoare scăpătatelor văduve ale familiilor boiereşti şi chiar văduvelor din familiile poporului. Sfânta biserică se ţinea şi se ţine încă în cea mai mare podoabă, având preoţi, diacon, dascăl şi cântăreţ, aleşi şi cu salar îndestulător. Onorabilul domn M. Creţulescu, fost ministru, senator şi ambasador, descendinte al nobilei familii Creţulescu, împreună cu vărul său, descendinte al lui Emanoil Creţulescu, administrează, cu tot zelul, averea acestui sfânt stabiliment.
Pe locul unde astăzi se află Grădina Episcopiei şi Ateneul a fost biserică mare, metoh al Episcopiei Râmnicului Vâlcei, cu curte mare, cu palate episcopale, înconjurate cu mai multe caseşi împrejmuită cu zid. Într-una din aceste case a locuit Grigore Vodă Ghica, până la anul 1821, când fugiră boierii la Braşov.
În acest metoh al Episcopiei Râmnicului a fost tras şi prinţul de Coburg, cu Statul său Major, la venirea nemţilor cu coadă (căci toată oştirea purta coadă), la 1785, când fu biruită oştirea turcească. Atunci fugi Mavrogheni peste Dunăre şi România fu ocupată de oştirea austriacă, în alianţă cu cea rusească. Chemând prinţul de Coburg pe răposatul părintele meu, Andrei Papazoglu-Slătineanu, care era director de vistierie la Mavrogheni, i-a cerut situaţia financiară a ţării; prinţul sărutându-l pe frunte, tatăl meu a sărutat steaua ce purta la piept.
În curtea acestui metoh de episcopie s-a sfinţit întâiul drapel al Oştirii Româneşti, la anul 1830, decembrie în 6, când s-a prezentat boierilor pentru prima oară roata (compania) întâi din polcul (regimentul) întâi, adusă din Craiova, ca model de oştire regulată a Ţării Româneşti. Această companie, de două sute patruzeci de oameni, a fost comandată de praporcic (sublocotenent) Grigorie Lăcusteanu, devenit în urmă colonel. În această companie mă aflam şi eu în front, ca iuncăr (cadet, sergent mobil). Sfinţirea drapelului s-a făcut faţă cu toată boierimea ţării şi cu toţi deputaţii Camerei Legiuitoare (Obşteasca Adunare), căci era deschisă.
După ce făcurăm mişcarea armelor, locţiitorul de mitropolit, episcopul Râmnicului, Neofit, împreună cu episcopul Buzăului, Chesarie, şi cu episcopul Argeşului, Ilarion, au binecuvântat oştirea şi au botezat cu apă sfinţită tot frontul roţii [companiei]. Boierii, plini de bucurie, faţă cu generalul Kiseleff şi cu ceilalţi ofiţeri ruşi, ne-au îmbrăţişat şi ne-au sărutat, urându-ne ani norociţi şi povăţuindu-ne a ne iubi unul pe altul şi a fi credincioşi drapelului.
În urmă, marele spătar Alecu Ghica, atunci şeful Oştirii, a dat un banchet ofiţerilor companiei, iar pe soldaţi, găzduindu-i în una din încăperile cazărmii din Podul Beilicului, le-a dat masă şi câte doi lei gratificaţie; ofiţerilor le-a plătit leafă pe patru luni de zile şi a înaintat la gradul de porucic (locotenent) pe Grigorie Lăcusteanu. După asta, compania a fost vizitată în cazarmă mai de toată Capitala, căci ea era compusă din recruţi de prin toate judeţele, aleşi din cei ce învăţase slujba şi din toate regimentele, care erau în număr de trei. Întorcîndu-se compania în Craiova, a venit acolo şi marele spătar, la 6 ianuarie 1831, şi a inspectat, pe maidanul Brăiloiului, un batalion de infanterie din Regimentul I, ce i s-a prezentat de către generalul Starov, instructorul Oştirei, faţă şi cu caimacamul Craiovei, Alexandru Ghica (Barbă Roşie), şi cu toată boierimea Craiovei; spătarul, nefiind încă îmbrăcat în uniformă ostăşească, ci avînd numai costumul boieresc de mare spătar, a primit defilarea acestui batalion, comandat de polcovnicul Manolache Băleanu şi de maiorul Alecu Florescu (unchiul actualului general); aceştia erau deja îmbrăcaţi în uniformele lor ostăşeşti. Spătarul avea de aghiotanţi pe sublocotenentul (praporcic) Costache Jeronim şi pe sublocotenentul Perdicaru. După defilare, marele spătar s-a întors acasă, a chemat bărbierul, de i-a ras barba, şi s-a îmbrăcat atunci în uniformă de general al Oştirii Româneşti.
S-a dat un ordin de zi, prin care spătarul a mulţumit la toată Oştirea, care se compunea din trei regimente de infanterie, comandate, întâiul de Băleanu, al doilea de Costache Ghica, fratele spătarului, al treilea de maiorul Ioan Solomon.
Mai erau şi şase escadroane, sub colonelul Ioan Odobescu. Căpitanii erau, atunci: Costache Filipescu, Scarlat Creţulescu, Enghel, Gigârtu, Teodor Brătianu, Fochianu (acesta din urmă e fratele lui Bimbaşa Sava, omorât de turci). După toate aceste, spătarul s-a întors în Capitală, la lucrările Camerei, care era deschisă.
Voiesc a vă arăta pe unde au fost în Capitală palatele domneşti. La 1777, Alexandru Vodă Ipsilanti a locuit în palatul cel vechi al lui, unde astăzi este "Hotel de France"; în urmă, a clădit palatul nou, pe locul unde astăzi se află stabilimentul Artileriei. Tot în acel stabiliment a locuit, la 1782, Nicolae Caragea şi, la 1783, Mihai Suţu, iar în palatele vechi, unde locuise Ipsilanti şi Nicolae Mavrogheni, în timpul iernii, căci vara şedea la vila sa, în capul Podului Mogoşoaiei, unde astăzi este Monetăria şi unde a fondat cişmeaua şi biserica Izvorul Tămăduirii.
La 1791, tot în acest palat a locuit Mihai Suţu şi, la 1793, a domnit Alexandru Moruzi, iar la 1798 a locuit şi nenorocitul domn Constantin Hangerliu, unde capugiul, trimis de la sultan, i-a tăiat capul, azvârlindu-i trupul în mijlocul curţii domneşti, aflându-se îmbrăcat numai în cămaşe, iar starea toată i s-a jefuit şi pecetluindu-se Vistieria, a fost pusă sub paza negustorilor din oraş. Un vlădică, anume Pogonianis, din Hanul Grecilor, i-a cerut trupul de la arapul capugiu, ca să-l îngroape la Sf.Spiridon, pe Podul Beilicului, căci era în ziua Sfintei învieri. Lumea toată a alergat în Curtea Domnească privind trista dramă, văzând pe fostul lor domn în acea nenorocită stare.
La 1799 a venit Alexandru Moruzi, care a făcut multe bunătăţi ţării, clădind şi Spitalul de Ciumă, ruinele căruia se văd astăzi între comuna Dudeşti şi cătunul Căţelul, judeţul Ilfov. Iar la 1812, în zilele lui Ion Caragea Vodă, a ars Palatul Domnesc şi de atuncea s-a numit acolo Curtea Arsă, rămâind numai odăi jur-împrejurul Curţii, în care se aflau grajdurile, ogeacurile (companiele) arnăuţilor, oştire pe atunci domnească. Caragea s-a mutat în Podul Mogoşoaiei, în casele lui Costache Ghica, numit Brigadiru.
Până a nu arde palatele clădite de Ipsilante, pe când locuia Ion Caragea în ele, au văzut românii, pentru prima oară, ridicîndu-se balonul de nişte străini, ce veniseră în Bucureşti. Acest balon a trecut pe deasupra Capitalei şi a căzut la Cioplea, lângă satul Dudeşti; de atunci a rămas vorba la români: de când cu băşica lui Caragea. Orăşenii, în superstiţia lor, ziceau că comedia asta a fost o urâtă prevestire, căci în urmă a ars palatul şi, la 1817, luna octombrie, a fost şi un cutremur foarte mare, după care a şi fugit Caragea, furând 20 000 000 din vistieria ţării. În palatul de pe locul generalului Ghica a locuit, în urmă, de la. 1818 până la 1821, şi Alexandru Suţu, care muri pe tron şi al cărui cortegiu funebru l-am văzut şi eu, copil de 10 ani, pornind cu mare alai de la palat (Podul Mogoşoaiei) şi ajungînd la Sf. Spridon (Podul Beilicului).
La 1821 se face revoluţia grecească, zisă Zavera, când fugi lumea la Braşov. Întâiul steag al Zaverei s-a ridicat în casele lui Dumitrache Bellu. În acel an, veni Dumitrache Ipsilanti d<in>spre Moldova, cu insurecţia greacă, o amestecătură de voluntari moldoveni şi greci, care au poposit în marginea Bucureştilor, la Colentina, făcând tabără, iar Ipsilante a tras în saloanele de la Cişmeaua lui Mavrogheni, având de aghiotanţi pe Caravia, doctorul Hristari şi Dumitru Duca. Bucureştii se aflau străjuiţi de arnăuţii de sub comanda lui Bimbaşa Sava, căpitan Mihali, căpitan Ghencea, căpitan Franguli, prenumit Bizanti, şi căpitan Farmachi. Aceştia toţi erau supuşi caimacamilor boieri Negri, Samurcaşi şi M. Manu, ce ţineau loc de domn. Iată că sosi şi Tudor Vladimirescu, născut la Gorj şi având rangul de sluger; el trecuse Oltul pe la Slatina, cu 1 000 de catane brave, tot gorjeni, mehedinţeni, doljeni, romaneţeni, având între căpitani pe Macedonski, sfetnicul lui Tudor, pe un sârb voinic, Hagi Prodan, pe Ciupagea şi pe bravul comandant al artileriei, de 4 tunuri, Cacaleţeanu, cel ce a păstrat drapelul lui Tudor, pe care fiul său l-a dat ţării şi se află azi în Muzeul Stabilimentului de Artilerie al oştirii noastre, unde sunt atât drapelele cele vechi, cât şi cele luate ca trofee în bătăliile de la Plevna şi la luarea acestei cetăţi.
Intrând Tudor în Capitală, cu bravii săi, trase în monăstirea Cotroceni, unde se fortifică cu şanţuri şi cu patru tunuri ale domniei, peste care a numit comandant pe bravul sluger Cacaleţeanu; apoi şi-a aşezat garda, ce-şi alesese singur, în curtea şi în casele lui Brâncoveanu, sub Mitropolie (fostul palat Bibescu); a tras şi el în gazdă în caselele lui Orăşanu, tot sub Mitropolie (astăzi strada Poetului). Orăşanu era vechi amic al lui. Toată mănăstirea Mitropoliei se află însă ocupată de cetele de arnăuţi de ai domniei, sub comanda căpitanilor Mihale şi Diamandi. Iată ce se întâmplă atunci, chiar în noaptea întâia, că neputând arnăuţii să sufere pe pandurii olteni, cari întinseseră corturi în spaţioasa curte a Brâncoveanului, au început a trage în ei cu gloanţe, din clopotniţa Mitropoliei. Oltenii din curtea Brâncoveanului răspunseră tot cu gloanţe, şi focurile ţinură până la ziuă, dintr-o parte şi din alta.
A doua zi, negustorii Capitalei, aflând de aceasta, s-au dus la Mitropolie de au cerut de la eclesiarc (mitropolitul Dionisie Lupu fugise la Braşov) coşciugul cu moaştele Sf. Dimitrie, pe care l-au dus pe umerii lor, înconjurat de felinare şi de preoţimea din Mitropolie, până în biserica Sf. Dumitru din Işlicari (azi strada Carol) şi l-au dat sub buna strejuire a isnafului (corporaţiei) de işlicari, cari au pus străji la biserică, de zi şi de noapte. A treia zi a fost invitat domnul Tudor Vladimirescu (poporul începuse a-l numi domn, zicându-i domnul Tudorin) de către Ipsilante la Colentina; el mergând în tabăra elenilor lui Ipsilante, însoţit de căpitanii săi, Macedonski şi Hagi Prodan (acesta l-a trădat în urmă, la Goleşti), a fost primit cutele mai mari onoruri. După dulceţuri, cafele şi ciubuce, Ipsilante a început a zice lui Tudor:
- De ce nu vrei, arhon slugere, să te uneşti cu mine, să împreunăm voinicii noştri contra vrăjmaşului comun, ca să scăpăm ţările amândouă de sub iataganul turcesc, că atunci vom fi binecuvântaţi de tot poporul care sufere. Tatăl meu, când a domnit peste această ţară, a făcut cele mai mari bunătăţi, astfel vom face şi noi şi, dând Dumnezeu să biruim, vom merge să scăpăm şi patria mea, scumpa mea Elada, care geme sub jugul barbarilor.
Atunci, înţeleptul şi bravul oltean, domnul Tudorin, îi răspunse româneşte:
- Prealuminate beizadea Dumitrache, vrednică de toată lauda este pornirea Luminăţiei Voastre şi toată Elada vă va binecuvînta, în vecii vecilor, dar eu sunt pornit a cere de la sultan depărtarea grecilor din ţara mea, căci ei au prăpădit-o în decursul unui veac, şi să-l rog să ne dea dreptul nostru strămoşesc a ne alege domn, mitropoliţi şi episcopi români, să ne cârmuim ţara cu boierii noştri, cum a fost ea cârmuită din moşi strămoşi; noi vrem să fim împăcaţi cu sultanul şi cu paşii lui de pe toată marginea Dunării; apoi, mai e încă o vorbă pe care o are românul, că înălbitorul nu poate şedea la un loc cu cărbunarul; acesta e un adevăr pe care l-au ştiut toţi strămoşii noştri.
Atunci se mirară mulţi de curajul lui Tudorin. -- Auzi, auzi, gorjanul să răspundă aşa lui beizadea Dumitrache, ziceau cei de faţă.
- Luminăţia Ta, urmează-ţi lăudatul scop, zise iar Tudor, treci Dunărea, că nu te împiedică nimeni de la asta, aci în ţara mea.
Ipsilante îi răspunse uimit:
- Dacă e aşa, urmează-ţi şi d-ta drumul, dar vezi să nu te căleşti.
Iată de ce i-a citat zicala cu cărbunarul şi înălbitorul, fiindcă toată, toată infanteria elenă era îmbrăcată în dulămi negre, cu eşarfe tricolore de mătase, iar catanele noastre erau îmbrăcate în alb.
A doua zi, în zori, a plecat la Târgovişte Ipsilante cu toţi elenii lui, cari erau împărţiţi în două cete: mavrofori şi cavalerie. Cei dintâi erau infanterie regulată, purtând cocarde tricolore la piept şi semnul morţii, de argint, la chivere. Comandantul lor era maiorul Suţu, ce-i zicea şi Chiabap. Ceata de cavalerie era numai de mercenari moldoveni, numiţi arvaţi, sub comanda lui Caravia, Duca şi căpitan Farmachi. Această ceată a făcut multe rele în drumul ei, jefuind pe nenorociţii bejenari (fugari), luându-le armele, caii şi tot ce aveau mai bun. Cetele astea s-au stabilit în Târgovişte, dezvelind de învelitoarea de plumb marea şi frumoasa Mitropolie, ca să taie gloanţe pentru batalionul de infanterie de mavrofori, care se numea şi batalionul sacru. Ipsilante avea ca adjutanţi ai lui: pe unul Grig. Maiorescu, ce avea un deget, la mâna dreaptă, de aur; asemenea şi Ipsilante se numea monohir (cu o mână), căci avea mâna stângă din argint. Avea pe doctorul său, anume Hristari, care era şi sfetnicul său de taină; avea preoţii lui şi diaconi greci.
În Târgovişte au stat mai mult timp, până au pus mâna, prin trădare, pe nenorocitul nostru Tudor. S-au trimis cete de arnăuţi, sub căpitanul Farmachi, de l-au ridicat, fără veste, de la Goleşti, lângă Piteşti, unde era cantonat cu pandurii lui. Prinzîndu-l, l-au pus legat într-o cărucioară de poştă, între doi arnăuţi, şi, ducîndu-l la Târgovişte, l-au dat în primirea lui Caravia, care l-a închis la Mitropolie într-o odaie, sub stricta pază a arnăuţilor, până ce, într-o seară, l-au omorât şi i-au aruncat trupul într-una din marile private ale Mitropoliei. Aşa au mărturisit târgoviştenii de atunci, cari se aflau faţă în curtea Mitropoliei, unde lucrau, amestecaţi cu evreii tinichigii, la fabricarea ghiulelelor de tinichea umplute cu sticlă, pietricele şi cuie, pentru cele patru guri de tunuri româneşti care fuseseră ridicate de la Cotroceni, după plecarea lui Tudor. Nenorocita armată de olteni, văzînd a doua zi că-i lipseşte şeful, de la Goleşti au trecut Oltul pe la Vâlcea şi s-au dus fiecare în judeţul său.
După omorârea lui Tudor, aflându-se în Târgovişte că a intrat în ţară armata turcă, venind de la Silistra, sub Gingir Efendi (Chehaia bey paşa Silistrei), a plecat şi Ipsilante cu toată armata lui spre Râmnicu Vâlcei, unde rămase el cu marele său Stat Major în oraş, iar infanteria şi cavaleria le trimise la Drăgăşani, unde începuse a veni şi armata turcească de la paşa din Vidin. Aci, la Drăgăşani, se întâlniră armatele turceşti cu ale zavergiilor. Batalionul Sacru, comandat de maiorul Suţu şi având 4 tunuri, se formă în careu şi s-a bătut într-un chip brav cu o împătrită sumă de turci. Cavaleria otomană, văzând ghiulele de tinichea umplute cu cuie, simţi neputinţa zavergiilor şi a spart careul. Cu toate că grecii au omorât mulţi turci, dar şi dânşii, sărmanii tineri, tot fii de negustori, profesori şi grămătici de pe la contoare, au fost toţi măcelăriţi îngrozitor. A contribuit mult la această neizbândă şi nepăsarea cavaleriei lui Ipsilante, compusă de arnăuţi şi mercenari, sub comanda lui Caravia, căci ei toţi, cum au sosit în dealul Drăgăşanilor, au spart pivniţele de la vii şi s-au îmbătat. Ipsilante, aflând de această înfrângere, a fugit din Râmnicul Vâlcei prin vama austriacă de la Turnu Roşu.
Să povestesc acum invazia în Bucureşti a armatei turceşti venită din Silistra cu Gingir Efendi Chehaia bey.
Pe dată ce s-a aflat în Capitală de sosirea turcilor la satul Tânganul, s-au dus spre întâmpinarea lor caimacamul (locotenentă domnească) vornicul Mihail Manu, logofătul Samurcaş, Negri şi Băltăreţu (un fruntaş comersant din Capitală, prieten cu Gingir Efendi). Aceştia se opriră la comuna Leordeni, pe Dâmboviţa, fosta proprietate a bătrânului caimacam Mihalache Manu, unde-şi avea palate frumos împodobite. Primiră acolo pe Gingir Efendi Chehaia bey al paşei Silistrei şi comandant superior al trupelor de invaziune. Cele dintâi întrebări pe care Gingir Efendi le făcu caimacamilor fură următoarele:
- Cum este raiaua în oraş ? Mai este vreun revoluţionar grec în oraş ? Spuneţi-mi drept, căci altfel chiar viaţa d-voastră este în pericol.
La această întrebare, caimacamii răspunseră:
- Nu sunt în oraş decât, poate, vreo câţiva greci din cei ce locuiesc în Bucureşti, cu prăvăliile şi meseriile lor.
Chehaia bey le zise jar:
- Eu vă întreb de cei ce au luat arme împotriva noastră şi, ca să fiu mai sigur, îţi opresc, domnule vornic şi caimacam Manu, pe amândoi fiii d-tale cei mai mari, Costache şi Iancu, ca amanet că, dacă s-ar întâmpla să întâmpinăm ceva de la răsculaţi, voi porunci ca să se taie capetele fiilor d-tale în tabăra mea; apoi voi pleca cu oştirea mea spre Capitală şi atunci nu va fi bine nici de d-voastră.
Vornicul Manu a primit această condiţiune şi lăsând pe amândoi flăcăii lui ca amanet în tabăra turcească de pe câmpiile Leordeni, Pantelimon şi ale satului Dudeşti, a plecat cu Chehaia bey în capul avangardei şi a intrat în Capitală, dând gazdă lui Chehaia bei în casele lui Bellu (azi casa Prager), în capul străzii Işlicarilor (azi strada Carol I). Acolo a conăcit Chehaia bei cu o parte din garda sa, ţiind altă parte în casa Drugăneschii, pe uliţa Işlicarilor, aproape de conacul său, şi unde făcu şi închisoarea. În urmă a primit vizita boierilor ce mai rămăseseră în Bucureşti, a consulilor, a negustorilor de frunte şi a căpeteniilor bisericeşti. Pe toţi i-a povăţuit ca nu cumva să aibă ascunşi pe la casele lor niscai greci zavergii, că atunci îşi vor pierde viaţa.
Chehaia bei avea sub ordinele sale trei mari paşi: Gavanozoglu (foarte bogat), Tahâr aga şi Macavei, şeful zaporojenilor (circasieni şi lipoveni). Aceştia din urmă erau încazarmaţi în monăstirea Antim, având corturi întinse prin curte, iar în casele episcopale şedea Macavei. Să vă povestesc o anecdotă:
Gavanozoglu era dat în gazdă în casele lui Alecu Ghica (Barbă Roşie), pe Podul Beilicului; peste drum de acele case se afla o bărbierie; bărbierul făcea nunta fiicei sale şi, pentru respect sau temere, ţinea, în ziua duminecii, obloanele închise la ferestre, căci peste drum sta Gavanozoglu. Pe la asfinţitul soarelui, paşa văzând de pe fereastră această schimbare, trimise un slujbaş de ai săi să cerceteaze ce a păţit bărbierul, de stă toată ziua cu obloanele de la ferestre închise. Trimisul găseşte prăvălia plină de musafiri jucând hora miresei, în cântecul pe înfundate al lăutarilor.
Intorcându-se şi raportând paşei, acesta l-a trimis îndărăt cu ordin ca bărbierul să deschidă obloanele şi să-şi petreacă nunta în tihnă, toată noaptea, cum îi va plăcea; pe de altă parte, trimise de invită la el pe Chehaia bey şi pe ceilalţi paşi, ca să privească din ferestre nunta bărbierului şi pe mireasa cu beteala pe cap jucând hora în cântecul lăutarilor. După ce se adunară paşii şi priviră nunta românească, trimiseră miresei zece mii de lei, mulţumind din parte-le şi urând viaţă bună noilor soţi.
Gavanozoglu fusese dat în gazdă la acele case ale lui Barbă-Roşie, ca să fie aproape de cazarmele turceşti din Podul Beilicului, unde îşi avea trupele.
Chehaia bey trimise o coloană numeroasă din oştirea sa spre Târgovişte, ca să vâneze şi acolo din grecii lui Ipsilante. O altă coloană o ţinea ca rezervă tăbărâtă la Pantelimon, pe câmpia Ştefăneşti, Cernica şi Manolache, având în vecinătate monăstirea de călugări Cernica, precum şi Pasărea, monastire de călugăriţe. Iată ce se întâmpă la această coloană: un paşă, care avea cartierul său în monastirea Pantelimon, primeşte de la spionii săi armeni o denunţare falşă. În monastirea Cernica erau refugiate peste o mie de familii negustoreşti din Capitală, care făcuseră tabără chiar în curtea monăstirei, cu copiii şi neveste, şi erau hrănite cu din ce brumă aveau călugării. Acel falş denunţător spusese paşei că se află o sumă de greci zavergii ascunşi în monăstire de călugări. Însuşi paşa încălecă pe cal, luând cu dânsul vreo o sută de turci cu 4 tunuri; descălicară pe malul de dincoace al bălţii monastirei şi aşezară tunurile pe mal cu gurile spre monastire. Au strigat atunci să vie din monăstire vreo patru, cinci călugări mai fruntaşi, ca să-i întrebe dacă au greci pe la dânşii. Stareţul monastirii, înspăimântat de acea groaznică oştire, trimise cinci duhovnici bătrâni ca să vază ce este. (Stareţ era răposatul Calinic, devenit în urmă episcop al Râmnicului Vâlcii.) Paşa întrebă pe aceşti duhovnici, zicându-le să spuie adevărul, căci de nu, va ordona să se bombardeze monastirea. Din norocire, între acei duhovnici se afla unul care ştia bine limba turcească, căci fusese multă vreme la S-ta Agora, anume preacuviosul Pimen, care, cu un deosebit curaj, declară paşei, în frica lui Dumnezeu şi pe răspundere cu viaţa- lor, că nu numai că nu se află în acea monăstire nici picior de grec, dar raiaua împărătească venită din Bucureşti, ca să-şi adăpostească familiile acolo, le-a mâncat toată provizia de bucate ce o aveau. Au rugat pe paşa ca, împreună cu dânşii, să treacă însuşi, cu câţiva voinici de ai lui, nu mai mulţi, ca să nu se sperie bejenarii, şi să se încredinţeze de adevăr.
Atunci, paşa alese vreo 10 căpetenii de ale lui, armaţi bine, se coborî la podul umblător de peste balta monăstirei şi sosi dincoace; au fost întâmpinaţi la debarcadera monăstirei de către stariţ cu diaconii lui, îmbrăcaţi în odăjdii, şi de mai mulţi neguţători din cei refugiaţi, cari începură, a povesti despre groaza ce le inspiraseră zavergii arvaţi mercenari, cari i-au făcut să-şi părăsească casele şi prăvăliile din Bucureşti şi să vi<nă> la acest azil creştinesc, unde mor de foame, fiind lipsă cu desăvârşire de pâine.
Paşa, cu ai săi, fu condus acasă la stariţ, unde fu primit, în sunetul clopotelor, de către Calinic, cu cele mai mari onoruri, cu dulceţuri şi cafele; totdeodată, fu rugat ca, împreună cu dânsul, să viziteze tabăra nenorocitelor familii refugiate, care erau grămădite în curtea monăstirei. După aceasta, întorcându-se paşa cu ai săi la vadul de la baltă, a trecut balta îndărăt, însoţit fiind de stareţ, de călugării fruntaşi şi de mai mulţi negustori, în sunetul clopotelor monăstirei, ca la sosire. S-au suit toţi iar în deal, unde era coloana cu tunurile, şi, la despărţire, promise paşa călugărilor şi neguţătorilor că le va veni în ajutor. Cu adevărat, întorcându-se la Pantelimon, a raportat lui Chehaia bei cele petrecute, iar acesta i-a ordonat ca, pe dată, să trimită în primirea stareţului 20 de care de pesmeţi din provizia armatei şi să se împartă călugărilor şi bejenarilor. Totdeodată, s-a poruncit prinderea mincinosului denunţător şi trimiterea lui, la Bucureşti, legat.
Iată încă o întâmplare miraculoasă peste care a dat acel înţelept paşă de la Pantelimon. El avea ca seiz (rândaş), care îngrijea de calul lui, pe un bulgar. După trecere de două zile, se pregăti paşa să meargă, cu oamenii lui şi cu două tunuri, ca să viziteze şi monăstirea de călugăriţe Pasărea, care se află în apropiere de Pantelimon, ca să se convingă dacă nu sunt acolo greci. Seizul, tinându-i calul ca să-l încalece, a tras cu un pistol ce-l avea la brâu asupra paşei; din miracol sau din norocirea lui, glonţul se opri în chimirul ce-l avea sub şalul cu care era încins, în chimir avea vreo 500 de mahmudele (monedă de aur). Astfel scăpă paşa de moarte.
Pe dată ordonă păzitorilor lui să cerceteze de cine a fost bulgarul pus să-l omoare. Aceştia cercetând pe vinovat, acesta le-a mărturisit că, din dragostea către religia lui, văzând că paşa se pregăteşte a ataca monastirea de călugăriţe, şi ca să nu se facă vreun rău sfintei biserici, a comis acest fapt. Atunci, înţeleptul paşă ordonă, pe de o parte, arestarea seizului, iar pe de alta, trimise stareţului monastirei Cernica toate acele mahmudele, ce le avea în chimir şi care îi scăpaseră viaţa, cu rugăciune ca jumătate din ele să se poprească pentru monăstirea Cernica şi jumătate să se trimită, prin doi călugări, însoţiţi de trimisul său, şi să se numere din parte-i stareţei monăstirei Pasărea. Totdeodată, trimisul său trebuia să se încredinţeze că nu se află greci în acea monăstire.
Aceste fapte turceşti nu puteau rămânea nepovestite de mine, fiind pline de înţelepciune şi morală.
Acum să ne întoarcem în Bucureşti, la Chehaia bei. Acest mare comandant al expediţiei turceşti fu înştiinţat de comandantul coloanei ce era trimisă la Târgovişte că trei comandanţi ai cetelor de arnăuţi ce erau cantonaţi la Câmpina, sub Bimbaşa Sava, la Câmpulung, sub căpitan Farmachi, şi la Curtea de Argeş, sub căpitan Mihali, voiesc a i se închina, cu toate cetele lor, Şi a se pune sub ordinele sale. (Aceste cete de arnăuţi făceau parte din Armata ţării, sub mai sus-numiţii căpitani ai lor şi erau toţi mercenari, afară de cetele de seimeni, dorobanţi şi catane, care, mai în urmă, se împreună cu Ipsilante.)
Chehaia bei primi această propunere şi scrise lui Bimbaşa Sava ca să adune pe toţi arnăuţii şi să vi<nă> cu ei în Bucureşti, iar drept răsplată acestei supuneri va scrie sultanului ca să-l facă spătar al tuturor oştirilor române. Atunci, Bimbaşa Sava, adunându-şi cetele, a venit spre închinăciune şi, sosind la monăstirea Ciorogârla, alese vreo sută de arnăuţi, cei mai voinici şi mai strălucit gătiţi, ca să-i ia cu sine, dimpreună cu căpitanii Ghenci aga şi Mihali, pe cari abia a putut să-i înduplece ca să-l însoţească; aceştia se îndoiau a se încrede promisiunilor lui Chehaia bei, zicând că turcii sunt înşelători. În sfârşit, după ce le-a alungat temerile, îşi urmă drumul până în Capitală. Toţi erau călări. Intrară pe la Cotroceni şi poposiră drept în curtea proprietăţii lui Bimbaşa Sava (azi spitalul Xenocrat de la Jignita, Calea Văcăreşti.)
Era într-o zi de sâmbătă, după-prânz, şi, îndată ce sosiră, umplură curtea de cavalerie, destul de bine armată; pe la orele 5, Bimbaşa trimise veste lui Chehaia bei că seara va veni cu căpitanii lui să i se înfăţişeze. Şiretul turc îi înapoia răspuns să-l ierte pentru acea seară, că se află cam indispus şi să poftească a doua zi, duminecă, pe la orele 12. Atunci, Bimbaşa Sava a poruncit să se împartă arnăuţii lui câte unul şi câte doi pe la locuitorii din mahalaua Jigniţii şi Olteni, iar el s-a pus la masă cu căpitanii lui. A doua zi, duminecă, la orele 11, s-au adunat toţi, gătiţi şi înarmaţi cu pistoale, puşti şi săbii ornate cu argint şi aur (aceste arme erau toate hrăpite de pe la nenorociţii boieri şi negustori bejenari ce întâlniseră pe drumuri, în fuga lor la Braşov) şi, trăgându-li-se caii la scară, au încălicat. Povesteau mahalagii că atunci s-a poticnit calul lui Bimbaşa Sava, de două ori, până la poartă, încât căpitanii îi ziceau că nu le place semnul ăsta. N-aveau însă ce face, că se aflau deja intraţi în capcană, fiindcă Bucureştii erau încărcaţi de un corp de 50 de mii de turci. îşi urmară calea intrând pe uliţa Işlicari (azi Carol I) şi-şi continuară drumul, cu o trupă de 30 de arnăuţi, până la conacul lui Chehaia bei, în fostele case ale lui Bellu.
Iată acum ce primire s-a făcut acestor căpetenii de zavergii; faptele mi-au fost şi mie povestite, în urmă, de răposatul vistierul Mihai din Piteşti, care era vătaf de curte al lui Bellu cel bătrân, lăsat de stăpânu-său să păzească curtea boierească şi grădina cea mare (astăzi Cimitirul Şerban Vodă), căci Bellu era deja fugit la Braşov. Vistierul Mihai se afla printre turci, fiind cunoscut de toţi paşii şi agalele, fiind foarte iubit de Chehaia bei, căci îi înlesnea toate trebuincioasele, dându-le chiar din vinurile cele vechi din pimniţa boierească. El şedea într-o odaie din etajul de jos al caselor. Duminecă dimineaţa observă o mişcare neobicinuită între turci, văzu mai multă turcime venind în curte şi aşezându-se prin odăile din curte şi pe la grajduri şi şoproane, iar sus, în salonul cel mare, ale cărui ferestre dădeau de-a lungul uliţei Işlicarilor, se grămădeau căpeteniile de manafi şi beşlii. Se pomeneşte că-l cheamă Chehaia bei, care era în odaia lui cu ceilalţi trei paşi, Gavanozoglu, Tahâr aga şi Macavei al zaporojenilor. Pe masa din mijlocul odăii văzu două perechi de pistoale. Chehaia bei se scoală de pe sofa şi, apropiindu-se de vistierul Mihai, îl bătu de două ori pe umeri şi-i zise în turceşte:
- Du-te la conacul tău, ascunde-te în odaia ta, dă perdeaua jos de la fereastră, zăvoreşte-ţi uşile şi să nu ieşi la nici un zgomot, nici să-deschizi uşile la cineva, căci poate vei fi având şi tu vreun duşman printre ai noştri.
"La aceste vorbe, trecură fiori prin sângele meu - povestea vistierul - şi sărutând mâna paşei, mă întorsei în salon. Când să mă duc spre uşa galeriei care ducea la scări, văzui pe ferestrele salonului, de-a lungul uliţei Işlicarilor, venind o ceată mare de călări, care erau strălucitul cortegiu al lui Bimbaşa Sava şi căpitanilor săi.
Ajungând în capul scării, un baş-buluc başa de delii mă opreşte şi-mi zice: Ť Nu e vreme, brei Mihai, să te duci acum în curte ť. Eu i-am răspuns că paşa m-a trimis până jos, să-i aduc ceva. Ieşii pe uşă în galeria care era cu geamlâcuri şi zării porţile închizându-se, căci Bimbaşa Sava, cu căpitanii Ghencea, Mihale şi cu ceata lui de arnăuţi intraseră deja în curte; îi văzui descălicând şi pornind, câte trei, să urce scara; în capul scării, jos, mă aflai faţă în faţă cu ei şi m-am dat în lături ca să le fac loc. Bimbaşa mă întrebă: Ť Ce faci, nene Mihai? Paşa ce face? ť Ii răspunsei că n-am intrat la paşa, şi ei păşiră înainte.
La uşa odăii paşei erau, în dreapta şi în stânga, doi cavazi (santinele), cu mâinile pe pistoale şi pe iatagane; la uşa salonului, Sava fu întâmpinat de baş-buluc başa de manafi, cu căpitanii săi; acesta îi arătă uşa odăii lui paşa şi-i zise buiur (poftim). Sava porni spre uşă, cu căpitanii săi, ca să intre, dar deodată, pe la spatele său, se pomeni cu o tăietură de iatagan pe gâtul său gol şi căzu jos. Cei doi căpitani ai săi fură, la moment, împuşcaţi cu pistoalele de celelalte agale turceşti.
După ce fură astfel omorâţi câte trei, deschise paşa uşa şi se uită, împreună cu ceilalţi paşi, la cadavrele lor îmbrăcate numai în fireturi şi aurărie. Imediat turcimea ce se afla ascunsă prin odăi, grajduri şi şoproanele din curte năvăliră cu iataganele şi pistoalele asupra arnăuţilor lui Sava, ce-şi plimbau caii prin curte. A urmat o ţăcăneală spăimântătoare până i-au măcelărit pe toţi, afară de unul care scăpă prin fundul gradinei lui Bellu, trecu Dâmboviţa şi traversă spaţioasa grădină a palatelor banului Dumitrache Ghica (azi palatele Prefecturii de Ilfov); el a ieşit în uliţa Mihai Vodă şi, prin Gorgani, prin Cişmigiu, ajunse la câmp şi ţinu o fugă necurmată până dincolo de Băneasa; apoi, din pădure în pădure, abia putu scăpa, prin Ploieşti, Prahova, Sinaia, şi sosi la Braşov, unde era toată boierimea adunată, împreună cu mitropolitul Dionisie şi Ilarion Argeşiu; acolo a povestit la toţi petrecania. Boierii noştri nu numai că l-au scăpat de vreo închisoare a guvernului austriac, dar i-au făcut o colectă, adunându-i până la 2000 de lei, şi zicîndu-i: Ť Fii înţelept şi economiseşte, cum D-zeu te va lumina, căci nimeni nu te va supăra ť.
Iar el, pe urmă, şi-a deschis, într-un colţ de stradă, o prăvălioară unde vindea tabac de Ianina."
Trupa de arnăuţi, cea care rămăsese la Samurcăşeşti, pe Ciorogârla, având căpitani pe Farmachi, Diamăndi şi Olimbie, cum a aflat de cele petrecute în Bucureşti a luat-o la fugă, călări, unii pe la Buzău, spre Moldova, cu căpitan Olimbie, şi ajungând la monastirea Neamţului se închiseră acolo. Văzând însă că turcii din Brăila îi sosesc în goană, căpitanul Olimbie, având cu el o traistă de iarbă de puşcă, s-a urcat în clopotniţă şi, dându-i foc, s-a prăpădit el cu toţi camarazii lui ce se aflau acolo. Alţii, sub căpitan Diarrţandi, au luat-o cu ai săi pe Prahova, spre Braşov; ajungându-i pe drum cavaleria turcească, s-a făcut mare lovire la Câmpina, la Comarnic, la Sinaia, până în Predeal, la hotarul despre nemţi. Acolo, faţă cu caraulele nemţeşti, un popă grec, ce era între arnăuţi, a măcelărit grozav trupa turcească până a fost prins. Arnăuţii au scăpat prin păduri şi văi, iar alţii s-au prăpădit prin strâmtorile Prahovei, căci, pe vremea aceea, de la Câmpina până în Predeal trebuia să treacă cineva cu mare primejdie, de 36 de ori, în zig zag, Prahova; de aceea şi mărfurile braşoveneşti se aduceau în Bucureşti de către cete de hamali numiţi prahoveni. Mărfurile erau puse în lăzi de brad, pecetluite şi aşezate câte două pe samarul cailor.
Trupa de arnăuţi ce venise în Bucureşti cu Bimbaşa Sava şi care era, parte, găzduită în curtea lui Sava, la Jignita, iar parte dată în gazdă pe la mahalagii, cum află de păţania lui Sava, se închise în biserica Olteni, cu căpitanul ei, anume Anastasie Himariotu; acolo fu înconjurată de trupele turceşti şi de zaporojeni; bătaia ţinu o zi şi o noapte. Arnăuţii, după ce se închiseră în biserică, intrară în altar şi găsind Sfânta Cuminecătură în chivotul de pe Sfânta Masă, se împărtăşiră toţi cu câte o meridă şi se suiră în clopotniţă, după ce se încuiaseră şi întăriseră uşile bisericii; începură atunci schimbarea focurilor cu armata turcească, ce era grămădită pe toată strada. Isprăvind muniţia, spre seară au început a umplea puştile şi pistoalele cu rubiele mici turceşti, ce aveau mulţime prin chimirurile lor; prăpădiră multă armată turcă. Unii din arnăuţi, după ce au fost coprinşi de desperare, au început a azvârli pe ferestrele clopotniţei armele lor de foc, rămâind numai cu iatagane şi săbii, alţii azvârleau rubiele, astfel că turcii şi zaporojenii plecându-se ca să le adune de pe jos, cei din clopotniţă trăgeau, cu focurile ce mai aveau, în grămadă; asta ţinu până se înseră. Atunci, turcii aduseră două tunuri, pe care le aşezară în Calea Văcăreşti, unde este acum cafeneaua ovreiască, şi începură a trage cu ghiulele asupra bisericii Olteni, pe direcţia stradelei numită azi strada Zaverei. Nenorociţii arnăuţi văzând că biserica începuse a arde, deschiseră uşile, ieşiră cu săbiile şi iataganele în mâini şi unii se repeziră în mulţimea turcilor, iar alţii fugiră şi se ascunseră prin mahalalele învecinate. Aceasta a provocat pe Chehaia bei să ordone, a doua zi, teribilul măcel în tot oraşul, astfel că prăvăliile, hanurile şi toate casele locuitorilor fură închise şi întărite. Paşa ordonă cavaleriei turceşti, manafi şi delii, să plece pe străzile Capitalei şi oriunde vor întâlni grec să-i taie capul şi să-l aducă la conacul său, unde, în capul scării de jos, era postat un casier turc ce dădea oricui aducea un cap de grec câte o monedă turcească de 5 lei, numită beşlic. Eu, autorul, copil de 10 ani, locuiam atunci cu părinţii mei în Hanul "Zlătarilor", în rândul odăilor de sus, de lângă clopotniţă, peste drum azi de "Hotel de France", erau, prin urmare, în vecinătatea caselor lui Bellu, şi am văzut un manaf (călăreţ turc) cu mânecile cămeşii legate la spate, ţiind în mâna dreaptă, de păr, un cap, şi în stânga, în care ţinea frâul, având iataganul; fugea astfel, cu capul, spre conacul lui Chehaia bei, pentru ca predându-l casierului să-şi primească beşlicul şi să se întoarcă pe uliţi spre a vâna alte capete. Acest măcel a ţinut 4 ceasuri în Capitală. S-au dus atunci la paşă, în trăsurile lor, caimacamii ţării, armaşul Mihail Manu, Samurcaş şi Băltăreţul, amicul lui Chehaia bei, ca să-l roage să ordone a înceta măcelul, căci turcii începuseră a tăia, pe străzi, şi din raiaua împărătească, precupeţi şi alţi oameni români, ba încă tăiară şi pe un biet căprar al Agenţiei Nemţeşti, pe care-l întâlniseră pe stradă şi-l văzuseră în uniformă albă militară şi cu tesacul de gât. Locotenentul consulului nemţesc, d. Fleischhackl, aflând asta, pe dată se duse la Chehaia bei şi arătând faptul i-a zis:
- D-ta nu eşti trimis aici ca să fii măcelar de oameni şi, dacă nu vei ordona, la moment, să înceteze măcelul, atunci îţi vom aduce din Braşov, numai în trei zile, 30 de mii de oştire.
La această ameninţare, paşa se scuză, zicând că a fost o greşeală, a ordonat pe dată a înceta măcelul şi a publica, prin turci trimişi pe străzi şi pe răspântii (pristavi), că oricine va mai aduce un cap tăiat va pierde pe al său. Astfel, abia peste 4 ceasuri, a putut înceta măcelul şi astfel şi-a făcut gloria Gingir Efendi Chehaia bei, paşa Silistrei, care, în primăvara anului 1822, s-a întors cu toată oştirea turcească în Silistra şi fu avansat de sultan la gradul de paşă cu două tuiuri.
Să descriu acum primirea filantropică a refugiaţilor români la Braşov, la Făgăraş şi la Sibiu.
Boierimea cea mare, împreună cu mitropolitul Dionisie Lupu şi cu episcopii Argeşiu, Ilarion, şi Rătescu de Buzău s-au aşezat în Braşov. Dintre cei mari erau: banul Grigorie Brâncoveanul, vornicul Grigorie Băleanul, Nicolache şi Iancu Văcărescu, Mihalache şi Costache Corneştii, logofătul Iordache Filipescu, Al. Villara, Iancu şi Alecu Filipescu, Grigore şi Costache Ghica, Nicolăiţă Filipescu şi Al. Filipescu Drăsneanu, Alecu Racoviţă şi Manolache Florescu.
Erau ordine date de împăratul Austriei, Francisc cel Bătrân, ca bejenarilor din România să li se facă, de către autorităţi, cea mai frăţească primire în toată Ţara Austriei. Ceva mai mult, a numit poliţai pentru pricinile românilor bejenari pe logofătul Iordache Florescu, făcându-i onoarea a-i da chiar jandarmerie şi căprari nemţeşti sub ordinele sale, paj eră la poartă şi dreptul de a judeca şi de a aplana orice pricini între băjenarii refugiaţi; astfel, Florescu era deplin împuternicit poliţai în Braşov.
Era apoi ordin dat ca grecilor compromişi în revoluţie să li se facă cunoscut ca să se depărteze, în termen de o săptămână, mai înăuntru Transilvaniei, sau chiar să se întoarcă înapoi în Moldova şi România, dându-li-se bani de cheltuială şi paşapoarte. Astfel toţi bejenarii au rămas mulţumiţi, lăudând părinteasca îngrijire a bunul împărat austriac, din anul 1821.
Mitropolitul Dionisie Lupu, într-o zi de duminecă, invitând toată boierimea şi autorităţile civile şi militare austriece, a slujit un mare Te Beum în Biserica Grecească din cetatea Braşovului. Atunci, banul Grigorie Brâncoveanu a dăruit bisericii două moşii ce avea lângă Făgăraş, în Transilvania, anume Sâmbăta de Sus şi Sâmbăta de Jos, ce-i rămăseseră de la Basarabi, strămoşii săi.
La acea biserică sunt şi mormintele a câţiva din Brâncoveni. Astfel de fapte făceau virtuoşii noştri bătrâni boieri, a cărora lipsă dintre noi o plângem azi, toţi cei ce i-am cunoscut.
Iată încă un fapt mare al foştilor boieri bătrâni:
Aflându-se în Bucureşti că în Grecia se pregăteşte o revoluţie pentru independenţa ei şi că turcii au spânzurat în Ţarigrad pe patriarhul Grigorie, boierii noştri cei bătrâni se gândiră că este vremea a ne redobândi şi noi drepturile noastre, călcate şi pierdute de domnii fanarioţi, ce au domnit în România şi Moldova peste 100 de ani. Nu era vorba a ne revolta împotriva Porţii Otomane, dar a-i cere, cu plângere, să depărteze din ţara noastră pe mitropoliţi, pe episcopii şi pe amploaiaţii de origine fanarioţi şi să ne dea dreptul să alegem noi domni, mitropoliţi şi episcopi din neamul nostru românesc, după vechile noastre datini şi stipulaţii.
Atunci domnea în Bucureşti Alexandru Suţu, domn fanariot, iar boierii cei mai dârji şi cu curaj erau spătarul Grigorie Băleanul şi hatmanul Mihăiţă Filipescu, căci ambii erau înscrişi în ceata ienicerilor turci, numită "otuzbir", adică ceata cu numărul 31 de ieniceri. Ba, încă ei aveau şi păzitor la perdea (aşa se numea uşa camerei boiereşti) câte un ienicer turc, înarmat cu iatagane şi pistoale.
Spătarul Băleanu, care era foarte stimat în România Mică, scrise slugerului Tudor Vladimirescu, la Gorj, ca să vi<nă> în bucureşti, şi-l însărcina ca, pe dată ce va fi înştiinţat că a murit vodă Suţu şi tronul ţării e vacant, să-şi compuie o trupă de catane de prin judeţele oltene şi să sosească cu ele de-a dreptul în Capitală. Pe de altă parte, chemă, în secret, acasă la el (căci şedea în casele sale, unde e azi Tipografia fraţilor Gobl) pe vecinul şi camaradul său de arme, hatmanul Mihăiţă Filipescu (care şedea în casele sale, cele din colţ, peste drum de Poştă şi Telegraf, astăzi ale văduvei Gherman) şi se sfătui cu el cum să omoare mai curând pe vodă Suţu; au hotărât să cheme şi pe eruditul episcop Ilarion Argeşiu şi să se sfătuiască între ei trei ce este de făcut. Astfel se hotărî, nu mai târziu ca a doua zi să cheme pe căpitan Farmachi, care era tufeccii başa peste arnăuţii lui vodă Suţu; acesta sta totdeauna pe înarmat, cu pistoale şi iatagane, la perdeaua (uşa) lui vodă şi oricând vodă ieşea spre a merge la Divan sau în apartamentul doamnei, numit ghinechion (harem), se lua după dânsul, ca un pagiu (paj). Această căpetenie de arnăuţi era, negreşit, şi subalternul marelui spătar Băleanu.
A doua zi, adunându-se la Băleanu, Mihăiţă Filipescu şi Ilarion (fără diacon), care aduse cu sine Sfânta Cruce şi Evanghelia, au chemat pe căpitan Farmachi şi, după ce l-au supus la un groaznic jurământ pe Sfânta Cruce şi Evanghelie, că nu va divulga secretul ce i se va încredinţa, i-au zis:
- Căpitan Farmachi, tu fanariot nu eşti, tu eşti din bravii eleni cari azi sunt sculaţi pentru independenţa lor; vrei tu ca să faci fericirea ţărei mele şi eu să te fac fericit, dăruindu-ţi două mari moşii şi făcându-te pământean român, dându-ţi boierie? Dacă vrei, atunci să-mi omori pe vodă, când vei rămânea singur cu el, şi pe dată să vii la mine acasă. De curajul tău nu mă îndoiesc. Primeşti ?
Farmachi a răspuns că primeşte, putând să facă aceasta cu mare înlesnire, când vodă va trece, a doua zi dimineaţă, la Divan; îşi dete cuvântul că până la nămeazi vodă va fi mort.
Numitul căpitan îşi pregăti pistoalele ce purta la brâu şi se duse, a doua zi, la postul său, care era la uşa camerei lui vodă. Şezu pe scaun, aşteptând ca, atunci când va ieşi vodă şi va trece la Divan, să-l împuşte. Era obicei ca, atunci când ieşea vodă din odaia lui, căpitan Farmachi să-l întâmpine cu o temenea (salutare turcească constând în ducerea mâinii de la gură până la cap), în momentul acela se gândea căpitanul să-i tragă glonţul în piept. Însă el, cum se întâlni faţă în faţă cu vodă, în loc să scoată pistolul de la brâu, îşi pierdu tot cumpănul, îi făcu temeneaua şi-l urmă prin coridoare până la divan. Aci lăsă în locul său pe baş-buluc başa (şeful garnizoanei) şi se repezi într-o fugă la spătarul Băleanu, unde-l aşteptau Mihăiţă Filipescu şi Ilarion episcopul. Pe dată ce intră, îşi arătă pistoalele cât erau de bine regulate pentru acel fatal minut şi le spuse că nu avusese curagiul d-a ucide pe vodă, îndată ce se văzuse faţă în faţă, nu putuse să-i facă altceva decât temeneaua obişnuită şi să se ia după el. (Vedeţi dar cât de mult influenţează faţa unui stăpânitor pe supuşii săi!)
Atunci, boierii au dăruit un bun bacşiş căpitanului şi i-au zis să se ducă cu D-zeu şi să nu divulge secretul, ca unul ce a făcut jurământ, căci apoi îşi va pierde şi el viaţa.
După asta, s-a proiectat otrăvirea lui vodă Suţu prin fântâneaua ce o avea la mâna dreaptă şi pe care i-o schimba medicul Curţii în toate zilele. Astfel, după vreo 10 zile, aflară toţi orăşenii că bătrânul domn Alexandru Suţu a murit.
Am văzut însumi cortegiul funebru, sau alaiul lui de îngropăciune continuând din Podul Mogoşoaiei, din Curtea Domnească, pe uliţa Işlicarilor (strada Carol), până la Sf. Spiridon, Podul Beilicului, unde l-a îngropat.
Pe dată ce vodă muri, se numiră caimacami: vornicul Mihalache Manu, Samurcaş, Alecu Filipescu-Vulpe, ce era vistier, şi Negri, iar spătarul Băleanu scrise, peste Olt, lui Tudor Vladimirescu (viteazul gorjan), şi acesta veni, după ce strânsese catane, cu ei în Capitală, pe drumul Slatinei, unde se zice că supuşii lui făcând multe neorânduieli, a fost silit a spânzura pe doi din căpitanii ce-i avea. Tot în acea vreme, sosi şi Ipsilante, venind din Moldova, cu cetele lui de greci mavrofori (Batalionul Sacru) şi mercenari arnăuţi. Atunci, de spaimă şi de groază, fugiră toţi boierii la Braşov, în Transilvania, rămâind numai Căimăcămia şi comercianţii, care nu puteau să-şi părăsească prăvăliile; aceştia se văzură nevoiţi a cere caimacamilor strejuire de noapte, îndoită. Astfel era de groaznică vederea Bucureştilor, cum însera nu mai putea ieşi nimenea pe poduri fără felinar în mână, fiind toate stradele strejuite de arnăuţi ai stăpânirii, cu bâtele în mână, iar porţile de la toate curţile şi de la toate hanurile, de cum se însera, se închideau şi încuiau cu lacăte, pe dinăuntru, punându-se sub paza portarilor care erau plătiţi de locuitori. Toate averile mişcătoare se aşezau prin lăzi, care apoi se pecetluiau şi se închideau în podurile bisericilor.
Această stare de lucruri a durat până la anul 1823, când a venit Grigorie D. Ghica, despre a cărui numire, de către sultanul Mahmud, şi intrarea în Capitală, cu alai, am povestit deja. Acest domn îşi pregătise palatul la monastirea Mihai Vodă, lângă Curtea Arsă (azi Stabilimentul Artileriei). El a domnit până la 1828. Timpul acestei domnii se numeşte, până azi, de toţi românii, domnia de aur, domnia de fericire pentru toată România.
Atunci s-au păzit dreptatea, liniştea şi pacea, căci a ştiut bătrânul domn a fi bun părinte cătră toată lumea; nu dojenea cu asprime, nu osândea pe nimeni până ce însuşi nu se încredinţa de chestia fiecăruia. Avea un minister compus din boierii săi cei veliţi şi se numea, după limba fanariotă, protipendada (întâia cinciada), adică ministeriul de cinci. Miniştrii erau vornicul cel mare, Grigorie Băleanul, vistierul Grigorie Brâncoveanul, logofătul de Ţara de Sus (Justiţie) Alecu Filipescu, logofătul Ţării de Jos (Culte) Iancu Câmpineanu şi spătarul Alecu Ghica (fratele lui vodă care, în urmă, la 1834 a devenit domn). Caimacam la Craiova era fratele său, Costache Ghica (devenit, în urmă, spătar). Hatman avea pe Mihăiţă Filipescu Buzatul, mare aga pe Nicolae Mavru, cumnatul lui vodă, mitropolit pe Grigorie, adus din Căldăruşani, după demisia ce primise de la mitropolitul Dionisie Lupu. Episcop de Râmnic era Neofit (devenit mai în urmă mitropolit), episcop de Buzău, Chesarie, şi de Argeş, Ilarion. Acest domn a desfiinţat pedeapsa cu moartea, a înfrumuseţat Capitala, aşternînd uliţele cu piatră. El pedepsea rău pe înşelătorii brutari şi măcelari; însuşi vizita prăvăliile, însoţit cu aga, şi cântărea pâinea şi carnea şi, când 6 găsea lipsă, ţintuia pe. vinovat prinzându-i cu o ţintă cercelul urechii de un stâlp de prin răspântiile Capitalei. Pedepsea aspru pe cei pe care îi prindea streaja de noapte pe la femeile publice; era urât duşman pe tinerii fii de boieri care se ţineau de berbantlâcuri şi orgii, încât, într-o zi, a bătut pe unul la scara palatului. Într-o seară, un biet amploiat prinsese la nevasta lui pe un fiu de boier mare şi fu lovit de acesta, în pulpă, cu un şiş ce îl avea în baston; venind streaja, a ridicat pe fiul de boier şi l-a dus la închisoarea Spătăriei, iar pe rănit l-a trimis la spitalul lui Cantacuzino (Colţea). În zadar s-a căznit spătarul să-l scape pe arestat, vodă, cum a aflat, a doua zi, de acest sângeros crailâc, a adus pe nenorocitul fiu de boier şi ordonă lui baş-ciohodar (şeful gărzii palatului) să aştearnă o rogojină, cu postav roşu peste ea, la scara domnească (aşa se obişnuia când se bătea vreun om mai deosebit în Curtea Domnească) şi i-a tras la falangă până la 10 lovituri; ordinul era să i se dea mai multe, dar, miljocind beizadea Costache şi Iorgu, dând în genunche lui vodă, a fost iertat la a zecea lovitură, totuşi executatul a zăcut mai multă vreme în pat.
Foarte neplăcut este episodul acesta, dar nu puteam a-l trece cu vederea, fiind cunoscut de contimporanii mei. Încă un episod tot cu jupâneasa falangă, ordonată de către acel blând domn Grigorie Vodă Ghica. El era despărţit de către doamna sa, Marghioala, fiica nenorocitului domn Hangerliu, iar poporul ştiind pe vodă foarte religios, un biet negustor de ispravă, sau că a fost povăţuit de vreunii din partida care proteja pe doamna, sau că a făcut-o de el, ca creştin, a cerut o audienţă lui vodă, chiar în ziua de Sf. Gheorghe (ziua lui onomastică şi mult sărbătorită), fu chemat sus la vodă, iar acesta-l întrebă:
- Ce vorbă ai să-mi spui, creştine ?
- Negustorul răspunse: - Am venit să spun şi eu ca toată lumea, să trăieşti şi să domneşti ani fericiţi, şi să arăt Măriei Voastre că azi-noapte, pe la o vreme, visai un vis foarte îngrozitor: mi se arătă Sfântul marele ierarh Grigorie, îmbrăcat în veşmintele lui de arhiereu şi-mi zise: "Scoală, jupân Costache, şi te du la vodă şi spune-i să ierte, în ziua de azi, pe doamna Marghioala, dacă voieşte să fie blagoslovit de mine, iar dacă nu, rău îi va merge".Astfel, Măria Ta, m-am sculat tremurînd şi am venit să-ţi spui şi să adaog de la mine că nu e bine să domniţi fără să aveţi pe doamna lângă Măria Voastră.
Vodă presimţise poate că ar fi fost pus de partida doamnei ca, în acea zi, să facă această încercare, el îi răspune:
- Prea bine, jupân Costandine, du-te jos la baş-ciohodar şi zii să vi<nă> încoa, ca să-ţi trimet prin el un bacşiş.
Suindu-se baş-ciohodarul sus, vodă i-a poruncit să aştearnă rogojina la scară şi să gratifice pe negustor cu 25 lovituri la tălpi, ca altă dată să-şi vază de prăvălie şi să nu mai stea de vorbă cu arhiereii cei mari, ca Sfântul Grigorie.
După execuţie, negustorul a fost pus într-o căruţă cu un cal şi trimes de la Curtea Domnească, din Mihai Vodă, până acasă la el. A doua zi era un râs cu hohot în toată Capitala.
Vodă Ghica obicinuia de ieşea, totdeauna, după-prânz, singur, în caleaşca care era cu tăbliile suflate cu argint, iar arcurile de curea de lac; după caleaşcă lua pe armaşul Puşcăriii, care avea rangul de stolnic, şi pe cafegi başa, care avea rangul de. sluger; mergea, adesea, la bătrânul Romanit, căci cu dânsul era prieten bun. Acest Romanit era ţarigrădean rămas aici, din suita domnilor din Fanar şi era proprietarul marilor case de pe Podul Mogoşoaiei, unde astăzi este Ministerul de Finanţe. (în vremea lui vodă Ghica erau pe Podul Mogoşoaiei numai trei case mari: casa vistierului Dinicu Golescu, astăzi Palatul Regal, casa lui Românit şi casa lui Filip Lenş, astăzi a lui Gună Vernescu. Celelalte case boiereşti nu erau nici ele mici, ce-i drept, unele în stradă, altele în curte. Astfel era casa lui Grig. Brâncoveanu, cu bisericuţa în curte; a lui Teodor Văcărescu, zis Furtună, cu bisericuţa în curte; a lui Bellu, cu bisericuţa în curte, astăzi Prager; a Demăroaiei, fata lui Ipsilante, astăzi "Hotel de France"; a lui Matacu Racoviţă, cu bisericuţa în curte, astăzi Prefectura Poliţiei Capitalei, şi altele despre care s-a pomenit deja, în două rânduri).
Cu casa Colceac Matei se isprăvea Podul Mogoşoaia, la streajă, unde era şi bariera şi de unde începea locul de preumblare. Aci boierii se duceau în trăsuri pe arcuri, numite căleşti, şi în butci, căci de droşti nu a fost nici pomeneală până la venirea armatei ruseşti, la 1828, când ieşiră pentru prima oară birjile în Bucureşti.
Iată ce obicei aveau vizitii când soseau la strajă: deodată dau bici cailor şi se întrecea caleaşcă cu caleaşcă, care să sosească mai înainte la Herăstrău, la Băneasa.
Vizitii erau îmbrăcaţi uniform, cum sunt cei de astăzi, cu livrele; aveau dulămi încreţite, erau încinşi cu un brâu de boccea, lat, şi la brâu aveau un cuţit cu plasele lungi, de argint; pe cap purtau căciuli înalte, negre, cum sunt astăzi ale protopopilor; iarna, căciulile erau de hârşie de miel, măruntă, neagră, cu fundul roşu, încreţit, iar vara, de postav negru, cu fundul alb, de mătase. Vizitii se numeau atunci bicigaşi, având şi corporaţia lor, mai pe urmă boierii le-au dat numele franţuzesc de vizitii (pentru că-i duceau la vizite).
Să se ştie că numai clasele boiereşti aveau drept să umble cu butci, până la venirea lui Grigorie Ghica la tron, la 1823, iar negustorilor şi familiilor lor nu le era iertat a umbla cu butca.
Iată ce se întâmplă într-o duminecă, după-prânz, în anul 1816: Doamna lui Caragea, stând la fereastră, vede o caleaşcă nouă, cu o pereche de telegari frumoşi, aduşi din Viena; vizitiul era bine îmbrăcat, iar în caleaşcă se aflau două jupânese, legate în durban cu calemcheriuri cu flori (tistimele de linon, prima calitate, care în limba turcească se numesc lucrate cu condeiu), peste fes roşiu, cu ciucuri de mătase, albaştri, numite ceftecaic (fiindcă aceste fesuri erau ieşite din fabrica turcească din Tunis, aveau forma de luntre, şi de aceea în turceşte se numeau ceftecaic).
Văzând Doamna că acele persoane necunoscute nu erau din clasele boiereşti, trimise repede după caleaşcă pe baş-ciohodar, care le ajunge şi le aduce în curtea palatului; acolo sunt cercetate şi se află că sunt nevestele a doi cojocari dintre cei mai bogaţiDedu şi Ciochină; fură date jos din caleaşcă, scoase pe poartă, aşa îmbrăcate în malotele de atlas, şi invitate, din porunca Doamnei, să se ducă acasă, să-şi vază de casă şi de copii. Caleaşca cu caii s-a trimis la grajdurile domneşti.
Aflând vodă de aceasta, a trimis poruncă la hatman ca să-i aducă pe acei doi negustori la curte; când i-a avut înainte-i, Caragea i-a întrebat:
- Ce sunteţi voi, bre, baroni, prinţi ori negustori cu capitalul vostru băgat în mărfuri ? Apoi, mâine, când vi se va trage poliţa din Viena sau din Moscova şi nu veţi avea să-i faceţi faţă, o să vindeţi oare caleaşca şi caii şi hainele jupâneselor voastre, care au întrecut pe ale Doamnei mele, ca să vă plătiţi datoriile ? Cât aţi dat, bre, pe cai şi pe caleaşcă ?
Atunci, cojocarii, cerându-şi iertăciune de la Domn, i-au spus aşa: - Un negustor din Viena, fiindu-ne dator bani pe blăni, ne-a trimis această caleaşcă, cu caii şi hamurile, drept preţul a 10 pungi de bani (o pungă de bani avea 500 de lei, iar leul avea 10 parale), care fac 5000 de lei; suntem în mare lipsă de bani şi am trimis jupânesele pe pod cu caleaşca, că doar s-o găsi cineva din boieri ca s-o cumpere.
Caragea a poruncit ispravnicului de curte ca să le dea suma de 5000 de lei şi a oprit caleaşca şi caii.
Atât era atunci de strictă cunoaşterea lungului nasului şi apărarea drepturilor ce se cuveneau altora.
Iată un obicei bun românesc, fiindcă veni vorba de dreptul altuia: Cel ce găsea, din întâmplare, o legătură de bani pe stradă, oricâţi de mulţi sau de puţini să fi fost, trebuia să-i ducă la mitropolit, să îi dea în primire numărându-i, iar mitropolitul trebuia să facă publicaţii, duminicile, prin biserici; de se găsea cel ce-i pierduse şi aducea dovezi că într-adevăr sunt ai lui, era dator să dea o parte din ei, drept colac, celui ce i-a găsit, numai acest colac era blagoslovit al găsitorului, totuşi, adesea, şi acel colac rămânea la dispoziţia stăpânului banilor, fiindcă nici cel ce găsise banii nu-l băga în casa lui, zicînd că sunt bani străini de lacrămă, blestemaţi, iar nu binecuvântaţi.
Să vă povestesc de renumiţii tâlhari ce a avut România în decurs de 100 de ani. În vechime era unul Crişan, transilvănean, care jefuia adesea şi omora negustori pe Prahova.
Banda lui de tâlhari a fost prinsă. Crişan a fost tras în ţeapă, iar ceilalţi bandiţi, în ocnă pe toată viaţa. În urmă, s-a ivit altă ceată, sub căpitan Radu din Argeş şi Albuleţul. Albuleţul, fiind şi omorâtor, a fost prins şi spânzurat, iar căpitan Radu a ieşit singur din pădure şi s-a predat la Spătărie; a fost, pe urma, toată ceata osândită la ocne. După ce-şi făcu osânda, căpitan Radu s-a întors în Argeş, a făcut mai multe poduri pe râul Bascovului, a ridicat mai multe cruci de piatră prin răspântii, icoane la drum, sub învelitori şi pe copacii din drum; a săpat mai multe puţuri, a împărţit mai multe pomeni; acestea toate din banii furaţi. El deveni, în urmă, ceauş de Isprăvnicat, sfârşindu-şi viaţa cu cinste.
După el vine logofătul Ioniţă Tunsu, om cu carte; el fiind paracliser la Sfântul Gheorghe Vechi, a făcut cunoştiinţă cu un bandit, anume Grozea, şi îşi compune o bandă de ţigani, foşti masalagii boiereşti; şi-a tuns părul, s-a armat şi a plecat în haiducie.
El nu făcea niciodată omor; jefuia pe avuţi, atât pe la moşii, cât şi în drumuri şi, nu numai că lasă jefuitului de cheltuială, dar, întâlnind oameni săraci pe drumuri, îi ajuta cu bani. Această bandă a durat până în anul 1833, când erau ruşii în ţară, în zilele generalului Kiseleff, vornic mare fiind Iordache Filipescu, fost în urmă baş boier. Filipescu primi ordine severe ca să pu<nă> în goană serioasă acea bandă. Iată obrăznicia lui Ioniţă Tunsu până unde s-a întins, cu această ocazie. După ce dânsul luase cunoştinţă că însuşi preşedintele divanurilor, generalul Kiseleff, a dat ordine să fie urmărit, află într-o zi de la gazda ce o avea în Bucureşti, căpitan Radu de la Poliţie, că Kiseleff pleacă la Târgovişte, ca să viziteze băile de la Pucioasa. S-a dus într-o răspântie, la jumătatea calei de poşte, şi aşteptă trecerea lui Kiseleff, stând pitit în tufe. Kiseleff soseşte cu alte patru, cinci trăsuri ce-l însoţeau. Tunsu vede tot, cum surugii au oprit, după obicei, să frece caii la urechi, cum Kiseleff s-a dat jos din trăsură şi cum convorbeşte cu generalii şi aghiotanţii săi. După plecarea trăsurilor, Tunsul se pune şi scrie lui Kiseleff următoarea scrisoare:
"Înaltă Excelenţă, om împărătesc ce eşti, ai fost adus de D-zeu în ţara mea ca să faci numai bunătăţi; capul Excelenţei Tale a fost astăzi în gura puştei mele, n-am voit să te omor, căci omoram pe un părinte iubit de ţară; astfel te rog şi eu ca să porunceşti gonacilor cari mă urmăresc să nu mă omoare când mă vor prinde, căci eu n-am omorât pe nimeni. Mă iscălesc, preaplecat al Excelenţei Tale, Ioniţă."
Această scrisoare o trimise printr-un român călător, care nu cunoştea pe Tunsu, ca să o ducă în Târgovişte, la Kiseleff, zicând românului că o să ia un bacşiş bun, de 10 galbeni, căci îl vesteşte pe Kiseleff, prin scrisoare, de nişte telegari cari i s-au furat din grajd şi se află la un geambaş. Călătorul se pune pe fugă spre Târgovişte, se duce la Kiseleff, dă scrisoarea aghiotantului şi Kiseleff îi dăruieşte 5 poli imperiali şi porneşte ştafeta către vornicul Iordache Filipescu, scriindu-i că viaţa lui Tunsu să fie asigurată, totuşi el să fie prins, negreşit, până la întoarcerea sa, căci, altfel, va scoate pe Filipescu din Vornicie.
Atunci să fi văzut poteri peste poteri, companiile oştirii răspândite prin pădurile din apropierea Capitalei, şi circulări peste circulări vestind publicul că oricine va prinde pe Tunsu sau îl va preda, va fi iertat de capitaţie şi va primi boierie şi 1 000 de lei gratificaţie.
Într-o seară, se pomeneşte Iancu Filipescu, care era agă, că intră în cabinetul lui un căpitan de Agie (jandarmi) şi-i spuse:
- Stăpâne şi cucoan Iancule, eu o să vă dau pe Tunsu; el e naşul meu, că el m-a cununat, şi vine, întotdeauna, la mine duminică seara; şade vreo două zile în Bucureşti, se plimbă prin cafenele, ia gazeta lui Eliad şi a lui Carcalechi şi marţi seara pleacă afară, în pădurea în care ceata lui are poruncă să-l aştepte.
Să vă povestesc un episod din viaţa lui Tunsu. într-o seară, fiind ordonată ceata lui să-l aştepte în pădurea Mernanii, se văzu, spre seară, ocolită pădurea de soldaţi şi de o sotnie de cazaci, iar căpitanul companiei de români, anume Ispir, din Regimentul al III-lea, cu ofiţerul lui, precum şi căpitanul de cazaci, cu ofiţerul lui, şedeau la masă sub un frunzar, în bătătura cârciumei din Mernania. Deodată, pe când ofiţerii mâncau, se pomenesc cu un biet român, cu traista pe băţ, la spinare, că soseşte pe fugă, plângând şi zicându-le:
- Eu sunt vătăşel la plasa Snagovul; am fost trimis de zapciu cu banii birului la ispravnicul din Bucureşti; ne-a ieşit Tunsu înainte, la cutare puţ din răspântie şi mi-a luat toţi banii. Faceţi-vă pomană, domnilor, să îmi daţi un cazac, care să mă scoată din pădure până în drumul ăl mare al Bucureştilor, iar D-voastră, dacă vreţi să prindeţi pe haiduci, nu zăboviţi şi plecaţi pe poteca asta, că vă scoate tocmai la puţ, unde este Tunsu cu ceata lui.
Atunci, căpitanul de cazaci porunci să încalece sotnia pe cai şi o luă de-a fuga spre acea cărare, iar vătăşelului i se dădu un cazac, ca să îl conducă până la marginea pădurii spre Bucureşti.
Sosind aci, ţăranul zise cazacului, în limba rusească:
- Descalecă de pe cal, să te sărut şi să îţi dau şi de băutură, că mi-ai scăpat viaţa.
Cazacul descălecă; Tunsu - căci el era - Îl sărută şi scoase un fluier, cu o mână, şi cu alta, două ruble; trase trei fluierături şi, la moment, ieşi din pădure ceata lui de opt inşi. Atunci, Tunsu se întoarse la cazac şi dându-i două ruble în mână îi spuse ruseşte:
- Ia căpitan Tunsu. (- Eu sunt căpitan Tunsu.) Iar cazacul, zăpăcit, răspunse:
- Sluşe vaşe blagorodini. (- Am înţeles Măria Ta.) Tunsu o ia cu ceata lui la fugă, schimbând drumul spre Buftea şi de acolo intră în pădurile din Vlaşca.
Această farsă a haiducului, pe cât a fost de hazlie, de râdea toată lumea, pe atât a tulburat şi administraţia românească şi administraţia rusească.
Într-una din duminici, fiind Lăsata Secului de brânză şi fiind Radu încredinţat că Tunsu va veni în seara aceea, a vestit pe Iancu Filipescu că Tunsu vine, totdeauna, cu tovarăşul său, Grozea, într-o căruţă coviltirită şi are la ham doi cai, din care unul este bălan; că el însuşi se duce, totdeauna, călare, tot pe cal alb, ca să-l primească, pe dealul Cotrocenilor; că tot pe acolo, bandiţii, trecând podul Dâmboviţei pe la Grozăveşti, intră în Bucureşti şi lasă căruţa, pe dată ce trec podul, în dreptul grădinii lui Scufa, iar căruţaşul îi aşteaptă la o gazdă acolo până se întorc ei din Bucureşti; că Agia, împreună cu o roată din oştirea noastră şi cazaci, să se ascundă sub pod şi să nu dea năvală sau să atace căruţa până ce nu va trece el călare, în fugă, pe pod.
Iată ce se întâmplă. Pe când căpitan Radu pornea spre drumul Ciorogârlii, ca să iasă înaintea lui Tunsu, soseşte dinspre Piteşti o droşcă cu 6 cai de poştă, în care era un colonel rus, Gorovov, ginerele lui Băbeanu, având doi servitori ai lui pe capră. Trăsura dă să treacă podul de la Grozăveşti, atunci, deodată, încep a se trage focuri de sub pod şi căzăcimea călăreaţă, ocolind, la moment, trăsura pe pod, găseşte în ea pe colonel sbierând şi înjurând, iar pe unul din servitorii lui, împuşcat. Focurile de sub pod încetează şi căpitanul de cazaci, raportând strategia înscenată pentru prinderea lui Tunsu, a condus pe colonel până la grădina lui Procopie, unde sunt casele mari (care încă există astăzi în capul Podului de Pământ); acolo se aflau cei mai mulţi boieri, generali, aghiotanţi şi doctori, aşteptând prinderea lui Tunsu; dânşii au rămas extaziaţi la această tristă întâmplare.
În momentul împuşcăturilor, căpitan Radu sosea cu Tunsu în dealul Cotrocenilor; aci, Tunsu, auzind acele împuşcături la pod, a oprit căruţa şi zise lui Radu:
- Ce sunt pocnetele astea de puşcă, aici, aproape, în mahala ? Eu nu viu, finule, astă-seară şi mă întorc îndărăt, lăsând Lăsata Secului pentru duminica viitoare, când vom lăsa sec de carne.
Căpitan Radu i-a răspuns:
- Aceste împuşcături sunt ale mahalagiilor din Cărămidari, care se află cu familiile la masă şi lasă sec de brânză. Dar, dacă vrei tu, rămâie şi pe duminecă, că şi atunci viu înaintea ta, să-ţi mai spui ceva pentru fericirea noastră. Pe tine toţi te caută spre Dealul ăl Mare, pe la hrămile viilor, şi habar n-au în ce pădure vei merge, spre Vlaşca sau Argeş.
Şi-au luat noapte bună. Tunsu s-a întors spre Vlaşca şi căpitan Radu vine la pod la Grozăveşti şi aude de întâmplarea cu bietul polcovnicul Gorovov; pune calul pe fugă şi vine la grădina lui Procopie, unde rămăsese numai aga cu oamenii lui; le-a povestit ceea ce vorbise cu Tunsu, asigurându-i că dumineca viitoare va fi prins.
Sosind acea duminecă, s-a băgat sub podul de la Grozăveşti o companie întreagă din oştirea noastră, sub căpitanul Boboc, dându-i-se instrucţiunile cuvenite. împreună cu compania era şi potera din judeţul Ilfov, cu polcovnicul ei, pitarul M. Cincu. Tunsu soseşte la pod, seara, pe întuneric, tot în căruţă cu Grozea şi cu Udincă, masalagiul, unul din tâlharii cei mai răi, ţigan de fel. Căpitan Radu, care era înainte, călare pe cal bălan, repezi calul în fugă pe pod şi, în urmă, intrând pe pod căruţa cu Tunsu, îi ies 30 de soldaţi înainte, de la capul podului, şi încep să tragă focuri în ei. Tunsu şi cu tovarăşii se sperie, un cal de la căruţă e împuşcat, câteşitrei bandiţii se azvârlă în Dâmboviţă; soldaţii trag focuri asupra lor, pe Grozea şi pe Dinică masalagiul îi omoară, iar pe Tunsu îl răneşte în burtă. Haiducul se târăşte până pe malul opus al Dâmboviţei şi cade în răchita râului, având pistoalele la brâu. După încetarea focurilor, polcovnicul de poteră, M. Cincu, care cunoştea mai dinainte pe Tunsu, trece călare podul, cu catanele lui, şi auzind un gemăt în marginea Dâmboviţei, a început să strige pe întuneric spre locul unde se auzea geamătul: - Mă Ioniţă, tu eşti? Că eu sunt polcovnicul M. Cincu, stai pe loc, Ioniţă, că eu te scap.
Atunci, păcătosul de Tunsu răspunse: - Eu sunt, cucoane Mihalache, scapă-mă, că eu n-am omorât pe nimenea, maţele îmi sunt pe jumătate ieşite, apropie-te de mine, că deşi sunt cu armele la brâu, dar voi să ţi le dau numai Domniii Tale. Apropiindu-se Mihalache Cincu, i-a luat armele de la brâu, şi pe el, ridicându-l catanele lui Cincu şi cu soldaţii ce mai veniseră, l-au trecut pe braţe podul.
În acest interval, sosesc, la capul podului, aga, într-o trăsură cu doctorul Marsili, într-altă trăsură doi aghiotanţi ai genera- lului Kiseleff, prinţul Galiţieff şi prinţul Urusoff, şi în altă trăsu- ră un ofiţer cu un doctor rus. Aceştia au fost trimişi, mai dinainte, la grădina lui Procopie (unde erau cei mai mulţi boieri şi generali adunaţi), ca să se încredinţeze de starea lui Tunsu, şi când văzură că-l ţineau soldaţii şi catanele pe mâini, rănit, se dădu jos din droşcă ofiţerul care însoţea pe doctorul, iar doctorul luă pe Tunsu în droşcă. Un sergent de ai noştri sări pe capră, lângă birjar, apoi trăsura porni în goana cea mai mare pe Podul de Pământ şi sosi, curând, cu Tunsu la garda mare rusească, care era într-un maidan deschis, peste drum de Teatru (astăzi casa Reş, giuvaergiu, şi Hotel "Continental"). L-au aşezat pe pat, într-o odaie deosebită, au aprins zece lumânări, şi doctorul a chemat chirurgi ruşi; boierii, care stau în odaia ofiţerului de caraulă, chemară şi dânşii pe doctorii Gronau şi Arsachi, cerându-le, cu stăruinţă, viaţa lui Tunsu, căci aşa era ordinul generalului Kiseleff. Chemară apoi şi pe episcopul Argeşului, Ilarion, ca să spovedească pe Tunsu şi să afle astfel câte ceva de la dânsul. Chirurgii se căzniră două ceasuri ca să-i scoată glonţul şi nu putură, îl chinuiră grozav, cusându-i burta şi astupându-i la spate altă rană, căci avea două, una primită pe pod şi cea de la spate, în Dâmboviţă. Sosind şi Ilarion episcopul, l-a recunoscut îndată.
- Bine, Ioniţă, i-a zis, tu te purtai bine ca paracliser; aveam de gând să rog pe mitropolit să te facă diacon şi să-ţi dea apoi haina preoţească. Ei, dar ce să faci, fătul meu, se vede că asta ţi-a fost soarta, spune-mi mai ai tovarăşi în negustoria asta ? Ce bani şi ce scule ai şi unde le-ai pus la păstrare ? Generalul Kiseleff a dat poruncă ca, cu orice preţ, viaţa ta să se păstreze şi, de te vei face bine, îţi va lăsa, desigur, acele bogăţii, că te-ai purtat bine, când l-ai lăsat în viaţă, după ce i-ai scris.
Tunsu a răspuns:
- N-am nimic, Preasfinte, că cea mai mare parte din banii ce luam de la bogătaşi îi împărţeam la săraci, de-şi cumpărau boi, vaci, de-şi măritau fetele, iar sculele ce am avut le-am dat şi eu unde am putut.
Ilarion a adăugat atunci:
- Dumnezeu să te binecuvânteze, că eu trimit pe popa să te grijească.
Până să vi<nă> însă popa al nostru, comandantul de piaţă rusesc, polcovnicul Iacobson, trimisese de chemase un popă rusesc ca să-l spovedescă şi să-l grijească, şi asta din ordinul bunului preşedinte al divanurilor Valahiei şi Moldovei, generalului conte Pavel Dimitrievici Kiseleff, căci lui i se raportase deja că Tunsul este împuşcat în burtă. Generalii şi toţi boierii au mers la ovaht şi l-au văzut, iar felcerii au stat lângă el neclintiţi, schimbându-i legăturile la rană, până aproape de ziuă, când nenorocitul Ioniţă Tunsu îşi dete sufletul. A doua zi, aga a chemat pe căpitanul Radu, care şedea pe Podul Târgului de Afară, şi i-a dat pe naşul său. Puindu-l într-o căruţă de Hereasca, Radu l-a dus şi l-a îngropat afară din Bucureşti, aproape de câmpia Mărcuţii, pe malul unui şanţ al drumului, înfingîndu-i pe mormânt o scândură văruită, pe care era scris numele lui Tunsu.
Povestesc de Iancu Jianu, tot contemporan al meu, pe care lumea îl califică de haiduc. Eu însă n-am voit să-l bag în rândul haiducilor, căci nu era haiduc, ci era înainte-mergătorul lui Tudor Vladimirescu. Iancu Jianu era din cea mai nobilă familie din Caracal, judeţul Romanaţi, numită a Jienilor, iar astăzi a Cesienilor. Acest tânăr, văzând trista stare a ţării, văzând mulţimea de fanarioţi ce inundaseră ţara, aduşi de diferiţi domni din Fanar, văzând slujbele ţării toate date pe mâna lor, văzând că fiii românilor, mai cu osebire ai boierilor români, nu erau deloc chemaţi la nici o funcţiune a ţării lor, pornit de un sentiment curat românesc, şi-a compus o ceată de haiduci, ca să calce şi să pedepsească, pe drumuri, pe fanarioţi, oriunde îi va găsi. Astfel a început cu ceata lui a bate, a chinui şi a jefui pe toţi amploiaţii fanarioţi, pe unii călcându-i la moşiile lor, pe alţii jefuindu-i la drumul mare. Curând şi-a format gazde prin toată România Mică, prin Teleorman, Olt, Argeş; mai încoace, spre Capitală, în judeţele apropiate, nu a călcat Jianu. Vodă Caragea, aflând de asta, s-a indignat şi a pornit după el poteri, în care erau şi turci, ca să-l prindă. Un an întreg a trebuit până să pu<nă> mâna pe el. În fine, prinzându-l la Giuvăreşti, prin trădare, l-au adus arnăuţii în Bucureşti, şi spătarul înfăţişându-l lui vodă Caragea, acesta l-a întrebat pe greceşte:
- Ciocoiule, fecior de oameni cu moşii, nu ţi-a fost ruşine să te faci hoţ de drumuri ?
Jianu i-a răspuns:
- Iartă-mă, Măria Ta, că eu nu sunt hoţ, n-am omorât pe nimenea şi, dacă am jefuit pe cei cu avere, am făcut asta ca să am de cheltuială şi să plătesc lefurile neferilor, care mă însoţeau, precum şi gazdele care îmi dădeau adăpost, şi iată de ce m-am sculat, că Măria Ta ai adus pe capul nostru toate haimanalele din Fanar, le-ai dat toate slujbele ţării, astfel că noi, tineri români şi fii de boieri, am rămas fără nici o slujbă şi de bătaie de joc a dregătorilor, de la ispravnic până la zapciu.
Atunci vodă i-a zis iar:
-Îndrăzneşti, ciocoiule, să-mi vorbeşti aşa ? Nu ştii că am putere să te spânzur ?
- Ba ştiu, atât ne mai lipseşte, să ne iei şi viaţa.
- Aşadar, măgarule, vei merge la ocnă, ca să te pocăieşti. Astfel, îl trimise în fundul ocnei la Teleaga, unde şezu o toamnă şi o iarnă, iar când fu în primăvara anului 1817, Iancu Jianu, înţelegându-se cu alţi doi din tâlhari, se ascunseră între bolovanii de sare, ce se scoteau cu burduşe de bivol până în faţa ocnei, unde era crivac la roata care scotea sarea şi care era învârtită de cai. Văzându-se afară, se repeziră, deodată, la cei doi plăieşi ce se aflau de streajă la gura ocnei, îi legară, astupându-le gura cu mâna, îi dezarmară şi apoi o luară la fugă prin păduri. Până să meargă plăieşii în curtea Cămârăşiei, care era departe de gura ocnei, să dea de ştire schimbului lor, Iancu a avut destul timp ca să se depărteze prin văile munţilor şi să-şi mai găsească încă doi, trei tovarăşi. Formându-şi astfel o ceată, s-a strecurat din păduri în păduri, până în pădurile Ilfovului.
Auzind de asta, vodă Caragea s-a supărat şi a pornit toate poterile judeţelor după Jianu; l-au prins şi l-au adus la puşcărie în Bucureşti. A treia zi, vodă îl osândi la moarte prin spânzurare. Atunci, domniţa Raluca a lui Caragea, făcându-i-se milă de un tânăr fecior de boier şi cu moşii, trimise pe ispravnicul de Curte (prefectul casei domneşti) ca să întrebe pe Iancu Jianu dacă nu vrea să se cunune cu o fată greacă, Susana, crescută de domniţa şi pe care o avea pe lângă ea, ca domnişoară de onoare.
Iancu, văzând că acesta e singurul mijloc de a-şi scăpa viaţa, a răspuns:
- Să trăiască domniţa! Primesc aceasta din tot sufletul meu. Domniţa Raluca intră apoi la vodă, îi povesti ideea ei şi învoirea lui Jianu şi-l rugă să-l ierte.
Vodă îl iertă şi porunci să i se facă cununia şi nunta cea mai frumoasă.
După nuntă, Jianu şi-a luat nevasta, a trecut peste Olt, unde vodă l-a făcut zapciu la plasa Bălţi. Aci îşi avea Jianu sfoara de moşie, la Grojdibod, unde au toţi Jienii câte o sfoară, fiind moşie strămoşească a lor. Cu cucoana asta, Jianu a avut o fiică, care, după moartea tatălui său, s-a măritat şi a luat iarăşi un mare proprietar din judeţul Romanaţi.
Iancu Jianu a trăit până după anul 1846. La anul 1844, eu am mâncat cu el la masa lui Iancu Bibescu, ispravnicul de Romanaţi. Fusese chemat la masă spre a fi prezentat cucoanei Elencuţii a lui Manu şi cucoanei Elenchii Hereaschii, care se duseseră în Caracal ca să vadă pe cucoana Anica a lui Iancu Bibescu. Ţi<n> minte că, la masă, a fost întrebat nenea Iancu Jianu:
- D-ta ai scos cântecul pe care îl cântă lăutarii, cu numele d-tale?
El, în simplitatea lui, a răspuns:
- Să mă ferească Dumnezeu, cucoanele mele, că neam de neamul meu n-a scornit cântece. Aveam un ţigan vier, care ştia să zică din vioară; îl iubeam şi mă iubea, şi când a auzit că m-a prins Caragea, s-a apucat, cioara dracului, să scornească, cu alţi lăutari, cântece despre mine. Apoi, nu ţi l-am bătut când m-am întors acasă şi am văzut că m-a făcut de râs în toate cârciumile! Când făcui eu Băluţii cârciumăresei malotea cu floarea cât palma ? Unde s-a mai pomenit, cuconiţă, malotea înflorată ? Şi, pe urmă, când a vrut să mă prin<d>ă pe mine cârcserdarul arnăuţilor lui Caragea, când ei tremurau numai când auzeau de numele meu ?
Atunci, cucoanele au poruncit lăutarilor craioveni, pe care Bibescu îi adusese cu poşta, ca să le cânte la masă cântecul lui Jianu. Atunci se puse Stănică, renumitul staroste de lăutari, şi trase un cântec al Jianului, faţă cu Jianu însuşi, încât se pomeniră cucoanele că se scoală nenea Iancu de la masă şi, cerând voie lui Bibescu, înhăţă un pahar de vin, azvârli în el cinci galbeni şi-l dădu lui Stănică să-l bea în sănătatea cucoanelor, aşa de mult i-a plăcut cântecul său.
Cucoana dlui Jianu, la anul 1864, mi-a dăruit o pereche de pistoale turceşti, legate în arămuri sculptate şi poleite cu aur, cum şi un corn mare de cerb, cu doi craci, pentru păstrarea ierbei de puşcă, zicîndu-mi:
- Să le păstrezi bine, că astea sunt rămase de la bărbatul meu, viteazul meu Iăncuţu.
Fiindcă vorbim de Jianu, să vă arăt şi osândile la care se osândeau haiducii după legile criminale, conform capriciilor orientale. Aceste legi barbare au ţinut până în zilele domniei lui Caragea. Când acesta găsi legiuitori buni, anume: logofătul Nestor, căminarul Chiriac, logofătul Arghiropol şi Ştefan Bălăceanu, le-a ordonat, ca sub un comitet de alţi bărbaţi învăţaţi, să facă alt cod al ţării, atât după legiuirile romane, cât şi după obiceiurile ţării. Acest cod a fost numit Codul lui Caraga şi multe din articolele lui se aplică chiar astăzi, când ne bucurăm de Codul francez. Asta arată cu câtă înţelepciune au lucrat acei boieri la acea lege, care, cu multă răbdare, s-a trimis de trei ori în Divanul Domnesc spre examinare şi numai după trei rapoarte ale acestui Divan, abia s-a putut hotărî vodă Caragea să-l sancţioneze. Fiindcă cele mai multe crime se făceau numai de străini, iar nu de opincarii români, s-au lăsat în acel cod a figura şi câteva barbarii din cele trecute. Pe lângă pedeapsa cu moartea, care rămăsese în vigoare, se mai dădeau pedepse ca astea: gradul I - bătaia prin mijlocul stradelor. Vinovatul era dezbrăcat în pielea goală, până la brâu, şi bătut cu nuiele pe două, trei sau mai multe strade de prin Capitală; de aci s-a născut vorba: "că l-a dat prin târg". Acei care se încercau a face răscoală erau sluţiţi prin tăierea nasului.
Gradul II: ţintuirea de cercelul urechei la colţul unei strade mai umblate; vinovatul stătea ţintuit de dimineaţa până la apusul soarelui. Această pedeapsă se dădea acelor negustori ce înşelau lumea la cântărit sau falsificau alimentele de hrana zilnică, de întâia trebuinţă. Gradul III: închisoarea în puşcărie, pe timp mai îndelungat, pentru mofluzi; gradul IV: tăierea mâinilor de la încheieturi, pentru plastografi; gradul V: osândirea la ocne, pe timp mărginit sau pe viaţă; cei osândiţi pe un timp mărginit mai erau scoşi la lumina zilei din când în când, iar pe cei osândiţi pe viaţă nu-i mai scoteau niciodată din fundul ocnii, unde lucrau, ca şi cei dintâi, la tăierea sării.
La ocnă pe viaţă se osândeau omorâtorii de neveste, de amante, de rude de copii şi alţi omorâtori comuni, iar omorâtorii de părinţi şi ai mai multor oameni deodată erau osândiţi, în cea mai mare parte, la punerea în ţeapă şi lăsarea cadavrelor lor, ca şi pe spânzuraţi, trei zile în câmp, pe locul de executare, cu o hârtie pe piept, în care era scris numele mortului cu aceste cuvinte: "Cine va face ca mine, ca mine să pătimească".
Osândiţii la puşcărie purtau butuc de lemn la picioare, făcut din două părţi, scobit aşa ca să intre piciorul şi ţintuite, împreună, cu cuie de lemn; cu butucele astea de picioare, puşcăriaşii erau scoşi la muncă, cu păzitori, de curăţau podurile de gheţuri, noroaie; la alte munci private nu erau puşi. În puşcărie stau ca într-o cazarmă, în odăi încăpătoare, de câte 50 indivizi. Odăile nu aveau paturi, ci pe jos erau aşternute rogojini, pe marginea cărora puşcăriaşii îşi lungeau picioarele îmbutucate. Era o odaie spaţioasă pentru bolnavii mai uşor; acolo se afla un butuc mare, obştesc, lucrat din două grinzi mari de stejar, scobite cât intra piciorul; o grindă era aşezată jos, şi alta deasupra, iarăşi scobită, servea drept capac. Bolnavii se aşezau, seara, pe rogojină şi băgau câte un picior în câte o gaură, apoi se lăsa bârna de deasupra, ca un capac, şi i se punea lacăt la căpătâi. Cei rău bolnavi se trimeteau, sub pază, la spitalul Colţea, unde era santinelă compusă din 20 seimeni, ce se schimbau de la cazarmă în toate zilele, precum se face şi astăzi schimbul santinelelor pe la diferite autorităţi.
Toate astea au durat până la anul 1823, când a venit Grigore Ghica domn.
Atunci, acest bun domn şi părinte al ţării desfiinţă cu totul pedeapsa cu moartea, cu tăierea mâinilor, cu tăierea nasului; opri, de asemenea, întemniţarea faliţilor. Iată o anecdotă din acea vreme. Polcovnicul de poteră al judeţului Ilfov se întâlni cu nişte tâlhari în pădurea Căldăruşanilor, numită Vlăsia; luându-se cu ei la bătaie, i-a prins şi, ca să-şi arate bravura, a tăiat cu iataganul capul căpitanului de hoţi; apoi îşi scrie pitacul (raportul) către marele spătar, înfipse căpăţâna în suliţa unui slujitor şi-l trimise astfel în Bucureşti, cu căpăţâna în suliţă, poruncindu-i să intre pe Podul Mogoşoaiei, să străbată podul şi să o duc până la Spătărie.
Când a sosit slujitorul în curtea spătarului, i se luă căpăţâna, care fu trimisă la o biserică pentru îngropare. Aflând despre asta, vodă a trimes, pe dată, doi arnăuţi ca să aducă pe polcovni cui de poteră de unde îl vor găsi. Când l-au adus, i-a zis:
- Nu ţi-e ruşine, om în toată firea, să faci una ca aceasta ? Cine ţi-a dat voie, pezevenghiule, să trimeţi căpăţâna de om în suliţă şi să înspăimântezi lumea de pe toată întinderea podului ?
Într-adevăr că a doua zi după fapta aceasta, a aflat toată Capitala, şi multe dame care s-au întâmplat la ferestre în al doilea etaj şi s-au pomenit pe dinaintea ochilor cu o căpăţână neagră, cu mustăţi mari şi cu pletele atârnând, dusă în suliţă, au leşinat, căzând de pe scaune, şi au zăcut mai multă vreme de friguri. Regretatul domn, când a aflat de aceasta, a poruncit scoaterea din slujbă a boierului polcovnic de poteră, pecetluirea şi trecerea lui în rândul budelor (trecerea la bir), polcovnicul a fost apoi îmbrăcat în haine ţărăneşti şi trimes la moşia lui.
Să vorbesc ceva de un rău obicei ce-l aveau părinţii noştri, îngăduind doicilor şi slujnicelor ce aveau la copii ca, pe lângă basmele, destul de îngrozitoare, ce spuneau copiilor până la etatea de 5 ani, să-i sperie cu vorbe de astea: vine Gogoriţa, te mănâncă Muma Pădurii, te muşcă Joimăriţa, îţi iese stafia înainte să te ia. Aceste cuvinte le spuneau ca să se astâmpere copiii de nebunii, să nu zbiere noaptea prin casă, să nu iasă singuri în curte şi pe drumuri. Le mai ziceau încă: te ia moşul în traistă (cerşetorul), ori te ia ovreiul de te pune într-un butoi, care are cuie pe dinăuntru, ca să te învârtească în butoi şi să-ţi curgă sângele.
Acestea toate îngrozeau pe copii în astfel de grad, încât ei, crescând cu aşa idei, chiar când erau flăcăi voinici, le era frică să umble singuri prin locuri pustii, şi zicând la alţi prieteni: hai cu mine până colea că mi-e urât singur. Aceasta a durat până au început familiile să bage guvernante şi doici bune la copii şi până când au început înşişi copiii să-şi dezvolte altfel mintea prin scoli. În vreme de epidemii, se zicea copiilor: sfânta ciumă umblă cu fes roşu în cap, pe stradă şi prin sate. Aceasta numai ca în vremea ciumei să nu se amestece copiii cu toată lumea, spre ferire de atingere.
Aceste obiceiuri au ţinut din vechime până la 1820, iar de la 1820 încoace au început a se speria copii zicându-se: taci că vin arvaţii de te iau şi nu umbla pe drum că te omoară turcii. Aceasta a ţinut până la anul 1823.
Iată ce se înţelegea prin numirile arătate mai sus. Gogoriţa era închipuită ca o babă rea, care strângea copiii de gât şi apoi îi înghiţea; această vorbă o aveau românii încă din vremea idolatriei, ea amintea pe zeul Cron, care mânca copii. Muma Pădurii era una din cele trei ursitori, care torcea la furcă şi trecea firul în mâna celei de a doua, care îl dedea la cea de a treia de-l strângea. Joimăriţa era o zână care dădea fetelor o impulsie la lucrul torsului în Joia Mare, seara, spre a nu le apuca Pastele cu caierele netoarse. Eu însă am auzit şi altfel, că se stârnise vorba cu Joimăriţa, ca să stea copiii acasă, în paza servitorilor, să nu se ia după părinţii lor la denia celor 12 evanghelii, în Joia Mare, căci adesea s-a întâmplat de au adormit copiii prin biserică.
Vorba "stafia" e tot de la greci (stihion) şi se traduce în româneşte prin element; cu elementele se clădesc orice zidiri şi în ziduri se punea măsura unei umbre de om, obicei de care fugeau toţi, căci se zicea că dacă zidarii ţi-ar zidi umbra, mori; combinându-se patru elemente, puteai zidi clădirea, biserica sau casa: pământul (cărămida) era un element (stihion), apa asemenea (stihion), var (prin foc) asemenea (stihion), vântul (aerul) care usca (stihion).
Meşterii, în credinţa că, dacă vor pune în zid măsura umbrei unui om, clădirea va ţinea mai mult, luau măsura umbrei cuiva, pe nesimţite. Omul fără umbră murea. De aceea au devenit stihiile toate spaima copiilor, poporul a făcut din stihie, stafie. Moşul cu traista se zice de cerşetori, cărora, toată lumea, şi mai cu seamă copiii, obicinuia de le dădea paraua de milă; dânşii erau nişte schilozi bătrâni, cu traista în spinare, şi nici câinii din bătătură nu sufereau ca să-i vază cu ochii, astfel de nenorociţi deveneau şi spaima copiilor mici.
Jocurile copiilor de sexul masculin erau, în vechime, faimosul zmeu, vestita poarcă, ştiutele arşice, mingea şi, mai târziu, groapa cu nucile şi, în urmă de tot, v-aţi-ascuns şi fluieraşele. Cei de sexul femenin: păpuşile, vasele, menajul cuhniei de lemn şi de cositor. Baba-oarba era joc comun al tuturor copiilor. Zmeul vine de la un joc roman, în amintirea lui Jupiter, scoborându-se din nori ca să răpească pe Leda şi pe Io. Poarca e tot joc roman, rămas de la jocul romanilor cu discus, un fel de talere de fier sau de aramă, azvârlite cu măiestrie, şi de la gimnastica de bătălie. Băieţii ţin beţe, cu mici măciuci, în nişte gropiţe şi lovesc cu ele o piatră rotundă din mijlocul cercului; însă, pe dată după ce o lovesc, trebuie să bage bâta în gropiţă, căci dacă gropiţa rămâne slobodă şi o ocupă un altul cu bâta lui, el era biruit şi rămânea afară din joc, pierzând banii depuşi; dacă un copil ocupa, pe rând, cu bâta sa, toate gropile, lua banii de la toţi.
Arşicele amintesc chipul bătăliei cu falangele (fronturile) deschise; se înşiră arşicele în linie, se dă în linie cu alt arşic plumbuit, numit ichi, acel arşic din front care era izbit cu putere de către arşicul plumbuit şi ieşea din graniţa cercului cu care era ocolit rîndul arşicelor, robit fiind, ieşit din linie, aparţinea biruitorului. Acest joc ostăşesc este elin şi a trecut la romani. Mingea este un joc triumfal; îndată ce copilul prindea mingea, de sus, în mâini, după ce o izbea de pământ, se considera biruitor şi încălica pe un alt copil; izbea mingea de-a încălecate, ca să sară în sus, să o prinză din nou; dacă un alt copil o prindea, încălica el pe cel ce o izbise, sau rămânea acesta călare, în caz de o prindea.
Groapa cu nucile era un joc precupeţesc, căci ţintea la o jefuire, fiindcă, dacă cineva azvârlea toate nucile deodată în groapă, de la o distanţă oarecare, nu pierdea nici una, dar dacă nu le azvârlea pe toate în groapă, atunci câte rămâneau afară erau proprietatea adversarului. Nucile trebuia să fie, întotdeauna, în număr de 40 şi se întâmpla adesea ca un jucător să fie atât de nenorocit la joc, încât să piardă până la 100 sau chiar până la 200 de nuci; totdeauna numărul de 40 trebuia să fie neştirbit în joc.
Jocul "V-aţi-ascuns ? . a rămas la copii din timpul invaziunilor, când părinţii lor se ascundeau prin podurile bisericilor şi ale caselor, până ce se aşezau oştirile şi se publica, a doua zi, o proclamaţie asigurătoare, prin biserici şi prin răspântiile oraşelor, căci alt mijloc de publicaţie nu era. Jocul fluieraşelor vine de la instrumentul cu care, totdeauna, a plăcut românului să-şi cânte dorul şi jalea; romanii încă aveau fluiere de trestie, făcute mai întâi de monstrul şi pocitul Pan, ca să-şi cânte cu ele vaietele, căci amanta lui, ca să scape de dânsul, s-a azvârlit într-o baltă şi s-a prefăcut în trestie. Instrumentul se numeşte mascal, iar mai târziu s-a numit şi nai; el a rămas până în ziua de astăzi la lăutarii români, care se numesc mascalagii, şi cu el execută cele mai frumoase cântece, admirate de toată lumea la Expoziţia din Paris şi în altă parte.
Străinii au copiat acest antic instrument al zeului Pan, cu picioarele de capră şi cu două corniţe mici în cap. Păpuşile sunt date în mâna copilelor pentru două scopuri: a se deprinde la croiala hainelor şi la cusutul lor şi a se obicinui să ţină un copil mic în braţe; fetiţele făceau chiar ele păpuşele dintr-o cracă de vişin, îi făceau capul prin înfăşurături de cârpe, însemnau cu culori negre sprâncenile, ochii, gura; hainele le coseau adesea cu ibrişin colorat. "Vasele de menaj" este şi azi un joc menit a obicinui fata să fie menajeră la bucătăria ei, când se va mărita. Baba-oarba are două înţelesuri: 1) e jocul soartei, jucătorii îşi caută norocul în haosul lumii, prin faptul că băiatul sau fata umblă cu ochii legaţi până ce îşi găseşte norocul; când el sau ea prinde pe unul sau pe una din camarazi sau camarade, adică viitorul, întreabă: cine-i? Îşi ia legătura de pe ochi, priveşte, apoi se leagă cel prins, ca să-şi încerce şi el, la rândul lui, norocul; 2) când tinerii sunt amestecaţi în acest joc cu tinerele fete, candidate de măritiş, atunci tânărul care ar dori să ia pe una din ele, când vede că a venit aceleia rândul ca să fie legată la ochi, se vâră adesea ca să-l nemerească tot pe el şi să-l descopere; atunci crede fata că acel tânăr e soarta ei şi, din acest joc, s-au început adesea tratările de căsătorie.
În vechime, aceste peţitorii se făceau cam astfel. Mergeau peţitorii, trimişi de tânăr la casa fetei, se întâlneau de-a dreptul cu părinţii şi le ziceau :
"Sântem trimişi de feciorul împăratului, căruia, mergând la vânătoare, i-a ieşit înainte o căprioară frumoasă, pe care urmănnd-o zile multe prin văi şi păduri, trecând râurile şi câmpiile, a văzut că s-a ascuns în grădina d-voastră şi în ţinutul d-voastră; să fiţi buni s-o căutaţi şi să ne-o daţi, s-o ducem feciorului împăratului şi să fiţi şi d-voastră fericiţi."
"Căprioara e la noi, răspundeau părinţii, primim să o dăm, dacă feciorul împăratului va veni la noi, ca să-l vedem dacă este creştin de-ai noştri." Atunci se sorocea ziua venirii tânărului care cerea mâna fetei; el venea împreună cu colăcaşii şi intrau în trataţie părinţii, hotărând zestrea fetii şi fixând ziua cununiei.
Fata, îmbrăcată curat, îi ospăta, le turna în pahare vin, începând de la paharul care era pe masă înaintea pretendentului; acesta era semn către toţi mesenii că ei îi place tânărul. Până într-o săptămână, începeau călţunăresele, care erau trei femei deştepte, să meargă cu părinţii fetii prin târg, ca să cumpere cele trebuincioase, ramuri de brad, semn de sănătate şi de bucurie, şi lada nouă, semn de îmbelşugare şi de căsnicie. La cununie veneau, ginerele şi prietenii lui, călări, iar mireasa venea în car sau căruţă, cu beteală de aur pe cap, semn de îmbogăţire. Ginerele o primea la uşa bisericii, împreună cu fratele său de cruce, unul din cei mai buni amici ai lui; mergeau la icoane, se închinau, le sărutau, apoi treceau la masa cu cununiile, în mijlocul bisericii, naşul în dreapta, naşa în stânga le ţineau lumânările la spate şi începea sfânta slujbă, ocolindu-se masa în danţul lui Isaia, aruncându-se în biserică cofeturi şi erau.
Întorcandu-se acasă, mireasa se aşeza pe vatră, i se punea în cap un frâu de cal şi ea se uita pe coş însus, ca şi cum ar fi aşteptat pe bărbatu-su să vie la masă, că bucatele sunt gata. Se puneau apoi cu toţii la masă, preotul da blagoslovenia mesii şi începeau a mânca. Lumânările de la cununie le înfingeau într-o pâine mare, pusă pe o doniţă cu apă; pe masă era o tavă curată, unde punea fiecare invitat daruri şi chiar bani pentru mireasă. Ginerele primea de la naş un cal de ginere, cu tot tacâmul de călărit şi o legătură cu albituri, numită turceşte bohcealâc (primenele). Mireasa primea de la naş un inel frumos şi de la naşa cercei, broşa sau paftale. Călţunăresele serveau până a doua zi, când se dădea rachiul şi se juca hora miresei; apoi, călţunăresele mergeau, cu rachiu şi cu lăutarii după dânsele, la naş şi la naşă, ca să le ducă vestea cea bună că mireasa a ieşit curată.
Să povestesc ceva şi despre invaziile în Capitală ale austriacilor şi ruşilor. La 1769-80 au venit ruşii, sub mareşalul Repnin, formând tabăra la Cotroceni. La 1777, în zilele lui Mavrogheni, fiind război cu turcii, au venit nemţii cu coadă în Bucureşti, sub comanda mareşalului lor, principele de Coburg; el a tras la Episcopia Râmnicului, astăzi Grădina Ateneului, pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei), iar tabăra oştirilor a fost în capul Podului Beilic, locul unde este astăzi Cimitirul Bellu, cimitirul oştirii noastre şi al catolicilor, şi se întindea pe câmpie aproape de Văcăreşti; mai pe urmă, o parte din oştire a fost trimisă la înconjurarea Giurgiului. De la Văcăreşti, din tabără, erau pichete, la distanţă de un sfert de poştă unul de altul, până în Giurgiu; la fiecare pichet era câte un căprar, cu 6 husari, având ridicate câte un maiag înalt, în vârf cu un top mare, muiat în păcură, de care atârna un ştreang gros, făcut din paie, muiat asemenea în păcură. Aceste maiage erau telegrafie militară; la caz de trebuinţă, li se dădea foc din pichet în pichet şi astfel ajungea până la Bucureşti vestea de biruinţă sau anunţarea de retragere.
Bătând turcii pe nemţi la Giurgiu, aceştia au chemat pe muscalii de la Prut în ajutor; muscalii au sosit, sub comanda contelui Repnin, în trei zile, au bătut pe turci şi le-au luat Giurgiu, încheindu-se pacea, s-a întors oştirea austriacă împreună cu oştirea rusească. Purtarea ostaşilor cu locuitorii a fost foarte corectă.
Armata rusească, cât a stat aici, a dispus de s-au tăiat nişte monede de aramă cu marca Moldovii şi a Ţării Româneşti; pe partea opusă, monedele aveau inscripţia: dve para, tri copeica (două parale, trei copeici).
Asta s-a făcut pentru înlesnirea ostaşilor ruşi, nedeprinşi cu paralele mărunte turceşti ce circulau atunci la noi, le pierdeau mereu din buzunar.
După încheierea păcii de la Şiştov, a venit pe scaun domnul Mihail Suţu Vodă şi ţara a rămas liniştită; acestea s-au petrecut de la anul 1787 până la anul 1791.
La 1717, în zilele lui Ioan Mavrocordat, fratele lui Nicolae, dau năvală în ţară tătarii, venind de la Silistra, şi jefuiesc judeţele Ialomiţa şi Ilfov, până în marginea Bucureştilor, hrăpind bărbaţi, femei şi copii. Domnul Mavrocordat trimise după ei pe boierul Matei Fălcoianu, marele vistier, cu bani, daruri, şi cu jalbă la sultan. Sultanul s-a bucurat şi a poruncit de s-au liberat robiţii şi a dat caftan lui Fălcoianu şi altor boieri ce erau cu dânsul. Astfel nu s-a mai întins robia peste ţară. Atunci s-a robit şi o mânăstire de maici, făcută de jupâneasa Chiajna, a vornicului Cernica, pe moşia astăzi zisă satul Căldăraru, lângă balta Cernichii. De atunci s-a desfiinţat schitul, mutându-se la Pasărea.
Mavrocordat Vodă a pus şi dajdia peste văcărit numită pecetluirile. încercându-se boierii a pune stavilă acestor dăjdii grele, ce impuneau domnii din Fanar pe nenorocitul popor românesc, au fost exilaţi la Cipru. Între dânşii se afla bunul părinte al ţării, vornicul Văcărescu, cu familia sa, alţi boieri au fost trimişi la Arvandohor (Albania).
La 1762, în urma scoaterii din a şasea domnie a lui Constantin Mavrocordat, s-au dus mitropolitul de atunci, Grigorie, dimpreună cu M. Cantacuzino şi N. Brâncoveanu la Petersburg, la împărăteasa Ecaterina, de au rugat-o să proteagă ţara, că au prăpădit-o turcii şi deasa schimbare a domnilor din Fanar. Tot sub acest mitropolit, ce se afla pe tron la venirea oştirilor ruseşti, la anul 1777 iulie 13, s-au aşezat în Mitropolie moaştele Sfântului Dimitrie, aduse din satul Basarabov, de lângă Rusciuk; ele fuseseră găsite de mai multă vreme, de către locuitorii acelui sat, pe apa Lomului, ce curge pe lângă acel sat; le-a luat un general rusesc, anume Saltîkov, şi cerându-i-le deputatul boier Mantu, ce era pe lângă el, i le-a dăruit, ca să le trimită în Ţara Românească.
De atunci până în zilele noastre s-au făcut procesiunile cele mai mari, purtându-se prin Capitală aceste sfinte moaşte, cu cântări de rugăciuni, la diferite calamităţi şi epidemii ce cădeau peste ţară.
Părintele meu şi eu, precum şi toţi contimporanii mei, putem mărturisi, în frica lui D-zeu, că am văzut cu ochii noştri minunile săvârşite de acest sfânt. Tata spune că, în vremea ciumii lui I. Caragea, la 1815, fiind foarte întinsă această teribilă epidemie în Capitală, au scos pe Sfântul şi, după ce au ocolit cu el Capitala, l-au poprit în mijlocul târgului, unde s-a făcut sfinţirea apei şi s-au citit rugăciuni către Sfânt. Din acea zi, epidemia a început a scădea treptat şi Capitala a scăpat de acel flagel, iar Caragea s-a întors în palatul lui din satul său, Domneşti, de pe Sabar, unde sta retras. A doua minune au văzut-o toţi bucureştenii, dimpreună cu mine, care eram în etate de 16 ani, şi iată cum s-a petrecut. La 1827, în domnia lui Grigorie Vodă Ghica, era o secetă teribilă, trei luni nu plouase, tocmai acele trei luni când se reclama de toată lumea ploaie; toţi erau îngrijoraţi că vom rămânea de iarnă să flămânzim şi vom fi siliţi să mâncăm ghindă şi coji de stejar coapte în cuptor şi apoi trimise la moară să se facă făină; hrana asta o mai avuseseră românii şi altă dată, când sta" câmpiile satelor albite de oasele vitelor moarte, din lipsa nutreţului. A chemat bătrânul şi bunul părinte al ţării, Grigore Ghica, pe cuviosul şi sfântul mitropolit Grigorie şi l-a poftit ca să scoată pe Sfântul, într-o întinsă şi îndelungată procesiune. I-a spus că şi dânsul, cu toţi boierii, călări, va însoţi procesiunea. A doua zi, de dimineaţă, în ziua de 15 mai, porniră toţi, vodă cu boierii în frunte, iar mitropolitul în butca sa, cu doi diaconi pe capră, lângă vizitiu, îmbrăcaţi toţi în odăjdii. În mulţime mă aflam şi eu, autorul acestei broşuri. Coşciugul Sfântului era purtat de preoţi pe umeri, cu schimbul. Pornirăm din Mitropolie pe Podul Caliţii (Calea Rahovei) şi de acolo ocolirăm spre Dealul Spirii, la Cotroceni, apoi, trecând podul de la Grozăveşti, merserăm spre miazănoapte, unde astăzi e Gara de Nord, şi, o minune ! când plecarăm de acolo, văzurăm un nor măricel, care venea dinspre nord, iar când sosirăm în capul Podului Mogoşoaiei (Calea Victoriei), începu o ploaie torenţială; vodă şi boierii şi toţi ceilalţi furăm udaţi până la piele, eram ca muiaţi în găleţi de apă, însă nimeni nu se grăbea. Cortegiul merse tot încet. Măria Sa fiind în frunte, călare, cu boierii, ne ţinea tot la pas. Astfel sosind la Biserica sfintei Mitropolii, din deal (locaşul Sfântului), au descălicat vodă şi toţi boierii şi au intrat în biserică, leoarcă de apa ploii. Mitropolitul a făcut atunci molitfele de mulţumire, Cu coşciugul deschis; toţi au început a face mătănii şi a săruta pe Sfânt, de la domn până la cel de pe urmă asistent.
Vodă şi boierii s-au urcat apoi în caleştile lor şi s-au întors acasă.
Această ploaie, cu oarecări întreruperi, a ţinut trei zile.
O altă minune s-a făcut la 1831, fiind preşedinte al Divanurilor Valahiei şi Moldaviei generalul Kiseleff, când se ivi atunci teribila epidemie a holerii şi fugiră toţi boierii din Bucureşti pe la moşiile lor, iar Capitala rămase pustie. Atunci, din ordinul generalului Kiseleff, pornirăm din Craiova, Regimentul I de Infanterie, ca să ocolim Bucureştii cu strejile noastre; sosirăm în 10 zile, zdraveni, sănătoşi şi traserăm drept la Belvederea lui Dinicu Golescu, astăzi moşia dlui Grant, lângă Gara de Nord.Acolo a venit generalul Kiseleff, călare, cu suita sa, de ne-a inspectat şi ne-a băgat în nişte balagane făcute din trestie şi în nişte corturi de pânză, date nouă de oştirea rusească.
În vremea aceea de vară, de pe la finele lui august, mureau în Bucureşti, deşi era puţină populaţie, căci toţi fugiseră, cum spusei, prin sate şi prin monăstiri, mureau, zic, până la suma 60-70 de inşi pe zi. Deodată ne pomenirăm cu ordine ca să ne afumăm toţi hainele cu pucioasă, totdeodată, pe linia corturilor noastre se ardeau grămezi de pucioasă, ofiţerilor şi soldaţilor li s-au adus din Bucureşti coşuri pline cu sticluţe bine astupate, conţinând un fel de oţet care se numea oţet de patru hoţi ("Vinaigre de quatre voleurs"). Se zicea că această doctorie a fost inventată la Paris, de către patru tâlhari întemniţaţi, şi nu se compunea din altceva decât din oţet aromatic, amestecat cu lichid de comfor. Se împărţiră acele sticluţe, cu ordin ca să mirosim din ele la fiecare zece minute. Astfel purtarăm sticluţele în buzunarele noastre, până ce nemilostiva epidemie începu a intra şi în rândurile regimentului, şi când a intrat a fost teribilă, la fiecare 24 de ceasuri cădeau din regiment câte 20 de inşi bolnavi şi câte doi, trei inşi morţi. Lucrul acesta înspăimântă pe preşedintele Kiseleff şi el ordonă ca, pe dată, să se adune soldaţii bolnavi toţi, căci trecea prin ei dizentaria şi pe sus vărsau mereu, şi să fie trimişi, în care, la spitalele din Mărcuţa şi Văcăreşti, unde se căutau bolnavii căzuţi de holeră, iar cu restul regimentului să se ocolească Bucureştii, pentru strejuire. Companiile a I-a şi a Ii-a au rămas la Belvedere, formând Marele Ştab al regimentului; o companie avea şi 15 călăreţi (căci fiecare regiment avea pe lângă dânsul şi două escadroane de cavalerie). Una dintre companii a cantonat la Herăstrău, o altă companie la Mărcuţa, o companie la Văcăreşti, o companie la bariera Ghencea (Dealul Spirii) şi o companie la Cotroceni; de la taberele acestor companii, se întindeau în dreapta şi în stânga fiecărei companii, la distanţe convenite, câte două santinele, stând prin surle de trestie sau prin casele locuitorilor de prin vii.
Se dăduseră ordine circulare, în toată ţara, ca oricine va veni în Bucureşti, din familiile refugiate, să meargă drept la Ştabul companiii, să se înfăţişeze la căpitan, pentru ca acesta să-l trimeată, cu convoi de călăreţi, să stea, să se cureţe, să se dezinfecteze.
Acestea se făceau prin fum şi spălătură, pe la carantinele aşezate în ocolul Capitalei, la Colentina şi la Cotroceni, unde erau doctori şi amploiaţi curăţători, apoi, cu biletul acelor doctori, aveau oamenii permisiunea a se întoarce pe la casele lor. Ordinul în privinţa asta era general, fără excepţie.
Spre eterna şi trista ţinere de minte, să vă povestesc vederea ce avea Capitala în vremea acelei triste epidemii. La 12 care de bolnavi de holeră, a fost numit praporcicul Toma Conţescu, ca să-i ducă să-i predea spitalului de la Mărcuţa; praporcicul mă luă şi pe mine, fiindcă eram cadet (iuncăr), ca să-i fiu de ajutor, însă din cauza noroiului mare ce se făcuse din cauza ploilor torenţiale, neputând ţine drumul drept de la Belvedere - Golescu, pe câmpii, până la Mărcuţa, am fost siliţi să trecem prin Bucureşti, ca să ieşim pe bariera Târgului de Afară, astăzi Calea Moşilor. Intrând pe barieră şi venind pe pod până la Sfântul Ioan, jur că nu am văzut suflet de om, decât un cerşetor olog, ce sta pe o tarabă în Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei), în faţa podului de lângă Sf.Vasile. Iar la toate curţile boiereşti erau porţile închise, ferestrele caselor deschise şi în mijlocul curţilor se ridica fum gros şi întunecos de la gunoaiele grajdurilor, cărora li se dăduseră foc, după ordin.
La Sf. Ioan, unde stau de ordinar birjile, nu era nici o altă birjă, decât o singură caleaşcă îmbrăcată pe dinăuntru cu muşama neagră, spre ferirea muşteriilor de molimă. De acolo, plecarăm înainte pe strada Carol de astăzi şi sosind la Curtea Veche, cu carele după noi, când să începem a urca Podul Târgului de Afară, văzurăm că ies din vechea cârciumă a bătrânului Gherasim un sas cu o săsoaică, beţi morţi, care, plecând la braţ, s-au împiedicat şi au căzut; atunci noi am pus soldaţii şi i-au ridicat; eu le-am vorbit săseşte şi, arătându-le calea spre Curtea Veche, le-am zis să se ducă într-o casă să doarmă.
Pornirăm înainte pe Podul Târgului de Afară şi tocmai lângă Sf. Gheorghe dădurăm de o prăvălie deschisă; chemarăm pe stăpân afară, el ne spuse că e acolo bucătărie grecească şi cârciumă. Atunci, am dat drumul carelor cu holerici să meargă, la pas, pe Podul Târgului de Afară, iar eu cu şeful meu intrarăm în prăvălie, unde am găsit masa îmbrăcată în muşama şi scaune de paie. Bucătarul ne-a pus farfurii şi tacâmuri şi ne-a dat icre cu măsline, pătlăgele tocate, cu undelemn, cum şi pătlăgele împănate cu usturoi, fasole ciorbă şi halva de tahân; altceva nu mai avea, fiind postul Sfintei Mării. Am cerut câte un pahar de rachiu sacâz şi câte o sticlă de vin negru, acesta din urmă nu a fost aşa de bun ca sacâzul, care ne-a îndemnat să-l luăm şi în deosebite sticle, de câte o oca, ca să-l ducem camarazilor în lagăr [tabără], la întoarcere.
Sosind cu carele de bolnavi la spitalul Mărcuţa, i-am predat, Pe toţi, sub luare de chitanţă, unui doctor bătrân, muscal, şi de acolo ne-am întors la Ştabul regimentului, la Belvedere. Biata noastră mastică nici nu s-a ajuns ca să se împartă din ea la camarazi, în nişte sticluţe mici; au rămas toţi încântaţi, de la maiorul Alecu Florescu până la praporcicul Dim. Tufeanu.
Iată şi o mică anecdotă, pe care n-o pot trece în tăcere, fiind atingătoare de disciplina ostăşească. V-am spus că companiile regimentului ocoleau Bucureştii. Bravului general Kiseleff i-a venit, într-o zi, poftă să viziteze însuşi acest cordon sanitar; plecă într-o droşcuţă mică, cu patru cai cu falaitar, şi ieşi pe la punctul păzit de compania noastră, Herăstrău. Chemă pe căpitan, care, după datorie, trebuia să-i dea raport de compania sa şi de buna orânduială a cordonului, apoi plecă înainte, trecu podul de la Herăstrău, dădu pe la Floreasca, sosi la podul de la Fundeni şi acolo găsi postat, în drum, un soldat, care îl opri cu puşca în mână şi-i zise: - Îndărăt! Du-te de vino cu călăreţul de la Ştabul companiei!
Kiseleff se dete jos din droşcă şi, apropiindu-se de soldat, scoase două ruble din pozunar şi i le întinse zicînd:
- Na braţ tebe bacşiş, lasă mine Bucureşti. Atunci soldatul i-a răspuns:
- Excelenţă, e boală de holeră, nu pot pune mâna pe bani, dar dacă vrei să mă cinsteşti, azvârle-i jos.
Kiseleff azvârli rublele la picioarele soldatului; soldatul, care era mehedinţean, călca cu amândouă picioarele peste ruble şi începe a întinde cocoaşele puştii, strigând:
- Nazat, că trag foc! Kiseleff a început să zică bravo şi, într-un hohot de râs, s-a întors la droşcă.
Cum a sosit în Bucureşti, a chemat pe spătarul Alecu Ghica, i-a ordonat să ancheteze faptul şi să-i raporteze cine e comandantul companiei, iar soldatului să i se dea alte 10 ruble, înălţându-l la grad de căprar. A doua zi i s-a raportat că este comandant al companiei a doua praporcicul (sublocotenentul) Cost Cantacuzino zis Rifoveanu. Kiseleff a ordonat să-i aducă d creţul de înălţare a acestui praporcic la gradul de porucic (locotenent), dându-i-se gratificaţie leafa pe patru luni. După asta, generalul rus nu mai înceta a lăuda Oştirea Românească şi povestea la toţi generalii săi păţania cu farsa de spirit care i-a jucat-o santinela românească.
Să ne întoarcem şi la minunea făcută, şi în această epidemie de către Sfântul nostru Dimitrie, patronul Capitalei.
Pe la finele lunii septembrie, ordonă generalul Kiseleff a se face sfeştania mare în câmpul Filaretului, aducându-se Sfântul din Mitropolie. În acea zi, pe acea câmpie, se întinse un cort spaţios, care fu înconjurat de toată Armata Rusească. Aduse mitropolitul pe Sfânt şi-l aşeză pe scaune, în mijlocul cortului. Kiseleff, cu toată generalimea întregii oştiri, cu toţi soldaţii, clerul, boierii şi poporul; când au început sfintele rugăciuni pentru încetarea epidemiei, s-au pus toţi în genunchi; cei mai mulţi au zis rugăciunile cu lacrămile în ochi.
În urmă, sărutându-se de toţi sfintele moaşte, s-au întors în deal la Mitropolie toţi generalii şi mitropolitul, pe jos şi între rândurile batalioanelor, şi intrară pe poarta Mitropoliei pe din dos; lăsară pe Sfântul în biserică şi detaşamentele plecară pe la locurile lor. O, minune! pe la 10 octombrie a scăzut repede numărul morţilor, care până atunci crescuse îngrozitor, până la 100-l60 pe zi. Mărturisesc că minunea asta a fost văzută de mine.
În vremea părinţilor şi moşilor noştri, era atât de mult respectată Biserica noastră, cum şi obiceiurile cele dictate de lege, încât chiar bolnavi de boalele cele mai grele alergau, mai întâi, de cereau ajutorul celor sfinte. De altfel, pe vremurile acelea nu exista nici un doctor în Bucureşti, afară de doctorii curţilor domneşti, în care publicul nu avea încredere ca să-i cheme, căci erau greci din Fanar şi cu totul străini de limba românilor. Creştinătatea noastră alerga la cele sfinte, afară din puţini nemţi şi unguri ce erau în Bucureşti şi care mergeau şi ei la popa lor, Baratu, care le dedea o singură doctorie, de broaşte ţestoase, hrănite cu dulceaţă de trandafir şi cu zahăr.
Creştinii noştri aveau doctori şi spiţeri, după cum v-am arătat mai sus, pe Sf. Ioan Predidici şi alţii. Dânşii alergau la sfintele icoane făcătoare de minuni, din Capitală, le luau de pe la biserici şi, după ce se făceau masluri în casă, cu banii cerşiţi de la public, în odaia bolnavului, le opreau, puse pe scaun între lumânări aprinse. Bolnavul, simţindu-se mai bine, se scula din pat şi mergea în biserică, cădea la sfintele daruri, de păşeau preoţii Peste el. Astfel mulţi bolnavi se făceau sănătoşi, iar în vremea convalescenţei lor erau pomeniţi în biserică, la sfintele slujbe; aceste pomeniri se numeau miroane şi se făceau în patruzeci de zile sărindar.
În Bucureşti se mai aflau trei biserici cu hramul (patronajul) Izvorului Tămăduirii. Aceste biserici erau în trei părţi opuse ale Bucureştilor, ca să fie în apropierea tuturor convalescenţilor, care beau apă sfinţită de la ceşmelele lor. Când bolnavii se făceau de tot sănătoşi, trimeteau de pomană la puşcărie, pentru arestanţi, un cazan mare cu un fel de bucate gătite, câte o pâine, câte o litră de vin şi câte o lumânare. Acest obicei îl mai aveau toţi părinţii noştri, atât la nunţi, când măritau sau însurau, şi la moartea vreunui membru al familiei, precum şi la sâmbetele morţilor, care erau la Lăsata Secului şi la Moşi.
Acum să vorbesc şi despre câteva biserici istorice din Capitală, despre care nu am pomenit, ca biserica din mahalaua Foişor, făcută de doamna lui Mavrocordat, care şedea la Cotroceni; biserica Mihai Vodă, cu patronajul Sfântului Nicolae - ea este făcută de însuşi Mihai. Acolo, pe acel deal se afla o bisericuţă, zisă Biserica Albă, într-însa s-a grijit Mihai, când îl aduceau paznicii trimişi de Alexandru Vodă, la 1591, ca să-l scoată din Bănia Craiovei, spre a-l tăia; el a rugat pe paznici, când a trecut pe lângă acea bisericuţă, să-i dea voie a săruta icoanele şi a se griji; în rugăciunea lui a făgăduit că o va face de zid şi o va ocoli cu case şi cu zidire, de va scăpa. Şi, întru-adevăr, după ce s-a făcut domn, a transformat acea bisericuţă în mănăstire mare de zid, a ridicat împrejur case, în care s-a aşezat Palatul Domnesc (1592). Biserica Sfinţilor Apostoli şi acea a Sfântului Spiridon cel Vechi sunt făcute de familiile Dudescu, Cantacuzino şi Cantemir. Biserica Schitul Măgureanu, ridicată pe dealul unde se află, lângă lacul Cişmigiului, în marginea Bucureştilor, a fost făcută chinovie de călugăriţe de către vechea şi boiereasca familie a Măgurenilor, rudită cu împărăteasca familie a Cantacuzinilor. Biserica din suburbia Oborul Vechi, cu hramul lui Ioachim şi Ana, părinţii Maicii Domnului, ridicată de către Teodosie mitropolitul; acolo era un câmp deschis, ca şi câmpia de azi a Moşilor, unde se făceau cele două târguri de vite ale săptămânii; de aceea se numeşte acel loc, până în ziua de astăzi, Oborul Vechi.
Pe acea câmpie, după vechiul obicei al strămoşilor noştri, un boier din familiile mari ale ţării, anume serdarul Mogoş, proprietarul caselor Brâncoveanului Grigore, cum şi al moşiei Mogoşoaia, ridică o cruce mare, de piatră, groasă şi înaltă ca cea de la Călugăreni, şi pe ea puse de se săpă lauda Sfintei Cruci, în versuri, şi la sfârşitul fiecărei strofe se zicea:
"Tu, Cruce, postamentul picioarelor lui Isus Cristos, ajută pe cei ce te sărută cu credinţă, iar, voi, creştini, care vă adunaţi aci şi o serbaţi, rugaţi pe milostivul Dumnezeu pentru această frumoasă ţară, ca să o apere de cele rele, să nu paţă nimic, iar pe mine, serdarul Mogoş, să mă ierte de păcatele mele".
Această frumoasă cruce a fost învelită cu o cupolă de zid, întocmai ca cea de la Călugăreni; poporul, care se aduna la obor pentru speculele sale, intra în acea cupolă, la vreme de ploi şi de călduri; ţăranii, ca şi târgoveţii, se dezbrăcau şi-şi atârnau hainele lor de această cruce. Răposatul mitropolit Teodosie, trecând, într-o zi de obor, pe acolo şi indignându-se foarte mult de această nerpspectare a crucii, a poruncit, pe dată, de s-a aridicat biserica, lăsându-se crucea şi cupola ca să serve<ască> de altar, trăgându-se catapeteazma altarului pe antreaua cupolei. Astfel, Sf. Cruce a servit de cruce în marginea Sfintei Mese, iar azi, după timp de 200 de ani, acea cruce colosală e aşa afumată de tămâie, încât şi-a schimbat faţa pietrei într-o culoare neagră, ca a abanosului, de toată frumuseţea.
În această biserică, după cum am zis mai sus, există şi o icoană foarte veche şi bine desenată, adusă din Constantinopole şi dăruită de Alexandru Vodă Ipsilant (unul din cei mai buni domni din Fanar, care a iubit ţara asta). Pe marginea acestei icoane el şi-a ţintuit marca domnească a ţării, pe o placă de argint, suflată cu aur, ce se găseşte până în ziua de azi în sfânta biserică a mahalalei numită Oborul Vechi.
Biserica Sfântului Spiridon, de pe Podul Beilicului, e făcută din temelie de familia Ghiculeştilor; acolo se îngropau domnii şi boierii fanarioţi. Ea a fost înzestrată cu mari averi şi chiar astăzi are ca proprietate a ei orăşelul Ruşii-de-Vede, din judeţul Teleorman. Biserica Sf. Gheorghe Vechi, de pe Podul Târgului de Afară, lângă Bărăţie, a fost Mitropolia Ţării Româneşti în vremea lui Mircea Vodă cel Bătrân. Biserica Sf. Ilie din Gorgani a fost ridicată de vornicul Gorgan, care a fost omorât de Mihnea Vodă cel Turcit. Biserica catolică, numită Bărăţie (Bărăţia), a fost ridicată, fără clopotniţă şi turle, de un bogat comersant italian, Baptist, ca să serv<ească> coloniei austriace din Capitală ca loc de închinăciune. Baptist îşi avea locuinţa în mahalaua Batistei şi de la el a primit această mahala numele ei de Batiste; cât pentru biserică, nu s-a dat voie de către vizirul sultanului otoman să se ridice turle, clopotniţă şi să i se pună clopote, până în zilele lui Alexandru Vodă Moruzi, la 1793, când s-a mijlocit, prin rugăciuni la vizir, şi s-a dat catolicilor şi berat împărătesc, adică hrisov. De atunci s-a numit Bărăţie, însă n-avea episcopat, ci numai un paroh şi era pusă sub episcopatul catolic din Nicopole.
Să vă spun ceva şi de chipul cum se făceau cununiile în biserică şi mesele pe acasă, la nunţile româneşti, ce erau şi cum se numeau cofeturile şi bucatele ce se serveau.
În timpul cununiei în sfânta biserică, se azvârleau de pe anvonul diaconului, unde se zice Evanghelia, cofeturi amestecate cu parale mărunte, năut prăjit, cu stafide roşii. Cofeturile ce se vindeau pe acea vreme, de către cofetari, erau: migdale prăjite în zahăr roşu, diavolinuri (şuviţe de coajă de lămâie, prăjite în zahăr alb; li se dăduse acest nume fiindcă usturau gura când le mâneai, dar nu puteai să nu le mănânci, căci îţi parfumau toată gura a lămâie şi, vrei nu vrei, de cochetărie, le mâneai); acadele cu apă de trandafir sau cu vanilie, anasoane mărunte (seminţe de anason prăjite în zahăr); rahaturile şi corăbielele erau turceşti; pişcoturi cu ouă, pastă de halviţă albă cu migdale şi lămâie. Dulceţurile erau: peltea de lămâi, peltea de gutui, dulceaţă cu nuci, dulceaţă de trandafiri, dulceaţă de zmeură şi de vişine.
După grămădirea mai multor greci şi grece din Fanar, s-au înmulţit şi diferite feluri de dulceaţă, până ce se făcea dulceaţă de floare de plută de pe bălţi, de rădăcină de cicoară, de micşunele, de cireşe amare şi de mure. Insă primitivele cofeturi, care se obicinuiau de săteni până la jumătatea secolului nostru, erau: stafide negre, năut prăjit, roşcove, smochine în păpuşe şi boabe de porumb prăjite cu sare (floricele).
Să venim la bucatele de masă. Zemurile primitive (ciorbele) erau: păpara (pâine prăjită, brânză frământată şi zeamă de carne), iar săracii obişnuiau, în loc de zeamă, terci şi urzici cu mămăligă, ciorbă de borş cu ştevie roşie. Orăşenii mâncau ciorbele de tarhana, tăiţei, fidea, orez, griş, linte cu căpăţâni de usturoi, fasole, perişoare, muchi de burtă şi ciorbă de căpăţână de miel, cu borş sau cu oţet bătut cu ouă. Peştele era obştesc, mai cu seamă că se mânca în ciorbă: crapul şi plevuşca (un fel de peşte foarte mărunţel), somnotei şi vârlan. Bucatele erau: ciulama de pasăre, iahnie de bou, ciuperci, prune şi pere, un fel de bucate numite caploma, precum şi mămăliga pripită, cu unt; ciorbă de iepure cu vin, zisă "ţigănească"; şi ouă coapte; peşte iahnie, peşte rasol cu oţet şi peşte saramură. Fripturile, în general, erau: de muşchi de vacă, de pasăre, de râmător şi de crap despicat şi întins pe un proţap la dogoarea focului; asemenea se făcea miel fript în frigare de lemn, însă mielul nu se mai mânca fript până în ziua Paştelui sau a Sfântului George. Carnea de râmător se mânca friptă de toţi ţăranii; şi la mesele orăşeneşti era friptura de muşchi, bună, de limbă, şi bucate de carne de porc cu varză. Vânaturile şi porumbeii se făceau şi ghiveciuri, amestecându-se carnea lor cu peşte şi cu diferite verdeţuri; se făceau apoi gâscă cu varză şi orez, şi raţe coapte în tăvi bine spoite; numai bietul purcel nu se putea găti într-altfel decât fript în frigare de lemn. La mesele bunilor domni români se aduceau, pe tăvi mari, capre întregi, sălbatice, fripte. După-masă se mâncau, în general, toate poamele. La ivirea grecilor, s-au ivit: plăcintele, bogacile, halvalele, sarailiile, baclavalele şi cadaifurile. Previziunea însă de traistă a călătorului sătean şi a ciobanului nu era alta decât tot ce este mai plăcut şi de saţiu: burzu de mămăligă este un cocoloş cât un pepenaş de cei mici, făcut cu brânză în mijloc, rotunjit în pumni şi prăjit pe jeratic; unui om ajungeau câte trei burzuri pe zi. Blestematul domn fanariot Mavrogheni Nicolae a dat o masă boierilor ţării noastre de pe acele vremuri nenorocite şi, în bătaie de joc, a poruncit să li se pună mâncarea în străchini mari de pământ, dându-le câte o strachină mai mică, în loc de farfurie; le-a turnat ciorbă de terci cu mămăligă şi, în loc de friptură, le-a dat burzuri fripte; felul de bucate era iahnie de cosac sărat, iar băutura le-a adus-o în sticle. Era vinul cel mai bun din pivniţile Mitropoliei, căci acolo se păstrau vinurile cele mai vechi. Între boierii măsaşi au adus şi câţiva din românii salahori, care erau adunaţi cu carele pentru a căra pesmetul după oştirile turceşti, puse sub comanda lui, cât a ţinut războiul turco-austriac. Boierii, la masă, au mâncat numai din burzurile cu brânză. La această masă şedea şi el, în cap, cu mitropolitul Cosma lângă el, şi mâncă din aceleaşi burzuri. Pe la sfârşitul mesei, zăreşte, de departe, la masă un venerabil bătrân, cu barba albă, îmbrăcat, ca ceilalţi săteni, în zechea albă; îl chemă lângă el şi mitropolitul îl întrebă:
- De câţi ani eşti, bătrâne ?
- De 80 ani, Măria Ta, când m-am popit eram de 32 de ani.
- Ce ? Popă eşti tu ?
- D-apoi ce să fiu, săracul de mine! Ne-au luat şi pe noi în salahorie.
Şi, pentru că era mitropolitul lângă vodă, acesta zice iar:
- Minţi, bătrânule!
- Ba nu mint, Măria Ta, că e mare puterea Măriei Tale.
- Dacă eşti tu popă, spune-mi cele 10 porunci, ca să-ţi dau drumul să te duci acasă.
Atunci începu, bietul popă, să-i numere, pe degetele de la mâini, poruncile, zicând aşa: "Adacale, Vidin, Lom, Rahova, Nicopole, Şiştov, Giurgiu, Hârşova, Brăila, Măcin".
Vodă zise:
- Astea sunt, măi, bătrâne ?
- Da, Măria Ta, astea sunt poruncile Măriei Tale, ca să cărăm la acele locuri şi noi, preoţii, zahereaua oştirilor turceşti, îţi mai dau oare păs să-ţi mai aduci aminte de poruncile care le-a dat Dumnezeu lui Moisi!
Fanariotul, atunci, făcând haz de această prezenţă de spirit a popii şi, ca să mulţumească şi pe mitropolit, a chemat pe vornicul cel mare, care era Dumitrache Ghica, tata lui Grigorie Vodă Ghica, devenit pe urmă mare ban, şi i-a poruncit ca, pe dată, să trimeată pitacuri domneşti la toţi ispravnicii, ca să nu se mai ia preoţii în salahorie; dete preotului de cheltuială şi pitac la mână şi-l liberă. Preotul era din Muscel şi mitropolitul l-a înălţat, îndată, la grad de protopop.
Iată ce îmi povesteşte şi tatăl meu de acest mojic şi nebun domn. El a servit întâi ca dragoman pentru limba greacă, sub Căpitan paşa (comandantul Marinei otomane) şi din acest post l-a numit d-a dreptul domn în România. El avea aici o gabrioletă, cu două tunuri mici, unul în dreapta şi altul în stânga caprei vizitiului, acolo unde se pun felinarele; tunurile erau pline şi vizitiul avea ordin ca, la caz de primejdie, să aprindă o iască cu cremenea, şi să le dea foc. Vodă era turc şi avea ca îmbrăcăminte un ileac roşu (un fel de spenţer de marinar), cusut cu fir; pe cap purta cealma turcească verde, cusută cu nendele în felii; ca încălţăminte avea iminei roşii, în care îşi băga picioarele goale, fără ciorapi; şalvarii îi ajungeau numai până la genunchi, de i se vedeau pulpele cu picioarele goale, şi pe picioare avea păr negru, fiind şi el oacheş, cu barbă neagră. Acesta era costumul marinarilor turci.
La cabrioletă avea înhămaţi doi cerbi mari, cu coarnele mari, din munţii noştri. Acestea toate erau ca să ţie în respect şi spaimă pe orăşeni.
Între domnii fanarioţi, am avut câţiva domni din pământeni, precum: Racoviţeştii şi Ghiculeştii.
Când s-a scoborât de pe tron Grigorie Vodă Ghica şi până să sosească oştirile ruseşti în Bucureşti, la 1770, ţara se afla sub un guvern provizoriu; atunci s-au răsculat o ceată de apelpisiţi, numindu-se crai de Curtea Veche. Ei aveau în capul lor pe un grec, anume Melanos bocceagiul, şi au început a jefui prăvăliile de prin târg, intrând din cârciumă în cârciumă şi îmbătându-se cu toţii, astfel au năvălit şi la Palatul Domnesc, cu un măgar după ei.
Melanos fusese pus, de ceata lui, călare pe măgar, zicând că pe el l-au ales de domn şi stăpânitor, fusese îmbrăcat cu cuca domnească şi cabeniţa; i se dăduse topuz domnesc în mână şi steaguri domneşti. Astfel plecaseră cu el înainte prin târg, strigându-i mereu:
- Să trăieşti, Măria Ta, ani mulţi şi fericiţi! Apoi îl înjurau cu cele mai proaste cuvinte; îl ameninţau că dacă nu-i va purta pe unde voiesc ei, apoi îl vor ...; aci venea cea mai groaznică înjurătură ce putea ieşi din gura unor beţivi.
Tot alaiul lor se poprea, cum zisei, din cârciumă în cârciumă şi ei beau ce la ieşea înainte. Aceasta a ţinut 2 zile şi 2 nopţi şi, de mai ţinea şi a treia zi, beţivii ar fi dat foc oraşului.
Dumnezeul Capitalei, care a protegiat-o totdeauna, a făcut ca să se afle în monastirea Cotroceni o ceată de 100 de turci, cu un beşli aga (aceste cete erau întotdeauna acreditate pe lângă domn). După scoaterea din domnie a lui vodă şi în aşteptarea venirii oştirilor ruseşti, turcii nu plecaseră încă la Rusciuk. Neguţătorii mai de frunte din Capitală, văzând prăvăliile şi stările lor ameninţate de aceşti crai de Curte Veche, alergară cu toţii şi se plânseră la acest beşli aga. Îndată ce a auzit de cele ce se petreceau în oraş (căci monastirea Cotroceni era departe de oraş), înţeleptul turc încălică, împreună cu ceata lui, şi sosind în oraş, se luă după crai şi pe care îl prindea îl spânzura chiar în locul unde se găsea. Pe nenorocitul Melanos însă l-a spânzurat în mijlocul târgului, într-un colţ de răspântie, iar gătelele domneşti le-a adus pe toate la palat şi le-a dat în seama boierilor ce ţineau locul de domn. Aceştia nu aveau nici o oştire, ca să străjuiască oraşul, fiindcă nici bani nu erau în vistieria ţării.
Nu puţin după aceasta sosi şi armata rusească, însă de atunci, în istoria ţării, se numeşte această revoluţie epoca apelpisiţilor de la Curtea Veche, rămâind şi zicătoarea de "crai de Curtea Veche".
Vreau a vorbi şi de alte câteva obiceiuri pe care le aveau românii, căci nu găsesc de cuviinţă a le lăsa în întunericul uitării. Astfel, încep cu Căluşarii. Acest joc voinicesc este din timpul cavalerilor romani, de aceea vedem pe căluşarii de azi împintenaţi, cu măciucă în mână (armă veche romană), cu un căpitan sau un conducător în frunte, cu steag şi având un moş bătrân, cu mască pe obraz, care face pe judecătorul acestei cete; el este oprit a nu vorbi cu nimenea; asta înseamnă că judecătorul nu trebuie să poată să divulge secretele trupei, să arate crimele făcute de soldaţi, care se osândeau la bătaia falangei. Numele aces- ta de falangă vine din numirea greacă a liniilor ostăşeşti, ce se numesc (greceşte) falanx. Instrumentul de pedeapsă era ast- fel: un băţ lung, aşa ca să-l poată ţine de amândouă capetele doi, inşi; în mijlocul acestui băţ gros de supliciu era petrecută o frânghie, prin două găuri alăturate, şi înnodată la amândouă căpătâiele. Osânditul ce nu mai merita a figura între bravii şi oneştii săi camarazi - căci se osândea pentru crime mari - era trântit jos, la pământ, şi i se treceau amândouă picioarele în acel laţ de frânghie; apoi, cei doi inşi care ţineau căpătâiele băţului, suceau până alăturau tălpile picioarelor vinovatului una lângă alta. După asta începeau a-l bate la tălpi cu măciucile, lovindu-l tot soldatul din linie, până ce îl făceau nedestoinic a mai sta pe picioare şi astfel se înţelegea că era incapabil a mai figura în linie, între camarazii lui.
Ei bine, această scenă o vedem că se petrece, totdeauna, la jocul căluşarilor, cu deosebire că astăzi se adună toate măciucile de la căluşari şi cel pus la falangă este bătut cu snopul de măciuci. Aceasta ca să nu dea fiecare, aşa, în glumă, ceva mai tare, totuşi a trebuit să rămână înţelesul că vinovatul a fost osândit cu toate voturile camarazilor săi.
Este, până în ziua de astăzi, şi ceata Borojenilor, care joacă o simplă horă; şi acest joc este rămas tot din timpul romanilor. Este la ţăranii noştri ziua ropotinului femeilor, care e o zi pe an, când toate muierile sunt libere a face orice petrecere, a se plimba, a bea şi a mânca unde voiesc, fără a fi observate de bărbaţii lor. Această zi este urmaşa celei mai mari sărbători a lui Bacchus, beţivul, şi a sirenelor cu picioarele de capră, care făceau jocurile cele mai destrăbălate. Serbările astea două, fiind modificate după civilizaţia noroadelor, au rămas a fi la noi danţul borojenilor. Mai sunt încă Paparudele: aceasta este serbarea zeiţei Mitras, sau Ceres, iar în elineşte Chibela sau Dimitra, cu turnul în cap. Ea era patroana tuturor semănăturilor, de aceea se înfăţişa purtând în mână cornul abundenţii, având la picioare plugul şi în cap turnul cetăţii (locuinţa omenească).
Serbarea ei o practică astăzi femeile, îmbrăcate peste cămaşe cu buruieni, având pe cap cunună groasă, tot de buruieni. Această serbare se făcea la vremuri de uscături şi de nerodire; femeile umblau pe strade şi lumea le turna, pe arşiţele mari, doniţe de apă pe cap. Înlăturată fiind, pe urmă, acestă serbare idolatră, ea a rămas a fi practicată până în ziua de astăzi de ţigănci. Fetele românce au îmbrăţişat, după Sfânta noastră Evanghelie, jocul de veselie al surorilor lui Lazăr, cel ce a fost înviat din morţi de Christos; jocul se numeşte Lăzărica şi, în loc de buruieni, fetele pun pe ele haine curate, albe şi lucruri de culori deschise şi, în loc de cunună de buruieni pe cap, pun multă beteală de aur.
Mai era şi încă mai este Mărţişorul, care îl pun toate fetele şi damele, chiar la zi întâi de martie, la gât şi la mâini: este un ban atârnat de un fir de mătase roşu şi alb, ceea ce înseamnă: albeaţa feţii şi sănătate. Această găteală este a muzelor lui Marte, zeul războaielor. Măteasea roşie înseamnă sacrificiul sângelui, şi mătasea albă, pacea.
Mai este încă o serbare tot la români, care durează nouă zile (de trei ori trei, nouă) la începutul lui martie: astea sunt Ursitorile. O babă trăgea lână din caier, altă babă o răsucea pe fus şi a treia babă, până a nu sosi firul de lână la fus, îl tăia cu foarfecele, şi de aceea s-au numit babe rele şi babe bune. Cea care scoate din caier este născătoarea lumii şi cea care pune pe fus este viaţa îndelungată, iar cea care taie firul cu foarfecele este cea mai rea şi se numeşte Gorgoana. După aceste nouă zile, soseşte ziua fericirei şi i s-a zis, după religia creştină, a Sfintei Martire Evdochia, iar, tradiţional, românii au pus-o şi pe ea între babe, zicându-i Baba Dochia, adică fericita zi în care Dacia întreagă a căzut sub sceptrul strămoşilor noştri romani.
Multe lucruri frumoase a avut ţara din obiceiurile romanilor, şi, fiindcă vorbirăm de zeia Ceresa, cu cornul abundenţei în mână, nu pot trece cu vederea un fapt. Ascultaţi, mă rog, e vorba de o pierdere mare artistică, ce s-a pricinuit ţării în zilele lui Caragea. La anul 1816, fiind ispravnic de judeţ la Craiova un boier Coţofeanu, plecând în vizitarea comunelor din judeţul lui, se opri în gazdă la pârcălabul satului Celeiu (veche cetate a romanilor, pe unde şi astăzi se găsesc mai multe antichităţi când sapă românii pe la şanţurile grădinelor lor); era iarna şi, stând trântit cu ciubucul în mână şi ochii la vatra focului, vede un copil mic jucându-se cu o păpuşă; se dă jos din pat, se duce la copil, îi ia păpuşa şi copilul începu să ţipe. Pârcălabul, tatăl copilului, care era afară la uşă, intră să ia copilul, să nu supere pe boier. Atunci boierul îi zise:
- Ştii de ce ţipă copilul ? Fiindcă i-am luat păpuşa asta de aramă din mână. Să mi-o dai mie, mă, să o duc la copiii mei să se joace cu ea, că copilul tău e mic şi o s-o trântească până îi va rupe capul şi braţele; na un ban de argint, dă-l copilului şi-l împacă cu el.
- Ia-o, cucoane, şi nu-mi mai da nici un ban, că doar ştie ăla ce c ban?
- Nu, ia-l, găureşte-l şi i-l pune de gât.
Astfel, nenea ispravnicul plecă cu statuia zeiţei Ceresa şi, după ce isprăvi revizia judeţului, se întoarse acasă. Aci porunceşte să i se aducă ibricul cu apă să o spele, după ce a spălat-o şi a şters-o, văzu o crăpătură încingând mijlocul acelei statui şi îndată cunoscu că se deschide. Chemă feciorul ca să o deschidă, căci era ruginită, şi sucind feciorul cu putere de două, trei ori, căci nu era înşurupată (în timpul romanilor nu exista şurupul), ce se întâmplă? După ce se deschise acea statuie, începură să curgă dintr-însa vreo 40 antici, diferite pietre sculptate, de diferite feţe, şi chiar rubine, smaralde şi agate de deosebite mărimi. Astfel, nenea Coţofeanu dispunea acum, într-adevăr, de un corn de abundenţă. Îşi alese o piatră mai mare de rubin, ca să o dea să-i facă un inel, şi începu a băga pietrele la loc, pe câte una, după cum încăpea fiecare.
Iată în ce chip era umplută statuia: cu anticile cel mai mici se umpleau picioarele, începând de jos, de la spaţiile cele mai strâmte; apoi, treptat, se umpleau mâinile tot cu antici mici, iar în trup, până la gât, se puneau anticile cele mai mari. După asta, se îmbucau la mijloc amândouă părţile statuii. Notaţi, vă rog, bine, că acea statuie nu avea nici un postament, sta însă în picioare pe tălpile ei.
Când Coţofeanu însă a deschis statuia şi a voit să o puie să stea pe masă, statuia cădea jos; aceasta din cauză că i se luase una din anticile dinăuntru, căci statuia şi anticile erau cu asemenea artă potrivite, încât numai când se aflau toate pietrele la locul lor putea statuia să stea în picioare, fără postament, iar astfel, lipsind una, îşi pierdea numaidecât echilibrul.
Asupra ispravnicului puţin efect a făcut asta; piatra a dat-o la argintar, inelul i-a fost făcut şi s-a fudulit cu el la toţi prietenii lui, spuindu-le petrecania, arătându-le statuia, arătându-le anticile şi dăruind şi la vreo câteva cucoane mai multe din ele.
Slujbaşii fanarioţi o văzură şi ei şi, când veniră la Bucureşti, spuseră ispravnicului de Curte şi, pe dată ce află Vodă Caragea, trimise un om domnesc, cu doi ciohodari, şi ridică pe nenea Coţofeanu de-l aduse în Bucureşti, fără să-i spuie ce e pricina. Nenorocitul, bănuind acea urgie domnească, luase numai inelul cu el, ca să-l dăruiască la Curte şi să scape cu atâta.
Sosind şi înfăţişându-se lui Caragea, acesta l-a întrebat: - Ce ai găsit, boierule, în judeţul d-tale şi de mine nu ţi-ai adus aminte ? Să-ţi pun, oare, lanţurile de picioare ? (Aşa se obicinuia de fanarioţi când pedepseau pe boieri.)
- Iartă-mă, Măria Ta, şi trimite-mă îndărăt, cu oamenii Măriei Tale, ca să-ţi aduc beleaua ce-a căzut pe capul meu.
Atunci a început a-i povesti cum a găsit-o şi cum statuia aceea nu mai sta în picioare.
- Căci i-am luat asta antică din ea, adăugă dânsul.
Scoase inelul şi-l prezintă lui Vodă, care rămase uimit, văzându-i placa de rubin, cu sculptura, reprezentându-l pe zeul Marte (adesea, acel zeu a fost sculptat pe piatră de rubin, pe când Jupiter se găseşte, totdeauna, sculptat pe smarald şi pe agată).
S-a întors Coţofeanu în Craiova, însoţit de amploiatul domnesc, a adunat şi acele patru-cinci antici care le dăduse la cucoane, le-a adus şi le-a dat în mâna grecului fanariot, care făcu pe Coţofeanu clucer mare.
Acum, să opinez eu unde s-ar putea găsi această statuie. Cunoaştem toţi că Vodă Caragea a plecat de aici, în primăvara anului 1817, drept în Italia, la Pisa; acolo, negreşit că Măria Sa a fost bine primit de italieni, căci a şezut acolo 14 ani. În acest interval, nu mă îndoiesc că va fi arătat această statuie la mai multe personaje; ca să fi fost vândută statului de domn, care avea o stare bună, de 70 000 000, nu cred, însă se poate să o fi dăruit guvernului, ori vreunui personagiu care făcea colecţie de lucruri antice.
În acest caz, făcându-se scrupuloasă cercetare, s-ar putea afla, vedea şi fotografia părţile ei, ca să păstrăm măcar un album cu fotografiile unei asemenea comori artistice, ce a păstrat pământul nostru în sânurile sale.
Instrumentele muzicale cu care se slujeau românii noştri din vechime erau: buciumul, drângul sau drâmbul, cavalul, lăuta, naiul (muscalul), fluierul, surla (trâmbiţa), cobza (citera), flautul, cimpoiul, toba, teasurile, ce se numeau şi geamparale. Acestea erau şi mici şi se legau le degete, cum îşi leagă italienii astăzi castanietele, şi erau şi mari, ţinându-se câte unul în fiecare mână.
Între mai multe obiceiuri ce aveau românii, era bătaia halviţei şi tărbăcitul câinilor. Bătaia halviţei se făcea, totdeauna, la Lăsata Secului, de când nu se mai mânca carne, nici chiar dulceţuri. Dovadă e Lăsata Secului de dulce.
- Iartă-mă, zicea musafirul, că nu mănânc astăzi dulce, fiindcă postesc, ca toţi creştinii.
Dulceaţa dar, în genere, se privea ca o mâncare luxoasă, de aceea se făcea halviţă, ca să fie cu mare abundenţă la Lăsata Secului. Iată cum îi făcea sărbătoarea. Se lega de un cui, bătut în tavan, sau într-o cumpănă afară, în bătătură, o bucată de halviţă şi o ocoleau 10 oameni, sau câţi voiau: un om orânduit legăna sfoara, de care era legată halviţa, şi ceilalţi, fără să puie mâna, se nevoiau s-o prinză cu gura; când unul o prindea, muşca din ea şi-i făcea vânt înainte; astfel muşca cine putea şi cât putea, până ce bulgărul cel mare, după mai multe prinsuri şi muşcături, devenea mic şi, la urmă, era şi el prins şi îmbucat deodată.
Tărbăceala câinilor este iarăşi un obicei vechi roman. A doua zi după Lăsata Secului de carne, luni, se prindeau câinii şi se spânzurau cu capul în jos şi, bietele animale, vărsau tot ce mâncaseră din rămăşiţele de la mesele stăpânilor.
Ştiţi de ce trebuiau să intre ei cu stomacul gol în post ? Pentru că flămânzi fiind, să nu uite firimitura stăpânului, ce cădea de la masa lui de post. Căci s-a băgat de seamă că acest animal, care este amicul nostru cel mai bun şi despre care tradiţia zice că e ieşit chiar din creierii fratelui nostru Cain, ce fu omorât de Abel, nu au atâta iubire pentru noi, stăpânii, decât din cauza hranei şi, dacă în săptămâna aceea a postului va fi îmbuibat şi nu flămând, el doarme toată ziua şi nu strejuieşte nici pe stăpân, nici casa, nici animalele stăpânului. Mai e tradiţia în privinţa tărbăcelii, anume că romanii aveau o zi pentru chinuitul câinilor, fiindcă nu strejuiau bine Roma, căci a venit Annibal la zidurile ei şi sentinelele au fost mai întâi deşteptate de glasul gâştelor.
Era un alt obicei bun şi plin de virtute în oraşul nostru, Bucureşti. Toţi tinerii, fără excepţie, de boier sau de negustor, de amploiat sau de privat, respectau pe bătrâni şi-i salutau când treceau pe lângă ei, asemenea pe preoţi şi pe boierii cei mari. Erau aşa de bine crescuţi fiii poporului, încât la nunţile şi la banchetele ce se dădeau de Vodă şi de boieri, se chemau tineri de negustori de pe la comptoare şi de la prăvălii şi numai în seama lor se lăsau lucrurile de argint şi aur ce garnisau mesele. Acest obicei s-a păstrat până în zilele lui Grigorie Vodă Ghica. Tinerii erau puşi sub ordinul ispravnicilor de Curte şi al lui ecmecci başa (şeful cuptoarelor domneşti), acesta avea şi o particulară trupă mică de fustaşi (li se zice aşa fiindcă purtau fuste încreţite şi erau înarmaţi cu câte un pumnal). După ce se sfârşea ospăţul, li se dădea şi lor fiertura, ca la toţi boierii, cu adaos de un fel de bucate româneşti, numite colărezi, făcut cu lapte şi zahăr.
Să vă povestesc ceva şi despre renumitul han mare zis al lui Manuc bei. Acest han, de la 1804 a fost palatul lui Manuc bei, un armean foarte bogat, care se retrăsese din Ţarigrad după omorârea sultanului Selim III, căci fusese zaraful, adecă casierul, lui. El avea în Ţarigrad atât de mari bogăţii, încât toate cuiele întrebuinţate la construirea palatelor lui erau petrecute printr-o monedă de aur, funduc, irmilic sau rubia. Toate lemnăriile şi tavanele erau de scânduri colorate şi de chiparos. Acest armean a venit aci cu titlul de bei (prinţ turcesc) şi şi-a făcut palate în marginea Dâmboviţei şi pe spaţiosul loc din Podul Târgului de Afară, pe care sunt astăzi casele şi fabrica Fidegiului. A cumpărat moşii, a avut mori în marginea Bucureştilor, care se numeau morile lui Manuc, şi, pe urmă, retrăgându-se de aici în Franţa, cu toate bogăţiile lui, căci se declarase războiul între ruşi şi turci, a vândut palatele, care au devenit han de pasageri. Acest han este actualul Hotel "Dacia". El a avut un nepot, pe care-l chema Murat bei şi se afla la Paris. Cunoscându-l împăratul Napoleon I, l-a luat pe lângă dânsul, dându-i numele de prinţ Murat.
Erau, în vechime, foarte puţine hanuri (hoteluri) pentru călători, adică pentru străinii care veneau prin Bucureşti, precum pentru românii de la ţară. Hanul Grădişteanului, pe Podul Beilicului, este cel mai primitiv în Capitală. Hanul Gabroveni era pentru sârbi şi bulgari, astăzi "Hotel Bulgaria". Erau apoi: "Hanul Transilvaniei", astăzi cu acelaşi nume; "Hanul Roşu", peste drum de Bărăţie, pentru comersanţi braşoveni; "Hanul Filipescului", pentru străini din Occident; fostul "Hotel Pesta", peste drum de Poliţia Capitalei; Hanul mitropolitului Filaret, pentru austrieci şi unguri, chiar pe locul unde astăzi este Teatrul Naţional; "Hanul lui Simion Armeanul", pentru pasagerii din Orient; mai târziu s-a clădit şi marele Han al lui Radu şi Iancu Golescu, în Podul Caliţii, lângă Azilul Doamnei Bălaşa.
Să spun ceva despre clădirea şi căderea Turnului Colţei. După învingerea lui Carol al XII-lea în bătălia de la Poltava, de către armata rusească, şi retragerea oştirilor suedeze, câteva coloane nevoind a se întoarce prin Polonia, s-au întors prin Moldavia şi Valahia. Astfel, suedezii aflându-se în mare lipsă de cele trebuincioase pentru existenţă, atât moldovenii cât şi românii le-au dat ospitalitate şi s-au gândit apoi a le da de lucru şi a le plăti ceva, înlesnindu-le mijloacele de călătorie.
Bunul spătar Mihai Cantacuzino se întorsese chiar atunci de la bătălia de la Viena, unde fusese trimis de Şerban Vodă Cantacuzino, cu un detaşament de trupe pe lângă Cara Mustafa, marele vizir, supremul comandant al înconjurării Vienei; aci, spătarul român fusese orânduit cu strejuirea răniţilor şi prizonierilor ce cantonau în frumosul parc de la Schonbrunn. Se vede până în ziua de astăzi o cruce mare de piatră, cu marca Ţărei Româneşti, ridicată de Cantacuzin în acea frumoasă grădină. Astfel zic, cum s-a întors spătarul Cantacuzin din acea expediţie, s-a apucat să ridice spitalul, după puţin timp sosind şi refugiaţii suedezi şi voind a le da de lucru, căci era om cu stare mare, îndată după isprăvirea sfintei biserici, ce există şi astăzi, cu patronagiul Trei Ierarhi, s-a înţeles cu şefii şi inginerii acelui detaşament de au ridicat înalta clopotniţă, numită Turnul Colţei, în care au aşezat şi un clopot mare, monumental, plin de inscripţiuni (care astăzi se află trântit în grădina Primăriei). Turnul era îndoit de înalt de cum se afla la dărâmare, şi la învelitoare avea alte patru turnuleţe, iar mai jos avea ceasornic mare. Când turnul a fost gata, inginerii s-au rugat să li se permită a zugrăvi jos, la postamentul lui, în dreapta şi în stânga intrării gangului de sub turn, doi soldaţi suedezi, unul de infanterie şi celălalt de cavalerie. Au existat acele două figuri, ca nişte sentinele, numai un an, în urmă aflându-se în Constantinopole despre aceasta, a ordonat vizirul de s-au şters prin tencuială.
La anul 1802, septembrie 14, în ziua de Vinerea Mare, teribilul şi vestitul cutremur de pământ a dărâmat turnul pe jumătate, şi locuitorii Capitalei nu s-au mâhnit de dărâmarea mai multor case mari şi biserici, cum s-au mâhnit de dărâmarea pe jumătate a acestui falnic monument ce împodobea oraşul şi pe care, astăzi, îl "mâncarăm" desăvârşit, noi, descendenţii strămoşilor noştri, ca ţiganii, biserica de caşcaval. Acel monumental şi mare clopot, căzând din înălţimea turnului, ştirbit la o margine, a stat mulţi ani în curtea spitalului, fără să fie întrebuinţat până la anul 1843, când fu ales de ţară ca domn George D. Bibescu. Atunci, pentru ziua aceea, porunci guvernul de se urcă clopotul iarăşi în turn, pe crivace ţepene şi, aşezându-l, l-au tras aşa ştirbit cum se afla, ca să facă şi el gloria acelei zile fericite şi memorabile, când a fost dat ţării six-şi aleagă singură domnitorul, fără nici un ordin din partea Porţii. Peste puţin timp însă, clopotul a fost iarăşi scoborât. Acel clopot, bine lucrat, plin de ornamente, pe care se vede o întreagă inscripţie istorică, cei Trei Ierarhi şi frumoasa marcă a ţării noastre, a devenit, în gluma orăşenilor, proverbial. Astfel se zicea:
- Ce zestre are Marghiolita lui jupân Costache ?
- Clopotul Colţii.
- Ei bine, eu te împrumut, dar tu ce-mi dai ca amanet ?
- Clopotul Colţii.
- Ce ţi-a lăsat unchiul tău, după moartea lui ?
- Clopotul Colţii.
- Ce-mi dai tu, dacă ţi-oi isprăvi afacerea ?
- Clopotul Colţii.
Aceste glume avu să le sufere bietul clopot, din cauză că nici unul din românii ce erau în drept a-l repara şi a-l aşeza la loc, mai cu osebire acei descendenţi ai ilustrei şi imperialei familii a Cantacuzinilor, n-au făcut-o. În sfârşit, astăzi suntem şi fără turn şi fără clopot, şi peste puţin, Doamne fereşte, vom fi poate şi fără spital.
În teribilul cutremur de la 1802, când căzură, odată cu Turnul Colţei, mai multe biserici şi case din oraş, a crăpat şi pământul, în două locuri în oraş, şi a ieşit păcură. Spre ţinere minte, bătrânii au mâzgălit copiii pe obraz cu acea păcură ieşită din fundul pământului, iar preoţii localnici, după încetarea cutremurului, au făcut sfeştanii şi rugăciuni la acele crăpături.
Răposatul meu părinte m-a dus şi mi-a arătat acele locuri, pe care le ţin minte până acum. O crăpătură era în suburbia Slobozia, într-un maidan ce formează astăzi răspântia a trei strade, în dreptul coastei din dreapta a sfintei biserici Slobozia, cu patronagiul Sfântului Gheorghe. Cea de a doua este în grădina cu zarzavat, care exista până mai deunăzi sub dealul din dreapta al Mitropoliei, în spatele Hotelului "Avram"; grădina aceasta se întindea spre strada 11 Iunie (Filaret).
Să vă povestesc de alte calamităţi ce a suferit frumoasa noastră Capitală. Întâia e focul cel mare de la 1789, a doua, cutremurul de la 1793, a treia, pustiirea Capitalei de groaza cârjaliilor la 1801 şi boala chimii de la 1815, în zilele domniei lui Ion Vodă Caragea. Această epidemie, după ce seceră în Orient, trecu Dunărea şi la noi, prin mărfurile negustorilor orientali; ea era atât de teribilă, încât se sparse Bucureştii şi cei cu averi trecură şi hotarul în Transilvania. Oamenii rămaşi în Capitală se molipseau unii de la alţii, deşi erau închişi prin mănăstirile şi edificiile împrejmuite cu zid, precum: Sf. Gheorghe Nou, Sf. Ioan, Stavropoleos, Radu Vodă, Doamna Bălaşa, Sf. Spiridon Nou, Spirea din Deal, Icoana, Târca, Precupeţii Vechi, Hani Mihai Vodă, Biserica cu Sfinţii, ce se numeşte Biserica cu Sibile le, mănăstirea Hagiu din Calea Călăraşi, Caimata, Hanul Zlătari, Boteanu (Bradu), Oţetari, biserica Silvestru, Sf. Spiridon Vechi, Foişor şi Apostol.
Aceste localităţi, împreună cu Cotroceni, Văcăreşti şi Mărcuţa erau înconjurate cu zid şi aveau porţi grele. La porţi, negustorii aveau tocmiţi doi sau trei pazarghideni, plătiţi de dânşii.
Ei mergeau cu coşurile în târg şi târguiau alimentele trebuincioase, le aduceau până la poartă, le spălau cu apă cu oţet, le treceau prin fum de paie şi de gunoaie, înapoiau resturile de bani prin străchini de oţet şi sare. Astfel, nenorocitele familii puteau fi apărate oarecum de molipsire. Însă nenorociţii săraci, care rămaseră pe la casele lor, erau omorâţi de epidemie; morţii se îngropau prin curţi şi grădini. Comitetul de Igienă, de sub preşedenţia căminarului Topliceanu, a serdarului Mitescu şi a slugerului Chirculescu, aflând uneori de familia lovită de ciumă, trimitea, noaptea, cu masalalele aprinse, carele cu oameni însărcinaţi a ridica pe bolnavi, şi numiţi cioclii. Bolnavii erau transportaţi ca câinii până la Spitalul de Ciumă, făcut mai dinainte de Alexandru Vodă Moruzi, între satul Căţel şi Dudeşti; aci mureau câţi mureau şi scăpau numai aceia ce scoteau gâlca ciumii la gât, în coastă, în vintre sau în subţiori. Gâlca se ajuta a se coace prin cataplasme de buruieni şi icre tescuite, şi spărgea; după scurgerea materiei, bolnavul se vindeca şi nu mai era altă dată lovit de astă boală. Din aceştia vindecaţi se înrola, cine voia, în corpul cioclilor, care luau pe bolnavi de pe la case, în braţe, şi îi trânteau în car. Atunci să fi văzut beţie de rachiuri şi hoţie pleaşcă, prin nenorocitele familii izbite de această teribilă boală. Molipsirea se declara prin ameţeală, vărsătură şi fiori interminabili de friguri. Doctorii nu puteau da alt ajutor, decât băuturi de acritură şi plastori de sărătură. Iată şi felul izvorului acestei boale.
Ea venea, mai adese, cum am spus, din Orient, transportată din Alexandria şi Cairo, în aglomeraţia cea mare a insulelor Arhipelagului şi la Constantinopol.
Se ivea mai în toate primăverile, din cauză că apa Nilului, la vremuri de secetă scăzând mult, rămâneau otrăviţii de crocodili morţi pe ţărmuri, putrezeau de groaznica arşiţă a soarelui, şi vânturile cele mari duceau departe mâzga rămasă din putrigaiul lor şi o băgau în gurile şi nările oamenilor, sau o lipeau chiar pe hainele lor. Un individ, de se atingea numai de cel ce căpătase mâzga, sau deşi nu se atingea, dar sta cu el de vorbă, aflându-se împotriva vântului, o primea şi el pe haine şi astfel se comunica epidemia ciumei prin sate şi oraşe. S-a băgat de seamă că acea mâzgă se lipea, mai cu înlesnire, şi de monedele unsuroase şi năduşite. De aceea s-au format carantinele, care va să zică oprire la un loc a călătorilor ce veneau dinspre Alexandria şi Cairo; ei erau opriţi sub pază 41 de zile, ăsta era termenul carantinei celei mari. Carantina periodului al doilea era de 21 de zile şi aceea a periodului al treilea, de 11 zile. Şi această scădere se făcea treptat, după scăderea epidemiei. La carantine, spălăturile cu oţet şi sare se făceau monedelor; materiile se dezinfectau prin fum de pucioasă, se spălau cu apă şi se ţineau, în urmă, la aer. Să fi fost orice materie, cât de preţioasă: şaluri, covoare, blăni, lânării şi chiar pânză trebuiau să treacă prin aceste afumări şi spălături; scrisorile de corespondenţă, paşapoartele, catastifele se pătrundeau cu împunsături de sule, se puneau în dulapuri închise şi sub ele aprindeau pucioasă. Astfel erau carantinele, cum le-am avut şi noi pe toată marginea Dunării, până la anul 1860. Acestor carantine se supunea orice călător, prinţ sau plugar; semnul lor pentru pasageri era un steag rădicat de la orele 8 de dimineaţă până la orele 8 seara; după lăsarea steagului nu se mai primea.
Însuşi înţeleptul şi bunul domn Barbu Ştirbei s-a supus la carantină când s-a întors de la Constantinopol, cu învestitura de domn. Toţi boierii din Bucureşti îl aşteptau, cu mitropolitul în cap, în salonul cel mare al carantinei Brăilei, unde era şi generalul N. Mavru, inspectorul carantinelor dunărene. Îl aşteptară toată ziua, până la ora 8, când se coborî bariera carantinii. La 8 ore s-a văzut pe Dunăre, venind dinspre Galaţi, fiind încă lumină, vaporul care transporta pe Măria Sa Vodă; pe lângă alţii, era însoţit şi de aghiotantul său, Vilara, care îi era ginere.
La debarcader, ieşiră, în marginea Dunării, toţi boierii, cu generalul Mavru în cap. Generalul Mavru păşi pe podul debarcaderului ce despărţea vaporul de mal, şi strigă Măriii Sale, ce era rezemat de galeria vaporului, ca să-i trimeaţă un aghiotant, ca să-i vorbească. Nenorocirea căzu pe bietul ginere al lui vodă, Vilara; când acesta vru să păşească din vapor pe podul debarcaderului, se împiedică, nenorocitul, de sabia lui, şi căzu în Dunăre, în zadar se repeziră mulţimea marinarilor ca să-l scape, valurile turbate ale roatelor îl azvârliră sub vapor. Săriră cei mai mulţi din mateloţi în apă, se băgară chiar sub vapor, dar nu avură parte a-l prinde, şi peste un sfert de ceas îl văzu cârmaciul plutind pe Dunăre, bătut de talazuri. Atunci, se repeziră corăbierii, îl prinseră, îl luară în barcă şi-l suiră mort în vapor; îl lungiră pe un covor, deasupra, pe punte, însă nu-i putură da nici un ajutor, nici mateloţii, nici doctorul vaporului. În vremea asta, înţeleptul domn zise lui Mavru:
- Mon general, n-a înserat încă, nici acu nu-mi dai voie să-mi plâng nenorocirea în odaia ce ai pregătit pentru mine ?
Răspunsul a fost dat cu tot respectul, scurt şi cuprinzător:
- Nu, Măria Ta, căci calc legea, acum suntem în vremuri de epidemie.
Astfel, nemângâiatul domn petrecu toată noaptea, până la ziua albă, plimbându-se de-a lungul vaporului, ca o santinelă pe lângă cadavrul întins al ginerelui său, la capul căruia ardea o lampă, pusă de căpitanul vaporului.
Iată dar stricteţea cu care se păzeau carantinele la vremuri de epidemii, şi mă fălesc că, între paznicii acestor măsuri carantineşti, am fost şi eu, ca comandant de companie, la anii 1837 şi 1838. Compania mea era răspândită pe Dunăre, la 26 de pichete, cu începere de la gura Ialomiţii până la gura bălţii Filipoiu, împotriva Ghecetului turcesc, în marginea Dunării, peste drum de portul Brăila.
Carantina era cu termenul cel mare, de 41 de zile, căci în partea dreaptă a Dunării mureau câte 10-l5 inşi pe zi, iar turcii şi bulgarii vecini, prin fel de fel de mijloace, umblau să introducă ciuma şi în partea noastră, azvârlind noaptea, pe marginea Dunării, haine de la ciumaţi şi parale tăvălite în puroaile ciumaţilor şi înnodate în basmale.
Aceste obiecte se aruncau de către acei ce trăgeau şăicile turceşti la edec în susul Dunării; dânşii erau însoţiţi, din pichet în pichet, de câte o santinelă, totuşi izbuteau să arunce jos aceste obiecte, ca să le găsească paznicii în urmă; îşi închipuiau în capul lor că, dacă ne vom ciuma şi noi, în parta stângă a Dunării, se vor desfiinţa carantinele care le împiedicau negoţul. Aceste secrete le aflau totdeauna directorii carantinelor, prin spionii ce aveau în partea dreaptă a Dunării. Era atât de straşnică strejuirea noastră, încât eu, cu patru ofiţeri ai mei, am şezut două veri prin pichete pe linia Dunării. Aveam ordin să nu ţinem câini şi pisici la nici un pichet, pentru că aceste animale, care umblau adesea prin satele părţii drepte a Dunării, să nu se întoarcă molipsite la pichetele de care aparţineau. Această strictă strejuire a durat doi ani, 1837 şi 1838. Cât a fost de teribilă boala ciumei în partea dreaptă a Dunării, în România nu a putut pătrunde. Cele trei regimente de infanterie erau toate înşirate prin pichete pe toată întinderea Dunării, de la Vârciorova până la gura Şiretului, având comandanţi pe bravii coloneii Horvatski, Engel şi I. Solomon. În aceşti doi ani, s-au împuşcat, de către santinelele noastre, mai mulţi călcători de hotare, precum şi doi ofiţeri de artilerie turcă, ce pluteau în susul Dunării cu muniţiuni pe care voiau să le ducă prin cetăţi. Ei s-au împotrivit santinelelor, trăgând şi patru focuri asupra pichetaşilor, aceştia au ripostat prin alte cinci-şase focuri şi astfel au împuşcat pe cei doi ofiţeri. Paşa Silistrei a cerut să se facă anchetă în ţară, dar a fost refuzat, răspunzându-i-se că chiar Excelenţa Sa, de s-ar fi purtat ca acei ofiţeri ai săi, tot aşa ar fi pătimit. Paşa a raportat la Ţarigrad, şi peste trei săptămâni domnul nostru a primit o scrisoare a vizirului, care îl poftea să ordone ca strejuirile dunărene să nu fie aşa galantoane cu răspândirea gloanţelor, căci acei ofiţeri erau trimişi, ca în toţi anii, cu pulbere şi muniţiuni pe la cetăţile iernatelor dunărene.
A doua calamitate este teribila vijelie, sau teribilul vârtej de furtună ce a trecut peste Capitala noastră, venind din Occident. Au fost dezvelite atunci cea mai mare parte din casele oraşului, cum şi întreaga Mitropolie. Aceasta a fost la anul 1821, când se aflau turcii aici; alte accidente nu s-au pricinuit.
A treia şi cea mai mare calamitate a fost focul teribil ce a prefăcut în cenuşă a patra parte din oraşul nostru, centrul, cu prăvăliile pline de mărfuri, în ziua Sfintei învieri, anul 1847, la 12 ore, în miezul zilei. Iată cum s-a provocat incendiul şi cum s-au petrecut lucrurile în vremea duratei focului.
În ziua aceea, după ce făcuserăm Sfânta înviere, începu o furtună teribilă în partea despre Craiova; un copil ce şedea în apropierea Sfântului Dimitrie, din strada Carol I, luând un pistol plin, al tatălui său, a mers în şopron, unde se ţinea trăsura, ca să nu-i vază nimenea isprava, şi a descărcat pistolul în tavanul şopronului. Podul, fiind plin de paie, au luat foc îndată şopronul şi grajdul. Uraganul ce bătea dinspre Apus, fiind aşa puternic, numaidecât s-a întins focul peste biserica Sfântul Dimitrie şi peste casa dlui Niculcea. Astfel, toată partea dreaptă a Uliţei Germane, astăzi strada Smârdan, a luat foc; de aci s-a întins incendiul în partea dreaptă a Lipscanilor, pe la Curtea Veche, pe la Bărăţia, unde erau atâtea prăvălii, prin Covaci, plin de hanuri, pe la Sfântul Gheorghe şi tot centrul, prin strada Rahtivanu, peste Sfânta Vineri, peste tot cuprinsul Lucacilor şi peste toate stradele din spatele Lucacilor, până a ieşit pe bariera Vergului şi a Iancului şi a distrus şi câteva crame de prin viile de afară.
Alt curent al pârjolului, care a luat direcţia Sfânta Vineri, păşind peste biserică, a mers drept pe Calea Călăraşilor, până a ieşit la bariera Iancu. Aceste două fură ramurile mari ale torentului de foc, cari au mistuit tot în drumul lor şi care au fost imposibil de a se potoli de mână omenească. Au ars biserici: Bărăţia, Sfinţii Gheorghe, amândouă, Lucaci şi Stelea. Şindrila de pe casele cele mari ale lui Băltăreţu, din mahalaua Negustorilor, a comunicat flăcările, după cursul vântului, până la barieră. Nori groşi de fum se ridicau în înaltul cerului, iar vântul a dus o mulţime de lucruri departe, până peste viile Mărcuţei şi ale Pantelimonului. A doua zi, s-au găsit încurcate prin crăcile copacilor, de locuitorii de lângă pădurea cea mare a Pantelimonului şi a Cernichii, panglice, petice de mătăsării şi stămburi, foi de hârtii şi altele. Iată, astfel a fost acest pârjol îngrozitor.
Mă aflam, în ziua aceea, dejurnă peste caraule, adică de rond, şi la 12 ore eram şi eu în salonul de primire al lui Vodă Bibescu, unde era adunată toată boierimea ţării, fiind ziua învierii Domnului. Ieşind Măria Sa în salon, ca să salute boierii cu "Christos a înviat", ne pomenirăm, deodată, cu Iancu Manu, care era agă; el raportă, abia suflând, că ard Bucureştii. Atunci să fi văzut trista privelişte, toţi boierii scoborând scările în fugă, trăsurile înghesuindu-se. Voiau toţi să se afle, cu un moment mai curând, pe la casele lor. Vodă strigă să azvârle vizitii şeile pe toţi caii de călărit din grajd. Trimisei şi eu atunci să-mi pună şaua pe unul din telegarii mei şi să mi-l aducă, ca să mă ţiu de suita lui Vodă. Încălicară dar pe caii atât cei domneşti, cât şi cei de la ordonanţa de la cavalerie următorii aghiotanţi şi şefi aflaţi în garnizoană: colonel Odobescu, colonel Engel, colonel Gramont, colonel Blaremberg, colonel Herescu, colonel Banov şi aghiotanţii: beizadea Scarlat, căpitan A. Călinescu, maior I. Florescu, maior N. Bibescu, şi cu toţii plecarăm şi ieşirăm, prin Podul Beilicului, în Piaţa Mică, unde era Puşcăria, peste care cădeau tăciuni aprinşi de pe la casele din strada Carol I şi Curtea Veche.
Negustorii de prin prăvălii, cu începere de la Piaţa Mică (Sf. Anton) până la Bărăţie, de prin amândouă părţile Podului Târgului de Afară, toptangiii, pânzarii, braşovenii, cofetarii şi băcanii îşi azvârliseră toate mărfurile în mijlocul stradelor, de nu mai era loc să circule nici instrumentele pompierilor, nici sacalele, în acea strâmtă răspântie, de unde începea uliţa lui Rahtivan.
Sosi, la moment, şi întregul Regiment de infanterie, fără arme; soldaţii aveau numai căngile şi topoarele câte s-au găsit în magazia pompierilor. Asemenea sosi şi cavaleria, pe jos, de la Malmaison, şi începură toţi a dărâma, a tăia şi a da ajutor nenorociţilor incendiaţi. Eu, aflându-mă călare, primii ordin, chiar la foc, de la şef, să mă reped la palat să iau jumătate din soldaţii gărzii palatului, lăsând numai santinelele şi o jumătate de pluton pentru streaja Stindardului, ce era adus la palat.
Întorcându-mă în Piaţa Mică, unde era şi Puşcăria, cu mai mult de 150 de arestaţi, am luat ştreanguri de prin legăturile braşovenilor, trântite în drum, şi am legat pe arestaţi cot la cot, înşirându-i câte 3-4 perechi la alt ştreang lung; i-am trecut Dâmboviţa, pe la spatele Hanului lui Manuc, care nu ardea, şi i-am trimis, sub îngrijirea ofiţerilor noştri şi sub conducerea maiorului Cristache Teii, în nişte odăi vechi, goale, ce erau în Curtea Arsă, unde astăzi este Arestul Pieţii (Dealul Spirii). Pe arestanţii bolnavi (căci în temniţă erau şi paturi cu vreo 20 de bolnavi), cari nu puteau umbla pe picioare, soldaţii îi duseră pe paturi făcute din câte două puşti, ţinute de căpătâie de 4 oameni. Pe fiecare pat se puneau doi bolnavi, care se ţineau cu mâinile de curelele patrontaşelor soldaţilor. Astfel, cu acest transport de 8-9 perechi de bolnavi, am mers pe podul cel strâmt al Dâmboviţii, de la gura Pieţii (atunci poarta Puşcăriei), până la poarta Spitalului Brâncovenesc, ce era aproape. Am însărcinat doi ofiţeri cu predarea bolnavilor îngrijitorului spitalului, de a căror primire şi aşezare la paturi mi-au dat chitanţă; bolnavii arestanţi au fost aşezaţi toţi într-un deosebit salon, sub paza unei santinele, compusă dintr-un căprar şi trei soldaţi.
În vreme ce scoteam hoţii din Puşcărie, care începuse să arză, recoşeturile de tăciuni cădeau peste noi şi hoţi. Abia sfârşisem scoaterea hoţilor, şi întreaga Puşcărie fu în flăcări; tocmai atunci cădeau şi clopotele din clopotniţa Bărăţiei, care ardea îngrozitor, făcând un teribil zgomot, în mijlocul ţipetelor şi urletelor nenorociţilor negustori, ce îşi aveau prăvăliile încărcate cu mărfuri. Dădui pinteni calului şi mă luai după suita lui Vodă, care sosea pe răspântiile de sus ale uliţei Rahtivan, la brutăria zisă Ochi-albi. Vodă fu înconjurat de toţi nenorociţii negustori, ale căror prăvălii ardeau. El purta pe cap şapcă albă, era în surtuc, nu în mondir, şi nu avea epolete. Nenorociţii negustori îmbrăţişau picioarele de dinainte ale calului său şi strigau:
- Ne-am prăpădit, Măria Ta, stările şi casele noastre!
- Nu te băga în foc, Măria Ta! Ce cauţi aici, unde e jăratecui mai mare ?
- Ce ne facem, săracii de noi, dacă te vom piede şi pe Măria Ta ?
Scenele astea mişcătoare sunt văzute de mine. Iar bunul şi înţeleptul domn, cu lacrămile în obraz, le răspundea:
-N-am nici o putere, fraţilor, împotriva voinţei lui Dumnezeu, nenorocirea este căzută peste toţi. Daţi-mi şi mie două doniţi să vă aduc apă de la gârlă, că nici sacalele nu prididesc, şi ar fi bine să deschidem, cu toţii, lanţ de doniţi până în Dâmboviţă, ca să aducem gârla cu sudorile noastre de sânge.
Atunci, strigă Vodă suitei sale, cu glas tare:
- Înainte, după mine, că arde mahalaua Sf.Vineri! Colonelii Engel, Odobescu, Blaremberg şi Gramont îi ziseră, în franţuzeşte:
- Îndărăt, stăpâne, că ne înconjoară torentul focului şi apoi nu putem ieşi din el nici înainte, nici îndărăt."
Atunci, vodă dădu pinteni calului şi ieşind în răspântia Sf.Vineri, trecu, în galop, peste tăciuni, în Podul Târgului de Afară; o luă pe strada strâmtă, peste drum de Hotelul "Londra" de astăzi, şi apucând pe lângă Colţea, străbătu uliţa de lângă Bancă, astăzi strada Doamnei, şi a ieşit la poarta hanului Şerban Vodă, unde este astăzi Banca Naţională. Acolo a fost întâmpinat de elita bancherilor şi a lipscanilor.
Hillel Manuach, marele bancher, împreună cu Zerlendi, s-au apropiat de el, cu capetele goale, strigând în desperare:
- Apără, Măria Ta, hanul Şerban Vodă, ale cărui magazii sunt încărcate cu o mulţime de mărfuri, cu case de bani şi cu treizeci de butoaie de iarbă de puşcă.
Atunci, vodă, încruntându-se, răspunde răstit:
- Iarbă de puşcă, pusă la un loc cu stările voastre ? Faceţi-ne loc să plecăm de aici, lasă că ţi-oi arăta eu ţie!
- Îmi cunosc vina, Măria Ta, răspunse Hillel, strigând în gura mare, ştiu că ocna mă aşteaptă, scapă hanul şi spânzură-mă la poarta lui.
Plecară, atunci, toţi şi întâlnindu-se cu Iancu Manu aga, Vodă îi ordonă ca să înconjoare hanul cu toată puterea pompierilor şi cu toţi sacagii oraşului. Această operaţie se făcu în clipă, căci pe unde ardea deja focul, erau de prisos apa şi maşinele, fiind un pârjol de nestins.
După asta, vodă plecă tot pe unde venise, căci prin Lipscani nu putea să răzbească, fiindcă ardea partea dreaptă a stradei.
Iancu Manu, rămâind cu Hillel şi cu ceilalţi, Zerlendi, Halfon, Cociu şi alţii, zise celui dintâi:
- Ce făcuşi, jupân Manuach, cum nu-mi dăduşi de ştire că e iarbă de puşcă în bolţile otelului Şerban Vodă, din minutul ce văzuşi că ard Bucureştii ?
- Nu mă mai judeca acum, cucoane Iancule, în astfel de vremuri, răspunse Hillel, că destul mă vor judeca mâine, când voi fi spânzurat.
A doua zi, în zori de zi, înţeleptul bancher Hillel Manuach, dimpreună cu Zerlendi, era pe treptele Palatului, aşteptând să se scoboare Vodă ca să încalece, căci îl aştepta în curte toată suita sa, cu calul domnesc gata, ca să meargă să viziteze mahalalele pârjolite, toată noaptea, de acel foc.
Când s-a scoborât Vodă pe scară, îl întâmpinară aceşti doi vestiţi bancheri şi-i mulţumiră, urându-i mângâiere şi ani fericiţi, pentru că a ordonat de s-au scăpat toate stările cele mari ale zarafilor, bancherilor, lipscanilor şi argintarilor, care erau grămădite în acel han, cu porţile îmbrăcate în fier şi strejuite, pe dinăuntru, de mai mulţi negustori înarmaţi. I-a spus, totdeodată, că nu este nici o iarbă de puşcă în pivniţele hanului, ci a fost nu? mai o scornire a lor, ca să scape hanul.
Vodă le-a zis atunci:
- Uitaţi-vă, o să vă arate ceva aghiotantul meu, beizadea Scarlat. Atunci, porunci lui beizadea Scarlat să le arate două mari pungi, una plină cu bani de aur, cealaltă plină cu bani de argint.
Vodă reluă şi zise:
- Văzut-ai, ovreiule, cu ce mă duc să-mi plătesc păcatele ? Ei bine, vă rog şi pe voi ca să mă imitaţi, să mângâiaţi şi să ajutaţi pe cei în lipsă.
Vodă plecă cu suita şi, ieşind pe lângă bisericile Sf. Vineri şi Lucaci, le găsi pe amândouă neatinse de foc, ca prin minune, în vreme ce împrejurul lor era în tăciuni arzând încă. Vodă trecu prin mahalalele Udricani, Lucaci, Sf. Ştefan, Ceauş Radu, până la Obor, oprindu-se din stradă în stradă la cei ce se vedeau mai scăpătaţi şi îi mângâia prin cuvinte blânde şi prin dare de aur şi argint.
M-am despărţit de suita lui Vodă la biserica Lucaci, de zidul căreia se vedeau rezemate trei cadavre prefăcute în tăciune: unul era al unui pompier, se cunoştea după cizmele soldăţeşti. De acolo m-am dus la Stelea, unde am găsit pe vlădica grec Chesarie plângând pe soră-sa, arsă în bătătura casei unde locuia. Am mers la Foişorul de Foc, unde ardeau încă schelele cele mari ale Foişorului, care era de brad. Foişorul acesta era în răspântie, chiar pe locul unde este astăzi bazinul cu 4 cişmele, la colţul grădinii Sf. Gheorghe, căci acolo este vârful celui mai înalt deal al Bucureştilor, vârf pe care inginerii străini l-au găsit la un nivel cu acel al Dealului Mitropoliei.
De aci am coborât la Hanul lui Sf.Gheorghe, în care arsese toată marfa de braşovenie de prin bolţile lui, depouri de spiţării, cojocarii, pânzării; arseseră chiar căruţele şi briştile braşovenilor, din curte.
De acolo, m-am întors în Curtea Domnească şi intrând pe poartă, am dat calul să mi-l ţie un soldat de la caraulă, când, iată, mă pomenesc cu ofiţerul de ordonanţă de sus, de la palat, care-mi spuse că mă cheamă Doamna. Ea mă văzuse intrând în curte călare. Îndată m-am repezit sus, am intrat în odaia ce avea ferestre spre Spitalul Brâncovenesc, şi Măria Sa, Doamna Mărita, stând la fereastră cu capul rezemat de mână şi privind fumul ce se ridica încă din Piaţa Mică, mă întrebă unde se află Vodă şi cum se află. I-am raportat că Măria Sa este bine şi se află prin mahalalele mai sus-amintite, împărţind bani la săraci.
M-am întors apoi pe la locurile pe unde trecuse pârjolul toată noaptea.
Vântul încetase, dar era o jale şi o tânguire a nenorociţilor noştri concetăţeni, de nu găsesc alt chip a vi le descrie, decât prin lacrima mea, care pică chiar acum pe liniile ce le aştern în istoria Bucureştilor.
Încă ceva creştinesc să vă arăt. Focul a durat 24 de ore. S-a iscat la 12 ore în ziua Învierei şi la 4 ore după-prânz era în teribila lui furie. Atunci, mitropolitul Neofit porunci de se scoase Sf. Dimitrie şi îl aduse pe deal, unde astăzi este clopotul, înconjurat de tot clerul, de o mulţime de popor, de felinare cu lumânări; se făcuseră atunci cele mai fierbinţi rugăciuni către Sfânt, spre a fi Mijlocitor pe lângă Dumnezeul prea puternic, ca să facă a înceta focul.
Am arătat că mă aflam călare când ardea şi că eram dejurnă; spre înserate, mergând să vizitez caraula din Curtea Domnească, căci era din compania mea, văd publicul strâns pe deal; reped calul până la poarta Mitropoliei, ca să văd ce e acea aglomeraţie de popor; acolo găsesc pe Sfântul, cum v-am arătat. Soarele asfinţise şi, cu această ocazie, am privit peste partea care ardea.
Se vedeai în adevăr, ca un pârjol, întocmai ca acela care cuprinde trestia din bălţile Dunării, când i se dă foc primăvara.
Fum negru de tot, urlete, haute se ridicau la cer; detunături, trosnituri, răsbumbări de căderea zidurilor se auzeau ca un muget al oceanului. Era ceva nemaipomenit de înspăimântător; de pe acest deal se vedeau foarte bine şi recosetele ce făcea focul din mahala în mahala, până se pierdea în marginea despre răsărit a Bucureştilor. Această tristă panoramă am publicat-o. În urmă, prin mai multe tablouri litografice, din care tot mai am pentru doritori.
Eu şedeam în Gorgani, lângă Sf. Ilie, şi, când m-am repezit până acasă, ca să mănânc ceva, căci nu mâncasem nimic în ziua Paştelui, nu am putut răzbi cu calul la pas, a mă coborî pe lângă "Hotel de France" la podul de la Dâmboviţa, din cauza îmbulzirii lumii, a căruţelor încărcate cu calabalâcuri, cu bolnavi, trase de mâini omeneşti, venind dinspre stradele unde ardea. Toţi se grăbeau să-şi scape bolnavii pe care-i duceau, în cearşafuri, slugile lor, prin diferite hanuri şi case ce găseau în Gorgani, pe întinderea Podului de Pământ, precum şi prin strada Mihai Vodă, astăzi strada Cazărmii. Până la locuinţa mea, am sosit cu calul la pas printr-această mulţime de lume, ce fugea din partea răsăritului spre partea apusului Bucureştilor.
Astea toate sunt cunoscute de mai mulţi contemporani şi le-am descris în această istorie, ca să fie neuitate.
Să vă povestesc ce iute mergeau diligenţele noastre în vechime şi cum zburau telegramele. În loc de drumuri-de-fier şi telegrafe, aveam poştele, scumpii mei cititori, şi ştafetele. Zău că mergeau, deşi nu mai iute, dar aproape cu aceeaşi iuţeală ca a trenurilor şi a telegrafelor de azi. Din Capitală până în Craiova erau 12 poştii şi din Craiova până în Severin erau 5 poştii. A plecat Ştirbei Vodă de aci la Craiova, pornind când s-a luminat de ziuă, şi a sosit la Craiova, fără nici un accident, când tocau popii. Oare trenul, astăzi, nu soseşte cu două ore mai târziu ? Ştirbei Vodă avea 8 cai la droşcă şi un arnăut al lui, pe capră; el mergea să vadă pe mult respectabila şi iubita lui mamă, cucoana Catinca Bibeasca. Ştafeta era în loc de telegraf, şi când i se lipea un fulg de pană de gâscă la pecetie, îngrozea pe toţi căpitanii de poştie şi cu 10 minute mai înainte plesnea surugiul ce o ducea.
Când sosea ştafeta în poştie, o dădea altui surugiu, care era deja călare şi care ţinea o goană până la poşta următoare. Surugiul nu făcea mai mult decât un ceas pe poştie. Oare toate telegrafele noastre lucrează azi aşa de iute ?
Fiecare poştie avea grajduri încăpătoare pentru 40 până la 60 de cai. O pereche de cai nu erau 2 cai, ci 4 cai conduşi de un surugiu. Poştile aveau încăperile lor, pentru căpitanul poştii, pentru pasageri şi pentru surugii. Căruţele de poştă erau mici, de lemn simplu, fără legături de fier, cu osiile unse cu păcură; hamurile cailor, cu tot cu tacâmul lor, erau de ştreanguri cu gurile de chingă de sfoară bătută; nu se vedea fier nici la hamuri, nici la cărucior; erau numai lemn şi funii de cânepă. Ce cheltuială era cu poştele astea ? Se dădeau în întreprindere pe termen de 5 ani, şi numai acei ce se mulţumeau a li se plăti de ţară 2 până la 2 1/2 lei de cal pe o zi şi o noapte, puteau lua distanţiile de drumuri ca să le speculeze. Grajdurile şi încăperile le făcea stăpânirea, o dată pentru totdeauna, iar furagiul, atelagiul şi căruţele erau în seama contracciului. Acesta primea de la Vistierie, pentru 40 de cai de poştie, 80 de lei pe zi, şi apoi toate se făceau de contracciu. Caii i se dedeau de către Stat o dată pentru totdeauna, iar când murea vreunul sau devenea invalid, se înlocuia de contracciu. Ştiţi cu ce se alegea contracciul la sfârşitul termenului de 5 ani ? Cu 5-l0 milioane profit; vorbesc de poştiile din toată ţara. I se plăteau de către pasageri, de fiecare 4 cai de poştie, 4 1/2 lei, de 8 cai, 9 lei, de 12 cai, 13 1/2 lei. Aici, în Bucureşti, gara era casa menzilului, astăzi "Hotelul Diaconeselor", cu grădina lui. Iată ce va să zică vorba turcească menzil: era un mic paşaport, pe jumătate de coală, tipărit, cu pecetia Statului şi cu iscălitura casierului.
În acel menzil se treceau numele pasagerului şi locul unde mergea; de era cu ducere şi înapoiere, i se trecea acest drept tot pe menzil şi se înregistra din poştie în poştie, în condicuţele căpitanilor; tot asemenea şi scrisorile, ştafetele cu fulgul la pecetie aveau şi ele menzilul lor, cu deosebire că în menzil se trecea ceasul sosirii şi al pornirii ştafetei. Acestea erau trenurile şi telegrafele Ţării Româneşti, pe care admirându-le răposatul prinţ Napoleon Jerome, când l-au adus cu poşta de la Giurgiu în Bucureşti şi a făcut numai trei ceasuri pe drum, sosind la barieră a zis la cei ce îl înconjurau: "D-voastră nu vă trebuie o cale ferată, pe câtă vreme poştile d-voastră merg întocmai ca şi trenul".
Să vorbesc acum şi despre organizaţia oştirii noastre celei regulate. La 1830, ţara fiind ocupată de oştirile ruseşti, Obşteasca Adunare (Camera), fiind organizată după Regulamentul ce se dăduse ţării şi în baza Tractatului de la Adrianopol, încheiat după încetarea bătăliei ruso-turce, a hotărât desfiinţarea oştirii ce avea ţara din trecut, precum: seimenii, fustaşii, tunarii, arnăuţii şi pedeştri. Organizatele trei regimente de infanterie şi şase escadroane de cavalerie, compuse din trei cete ale pandurilor olteni, cari erau comandate de căpitanii lor, erau împărţite în şase batalioane, care batalioane au format primitivele cadre a trei regimente de infanterie, precum şi a şase escadroane de cavalerie comandate de colonelul, ce era şi în armata rusă, Ioan Odobescu, un român de naţie. Erau apoi escadroanele de fiii boierilor celor mari, primiţi de-a dreptul cu gradele de ofiţeri. Tot asemenea s-a urmat şi cu trei regimente de infanterie, care compuneau şase batalioane de panduri, citate mai sus (din catanele Olteniei). Toată această armată era pusă sub ordinele marelui spătar Alecu Ghica, care, mai târziu, deveni domn; toată era concentrată într-o mare tabără, pe o câmpie întinsă în marginea Craiovei, dinspre Caracal, pe lângă bălţile vornicului Dimitrie Bibescu şi a mănăstirii Jitianu. Ea a stat la Craiova şi prin împrejurimile ei, pe vreme de iarnă, până s-a completat şi cu recrutaţia din România Mare şi până ce soldaţii au învăţat bine exerciţiile. Ofiţerii erau din toată elita boierilor şi a comersanţilor, care dădeau năvală din toată ţara ca să se înroleze. Anume fii de boieri cu grad intrau de-a dreptul ofiţeri, iar fiii de părinţi fără boierie intrau iuncări, adică de-a dreptul cu gradul de sergenţi nobili. Cele trei regimente au fost comandate de colonelii Em. Băleanu, C. Ghica şi I. Solomon, fost şef al pandurilor olteni. Aceştia intraseră în armată de-a dreptul cu gradul de coloneii, corespunzător gradelor de boierie ce aveau.
Atunci am avut fericirea de a mă înrola şi eu, autorul, cu gradul de iuncăr, în care am servit numai un an, căci învăţasem slujba în perfecţie. În anul 1831, ivindu-se holeră în România Mare, am pornit cu Regimentele întâi şi al doilea, împreună cu patru escadroane, în marş forţat, spre Bucureşti. Regimentul întâi, cu două escadroane, a fost poprit în Bucureşti, pentru strejuire, după cum am descris mai sus, iar Regimentul al doilea a ocupat oraşele Focşani, Buzău, Ploieşti, Târgovişte şi Câmpulung şi ocnele Telega şi Slănicul. Ştabul Regimentului al doilea era în Ploieşti. Regimentul al treilea, sub comanda colonelului I. Solomon, strejuia Craiova, Ocnele Mari şi trecătoarea Oltului, întinzându-se până la Slatina.
În toamna acestui an, 1831, adunându-se companiile Regimentului al doilea de prin sus-menţionatele oraşe, în Bucureşti, prin cazarme şi cartiruire pe la locuitori, au manevrat cu opt batalioane din armata rusă, cu două regimente de cazaci şi cu două regimente de ulani, în prezenţa generalului Kiseleff, guvernatorul ambelor principate Valahia şi Moldavia. Această manevră s-a întins pe toată câmpia Colintinii şi a Herăstrăului. Lumea toată, adunată din oraş, era plină de bucurie văzând oştirea noastră manevrând cu vechea oştire rusă, la închipuitul răzbel, atacându-se şi desfăşurând planuri de apărare. Manevra era, întru adevăr, cu focuri, însă patroanele erau goale (fără plumb).
Puştile erau cu cremene. Oştirea noastră, de patru batalioane, forma patru careuri de câte două rânduri, iar batalioanele ruseşti formau alte patru careuri. Cavaleria noastră, de patru escadroane, încerca spargerea a patru careuri ruseşti, iar ulanii şi cazacii ruşi atacau cele patru careuri româneşti. Manevra a început de dimineaţa, de la opt, în Ziua Crucii, 1831, şi ar fi durat până seara, dacă pe la 3 ceasuri după-prânz nu s-ar fi întâmplat următoarea încurcătură: batalionul românesc fiind atacat de 200 cazaci, care-l înconjuraseră, un nemernic de cazac atinse cu gârbaciul lui pe un soldat mehedinţean; ofensându-se, soldatul român împunse cu spanga calul cazacului în bot şi în burtă; calul căzu, cu cazac cu tot. Veniră atunci 5-6 cazaci şi începură a bate cu gârbacile frontul soldaţilor; aprinzându-se, soldaţii au început a împinge cu spăngile caii cazacilor. Făcându-se zgomot, şefu1 batalionului trimise, pe dată, pe aghiotantul lui, ce era călare, de a raportat despre această greşeală la punctul unde se afla generalul Kiseleff, cu toată suita sa. Înţeleptul general ordonă semnalul desfacerii careurilor şi întinderea fronturilor în linie, iar la locul cu conflictul trimise pe aghiotantul său, cu un general rusesc şi cu spătarul nostru, de făcură cuvenitele arestări, atât între cazaci, cât şi între ofiţerii acelei linii a careului. Restului oştirii i s-a dat semnalul defilării. Atunci, toată oştirea aflată pe câmpia defilat pe dinaintea generalului Kiseleff şi a tutulor priviitorilor ce erau pe câmp. Regimentele ruseşti s-au îndreptat apoi spre cartierele lor, iar cele româneşti, în număr de două, dimpreună cu patru escadroane de cavalerie, au format un singur careu, în mijlocul căruia a intrat generalul Kiseleff, cu toţi generalii şi cu suita lui; dânsul a strigat afară din front pe toţi ofiţerii şi cadeţii, între care mă aflam şi eu, şi ne-a zis cuvintele acestea, pline de înţelepciune, în limba franţuzească:
- Domnilor, din ordinul M. S., stăpânul meu, împăratul, v-aţi format în oştire regulată, aţi manevrat foarte bine, aţi mânuit arma în perfecţie şi aţi marşat ca nişte bravi. Bucuria sufletului meu, împreunată cu a părinţilor d-voastră, este atât de mare, pe cât are a fi şi viitorul vostru, ce-l prevăd măreţ. Vă povăţuiesc să ascultaţi cu respect pe şefii voştri şi să păziţi cu stricteţă disciplina, şi, ca să vă apropii mai mult de oştirea noastră, de camarazii voştri de arme, am ordonat ca să vi se dea dreptul a pune la mondire epolete după grade întocmai ca epoletele noastre, pe care aveţi a le cinsti pe cât ele vă cinstesc, fiind semnul de răsplată a vredniciei voastre. Am ordonat d-lui spătar, şefului vostru, ca să-mi prezinte raportul de înaintare a celor ce merită.
Noi răspunserăm toţi, într-un glas:
- Să trăiţi, înaltă Excelenţă!
A doua zi s-au făcut multe înaintări, când am primit şi eu, o dată cu epoletele, şi gradul de praporcic (sublocotenent).
Iată care a fost îndemnul cel mare al generalului, ca să ne dea dreptul la epoletul rusesc (până atunci, ofiţerii, în loc de epolete, aveau pe umeri două împletituri de colac de fir); dreptul ăsta ni l-a dat în scop de a ne face să trăim în pace cu ofiţerii ruşi, cari numeau oştirea noastră: "panduri", cum apucaseră a o cunoaşte când le-a dat ajutor în bătălia cu turcii, iar pe ofiţerii noştri îi numeau "pandurschi-ofiţer", ceea ce dădea naştere totdeauna la duşmănii. De la darea epoletelor, au început să numească ruşii oştirea noastră "zemskaia streajii", adică straja pământească.
Peste o săptămână după aceste manevre, Regimentul al doilea, sub polcovnicul C. Ghica, s-a întors la Ploieşti şi a ocupat oraşele ce le ocupase şi mai înainte. Iar Regimentul întâi, în care mă aflam şi eu, sub comanda polcovnicului Băleanu, dimpreună cu 2 escadroane, a coborât la Dunăre, unde am schimbat căpităniile vechi de margine, ce străjuiau Dunărea contra încălcărilor tâlhăreşti şi a contrabandelor. Am înfiinţat pichete pe marginea Dunării, la distanţe de un ceas între ele, în josul Dunării. Pichetele s-au stabilit în bordeie, făcute de lucrători români, încăpătoare de câte 6 soldaţi şi un căprar, având lângă ele şi o luntre cu câte trei vâslaşi. Aceste luntri serveau pentru vizitaţie, din pichet în pichet, precum şi la ostroave. Acei vâslaşi mai târziu s-au organizat în corpuri de dorobanţi înarmaţi, cu schimbul, pentru ajutorul oştirii regulate.
Prima datorie a pichetelor era păzirea cu stricteţă a Cordonului Sanitar, pentru că se înfiinţaseră atunci, de oraşele dunărene, carantini, de nu putea trece nimenea dincolo fără a face o carantină de la 10-40 zile, fie sau nu vreo epidemie de partea dreaptă a Dunării; pe urmă, pichetele aveau datoria să strejuiască hotarul contra călcărilor tâlhăreşti şi a contrabandelor.
În anul 1832, m-am bătut cu tâlharii pe Dunărea îngheţată, având un pluton de soldaţi; am împuşcat atunci trei tâlhari, care au şi murit, iar din soldaţii mei a fost rănit numai unul. Tâlharii erau toţi turci, înarmaţi cu carabine. Pentru această bravură, am fost chemat din Olteniţa, în Bucureşti, şi am raportat, verbal, întâmplarea, spătarului, care m-a înălţat, pe dată, la gradul de porucic (locotenent). Prin adunări şi în baluri - căci era iarna - mă întindeau toţi boierii cei mari ca să le povestesc cum am bătut pe turci şi, după ce le povesteam, mă sărutau toţi şi mă tratau, în bufet, cu ponciuri şi cu toate celelalte. Ruşilor le-a plăcut izbânda mea, fiindcă eram din şcoala lor.
La 1833, s-a format şi întâia tabără a oştirii româneşti. Regimentul întâi, ce ţinea garnizoană în Bucureşti, a fost scos în câmpia Mărcuţii, între Pantelimon şi satul Dobroieşti; am stat acolo până în toamnă, apoi ne-a făcut inspecţie generalul Kiseleff, care a împărţit ordinul "Sf. Ana", a IV-a clasă, ce se poartă la sabie.
După trecerea de 7 ani, la 1840, am fost mutat din Regimentul întâi la Regimentul al II-lea, în calitate de căpitan al Companiei a V-a.
La 1841, s-a făcut peste Dunăre, în Bulgaria, o mişcare de revoluţie; turcii au prădat atunci 60 de sate bulgăreşti, tăind pe bărbaţi, răpind stările lor şi arzând locuinţele. Guvernul nostru s-a văzut silit a concentra un batalion la orăşelul Zimnicea, în faţa orăşelului Şiştov, căci acolo era întâmplarea. Batalionul avea să păzească ca bulgarii noştri, din judeţul Teleorman, să nu treacă dincolo înarmaţi, spre a răzbuna pe consângenii lor; în acel batalion mă aflam şi eu, cu compania mea. Sosisem în Zimnicea în luna lui martie, iar pe la 1 august s-a ridicat în oraşul Brăila, care era păzit numai de o companie de soldaţi din regimentul nostru, o ceată însemnată de bulgari, sârbi şi greci, voind a trece Dunărea ca să răzbune pe bulgarii tăiaţi de turci.
Datoria pazei hotarului obliga oştirea noastră de a-i împiedica să treacă. Mulţime de ştrengari din Brăila s-au adunat pe lângă această grupă de aventurieri, aşa că se făcuse o sumă de vreo 500 de inşi. Aveau de căpetenie pe un macedonean, ce fusese profesor bulgar în Brăila, şi pe un arnăut anume Spiru. Aceste două căpetenii erau însoţite şi de un profesor de la Malta; aveau bani mulţi disponibili, orice târguiau din târg, iarbă de puşcă, puşti, pistoale, săbii, provizii de mâncare, plăteau pe dată cu parale, fără a face vreo demonstraţie în oraş.
Colonelul Engel, şeful regimentului nostru, se afla în acea vreme bolnav; el, pe de o parte, printr-un ofiţer curier, ne scrie, nouă, la Zimnicea, ca, la moment, să plecăm în marş forţat, pe cea mai dreaptă cale, la Brăila, în ajutor, căci ceata revoluţionară nu se scoborâse încă la Dunăre, ca să treacă în Turcia, fiind zăbovită de o şaică a unui negustor, cu care era în tocmeală ca să i-o cumpere, ca să poată avea cu ce să umble pe Dunăre, iar pe de altă parte, colonelul chemă pe maiorul ce avea acolo, N. M. Manu, şi-i dădu instrucţii, ordonându-i ca să străjuiască bine portul Dunării, până vom sosi noi cu batalionul din Zimnicea.
Curierul sosi în Zimnicea sâmbătă, la 3 ceasuri după-prânz, cu acea poruncă, şi pe dată băturăm alarma, ca să iasă batalionul îmbrăcat, gata de plecare; soldaţii aveau numai câte optzeci de focuri în patrontaşe.
Toate bagajele, atât ofiţereşti, cât şi ale soldaţilor, cum şi magaziile companiilor, fură predate în cazarmă zapciului plăşii, cu ordin ca să le pornească după noi, cu un amploiat al său, în care săteşti, cu plată de chirie pe socoteala noastră, până la Giurgiu, acolo dând prefectului adresa maiorului nostru, R.Golescu, să-l invite a le trimite înainte, până în Slobozia. Aci aveau să fie date în primirea zapciului din satul Slobozia, care trebuia să la trimită după noi la Brăila. Planul acesta a fost foarte ingenios, căci batalionul nostru, rămâind uşure de tot, a putut porni din Zimnicea sâmbătă, 5 ore după-prânz. Cum ieşirăm însă la câmp, spre Pietroşani şi Paraipanu, se puse pe noi, după ce a înserat, o ploaie torenţială, cu fulgere dese şi trăznete. Am mers fără să ne oprim, pe acele câmpii sălbatice, plouându-ne toată noaptea.
Este locul să vă semnalez un fenomen atmosferic foarte curios. Pe la miezul nopţii, eram sosiţi pe câmpiile Frăţeştilor, întunericul era mare, şi fulgerele ţineau întruna. Deodată ne pomenirăm cuprinşi de o electricitate fosforică, mustăţile, favoritele, zulufii părului ne erau pline de scânteie! Marginea cozoroacelor de la chivără, curelele de la patrontaş, asemenea, iar vârfurile baionetelor avânt şi ariergardei aveau flăcări, ca şi cum ar fi fost paratonere de trăsnete. Soldaţii, văzându-se în astfel de stare, au început să zică ofiţerilor:
- Arde tot batalionul! S-a aprins tot batalionul! Au căzut trăznetele peste noi.
- Nu fi dobitoc, prostule, răspundeau ofiţerii, scutură mustaţa tovarăşului cu mâna ta, şterge-i marginea cozorocului cu basmaua şterge vârful spăngii cu mâna ta, să vezi de te arde.
- Ba nu arde, domnule! Ce o fi fost asta ?
- Asta e iuţeala fosforului, care se produce din desele fulgere. Astfel, soldaţii au început să râdă.
Era timpul culesului viilor şi tocmai duminecă despre ziuă ieşeam din satul Daia; în marginea satului găsirăm două care cu două mici buţi de vin; hotărârăm să stăm o jumătate de ceas, ca să se odihnească soldaţii. Maiorul Golescu chemă pe stăpânul carului cu vin şi îl întrebă cât să-i dea pe vadră, şi el răspunse că 2 lei. Atunci, maiorul porunci de se chemă cârciumarul din sat cu ocaua şi cu 3-4 oale într-un hârdău, el veni îndată, şi se dădu fiecărui soldat câte o oca de vin. Apoi, pornirăm în marş forţat să trecem Dâmboviţa, între satele Gălbinaşii şi Vasilaţii, unde erau poduri săteşti; îndată ce trecurăm râul, luarăm iarăşi, în marş forţat, spre Obileşti, unde poposirăm în bătătura zapciului, d. Tretinescu, om foarte de omenie, bun român şi, deşi bătrân, iubitor de progres; îi cerurăm ca să ne cumpere câţiva berbeci, ca să facem fripturi batalionului, şi un număr de pâini de la brutării, căci se aflau atunci la Obileşti două brutării şi trei simigerii; cererea noastră fu satisfăcută. Zapciul ne rugă să plătim numai berbecii şi pâinea, iar vinul şi câte un ciocan de rachiu, înaintea mesii, să le primim ca dar din parte-i, numai să ne silim a scăpa Brăila, portul nostru, de prada iabangiilor, că asta va fi onoarea oştirei noastre româneşti. La moment, opt berbeci fură aduşi şi cinci sute de pâini, iar covrigii şi simigii fură ridicaţi cu coşurile şi plătiţi simigiului tot de Tretinescu. Până una alta, bătrânul şi bunul român ne conduse pe noi, ofiţerii, într-un salon spaţios al şcoalei micului orăşel brâncovenesc, Obileşti, unde găsirăm întinsă o masă destul de încărcată şi cu vinuri alese, cum şi câte o ţuică din Podgoria. Începu atunci corpul ofiţeresc, compus din maiorul R.Golescu şi 15 ofiţeri ai batalionului, să mănânce tot de pe masă; numai şervetele şi tăierile au scăpat de groaznicul nostru apetit, pricinuit de oboseală şi de botezul cu fulgere, ce suferiserăm toată noaptea.
De aci, de la orele nouă, duminecă, pornirăm în marş dublu forţat şi, la unu după-prânz, sosirăm în monastirea Slobozia lui Ianache, trecând podul Ialomiţii pe vase. Umplurăm curtea spaţioasă a monastirei cu batalionul nostru; pe acolo nu plouase, puştile s-au format în piramide şi batalionul tot s-a trântit pe iarbă verde; soldaţii dormiră unul pe picioarele altuia, iar noi, ofiţerii, furăm primiţi de către arhimandritul Gavril, năstavnicul mănăstirii, grec de origină, însă foarte românit, şi foarte bogat.
El ne dete un prânz splendid; masa era încărcată de cele mai alese lucruri de băcănie aduse din Brăila, de fripturi de păsări şi de miei, precum şi de mai multe feluri de vinuri, de Brăila, Chipriotic, de Malaga şi Bordouri. Abia se pusese şi el cu noi la masă, când ne spuse să ne silim să scăpăm Brăila, că e în flăcări. Această veste mincinoasă ne-o dădu, fiindcă era şi el mare proprietar în oraşul Brăila; avea mai multe stabilimente şi magazii la port. Pentru soldaţi a pus de s-a tăiat un bou, care a fost făcut ciorbă, şi a trimis de s-a adus pâine de la brutăriile din acel mic orăşel al Sloboziei.
Maiorul a dat ordin de şi-au întrerupt somnul cinci sergenţi, cartirieri ai noştri, şi, cât am stat noi la masă, dânşii au alergat, cu o căruţă cu patru cai, la poşta Zmeu şi au făcut 20 de căruţe cu cai săteşti şi ţigăneşti; au dat căruţele în primirea juraţilor satului, cu ordin ca să le ţie gata până la sosirea noastră. Apoi au pornit înainte, spre Brăila, prin satele Berteşti, Tichileşti, Frumuşica, Chiţcani şi Vărsături, unde au făcut tot câte atâtea căruţe de transport, până în satul din urmă, care e departe de Brăila numai de o jumătate de oră, şi trebuiau să ne aştepte: proiectul era ca, din Vărsături, să intrăm în Brăila, cu tot batalionul, pe jos.
După ce ne-am sculat de la masa egumenului Gavril, am pus batalionul în front şi am rugat pe arhimandrit să se coboare în curte, împreună cu noi, spre a blagoslovi soldaţii în front, ca să le meargă bine pe drum şi în campania ce aveam a face. Ne-a împlinit dorinţa şi s-a coborât jos, înaintea frontului; atunci mi-a ordonat comandantul de batalion, R. Golescu, ca să vorbesc eu batalionului, arătându-i urările ce i le face Sfinţia sa şi blagoslovenia ce-i dă; totdeodată trebuia să fac un semn soldaţilor de a da pe arhimandrit în scrânciobul ostăşesc, după obiceiul rusesc, numit "ura", şi care consistă în ridicarea pe mâini.
Nimic nu fu mai frumos de văzut decât acel arhimandrit, îmbrăcat în antiriu şi în scurteică, legănându-se în aer pe mâinile soldaţilor, cari se întreceau în a-i săruta mâinile. El, îngrozit de această neaşteptată onoare, a început să strige din înălţime:
- 30 galbeni la soldaţi, pentru băutură.
I-am sărutat toţi mâinile, ne-am luat ziua bună; a refuzat a primi plată pentru bou, pâine şi vin şi ne-a zis, greceşte, să scăpăm Brăila, că vom fi lăudaţi în toată Europa. Am lăsat pe cei slabi, ca să-i pornească în căruţe după noi, şi pornirăm, duminecă, la 4 ore după-prânz, zi de septembre; sosirăm la 8 ore la poşta Zmeu, acolo găsirăm căruţele cu caii şi ne suirăm, maiorul şi toţi ofiţerii, în două căruţe, iar în celelalte 18 căruţe se suiră soldaţii. În căruţa dinainte erau cei 8 toboşari şi 4 gornişti ai batalionului. Astfel am mers foarte bine în trăsuri până la Berteşti; aci schimbând căruţile, am continuat drumul spre Tichileşti şi Frumuşica şi apoi spre Vărsături. Plata acestui transport s-a efectuat pe urmă, cu 500 de lei, care ne-au înlesnit căruţile, şi acei 500 de lei au fost plătiţi numai de noi, ofiţerii şi maiorul, căci şefii noştri n-au voit să ia în consideraţie această plată de transport. Sosirea noastră în satul Vărsături a fost luni, când se lumina de ziuă; aci am pus batalionul în front, am revizuit armele, care fuseseră şterse şi curăţate, pregătite de bătaie; fiecare soldat şi-a scos acele 80 de patroane conţinute în patrontaş, căci se udaseră de ploaie, şi le-a înlocuit cu altele, ce le avea într-o traistă de pânză groasă, ce purta de gât, înfăşurate în hârtii, basmale şi în cămăşi. Trimiserăm ofiţeri în Brăila, ca să raporteze şefilor de sosirea noastră la Vărsături şi să obţină ordinul cum avem a intra în oraş. Iată ordinul ce ne veni peste o oră: Să intre batalionul în oraş, format în despărţiri, iar despărţirile să aibă intre ele distanţe mai mari, tobele şi goarnele să funcţioneze. Astfel, la 9 ore de dimineaţă, începurăm a intra în Brăila, pe la bariera Monumentului, de-a dreptul spre spaţioasa stradă Zisu, atunci strada Silistrii. Ei bine, ce primire socotiţi că ni s-a făcut de către orăşeni, când traversam strada şi spaţioasa piaţă a Arhanghelului Mihail, cu paşii îndreptaţi spre strada Cazărmii ?
Toţi comercianţii de pe la prăvălii, cofetarii, simigii, bragagii şi halvagii, băcanii şi cârciumarii, cu coşuri, cu oale şi cu paharele în mâini se ţineau după noi până treceam de dinaintea prăvăliilor lor şi dăruiau soldaţilor noştri din mărfurile lor, numai ca să le scăpăm oraşul, căci, deşi revoluţionarii erau bătuţi şi înecaţi în Dunăre, cu o noapte înainte, adică duminecă pe la 4 ore, de către bravul şi regretatul maior N. M. Manu, se lăudau familiile acelor ce au pierit, tot muncitori bulgari, greci şi sârbi, că au să dea foc Brăilei, luni seara, chiar în ziua când intrarăm noi. Atunci, pe dată, după ce sosirăm la cazarmă, coprinserăm curtea Puşcăriei, în care se aflau două bordeie încărcate cu arestanţii care fuseseră prinşi vii în marginea Dunării, iar seara am împănat cu jumătate de batalion, în mai multe patrule, toate stradele Brăilei, în vreme ce Poliţia gonea de prin cafenele şi cârciumi pe cei ce se aflau acolo, fiind ordin precis din partea Prefecturii, care era condusă de sameşul judeţului, răposatul R. Rusescu, fiindcă prefectul I. Slătineanu lipsea. Bravul poliţai strânsese, cu vrednicia lui, pe toţi vagabonzii, pe Macedonski şi Spiru, căpetenia răsculaţilor, şi îi avea, dezarmaţi şi arestaţi, chiar la Poliţie, în odaia lui; mânca cu ei la masă, tratându-i bine şi cu politeţă, căci erau mai de înainte prieteni şi cunoscuţi cu el. Acest bun şi vechi poliţai al Brăilei era răposatul şi, de toţi cei ce l-au cunoscut, regretatul Pană Ţăndărică, care era atât de bun, că la masă cafelele şi ceaiurile lui erau în toate zilele pentru amicii lui cei în lipsă.
Iată cum s-a petrecut bătaia la Dunăre:
Înţeleptul maior Nicu Manu s-a coborât, duminecă, la portul Dunării, cu 200 de soldaţi de linie şi 60 soldaţi croitori, ce se aflau la magaziile regimentului, şi aşteaptă, cu front deschis, sosirea insurgenţilor, cari erau în număr de peste 600 de mercenari, bine înarmaţi şi pregătiţi în spaţiosul han al lui Ceacâru. Scopul insurgenţilor era să vină la Dunăre, să se pună într-un vas mare, vechi, hodorogit, numit ceam, pe care îl cumpăraseră de la un vameş şi care, mai înainte, slujise la cărarea lemnelor şi cărbunilor de la Măcin, şi să treacă dincolo, la Ghecetul turcesc. În zadar poliţaiul s-a dus la ei la han şi le-a făcut cunoscut să nu se coboare la Dunăre, că acolo e hotarul ţării, că fără paşaport nu poate trece nimenea fără a călca legea strejuirii, şi că vor fi atacaţi de garnizoana Brăilii; în zadar i-a rugat să fie înţelepţi, să nu provoace vărsare de sânge; nu a fost ascultat nici de amicii lui, care se aflau între insurgenţi. Dânşii i-au răspuns:
- Noi nu datorăm nimănui, în oraş, nici o para, orice am târguit de prin târg am plătit tot, trecem să răzbunăm sângele vărsat al fraţilor noştri bulgari; nimenea nu are să ne oprească de la acest fapt frăţesc.
Şi astfel porniră din hanul lui Ceacâru, care este în strada Bucureşti, cu un steag lung, într-o prăjină, având pe el pe Mântuitorul răstignit, cu 4 timbane mici şi cu 4 cimpoaie. Sosind la port, lângă ceam, se apucară să-şi potrivească lopeţile şi vâslele şi să poată porni. Nu trebuie să uit a spune că, deosebit de armata noastră, la Ghecetul turcesc de peste Dunăre îi aşteptau peste două mii de locuitori turci, călări şi înarmaţi, care puteau să-i facă praf sau să-i înece pe toţi în Dunăre, până a nu ieşi din ceam. Înţeleptul maior N. Manu, stând înaintea frontului, trimise pe Pană Ţăndărică, pe locţiitorul prefectului, R. Rusescu, şi pe preşedintele municipalităţii, răposatul Dumitrache Divani, ca să înduplece pe capii lor să se întoarcă îndărăt şi să amâne această întreprindere, căci s-a scris în Bucureşti, chiar Măriei Sale, lui Vodă, de a le libera un paşaport pentru toţi; atunci vor putea trece în tihnă Dunărea. Ei însă, fără să fie beţi, nu s-au învoit la aceste propuneri şi au răspuns:
- De va da oştirea cu armele, vom şti şi noi a răspunde tot cu arme.
Întorcându-se la Manu acea deputaţiune, insurgenţii au început a se sui în vas. Manu ordonă încărcarea puştilor, ceea ce pe atunci se făcea cu mare zgomot, din cauza vergelelor, ordonă apoi feldvebe<l>ului Companiei a VI-a, din Regimentul al II-lea, ca să facă somaţiile. Feldvebe<l>ul începu să strige:
- Ascultaţi, creştini buni, întâia noastră strigare, că nu aveţi voie a călca hotarul fără paşaport; întorceţi-vă înapoi, căci după trei strigări veţi fi împuşcaţi.
Insurgenţii se făceau că n-aud, se ocupau să intre în vas; unii astupau cu basmalele lor crăpăturile vasului, care începuse a lua apă, fiind foarte uscat, căci stătuse pe mal. Peste 10 minute se făcu a doua strigare:
- Îndărăt, că e a doua strigare.
Peste alte 10 minute, pe când cei din vas împingeau cu vâslele vasul de la mal, se auzi a treia strigare:
- Îndărăt, că tragem!
Urmă o tăcere adâncă; deodată se dădu comanda:
- Gătiţi, luaţi la ochi, foc.
O detunare grozavă şi ţipete sfâşietoare se ridicară la cer; după ridicarea fumului în aer, se văzu o panoramă tragică: cei răniţi zbierau şi se rostogoliau în vas, cei neatinşi săreau în Dunăre, în vremea aceasta, căpitanul Spiru, grec, repezi un glonţ şi împuşcă în picior pe un unterofiţer de la flanc, care căzu. Urmă a doua salvă şi parte din insurgenţi începură a fugi pe marginea Dunării în sus, parte pe margine în jos, cei ce stătuseră pitiţi un moment se aruncară şi ei ca broaştele în Dunăre. Nenorociţii neatinşi de gloanţe înotau din răsputeri spre a scăpa la margine. Cei răniţi pluteau cu burta în sus, dând din picioare; era eterna lor călătorie.
La Galaţi, s-au tras, de către pompierii moldoveni, la port, cu căngile peste 27 de înecaţi (aşa aflarăm a doua zi).
În acest interval, Macedonski, Spiru şi alţi 3-4 căpetenii se pitiseră la pământ, după un prag de mal, şi strigau pe Pană Ţăndărică, poliţaiul, amicul lor, ca să i se predea lui. Atunci, Pană Ţăndărică, însoţit de o patrulă de 12 soldaţi, cu un ofiţer, a mers şi a primit armele de la acei căpitani, cari, dezarmaţi, au fost porniţi de patrulă, cu directorul Poliţiei, de i-au arestat în odaia acestuia. Armele, pistoalele, iataganele şi puştile a trei persoane au fost aduse la N. Manu, înaintea trupei. O parte din soldaţi au intrat în ceam, ca să păzească armele rămase acolo; altă parte s-au răspândit pe marginea Dunării, în sus şi în jos, ca să aresteze pe cei fugiţi din ceam pe când se trăgeau focurile.
După aceea, trupa s-a întors, la cazarmă, cu prizonierii.
În noaptea acelei zile, sosi şi colonelul Odobescu de la Bucureşti, se informă de cele petrecute şi spuse că soseşte, luni, şi Vodă, care lipsea din Bucureşti, făcând băi de Breaza. Odobescu era tras la colonelul Engel, care se afla bolnav în pat. A doua zi, când sosirăm noi cu batalionul, colonelul Odobescu veni la cazarmă să ne inspecteze, şi atunci se luară măsurile de care am vorbit, pentru străjuirea Brăilei. Aşteptarăm noi toată ziua de luni sosirea lui Vodă şi deodată ne pomenirăm, luni seara, cu un aghiotant domnesc, venind de la Buzău, în cărucioară de poştă şi cu veste către Odobescu că Măria Sa nu vine şi că se opreşte în Buzău. Vodă ordonase însă că, de va vedea Odobescu că batalionul ce era ordonat a sosi din Zimnicea nu a sosit încă şi că insurecţia se măreşte, să pună mica garnizoană din Brăila să dea foc hanului lui Ceacâru, unde erau strânşi insurgenţii. Nu a fost trebuinţă de o asemenea măsură, căci insurgenţii fuseseră bătuţi duminecă, după-prânz, şi noi cu batalionul sosirăm luni de dimineaţă.
Aflând Vodă Ghica de aceasta, din raportul lui Odobescu, ce-i fu trimis cu întoarcerea aghiotantului domnesc, a rămas încântat, a ordonat şefului Statului Major să însemneze numele tutulor ofiţerilor ce au luat parte la această campanie.
Să vă vorbesc şi de alte două episoduri.
Pe când Măria Sa, Alexandru Vodă Ghica, fiind la Breaza, află de răscoala din Brăila, se repezi, ca un balaur, spre Brăila; la Buzău, se opri la Preasfinţia Sa bunul şi învăţatul episcop Chesarie, către care adresându-se, Vodă i-a zis:
- Vezi, Preasfinte, ce mascaralâcuri se fac în Brăila, şi într-un timp pe când nădăjduiam să înflorească acel oraş, unde e inima comerţului ţării; mă duc să-i dau foc, arză hanul cu crăietul, arză uliţa întreagă, arză tot oraşul, că e plin de vagabonzi străini şi de tâlhari, cu cuţitele în mână.
Înţeleptul episcop l-a mângâiat, până ce s-au pus la masă, şi în timpul mesei l-a rugat să-i fie primită şi rugăciunea ce voieşte a i-o face; şi iată ce am putut afla că i-a zis:
- Măria Ta, eşti mare, eşti de tot mare, eşti părintele a 3 milioane de locuitori, şi nu găsesc de cuviinţă ca să te amesteci, însuţi, la faţa locului, între atâtea haimanale de care-mi vorbeşti, pe câtă vreme o poruncă a Măriii Tale, dată de aici sau din Bucureşti, este îndestulătoare ca să se facă toate îndreptările. Dacă iubeşti pe D-zeu şi ţara, opreşte-te până la întoarcerea aghiotantului, care l-ai trimis, şi apoi fă cum te va lumina D-zeu.
Pătruns Vodă de aceste cuvinte şi în aşteptarea aghiotantului, şi-a amânat plecarea spre Brăila. Sosind aghiotantul, cu raportul lui Odobescu, şi văzând Vodă că toate s-au liniştit, a plecat îndărăt, de-a dreptul la Bucureşti.
Al doilea episod este acesta:
Luni, dis-de-dimineaţă, după dumineca în care fuseseră insurgenţii bătuţi şi arestaţi, toate familiile morţilor, aflând că a venit Odobescu din Bucureşti, s-au grămădit, cu mic cu mare, femei, copii, fii, nepoţi şi strănepoţi, bulgărime şi grecime, în curte la colonelul Engel, unde se afla Odobescu tras în gazdă; au început să zbiere, ca să iasă Odobescu afară şi să le înapoiască sufletele bărbaţilor şi rudelor lor, să sloboază de la închisoare pe cei arestaţi. Odobescu se căznea să-i împace prin dări de bani, spunându-le să se întoarcă acasă şi să fie liniştiţi. Mulţimea refuza acest ajutor, strigând:
- Nu vrem bani, vrem sufletele morţilor şi pe cei arestaţi.
În acel critic moment, pe când Odobescu nu mai ştia ce să facă, se auziră şi tobele batalionului nostru intrând în Brăila, traversând uliţele centrale. Atunci, familiile primiră câte 2-3 ruble, ca ajutor, şi se întoarseră la căminele lor.
Iată ce va să zică sosirea la timp a unei armate.
Sultanul Medgid, după recomandaţia lui Vodă, ne-a decorat pe toţi ofiţerii cu "Nişam Eftihar", în diamante, purtat la gât, şi ne-a dat brevete de mulţumire.
Venim acum la a doua revoluţie, tot în Brăila.
La începutul anului 1842, colonelul Iacobson, aghiotantul lui Vodă Ghica şi prefect al oraşului Brăila, înştiinţează garnizoana, în luna februarie, într-o duminecă pe la prânz, că pentru noaptea următoare se pregăteşte o mare revoluţie de vagabonzii Brăilei, greci amestecaţi cu bulgari, cari au de gând a da foc oraşului, a omorî pe colonelul Engel şi pe toţi ofiţerii şi a concedia pe toţi soldaţii Brăilei, spre a se întoarce pe la satele lor.
Pe dată ne-a chemat colonelul pe toţi căpitanii şi pe maiorii R. Golescu şi N. M. Manu, şi s-a chibzuit cu noi să strejuim oraşul noaptea, îndoind posturile, astfel ca, în cazarmă, din 6 companii ce erau în garnizoană, să nu rămână decât două. Şeful plutonului de cavalerie, repausatul locotenent Petrăchescu, lipsea din oraş, fiind la vânătoare. Intorcându-se seara, a trimes colonelul Engel, pe la 9 ore din noapte, ca să-l cheme să-i ordone a patrula şi el cu cavaleria lui oraşul. Ordonanţa colonelului s-a dus în goană la d. Petrăchescu şi acesta se îmbrăcă repede, îşi prinse caii la sanie, ca să vină la colonel, luând şi pe vahmaisterul cu sine; plecară, după o zăbavă poate de un ceas, însă, în momentul când opriseră sania în curtea colonelului Engel, se pomeniră, chiar la treptele scării ce ducea spre intrarea locuinţei, că încep vreo 5-6 inşi greci cu fustanele a-i ciocârti, atât pe Petrăchescu, cât şi pe vahmistrul, cu iataganele lor, socotind că e colonelul nostru, care va fi venind de la cazarmă; unul din ei trase un foc de pistol în capul lui Petrăchescu şi-l doborî jos; vahmistrul se apără cu sabia; vizitiul sări de pe capră şi caii, speriindu-se, azvârleau din picioare.
Colonelul ieşi în antreu, slugile îi spuseră că e călcat de hoţi şi că s-a făcut moarte de om în curte. Colonelul nu era singur, se afla acolo cumnată-său, căpitan Greceanu, ce venise de afară în ziua aceea; au stins pe dată lumânările şi s-au pus unul în dreapta şi altul în stânga la uşa de la antreu, cu scop ca, pe dată ce va intra cineva pe uşă, să înfigă săbiile în el şi astfel să urmeze cu toţi care vor intra. Asasinii, socotind că au omorât pe colonelul, nu s-au mai urcat sus pe treptele intrării, ci au pornit să dispară din curte. În acele momente, eu şi un ofiţer din companie, Mihail Podeanu, ne aflam în vecinătatea colonelului, la cancelaria regimentului, în odaia aghiotantului său, locotenentul Cost. Conţescu; pe dată ce auzirăm detunătura pistolului în curte, la colonelul, am trimis acolo pe Podeanu cu trei soldaţi ce se aflau de strajă la Steagul batalionului, ce se ţinea la cancelarie, rămânând la Steag numai un soldat înarmat şi alţi doi soldaţi servitori ai aghiotantului. Eu am plecat, totdeodată, în fuga mare, la cazarmă, spre a da alarma. Locotenentul Podeanu s-a întâlnit la poarta colonelului cu arnăuţii, şi aceştia s-au apucat îndată de luptă cu acei trei soldaţi, unul din arnăuţi loveşte cu iataganul în cap pe Podeanu, care şi cade jos; apoi se întoarce spre ceilalţi trei soldaţi, din care doboară pe unul, tăindu-i mâna. Văzând că ceilalţi doi soldaţi, ce stau în depărtare, îşi încarcă puştile, au luat-o la fugă şi s-au făcut nevăzuţi.
Acestea toate se petreceau la lumina felinarului de la poarta colonelului.
Acesta ordonă, numaidecât, slugilor sale de i-au pus caii la sanie şi plecă spre cazarmă, împreună cu cumnatul său, căpitan N. Greceanu; s-au întâlnit cu ceata asasinilor prin mijlocul unei strade ce cotea spre cazarmă, a ordonat vizitiului soldat şi au dat în fuga cailor cea mai mare goană peste ceata lor prin întuneric. La puţina lumină ce dădeau felinarele de stradă cu câte o lumânare de seu şi până să sosească colonelul la cazarmă, alarma ordonată de mine răsună din 12 tobe, în mijlocul cazărmii, şi acele două companii ce erau în cazarmă se puseră în front, ele fură găsite de colonelul meu gata de plecare şi primiră.comanda, de îndată, a se forma în despărţiri. Plecarăm, cu colonelul în cap şi căpitanii ce apucaseră să vină (căci cartiruiau toţi împrejurul cazărmii), şi sosirăm, în pas alergător, până în mijlocul Brăilii, la cafeneaua numită atunci a lui Bacaloglu, unde erau concentrate toate autorităţile Brăilii, cu prefectul, bătrânul colonel Iacobson, care sta în cafenea conversând cu elita comersanţilor şi bancherilor şi primind rapoartele diferitelor patrule călăreţe ale Jandarmeriei Brăilii, comandate de poliţaiul Brăilii, precum şi ale plutonului de Cavalerie română, comandat de răposatul locotenent Butculescu şi vahmistrul care se afla cu nenorocitul Petrăchescu; acestuia îi curgea mereu sângele din rănile grele ce i le făcuseră la umăr şi la cap răsculaţii, cu iataganele, dar tot nu a voit a-şi părăsi datoria la asemenea gravă întâmplare. Colonelul meu, Engel, văzându-l în starea aceasta, l-a pus în trăsura bancherului italian Piedemonte şi 1-a trimis la spital, numind în locul lui, comandant al patrulelor, pe un feldvebel de infanterie. Batalionul nostru sta la răspântie, în mijlocul stradei, format în coloană, cu puşca la picior, aşteptând ordine. În cafenea, care era destul de spaţioasă, cu mese lungi prin mijloc, fierbeau în clocote 4 samovare, de unde se distribuiau ponciuri, cu îmbelşugare, la toate căpeteniile administrative şi ostăşeşti. Deodată ne pomenirăm cu directorul Poliţiei sosind în fuga mare, cu o patrulă de patru călăreţi după el; ne vesti că cea mai mare parte din revoluţionari se aflau închişi într-o casă cu un cat, lungă, cu 10 ferestre, a unui Anghel Pescarii, unde beau şi mâncau. Colonelul meu, Engel, strigă cu furie:
- Roata a V-a va merge să execute ostăşeşte adunarea de acolo.
Eu, comandantul acestei roţi, ordonai formarea în despărţiri şi pornii în paşi alergători spre acel loc; sosind acolo, am aranjat compania cu frontul spre ferestre, prin care nu se vedea nici o lumină; am scos pe feldvebel înainte, ca să strige să iasă câţi sunt acolo, căci tragem focuri. După strigarea întâia, nu s-a auzit nici un răspuns; am ordonat încărcarea puştilor (se ştie de toţi contemporanii mei ce zgomot făceau vergelile puştilor când o companie întreagă, aşezată în două şiruri, încărca armele). După încărcarea puştilor, li se strigă iar:
- Ieşiţi cu bine, că tragem focuri!
Nici un răspuns. După o pauză de 5 minute, dădui a treia strigare:
- Ieşiţi, că după această strigare tragem focuri.
Atunci fu iarăşi tăcere. Mă văzui silit a-mi îndeplini datoria ostăşească. Am comandat foc: 120 de gloanţe sparseră geamurile de la 10 ferestre şi, îndată după încetarea zgomotului, ne pomenirăm, de la o fereastră din margine, cu un glonţ, care puţin a lipsit să atingă pe un unterofiţer de la flancul drept.
Atunci mi se înfăţişă unul din vechii mei sergenţi, ce ieşi din front şi-mi spuse:
- Geaba cheltuim, dle căpitan, focurile, că nu e în casă decât unul, sau doi inşi; dă-mi mie voie să iau din soldaţii roţii numai patru, care îi voi alege; am să intru pe portiţă, în casă, şi am să-ţi aduc pe acei ce vor fi acolo.
M-am înduplecat la aceasta, însă i-am ordonat ca, în loc de patru soldaţi, să: ia şase. Văzui că scot spăngile de la puşti, lasă puştile celorlalţi camarazi şi deteră să intre numai cu spăngile în mână pe acea portiţă, care ducea, pe la spatele casei, la uşa odăilor; la observaţia ce am făcut, că de ce lasă puştile, mi-a răspuns:
- Mai rău ne încurcă pe întuneric, dle căpitan, şi vă rog, să trăiţi Măria Voastră, să nu mai trageţi focuri, fie la orice zgomot veţi auzi.
Într-adevăr că, peste vreo cinci minute, au început să se audă, din drum, pe ferestrele sparte, zgomote teribile de răsturnări de mese şi de scaune, de spargeri de sticlărie şi de farfurii; peste trei minute ne pomenirăm cu un ţipăt de un glas tânăr, strigând italieneşte :
- Pardon, pardon, io sunto un vero profesore di Malta. Io sunto condascalo atesta canalia di bulgaro profesore.498
Cu vestele acestea şi cu vorbele astea, văd pe un soldat din cei şase că iese cu un tânăr, ţinându-l de păr şi cârpindu-l cu baioneta pe spinare, zicându-i:
- Ci ca traci dracului, cu limba spurcată, până te voi duce la căpitan.
Îndată ce-l primii, îl dădui în paza a trei soldaţi şi le zisei a se îngriji să nu-l scape. Soldaţii ce rămaseră în casă au scormonit prin toată curtea şi, într-o cămară din curte, a cărei uşă era deschisă, s-au împiedicat, prin întuneric, de mai multe funii de ceapă, atârnate de tavan; căznindu-se a da la o parte aceste funii cu vârful spăngilor, în dreapta şi în stânga, auziră un strigăt dintre funii:
- Staţi, fraţilor, nu mă înţepaţi, nu mă omorâţi, că, din păcatele mele, eu sunt Anghel Pescaru, care am închiriat odăile afurisitului de Spiru, şi iată ce foc mi-aduse pe cap.
Soldaţii cuminte-i răspunseră:
- Nene Anghele, nu-ţi face nimenea nimic, fii bun şi treci cu noi dincolo, în casă, şi aprinde lumânări.
În acel moment sosi şi poliţaiul, cu 10 călăreţi, trimişi de prefect, care auzise din piaţă detunătura puştilor noastre. Le-am povestit cele petrecute şi dânşii descălecară, lăsară caii la doi inşi şi, intrând cu toţii în odăile pescarului, au început să cerceteze prin casă. La întoarcere, poliţaiul îmi ceru să ordon soldaţilor să-i dea pistolul, hârtiile şi patroanele ce se găsiseră pe patul nenorocitului maltez, care trăsese focul pe fereastră, căci acolo locuia el.
I-am răspuns că asta nu se poate, toate acele aparţinând îngrijirii mele şi că trebuie să le predau şefilor mei.
- D-ta, am adăugat eu, ia-ţi pe nenea Anghel, proprietarul caselor, şi ţi-l pune la culcuş.
- Ba, să-mi dai, domnule parucic, şi pe profesoul italian să-l duc în piaţă.
- Nu se poate, dle, acela fiind criminal, căci a tras cu foc în noi; el este prizonierul meu de bătaie şi am să-l dau şefului meu.
Am ordonat unei patrule de şase oameni şi l-a dus în primirea parucicului Cătuneanu, care era cu o caraulă de 50 de soldaţi în curte la colonelul Engel. Casa pescarului şi pe proprietarul ei i-am lăsat în paza dlui poliţai. Plecând cu roata de acolo şi venind şi eu în curtea colonelului, am găsit trăsura acestuia scoasă afară din şopron, în locul trăsurii, o rogojină întinsă şi deasupra un covor curat cu o periniţă, peste care era întins împuşcatul parucic Petrăchescu; în jurul lui ardeau lumânări în tăvi, după îngrijirea cucoanei Anichii, născută Gigârtoaia, soţia colonelului Engel. Erau patru lumânări de ceară groasă, precum şi tămâie la capul mortului. Am adus pe profesorul maltez şi i-am arătat victima. El, săracu, a început să plângă şi să ne spună iarăşi că a avut nenorocirea a se ataşa de acel profesor bulgar, cu care dădea lecţii în Brăila. Veni şi colonelul din piaţă, după ce trimisese batalionul la cazarmă, cu ordine ca oamenii să stea îmbrăcaţi gata şi în priveghere; orânduise, pe strade şi jos la port, streji îndoite şi patrule de cavalerie şi infanterie. A doua zi, după luminatul zilei, adunându-ne noi, şefii roatelor şi şeful de batalion, R.Golescu, la colonel, am fost trataţi cu ceaiuri, până după-prânz. S-au făcut pregătirile îngropării mortului, pe care îl duse, cu paradă, două companii şi un pluton de cavalerie; toată elita negustorilor merse în cortegiu până la cimitir. Praporcicul M. Podeanu, chiar în seara când căzuse lovit, fu dus la spital, în căutarea doctorului Epaminonda, împreună cu soldatul cu mâna tăiată.
Ceva straniu să vă mai arăt. Peste drum de poarta colonelului, unde se petrecuse omorârea şi lupta de la poartă, se afla mort de zăcere un nenorocit de cantaragiu bulgar. Cunoscut este că într-o casă unde se întâmplă astfel de caz de omor, cei ce fac parte din familie sau chiar slugile n-au vreme a băga seamă ce se întâmplă primprejur; de această neîngrijire şi uluială profitând acei şase asasini greci, arnăuţi şi bulgari, ce făptuiră omorul din curtea colonelului, ca să nu poată fi prinşi, s-au ascuns în podul unui grajd din acea curte, în dreptul căreia s-a găsit mortul cantaragiu, au privit străjuirea noastră din curtea colonelului, au privit chiar pornirea cortegiului mortului Petrăchescu şi ei au stat neclintiţi în acel pod, până seara. După îngroparea cantaragiului, întorcându-se jalnicii de la mormânt cu mai multă lume, ca să mănânce din pomana mortului, prind de veste, pe seară, că se cobor acei asasini din podul grajdului şi încep a sări gardurile ogrăzii. Atunci, unul din rudele mortului trece în curtea colonelului, de peste drum, şi ne dă de ştire. Pornim un ofiţer, cu 30 de soldaţi ce se aflau în curtea colonelului, spre a le da goană. Prin întuneric însă nu au putut pune mâna pe el; patrulele călăreţe ale Poliţiei i-au întâlnit pe stradele strâmte din mahalale şi i-au prins pe toţi; între dânşii era şi căpitanul lor; i-au dezarmat şi i-au dus legaţi la Poliţie.
Lumea întreagă a alergat, chiar în noaptea aceea, ca să-i vadă, şi, a doua zi, legaţi şi sub excorta unei patrule de 15 oameni, cu un sergent, au fost duşi şi întemniţaţi la Bucureşti, unde fiind judecaţi au fost osândiţi toţi la ocna Telega.
Garnizoanei din Brăila i s-a dat, din ordinul lui Vodă, gratificaţie leafa pe şase luni. Parucicul Podeanu, rănitul, a fost înălţat la gradul de căpitan, căpitanul Greceanu a fost făcut maior.
Astfel fu şi a doua revoluţie a Brăilei.
Deşi, prin descrierile de mai sus, ale diferitelor stări ale Capitalei noastre, v-am vorbit, în treacăt, şi de vreo câteva palate, adică de curţi cari au fost locuinţele domnilor după timp în Bucureşti, acum m-am gândit a vă arăta anume acele locuinţe domneşti:
Curtea lui Constantin Brâncoveanu, zis Basarab, şi prinţ de onoare al Austriei, a fost în dreptul Mitropoliei, fondată de el, astăzi Piaţa Bibescu Vodă; Curtea lui Constantin Cantacuzino, astăzi maidenul de peste drum de Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni; Curtea lui Şerban Cantacuzino, astăzi Banca Naţională; Curtea lui Alexandru Moruz, astăzi Direcţia Telegrafelor şi Poştelor; Curtea lui Ipsilanti, astăzi "Hotel de France"; Curtea Hangerliu, Caragea şi Mavrogheni a fost în Curtea cea nou făcută de Ipsilante, astăzi Arsenalul Armatei; Curtea lui Mavrocordat, fosta casă a domniţei Anastasia, unde era vadul sacagiilor, în dosul Poliţiei Capitalei, astăzi Judecătoria de Pace a Ocolului de Roşu; Curtea Calimachi, Caragea (după arderea întâiei Curţi) şi Alexandru Suţu, casa Bossel, astăzi proprietatea Miercuş bancherul; Curtea Kiseleff, astăzi Prefectura Poliţiei Capitalei; Curtea Grigore Ghica, mănăstirea Mihai Vodă; Curtea Alexandru Ghica, astăzi Prefectura judeţului Ilfov; Curtea G. Bibescu, în Curtea lui Constantin Brâncoveanu, astăzi piaţa; Curtea Barbu Ştirbei, astăzi casa prinţului Alexandru Ştirbei; Curtea A. Cuza, casa lui Dinicu Golescu, astăzi Palatul.
Turcia, suzerana noastră, printre înţelepţii ei sultani, buni scriitori, învăţaţi, poeţi şi bravi luptători, a avut şi pe sultanul Mahomed, ce s-a suit pe tron la 1808. Nici unul din padişahii otomani nu a venit până la Dunăre în preumblare; vreo doi-trei, cari au ajuns până la bătrânul fluviu, nu au avut alt scop decât războiul. Înţeleptul şi bravul sultan Mahmud Han a hotărât să vină până în marginea Dunării, să vadă Silistra, unde era scaunul primului guvernator al Dunării, numit Duna valesî. Astfel, vestindu-se de aceasta în România, de către marele logofăt Aristarchi (ambasadorul Româno-Moldaviei pe lângă sultan şi credinciosul Palatului sultanului), amândoi domnii ţării au hotărât să meargă, împreună cu mitropolitul României şi cu o deputaţiune, de câte şase boieri din cei mai mari ai ţărilor, ca să se prezinte sultanului. S-a pregătit un mare şi spaţios chioşc în marginea Dunării, la Silistra, împodobit cu postavuri roşii, cu tapete de aur şi cu covoare persieneşti, mobilat cu lucruri cărate din Bucureşti, din magazinele cele mai luxoase, cu oglinzi mari şi ceasornice cu muzici. Vodă Alexandru Ghica a trecut, de la noi, peste Dunăre, cu Statul său Major, cu mitropolitul Neofit, cu protopopii şi diaconii săi şi cu şase din veliţii boieri. Tot astfel însoţit a trecut şi Grigore Vodă Ghica, domnul Moldovii. Dânşii se aflară la Silistra cu două zile mai înainte şi traseră în palatele pregătite pentru ei. în aceste două zile, logofătul Aristarchi, care-i aştepta acolo, le-a făcut o repetiţie de modul cum au să se înfăţişeze când va ordona sultanul că doreşte a-i vedea. În ziua sosirii sultanului, nu i s-a arătat nimeni, iar a doua zi după sosire, coborând sultanul la Dunăre, cu strălucita lui suită, şi urcându-se în chioşc, i s-au adus cafele şi şerbeturi. El era însoţit şi de bătrânul Ţopal paşa, un bătrân de 80 de ani, intimul său amic şi favorit. Numai sultanul şi acest Ţopal (şchiop) stătură jos, cel dintâi pe o canapea, cel de al doilea pe un jeţ; toţi ceilalţi paşi şi autorităţile stătură în picioare, cu cel mai mare respect. I s-au prezentat ordonanţele de infanterie şi cavalerie, precum şi o deputăţiune de 12 comersanţi de frunte, între cari erau şi cei doi mari bancheri Hillel Manuach şi Avram Halfon. Dintre boierii noştri, numai răposatul Iordache Filipescu era mai splendid îmbrăcat, în anteriu şi giubea de moar antic alb.
Sultanul a ordonat atunci să vie domnii ţării, cu suitele lor, ca să-l vadă. întâi au intrat amândoi domnii, cu câte doi coloneii şi şefii oştirilor moldo-române, şi s-au închinat cu respect. Sultanul şedea pe canapea, era îmbrăcat într-un surtuc negru, cu ceaprazerii de mătase, negre, şi avea fes mare în cap; el ţinea în mână o biciuşcă, cu care se juca. Domnii s-au dat de lături, în dreapta, stând în picioare; după dânşii intră mitropolitul, între doi diaconi, el era îmbrăcat în manta încreţită şi avea cârja în mână; trecură şi ei în dreapta, stând tot în picioare; intrară apoi boierii ambelor ţări, care făcură reverenţa cunoscută, cu cea mai mare sfială. Sultanul făcu semn lui Aristarchi şi-i spuse să arate la toţi mulţumirile sale că i-a găsit sănătoşi, iar mitropoliţilor să le exprime mulţumire de osteneala ce şi-au dat a veni să-l vadă şi să le spună că el nu este împăratul regilor, ci împăratul popoarelor; către Iordache Filipescu, care avea o barbă albă şi lată, lungă până la burtă, s-a adresat el d-a dreptul, nu prin dragoman, şi i-a zis turceşte: Gbel, ghel, cu o voce îndestul de baritonă, aşa că s-a îngrozit bietul bătrân şi parcă nu îndrăznea să se apropie, deşi era ban mare şi preşedinte al Consiliului. Sultanul însă avu o impresie aşa de bună de înfăţişarea lui, încât se sculă de pe canapea, îl apucă de mâneca giubelei şi apropiindu-l în faţa sa îi repetă: Ghel, ghel... Apoi, adresându-se lui Aristarchi, i-a ordonat să-i zică, arătând cu mâna spre amândoi domnitorii, că deşi dânşii sunt mai mari în cele două ţări, însă el, Filipescu, trebuie să le fie tată, să-i povăţuiască, cu toată îngrijirea pentru odihna şi buna petrecere a locuitorilor ţărilor, care sunt raialele împărăţiei, şi de aceea îl cinsteşte îndată cu gradul de baş-boier, adică cel mai mare boier al ţării. Atunci i-a concediat, şi ei s-au întors la palatele lor, unde li s-au trimis daruri: cai arăbeşti şi decoraţii mari, cu portretele sultanului, înconjurate cu diamante; de atunci nu i-a mai văzut, căci a treia zi, dis-de-dimineaţă, dânşii trecură Dunărea, pe un vapor mare, iar sultanul, peste două zile, a plecat la Ţarigrad, fiind chemat în grabă, căci era să se facă o revoluţie, sub pretext că ce are sultanul să stea de vorbă cu ghiaurii.
Voiesc să amintesc, după toate evenimentele acestea, petrecute până la 1856, despre doi domni români cari au fost dintre cei mai buni şi mai învăţaţi. După frumoasa şi părinteasca domnie a lui Grigorie Vodă Ghica, a căruia viaţă am arătat-o mai sus, precum şi după preşidenţia lui P. Dmitrievici Kiseleff, venind la domnie Alex. Vodă Ghica, fost mai înainte spătar, fiind numit atât de Sublima Poartă, cât şi de Curtea Rusiei, protectoare atunci a ţărilor, el a domnit într-adevăr cu sentimente de bun român, însă nu era iubit de popor, căci îl compromiteau boierii ce-l înconjurau şi din care unii erau de partidă rusă, alţii de partidă turcă. Cei dintâi făceau cum le dictau protectorii lor, cei de al doilea stricau tot ce organizau cei dintâi, astfel că ţara suferea destul şi se pregăteau diferite comploturi contra domnului, de a-l da jos de pe tron.
Capii acestor partide erau Iancu Câmpineanu, d-o parte, şi Manolache Băleanu, de altă parte. Într-o zi, Domnul se simţi de tot nenorocit, mai cu seamă că-i spusese şi marele aga, care era Manolache Florescu, că să nu mai iasă pe jos pe strade, după cum obişnuia totdeauna de ieşea cu bastonaşul în mână, până ce nu va descoperi aga un complot, despre care i se raportase, şi care avea de scop împuşcarea Domnului. Atunci, el, care iubea aşa de mult pe români şi fiind convins că nimeni nu se va găsi să atenteze la viaţa sa, a ieşit chiar în acea zi, pe jos, cu bastonaşul în mână, fără a lua pe aghiotantul său, nici vreo ordonanţă după el. A plecat, îmbrăcat civil, de la palatul său, unde este astăzi Prefectura de Ilfov, şi traversând strada astăzi numită Carol I, trecu pe la Curtea Veche, pe Podul Beilicului şi merse până sus la Jignita, unde este astăzi palatul Ambasadei Italiene şi unde locuia generalul şi fost al său cumnat N. Mavru. A intrat în cabinetul lui N. Mavru, s-a trântit pe canapea şi a cerut! să i se aducă o dulceaţă şi apă. Văzându-l Mavru foarte emoţionat, l-a întrebat:
- Ce, ai ostenit, Măria Ta, de nu eşti astâmpărat ? Vodă îi răspunse:
- Nu, scumpul meu Nicolache, dar am ieşit din casă singur, fără nimenea după mine, ca să mă omoare orăşenii mei, între care m-am născut!
Mavru, văzându-l cu ochii umflaţi de lacrămi, a luat apă de Colonia şi i-a udat batista din buzunar. Au conversat mai multă vreme şi Vodă i-a povestit tot ceea ce i-a raportat aga. Mavru i-a răspuns:
- Să nu crezi, Măria Ta, astfel de mofturi şi astfel de minciuni de cafenele, ca să fi fost una ca aceasta, eu aş fi aflat-o de mult de la Daşcoff (consulul rusesc), care are în Capitală peste 100 de spioni pentru diferite clase.
Cu toate acestea, Mavru a ordonat de i s-au pus caii la caretă şi a recondus pe Vodă la palat, unde au chemat şi pe Grigorie Filipescu, de au făcut câteştrei partidă de vist. A doua zi au mers, la palat, Mavru cu Daşcoff, de au făcut vizită lui Vodă. A venit, după dânşii, şi baronul Timoni, consulul austriac.
Arăt acum încetarea domniei lui Alecu Ghica. Secretar de Stat (ministru de Externe) era postelnicul Iorgu Bibescu şi ministru de Justiţie era Barbu Ştirbei, fratele lui Iorgu Bibescu. Aceşti doi boieri, ce-şi făcuseră studiile, 10 ani, la Paris, unde au învăţat legile franceze şi au fost buni amici cu Guizot, ministrul de atunci al Franciei, întorcându-se în Bucureşti, au început a lupta, fiecare în parte, ca sa pună mâna pe domnia" ţării. Iorgu Bibescu, dându-se în partida opusă lui Vodă Ghica şi Camera fiind deschisă în iarna anului 1842, majoritatea fu pentru Bibescu şi vota faimosul raport către domn (a cărui copie o posed), prin care i se arăta trista stare în toate ramurile administrative. Se făcu apoi o plângere din partea ţării către sultan şi se trimise la Constantinopole, cu o copie după raportul adresat Domnului, făcut de însuşi Iorgu Bibescu.
Peste o lună veni logofătul Aristarchi, ambasadorul nostru pe lângă Poartă, şi aduse lui Vodă Ghica firmanul pentru mazilia sa de pe tron. Acel firman a fost citit în Cameră, în auzul tuturor locuitorilor Capitalei, ce erau adunaţi acolo. Nici un eveniment neplăcut nu s-a petrecut, căci Vodă Ghica, lăsând ţara sub o căimăcămie de trei boieri, prezidată de mitropolitul Neofit, s-a pus în caretă, însoţit de maiorul Scarlat Filipescu, şi a plecat, prin Braşov şi Viena, la Neapole, unde s-a statornicit. În urma lui, Camera a procedat, pe dată, după legile ţării, la alegerea noului domn. După ce deputaţii au intrat în secţiuni, partidele au început a vota. Iată şi boierii ce au luat parte la alegerea domnului:
1. Baş-boierul banul George C. Filipescu
2. Vornic mare Alex. Filipescu (Motrogan)
3. Vornic mare Teodor Văcărescu (Furtună)
4. Vornic mare George Golescu
5. Vornic mare Alexandru Scarlat Ghica (Barbă Roşie)
6. Logofăt mare Barbu Ştirbei (Bibescu)
7. Logofăt mare Ştefan Bălăceanu
8. Logofăt mare Mihai Racoviţă
9. Logofăt mare Ioan Văcărescu (Poetul)
10. Logofăt mare Chrisoscoleu (Buzoianu)
11. Logofăt mare Em. Băleanu
12. Logofăt mare Const. Cantacuzino (fost caimacam)
13. Logofăt mare Const. Ghica (fost spătar)
14. Logofăt mare Const. Cornescu
15. Logofăt mare Const. Bălăceanu
16. Logofăt mare Grig. Grădişteanu
17. Logofăt mare George Bibescu (ales domn cu 131 voturi)
18. Logofăt mare George Florescu
19. Logofăt mare Iancu Filipescu
20. Logofăt mare Em. Florescu
21. Logofăt mare Alex. Ghica (Căciulă mare).
Partida lui Barbu Ştirbei, fratele lui Iorgu Bibescu, care dresase faimosul raport către domn, a ieşit cu 91 de voturi, iar partida lui baş-boier Iordache Filipescu, despre care se aşteptau toţi a fi ales domn, a ieşit cu 84 voturi. Simţind toţi, de la început, că Barbu Ştirbei, pe care nu-l voiau, va reuşi a pune mâna pe domnie, începură a vota pentru Iorgu Bibescu, care a întrunit, în total, 131 de voturi.
Când deputaţii văzură că numărul bilelor lui Bibescu a trecut peste 91, al lui Barbu Ştirbei, începură toţi a se apropia de Vodă Bibescu, cu oarecare respect, căci vedeau că se apropie momentul d-a fi proclamat de domn. Cei mai intimi amici ai lui, precum Iancu Filipescu, Manolache Florescu, Manolache Băleanu, Costache Filipescu, colonelul şi şeful meu, s-au apropiat de Iorgu Bibescu şi i-au zis, şoptindu-i:
- Eşti domn.
Iar el, care simţea aceasta, căci cunoştea de câte voturi dispuneau deputaţii din Secţia a IV-a, de unde făcea şi el parte, emoţionat şi pornit poate de respect şi dragoste către frate-său, Barbu Ştirbei, le răspunse:
- Dar cu nenea Barbu cum rămâne ?
Atunci colonelul meu, fiul baş-boierului şi coleg de şcoală cu Bibescu, împreună cu Iancu Filipescu, îi răspunse la ureche, răstit, arătandu-i fereastra camerei care dădea asupra Dealului Mitropoliei :
- O vorbă de ai mai zice, nene Iorgule, vei fi aruncat de noi pe fereastră, ca să nu se aleagă praf de dumneata.
Aşteptară numărătoarea voturilor încă a patru deputaţi, care au votat pentru Iorgu Bibescu, şi strigară toţi într-un singur glas:
- Ura! ura! ura!
Mitropolitul Neofit, ce prezida Camera, rosti următoarea binecuvântare:
- Să trăiască noul nostru domn, iar tu, Doamne Dumnezeul părinţilor noştri, trimite din înduratu-ţi sân bogatele tale mile asupra-i şi asupra pravoslavnicului norod al ţării, fie, fie, fie!
Atunci se repeziră toţi într-un trup, luară pe mâini pe Bibescu strigând: "Ura!" îl puseră în trăsură şi-l petrecură toţi, în carete şi în trăsuri, până la palatul său, sub Dealul Mitropoliei.
Noul domn ordonă să vină căruciorul de poştie, cu patru cai, de curier, şi scrise la Craiova, mumii sale, vorniceasa Ecaterina Bibescu, că, cu voinţa lui D-zeu şi cu binecuvântarea ei, s-a ales domn, cu 131 voturi. Boierii salutară pe vorniceasa Bibescu într-o scrisoare iscălită de toţi câţi se aflau acolo. A doua zi, dimineaţă, oştirea toată, aflată în garnizoană, a făcut jurământul în cazarmă, faţă cu marele spătar Const. Ghica, fratele fostului domnitor, Alex. Ghica. Iată o pildă de cum se supuneau vechii boieri legiuirilor ţării.
Domnia acestui bărbat a fost foarte înţeleaptă, pretutindeni s-au făcut înfrumuseţări, precum şi îmbunătăţiri în armată. Cu ocazia asta, sultanul a dăruit armatei şase tunuri de bronz, peste care Vodă a numit şef pe maior Ion Em. Florescu, astăzi general de Divizie. Oştirea a fost îmbrăcată în haine noi, după model de mare economie. În locul chiverilor, s-au adus coifuri din Prusia, remonte de cai s-au adus din Rusia şi Ungaria. S-au făcut înaintări în armată, iar în decretul său de înaintări, cum şi în ordin pe oştire, a zis că nu se sileşte la înaintări până ce nu va cunoaşte bine, în persoană, purtările şi caracterul ofiţerilor, atunci le va da gradele nu după vechime, ci după merit, căci meritul va păşi vechimea, ca şi ei să silească a onora gradele, pe cât ele sunt menite a onora pe cei ce le primesc, fiind singura răsplătire a unui ostaş.
Acest domn a organizat grănicerii din toate satele mărginaşe ale Dunării, care făceau serviciul cu schimbul la pichetele fruntariilor dunărene şi muntene, având fiecare frontieră câte un inspector cu gradul de colonel. El a făcut şoselele pe Prahova, până la Predeal, precum şi pe Olt, din Călimăneşti până la Râu-Vadului, spărgând munţii de piatră cu iarbă de puşcă; la aceste şosele au lucrat soldaţi, sub comanda ofiţerilor, conduşi de cei mai buni mineri ai Statului. El a legat, pentru prima oară, România Mare cu cea Mică, prin frumosul şi lungul pod de piatră pe râul Olt şi Beica, în dreptul oraşului Slatina. A înfrumuseţat balta şi grădina Cişmegiului, stârpind miasmele şi broscăria din acea grădină publică a orăşenilor bucureşteni, dând cursul lacului în Dâmboviţa. A înfrumuseţat stradele centrale ale porturilor Brăila şi Giurgiu, a restaurat vechile palate ale lui Const. Basarab Brâncoveanu, de sub Mitropolie, unde era şi o capelă foarte frumoasă; a secularizat moşiile cu mari venituri ale Mitropoliei şi ale Episcopatelor, făcând prelaţilor salarii, mitropolitului - 100 000 de lei şi episcopilor câte 50 000 de lei anual. Domnia lui a fost foarte liniştită, foarte îmbelşugătoare; se afla bine cu toată lumea şi cu toţi consulii puterilor străine şi supuşii lor. El a dat avânt învăţăturilor, sub Poenaru, arhimandritul Poteca şi Ioan Heliade Rădulescu. Artele au progresat sub diferiţi maeştrii de muziţă şi desen; literatura a făcut un pas mare înainte; el a încurajat pe Iancu Văcărescu şi Heliade Rădulescu, în arta poetică; în scurt, acest domn a fost foarte iubit şi stimat de toţi românii, în genere. El a făcut să înflorească şi Teatrul nostru Naţional, punâhdu-l sub preşedinţia lui Iancu Câmpineanu; a înfrumuseţat Dealul Mitropoliei, prin aleuri şi patru obeliscuri mari la intrare; lucrările au fost conduse de colonelul Blaremberg.
Din nenorocirea ţării noastre, logofătul Justiţiei, Alecache Vilara, fiind ministru şi amic al domnitorului, a mâhnit pe mulţi, mai cu osebire prin manierele lui restite. Adesea, dânsul striga împricinaţilor:
- Eu poruncesc, şi să ştiţi că eu sunt paşa Alecache Vilara, care fac ce voiesc.
Unele ca acestea împreunându-se cu asprimea ce întrebuinţa cu poporul, mai mulţi amploiaţi superiori de prin administraţii au făcut de s-a organizat, cu puţin mai înainte de anul 1848, acea conjuraţie sub conducerea lui Heliade, Nicolae Golescu, CA. Rosetti, Ioan C. Brătianu, prinţul Dim. Ghica, prinţul Ion Ghica, Grigorie Grădişteanu, Dim. Bolintineanu, N. Bălcescu, Dim. Creţulescu şi alţii, care au dat avânt Revoluţiei de la 11 iunie 1848, începută în Izlaz şi în Bucureşti, deodată; cea din Bucureşti a început-o Dim. Creţulescu, prin tragerea unui glonţ de pistol, pe o şosea, asupra lui Vilara, ce însoţea pe Vodă Bibescu, în trăsură, la preumblare. Acel glonţ a fost semnalul dat bucureştenilor, ca să se adune cu toţii în Curtea Domnească şi să ceară Domnitorului să iscălească acele 21 de articole ale programului făcut de ei. Într-adevăr, în acea zi s-a strâns atâta lume în Curtea Domnească şi pe toată întinderea stradei Mitropoliei, încât nu era de trecut măcar un om. În capul acestui popor bucureştean, fără nici o armă în mână, se aflau Nicolae Golescu, Brătianu, Rosetti, Bolintineanu şi Grădişteanu, cum şi Mitică Creţulescu, cel care a dat cu pistolul, atingând cu glontele pe Domn numai pe piele. Santinelele, din ordinul lui Vodă, au lăsat pe capii revoluţiei de au intrat până în salonul domnesc, unde Heliade dădu citire programului de reformă constituţională. Vodă Bibescu a răspuns, cu sânge rece şi cu a sa demnitate de domn:
- Bune sunt toate, sunt şi eu adăpat de ideile astea, încă din şcoala în care am învăţat la Paris, însă găsesc prea timpurii aceste schimbări în naţiunea noastră; ar fi fost bine să fi mai aşteptat până ce mă înţelegeam cu puterile vecine, cărora puteam să le arăt că chiar eu mă aflu în capul mişcării, fiind ales al naţiunii; atunci aş fi stat pe tron în pace, ca să executăm cu toţii, în unire, reformele şi am fi fost apăraţi de prejudiciile ce s-au dezlănţuit acum.
Atunci, toţi, în unanimitate au strigat: "Ura!" Şi Heliade Rădulescu înfăţişă lui Vodă o călimară, dându-i condeiul şi rugându-l, dimpreună cu ceilalţi, să iscălească. În momentul în care Nicolae Golescu băgă în sân proiectul, dânsul începu a striga:
- Să trăieşti, Măria Ta, domn al nostru şi stăpânitor al nostru constituţional!
Aceste vorbe fură repetate de Mitică Creţulescu din balconul lui Vodă către poporul bucureştean ce era în curte. Toţi, într-o voce, strigară:
- Să trăiască domnul nostru constituţional, Gheorghe Dimitrie Bibescu!
A doua zi de dimineaţă, Vodă chemă pe revoluţionari, pe boierii ce compuneau guvernul şi pe mitropolit şi îşi dădu demisia din domnie în mâna lui Nic. Golescu, rugându-l să fie bun a numi Caimacămia cum îi va plăcea, şi a însărcinat pe unul din membrii guvernului să-l întovărăşească până la Braşov, pe la Câmpulung, prin graniţa austriacă de la Bran, căci pe la Predeal, ca să iasă la Braşov, nu se putea, nefiind şoseaua pe Prahova terminată.
Cu toate rugăminţile membrilor revoluţiei, ale boierilor şi bancherilor din piaţa noastră, nu a fost cu putinţă a se îndupleca să rămână pe tron.
Din contra, s-a rugat dânsul să nu fie împiedicat a pleca, fiindcă s-a sfătuit deja cu iubita sa doamna Mariţa, născută N. Văcărescu şi fosta soţie a spătarului Const. Ghica. Totodată, a invitat pe Iordache Filipescu, care era vornic, de a pornit un lipcan (curier al Ministerului de Externe), cu poruncă către ispravnicul de Muscel, să conducă pe Vodă, cu plăiaşii şi cunoscători ai strâmtoarelor munţilor, până la hotarul austriac. S-a făcut întocmai după dorinţa lui Vodă; s-a trimis cu Măria Sa, Const. A. Rosetti, din partea Guvernului Provizoriu; cu o zi înainte, Vodă lăsase ordin la toată oştirea din garnizoană ca să se supu<nă>, cu toată credinţa, Guvernului Provizoriu şi să-şi păzească fiecare datoriile ostăşeşti pentru binele ţării şi liniştea locuitorilor Capitalei.
O fi regretat poate cineva plecarea lui Bibescu, însă nu s-a putut recunoaşte cine anume, fiindcă a urmat o mare gălăgie de bucurie pentru noua era în care intra ţara.
Se formă Locotenenţa Domnească, pe dată, sub preşedenţia lui Nic. Golescu, iar ca şef al armatei fu numit maior Teii, care fu sărit deodată la gradul de general; aşa a găsit cu cale consiliul Guvernului Revoluţionar, care se instală în casa lui Dinicu Golescu, pe Podul Mogoşoaiei, astăzi Palatul Regal.
Începură îndată adunările revoluţionarilor, atât în localul Camerei boiereşti, care era dizolvată, cât şi pe Câmpia Filaretului, unde se aduna, în toate zilele, poporul bucureştean şi unde s-a organizat şi garda municipală, sub comanda unui fost actor grec Aristia.
În acea câmpie s-a ridicat o tribună, pe piedestale înalte, cu trepte; de acolo ţineau toţi oratorii revoluţionari discursuri către orăşeni. Am fost faţă atât la adunările ce se ţineau seara în Cameră (Obşteasca Adunare), în Dealul Mitropoliei, cât şi la acelea din Câmpia Filaretului. Nu pot trece cu vederea a nu arăta în această istorie a Bucureştilor, pentru trista memorie, destrăbălările ce se petreceau în acele cluburi.
Într-o seară de iulie, anul 1848, era atât de multă lume în localul Camerei, încât nemaiîncăpând în sală, oamenii se grămădiseră în curte, pe la ferestre, cari erau deschise; adunarea era prezidată de d. Ioan C. Brătianu, prenumit atunci Firfirică, căci era tânăr, mititel şi scurticel şi cu pletele pe spinare; nu semăna fiinţa lui cu vorbele oratorice şi sofisticate ce îi ieşeau din gură; îl ascultau toţi ca pe un erou al zilei.
În acea seară se vesti că au trecut turcii la Giurgiu, au dezarmat compania noastră ce ţinea garnizoana în acel oraş, au arestat pe ofiţeri şi căpitanul lor în puşcăria de la Giurgiu şi au plecat apoi în marş forţat spre Bucureşti; Cavaleria, sub Suleiman paşa, ajunsese în satul Şinteşti, ca avantgardă.
Brătianu zise ca noi să ne pregătim a-i primi cu blândeţe, ieşind înaintea lor mitropolitul, în cap, şi cu preoţi în odăjdii, cu Evanghelia şi Crucea în mână.
Pe lângă preoţii noştri din Capitală, se aflau adunaţi în Bucureşti şi preoţii de prin satele învecinate ale Ilfovului, Vlaşcei şi Ialomiţei, însoţiţi de câte trei deputaţi săteni.
- Aceşti preoţi, cu mitropolitul în cap, urmă Brătianu, să aştepte sosirea Armatei şi ieşindu-i înainte, să fim siguri că turcii nu vor ataca acest cordon sfânt.
Atunci se auzi un glas din mulţime zicând:
- Părintele mitropolit nu va putea veni, aflându-se bolnav. La aceastea răspunse preşedintele adunării:
- Ne vom duce la Preasfinţiia sa, îl vom aşeza într-un jeţ şi-l vom duce pe umerii noştri înaintea invaziunii, căci e dator a ne binecuvânta şi la nenorocire, aşa cum a făcut papa Romei, care a ieşit pe podul Tibrului de a oprit pe Attila, ce înainta cu formidabila sa armată de huni.
Strigăte de bravo şi bătăi în palme izbucniră în sală. În vremea aceasta ne pomenirăm că intră pe uşă un individ înalt, <în>armat cu un cuţit mare şi cu un cimpoier după dânsul. El începu să strige:
- Fraţilor, am treabă la tribună!
Lumea, îngrozită, s-a înghesuit în lături, făcându-i loc să treacă spre tribună; nici o împiedicare n-a întâmpinat din partea vreunui jandarm sau a vreunui comisar, căci eram acolo toţi fraţi într-un Christos şi concetăţeni şi era liber fiecare să se urce la tribună spre a-şi da părerea.
Stranie de tot o asemenea privelişte în Camera Legiuitoare a României, unde ne deprinsesem a vedea pe părinţii noştri, sub preşedinţia mitropolitului nostru, făcând legiuiri, iar nu bâzâind din cimpoi, alegând domni, în loc de a striga în gura mare, ca acel măcelar beat, despre care e vorba şi care, cu un cuţit în mână, începu să zbiere:
- Ce vă încercaţi, boierilor, cu preoţi, cruci şi evanghelii; eu cunosc bine pe turci din mica mea copilărie, ei nu se dau îndărăt decât când văd ăsta (ridică cuţitul în sus) muiat în sânge. Suntem destui bărbaţi în Bucureşti, şi am fi fost mai mulţi, dacă n-aţi fi lăsat aci numai o mică parte din oştire, trimiţând pe cealaltă peste Olt, fără să ne întrebaţi şi pe noi; cu toate acestea, vom lupta cu toţii, ca să treacă apoi vrăjmaşii noştri cu armăsarii lor peste trupurile noastre.
Acest individ necunoscut era de naţie sârbească şi de profesie măcelar. L-a aplaudat toată întrunirea şi apoi, ieşind el afară, cu cimpoieru după el, l-au petrecut toţi până la poarta Mitropoliei. Aceste întruniri de la Mitropolie se ţineau seara, de la 9 ore până la 1 din noapte, iar acelea de la Filaret se ţineau de la 3 după-prânz până seara, la 8.
Acum să vă spun câteva anecdote de pe Câmpul Filaretului, numit de atunci până acum "Câmpul Libertăţii".
Acolo, în mijlocul câmpului, unde este astăzi cişmeaua lui Cantacuzino, era iarăşi o tribună ridicată pe estradă şi umbrită de o pânză de cort cu patru steguleţe tricolore înfipte în cele patru colţuri ale estradei. Oratorii ce se urcau acolo sus erau amândoi fraţii Brătieni, Dumitru şi Ioan, cum şi amândoi fraţii Goleşti, Nicolae şi Ştefan. Vorbeau despre diferite organizări ce trebuiau introduse în ţară, despre armată, despre ridicarea bătăii în armată şi introducerea pedepsei numai cu arestări, despre organizarea serioasă a unei legiuni orăşeneşti, numită garda municipală, care deja începuse a se forma din diferiţi negustori şi meseriaşi; şefii părţilor acestor legiuni se numeau din meseriaşii cei mai bogaţi şi mai deştepţi. În vreme de 5 zile se şi formaseră două companii, însă nu li dăduseră armele, ci numai se numiră, în ziua a cincea, şefii părţilor, al căror comandant superior fu numit actorul grec şi, mai în urmă, profesor de limba greacă de la Şcoala "Sf. Sava", anume Aristia; şeful acestui semibatalion se numi Cost. Bălăceanu şi un Manu, fiul unui Iorgu Manu; iar între căpitani erau un caretaş bogat şi un toptangiu negustor, ale căror nume îmi scapă. Despărţirile s-au numit plutoane, iar instructorii acestei legiuni erau câţiva din căpitanii regimentului, aflaţi în garnizoană; dânşii veneau la front numai în vremea exerciţiului. Ce vedeai în frontul acestor companii ? Negustori, cavafi, işlicari, curelari, covaci, plăpumari, cojocari, caretaşi, dogari, cizmari, bărbieri, fiecare în costumele lor. Frontul era împestriţat de giubele, scurteici, scurte, elecuri cu poturi, căciuli, şepci, spenţere, fracuri, surtuce şi anterie; era o cadră hazlie. Era frumos să vezi acest front numai cu puşti ostăşeşti, fără patrontaşe şi fără alte curele, să vezi la defilare soldaţi marşând în anterie lungi şi în paşi voluntari; era de jale, cu alte cuvinte, prima creare a unui corp care întrecea tradiţionala ceată a lui Baboi. Comandantul lor, d. Aristia, comanda, când venea Brătianu:
- Prezentaţi arma!
Atunci, fiecare individ ducea arma la piept, fără nici un tact, împiedicându-se în mânecile largi ale giubelelor; semănau cu urşii cari ţin în labe ciomagul ursarului şi dau din picioare pe lângă el. Aveau două tobe şi două goarne, luate de la oştirea regulată, ba încă unul din gornişti era un muzicant, Mugur, care ştia a sufla în trâmbiţă.
În fine, orăşenimea, zăpăcită, s-a ridiculizat până în luna lui septembre 12, când sosiră turcii şi se opriră făcând tabără în câmpia Cotroceni; a doua zi, la 13, marşă în Capitală coloana turcească, care să mai bătu cu noi, patru companii din Regimentul al II-lea, o companie din Regimentul I şi trupa Pompierilor. În acea încăierare s-a dat turcilor, care erau în număr de 9 000, o lecţie bună. Pompierii dărâmară pe Kerim paşa, împuşcându-i calul, şi au răpit două tunuri; companiile ce erau concentrate în curtea cazărmii "Alexandru" ţinură foc de rânduri cu trupele turceşti, înşirate în stradă. Această încăierare am publicat-o prin deosebite broşuri. În acea zi de 13 septembrie 1848, fură omorâţi din trupa turcească 367 de oameni, iar din trupele noastre au căzut doi ofiţeri de pompieri - Stărostescu şi Dănescu -, cari se purtară ca nişte bravi la luarea tunurilor, şi 57 de soldaţi (frumoasă lecţie pentru armata turcească şi îndoit de frumos a fost avântul armelor româneşti). Urmare la acest avânt sunt bătăliile din urmă şi gloria ce au câştigat armele româneşti pe câmpiile Bulgariei. Iar răsplata care ni s-a dat nouă, ofiţerilor, ce ne-am expus cu un mic număr de soldaţi, a fost nimic şi iarăşi nimic. Ba nu, am scăpat ceva din vedere, ne-au scăzut şi ne scad, la bătrâneţea noastră, câte 20 şi astăzi câte 18% din mizerabilele noastre pensiuni, apoi atâta nu este destul din partea atâtor oameni ingenioşi şi buni patrioţi ce ş-au succedat de atunci şi până acum la cârma ţârii ? Destul şi prea destul încă faţă de celelalte suferinţe şi mizerii ce îndură până în prezent cei ce au dat acest avânt al armelor la 1848.
Faptele însemnate ce au mai urmat le tac, că sunt cunoscute de toţi contemporanii mei, cum, spre exemplu, detronarea lui Cuza şi altele.
Acum să vorbesc şi de domnul Ţării Româneşti, Barbu Dim. Ştirbei, fratele fostului domn, Gheorghe Bibescu. Acest domn, după suirea fratelui său pe tronul României, îşi dădu demisia din minister şi plecă în Franţa; de acolo îşi părăsi tărâmul, ca să păşească el în locul fratelui său; a aşteptat timpul oportun până ce trecură evenimentele începute în ţară la 1848; în acea vreme, Sublima Poartă, înţelegându-se cu cealaltă putere protectoare, se ţinu consiliul de la Balta Liman, unde se luară măsurile pentru numirea noului domn al Ţării Româneşti. Reputaţia acestui înţelept domn era deja de mult cunoscută, atât Rusiei cât şi Sublimei Porţi, şi astfel se hotărî a se da domnia ţării fostului logofăt al Justiţiei, Barbu Ştirbei. Acesta veni în Capitală după uzurile celorlalţi domni şi se instala în casele sale; tronul îl avea în palatele lui Dinicu Golescu, unde mai fusese. Noul domn a început a organiza ţara şi oştirea, fără însă a permite refugiaţilor de peste Dunăre, foşti revoluţionari, să intre în Capitală; a iertat numai pe cei ce se aflau în Capitală şi care erau compromişi în revoluţie.
El a desăvârşit şoselele începute de fratele său. A făcut Uzina de Apă şi a răspândit, prin cişmele, apa Dâmboviţei pe toată întinderea Podului Mogoşoaiei, până la bazinul din Şoseaua Kiseleff. A investit pe Nifon de mitropolit, sau, mai bine zis, de urgie a Bisericii noastre în decurs de 25 de ani, din vicar ce fusese al răposatului mitropolit Neofit.
A organizat călăraşii săteşti, cu schimbul, precum şi dorobanţii de infanterie judeţeană, iarăşi cu schimbul. A organizat Justiţia şi administraţia ţării, care până la dânsul era o generală învălmăşeală.
Oştirea cea permanentă (floarea Ţării Româneşti) ar fi organizat-o mult mai frumos, dacă nu avea ca consilier intim pe un renegat polonez, colonelul Ignat Paznavski, retrograd cu desăvârşire şi duşman a tot ce era frumos organizat de fostul domn George Bibescu. Această canalie, care a fost mai târziu cunoscută şi de Vodă Ştirbei, a fost azvârlit din oştire pe dată ce a sosit de la Paris fiul domnitorului, beizadea George Ştirbei, căruia i s-a încredinţat oştirea după ce fu înaintat la gradul de general.
Acest bun şi învăţat general s-a silit, în tot cursul domniei lui Ştirbei, de a introduce îmbunătăţiri în armată; a băgat spiritul de înfrăţire în corpul ofiţerilor, a înaintat pe cei de merit, ce fuseseră persecutaţi de către menţionatul mai sus colonelul polonez. Astfel, într-un scurt timp, a câştigat dragostea întregii armate. El a rugat pe Doamna, muma-sa, de a dăruit armatei drapele noi, cusute în fir şi catifea, în locul celor vechi şi uzate. A înfiinţat preoţi şi icoane, precum şi corturi pentru oficiurile divine din fiecare regiment.
Am arătat dar în istoria mea pe domnii cei buni ai ţării.
Nu cred că se va afla astăzi vreun român care să fi cunoscut pe menţionaţii mai sus boieri, stâlpi şi părinţi ai Ţării Româneşti, şi să poată cugeta măcar că ei nu şi-au iubit ţara din tot sufletul lor şi din tot cugetul lor. Ei erau, sărmanii, puşi între ciocan şi nicovală, între suveran şi protector. Dar câte încă nu ar fi putut ei face pentru ţară, cum au făcut străbunii lor cei vechi, pe ale căror urme plângem astăzi cu lacrămi. Iată un exemplu. Li s-a propus şi li s-a cerut de către Curtea Protectoare, în unire cu cea Suverană, ca să îngăduie o companie, ce era să vină în ţară cu mari bogăţii, să deschidă sânurile munţilor Carpaţi, care sunt pline de aur, argint, fier, aramă, argint viu şi tot felul de pietre preţioase; compania avea să aducă colonii de mineri să exploateze bogăţiile munţilor, pe un termen de 100 de ani, îmbogăţind astfel ţara. Iată boierii din elita noastră cea nobilă şi înţeleaptă ce au răspuns dlui Trandafir, cu of în coadă.
Se scoală, în Cameră, banul prinţul Costache Ghica, fiul cel mai mare al regretatului domn şi părinte al ţării, Grigore Ghica, şi strigă din toate puterile lui:
- Numai asta nu se poate, să ne vindem ţara, păzită de părinţii noştri 18 secole; şi iată de ce, fiindcă acei strămoşi ai noştri, care au avut totdeauna puterea de a face orice cu ţara lor, nu au voit de a-i desface sânurile, ca să vază streinii toate bogăţiile cu care a înzestrat-o Dumnezeu, căci, dacă le-ar fi arătat, am fi fost până acum cuceriţi şi jefuiţi de tot ce astăzi ne păstrează pământul în sânurile lui.
La această frumoasă şi patriotică cuvântare, unindu-se toată Camera a respins propunerea, iar Trandafir, cu of în coadă, s-a întors de unde a venit. Ei! dacă ar fi trăit el la crearea drumurilor noastre ferate, le-ar fi dat contracciilor cu alte măsuri, mai economice, le-ar fi dat treptat şi nu ar fi băgat ţara în datorii. Dar ce să zicem ? D-zeu să ierte, căci noi nu merităm nici numele lor cel sfânt a-l pronunţa.
Ei se întâlneau, cunoscându-se, trăiau iubindu-se şi când murea vreunul, plângeau toţi pe mort şi-l petreceau până la locul său de odihnă, azvârlind în groapa sa câte o mână de pământ, semn că şi ei îl vor însoţi mâine. Iar nu ca noi, astăzi, că ne întâlnim necunoscându-ne, trăim neiubindu-ne şi, când murim, nu plângem unul de altul.
Fie-mi permis, vă rog, domnilor cititori, a vă arăta că în acele palate, acele spaţioase şi frumoase curţi ale boierilor noştri, dacă intra chiar un criminal, găsea azil şi protecţiune; însuşi boierul cerceta greşeala sau crima care a făcut-o şi, când acea greşeală sau crimă nu era grea, proteja însuşi pe greşitul ce s-a refugiat în curtea lui şi i-a cerut ajutorul, îl apăra la autorităţile ce-l reclamau şi, când vina nu era grea, îl scăpa, căci aşa era boierul şi aşa a apucat de la moşi-strămoşii lui. Acele curţi dar, sau aziluri ale deznădăjduiţilor, cum se poate astăzi, în anul 1892, să le vedem mai toate înstrăinate şi stăpânite de oameni de alte naţiuni şi de alte rituri, atât la noi în Muntenia, cât şi la Moldova, nobila şi preaiubita noastră soră ? Care să fie cauza acestui păcat ? Eu nu pot să înţeleg alta, scumpii mei cititori, decât numai un lucru. Nu poate fi alt nimic cauza decât înstrăinarea pe mai mult timp a tinerilor, descendinţii acestor buni părinţi ai ţării, în părţile Occidentului. Moravurile lor cele bune, educaţia cea filantropică, primită în casa părinţilor lor, o schimbă cu moravurile cele vitrege naţiunii noastre şi cu obiceiurile cele viţioase ale Occidentului, cari se încheie:
"Fiecare trăiască cu ce poate şi cunvpoate, şi D-zeu cu ei."
Sau:
"Fiecare pentru el, şi D-zeu pentru toţi."
Acest moto eu socotesc că nu e destul pentru un adevărat creştin şi cu creştere de creştin; omul bogat trebuie să ajute pe sărac, să întâmpine pe bolnav, să găzduiască pe străin şi să mângâie pe nenorocit, aşa cum au făcut şi părinţii noştri.
Fiindcă vorbii de vieţile patriarhale ale boierilor ţărilor noastre, apoi aci este locul ca să arăt şi vreo câteva familii boiereşti ce se deosebeau mult în faceri de bine şi în milostenii, aceste milostenii se făceau de ambele sexe. Casa familiei Filipeştilor, până în zilele noastre, a fost casa proverbială a patriarhului Avram, atât Constantin Filipescu, părintele lui Iordache baş-boier, cunoscut de toţi, cât şi soţia sa, Băneasa, dădeau bucătura lor săracilor şi-şi dezbrăcau hainele lor de sărbători, ca să îmbrace pe săraci şi săracele de prin mahalale.
Logofătul cel mare, Grigorie Grădişteanu, părintele actualului preşedinte al Curţii de Conturi, ajuta şi mângâia pe cei nedreptăţiţi, mijlocea la domn pentru slujbe celor persecutaţi şi chema pe toţi scăpătaţii boieri la masa sa.
Cucoana Luxandra, a banului Barbu Văcărescu, îmbrăca familii întregi scăpătate, boteza şi cununa pe mulţi din coprinsul mahalalei unde şedea, înzestrând şi ajutând pe toate fetele orfane şi scăpătate; tot această mare cucoană a botezat şi pe răposatul Calinic, fostul stareţ al Cernichii, în vreme de 40 de ani, şi mort ca episcop al Râmnicului Vâlcei, pe scaunul episcopal.
Răposata cucoana Marghioala Rosetti miluia toată lumea, proteja pe toţi asupriţii, iar casa ei devenise un izvor de binefacere pentru fetele scăpătate; le aduna hrănindu-le din averea ei şi punându-le să lucreze la covoare bogate pentru sfintele biserici şi la haine pentru săraci, de Paşte şi de Crăciun, astfel că saloanele ei semănau ca nişte ateliere de fabrică.
Casele lui Costache Cantacuzino şi a<le> lui Scarlat Bărcănescu erau ajutoare săracilor şi mângâierea asupriţilor, care găseau acolo şi mijloace la domn de a li se da slujbe. Casa lui Iancu Manu, mai cu osebire a regretatei de toată lumea bucureşteană răposata cucoana Anicuţa, muma actualului general Gh. Manu, a fost singura care îşi deschidea saloanele pentru toţi artiştii ce vizitau oraşul nostru; doctori noi veniţi, profesori, erudiţi, pictori şi muzicanţi se întreceau a veni în saloanele acelea şi la masa cucoanei Anicuţa, care era şi muma şi protectoarea tuturor săracilor.
Răposata cucoana văduva logofătului mare Mihalache Manu şi sora marelui logofăt Teodor Văcărescu era una din apărătoarele nenorociţilor şi persecutaţilor; dacă punea caii la careta ei, nu era de a merge la vreo petrecere, ci avea a merge să vadă pe Măria Sa, Vodă, sau pe mitropolitul, spre a-i ruga să dea vreo slujbă cuiva sau să ierte pe cineva de greşelile lui; ajuta cu deosebire pe scăpătaţii cu familii grele şi adesea chiar din averea ei făcea pensii văduvelor scăpătate şi fetelor orfane, fie-i ţărâna uşoară, căci astăzi nu mai este între noi. Ea a fost muma lui Iancu Manu.
Tot aşa era şi cucoana Catinca, a banului Dim. Ghica, muma a doi domni, Grigore Vodă şi Alecu Vodă Ghica, precumşi la Craiova răposata cucoana Catinca, a vornicului Dim. Bibescu, muma iarăşi a doi domni, Barbu Ştirbei şi George Bibescu; aceasta din urmă era tot sora lui Teodor Văcărescu, unul din cei mai bogaţi şi onorabili boieri ai ţării. Această mare cucoană era protectoarea tuturor săracilor din 5 judeţe ale Olteniei.
Nu pot a nu arăta aici şi pe mitropoliţii cei mai milostivi ce au fost pe tronul archiepiscopal al României. Din vechime erau mitropoliţii Filaret, Dositei, Dionisie Lupu, cel ce aduna pe vreme de iarnă diferite păsărele şi le punea între geamurile ferestrelor lui, hrănindu-le pe vremea de iarnă, până în minutul când se făcea S-ta înviere şi se cânta Christos a înviat. Atunci geamurile de dinafară ale ferestrelor saloanelor sale se deschideau şi zburau acele sute de păsărele, de mergeau prin pomi, ca să guste din muguri. Tot aşa de milostiv era şi preacuviosul mitropolit Grigorie, respectatul şi iubitul de toţi românii.
Aceşti mitropoliţi nu numai că erau cei mai mari patrioţi, dar jigniţile lor erau deschise la toţi săracii şi scrinurile lor erau casieria celor scăpătaţi; pentru Biserică şi pentru Patrie îşi puneau adeseori sufletul şi cariera lor în cel mai mare pericol la diferite evenimente, întocmai ca păstorul cel bun pentru turma lui.
S-au dus toţi dintre noi, ei nu mai sunt azi, dar numele lor va umplea totdeauna paginile istoriei ţării.
Mă întorc la binefacerile boiereşti, ca să dau un exemplu: Am trăit în tinereţea mea cu fiul unui boier foarte mare, care era şeful meu; acest boier, bătrân, cu barba albă, ocupa cel mai mare post în administraţia ţării; el a aflat că un nenorocit zapciu din partea muntelui, pe care, cu o jumătate de an [înainte], îl numise el la o plasă, ar fi făcut mai multe hioţii. Pe dată a ordonat de a fost depărtat din post. Nenorocitul zapciu, care avea o casă de şase copii, între cari două fete mari, vine în Bucureşti, fără post, hotărăşte să se ducă la boier să îngenunche, să plângă şi să se roage să-l ierte.
Într-o zi se strecură nenorocitul şi sosi la uşa odăii boierului. Bătrânul boier tocmai se spălase pe obraz şi se afla cu prosopul în mână, ştergându-se iute pe obraz, pentru ca, în urmă, să înceapă a-şi face închinăciunea, după obicei. În acel moment, zăreşte pe zapciu şi, indignat, începu să-i strige:
- Ce cauţi la mine, hoţule şi neruşinatule ? Vrei să mă superi tocmai când să-mi fac cruce ca tot creştinul ? Ieşi afară!
Şi întorcîndu-se ca să înceapă a se închina, nu i-a fost cu putinţă a pronunţa cuvintele din Tatăl nostru: "şi iartă-ne nouă, Doamne, greşalele noastre, precum iertăm şi noi greşelile greşiţilor noştri". Atunci, cu o linişte creştinească, deschise uşa şi strigă servitorului său:
- Repede-te, soseşte-l şi îl cheamă pe nenorocitul ăla de ciocoi. Servitorul se repezi până la poartă şi, sosind pe zapciu, l-a chemat îndărăt şi boierul, cum 1-a văzut la uşă, i-a zis:
- Iartă-mă, nenişorule, de vorbele care ţi-am spus, ca să pot să-mi urmez închinăciunea!
Fostul zapciu a răspuns tremurînd:
- D-zeu să te ierte, cocoane, iartă-mi şi d-ta, că nu ştiu ce să mă fac cu şase copii care-i am în casă.
Atunci i-a zis boierul:
- Du-te la Vornicie şi aşteaptă-mă.
Într-adevăr, tot în acea zi, după ce i-a dat poveţi îndestul de părinteşti, a trimis poruncă către ispravnic să-l instaleze iarăşi in postul său.
Alt fapt tot din casa acestui boier:
Fiul său era şeful meu cu care şedeam. Într-o zi vine servitorul de la grajd şi-i spune că vătaful de curte al boierului, care era un om bătrân al casei, având şi rangul de pitar, nu-i dăduse la grajd pe deplin porţia de orz a cailor ce avea. Trimite şi-l cheamă şi iată ce-i zice bietului bătrân pitar, vechi vătaf al casei, acest fiu de boier care şezuse zece ani la Paris:
- Pezevenghiule! Sacre nom d'un Dieu! Cum se poate să îndrăzneşti să nu dai de mâncare pe deplin la cai ? Ieşi afară şi împlineşte demâncarea, că-ţi trag palme!
A plecat bietul bătrân cu lacrămile în ochi. Atunci, eu, îndestul de emoţionat, îl întreb:
- Cum se poate, domnule polcovnic, să dojeneşti în astfel de chip pe bietul pitarul Gheorghe, care ţine, cu creditele sale în piaţă, toată casa d-voastră, când rămâne în lipsă, până să primiţi arenzile moşiilor ?
Iată ce mi-a răspuns, căindu-se grozav, franţuzitul meu român:
- Miră-te, mon cher ami, miră-te, Dumitrache dragă, de mine, care am crescut 10 ani la Paris şi unde stăpânii, când strigă pe servitorii lor, nu-i scot din: monsieur Jean, monsieur Edouard sau monsieur Charles; ce mi-a venit astăzi, eu nu ştiu! Eu socotesc că încă 10 ani să fi mai şezut în Paris, nu puteam ca să uit moravurile boiereşti de acasă. Vezi ce va să zică educaţia primită de la lapte, vezi ce va să zică, când în copilărie ai auzit adesea pe români înjurând şi atacând aşa de rău pe supuşii lor! Eu o să dăruiesc mâine lui George 20 de galbeni, ca să mă ierte, şi am să fulger şi vreo patru palme, faţă cu el, sevitorului meu, care m-a minţit. Eu îi spusesem că-l minţise.
A doua zi, cheamă pe pitarul Gheorghe şi-i dădu 25 de galbeni, apoi trânti vistavoiului vreo câteva palme, faţă cu pitarul Gheorghe, zicându-i în acelaşi timp:
- Altă dată să nu mai minţi pe stăpânul tău!
Încă un fapt părintesc al unui boier mare, vornicul Tudorache Văcărescu. El funcţiona ca ministru de Interne, şi o deputaţiune de brutari pun 300 de galbeni austriaci într-o pungă de mătase şi se duc la Minister, de cer audienţă. Ministrul îi primi, şi ei începură a spune că au mai scumpit pâinea cu patru parale, fiindcă s-a scumpit grâul, rugându-se a-i lăsa liberi să vândă astfel, fără a li se face cişniu (ceea ce va să zică proba ce se făcea totdeauna brutarilor şi măcelarilor când scumpeau pâinea sau carnea, ca să vadă guvernul pe ce sumă poate să dea voie a se vinde aceste două alimente la popor). Iată cum se făcea proba. Se cumpăra de la obor grâu de calitatea întâia, din două din judeţele Prahova, Ialomiţa, Ilfov şi Vlaşca, plătindu-se preţurile cu care-l puteau vinde românii care-l aduceau până aci în Capitală; se curăţa, se măcina, să preţuiau târâţele, chiria prăvăliei, cantitatea lemnelor la încălzitul a două cuptoare, simbria lucrătorilor, sarea, preţul cumpărătoarei grâului, transportul grâului şi hrana vitelor, lăsându-pe ca profit brutarului şi măcelarului câte două parale de jimblă şi câte patru parale la ocaua de carne, astfel din două cuptoare, cu zi cu noapte, a una mie pâini de cuptor, rămânea brutarului, profit net, 4 000 parale, care fac 100 lei pe zi.
Hotărându-se în chipul acesta preţul pâinii, cel ce se abătea de la preţul stipulat de către Comisia de cişniu, sau da lipsă la cântăreala pâinii de o ocă, în cap, era pedepsit cu luarea mărfii. În vechime, până la Regulamentul din 1830, se ţintuiau brutarii de zgârciul urechei, la uşa prăvăliei, pentru o zi întreagă, şi i se jefuia pâinea lipsă, care se împărţea la săraci sau se trimitea arestaţilor la puşcărie; de la Regulament încoace, nu se mai ţintuiau brutarii, ci se amendau numai cu hrăpirea pâinei. S-a văzut Grigorie Vodă Ghica călcând singur prăvăliile brutarilor celor mari, având cântarul (tereziile) cu el, în caleaşcă, şi vai brutarului aceluia ce îndrăznea să-şi bată joc de public. De aceea, de la 1809 până la 1820 s-a vândut pâinea cu 8 parale ocaua şi carnea 12 parale, de la 1820 până la 1830, 12 parale pâinea şi 16 parale carnea, şi, treptat, urcându-se, n-au trecut niciodată aceste două alimente, de a întâia trebuinţă a poporului, peste maximum de 25 de parale jimbla şi 20 parale pâinea, iar carnea peste 50 parale maximum şi 40 parale minimum. Iată dar folosul ce aducea cişniu şi lipsa ce se aduce la toţi săracii, acum, când comerţul acestor două articole s-a lăsat a fi liber.
Aşadar, să ne întoarcem la deputaţiunea brutarului trimisă de corporaţie (isnaf) la vornicul Teodor Văcărescu. Vornicul le răspunse:
- Nu pot, creştinilor, să asupresc poporul şi să las să vindeţi pâinea cum vreţi, că e o nedreptate şi ne bate D-zeu.
Deşi Văcărescu era de un temperament foarte iute, aşa că i se zicea Văcărescu Furtună, totuşi în momentele acelea, aflându-se numai în libadee, cu fesciorul în cap, răspunse foarte blând; însă când văzu pe unul din brutari că îi mai repetă, cerându-i favoarea şi scoţând din sân punga cu galbeni, pe care o puse pe masă, se repede atunci moş Tudorache ca un fulger, ia punga de gură şi începe să plesnească pe toţi brutarii pe piept, pe umeri, pe obraji, pe capete şi spinare, strigând:
- Hoţilor şi tâlharilor!
Brutarii deschiseră uşa şi o luară la fugă pe scară, iar Furtună Văcărescu, vornic mare, azvârli punga după ei din capul scării. Trimise apoi, pe dată, de se chemă aga şi îi porunci să meargă din brutărie în brutărie, să cântărească pâinea, în răspântiile oraşului să bată toba că n-are să plătească nimenea mai mult jimbla decât cu preţul de 25 parale, iar la cântar să fie ocaua pe deplin. Şi iată aşa pătimiră lacomii de brutari, care jefuiau poporul cel sărac.
Aleagă-şi, dar, legiuitorul constituţional sau deputatul judeţean, care e mai bună din două, libertatea speculatorului, care se pune în grevă şi lasă pe sărac să moară de foame, sau legea severă ce trebuie făcută şi aplicată în privinţa vânzării acestor două articole de întâia trebuinţă ?
Nu pot termina povestirile mele fără a arăta şi purtarea armatelor străine ce după timpuri au venit şi au locuit între noi, în acest oraş de bucurie. Încep dar cu armata suzeranului nostru otoman. Totdeauna şefii acestei armate, diferiţi paşi mari, au avut ordin de la sultan ca să se poarte bine cu locuitorii ţării şi să uşureze necazurile raielii, căci totdeauna această ţară a fost jignita de îmbelşugare â Sublimei Porţi. Într-adevăr că oştirile turceşti, în diferitele lor invaziuni, aveau purtări foarte blânde cu locuitorii ţării, ba încă făceau multe milostenii şi mult ajutor dădeau săracilor. Dacă s-a întâmplat uneori că ienicerii şi tătarii, ce se aflau în armata turcească, au făcut oarecare cruzimi, dânşii au fost totdeauna pedepsiţi cu asprime de către mai marii lor.
Turcii nu tăiau, nu omorau decât pe răzvrătitori, pe revoluţionari, pe spioni şi pe trădători, şi aceştia adesea erau din alte neamuri de streini cari locuiau între noi.
Cultul şi bisericile noastre au fost nu numai respectate, dar totdeauna şi protejate. La invaziunile otomane, când locuitorii, de spaimă, se băjănăreau în ţări străine, toate stările lor erau depuse în sfintele biserici, care erau înconjurate cu ziduri şi hanuri mari şi, după cum zisei, niciodată n-au fost atinse de către oştirea otomană şi, prin urmare, nimeni nu are dreptul de a vorbi rău de această oştire a suzeranului nostru de atunci, care, dacă venea în casa noastră, venea şi contra duşmanului cu care se războia.
Ţara noastră, cea totdeauna păzită de D-zeu, avea şi apărătorul ei, şi acesta era drept-credinciosul şi creştinul rus, protectorul nostru. Bravele şi disciplinatele oştiri ale marelui ţar al Rusiei numai atunci veneau în ţară când era trebuinţă ca să ne proteje, căci domnii şi boierii ţării după vremuri înşişi le invitau, prin deputaţiuni şi prin petiţii către ţar, cerându-le ajutorul, mai cu seamă când vedeauj pe domnii cei vitregi de ţară că aţâţau pe suveran să trimită oştirile lui aici, sau să maltrateze pe locuitorii mărginaşi de la Dunăre. Nu turcii din capul lor veneau, că nici geamii n-au avut vreodată în România, ci numai când intrau boierii din Fanar să-i aducă în ţară, ba încă s-a văzut întinderea intrigilor până acolo că făceau chiar să se omoare rivalii lor ce ocupau tronul României.
Vedeţi în istoria ţării ce s-a petrecut în România de la anul 1800 până la 1818, şi asta va fi îndestul ca să vă informeze pentru ce bieţii boierii noştri, cu mitropolitul, au solicitat la ţar să trimită oştirile sale ca să ne apere de rele<le>, ce ţara suferea din cauza vrăjmaşilor de fanarioţi.
De aceea nu avem dreptul a ne plânge în contra fraţilor noştri protectori, al căror sânge stă neuscat pe pământurile României.
Tot atât, ba încă şi mai mult, nu avem dreptul a ne plânge nici de oştirile bunilor împăraţi ce s-au succedat în Austria, în curs de un secol şi jumătate, căci ordinele acestor împăraţi au fost totdeauna date la frontierele lor, de a ne primi cu braţele deschise, când noi, înspăimântaţi de atâtea primejdii ce se iveau în ţară, eram siliţi a ne refugia peste hotar şi a cere ospitalitatea lor.
Vază-se istoria ţării, când fugirăm de groaza cârjaliilor lui Pazvantoglu, de teribila boală a chimii şi de relele revoluţiunii grece. Ordine severe au fost date de către bătrânul cezar şi împărat al Austriei, Francisc I, ca să fim primiţi, îndestulaţi şi mângâiaţi în tot timpul înstrăinării noastre din ţară. Mar<e>şalul şi prinţul Coburg nu ne scăpă oare, la 1786, de vrăjmaşul şi nebunul domn fanariot Nicolae Mavrogheni ? Contele Coronini nu ne păzi liniştea şi tihnita noastră vieţuire la 1857? Acele oştiri făcut-au vreun rău ţării? Jefuit-au ţara? Nu, şi prin urmare nu este drept ca vreun român să se arate vreodată nerecunoscător.
Rău şi fără cale unii din tinerii noştri români au luat-o una şi bună: turcii ne tăiau şi ne pârjoleau, că muscalii ne batjocoreau şi ne maltratau şi că nemţii ne jăfuiau.
Acelor tineri fie-mi permis a le zice că ei cunosc bine numai istoria Franţei, unde au crescut şi au învăţat, iar istoria ţării lor natale nu şi-au dat osteneala a o învăţa, şi de aceea numesc ţara lor barbară şi numai pe Franţa, nobila nobilissima după tot globul pământului.
Ierte-mă pe mine, care sunt aşa de sincer d-lor; aceasta o fac poate că îmi iubesc ţara unde m-am născut şi am crescut, iubesc moravurile ei, îmi respect Biserica şi religiunea, îmi păstrez suvenirile dulci cu care am crescut în ţara mea; eu nu am adăpări, nici moravuri cu totul vitrege, precum să văd între mai mulţi tineri ce şi-au făcut studiile şi au crescut afară din ţară.
Astfel dar, întorcându-mă la istoria Capitalei, viaţa şi poziţia oraşului se schimbă deodată cu strămutarea boierilor în particularele lor palate pe Podul Mogoşoaiei, atunci când dânşii începură a se depărta din suburbiile primitive ce ocoleau Palatul Domnesc de la Curtea Veche, formând un alt Bucureşti, pe singura cale a Podului Mogoşoaiei, înconjurată de mahalalele ce în urmă s-au colonizat cu poporul care s-a ţinut de boierii lui. Această strămutare s-a început de la jumătatea secolului al XV-lea şi, treptat, mărindu-se, s-au format stradele Herăstrău, Podul Târgului de Afară şi Podul de Pământ.
Permiteţi-mi a face concluzia modestei mele descrieri despre oraşul meu natal. Această concluzie, după puterile mele, pot s-o fac numai în două articole:
Întâiul este că am trăit 80 de ani ca să văd renaşterea şi desăvârşita civilizaţie în toate clasele societăţii noastre. Am trăit să văd intrând, cu repeziciune, civilizaţia europeană în frumosul şi întinsul nostru oraş; fie ca el să se întindă mai mult decât Londra şi Paris, căci are destul spaţiu şi este plin de îmbelşugare.
Nu mă vaiet ca unii, care zic că glasul primarului abia se aude la barierele Bucureştilor, fiind foarte întins, şi că trebuia să fim cu toţii la un loc, claie peste grămadă, nu, nicidecum; urez să fie oraşul meu natal mult întins, fie el opt primării, cu patru poliţii, căci un oraş se întinde numai atunci când civilizaţia progresează în ţară şi când ţăranii inteligenţi şi învăţaţi vin a-şi împreuna viaţa şi locuinţele lor cu ale noastre, fiindcă numai prin societate mare poate înflori un oraş, în ştiinţe, în arte, în comerţ şi în toate ramurile civrlizaţiunei.
Iar al doilea articol al meu este: rog, cu respect, pe cititorii descrierii mele să creadă că tot ce am arătat este adevărat şi să fie indulgenţi a-mi trecea cu vederea stilul şi expresiunile cu cari, cu deplină sinceritate, am putut face această descriere, rugându-i ca să se silească şi <dumnealor>, când vor sosi în etatea mea, a descrie repedele progres al oraşului, de la punctul în care m-am oprit eu.
Nu termin încă, până a nu arăta, în prescurtare, simplitatea românilor până la începutul secolului curent, adică până la anul 1801; încep iarăşi cu serbările bisericeşti.
Ca Paşte, în ziua de înviere a Domnului, se făceau ceremoniile acestea de către slujbaşii Bisericii, la orele douăsprezece din noapte, în urma unui post teribil de şase săptămâni. Se citea slujba Sfintei învieri afară din biserică, apoi, cu toţii intrau în biserică şi se începea Sfânta Liturghie, în care se citea Evanghelia lui Sf. Ioan, după care se dădea copie în Catedrală, şefului Statului, după cum am descris; apoi începeau, cei vrednici, a primi sfânta cuminicătură, se împărţea sfânta anaforă, ce se numea pască. Prin comune se găsea câte un om cu avere care cumpăra de la preoţi toată anafora, pe care o împărţea gratuit pentru sufletul părinţilor săi. Atât de mult ţine creştinul la această sfântă pască, în acea sfântă noapte, încât chiar păstorii de prin văile munţilor şi de prin întinsele câmpii trimiteau, de cu sâmbătă, oameni s-o ia şi să le-o ducă la târle. Locuitorii, în acea zi, erau îmbrăcaţi în haine noi şi cu toate podoabele ce aveau, ei se întorceau de la biserică şi întindeau, în familie, mese, unde începeau dejunul cu zeamă de pasăre, cu cozonac, cu ouă roşii, pe care le ciocneau, zicând cel care ciocnea: "Christos a înviat!", iar ceilalţi răspundeau: "Adevărat a înviat!"
În acea zi mare, se făceau înaintări la grade între civili şi militari, se iertau osândiţii din temniţe şi ocne, se dădeau gratificaţii şi se ajutau familiile sărace, prin bani; se sărutau toţi şi se împăcau cei învrăjbiţi. Frumos spectacol, pe care generaţiunea cea nouă l-a neglijat foarte mult. Sunt simplităţi multe, care proveneau din sincerul suflet al românului. În vremuri de iarnă, românii aveau la Crăciun aceste petreceri: Vicleemu (aluziune la peşteră şi iesle), Vasilca, Brezaia (aluziune la pasărea ibis), Steaua (aluziune la steaua care a condus pe magi), uraţiile flăcăilor cu plugul (aluziune la abondenţa semănăturilor), pe lângă cântarea lor de "Bună dimineaţa la moş Crăciun", se cânta adesea poezia "Lerui Doamne" (aluziune la împăratul Aurelian, singurul care a venit în România şi a dat faimoasa bătaie, gonind pe barbari). În timpul verii se făceau: jocul Geamalei (aluziune la zeia Isis), jocul Căluşarilor (aluziune la brava cavalerie romană), jocul Urşilor (aluziune la voinicia românului, căci sătenii cei slăbiţi de boale peste iarnă aveau obiceiul de se întindeau pe pământ, cu spatele în sus, şi puneau ursarul de-i călca cu ursul pe spinare, ca să le treacă moleazna (vorbă uzitată în tot judeţul Romanaţi); luau şi din perii ursului, cu care afumau copiii acasă, de boala speriatului sau de spasm.
Lăzărică era astfel: fetele cele mai mici veneau în bătătura locuitorului, împodobite cu beteală pe cap şi, plimbându-se de colo până colo, spuneau plângerile lui Lazăr (aluziune la surorile lui Lazăr, care au rugat pe Domnul ca să învieze pe fratele lor). Paparudele se făceau la vreme de secetă: umblau fetele mici pe la locuitorii din comune, acoperite pe cap şi pe corp cu frunze de bozii, conduse de o babă, care le cânta, bătând din palme: "Ha! Mărio, ha!", iar locuitorii turnau doniţi de apă pe capul lor. Acest obicei mai este practicat azi numai de ţigănci (aluziune la vestaline, care la templele lor făceau asemenea rugăciuni la vreme de secetă, bătând din mâini şi strigând numele cereşti).
Încă o simplitate a românilor moşneni de pe vârfurile munţilor, unde îşi au cătunele din moşi-strămoşi; dânşii nu cunoşteau, odinioară, nici morile din poalele munţilor; măcinau porumbul sau la făcaie de pe pâraie, sau la râşniţă de piatră, ducând bucatele în saci, pe cai munteni. Unul din ei, când a văzut roate de car, din întâmplare, căci fusese luat salahor în vremea invaziunilor, a rămas extaziat, scărpinându-se în cap.
Eu m-am întâlnit cu unul din satul Voineasa, sau Malaia, din judeţul Vâlcea, la anul 1827; el era în etate de 70 de ani şi mă întreabă:
- Cine e vodă ăla, de-i tot dăm birul domnesc ? Eu-i spusei:
- Om ca toţi oamenii, îl aleg boierii noştri după neam şi după voinicie.
Îmi răspunde:
- O fi, domnule, voinic şi mai presus decât boierii ceilalţi, căci am auzit că are picioare lungi de păşeşte din plasă în plasă şi trimite din vale plăiaşul de ne ia birul; am auzit că are ochi cât roata plugului, are mâini de le poate întinde din judeţ în judeţ; dar Urechile cât i-or fi oare de mări, ca să auză el tot ce se vorbeşte în ţară ?
- Nu, moşule dragă, v-a minţit cine va spus aşa. El este om ca toţi oamenii, dar e cu mai multă învăţătură şi cu mai multă bărbăţie decât noi, iar boierii îi încredinţează îngrijirea ţării.
El mi-a răspuns:
- Că aşa o fi, domnule, noi suntem oameni proşti, că nici roata carului nu o cunoşteam până n-am văzut-o la moara din vale, când se căra porumbul la coş cu doi boi înjugaţi, că nici jugul nu-l ştiam; noi ne slujim aici numai cu cai.
L-am mai întrebat:
- Când vă bolnăviţi, cu ce leacuri vă căutaţi ?
- Noi avem aceste leacuri, îmi zise: boalele de înăuntru şi cele dle dinafară le tămăduim cu unt de terebentin, pe care tot omul trebuie să-l aibă la casa lui şi pe care îl scoate din clei de brad, căci e bun la toate boalele. De scrinteală, aducem o muiere care a născut doi copii gemeni şi punem piciorul sau mâna scrântită pe pragul uşii şi ea ne calcă cu picioarele de două, trei ori; apoi ne unge cu terebentin şi ne leagă în ţăndări de şindrilă şi nu le mai dezlegăm până ne facem sănătoşi; de guturai şi dureri de cap, punem pătura în cap şi ne afumăm cu ienupere (sămânţă, de brad); iar de deochi la copii, îi descântă alde baba şi-i pune zbenghi în frunte (asta e un semn făcut de babă, cu scuipat şi cu noroi din talpa piciorului, sau din talpa încălţămintei). De boala frigurilor ne vindecăm cu ochi de rac pisat şi cu zeama foii pelinuluii. de dureri de dinţi şi măsele ne vindecăm cu măselariţă (o plantă), ne afumăm cu aburul ei, după ce a fiert în căldare, şi ne învălim cu ţoala pe cap; atunci cad toţi viermii din măsea, deoarece măselile şi dinţii stricaţi au viermi înăuntru.
Să vă povestesc încă ceva despre obiceiurile de filantropie ale boierilor şi ale cucoanelor. Nu era casă boierească unde să nu se boteze peste an, cinci-şase copii ai celor ce-i rugau, şi aceasta ca să-i facă fini şi să-i ataşeze la casa lor. De erau săraci, copiii aceştia se dedeau mai târziu la şcoli şi, după ce creşteau, erau făcuţi oameni de casă şi procopsiţi. Dacă copiii botezaţi erau fete, naşa, cucoana boierului, le îmbrăca cu cheltuiala ei la Paşte şi la Crăciun şi când se măritau, le dedea de bărbat câte un tânăr din acei de curtea lor, pe care-l procopsea cu slujbe şi cu caftanuri.
Luxul cel mai mare al curţilor boiereşti erau pivniţele. Enorme pivniţe se aflau sub casele mari boiereşti, sprijinite de stâlpi groşi şi încărcate de buţi mari şi zăcătoare, în cari se păstrau vinuri, cari se pritoceau şi reînnoiau cu vinuri noi în toţi anii. Astfel se găseau, întotdeauna, diferite vinuri negre şi albe, a căror matcă data de peste una sută ani.
Era obicei ca pe stâlpul cel din mijloc se zugrăvea chipul patronului pivniţei, unul din sfinţii religiunii noastre. Acela era protectorul acelei enorme pivniţe. În secolele XV, XVI şi XVII beau boierii aldămaşul chiar în acele pivniţe, la diferite vânzări şi cumpărări de case şi moşii, precum şi la diferite înaintări la grade şi la câştiguri de judecăţi. De atunci a rămas vorba de cârciumă, care înseamnă tocmeală şi învoire; mai cu seamă când se vindeau vinurile şi rachiul de prune. "Cârce", în vorbirea veche românească, însemna împletitura mâinii drepte a vânzătorului cu mâna dreaptă a cumpărătorului; ca şi azi, amândoi aceştia se scuturau din mâini asupra tocmelei, până ce se învoiau. Acest obicei s-a păstrat până acum în poporul românesc cel de jos, pentru orice cumpărare şi vânzare, cu deosebire în bătătura crămii viilor. Dovadă despre aceasta avem şi localităţi în ţară cu numirea de Valea Cârciunovului (aceasta e la Târgu Dealului, în poalele viilor, lângă Piteşti), precum şi la Cârcea (în valea viilor Craiovenilor, drumul Caracal).
Este locul acum să mai vorbesc de invaziunile armatelor vecinilor noştri: ruse, austriace şi turce. Pe toate aceste armate au ştiut părinţii şi moşii noştri cei ospitalieri cum să le primească şi în ce prietenie să trăiască cu ele, ba încă ofiţerilor din armata rusească, coreligionara noastră, le-au dat şi fetele lor de soţii, nu mai puţin însă şi generalii de căpetenie ai acestor armate, prin înţelepciunea lor, au ştiut a face pe subordonaţii lor să petreacă în armonie cu locuitorii oraşului nostru.
Am văzut pedepsindu-se cu asprime un ostaş turc, care a îndrăznit să atenteze la onoarea unui negustor tot turc; am văzut făcându-se cele mai mari milostenii familiilor sărace din oraş. Mai adesea armatele erau găzduite pe la hanuri, căci hanurile pentru aceasta au fost făcute de către domnii noştri, în diferite părţi ale Bucureştilor; rareori soldaţii ruşi au fost încartiruiţi pe la casele locuitorilor, şi atunci dânşii s-au purtat cu omenie şi cu frăţie. S-a văzut blândeţea ruşilor prin venirea la bisericile noastre, prin facerea de bine la săracii noştri şi chiar prin înrudirea cu noi. Preţul aprovizionărilor lor şi ale vitelor lor era plătit la timp, fără nici o cârcotă, ba încă oştirea dădea săracilor, pe unde erau cartiruiţi, de mâncare din mica lor porţiune. Ceva mai mult, soldaţii de rând, ce erau cartiruiţi pe la locuitorii cu avere, munceau la trebuinţele acestora pe o mică cinste ce li se făcea.
Din partea armatelor austriece, care au fost numai trecătoare prin oraş (1784), sub prinţul Coburg, şi (1854), sub contele Coronini, locuitorii s-au folosit cu frumoase învăţături de arhitecturi prin inginerii lor; atunci s-a făcut întâiul plan al Capitalei şi s-au lucrat hartele topografice şi geografice ale întregii ţări, ba încă bravul general comandant, contele Coronini, a ordonat de s-au tipărit broşuri cu vederea frumoasei biserici a lui Neagoe Vodă şi cu amănunte despre părţile ei sculpturate, atât în limba germană, cât şi în cea franceză. Din broşurile aste s-au trimis şi la Viena, împăratului, Statului Major şi academiilor austriace. Faptul acesta nu puţină onoare a adus ţării noastre şi monumentelor noastre.
Este locul iarăşi să arăt consulii ruseşti care au rezidat în Bucureşti mai înainte, tinerii români ce au îmbrăţoşat armele ruseşti, cum şi fetele de boieri ce s-au căsătorit cu ruşi.
Consulii ruseşti au fost: Pini, Kotzebue, Daşkov, baron Riickman, Halcinski, baron Offenberg, principele Uruzov, căminarul Hitrovo şi, astăzi, 1891, d. Fonton. Iar secretari intimi ai lor au fost: Domnantu, Catov, Dabija, Iacobson, Pirgu.
Tinerii care s-au înrolat în armata rusă, de la 1808 până la 1830, au fost: Constantin Herescu-Năsturel, fiul cucoanii Anichii Hereschii, devenit ban mare şi şef al Oştirii Româneşti; Manolache Filipescu, fiul lui baş-boier Iordache Filipescu; Dim. Ghica, fiul lui Grigorie Vodă Ghica; maior Sc. Creţulescu, primit căpitan de cavalerie; colonel Arion, fiul clucerului Ienache Arion; I. Odobescu (1808); Mih. Giovanu; Brătăşanu; Cost. Polizache; George (Dadu) Filipescu, fiul lui baş-boier Filipescu; fiul generalului civil Mavru.
Fete măritate după ruşi au fost: fiica Dudescului a luat pe căpitanul de cavalerie Muller; cucoana Profiriţa, fiica banului D. Chica, a luat pe căpitanul Blaremberg; fiica vornicului M. Ghica (numită şi Dora d'Istria) a luat pe prinţul Masalski; fiica lui Costache Filipescu a luat pe generalul Laptef; fiica lui Const. Ghica a luat pe prinţul Trubeskoi; fiica medelnicerului Greceanu a luat pe căpitanul Cuciturov; fiica Luxandrei Văcăreschii a luat pe prinţul Pancration; fiica lui T. Văcărescu a luat pe baronul Ischil, ofiţer de Stat Major; fiica clucerului Băbeanu a luat pe colonel Gogorov; fiica lui Niculescu din Râmnicul Sărat a luat pe colonel Horbatski; fiica lui Ştefan Bibescu din Craiova a luat pe căpitan Banov din Infanterie; fiica lui Coţofeanu din Craiova a luat pe parucicul Pasninski; fiica lui Paraschivescu din Focşani a luat pe căpitan Monastirov; fiica lui Titu Bengescu din Craiova a luat un căpitan rus de infanterie; o altă fată a lui Niculescu din Râmnicul Sărat a luat un căpitan rus de cavalerie; fiica vornicului Grigorie Filipescu a luat pe colonelul Fonton; fiica căminarului Polizache a luat pe colonelul de Geniu, Von Rughen; fiica lui Gigârtu din Piteşti a luat pe căpitanul Enghel; fiica armaşului Mih. Manu a luat pe maiorul de Geniu, Cuciubef; fiica lui Iordache Florescu a luat un căpitan rus; fiica lui Const. Bălăceanu a luat pe baronul Ruckmann, fost consul rusesc.
Am mai spus, sus, că armatele străine petreceau cu locuitorii oraşului în bună înţelegere şi iubire; nu numai că şefii armatelor dădeau ordine severe pentru aceasta, dar şi îmbelşugarea productelor contribuia mult la aceasta, căci, de la jumătatea secolului al XVIII-lea până la finele lui, iată cum se vindeau alimentele de întâia trebuinţă. Pe la invazia nemţilor cu coadă (căci purtau, toată oştirea, coadă împletită de sârmă şi încovoiată în sus), sub generalisimul principe Coburg, ocaua de carne de vacă era două parale, iar când m-am născut eu, la 1810, era patru parale; suta de raci, două parale; ocaua de caşcaval, şapte parale; ocaua de miel, sau berbece, patru parale; pâinea era una para ocaua; iar jimbla, două parale; ocaua de lumânări de seu, douăsprezece parale. Carul de lemne varia după cătăţime, de la 3 până la 8 lei; iar nutreţul cailor era ieftin de tot. Să fac însă cunoscut că la invazia oştilor turceşti, întâia cerere ce se făcea guvernului era de a ieftini pâinea şi, de acolo, a născut şi vestitul cişniu (probă), la care se cumpăra grâul de prin judeţele vecine, cu preţuri variate, şi se măcina amestecat, iar după scoaterea pâinei din cuptoare se scădeau cheltuielile şi din rest se hotăra preţul ocalelor; fiecare cuptor scotea câte două mii de pâini, zi cu noapte. Cuptoare erau multe în Bucureşti, însă ca cuptorul lui Babic armeanul nu era altul de a scoate jimbla şi pâinea mai frumoasă; de aceea şi stăpânii stolnicilor, când îi trimeteau în târg să cumpere pâine, le ziceau:
- Să-mi iei coltuc de la Babic!
Astfel, ca să împace toate curţile boiereşti, bietul nenorocit de armean trebuia să-şi bată capul a scoate jimbla numai în coltuce şi ocaua pe deplin, căci dacă, ferească-l D-zeu, se găsea de aga sau de însuşi vodă, cari vizitau brutăriile, vreo pâine lipsă, apoi îl ţintuiau la uşa prăvăliei, cu pâinea lipsă de gât.
Acum să spun de ieftinătatea vitelor: o vacă se vindea până la 10 lei, iar perechea de boi buni, 25 până la 30 de lei; caii variau de la 20 până la 30 lei; berbecele 2 lei şi oaia, de la 2 1/2 până la 3 lei; o găină, de la 2-5 parale; curcanul, de la 8-l0 parale; gâscă, de la 6-8 parale.
Un român din judeţul Dâmboviţa a dat un munte pentru un cal, ca să meargă la Sf. Agora; iată dar că şi proprietăţile nemişcătoare erau atât de ieftine, încât un munte se putea vinde cu preţul unui cal, ce costa 10-l5 lei vechi.
Stradele şi podurile centrale, după cum am arătat, aveau isnafurile de podari, dulgheri (sapeurs), cari se scoteau, in corpore, la diferite alaiuri, iar curăţirea podurilor centrale, a şoselelor şi a stradelor se făcea de către scutelnici, cari erau apăraţi de dăjdii.
Cu mare severitate era poprit a se aduce în oraş materii sau articole incendiatoare, precum: buţi cu păcură şi fânuri. Buţile cu păcură se puteau păstra numai în curtea Puşcăriei, unde lucrau masalagii ţigani la topurile de zdrenţe pentru masalale; masalagii erau trimişi, seara, în curţile boierilor ce ocupau slujbe, ca să alerge noaptea cu masalaua în spinare înainte butcilor sau caleştilor, când mergeau boierii de la unul la altul, noaptea.
Topurile de masala se dădeau cu număr, după gradele boierilor. Deşi masalagii erau robi boiereşti, aveau şi lefuri; ziua adunau zdrenţele azvârlite prin oraş şi le pregăteau cu păcură, în curtea Puşcăriei, ca să le înfigă în grila de fier din vârful masalalei.
Paiele şi fânul se puteau pune în podul grajdurilor. Gunoaiele toate era sever poprit a se lepăda în Dâmboviţa, sub mare răspundere; era apoi legea arderii tutulor hainelor şi a aşternuturilor ce rămâneau de la acei ce mureau de oftică, iar nu ca astăzi, când se lasă liberă vânzarea lor pe la hala de haine vechi. Ordine severe erau încă date tutulor proprietarilor din oraş de a-şi curăţa omizile de prin pomii grădinilor lor. Într-o vară, au văzut bucureştenii, precum şi eu, un lucru cu totul rar: casele clucerului Chiriac, ce erau la spatele grădinii banului Dim. Ghica, pe locul unde este astăzi Prefectura de Ilfov, pline de omizi şi pe dinăuntrul odăilor şi pe pereţii din afară, astfel că nu mai semănau a case, ci a un cuib colosal de omizi care viermuiau.
Tot Bucureştii alergă să vază acest fenomen, această şiră de omizi; pompierii (tulumbagii) au ocolit casa şi cu tulumbele lor azvârleau apă pe pereţii din afară şi prin odăi, pe ferestrele deschise, întocmai ca la un incendiu; două zile a ţinut curăţitul acestor case de omizi. Locuitorii Capitalei aveau mare credinţă că D-zeu a trimis această urgie asupra casei lui clucerul Chiriac, fiindcă el funcţiona la Logofeţia Dreptăţii şi făcea mari jafuri celor împricinaţi.
Aceste omizi au fost aduse de vânt din marea grădină a lui Ghica, tocmai pe locul unde a fost palatul familiei Ghiculeştilor, astăzi Prefectura judeţului Ilfov, cum zisei.
Asemenea era straşnic poprit slobozirea focurilor de arme în oraş, nu ca astăzi, când se tolerează, prin mahalale, sărbătorirea prin focuri de arme a Lăsatului de Sec, a Paştelui, Crăciunului şi Anului Nou. Teribilul foc al întregii Capitale, la 1847, s-a pricinuit din aceasta.
Cu mare severitate erau poprite sălaşele de ţigani d-a se stabili prin oraş. Se pedepseau asemenea cei ce lăsau vitele lor slobode pe strade.
Iată şi obiceiurile ceremoniilor ce se făceau în ziua de Paşte, de Crăciun, de Anul Nou şi la Bobotează.
La Paşte, după a doua înviere, se făceau vizitele la rudenii, iar seara se strângeau la masă familiile şi petreceau cu mare bucurie şi veselie. Amploiaţii făceau şi vizite de datorie şefilor lor. În această mare zi se dedeau grade, se iertau şi se scădeau osândele criminalilor.
La oştirile ruseşti era un obicei şi mai frumos: după zicerea "Christos a înviat" şi ciocnirea ouălelor, soldaţii se luau în braţe şi se sărutau în gură de trei ori; se sărutau chiar inferiorii cu superiorii lor. Numai acest obicei nu l-am îmbrăţişat noi, fiindcă suntem învăţaţi să ne adunăm necunoscându-ne, să trăim neiubindu-ne şi, când murim, să nu plângem unul de altul (întocmai ca călugării într-o chinovie).
La Crăciun, primeam pe copii cu icoana Sfintei Naşteri a Domnului, îi puneam să ne cânte laudele Domnului prin casele noastre, sărutam toţi icoana Naşterii şi ne uram unii altora:
- La anul şi la mulţi ani!
De atunci a rămas obiceiul în vulg de a zice de cei bolnăvicioşi şi slabi:
- Nu o să apuce, săracul, să sărute Crăciunul!
Ne puneam toţi la masă şi gustam caltaboşul şi cârnatul din carnea proaspătă a râmătorilor, ce îngrijeam a-i hrăni cu porumb pe la casele noastre, iar nu ca astăzi să cumpărăm din târg carnea de râmător, cumpăraţi de prin sate şi hrăniţi cu cine ştie ce. Se beau atunci vinuri curate, bune, iar nu sulemenite şi prefăcute, ca cele de azi.
La Anul Nou, se primeau copiii în casă, cu buchete de flori (sorcove); dânşii te atingeau cu buchetul, îţi urau toate fericirile, pronunţând urările lor, precum pe "Lerui Doamne", explicat prin numele împăratului roman Aurelian, care singur a venit din Roma de a onorat ţara noastră cu prezenţa sa, în oraşul Caracal, ce poartă numele lui Antoniu, şi care ne-a lăsat de monument neşters şoselele de piatră care leagă Dunărea cu munţii Carpaţilor, începând de la marginea satului Celei, lângă urbea Corabia, trecând prin Romula (Reşca), unde îşi avea palatele, şi urcându -se pe la Râmnicu Vâlcei, unde trece Oltul, până în munţi. Acest împărat, binefăcătorul ţării noastre şi chiar al Moesiei de peste Dunăre, astăzi Bulgaria, a rămas atât de neuitat de noi, încât iată că îl pomeneşte tinerimea chiar în urările sărbătorilor creştineşti.
În această zi a Anului Nou, se împărţeau recompensele la toţi slujbaşii, precum şi la servitorii caselor noastre.
La Bobotează, ziua Botezului Domnului, la 6 ianuarie, totdeauna, în Bucureşti s-a făcut sfeştanie în marginea râului Dâmboviţa. În secolele trecute, bucureştenii serbau această mare zi întocmai ca ziua Naşterii Domnului; se adunau toate icoanele cele făcătoare de minuni de prin bisericile oraşului, la locul serbării; însuşi mitropolitul, cu tot clerul aflător în oraş, săvârşea serviciul divin, iar la cântarea troparului sărbătorii, oştirea toată, aflată în garnizoană, trăgea salve din tunuri şi puşti şi, totdeauna, se azvârlea în Dâmboviţă o cruce de lemn, după care se repezeau mai mulţi, intrând în apă, spre a o scoate; cel care o aducea primea de la Primăria oraşului o recompensă. Preoţii aflători la această serbare plecau cu căldăruşile pline cu apă sfinţită şi botezau toate rândurile oştirei şi pe toţi închinătorii, iar pe căpetenia Statului, pe miniştrii şi boierii lui îi boteza însuşi mitropolitul. În vechime, la această serbare erau aduşi, la o parte de locul serbării, de către comisul cel mare, toţi caii domneşti de prin grajduri, îmbrăcaţi cu valtrapuri noi, pe care arhimandritul Curţii Domneşti îi stropea, la urmă, cu apă sfinţită. Din vasele cele mari în care se sfinţea apa, luau, prin sticluţe, închinătorii câte puţină apă şi o duceau pe la casele lor, spânzurând-o la icoane şi păstrând-o tot anul sub numire de aiazmă mare; o întrebuinţau peste an la boalele cele grele în familie, precum şi la curăţirea vaselor ce se întâmpla vreodată să se spurce. Asemenea şi la sleitul puţurilor se turna câte niţică aiazmă în puţ. Preoţii mergeau în oraş, pe la enoriaşii lor, de le stropeau locuinţele şi pe ei cu această apă sfinţită. Aveau cu ei şi un mic vas de argint, cu o ţâţână subţire, numit buhurdar, în care ţineau apă de trandafir, cu care stropeau pe cei ce-i botezau. Acest obicei l-au părăsit preoţii noştri numai de la 1830 încoace.
Frumoase obiceiuri au avut în vechime locuitorii oraşului Bucureşti, precum iertăciunile de la Lăsata Secului de postul Paştelui, începând de la Curtea Domnească până în familiile săracilor. Domnul primea vizită solemnă în cea din urmă duminică a carnavalului. Salonul fiind plin de lume, mitropolitul începea a citi (fără a fi îmbrăcat în vestminte) creştineasca rugăciune de Tatăl nostru şi, când pronunţa cuvintele: "şi iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşelile greşiţilor noştri", pe dată începea logofătul Dreptăţii, cu o listă în mână, a ruga pe Vodă ca să ierte pe cei vechi de prin închisori, cum şi să uşureze pedepsele celor mai noi.
Vodă se întorcea cu blândeţe părintească către mitropolit şi boieri şi le zicea:
- Preasfinte şi cinstiţi boieri, rog pe D-zeu ca totdeauna să vă am de ajutor la asemenea faceri de bine.
Logofătului Dreptăţii îi zicea că, chiar din ziua aceea, să înştiinţeze pe osândiţii pe care îi recomandase, că sunt iertaţi.
Tot astfel şi părinţii iertau, în acea zi, pe membrii familiei lor ce făcuseră vreo greşeală. A doua zi, începeau cu toţii Postul cel mare al Paştelui, mergând la biserică de două ori pe zi, unde se făcea Sfânta Slujbă de către preoţi îmbrăcaţi în odăjdii negre, fără zgomot şi fără multe cântări, decât "Miluieşte-mă, D-zeule, miluieşte-mă". Această rugăciune se repeta de către amândouă strănile de cântăreţi, de 365 de ori, iar liturghia se numeşte până în ziua de astăzi Prezvitera (liturghia cea veche), aluziune la liturghiile ce le făceau creştinii prin subterane (catacombe) la primirea cristianismului, în timpul idolatriei.
Un alt obicei creştinesc frumos. Oraşul Bucureşti, precum şi altele din ţară, era ocolit prin cruci de lemn sau de piatră; nici o barieră nu era fără cruce, şi aceasta, ca trecătorii să se închine când ieşeau, cât şi când intru în Capitală, zicând: "Cruce ajută!" Obiceiul e vechi, ca la orice început să se zică această rugăciune şi chiar copiii când începeau abecedarul ziceau: "Cruce ajută!"
Ocupaţia locuitorilor de primprejurul Capitalei, cea mai de căpetenie, era fabricarea lumânărilor de ceară; dânşii aveau stupi de albine, vindeau mierea cu fagurii cei mai curaţi şi ceara pentru sfintele biserici, cea mai curată şi neamestecată; se făcea apoi comerţ foarte întins şi foarte folositor, ca acela al gogoşilor de mătase, cu borangicul, cu ţesutul de pânzării de in şi bumbac şi cu înălbitul pânzelor. Duzii din vii aveau un mare preţ, din cauza frunzelor cu care se hrăneau gândacii. Din cauza străinilor pe care i-am îmbrăţişat între noi, am pierdut industria asta.


BIBLIOGRAFIE:


Sursa: http://ro.wikisource.org