Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (14)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (43)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (361)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

PÂRVAN VASILE - DATORIA VIEŢII NOASTRE


De la o zi la alta popoarele trăiesc prin munca, mereu aceeaşi, a celor mulţi. Singura oboseală ce şi-o dă sufletul omului simplu e de a păstra cât mai neschimbat meşteşugul din bătrâni, care îi dă - după meseria ce o are - hrana. Şi memoria populară e foarte precisă: unele procedee îşi au începutul lor, identic cu forma de azi, în epoca preistorică. Continuitatea civilizaţiilor populare în cursul mileniilor e propriu-zis un simplu reflex al continuităţii vieţii din natură: evoluţia acesteia se petrece în limite de timp aşa de imense, încât sunt neaccesibile controlului uman; se poate aşadar vorbi de o adevărată eternitate a primitivismului popular, conservativ.
Istoric, adică evolutiv-uman, popoarele trăiesc numai prin fapta precursorilor şi revoltaţilor. Aceştia tulbură ca nişte demoni, perpetuu nemulţumiţi, beatitudinea lenei spirituale a contemporanilor, le deşteaptă iluzii şi apetituri, le răscolesc patimile, le dărâmă preţiosul echilibru al perfectei inerţii. Fie că atunci masele populare se încaieră în războaie, fie că folosesc paşnic gândul născocitorilor, mimetismul şi utilitarismul ancestral biciuit şi de instinctul curiozităţii - care e mai vechi decât însuşi omul - le împinge să aducă modificări, mai mult ori mai puţin adânci, sacrosanctelor lor tradiţii.
Puterea aceasta uriaşă a creatorilor de gânduri noi a fost aproape în tot cursul istoriei omeneşti confiscată de oligarhiile ori autocraţiile, care conduceau politic marile mase populare: fiecare nou exemplar de supraom a fost repede înrolat, catalogat, uniformizat, în casta preoţească, curtea monarhică, ori clientela politică, a conducătorilor cu sabia ori cu icoana, a diferitelor state ori naţiuni. Cei recalcitranţi au fost suprimaţi: cu binevoitorul concurs al mulţimilor slabe de minte. Doar rar de tot, când potentaţii politici au avut un respect romantic pentru geniul creator ca atare, născocitorii de gânduri au putut fi stăpâni pe viaţa lor şi au putut răspândi după voie gândul lor. Aceste rare epoci corespund însă - Elenismul, postalexandrinism epigonic, - Romanismul, imperial - unei naive reglementări de către stat a selecţiei capetelor creatoare. Se introduce un sistem - foarte asemănător şcolii contemporane - de industrializare şi multiplicare mecanică a ideilor noi şi de dresaj filozofic - în masă - a animalului uman. Democraţiile internaţionale: elenistică, imperial-romană, actuală, au încercat, toate, posibilitatea de înmulţire pe cale mecanică a sufletelor superioare. Metoda - născocită de cei vechi - a fost, fireşte, cu căldură îmbrăţişată şi de ordinele religioase militante - în special al lui Ignaţiu - întemeiate de Biserica Apusului.
Democraţia contemporană, fie burgheză fie socialistă, e stăpânită de ideea răspândirii culturii în masele largi ale muncitorimii. Dar marea erezie a creării de genii prin fabricile de cultură, care sunt Universităţile şi Academiile, începe a pierde din ce în ce teren. Cu foarte mare părere de rău Pontificii înţelepciunii dogmatizate încep să recunoască neputinţa lor de a crea altceva, decât nişte docili papagali intelectuali şi nişte gelatinoase nevertebrate etice. Şcoala oficială începe să recunoască că toate doctoratele de ştiinţă şi diplomele de artă ale lumii nu pot face dintr-o maimuţă cu dar suficient de imitaţie un creator de valori noi spirituale. Încep să recunoască monumentalii şefi de şcoli, filozofice, artistice, ştiinţifice, că şcoala, ca instituţie educativă a mulţimilor, nu are rostul mecanic, militarist şi trivial al uniformizării gândului şi al reglementării creerii, ci datoria mult mai modestă a dezanimalizării capetelor de sută şi al procurării repezi a mijloacelor tehnice de lucru pentru capetele geniale. "Profesorul" contemporan, dacă e de fapt un om superior, nu mai e astăzi un infailibil profet de sentinţe revelate, ci un "prospector" de aur şi diamante în stâncosul pustiu al neînţelepciunii omeneşti. Ca Diogene din Sinope, profesorul contemporan are a căuta, în şcoală, ca şi în lumea largă, cu lampa aprinsă şi ziua, oameni: oameni întregi, noi, în care pâlpâie flacăra ideii. Avem azi apreciatori de artă, avem cunoscători de vinuri şi de cai de rasă, dar n-avem preţuitori de suflete noi. Nu vezi pe nimeni bucurându-se, fiind fericit, că în mulţimea purtătorilor de ghiozdane de şcoală a găsit un anarhist al legilor actuale ale gândului, un neliniştit, un chinuit căutător de legi noi. Dimpotrivă, cel mai iubit, între puii de oameni care se ridică spre conştiinţă proprie, e cel mai docil dintre memorizatorii înţelepciunii consacrate.
Noutatea spiritului are nevoie de libertate, de aer larg. Şi libertatea nu poate înflori în turmă. Şi nici nu trebuie să înflorească acolo: ce-ar fi să zburde după cheful lor animalic toate necuvântătoarele care au nevoie de conducere şi disciplină socială! Dar chiar în marile aglomerări şcolare se poate crea libertatea de zbor pentru cei chinuiţi de demonul lăuntric. Libertatea aceasta creşte din starea de suflet a iubirii pentru idee. Profesorul să se facă şi el simplu şcolar, alergând la un loc cu copiii şi adolescenţii după licuriciul minunat al gândului, care luminează în întunericul banalităţii utilitare zilnice.
Cât spirit de acesta, de camaraderesc entuziasm, pentru idealul de toate felurile, va fi într-o şcoală, atâta libertate a gândului şi deci atâta putinţă de înflorire a sufletelor, va fi în acea tovărăşie de viitori oameni.

***


Libertatea spiritului nu creşte de asemenea nici acolo unde omul e robit de trup. Iubirea ideii e un lirism deplasat în lumea în care "timpul e bani". De o sută de ani omenirea trăieşte în crezul materialist: economic, scial, istoric. Întreaga luptă pentru viaţă a umanităţii contemporane se dă între Capital şi Muncă. deprins a cumpăra Inteligenţa când are nevoie de dânsa, pentru înmulţirea averii, ori înfrumuseţarea vieţii, Capitalismul nu o socoteşte ca un alt rival. Deprins a nu avea nevoie de inteligenţă, Socialismul face abstracţie de ea, neputându-şi-o închipui ca un eventual rival. Capitalismul biruitor în Apus, calcă dispreţuitor în picioare toate idealurile pentru care intelectualitatea, solidară cu poporul, a crezut că trebuie să lupte în războiul cel mare. Socialismul biruitor în Răsărit - cel puţin ca experienţă trecătoare politică - începe prin a distruge tot ce nu primitivitate şi bestialitate de masă amorfă. Pentru că e fără putere fizică, pentru că e puţin numeroasă, pentru că e supărătoare în cererile ei de sacrificiu, nerentabil, pentru inutila urmărire a idealului, Inteligenţa creatoare contemporană, e în totalitatea ei zdrobită: de masivitatea impertinentă a bogătaşului care asudă grăsime şi de brutalitatea greoaie a proletarului care nu se gândeşte decât la mai multă pâine. Ţinta oricărei cheltuieli de energie în lumea actuală e sporirea productivităţii. O monstruoasă stoarcere a tuturor puterilor pământului şi omului, ca să dea cât mai mult material asimilabil pâtecelui şi poftelor inferioare. Orice idee e valorată după interesul - pragmatic - pe care-l deşteaptă. Orice instituţie ideală a societăţii e mecanicizată industrial. De o sută de ani încoace nu s-a născut o singură idee epocală, deschizătoare de drumuri necunoscute, în arhitectură, în filozofie, în sculptură, în religie, în morală. Numai ştiinţa - şi anume, în special, cea aplicată - a făcut progrese enorme: rezultatul marii majorităţi a acestor progrese e însă asasinarea savantă a milioanelor de nenorociţi care, fără aceste invenţii şi descoperiri, n-ar fi murit nici aşa de mulţi, nici aşa de oribil, în actualul război.
O universitate nouă, în anul de la naşterea Domnului următor imensului faliment etic al concepţiei materialiste despre lume şi viaţă e, dacă cei ce au întemeiat-o îşi dau cât de cât osteneala să gândească asupra rostului ei, un fapt de însemnătate nu numai locală, ci mondială. Într-adevăr, toate marile întrebări ale sufletului omenesc conştient de continuitatea istorică a gândirii omeneşti luptătoare, se pun din nou: cum să se facă cercetarea realului; cum să se îndrumeze căutarea adevărului; cum să se înţeleagă frumosul; cum să se ia poziţie faţă de lume şi viaţă; cum să se ajute selecţionarea naturală a talentelor şi geniilor; cum să se înnobileze scopurile vieţii sociale, politice, naţionale; cum să se dea lupta cu infinita bestialitate omenească, zmulgând cât mai mulţi semeni de-ai noştri din noroiul în care se bălăcesc zilnic; toate aceste întrebări, care singure pot justifica sechestrarea atâtor libertăţi individuale în folosul binelui social, trebuie să preocupe pe întemeietorii unui nou aşezământ oficial de cultură socială şi de cultură creatoare.
Dar mai ales la un popor încă în formare socială şi naţională, cum e al nostru, aceste întrebări sunt obligatorii sub sancţiunea absurdităţii noii instituţii în mijlocul unor nevoi mult mai stringente, de ordin infinit mai adecvat primitivităţii vieţii noastre publice. Căci dacă e ca noua Universitate să nu fie decât încă o uzină de superficialităţi şi inutilităţi, de non-valori sociale, culturale, politice, înfiinţarea ei nu e numai absurdă, e şi imorală.
Desigur, fiecare păcat social se reflectă la un popor în toate aşezămintele lui. Într-o lume de seci şi de utilitarişti josnici conspiraţia generală a neisprăviţilor va popula cu reprezentanţi de-ai lor cele mai înalte locuri în ierarhia responsabilităţilor social-culturale ori social-politice. Dar sub imboldul idealismului mistic popular, trezit întotdeauna puternic în epocile de mari răsturnări şi revoluţii, doi-trei oameni de inimă pot pune la cale, susţinuţi de acest ambiant încrezător şi cald, mari reforme spirituale, pe care în vremurile obişnuite nu le-ar fi adus o evoluţie de decenii ori secole.
Iată, în faţa noastră, o operă de revoluţie, înfăptuită cu mijloace revoluţionare, inspirată de o iubire cu totul dezinteresată pentru mai bine, apărată, tocmai prin acea speranţă naivă şi curată a celor mulţi, de atacurile puterilor tradiţionale, ignorate voluntar de întemeietori şi mânioase de această ignorare.
Pe ce drum va apuca noua confraternitate spirituală? Cele vechi, mereu umblate, bine bătute, netede, duc toate în mlaştina materialismului vulgar. Iar drumurile noi sunt numai indicate, de cugetătorii solitari. Construirea lor e tot opera răbdătoare a tovărăşiilor numeroase de ucenici ai noului gând. Şi entuziasmul celor mulţi nu ţine decât până la primul obstacol, până la prima jertfă. Tăria de caracter - singura nobleţe adevărată în lumea muritorilor - e o floare rară. Iar fără ea toată învăţătura de pe lume, tot talentul creator, e un simplu amuzament egoist. Când semenii tăi te urcă în vârful piramidei sociale, trebuie să arzi tot sufletul tău pentru a rămâne acolo: nu pentru tine, că tu eşti un om, trecător, dar pentru oameni, pentru idealul lor, pe care tu nu trebuie să-l laşi să decadă, pentru sublimul pe care trebuie să-l faci să înflorească în inima contemporanilor tăi, chiar de ar fi să-l creşti cu tot sângele vieţii tale, pe care numai o dată o ai.
Dar iată, totul e rău. Nici cei mai buni nu rezistă suferinţei ori ispitei, ci renunţă la luptă. Întreaga viaţă e murdărită de egoism, de interesul brutal, de utilitar. Milioane în jurul tău spun: aşa e viaţa; zadarnic încerci să o schimbi. Şi nu cobori ochii, din viziunile senine unde încerci a-i fixa, asupra pământului forfotitor de lume, fără să vezi confirmarea înmiită a asprului adevăr: până şi suferinţa imensă a marelui război, abia încheiat, este astăzi profanată de materialismul cel mai odios; pacea care aşează soarta lumii e opera nevrednicilor care nu au luptat, ci s-au îngrăşat în război; nimic din dumnezeiasca frumuseţe a jertfei, a iubirii, a morţii, nu mai inspiră opera păcii; cei mişei, cei trădători, au fost poftiţi alături, ba mai sus, decât cei curaţi, cei credincioşi, cei drepţi; o amară preţăluire pe arginţi a început pentru sângele vărsat în lupte; biruinţele trebuie răscumpărate cu banul văduvei şi orfanului, iar cei care au câştigat biruinţele stau trişti şi muţi, aiuriţi de mânie, daţi la o parte ca nişte meşteri fără pricepere şi fără preţ, în vreme ce zarafii cântăresc în talgere: aurul Răsăritului, focul Carpaţilor, grâul Dunării, codrii Munţilor. Călcarea cuvântului dat e astăzi lege. Iar înăuntrul ţării tale, nu vezi decât necinste, căţărare disperată către locurile cele mai de sus, goană după avere, murdărire a tuturor numelor curate de luptători fără frică împotriva răului, aprobare stupidă a mulţimii, dată nu celor care-i cer virtute, ci celor ce-i laudă viciile. Şi în atmosfera aceasta îmbâcsită de miasmele putreziciunii, rece de lipsa oricărei iubiri, chiar cei odinioară deschişi avântului cald spre ideal, devin reci, nemaiputând înţelege decât gândul raţional, logica faptelor brute; gândul ca expresie delicat-sentimentală, mistic încrezătoare, a înţelegerii intuitiv-lirice a Cosmosului, ca un tot din care noi oamenii nu suntem decât un infim fragment, mai mult simţind decât înţelegând legăturile noastre cu Întregul, e închis pentru ei. E aşa de săracă inima omenească în înţelegerea cuvintelor care poartă gândul aproapelui! Vorba, ca o simplă monedă luată şi dată, ştearsă de multă întrebuinţare, e tot ce loveşte cugetul: gândul închis în ea, strigătul nou, dat cu acelaşi, banal, cuvânt, le scapă. Şi totul pare vechi, uzat, indiferent.
Pentru o confraternitate spirituală, cum e să fie aceasta, întemeiată acum, realitatea vieţii trebuie să fie însă nu suma manifestărilor pragmatice ale unei societăţi dezagregate şi haotice, alcătuită din indivizi primitivi ori decăzuţi, ci complexul potenţelor spirituale, latente în sufletul naţional şi general-uman, al maselor şi indivizilor. Noi nu lucrăm cu realitatea unor contingenţe de douăzeci şi patru de ceasuri, ca jucătorii la bursă, ci lucrăm cu realitatea unor stabilităţi psihologice milenare, ale sufletului ancestral. Pentru noi faptele concrete sociale, a căror cunoştinţă nu numai [că] nu ne scapă, dar nouă singuri ne e complet inteligibilă, sunt numai mijloace de a diagnostica bolile sociale şi de a pronostica evoluţia lor. Noi nu ne mărginim la simpla constatare a bubelor urâte şi la tratarea lor superficială - după metoda politică - ci căutăm a purifica însuşi sângele bolnavului, spre a împuternici din nou leucocitele să ucidă microbii care circulă în întregul organism.
Supremul scop al luptei noastre e spiritualizarea vieţii marelui organism social-politic, şi cultural creator, care e naţiunea. Mijloace întrebuinţate de noi sunt exclusiv de caracter social-cultural şi pleacă din izvorul unic al idealismului naţional. Metoda noastră e aceea a cultivării şi selecţiei sufletelor superioare, prin punerea la probă a fiecărui individ, care ne este încredinţat, cu piatra de încercare a Cultului Ideii. Cine rezistă şi dă scântei e vrednic să intre în confraternitatea Universităţii naţionale. Cine e un simplu pietroi brut e dat înapoi la grămadă, spre a servi ca pavaj de şosea pentru construirea drumului nou către sferele cele de sus. Oportunisme, tocmeli, reductibilităţi, nouă nu ne sunt permise. Noi suntem preoţii aspri ai unei religii de purificare. Suntem profeţii unui timp, cu mult prea îndepărtat pentru poftele grăbite ale hămesiţilor contemporani, dar nouă imediat accesibil prin largul orizont al vederii istoric-filozofice.
Noi suntem condamnaţi să fim ireductibili sau să ne retragem din luptă. Căci asupra noastră apasă răspunderea întregii vieţi a naţiunii. Sănătatea sufletului ei ne e încredinţată nouă. Iar noi suntem datori să luptăm penru a-i păstra întru eternitate această imunitate faţă de decădere şi moarte. Cum am putea o clipă să facem vreo concesie Răului, când ştim că puterile lui, chiar cu cea mai îndârjită luptă a noastră, tot uriaşe rămân, avându-şi izvorul în eterna inerţie cosmică? Noi trebuie să fim oracolul, la care să alerge mulţimea în ceasurile de cumpănire a Destinului, spre a-i da lămurire asupra viitorului: căci numai noi gândim mai presus de meschinul timp şi spaţiu politic-social. Noi trebuie să fim spiritul critic prin care să se lumineze naţiunea, când în mizeria luptei vieţii şi în haosul ciocnirilor pătimaşe politice, ea vede răsturnată toată scara valorilor şi ceea ce socotea sfânt îi este arătat de luptătorii gălăgioşi şi fără conştiinţă ca murdar, iar ceea ce i se păruse josnic îi e înfăţişat ca ideal. Noi trebuie să îi explicăm că civilizaţia materială, singură, nu e nimic mai presus ca un grajd sistematic pentru vite bine hrănite şi ţeselate, dar nici pe departe nu e o orânduire în care să aibă un loc şi sufletul, care, în om, e idee.
Opera de purificare ce ne cade nouă, generaţiei actuale, e cu totul ingrată. Nouă ni se cere sacrificarea însăşi a sufletului nostru: noi nu vom putea face nimic complet, ce de-abia vom curăţi drumul pentru alţii. Cei ce vor veni după noi ne vor amesteca în acelaşi primitivism cu cel al societăţii în care trăim şi nici nu vor bănui tragedia de precursori, chinuiţi, batjocoriţi, neînţeleşi, trădaţi, care a fost în noi. Putând lucra, egoist solitar, ca cei mai buni din ţările luminate ale Apusului, noi nu vom fi lăsat după noi nimic întreg, nimic armonios, nimic asemănător marii iubiri de gând, care a fost în noi.

***


Care e sufletul cu care avem noi a lucra?
Desigur, înainte de toate sufletul ţăranului daco-roman. Care sunt însă potenţele acestui suflet?
Există o selecţie naturală a inteligenţelor naţionale pe baza luptei de adaptare pe care popoarele trebuie s-o dea spre a birui dificultăţile ridicate în calea lor de natură ori de om. Mintea se ascute din generaţie în generaţie în direcţia biruirii cât mai uşoare a acelor obstacole. La popoarele prea chinuite de adversităţile istorice - cazul poporului nostru, martirizat de toate liftele pământului - se formează un fel de carapace spirituală, în care sufletul se refugiază spre a se păstra intact. Observatorul superficial vede numai carapacea pietroasă şi inertă: în specie: fatalismul, insensibilitatea la nevoile unei vieţi mai omeneşti, tradiţionalismul, neîncrederea faţă de orice om sau lucru nou, asprimea şi necioplirea în diferite manifestări individual-sociale. Dar observatorul răbdător, care stă şi aşteaptă să iasă din scoica colţuroasă, adevăratul organism, adăpostit înăuntru, are bucuria de a vedea o fiinţă foarte fin şi complicat, foarte delicat construită, cu nenumărate organe de apercepţie variată şi puternică a lumii, total nebănuite, numai după aspectul crustei de piatră. Fatalismului cosmic îi corespunde splendida etică optimistă, păgâno-creştină, care dă celui nedreptăţit siguranţa că răutatea nu va rămâne nepedepsită şi că deci el poate aştepta cu resemnare filozofică această pedeapsă imanentă a nedreptăţii. Insensibilităţii la greutăţile şi trivialităţile vieţii materiale îi corespunde entuziasta dorinţă de a se face frumos măcar la zilele mari, care creşte înclinările sale pentru arta de toate felurile. Tradiţionalismului ţărănesc îi corespunde o curiozitate extraordinar de multilaterală, chiar pentru lucrurile total străine de experienţa lui principiară. Neîncrederii faţă de orice e nou îi corespunde dorinţa de a afla taina acelei noutăţi, spre a o supune: de unde, un spirit de observaţie şi de critică excepţional de ascuţit, întrecând adesea cu mult pe cel al omului cult, deprins cu formulele luate de-a gata din cărţi. Asprimii în maniere îi corespunde un simţ de măsură şi cuviinţă sufletească, cu atât mai puternic, cu cât el nu se poate manifesta extern, decât cu totul stângaci. Copilul ţăranului e aruncat în lupta vieţii, încă de când e mai mic decât căciula de pe capul lui taică-său. El trebuie să înveţe singur a ieşi din încurcătură. Iar şcoala de agerime practică a trupului şi sufletului îi e completată de lupta - nu căutată de cine vrea, ci impusă tuturora - pentru întâietatea ori distincţia spirituală, extraordinar de preţuită în societatea ţărănească. Agerimea minţii îi e pusă la încercare fiecăruia în orice clipă, nu numai de un intres imediat şi utilitar, dar mai mult încă de plăcerea, pur estetică, pe care ţăranul o are de a vedea scânteind un cap superior. Iuţeala aperceperii, vioiciunea reflexiei, justeţea judecăţii, promptitudinea respingerii argumentului contrar, stăpânirea de sine în focul luptei de inteligenţă, caalerismul condamnării imediate a mijloacelor lăturalnice ori brutale de întrecere, toată această minunată autoeducaţie ce şi-o dă societatea ţărănească, scânteietoare de vervă, de bucurie a vieţii, încordată ca o strună continuu vibrând muzical, de sinceritate aproape antic de consecventă, de cavalerism cu un cod foarte complicat, - e o realitate pe care clasa suprapusă - în mare parte de alt neam decât poporul nostru - n-a cunoscut-o şi deci n-a avut-o în vedere la organizarea culturii sociale a naţiunii. S-a văzut ridicola babilonie a introducerii copilului de şăran în viaţa naturii prin cărţi, care-i proclamau marele adevăr nou, că "boul e un animal cu patru picioare". Sufletul ţăranului român ne ajunge nouă - Confraternităţii universitare - total obosit, amărât, dezgustat şi adesea chiar mutilat, de fabricile de banalizare sistematică, denumite şcoală primară şi secundară. Mai e vreo mirare că feciorul de ţăran trecut prin toată filiera uzinei şcolare e un simplu neurastenic ori un nevrozat iremediabil? Căci trebuie să fie cineva prea recalcitrant la orice disciplină, ori prea puternic spiritual: dominând orice violenţă externă, ca să poată rezista tăvălugului nivelator, care e şcoala organizată mecanic-industrial: supunând şi pe cel genial şi pe cel sărac cu duhul aceluiaşi dresaj cu locuri comune. Universitatea deci, în loc de a fi un colegiu frăţesc de tineri şi bătrâni care caută împreună, deopotrivă de entuziaşti, realul, adevărul, frumosul, sensul lumii şi al vieţii, trebuie să fie, în haosul şi decăderea actuală, un adevărat spital pentru mutilaţii la suflet. Ca să-şi poată veni în fire, copiii aceştia ai unei rase în adevăr nobile, încăpute pe mâinile educatoare ale unor oameni strâmb pregătiţi ori rău conduşi, trebuie să le redăm atmosfera de acasă, vioaie, veselă, lipsită de orice pedanterie şi închipuire de sine magistrală, firească în libertatea deplină dela frate mai mare la frate mai mic, caldă, copilăresc de idealistă, - şi, fără îndoială, multe suflete vor înflori din nou, strălucind prin inteligenţa lor originală, pătrunzătoare, clară, creatoare, - deşi, tot aşa de sigur, multe altele vor rămâne pentru totdeauna schilodite, luând cu ele numai arzătorul regret de a se fi născut prea devreme faţă cu încetul proces de purificare al nenorocitei noastre orânduiri sociale.
Fiecare naţiune trebuie să-şi aibă metoda sa proprie de dezanimalizare a mulţimilor şi de selecţionare a talentelor şi geniilor. Copiii şăranului nostru, vioi şi clar la minte, n-au nevoie de pisălogeala ucigător de metodică, născocită ca sistem educativ de naţiile greoaie la spirit pentru copiii lor molâi şi înceţi. Şcoala noastră trebuie să fie alta, pornind de la realitatea etnopsihologică a sufletului nostru naţional şi ramificată după scopurile sociale specifice evoluţiei noastre actuale.
Dacă însă calitativ sufletul cu care avem a lucra e de o fineţe şi mlădiere originară neîntrecută, cultural-evolutiv el e încă în stadiul primei copilării. El nu a făcut decât o foarte modestă etapă în ascuţirea psihofiziologică, necesară marilor abstracţii ale culturilor creatoare superioare. Trecerea de la stadiul vegetativ-etnografic - oricât de strălucit - la cel cultural creator, general uman, universal-valabil, e departe de a se fi făcut. Un suflet proaspăt de la ţară, supus presiunii formidabile a capitalului ideologic contemporan, rar poate suporta cu perfectă elasticitate povara şi nu rămâne deformat. De abia în a doua ori a treia generaţie, treptat-treptat intelectualizată, ţăranul român îşi arată incomparabilele lui calităţi sufleteşti. Şi e caracteristic că chiar în trecutul nostru istoric o atare treptată intelectualizare a dus nu numai la egalitatea noastră, spiritual-creatoare, cu alte naţiuni mai vechi în cultură, ci la superioritatea noastră asupra lor, dându-le noi, conducători sufleteşti.
Din aceste constatări decurge - ca o condiţie esenţială a oricărei superiorizări a culturii, individuale, ca şi sociale - lărgimea general-umană a orizontului inspirator de gânduri.
Naţionalul e ceva biologic-politic: e conştiinţa de sine, solidară, a unui organism independent, în luptă de existenţă cu alte organisme analoage şi întrebuinţând pentru apărare chiar forma animalică a luptei, care e războiul. Naţionalul nu e ţinta supremă a spiritualizării, ci e materialul brut, care are a fi înnobilat prin gândirea general-umană, astfel încât creaţiunile lui să devie pretutindeni şi etern valabile. Eşti naţional în orice creaţiune a culturii superioare nu conştient, voit, ci inconştient, fatal. Dar întocmai cum nu vrei, ci eşti, fără voia ta, în opera de artă, liric ori epic, tot aşa eşti, fără să vrei, naţional, în sufletul tău.
Omul, fie el incult, fie cult, lucrează, ideologic, cu un material de gânduri general-omenesc; etnografic, adică sub-cultural, ca şi superior-creator, adică adevărat cultural, esenţa diferitelor civilizaţii naţionale e asemănătoare: nu numai în ideile conducătoare, ci adesea chiar în unele forme concrete, îmbrăcate de aceste idei; comparaţi civilizaţia etnografică românească cu cea scandinavă, cu cea peruviană sau chiar cu cea a negrilor mahomedani şi comparaţi cultura elenică a epocii clasice cu cultura mexicană anterioară invaziunii spaniole. Calitatea diferită a sufletelor naţionale e o entitate de ordin diferenţial şi potenţial, iar nu esenţial.
Fie prin specializarea aptitudinilor sufleteşti subconştiente, fie prin tăria excepţională a puterii aperceptive şi raţionale, popoarele ajung a se deosebi într-un fel - am putea zice termic: unele cu sânge rece, luna masculină, soarele feminin - altele tocmai dimpotrivă. Identitatea construcţiei generale, psihofiziologice, la toate rasele omeneşti creează substratul sufletesc universal-valabil al tuturor civilizaţiilor. Legea cosmică a diferenţierii aptitudinilor până chiar şi în organele perechi ale aceluiaşi individ, creează, pe baza factorilor multipli de influenţă a pământului asupra omului, potenţe şi nuanţe etnopsihologice, nenumărat de variate.
Mijlocul unic de a accentua diferenţialul e acela de a intensifica genericul. Lărgind şi aprofundând cultura noastră de simpli oameni, ca oricare alţii, devenind cât mai spiritualizaţi ca cetăţeni ai lumii, subconştientul specific-naţional din noi, care colorează fatal oricare creaţie superioară de artă, filosofie ori ştiinţă, din pricina precumpănirii instinctului asupra inteligenţei în orice inspiraţie nouă (altfelcei mai erudiţi ar fi cei mai geniali, pe când dimpotrivă geniul procede prin inspiraţie transcendentală), subconştientul, zic, are un câmp mult mai vast de manifestare, atât intensivă cât şi extensivă. Dar mai mult decât atât. De la etnografic la cultural nici nu e punte de trecere. Etnograficul e ceva definitiv, milenar şi universal, rezultat ultim al geniului popular natural. Etnograficul exprimă o concepţie etică, estetică şi metafizică asupra lumii şi vieţii ca rezultat al unei experienţe multiseculare: atât ideile cât şi formele lui alcătuiesc o lume aparte, din care nu este trecere: precum nu este trecere de la civilizaţia laponilor la cea a elenilor. Culturalul e ceva abstract, simbolic, artificial. Culturalul e rezultatul spiritualizării aristocratic-idealiste pe cale de antrenament şi selecţie forţată într-un spaţiu şi timp dat. Etnograficul pleacă de la instincte. Culturalul pleacă de la idei. Culturalul e mereu schimbător în rafinata evoluţie spre cât mai complex a ideilor creatoare. Etnograficul e perpetuu stabil, pe baza celui mai minuţios tradiţionalism. Necesităţile vieţii spirituale superioare sunt total necunoscute vieţii etnografice. A lua valori şi forme etnografice pentru a exprima valori şi forme culturale înseamnă a confunda iremediabil două stări de suflet total disparate şi a crea un monstru de civilizaţie falsă. Nu forma creează ideea, ci ideea îşi caută forma. Culturalul ca forme concrete e exclusiv rezultatul gândirii superioare solitare, născute prin generaţie spontanee, din legea cosmică a diferenţierii, calitative şi intensive, aplicată indivizilor izolaţi. Tonalitatea, nuanţa, ritmul creaţiei acesteia superioare, sunt date, fireşte, de pasta psihofiziologică diferită a nenumăratelor organisme sociale, care sunt rasele şi popoarele. Ai aceeaşi idee de templu, ori de statuie, ori de imn liric, ori de contract social-politic, exprimată de marii creatori ai culturilor originale, capetele geniale ale naţiunilor, total diferit, nu după mentalităţile individuale ci naţionale: această diferenţă e cu atât mai inconştientă cu cât creatorul e mai desăvârşit. În adevăr singura muncă, singura grijă şi suferinţă a creatorului e de a da formă deplin corespunzătoare gândului care-l frământă. Iar gândul acesta nu este un gând social, politic ori naţional, ci e un gând specific creaţiei: compozitorul gândeşte muzical, sculptorul gândeşte plastic, poetul gândeşte simbolic. "Limbile" acestea specifice sunt intraductibile dintr-una într-alta. Creatori foarte elocvenţi în limba lor, plastică, muzicală, simbolică, sunt total afazici în limba noastră practic-utilitară a necesităţilor vegetative ale vieţii, ca şi în limba metafizică a cetăţenilor republicii lui Platon.
Cea mai evidentă dovadă a stării noastre spirituale înapoiate e confuzia care se face între etnografia românească şi arta ori gândirea superior-culturală românească. Ai noştri înţeleg o prelungire a etnograficului în cultural, a popularului în artisticul-filozofic, în loc să le înţeleagă ca două lumi diferite care au contact între ele, nu direct, ci prin intermediul altor lumi, care sunt etapele treptate ale spiritualizării colectiv-individuale: prin propagarea unei anumite religii a unui nou complex de idei: cum a fost, în alte locuri şi timpuri: cultura superioară medievală, cultura superioară a Renaşterii etc., în diferitele lor faze, crescute treptat din forţele vii, singular-geniale, populare, ale naţiunilor, diferit colorate la diferitele naţiuni, dar deopotrivă de abstract fecundate de la artificial la natural, iar nu de la popular la artistic-filozofic.
Avem dar de intensificat în tinerimea care aleargă la luminile noastre nu ceea ce e ţărănesc în ei, ci ceea ce e general-omenesc. Dar această culturalizare a intelectualităţii noastre născânde nu are a se face prin antrenamentul spiritual cu cultura unei anume naţiuni predilecte. A încerca să facem din cultura noastră o prelungire colonială a culturii franceze, italiene, germane ori anglo-saxone, e o greşeală analogă aceleia, mai înainte atinse, a etnografizării creaţiilor abstracte. Căci cultura acestor naţiuni este ceva organic, netransmisibil: ea reprezintă un suflet specific, diferit de al nostru. Ar însemna să ne strâmbăm sufletul, sau să fim nişte simple animale mimetice, dacă am căuta să gândim cultural ca francezul, englezul, germanul, contemporan ori istoric. Cultura unei naţiuni se naşte din ciocnirea unor influenţe ideologice străine, forţat ori de bună voie, cu instinctul creator naţional. Cu cât însă un popor este mai tânăr, cu atât el e mai expus să ia expresia formală drept idee. Ori forma este ceva neasimilabil: ea este interpretarea naţională, specifică, a ideii pure. Ideea singură e asimilabilă fiindcă e general omenească. Ideea catedralei gotice în Franţa şi Italia e ca ferment aceeaşi, ca întruchipare total diversă. Noi avem a oferi instinctului creator al naţiunii noastre idei, iar nu forme. Şi ideile vor fi imediat roditoare, pe când formele vor fi sterile. Idei în sine, idei artistice, ştiinţifice, filozofice, sociale, politice, în perpetuitatea lor - critic văzută - de transsubstanţializare infinit de variată.
Nu cultura superioară a unei naţiuni, ci cultura a cât mai multor naţiuni, are a ne interesa. Numai, aşa putem ucide mimetismul ieftin al formelor şi silim la gândire, la luare de poziţie personală originală. Cultura istorică deci, mergând mână în mână cu cultura filozofică şi cea artistică, toate general-umane, iar nu singularizat naţionale, cu atitudine servil-colonială faţă de ele.
Ideile pure, care circulă în spaţiul geografic-uman şi în timpul istoric-uman, cu ajutorul marilor genii creatoare, în care ele aprind focul luptei pentru transsubstanţializare a gândului abstract în formă concretă, - sunt activ în indivizi şi naţiuni în cele două feluri etern creatoare de energie: simpatetic - prin iubirea faţă de noul gând - sau, repulsiv, prin ura şi combaterea noului gând, adică - din ciocnire - prin crearea antitetică a altui gând. Şi într-un caz şi într-altul rezultatul final e tot crearea. Decât, că în cazul urii, drumul până la creare e mai lung şi cheltuiala de energie mai mare. Firesc, indivizii, şi după ei popoarele, iau mai bucuros drumul cel dintâi, al iubirii.
Ideea-mamă a întregii culturi româneşti e ideea romană. Cultura noastră naţională, creatoare, spre deosebire de străvechea civilizaţie vegetativă etnografică, daco-romană, populară, începe odată cu descoperirea Romei. Roma ne descoperise pe noi încă din întunecatul ev mediu. Dar noi nu reacţionasem. Dimpotrivă noi am descoperit-o simultan, pe căi diferite, dar cu efecte fulgerător-creatoare identice, în toate cele trei ţări româneşti ale Daciei - deplin - abia în secolul al XVII-lea. Istoriografia românească din Moldova, Ardeal şi Ţara Românească e creatoarea conştiinţei naţionale superior culturale a poporului nostru. Iar această conştiinţă naţională superioară aprinde fără întârziere - pe cale simpatetică - sufletul primitiv-natural al naţiunii fiice cu dorinţe, impulsii, tendinţe violent răscolitoare de gânduri. Legătura cu Roma-mamă e făcută întâi - multă vreme - prin sora italiană, apoi marele foc sacru al ideii pure, încinge întreaga Franţă. De la 1789 până azi ideea culturală creatoare romană e activă în naţiunea noastră prin mijlocirea Franţei. Încercările antiquaric latine ca şi cele romantic italofile - de legătură nouă cu gândul roman - n-au creat nimic trainic.
Dar ideile culturale romane - propriu-zis, cultural antice, greco-romane - nu sunt azi exclusiva proprietate spirituală a Franţei. Întreaga lume europeană şi americană - am putea zice întreaga lume civilizată - latină, germană, anglo-saxonă - trăieşte cu idei romane. O exclusivitate a inspiraţiei noastre prin Franţa, ne-ar duce - prelungită prea mult - la situaţia intolerabilă de colonie culturală franceză. Ideea romană trebuie deci readusă la puritatea ei principiară, impregnată cât mai mult de suflul ei originar-antic, eleno-roman, iar reacţiunea noastră faţă de această idee trebuie din ce în ce mai mult intensificată naţional-daco-roman, liber inspirată de sufletul nostru nefalsificat, nemanierat cu diferite influenţe exclusive contemporane. Clarificându-ne şi aprofundându-ne mintea noastră cu experienţa ideologică universală - fiecare naţiune făcând să vibreze în noi, puternic, o altă coardă - lăsând iubirea noastră instinctivă pentru Roma să coloreze după legile ei, fatale, creaţiile noastre, vom avea dat substratul larg omenesc al inspiraţiei culturale creatoare prin ciocnirea cu alte gânduri - diverse de cel românesc. Împlinirea însă a chiar actului creării trebuie să fie cea mai sălbatică liberare de tot balastul, de toată schelăria, pe care ne-am urcat, spre a privi cât mai departe şi cât mai adânc, în lume. Suprema depersonalizare, deznaţionalizare, destendenţionalizare, trebuie să fie actul de purificare, precursor creării. Înaintea ideii pure: de filozofie, artă, ştiinţă, trebuie să stea omul pur de orice intenţii trecător lumeşti. Din unirea sufletului lui imaculat de cele pământeşti, cu ideea pură, se va naşte - potrivit legilor supreme, incontrolabile şi neguvernabile de noi - opera nouă: asemănându-se - ca eternă valabilitate, umană - cu mama ei, ideea, - şi asemănându-se - ca înfăţişare formală, naţională - cu tatăl ei, creatorul.

***


Nu românizarea noastră feroce, întru vegetativul etnografic, ci continua noastră umanizare întru sublimul uman va crea suprema splendoare a culturii româneşti. Acordarea întru eternul omenesc a creatorului îl va face să crească până la simbolul veşniciei fiecare element superior prelucrabil al vieţii noastre naţionale. Şi cântăreţi divini ai frumosului, profeţi incomparabili ai adevărului, vor da viziunea sublimului, în formă transcendental ritmată română, tuturor popoarelor şi tuturor timpurilor.
Dar pentru a ajunge acolo, ca naţiunea noastră să trăiască universal-uman, confraternitatea Universităţii noastre trebuie să convertească întreaga naţiune la cultul ideii pure. Dematerializare fără cruţare; spiritualizare entuziastă; cercetare neobosită a realităţii naţionale pentru ceea ce are etern în ea; activitate misionarică social-culturală, adânc iubitoare, pentru prepararea întregii mulţimi a fraţilor cu taina cea mare a naşterii geniilor noastre, universale: iată uriaşa sarcină care apasă pe umerii noştri de adevăraţi părinţi ai naţiunii.
Şi după cum trupul omenesc, pentru a se mişca în spaţiul terestru, are nevoie să ia anumite atitudini, la care e treptat-treptat antrenat în viaţă: pe pământ, în mers, alergat, urcat, - în apă, înnotând - tot astfel sufletul pentru a se mişca în lumea ideilor are nu mai puţin nevoie să fie iniţiat în atitudinile necesare, imperativ obligatorii şi total diferite unele de altele, - atitudini care singure pun sufletul în stare de a primi şi a da ideile pure, care, ca atomii în Cosmos, alcătuiesc vibrarea vieţii etern conştiente de sine: atitudinea religios-lirică, cea ritmic-muzicală, cea poetic-plastică, cea filozofic-tragică, cea ştiinţifică-arhitectonică, cea istorică-epică-dramatică, cea social-culturală, ori, în sfârşit, cea practic-politică.
Maeştrii atitudinilor sufletului, iniţiatorii în taina mişcării în lumea ideilor, trebuie să fim noi, cei care prin ştiinţă, experienţă, suferinţă, închinare, am fost binecuvântaţi cu darul măcar al unei singure mişcări în lumea imensă a gândurilor. Discipolii vor intra la fiecare, vor încerca acordarea sufletului cu atitudinea fiecăruia din noi, şi, sau vor vibra armonios de contactul cu ideea cea nouă, sau, vor căuta mai departe atitudinea deplin înrudită alcătuirii sufletului lor, individual.
Nenorocita identificare a sufletului cu trupul în care trăieşte şi apoi a acestuia însuşi cu materia inertă, a făcut să se piardă, în raţionalismul feroce, trivial-materialist, modern, până şi însăşi înţelegerea originii gândurilor noastre fundamentale. Filozofia, istoria, arta sunt astăzi ştiinţe care se inoculează, ca un ser medical - pe cale aşa-zis metodică - în creierul celui chemat şi celui nechemat, deopotrivă. Suflete total nefilozofice, ori neistorice, sunt dresate cu de-a sila ca atare - nu se dresează oare şi cai matematici? - şi sute de monştri pseudoumani, numiţi şi specialişti, sunt aruncaţi în viaţa socială spre a neferici la rândul lor pe alţii. Şi aşa va suferi omenirea, fără putinţă de îndreptare, cât nu se va întoarce la divina doctrină a iniţierii afinitar-elective în idee, prin punerea la încercare a sufletului adolescent cu atitudinile spirituale capitale, spre a şi-o alege - prin iubire - pe aceea în care sufletul lui se pierde ca o notă în acordul perfect.
Cum omul care a trăit o viaţă într-o strâmtă vale de munte, la prima vedere a vastului spaţiu liber ce-l dă orizontul mării, se va da înapoi speriat căutându-şi sprijin în cel mai apropiat obstacol care să-i mărginească privirea, cum sufletul nostru însuşi, mereu visând de infinit, se dă totuşi înapoi cu groază şi i se pare că se scufundă în haos, când îi ceri să gândească la ce poate fi dincolo de ultima stea văzută, şi tot mereu mai departe, dincolo, fără oprire şi fără hotar, - aşa se dă aiurită înapoi mintea contemporanilor noştri când din cutiuţele sistematice, cu cea mai perfectă metodă ordonate şi cuprinzând întreaga înţelepciune ştiinţifică asupra lumii şi vieţii - e scoasă de marile izbucniri ale geniului creator solitar, intuitiv-vizionar în natură şi în sufletul omului, spre a lua cunoştinţă de anarhica lui descoperire, fără fişe şi rafturi, a unui nou aspect al formei, ori al ideii universale.
Ci viaţa adevărată e a inspiraţilor. Când pentru întâia dată sufletul omului s-a trezit la viaţa conştientă în lume, tulburarea iubirii, a fricii, a mâniei, a necunoaşterii, i-a acordat sufletul liric, religios, politic, ştiinţific, şi gândul care i-a fulgerat atunci în minte, ca şi forma fierbinte, pătrunsă toată de vibrarea vieţii închise întrânsa, scurt lapidară, pentru că vulcanică, au fost expresia veşnic-valabilă pentru toţi muritorii care au mai trăit în lume. Şi tot aşa când întâia dată sufletul omului s-a deşteptat din credinţa în minune, când ochii săi au putut privi tăios şi rece asupra vieţii şi morţii, gândul filozofic, ideea ordonatoare a tuturor apariţiilor în Cosmos s-a născut complet înarmată, ca Palas din capul lui Zeus. Iar frângerea speranţei umane, brutala dezminţire a copilăreştilor noastre planuri de fericire trainică pe pământul plin de durere, a născut cântecul tragic.
Priveşte pe creator la lucru: "fragmentul acesta de lume e frumos: şi anume aşa, şi aşa": şi omul imită natura mereu şi mereu mai deplin, - ca să arate că el vede tot, că nu-i scapă nimic, că el e ca însuşi Dumnezeu, căci el pătrunde toate câte le-a pus Dumnezeu în ce a creat. Şi ca Dumnezeu creează şi el viaţă din lutul inform. Şi bucuria pe care omul o are de a înţelege toate, îi dă mişcarea ritmică a sufletului, care îl face să cânte: în cadenţe, în versuri, în linii, în culori, în forme, în numere.
Marele lui chin, marea luptă, cu cât vede mai deplin şi mai adânc lumea şi viaţa, e însă biruirea inerţiei materiei. Fiecare creaţie nouă îşi are ca început aceeaşi inspiraţie subconştientă, transcendentală, vulcanică, pe care a avut-o şi primul om, înspăimântat de văpaia gândului nou ce i se aprinsese în suflet. Dar creatorul zilelor noastre luptă implacabil cu forma spre a o sili să cuprindă cât mai întreagă ideea de foc iniţială. Şi de multa preocupare de formă, rătăciţii în lumea gândurilor, cei ce n-au iubit niciodată ideea, cred că doar forma e totul. Şi lumea contemporană întreagă trăieşte o vreme a formelor, a idolilor morţi luaţi drept zeii înşişi şi toată ştiinţa şi filozofia şi arta nu mai e decât pură morfologie metodică. Cum după o formulă dată chimistul reconstruieşte un corp, tot astfel cu membra disiecta artistul, cugetătorul, istoricul, după metoda cu care a fost dresat în şcoli, compune cu uşurinţă, repeziciune şi perfectă linişte de suflet nenumărate opere moarte. Ce pot toţi oamenii aceştia să ştie despre chinul creării sub imperiul demonului lăuntric? Despre marea suferinţă a exteriorizării ideii, care-şi cere inexorabil trupul, în care să se coboare în lume? Dar şi de nebuna jubilare a găsirii armoniei între gândul nou şi materia inertă biruită, în veci nu vor şti banausii, a căror muncă e silnică, al căror spirit e mort.
Şi alexandrinisml acesta contemporan, care nu mai vede în lume decât probleme de forme şi metode, nu e în esenţa lui diferit de cel antic. Problemele de formă se nasc întotdeauna atunci când ideile sunt puţine şi slabe, când omul se simte epigon al altor vremuri superioare, când atitudinea lui în faţa lumii şi vieţii e luată din cărţi şi tradiţii, iar nu din propriul suflet luptător. El ar trebui să ştie că în timpurile sublime orice formă e numai un efect al ideii, orice metodă numai un plan personal şi pur subiectiv de stabilire a drumului spre transsubstanţializarea ideii. Dar sufletul anchilozat al contemporanului, turtit de nihilismul materialist-mecanicist, nu mai îndrăzneşte să zboare: i se pare chiar ridicol să încerce a zbura. Cercetarea realităţilor vieţii se identifică pentru dânsul cu cercetarea realului material. Realul spiritual care, de fapt, e adevăratul real în lumea omenească, singura conştientă de sine şi de Cosmos, căci omul e singurul animal, cosmic, pe care până acum l-a creat Raţiunea supremă, realul spiritual e pentru cei de azi o simplă ipoteză discutabilă. Întreaga viaţă a sufletului nu mai are - pentru contemporan - decât un sens descriptiv. Redarea precisă, amănunţită, a impresiilor simţurilor animalice. Un senzualism trivial şi neinteligent. Munţi de material informativ-descriptiv, fără o singură idee subsumator-spirituală înăuntrul materiei.
Şi până şi atitudinea istorică, adică sintetizator-evolutivă a gândului, ca şi atitudinea filozofică, adică valorificator cosmică a lumii şi vieţii, au decăzut la o simplă atitudine utilitar practică, de urmărire a faptelor şi ideilor umane ca a unor simple materiale brute, clasificate, etichetate şi înmagazinate metodic ca nişte fosile găsite în pământ şi expuse apoi paleontologic. A face ştiinţă astăzi se cheamă "a strânge materiale". Se uită că nu poate strânge materialul decât acela care îl înţelege şi valorifică principiar, cauzal, efectiv. Real-criticismul înţelept ca gând prim, şi vechi ca însuşi Socrate, deplin îndreptăţit ca sistem de înţelegere a lumii, numai pe baza perfectei şi adâncii ei cunoaşteri efective, a dus în epigonii de astăzi la un hamalâc stupid al tuturor nechemaţilor care adună fără nici un spirit superior, ordonator în haosul faptelor, tot ce le cade sub simţuri, fiindu-le total indiferent şi neinteligibil de-i caracteristic, ori zadarnic şi mut. Confraternitatea Universităţii noastre trebuie să înţeleagă viaţa ca o luptă pentru mai mult gând. Spontaneitate, originalitate, însufleţire, spiritualizare, a întregii noastre munci ordonate în viaţă. Iar spiritualizarea aceasta a vieţii, valorificată după unitatea de măsură supremă: etern valabilul uman, să fie legea perpetuă a deosebirii inertului de viu, animalicului de uman, naturalului de cultural, materialului de spiritual. Întru început era raţiunea supremă. Şi raţiunea supremă era la Dumnezeu şi Dumnezeu era raţiunea supremă. Socrate, Platon, Zenon, Ioan şi Kant n-au putut găsi altă înţelepciune decât aceasta. Dar în viaţa-spirit, în viaţa-ne-moarte e cuprinsă însăşi legea de existenţă a Cosmosului. Şi ridicându-ne din ţărâna care ne trage la dânsa, proclamându-ne una cu spiritul viu al Lumii, noi împlinim comandamentul legii vieţii pe pământ: de la sub-om, la om, de la om, la zeu.
Şi toată puterea, latentă în naţiunea noastră, de creare nouă, de luminare a lumii cu o nouă lumină, are a fi fructificată de acest gând al sublimului. Din iubirea pentru ideea forţă, din avântul către idealul vieţii biruitoare a morţii, se va naşte singura formă, singura existenţă concretă a supremei noastre culturi, care în trecerea mileniilor de viaţă umană, să dea nemurirea vieţii spirituale, etern-valabile, şi faptei geniului naţiunii noastre. Şi cum nimeni nu ştie ziua şi ceasul când chiar popoarelor le e dat să se săvârşească în viaţa trupului, e graba mare ca sufletul naţiunii mele să înflorească deplin, înainte ca destinul să unească din nou trupul ei cu natura mamă din care cu milenii înainte s-a trezit la viaţă.
Desfă-ţi dară aripile, suflet al naţiunii mele, loveşte cu ele puternic şi larg aerul lumii de jos şi ia-ţi ca un vultur zborul în ţările senine şi curate. De acolo ochii tăi vor vedea încă mai limpede întreaga icoană a lumii şi vieţii, dar nu vei mai respira miasmele aducătoare de somn, inerţie şi moarte ale putreziciunii materiei care dospeşte în adâncuri. Şi solitudinea calmă a cerului te va reînvăţa olimpicul ritm constant al eternului, netulburat de moarte, al legilor veşnice după care trăieşte Infinitul, din care, ca lumina eternă, răsfrântă în spaţiile interastrale, se răsfrâng în sufletul nostru ideile, spiritul, viaţa.


BIBLIOGRAFIE:


Sursa: hhtp://ro.wikisource.org