Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (26)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (16)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (43)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (362)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

RUSSO ALECU - IAŞII ŞI LOCUITORII LUI ÎN 1840

Iaşii a început de câtăva vreme să aţâţe curiozitatea publicului european, nu în chip excentric, prin el însuşi, ci ca scaun al principatului nostru şi deci ca un punct al marii chestiuni a Orientului.
Până în 1830, oraşul acesta - aşa de interesant prin moravurile tuturor popoarelor care au călcat pământul celor două principate, de la dacul rătăcitor şi sălbatic, de la romanul de pe Tibru, de la toate hoardele nomade care-şi croiseră prin vechea Dacie pierdută o cale sângerată spre a se năpusti în inima imperiului până la musulman, leah şi ungur, până la grec şi, în sfârşit, până la rusul de azi care se pretinde regeneratorul nostru politic, moravuri necunoscute adaptate la moravuri cunoscute, obieciuri barbare altoite pe obiceiuri antice, patriarhalismul pastoral topit în servitutea feudală, misterele creştinismului încrustate pe miturile păgâne, superstiţiile poetice ale evului mediu încrustate în secătuitoarea necredinţă a veacului, tot ce-i vechi şi ce-i nou, Occidentul şi Orientul, topite într-un tot nedespărţit, cimentate de vremi şi împrejurări aşa fel încât clădirea s-ar dărâma dacă ai scoate o singură piatră, - Iaşii, încă o dată, până în 1830 nu era cunoscut lumii decât din buletinele armatelor imperiale ruseşti şi, în cercurile literare, din câteva relaţii scurte şi nu tocmai exacte ale câtorva călători, baronul Trott şi alţii. Un italian, de numele căruia nu-mi aduc aminte, care petrecuse în Moldova cu nădejdea vană de a strânge repede avere, în povestirile lui amestecă amărăciunea dezamăgirilor lui personale; consulul Wilkinson, afară de câteva generalităţi, e in exact; unul singur, un neamţ cu numele Wolf, în lucrarea lui a rezumat cu discernământ şi cu gust moravuri, istorie, caracter, guvern; dar cartea aceasta acuma e veche, şi, afară de oarecare lustru local, toate s-au schimbat. Wolf era bun pentru vremea în care scria; astăzi însă, când se judecă şi se privesc lucrurile dintr-un alt punct de vedere, ar duce în rătăcire, făr voie, pe cititorul care n-ar putea să-l puie faţă în faţă cu propria-i experienţă.
Totuşi, de la tratatul de Bucureşti, din 1812, de la lupta libertăţii şi emancipării elenice, a cărei primă scânteie pornită de pe malurile Prutului a făcut să îzbucnească imensul vulcan al Eteriei, în sfârşit de la cel din urmă război împotriva turcilor, oraşul nostru ieşi puţin din adâncul întuneric, din care nu l-a putut scoate nici moartea lui Potiomkin.
Tradiţiile populare, fragmentele informe şi risipite ale câtorva cronici vechi se contrazic fără încetare, şi se contrazic mai ales cu un rest de inscripţie găsită, nu de mult, pe o marmură ciuntită, în săpăturile vechiului fort roman Caput Bovis, la Galaţi. Tradiţiile duc întemeierea lui la nişte vremuri foarte depărtate: Cantemir, care e autoritate în ceea ce priveşte Moldova, pune obârşia lui în seama lui Ştefan al V-lea cel Mare, şi vorbeşte astfel în capitolul IV al Descrierii Moldovei:
"Acesta este scaunul ţării, pe care l-a mutat Ştefan-vodă acolo din Suceava, ca să poată apăra ţara mai bine din mijlocul ei, de cătră năvălirile turcilor şi ale tătarilor, pentru că el prea bine vedea că nu putea să se apere aşa lesne din Suceava, deoarece este depărtată de hotarul turcesc. Mai înainte de aceasta era târgul numai ca un sat prost, întru care abia se aşezase trei ori patru gospodari, şi avea şi o moară în care era un morar bătrân, căruia-i zicea Ion (sau, după cum se zice în limba proastă, Iaş). Numele acestui om, domnul l-a dat oraşului pe care l-a făcut, întru care a zidit întâi şi o biserică întru cinstea sfântului Nicolai, care este acum biserica cea mare, şi după aceea şi alte palaturi pentru dânsul şi pentru boierii lui a clădit. Iar Radu-voievod l-a împrejmuit cu zid..."
Astăzi nu se mai zăreşte nici urmă de ziduri şi alte înfrumuseţări de care vorbeşte Cantemir, afară de ruinele impunătoare ale palatului domnilor noştri, care însă nu e vechi şi a ars în 1827, în focul ce a distrus aproape în întregime târgul. Dintre biserici, vrednică de luare-aminte e Trei Ierarhi, prin îndrăzneaţa-i structură gotică, şi prin sculpturile bizare care-i împodobesc zidurile dinafară - cu atât mai mult, cu cât asemenea monumente sunt rare la noi. Cu privire la biserica aceasta, se povesteşte de un fapt destul de curios:
Evlavia domnilor şi boierilor împodobise Trei Ierarhii mai cu osebire între toate celelalte biserici. Zidurile pe dinlăuntru erau bogat zugrăvite şi aurite. Pe vremea Eteriei greceşti, turcii, pătrunzând cu puterea înlăuntru, îi dădură foc, socotind în neştiutoarea lor lăcomie că zidurile erau de aur masiv; dar văzând că aurul nu curge, stinseră ei singuri focul.
Iată acum pe ce se întemeiază cea din urmă părere, care pune în seama romanilor zidirea oraşului nostru şi care ar părea probată prin restul acela faimos de inscripţie găsit în ruinele cetăţii Caput Bovis:
--- HOC GRAT ---
--- NUNTIA ---
--- (LEG: ESSENS) ---
--- QVARES HAN ---
--- C. ROC ---
Un patriot luminat, dl Săulescu, profesor la Academia din Iaşi, a demonstrat că, legiunea Iassii tăbărând în acest loc, s-a alcătuit aici un târg, care încet-încet ca şi alte oraşe dace, a dobândit de la Roma privilegiul de a fi recunoscut oraş municipal sub numele de Municipium Iassiorum.
Simţământul domnului Săulescu şi acel al lui Cantemir, oricât de depărtate ar părea unul de altul, se pot totuşi împăca destul de bine. E fapt cunoscut că după năvălirea popoarelor legiunile dace şi dunărene au fost retrase şi ţara rămăsese fără apărare. Iaşii, ca şi atâtea alte târguri, se supune soartei, şi aşezat fiind la marginile împărăţiei şi a Daciei, în drumul hunilor, slavilor şi tătarilor, se stinse cu desăvârşire. Aşa fel Ştefan cel Mare a putut să fie întemeietorul lui. Dată fiind lipsa de istorici, dat fiind întunericul neştiinţei şi al barbariei, nu-i de mirare să fi rămas ca o tradiţie nedesluşită numele Iaş, atribuit unui morar - nume pe care Ştefan l-a dat târgului său, fără să ştie că aşa îi zicea de veacuri. Când eroul leşilor, Sobieski, a pustiit Iaşii în retragerea lui din 1687, se mai puteau vedea încă urme de ziduri.
Dar lăsând feluritele păreri asupra întemeierii şi obârşiei Iaşilor şi încercărilor veacurilor, cărora sunt supuse toate lucrurile omeneşti, după eterna lege, să aruncăm o privire asupra aşezării, asupra moravurilor şi locuitorilor lui, asupra amestecului de inovaţii altoite pe vechile datini, care alcătuiesc un fel de mijlocie pitorească între moravurile asiatice şi moravurile Occidentului. Iaşii e ca maşinile acelea complicate, cărora trebuie să le cunoşti amănuntele şi resorturile ascunse, fără să-i pricepi ansamblul.
Regulamentele nouă care stăpâneau Moldova, atingerea cu armatele ruseşti, care au brăzdat Principatele, vizitele câtorva călători, roiul acela de tineri care au petrecut în oraşele europene în mijlocul unei vieţi şi al unor obiceiuri diametral opuse obiceiurilor şi vieţii liniştite şi aşezate din patria lor au schimbat faţa Iaşilor, introducând alte vederi, alte idei şi un alt fel de a privi lucrurile. Ca în orice ţară pe cale de regenerare, sunt la noi două principii care stau în luptă, o luptă înăbuşită, însă uriaşă şi necontenită, între bătrân şi tânăr, între obiceiul căzut şi veşted şi inovaţia cutezătoare, plină de putere şi de viaţă; o luptă de moarte între vechi şi nou, în care biruinţa greu câştigată va fi a celui din urmă. După părerea mea, aici e un vrednic subiect de cugetare pentru observatorul filozof: de o parte geniul unui secol care nu se sprijină decât pe amintirea trecutului, şi de alta geniul unui secol al vremii nouă, puternic şi nervos - deşi e înfăşurat încă în scutecele copilăriei şi ale imitaţiei necugetate. În punctul acesta am ajuns noi astăzi. Las pe altul mai dibaci decât mine să aleagă nuanţele şi să deducă urmările necesare şi fireşti. Tocmai în clipa regenerării noastre politice şi intelectuale a apărut printre noi dl Girardin . Scrisorile lui au dat Europei noţiuni precise, elocvente, însă nu în destul de întinse. Dl Girardin a dat probă de un mare tact, de observaţie fină, limpede, repede ca gândul şi adevărată, dar domnia-sa a petrecut prea puţin printre noi, ca să poată vedea contrastul oraşului nostru bizar. Moravurile, obiceiurile noastre, caracterul nostru sau acela pe care ni-l dau împrejurările ar fi un material nou, original; şi cu toate că până acum n-a apărut nimic în această privinţă, trebuie să nădăjduim că va veni într-o zi un român care va umbla prin ţară, cercetând toate pietrele, toate mănăstirile, întrebând amintirile înmormântate, întorcând poalele redingotei şi anteriului, benişul şi jiletca, calpacul umflat şi pantalonul modern, spre a le întreba de taina amestecului lor şi de soarta care le aşteaptă.
E supărător pentru noi că după dl Girardin am primit vizita domnului La Battu. Puţinele lucruri care privesc Moldova - cu părere de rău o mărturisim - sunt neexacte. S-ar părea că cei opt cai care purtau repede pe dl La Battu prin principate, l-au împiedicat să vadă ceva, şi frica de friguri, alungându-l din Iaşi după puţine zile, l-a făcut să nu-şi mai poată revedea notele. Dealtfel, aşa fac mulţi călători; câteodată proverbele au mult bun-simţ.
Iaşii se întinde domol pe spinarea uşor înclinată a unei coline lungi, îşi cufundă brâul în râuşorul Bahluiului, mâlos în cursul lui ca şi la izvor, şi se întinde până în mahalaua zisă a Tătăraşilor, unde oraşul se opreşte deodată, lângă o râpă adâncă, străbătută de o aţă de apă gălbie şi murdară, deseori secată. Nimic mai pitoresc primăvara decât priveliştea pe care o înfăţişează de departe acest Tătăraş, faimos între toate mahalalele oraşului, din pricini pe care nu-i nevoie să le mai înşirăm aici.
Grămezi de căsuţe albe şi cochete stau împrăştiate ici şi colo, înconjurate de pajişti verzi, de grădini, de arbori; câteva biserici contrastând cu micimea căsuţelor înalţă cruci argintii; şi deasupra crestei dimpotrivă un tufiş de copaci pe verdele câmpului stăpâneşte totul. Dacă ar fi o punte de sârmă peste râpă, ar fi Friburgul din partea de miazănoapte, fără sălbatica şi limpedea Sarină. Orice iluzie însă încetează pe dată ce încerci a intra în dedalul acelor aşa-zise străzi...
Iaşii însuşi este un monstruos amestec de clădiri masive ori elegante, de palate şi de magherniţi împrejmuite de ogrăzi nemăsurate; pe uliţele lui furnică lucruri de la ţară, lux îmbelşugat, echipaje repezi, livrele, toalete pariziene ori vieneze, zdrenţe franco-moldave, fizionomii vesele, aspre, originale, felurit îmbrăcate, ca pentru un bal mascat. Populaţia lui de 60.000 de suflete e tot aşa de felurită ca şi costumele, şi un observator de moravuri, stând la fereastră o jumătate de ceas, ar avea de observat destul ca să poată face cunoştinţă cu zece popoare şi să călătorească totodată în Franţa, în Germania şi în Orient.
Ici deosebeşti pe ovrei cu anteriul negru dintr-o stofă, căruia poporul îi zice pielea dracului, lipit de trup, cu cuşma blănită de osebite forme, cu cei doi zulufi indispensabili coborând în lungul tâmplelor şi încurcându-se de obicei într-o barbă pe care niciodată n-o rade. Pantaloni de nanchin cu nişte şuşăniţi care atârnă; colţuni şi papuci, care au fost odată albi, completează pe ovrei, afară de şărlătăniile, şiretlicurile şi înşelăciunile lui, care par a-i alcătui caracterul naţional. Totuşi ovreiul, această fiinţă degradată şi rătăcitoare, alungată de pretutindeni, vârându-se şi plictisind, fiinţa aceasta pe care societatea a pus-o la index şi totuşi nu se poate lipsi de ea (la noi, se-nţelege), - îţi insuflă milă; ovreiul e bătut şi batjocorit de mulţime, josnicia lui târâtoare stă în faţa netoleranţei şi a prejudecăţilor sălbatice ale norodului, el n-are demnitatea amară a raselor decăzute; frica lui a ajuns proverbială. Ovreicele sunt cunoscute în toată creştinătatea pentru frumuseţea lor, - numai trebuie să ai grijă să le speli, să le fereduieşti şi să le parfumezi, altfel e zadarnică orice iluzie.
Colo stă armeanul, adevărat copil al leneşului Orient, grav şi tăcut ca un turc, cu picioarele încrucişate pe tarabă; în îmbrăcămintea lui mai păstrează nepreţuiţii şalvari, în care la nevoie s-ar putea ascunde zece parizieni de-ai noştri, giubeaua largă şi anteriul elegant şi uşor. Dacă nivelarea înnoirilor a pătruns în magazia lui, stă lungit pe divan, cu un aer stângaci, fumând şi vânzând paşnic tutun turcesc, care aici se fumează în cantităţi uriaşe.
Ici vezi pe lipoveni, vechi sectari pribegiţi din Rusia. O ramură a lor numeroasă, fugită sub numele de rusnaci, a populat Galiţia. Sunt oameni nalţi, sălbatici la înfăţişare, şi-au păstrat îmbrăcămintea, adică o bluză în cadriluri coborând peste nişte pantaloni largi, zişi "pantaloni căzăceşti", şi poartă barba "mujicilor", sunt birjari, grădinari, zidari şi beau foarte mult precum arată şi o zicătoare moldovenească.
Uite dincolo neamţul, liniştit şi meşter, lucrând conştiincios, la perechea de ghete şi care, neavând bere de Ratisbona, îi place totuşi să tragă planuri de război pe masa umedă şi judecă campaniile lui Napoleon, deşertându-şi paharul de vin moldovenesc. Pentru dânsul toţi muşteriii sunt măria-ta, înălţimea-voastră ori domnul conte şi domnul baron; are mare dragoste pentru conţi şi baroni, măcar că la noi nu se află aşa ceva.
Pe ici, pe colo sunt semănaţi mii de indivizi, greci, sârbi, bulgari, neamuri corcite, care sunt băcani, pitari, hangii ori mai curând crâşmari-bucătari, mijlocitori, în luptă de moarte cu ovreii care se amestecă în orice meşteşug, în haine bizare, împrumutând de la un popor comănacul, de la altul surtucul, de ici anteriul pe pantaloni cu chingi.
În sfârşit, vin copiii faraonilor, enigmaticii egipteni, ori bohemieni, cum le zic franţujii, gitanos, zingari în spanioleşte, ţigani pe moldoveneşte, care au dat gata pe un tinerel fruntaş al literaturii naţionale ; amestecaţi cu sângele indigen ori cu alte rase curate, cu feţele arse şi întunecate, vorbind pe nas, cu pieptul descoperit, nepurtând alt veşmânt decât ceea ce trebuie pentru a nu călca cele dintâi principii ale bunei-cuviinţe, cu femeile lor neruşinate şi înspăimântător de murdare, popor ciudat cu care vieţuim de veacuri fără să-l cunoaştem încă, nenorocit şi gol, trăind totuşi vesel şi fără grijă sub cortul nomad, furând, cântând din scripcă prin crâşme, necunoscând altă religie şi altă patrie decât şatra şi cerul. Deşi reduşi la o robie adesea mai mult închipuită decât reală, ţiganii rătăcitori, adevăraţi beduini ai deşerturilor, sunt mai puţin dispreţuiţi decât ovreii, pe care-i dispreţuiesc. Porecla umilitoare de ţigani, care avea în ea tot ceea ce închipuirea castelor mândre voia să arate mai josnic, nu mai este în zilele noastre aşa de temută. Ţiganii se apropie pe nesimţite de localnici; cea mai mare parte dintre cei care locuiesc în oraş sunt potcovari, bucătari, slugi în casele stăpânilor şi lăutari minunaţi; dacă ar fi să credem ceea ce spune dl G., apoi sunt mai buni muzicanţi decât Couna, Schultzer, Verner şi alţii, care desfătează Iaşii. Ţiganii aceştia aşezaţi şi-au uitat limba lor.
Cu căciula pe-o ureche, nalt şi voinic, cu vorba deschisă, pitorească şi energică, vine daco-romanul, care a păstrat de la părinţii lui daci îmbrăcămintea şi de la romani graiul.
Odihna oraşului, belşugul prăvăliei, el le dispreţuieşte; lui îi trebuie aer; copil al lui Cincinatus, lui îi trebuie stuhul satului, îi trebuiesc boi, vaci, oi, turme mugitoare şi plugul hrănitor. O pădure de păr lung, castaniu, ras ori scurt, tăiat deasupra unei frunţi de mărime mijlocie, umbreşte un cap expresiv pe un gât mic, însă cu muşchi puternici, împlântat şi el pe un bust potrivit... În mişcări e domol; e liniştit, însă fără milă, brutal şi sălbatic, ca un puhoi revărsat când se răscoală pentru dreptul lui; ca un miel, când ştii cum să-l iai; ignorant nu din vina lui, ci din pricina unui lanţ lung de împrejurări, păstrând totuşi în ignoranţa lui un bun-simţ preţios şi o judecată dreaptă; adesea filozof cu atât mai surprinzător, cu cât mai puţin te aştepţi la aşa ceva; ascunzând sub învelişul acesta, care pare gros la prima vedere, simţământul soartei lui nedrepte; dealtfel slobod în critica lui, îşi strigă cu glas tare tânguirile. Să dăm cârmuirii de azi dreptul ei: pe cunoştinţa caracterului şi simţămintelor poporului moldovenesc a aşezat orânduielile dintre proprietari şi vecini, cum şi la noi ţăranul nu e proprietate şi poate să se mute unde-i place, proprietarul care-şi înţelege interesele are totdeauna grijă să se poarte bine cu muncitorul de pământ. Îmbrăcămintea daco-romanului e simplă, ca şi moravurile-i pastorale; o cămaşă lungă cu mâneci slobode i se coboară până deasupra genunchiului, acoperind vara izmene largi şi iarna iţari strâmţi încreţiţi pe picior, şi peste acestea un chimir lat de piele de căprioară, împodobit cu felurite alămuri, după gusturi; un cuţit lung face parte numaidecât din îmbrăcămintea lui; mai adaugă la asta o lulea scurtă şi o pungă cu băieri; şi cele dintâi încălţări pe care le-au născocit ciubotarii pământeşti, opincile străvechi îi apără picioarele. Pe ploaie şi vreme rea, el aruncă în voie pe umeri un suman scurt, strâmt, dintr-o stofă de lână impermeabilă, pe care o fabrică ei singuri; iarna, ca şi ţăranii ruşi, poartă cojocul, care e o blană de oaie, cusută şi înflorită cu roş şi galben.
Alăturea de daco-roman, umblă femeia lui; după o datină moştenită, fără îndoială, de la vrednicele matroane romane, poartă capul îmbrobodit cu un ştergar lung, pe care biserica îl impune în clipa solemnă a cununiei, şi care totuşi nu ascunde totdeauna amatorilor o faţă albă, fragedă, obrajii rumeori, ochii vii, smalţul curat al dinţilor şi zâmbetul ruşinos şi cochet al ţărancelor. Fetele umblă cu capul gol - drept pe care abia aşteaptă să-l piardă. Îmbrăcămintea ş-a unora ş-a altora se alcătuieşte dintr-o cămaşă foarte curată, lungă până la glezne; o bârneaţă le încinge mijlocul, scoţând şi rotunjind sâni elastici, şi prinzând o catrinţă închisă la culoare, aşezată cu meşteşug şi aşa de strânsă pe şolduri, încât le zugrăveşte foarte bine toate formele bogate. Un picior când micuţ, când mare, după capriciul naturii, de obicei gol, intră într-un papuc. Cercei, şiraguri de hurmuz, amestecate cu salbe, fac parte din găteala lor. Vă încredinţez că sunt unele mândruţe din acestea strânse în catrinţe, care te pot face să-ţi pară rău că în Moldova, unde sunt destule obiceiuri şi frumoase privilegii, poporul n-a vrut niciodată să recunoască gingaşul "drept al seniorului".
Neamurile acestea amestecate vorbesc fiecare în limba lor: ruseşte, nemţeşte, greceşte, leşeşte, şi-n alte idiome stâlcite şi barbare ale tuturor limbilor şi ale tuturor timpurilor; peste toate stăpâneşte româneasca, limba limbilor pentru popor. Boierii cei mai de sus au dat limbii franţuzeşti stăpânire în saloane şi în corespondenţele intime; de graiul moldovenesc se slujesc la tribunale şi cu oamenii lor; iar greceasca o vorbesc numai acei care nu pricep nici franţuzeşte, nici moldoveneşte. După pilda damelor elegante şi fashionabile, boierimea de a doua mână nu vorbeşte decât de Balzac şi Soulie, de Lamartine şi Hugo, de Kock şi Dumas; mai ales pe Paul de Kock îl adoră! Păşind pe urmele boierimii de al doilea rang, boierii de treapta a treia, a patra, a cincea etc. (căci nu ştiu bine câte spiţe sunt la scara boierimii), n-au ajuns decât la clasici, aşa încât o să auzi în Iaşi pe toată lumea vorbind franţuzeşte fără să-nţelegi un cuvânt. Cei cărora le plac echivocurile au de lucru în Iaşi. Gramaticii găsesc o limbă minunată cu inversiuni poetice, cu construcţii îndrăzneţe, neauzite, amestecată cu nemţeşte, greceşte, ruseşte şi moldoveneşte. În general noi suntem vrăjmaşii purismului. Accentul grotesc şi schimonosirea de cuvinte a nemţilor şi mai cu seamă a ţiganilor şi ovreilor sunt puse zilnic la bir, şi de ele se leagă, cu vorbe vesele şi cu două înţelesuri, o mulţime de anecdote locale, expresive, dar cu neputinţă de tradus. Avem şi noi englezii noştri.
Între toţi oamenii aceştia se amestecă, care sus, care jos, o mulţime de profesori şi de artişti de tot felul şi din toate ţările, aducând şi ei figurile şi costumele lor între aceste costume şi figuri heteroclite. Dintre ei, prea puţini se întorc la penaţiilor, pentru că pe nesimţite iau şi ei înfăţişarea ţării şi caracterul pământean. În sfârşit, peste toate, înconjurată de toate prestigiile aristocraţiei de naştere, de bogăţie, de demnităţi, de slujbe, pluteşte rasa nobilă, rasă cu deosebire amfibie, care îşi petrece jumătate de vreme în droşcă şi cealaltă parte alene pe un divan moale.
Închipuiţi-vă acum amestecul tuturor acestor rase, popoare, caste, cu culoarea lor locală, cu costumele pestriţe, cu moravurile lor particulare, cu înfăţişările foarte deosebite, într-o atingere zilnică, întâlnindu-se, salutându-se pe uliţe, grămădindu-se într-o anticameră, strângându-şi mâna într-un salon, fără uimire şi curiozitate. Înfăţişaţi-vă pe cazacul cu pantaloni largi şi cu fireturi roşii bând c-un ţigan pe jumătate gol, pe grenadirul din oştire cu un ţăran, un cavaler modern umblând în trăsură alături de o antichitate a cărei haină este un vis al închipuirii pentru alte popoare; un boier cu anteriu dând o audienţă interesată unui ovrei ori armean. Caste, popoare, rase cu trăsături distincte, care ar merita fiecare câte o carte! Păcat că literatura indigenă nu exploatează mina fecundă pe care o are sub ochi şi petrece scâlciind producţiile străine! Poate aici e momentul prielnic să strecurăm câteva linii ale unuia dintre Dumaşii literaturii moldoveneşti: e o traducţie ad-litteram şi nimic mai mult:
"Nimic - zice dl N. într-o spirituală critică a societăţii ieşene - nimic nu-i mai plictisitor decât oraşul Iaşilor pentru un călător străin, care n-ar avea un nume cu particula de, şi care ar fi mai ales mai împovărat de afaceri şi nu şi-ar putea îngădui să cultive pe locuitorii semicivilizaţi ai acestei capitale. Dar dacă călătoreşte ca poet, ca artist, dacă are avantajul să fie colaboratorul vreunui vodevil monstruos, care s-a jucat la teatrul de varietăţi ieşan, dacă numele lui a fost găsit tipărit în coada câtorva versurele, într-o culegere ori într-un foileton în Journal des Debats, ce fericit muritor! Îndată e bine primit, sărbătorit, plimbat, cocolit; găseşte plăceri în societăţile acestea semieuropene; se obişnuieşte să bea cafea turcească, să fumeze dintr-un ciubuc lung, vede chiar multă poezie în forma işlicului (căruia un rus, om de spirit, i-a zis l'eteignoir du bon sens) şi în îmbrăcămintea antică, şi strigă şi el între bărbile bătrâne şi cărunte, numind vandalism mania grozavă a inovaţiilor care le atacă. În sfârşit, dacă e tânăr şi nu tocmai urât, n-o să se poată opri ca să nu mărturisească că străzile oraşelor Europei, trase la linie, au prea multă monotonie, pe când Iaşii, având puncte nouă de vedere din zece în zece paşi, arată o admirabilă varietate. După ce a umblat până la glezne prin colb, cu riscul de a fi călcat de căruţe şi droşte, scapă într-o ulicioară întortocheată a unei mahalale, ajunge la o căsuţă cunoscută unde era aşteptat, îşi scoate galoşii la scară, intră obosit, zdrobit, şi vede că i se înfăţişază tablaua cu dulceţi! Ce bun obicei!
La epoci apropiate, trei focuri grozave au distrus Iaşii. Ar fi putut fi reclădit pe un plan nou şi regulat, dar nimeni nu s-a sinchisit, şi după a noastră părere foarte bine s-a făcut. "Ce! să-mi clădesc o casă pe linie dreaptă, aşa ca zgomotul trăsurilor şi al gurilor-cască să-mi strice somnul de după-masă?!" Ieşenilor le place liniştea ş-un moale far niente, care alcătuieşte cea mai mare parte a existenţei lor; osteneala îi ucide. "De ce să umblu pe jos, dacă am trăsură?" Ce răspuns poţi găsi la o judecată aşa de dreaptă?
Oricum ar fi, bunul nostru oraş începe a-şi schimba straiul oriental; la drept vorbind, ne pare rău, căci e urât aşa, pe jumătate în haine europeneşti, jumătate cu şalvari roşii, întocmai ca ofiţerul acela pe care l-am văzut când cu formarea miliţiei, cu pinteni, c-o şapcă roşie şi c-o sabie încinsă peste blana roasă.
Atâta am găsit în repertoriul indigen, cu privire la localitate. Dacă din întâmplare faci o plimbare sentimentală pe colinele care încing Iaşii la apus, dacă-ţi dai osteneala să urci până la feluritele mănăstiri, şi cu deosebire de Galata, care, o spunem cu umilinţă, ţine de Sfântul Mormânt, dacă te opreşti la câţiva paşi de desubtul ruinelor palatului Ipsilanti, căzut în zorii lui, ca şi stăpânii, uimirea ce te cuprinde e mare pe cât de frumoasă e panorama pe care o desfăşoară Iaşii. Poetule, ascuţeşte-ţi creionul; artist, pregăteşte-ţi penelul... Apropiat de coborâşul repede al colinei, privirea se cufundă într-o largă şi nemărginită vale cu covor de iarbă, încărcată la hotarul ei din sus de bălţi întinse, pe faţa cărora vântul clatină pământurile gingaşe cu puf auriu ale unei păduri de stuh; din vreme în vreme, zboruri de raţe şi singuratice gâşte sălbatice, speriate cu nepusă masă de vreun vânător neamţ, se înalţă, chemându-se cu strigăte aspre. Mâlos, Bahluiul, ieşind din balta pe care a format-o, străbate domol câmpia, scăldând, la dreapta şi la stânga, fâneţe şi imaşuri, pe care pasc turme de oi, de vaci şi de bivoli hâzi, bălăcindu-se toată ziua în noroi; apoi atinge din fugă poala murdară a mantiei Iaşilor. Culcată alene pe colina ei, ridicându-se în amfiteatru, moale şi voluptuoasă într-o poză de curtezană, orientala cetate a Iaşilor zâmbeşte cochet de departe admiratorilor săi - surâs foarte perfid când o cunoşti de aproape - şi răsfrânge, fără altă simetrie decât capriciul întâmplării, crucile nenumăratelor ei clopotniţe în razele soarelui; zidurile albe, care se zugrăvesc în partea de sus a amfiteatrului, desemnează orizontul; întunecatele şi pitoreştile ruine ale palatului vechi pe o esplanadă prăpăstioasă, în josul căreia se adăpostesc bordeie umile, contrastează cu înfăţişarea proaspătă şi curată a locuinţelor care le împresoară. Apoi, la dreapta, vezi cum se alungeşte ca un şarpe în creţuri încolăcite şi fantastice un şir de coline, ale căror coaste şi vârfuri sunt ocupate de mănăstiri ascunse în vii şi de căsuţe boiereşti. Între aceste coline, sub o înălţime sombră, ruptă brusc din lanţ şi înaintând în promontoriu, se zugrăveşte graţioasă şi veselă vila domnească. Pe nesimţite, platoul înclinat al Iaşilor şi colinele acestea se apropie aicea şi, strâmtând valea, nu mai lasă decât o privire îngustă spre cerul albăstriu şi depărtat al Rusiei. Dar nici una din toate aceste împrejurimi nu înfăţişează acele grădini zâmbitoare, acele pavilioane pitoreşti şi lămpi vesele, care fac pe cei ce se plimbă să le placă împrejurimile Vienei, atrăgând mulţimea naivă a târgoveţilor; aici totul e sălbatic, câmpenesc şi incult. Rareori zăreşti câte un neamţ flegmatic cu pantaloni albi şi haină veche, care socoate să găsească pe-aci Hitzing ori Brigitenau.
Îndeobşte popoarele-copii sunt puţin pornite să se bucure de frumuseţile naturii; tot aşa e şi cu ieşenii, aşezaţi mai aproape de natură decât de civilizaţie. Din pricina unei manii, pe cât de proastă, pe atât de ridicolă, moldovenii boieri urăsc tot ce le aminteşte de ţară; mania aceasta au adus-o de contrabandă, aşa bănuiesc, cu multe lucruri bune de altminteri, câteva din somităţile noastre călătoare. Cum vrei dumneata să mă plimb? Dacă n-avem plimbări! - Blestem! Dar tot ce vă înconjoară nu e alcătuit din locuri frumoase, puncte de vedere când sălbatice, când înveselitoare; şi de păduri cu blânde taine, e adevărat fără artă, fără alei greblate şi nisipite, dar cu ascunzişuri umbrite de stejari, de tei mirositori, îmbălsămate de măcieşi şi toporaşi! Şi valea sfârşită cu iazul zis al Mitropolitului, aşa de poetic, aşa de plăcut în sălbătăcia lui, aşa de melancolic în asfinţit, când razele tremurătoare ale soarelui îşi sting în el ultimele lor focuri! Cu mare cheltuială, stăpânirea a plantat o grădină regulată, cu boschete, cu bănci, cu pavilioane, cu drumuşoare bine îngrijite, pe care picioarele delicate ale cucoanelor noastre pot să le atingă fără a-şi face rău. Ei bine, cea din urmă dată când am fost acolo, am găsit pe un biet neamţ care, fumând tutun turcesc, era desperat că nu găseşte bere Drei König, bucătăriţa unui vecin al meu şi doi ori trei cavaleraşi, slujbaşi prin birouri - altă rasă cu instincte particulare între rasele şi semirasele ciudatului nostru oraş. Domnitorul a deschis publicului grădina lui de la Socola, o grădină ca un trandafir de îngrijită, cu sere, cu ape ţâşnitoare şi răcoroase, cu izvoare care murmură, cu pâraie în cascadă. În cele dintâi zile era îmbulzeală şi toată fantastica bogăţie de costume se plimba grav în grupe pestriţe pe aleile cotite; acuma întâlneşti acolo numai târgoveţi cu caţaveică şi pantaloni strâmţi urmărind cu ochi miraţi plimbările frumoaselor lebede; somităţile puţine, care mai vin, plimbă un obraz morocănos şi plictisit, şi asta mai mult din politică decât din gust. Oare din pricina permisiunii care s-a afişat că nu e învoită plimbarea decât de două ori pe săptămână - să se fi încetinit înflăcărarea schimbătoare a publicului? Se poate. E şi asta în natura noastră, să părem nepăsători faţă de lucruri adese dorite, de care însă ni se hotărăşte să ne bucurăm de zile ori ceasuri anumite. De altminteri, o grădină, oricât de mare ar fi, dacă e închisă şi are margini, ne-ar expune semeţia noastră aristocratică să umble pe jos şi să se amestece cu făpturi obişnuite să se uite de jos la noi; atingându-ni-se hainele, am simţi atinsă mândra noastră demnitate şi, după cum se ştie, nu trebuie să dăm prilej prostimii, astăzi plecată, să se uite prea de-aproape la noi. Aşa încât boierimea a preferat grădinii publice, grădinii de la Socola, Copoul, aristocraticul Copou, pe care această boierime nerecunoscătoare îl acoperă de un ridicol care trebuie să cadă numai asupra ei, pentru că se bucură de el fără să-l înţeleagă. Copoul e o pajişte uşor înclinată, atârnată între râpa Cârligului şi larga vale a Bahluiului, pe care o dominează măreţ, oprind privirea asupra oraşului, asupra colinelor înconjurătoare, cu mănăstirile singuratice ca nişte măriri decăzute, şi asupra leicei întunecate a Socolei, alcătuită din coborâşurile verzi ale dealurilor. Mai mult lungă decât lată, această pajişte ţine de partea de sus a târgului, apoi se întinde, întâi goală şi neroditoare, şi se pierde în păduri tufoase. Ca şi gloriile în ruină, ori mai curând ca generaţiile caduce ale societăţii noastre, care nu mai trăiesc decât din amintiri risipite, Copoul n-are nici umbrare măreţe, nici tufişuri singuratice, nici alei cotite; ci este o câmpie lungă cu iarbă arsă, pe care roţile boiereşti întipăresc urme numeroase seara. Şi toată această simplicitate, la sfârşitul zilei, când obişnuiţii se plimbă în grupe izolate şi când vântul aduce miresme de flori şi parfumuri trecând prin părul frumoaselor noastre cucoane, când lumina îndoielnică se amestecă cu azurul sombru al munţilor şi răspândeşte aerul acela de voie bună şi de poezie cu neputinţă de exprimat, semănând cu energia unui om pe moarte, ale cărui puteri sporesc în clipa când au să tacă pentru totdeauna, Copoul îşi ridică parcă glasul şi murmură imnurile nopţii în domoala mişcare a caleştilor vieneze, care-şi măsoară umbletul după pasul pietonilor. Copoul, care împărţeşte pe şesul lui vanităţi, pretenţii ridicole, antice şi moderne, oameni mari şi boierime, femei cu sufletul înfocat şi celebrităţi ale zilei - este rând pe rând poetic, suav, tablou de moravuri, îmbrăcat cu haina bizară, care poate sluji de cheie caracterului naţional.
Dar pentru cea mai mare parte, Copoul este teatrul unde tânărul debutează în lume, sentimental culcat într-o elegantă caleaşcă, cu obişnuita ţigară în vârful buzelor, cu mâna sprijinită alene pe bastonaşul elegant, şi arătând trăsurilor care se încrucişează cel întâi pantalon al său, croit de dl Ortgier, croitor de Paris, pălăria vieneză de la magazinul Mecouli et Comp., ori de la fraţii Bogus, aşa-zise pălării venite de la Paris, după anume comandă. Copoul mai este arena în care cucoanele noastre, mari şi mici, tinere şi bătrâne, urâte ori frumoase, se întrec în strălucirea toaletelor.
În sfârşit, e Tuileriile, Câmpiile Elisee, pădurea Bouloniei, bulevardele Iaşilor. Ce de-a mai toalete proaspete, ce de-a feţe gingaşe, ce de-a mai femei graţioase, ce de-a cochete, şi câtă caricatură, Doamne sfinte!
Locuitorul Iaşilor este - cel puţin aşa crede el - adânc blazat faţă de toate, fără a cunoaşte ce-l înconjoară şi fără a se cunoaşte pe el însuşi: boala plictisului îl chinuieşte! Şi care să fie pricinile? Eu le găsesc: întâi, în viaţa turcească, viaţă de nelucrare, de lene, în care inteligenţa veşnic doarme, viaţă care nu ştie să-şi ascuţească prin activitate şi muncă plăcerile şi zilele ei uniforme. Noi nu trăim: noi vegetăm într-o înţepeneală letargică, între slujbe uşoare şi venituri îndestulătoare, pentru a ne ţine acelaşi fatal dolce far niente; al doilea, în dezastruosul ridicol de a dispreţui tot ceea ce miroase a moldovenesc, ceea ce îndeamnă să ne jertfim plăcerea pentru amorul propriu de a arăta că totu-i rău; al treilea, în ignoranţa societăţii noastre care opreşte energic orice mişcare involuntară a gândirii, a maşinii. Pornind de aici, vedem că ignoranţa e o lepră ruşinoasă, care pătează toate treptele sociale ale ţării şi, amestecată cu nesăţioasa iubire de argint, devine o plagă de nevindecat. Această ignoranţă adâncă, răspândită, obştească, întovărăşită de toate prejudecăţile rutinei, de vorbăriile fără rost, de pedantismul ridicol, înăbuşă glasul celor câţiva oameni, puţini, şi a celor câţiva tineri, care au agonisit în străinătate bogăţii intelectuale. Din respect pentru amorul propriu ori părul cărunt al unei rude, trebuie să taci; pentru a nu călca cele dintâi principii de politeţe, nu ai decât liberul zâmbet sardonic al celui care se respectă, când auzi scăpând năzdrăvănii necontenite din gura unei cunoştinţe onorate, ori a unei persoane pe care din pricina unei legături intime trecute s-o respecţi. Aşa încât tinerii care nu se pot hotărî să treacă drept ţicniţi - sau, după termenul tehnic ieşean, drept berbanţi - se găsesc în chip necesar într-o poziţie falsă; ascunzându-şi simţirile şi felul lor de a vedea lucrurile, prefăcându-şi tonul, falsificându-şi mişcările, la urma urmei ajung să se deie după curent, ajung să-şi piardă una câte una credinţele nobile pe care le primiseră cu învăţătura, şi după o bucată de vreme, observându-se, văd cu mirare că nu se mai recunosc. Pe nesimţite se strică; învăţătura lor se toceşte prin ea însăşi, pentru că nu mai găseşte ecou, şi atunci caută să-şi înşele gusturile. Cu aerul respiri lenea şi letargia; facultăţile adorm ş-ajungi ca şi ceilalţi: maşini care umblă, beau, dorm, vorbesc de rău - ş-atâta tot. În sfârşit, cu toate aceste prefaceri, la unii domoale, la alţii repezi la vedere, ca decorurile de operă, dacă scapă acestor tineri oarecare semne de dezgust, vreo vorbă care să contrazică moravurile locale, vreo mişcare involuntară împotriva absurdităţilor în fiinţă, dacă-şi înfrânează obiceiuri respingătoare pentru cel ce nu-i obişnuit, apoi cad în dispreţul opiniei publice; ignoranţa, ca toate micimile, cu idei mărginite, strâmte şi cicălitoare, atinsă în trainicul ei amor propriu, îşi urcă în par susceptibilitatea încăpăţânată şi ajunge preţioasă: le dă tinerilor acestora lovitura măgarului, cu o vorbă perfidă prin înţelesul care se leagă de ea şi pe care o socoteşte chintesenţa ironiei fine: franţuzul! neamţul! Ceea ce însemnează anume că sunt rău crescuţi, pentru că, la şase sute de leghe de Iaşi, n-au fost învăţaţi să stea drept, ţapeni ca nişte caporali, înaintea tatălui, mamei, mătuşii şi unchiului lor; pentru că n-au fost deprinşi să-şi puie buzele pe mâna celui dintâi venit, fie ea curată ori murdară, pentru că n-au fost opriţi să aibă o opinie, o părere a lor; pentru că n-a fost înăbuşită în ei francheţea, dezvoltând, în acelaşi timp, fineţea şi făţărnicia, care la noi sunt toată ştiinţa vieţii şi toată educaţia. În sfârşit, ca ultimă lovitură de măciucă, bătrânii repetă cu emfază fiilor şi nepoţilor cum că nu ştiu nimica. "Aţi deprins şi voi două-trei vorbe franţuzeşti şi vă credeţi învăţaţi!" Asta o spun pe tonul demnităţii unui mare senior; şi - bizară contrazicere! - oamenii aceştia preţuiesc învăţătura după numărul mai mare ori mai mic de limbi, pe care ajunge cineva să le vorbească; pentru dânşii, ştiinţa şi arta, cugetarea şi sentimentul sunt lucruri necunoscute. Ce să zici faţă de aşa lucruri? Trebuie să taci să te strângi în tine însuţi. Dar să vezi călcat tot ce-ai crezut mare şi nobil, să te vezi dispreţuit de ignoranţă şi de stupiditate, nu-i oare un martiriu?
Nu este nici o viaţă în Iaşi. Ideile nouă, primite fără voie, introduse ca prin surprindere, şi urma, încă puternică, a obiceiurilor vechi, alcătuiesc un haos nedesluşit, în care totu-i încurcat. Avem părinţi şi rude care au apucat alte vremuri şi trebuie să-i respectăm; ar fi şi nedrept să sfărâmi dintr-o dată afecţiunile atâtor vieţi.
Societatea europeană se sprijină în primul rând pe familiaritatea afectuoasă şi pe reciprocitatea sentimentelor care există între membrii unei familii, izvor prim, din care iau ei caracterul de blândeţe, de uşoară nepăsare, de politeţe lesnicioasă şi slobodă şi gustul sociabilităţii, care e necunoscut în ţinuturile mai apropiate de Orient. Părinţii noştri însă au fost crescuţi în maximele turceşti, adică: fiul nu e prieten al tatălui său, ci i-i primul rob, pe care trebuie să-l strunească cu atât mai tare cu cât într-o zi trebuie să-i scape. De aici respectul acela silit, tăcerea poruncită, înţepeneala aceea impasibilă întipărită pe frunţi, care se cer copiilor; tinerii de aceea ajung falşi ori stupizi - nenorocite extremităţi! Printr-o reacţiune firească, robul, la rândul lui, devine tiran. Urmarea educaţiei acesteia este izolarea indivizilor. Ajunşi în sfârşit mari, fără legăturile acelea, aşa de dulci de la şaisprezece ani, cu intelegenţa şi imaginaţia niciodată deşteptate, cu inima goală, ei nu mai fac decât legături de interes; oamenii aceştia fără copilărie n-au nici amintire, nici viitor; au numai prezent, dar un prezent material, fără farmec, cu totul pozitiv. "Fă cum au făcut şi părinţii tăi", asta e fraza banală. Ei ţin la respectul silit: "Vreau ca copiii mei să se teamă de mine; de iubit, m-or iubi pe urmă, dac-or crede de cuviinţă, îmi spunea într-un rând o mamă: De ce să nu facă şi ei ca noi şi ca strămoşii noştri? Noi nu trăim în Franţa, domnule." Vorbele acestea rezumă sistemul de educaţie şi pot sluji de lămurire caracterului obşestc al cetăţenilor noştri.
Aşa se explică monotonia aceea, singurătatea, golul spăimântător pe care-l simţi, gol cu atât mai adânc, cu cât inovaţiile au aruncat ridicolul lor asupra petrecerilor de altădată, când bunicii noştri, ducându-se călări la palat ori la judecătorie, se opreau în colţul unei uliţe ca să beie la crâşmă un pahar de rachiu.
În nici un oraş din lume nu s-ar putea aplica mai bine vorba: a căuta să-ţi omori vremea. Cei dintâi tineri veniţi din Franţa şi Germania au pus în mişcare societatea noastră şi au căutat să răspândească o primă şi slabă scânteie de lumină. Dar o societate pe care au consacrat-o veacurile nu se preface aşa de repede. Boierii cei bătrâni, lume aparte, ţin la obieceiurile vechi, cum ţinem noi la obiceiurile nouă, cu putere, cu disperarea unei cauze ameninţate de apropiată şi inevitabilă descompunere. Boierii mai dincoace s-au deşteptat înaintea reorganizaţiei sub influenţa vechii stări de lucruri, şi mai ţin la trecut, deşi mai slab; iar noi, fii ai unei epoci de civilizaţie, care ne-am încălzit la focarele Europei, nu ne-m eliberat încă de prejudecăţile noastre de rang, de drepturi, de interese, de mică vanitate, uitate în străinătate, pe care însă cu plăcere le găsim la întoarcere; noi mai găsim încă farmec în vechile abuzuri care lovesc şi-n justiţie şi-n judecată şi, născuţi cu civilizaţia, noi avem o scăpare minunată în obiceiurile şi deprinderile ţării împotriva turcilor, care ar putea să stânjenească bunul nostru plac. Şi toţi câţi suntem, parizieni pretenţioşi, republicani, şviţereni, cumpliţi studenţi de la Heidelberg şi Stuttgart, toţi suntem mari reformatori cu gura, până ce vor veni şi faptele să răspundă. Boierii bătrâni şi partizanii lor privesc cu dispreţ tinerimea, ca şi cum ea n-ar fi chemată să-şi joace rolul.
La noi nu este viaţă publică. Sfera plăcerilor e foarte mărginită iarna şi fără nici o urmare în timpul verii. Boierii cei bătrâni, în afară de tribunale, de partida de wist şi de macaua prea iubită, la care îşi ruinează familiile, mângâindu-şi cu plăcere bărbile lungi, iar cei mai tineri răsucindu-şi mustaţa - sunt nuli pentru societate; se mulţumesc să fumeze ciubuc după ciubuc, să ia dimineaţa şi după somnul de după prânz dulceţi (minunat obicei!) şi să soarbă cafeaua turcească, batjocorindu-şi cu toată energia moldovenească ţiganii şi slugile. Tinerii, dacă se întâmplă să se adune câteodată doi sau trei, se aşează metodic în jurul unei mese de joc şi merg pe urmele babacilor ori cască, blestemând nevătămătorul Iaşi, care nu le poate da nici o petrecere. Trebuie să mai adăugăm la numeroasele ridicole ale oamenilor noştri de duh şi faptul că învinuiesc ţara de lipsa ei de mişcare şi nu se gândesc că chiar ei sunt cea dintâi pricină. Trufia aristocratică găseşte atâtea plăceri secrete în izolarea aceasta! Printr-o fatalitate oarbă şi foarte convenabilă, pentru că toate familiile cu trecere sunt înrudite mai de departe ori mai de aproape, înţelegerea a fost surghiunită din oraş. Fiecare casă e o cetăţuie înarmată cu ţepi, limbile ascuţite ale tutror partizanilor, atât femeieşti, cât şi bărbăteşti. Uşurătatea şi vorbele rele sunt îndeletnicirea cucoanelor, şi lenea, deschisă zgomotelor străzii şi noutăţilor cronicei moravurilor, - partea bărbaţilor. Câteva persoane înzestrate cu farmecele figurii şi ale spiritului, care au călătorit prin capitalele mari, au vrut să introducă şi în Iaşi bon-ton-ul şi manierele elegante, au vrut să formeze saloane alese. Dar într-o societate meschină şi plină de vorbării, ca a noastră, a îndrăzni să te deosebeşti de concetăţeni ori, ce e mai rău, de membrii acestei vaste familii, care prin ramificaţiile ei, mai mult sau mai puţin depărtate, alcătuieşte boierimea mare, - a îndrăzni să arunci obiceiurile şi datinile vechi, a voi să creezi o reunire aleasă însemnează să te pui rău cu lumea bună. Chiar aşa s-a întâmplat. Aşa, unul din aceste saloane (Salonul doamnei Elena Sturza), pe cât de renumit, pe atât de vrednic de a fi cunoscut şi cercetat de ieşeni, salon care s-a declarat campionul bon-ton-ului şi al eleganţei europene, unde eşti primit, după cât se spune, cu toată amabilitatea şi gingăşiile cerute pentru a face onorurile unei case nobile, a fost şi este zilnic ţinta săgeţilor neputincioase ale unei invidii tare prostuţe - de asta răspund eu -, mai ales pentru acei cărora prea puţin le pasă de vorbele unora şi altora. Duşmănoşii, potrivnicii, calomniatorii interesaţi ori cei care sunt astfel numai pentru că vor să flecărească au încercat să-l dărâme prin sarcasm. Partizanii însă, dimpotrivă, îl ridică în slavă. În sfârşit, între cele două partide, a treia, alcătuită din bătrâni şi din câteva spirite indiferente asupra locului unde se adună, cu condiţia numai să-şi poată petrece seara ori să poată avea bucuria unei întâlniri - oameni care se duc oriunde, fără să îmbrăţişeze certurile vreunei coterii, l-au sancţionat în tăcere. Oamenii vechiului regim, adică boierii, întâi şi-au bătut joc, căci bieţii oameni habar n-aveau de croiala unei haine, de forma călcâiului ori de vârful unei cizme, de culoarea unei perechi de mănuşi, ei, care se cufundă cu atâta plăcere în blana lor orientală, cu calpacul istoric pe capul ras, cu picioarele în papuci de marochin galben, contrastând cu roşul înfocat al fundului nădragilor lor turceşti, ei, care preferă mănuşi de jandarm mănuşilor de la Jaquemart, numai pentru că acelea sunt mai trainice. Dar un salon ales ca acesta nu-l pot ei ierta, mai cu seamă pentru că e oprit cu desăvârşire fumul ciubucelor, care ar putea să întunece strălucirea înfloriturilor lui aurite, şi pentru că nu sunt îngăduite de loc sudălmile naţionale; ei, care sunt buni moldoveni şi buni patrioţi, otova şi fără fasoane, sunt în neputinţă să zică cu gingăşie: "drace!" ori "morbleu!" Nu-i destul de răsunător şi nu-i nici logic. În privinţa asta, e drept, nu-i tocmai bine, căci sudalma e tot aşa de trebuincioasă moldovanului, ca apa peştelui, aerul păsărilor şi pâinea tuturor oamenilor. Străbunii ne-au lăsat moştenire Moldova cu energia ei eroică şi noi, ca drepţi urmaşi, ne silim foarte mult să împlinim diata, mai ales în ce priveşte sudălmile.
Salonul de care-i vorba poate prea e de bon-ton, dacă ni-i îngăduit să ne exprimăm astfel, pentru o ţară în care un fel de lasă-mă să te las şi un soi de patriarhalism bătrânicios alcătuiesc sulimanul moravurilor, dar la urma urmei aceasta e şcoala noastră de eleganţă şi experienţa ei trebuie să facă epocă în istoria prefacerilor societăţii noastre. După pilda salonului acestuia s-au format şi altele, cu toate că în măsură mai mică, însă succesul şi faima lor a durat prea puţin. S-a întâmplat cu saloanele acestea ca şi cu oamenii: cei însemnaţi cu pecetea puterii şi geniului se ridică, cu toate schelălăiturile; oamenii nehotărâţi, care umblă pipăind, se poticnesc de toate haturile vieţii. Prea sfioase spre a-şi crea o stare neatârnată, neîndestul de cutezătoare pentru a se înălţa deasupra ridicolelor banale şi a glumelor şi mai banale, căzute în faţa izbândelor crescânde şi a influenţelor parfumate ale faimosului salon, zânele acestor semitemple au văzut cum curtea lor se risipeşte încetul cu încetul. Căci, pentru a atrage pe amatori, nu-i îndestulător să deschizi un salon şi să zici: intraţi, domnilor; trebuie acel nu ştiu ce, care cucereşte şi te răpeşte, trebuie ca un glas dulce, un surâs amabil şi fin împărţit fără părtinire, o gingaşă mişcare a capului să te îndemne. E mare artă, fără îndoială, să ştii a primi lumea, dar, ca s-o poţi ţinea, trebuie, cred eu, talent unit cu tact foarte delicat. În multe din saloanele acestea, oricât de bine s-ar primi, - recepţiunea nu e deopotrivă, şi stăpâna casei parcă ar vrea să-şi potrivească zâmbetele şi semigrimasele echivalente cu locul pe care-l ocupă oaspeţii pe scara ierarhică a societăţii, mijloc mare de a te plictisi acolo sau acasă, lipsă mare de tact, care arată un defect al sufletului ori al educaţiei în procedeele delicate, în atenţiile acelea gingaşe şi fireşti pe care suntem obişnuiţi să le privim ca un dar al femeii. Cred că va [1] fi mult bon-ton la Iaşi când saloanele vor fi saloane, şi nu birouri de genealogie ori case de schimb.
Diplomaţia cea mai rafinată, aceea care degenerează în intrigă casnică, este codul uzual adoptat nu numai în afacerile care cer cap şi tact, dar chiar în cele mai mici relaţii, până la părăsire între amici şi în familie. De aceea marele nostru regenerator politic, generalul Kisseleff, zicea adesea că "dacă e bine să te duci la Viena ori la Paris, ca să te instruieşti, ar trebui să vii la Iaşi, ca să-ţi desăvârşeşti educaţia şi să înveţi cum să trăieşti în lume". Cei care ne-au vizitat ori acei care trăiesc printre noi să demaşte aserţiunea aceasta, dacă pot, căci e adevărată. La cea dintâi vedere, oraşul nostru pare alcătuit numai din fraţi buni, dar cercetaţi-l mai de aproape şi pe urmă să staţi cu mine de vorbă.
Sunt trei ani de când caut să dezleg o problemă foarte importantă: care este onoarea moldovenilor, compatrioţii mei? Procedeul algebric niciodată nu mi-a dat ceva onorabil. Am eu o mică idee asupra lucrului acestuia, dar o păstrez pentru mai târziu, căci, pentru a ajunge la concluzii, ar trebui să ne urcăm la o epocă anterioară epocii noastre; ar trebui de asemenea să scrutez conştiinţa şi principiile multor oameni, dacă mai este conştiinţă şi dacă sunt principii. Şi, desigur, fiind moldovan şi cunoscând codul diplomatic şi urmările lui, nici prin gând nu-mi trece să mă laud cu secretul meu. La Iaşi, când vorbeşte ori când lucrează cineva, de la cel mai neînsemnat omuşor până la boierul cel mare, care se lăfăieşte în scaunul lui prezidenţial, mai întâi îşi spune: "Ia stai, nu sunt eu aşa de prost să mă sfădesc cu toată lumea!", frază aşa de adevărată, aşa de bine pusă în practică, aşa de obşteşte răspândită şi întipărită pe buzele tuturor castelor, tuturor oamenilor, încât o aud rostită şi de copiii de zece ori doisprezece ani; căci la Iaşi şi copilul e învăţat să fie diplomat, chiar de când începe a silabisi dulcele cuvânt de mamă! Aşa încât noi avem diplomaţi de la copilul în scutece până la moşneagul căzut... Să nu se mire nimeni de uscăciunea boierilor noştri, care preţuiesc traiul lor lenevos şi se bucură când văd adânci şi repetate saluturi de pălării... Spre a nu face vreo stângăcie, apoi pornesc deodată vorba despre anotimpuri, despre schimbările vremii, despre vremea urâtă şi frumoasă, cei mai îndrăzneţi încercând un echivoc asupra vremii, despre holde, despre grâul turcesc, despre tăierea proiectată a unei păduri, în sfârşit sunt un fel de termobarometre agricole de salon ori culegători de noutăţi învechite, mistuite de Albina moldovenească, gazetă politică, comercială şi literară, altă netulburată prostie între prostiile în mijlocul cărora trăim ca într-un element trebuitor igienei noastre.
Acuma rezumaţi liniile pe care le-aţi străbătut, priviţi ca printr-o lanternă magică cum defilează rând pe rând toate aceste popoare, rase, caste, toate aceste clase amestecate la un loc, în costumul lor deosebit, de la bogatele blănuri de Orient până la pantalonul cu chingă, de la cizma ascuţită până la condurul turcesc de marochin roş ori galben, până la opincile grosolane ale daco-romanului, de la fustanela fâlfâitoare a albanezului până la iţarii şi cămaşa ţăranului, şi o să credeţi că sunteţi de faţă la o fantasmagorie ori la o scenă a judecăţii din urmă, când toţi se vor ridica în limba şi îmbrăcămintea seminţiei lor. Fiecare, potrivit cu mijloacele, cu obârşia ori cu afacerile lui, trece ca un fulger de pavajul grunzuros ori păşeşte grav: buccengiii, al căror număr e mare, îşi strigă marfa, ducând după ei din uliţă în uliţă, din ogradă în ogradă, o potaie de câini care par a avea, mai ales asupra ovreilor, aceleaşi prejudecăţi sălbatice şi brutale pe care le are poporul nostru. Ici bărbierul-băiaş, în straie franco-moldoveneşti, cu mânecile anteriului suflecate, cu farfuria de aramă la subsuoară, c-un prosop mare cusut şi înflorit în stil turcesc într-o mână, c-o cutie de piele bătută în cuie de alamă plină cu piepteni, brice şi foarfece, se duce la un muşteriu sosit de la ţară, ori la unul din ruginiţii noştri, care se mai rad încă pe cap. Dacă europenismul (cuvânt tehnic la Iaşi) a lovit în vechile moravuri, apoi cei mai în suferinţă au fost bărbierii; de aceea au şi poreclit ei drept născocire a diavolului, născocire ticăloasă, nevrednică de nişte boieri tineri, bună doar, adaugă ei cu patos, pentru ciobani şi prostime, moda pletelor şi mania înjositoare de a-ţi purta singur briciul pe obraz; moravurile bărbieritului moldovan sunt paşnice, şi contrar obiceiurilor confraţilor lui din alte ţări, la o parte lăsând pe vienez, bărbierul nostru e cumpătat la vorbă. După ce a pus deoparte briciul, aşteaptă liniştit la uşă, fumând. Numai un bărbier, dezmierdatul şi favoritul bărbilor bătrâne, pe care le spală de mulţi ani, susţine reputaţia ştergarului. Glumele lui naive şi ieremiadele lui asupra vremurilor vechi şi bune nu mai au sfârşit. Când are el curaj, apoi întreabă pe pacient: "Cucoane, vrei să-ţi fac barba turceşte?" Şi Petrache, starostele bărbierilor, înşfacă capul mărie-sale şi-i trece pe gât dosul briciului! - gingăşii de mult gust, faţă de care bătrânii noştri se tăvălesc de râs, astăzi, când nu mai au a se teme de turci. De aici pornesc atingătoare amintiri ş-o familiaritate aproape egală între boier şi bărbier. "Petrache, îţi mai aduci tu aminte de vremea când eram tânăr şi mă învârteam în jurul vornicesei? Pe-atunci mă rădeai pe cap în fiecare zi - căci tare mai era frumoasă şi cu nuri..." - şi aici o sudalmă, pentru a arăta admiraţia... "Hei! cum să nu-mi aduc aminte, cucoane!? Pe atuncea era de trăit! Când s-or mai întoarce vremurile acelea!"
Apoi pe ici, pe colo, sus şi jos, în toate părţile, se strecoară grecul cu tablaua-i uriaşă pe cap, poftind plăcinte amatorilor; ovreiaşi strigând bere cu gheaţă ori fructe; fetiţe întinzând panere cu turtă dulce; români ducându-se domol la târg în carele lor; neamţul cu ciubotele în mână; franţuzul cu redingotele şi pantalonii; câteva rămăşiţe din arnăuţii aceia cu amintiri eroice şi sângeroase, cu turbanul pe ureche, cu iataganul şi pistoalele la brâu; o mulţime de birje încrucişându-se, cucoane elegante oprindu-se pe la magazinurile de modă, gătite, cufundate în caleşti cu patru cai, aruncând în dreapta şi-n stânga gingaşe surâsuri, semne uşurele cu mâna, ori un simplu salut; toate acestea întovărăşite de zgomotul nedesluşit al glasurilor celor care se sfădesc, al trăsurilor care umblă, în sfârşit de vuietul înfrigurat al unui târg mare; toţi se prăjesc în soare, îşi şterg obrazul de pulbere şi, din vreme în vreme, se răcoresc, când o boare de vânt adie prin copacii care împodobesc mai toate casele. Roagă-te lui Dumnezeu, dacă eşti evlavios, ori cheamă pe dracul - ca nu cumva vântul să steie prea mult; căci atuncea ai fi luat într-un vârtej de colb, care te orbeşte, îţi zbârleşte pieptănătura, îţi pătează redingota şi-ţi strică tot meşteşugul favoritelor. Deasupra coperişurilor de toate formele ale palatelor, ale colibelor, ale bordeielor - ca acelea ale muntenilor din Caucaz - palate fără altă simetrie decât gustul sau capriciul proprietarului, se leagănă semnele pestriţe ale puterilor - tricolorul şi steagul englezesc, rusesc, austriac şi prusian.
Cam pe la ceasurile două după-amiază, zgomotele se potolesc; numai arare câte o birjă mai umblă pe străzi; băcanul intră în casă, boierul de asemenea, negustorul îşi închide prăvălia şi toţi se duc să mănânce şi să-şi facă tabietul. Somnul de după-masă intră în toate sistemele de fericire pe care şi le poate alcătui un locuitor al Iaşului. Nu te duce la un ministru ziua, dacă nu şi-a dormit somnul; nu cere o mică îndatorire unui boier - prieten al dumitale în orice altă împrejurare -, căci îi trebuie trei zile ca să dreagă vremea pierdută şi să-şi pună iar în cumpănă mintea; chiar negustorul nu-ţi vinde marfa decât morocănos şi căscând.
Dar când soarele se apleacă la orizont, când un aer mai răcoros urmează zădufului zilei, când unii băcani, nu atât din filantropie, cât pentru ca să-şi cruţe marfa scoasă la vedere, stropesc pe dinaintea uşilor, atunci Iaşii îşi schimbă găteala. Zgomotele, glasurile se alină încet-încet ori sunt acoperite de duruitul necontenit şi nedesluşit a două şiraguri lungi de trăsuri, care se salută, se anină şi se încurcă: iese târgul la Copou, ca să ia aer şi să asculte muzica. Ici jocheul unei caleşti cu patru cai strigă să se ferească trăsura care vine dimpotrivă; colo două trăsuri s-au atins, spre cea mai mare groază a cucoanelor, stăpâni şi vizitii suduie şi nu vor cu nici un preţ să ferească; colo fashionabili de două zile arvonesc o birjă şi isprăvesc convorbirea moldoveneşte, când franţuzeasca nu le mai ajunge; apoi târgoveţii, în îmbrăcămintea lor jumătate europeană, jumătate orientală, aşa de pitorească în contrastul ei, naivi în dispreţul ori neştiinţa lor faţă de gusturile noastre; apoi ţiganii nomazi în zdrenţe, cu pletele unsuroase şi încâlcite, cu pieptul descoperit şi păros, bătându-se în mijlocul uliţelor cu îndârjire sălbatică; femeile lor, vrednice tovarăşe, cu mâinile în şolduri, rivale însemnate cu pecetea necomensurabilei superiorităţi a cucoanelor de la hală, zvârl asupra trecătorilor nenorocoşi complimentele acelea energice, cu care limba noastră e înarmată, şi care ating de aproape sublimul.
Cât priveşte lucrul acesta din urmă, iau martori pe moldovenii poligloţi, pe nemţii cercetători, pe italienii artişti, pe parizienii călători, care ne cunosc. Dacă literatura noastră e săracă în expresii şi-n energie, şi dacă e neîndestulătoare, atunci ascultaţi pe surugiul acesta, dac adevărat, nalt, voinic, cu înfăţişarea îndrăzneaţă şi sălbatică, cu braţele goale, cu pletele şi cu mânecile largi ale cămăşii fâlfâind în voia vântului, ridicându-se în scări şi pocnind din harapnic în tact pe uliţe, aşa de tare, încât înăbuşă zgomotul scripcilor a cincizeci de lăutari.
Mai departe bulgaro-sârbii, aşezaţi la pământ greceşte, cu fesul lor mare, roş, pe-o ureche, cu şalvarii largi, bortiţi, cârpiţi, de culoare îndoielnică, după cum e vreme de colb şi de noroi, dreg caldarâmul în haosul de trăsuri care se încrucişează cu o iuţeală necunoscută nicăieri; se perindează în sfârşit toate tablourile de viaţă burgheză şi elegantă, de moravuri potrivnice cu atingerea pitorească a tuturor naţiilor îmbrăcate în felul lor, care fac din oraşul nostru un lucru ideal pentru cine nu l-a văzut, pepinieră înfloritoare de moravuri orientale, moi, domoale, strâns legate cu ideile de poruncă, de inferioritate, de despotism şi umilire, de boierie şi de supunere. Aşa, bunăoară, ţiganul dă înapoi înaintea dacului, dacul înaintea băcanului, acesta în faţa boierinaşului ori a slujbaşului, slujbaşul şi boierinaşul se pleacă înaintea unui boier mare şi acesta se închină până la pământ în faţa unuia încă şi mai mare; numai ovreiul se dă în lături înaintea tuturor; şi, lucru ciudat, fiecare simte pe cel mai puternic decât el, fără să se încurce şi în chipul cel mai simplu şi cel mai firesc cu putinţă. Totuşi, de câtăva vreme egalitatea pare a-şi face loc. Ca în toate ţările, parveniţii sunt obraznici, poporul, cu bunul lui simţ şi în antipatia-i vădită împotriva lor, îi numeşte ciocoi, adică slugi; şi chiar de multe ori cei mai mulţi aşa încep; puţin câte puţin prin protecţia stăpânilor şi dibăcia, cu care la noi se nasc, de a se târî, a linguşi, a sluji, ajung să dobândească oarecare slujbe; după asta se numesc oamenii de casă ai stăpânilor lor. Pe nesimţite îşi fac drum aşa fel, încât după o bucată de vreme ajung să se sărute cu stăpânii lor ori, după câţiva ani, să le protejeze fiii. Vin apoi nemţii îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, ovrei, ţigani care vorbesc de una, de alta, în pragurile caselor lor. Pentru a sfârşi tabloul - trec şi droşti cu repeziciune, cu boierul lungit şi cu sluga care ţine ca o lance, cu înfăţişare voinicească, ciubucul.
În toate ţările femeile sunt mobilul revoluţiunilor, mai ales în ceea ce priveşte moda. De aceea şi la noi cucoanele au schimbat costumul grecesc, frumos, bogat şi măreţ. Tot aşa printre ovreii noştri, aşa de neclintiţi când e vorba de uniforma lor, care e pentru ei articol de lege, şi care ar vrea să moară cum s-au născut, cu tichia de catifea şi cu toate celelalte rămăşiţe din evul mediu, ei, care nu vor să înţeleagă că, reformânu-şi costumul, nu s-ar mai expune aşa noroiului şi injuriilor norodului, ovreii chiar încearcă şi ei o revoluţie. Credincioasele întru Moisi s-au împărţit în două tabere: femeile, de obicei foarte frumuşele, ale ovreimii aristocrate, pe care fără inconvenient am putea-o numi finanţa noastră şi care prin muncă şi economie şi, deci, prin galbeni a ajuns la un fel de egalitate cu boierimea noastră - au primit de-a dreptul toaletele nouă.
Totuşi, după o lege a Talmudului, femeile măritate sunt obligate să-şi radă părul capului. Pentru a lecui inconvenientul acesta, ele se împodobesc aşa de artistic cu panglici de tafta, încât nu observi şiretlicul decât foarte de aproape. Pe tafta prind deasupra frunţii cu bolduri un văl de orice culoare, dar de o ţesătură prea fină şi foarte delicată, care pluteşte capricios şi fără griji, jucându-se cu vântul ori dezmierdând o ceafă minunat rotunjită, albă şi cochetă, şi le dă parcă un aer fantastic. Dacă e adevărat că rasele, şi mai ales rasele pribege, degenerează mai mult ori mai puţin, trebuie să mărturisim, după ceea ce cunoaştem, că filistenii şi confraţii lor aveau mare dreptate să ţie în robie rasa ovreiască; şi oricât de căzute ar fi în opinia lumii fecioarele Sionului, de multe ori eşti ispitit să alcătuieşti o parafrază modernizată după Cântarea cântărilor.
Cealaltă tabără se alcătuieşte din matroanele ovreimii aşezate mai jos, care au păstrat costumele pe care le vedem în tablourile vechi ale şcoalei flamande; corsajul roş, cu tivel de aur, fusta scurtă, şorţ şi diademă de mărgăritare, felurită ca formă şi bogăţie, moştenire de la mamă la fete, din generaţie în generaţie, din străvechi vremuri. Când femeia e tânără şi frumuşică, îmbrăcămintea aceasta îi stă bine; dar sluţeşte bizar pe cele urâte şi bătrâne; şi eu cred că costumului acestuia, ciudat în ţara noastră, se datoresc superstiţiile populare de vrăji, de copii creştini cărora babele ovreice le scot sângele picătură cu picătură, împungându-i cu acele la sărbătorile Paştilor. Clasa aceasta are ceva respingător, întărit încă cu necurăţenia rău mirositoare de care e îmbâcsită. Ar trebui ovreilor moldoveneşti şi leşeşti un om mare, destul de puternic, ca să-i facă să-şi schimbe costumul; aceasta ar face, fără îndoială, ca mulţimea să nu mai aibă pentru ei simţăminte aşa de duşmănoase.
Dintre curiozităţi nu trebuie să uităm harabalele jidoveşti. În alte oraşe, la alte neamuri clădirile mai mult decât oamenii sunt arătate curiozităţii publice; la noi, numai oamenii: arhitectura şi toate artele frumoase n-au prins încă rădăcină. Într-o căruţă naltă şi uriaşă, care are numai lărgimea drept eleganţă, frumuseţe şi comoditate, acoperită pe jumătate c-o pânză cenuşie, la care sunt înhămaţi patru cai alături, împotriva obiceiului ţării, cai zdraveni să-i dai jos c-un pumn nu tocmai tare, se grămădesc în fund, dinainte, pe capră, pe draghini, aşezaţi în capul oaselor, culcaţi pe vine, în picioare, câte zece, douăzeci, treizeci şi patruzeci de indivizi, puţind a usturoi şi-a ceapă, de toate vârstele, de toate sexele, scuipând, dând din mâini, vorbind toţi odată într-un jargon sălbatic, alcătuit din toate idiotismele, în care predomină însă nemţeasca; murdari, descheiaţi şi rupţi, rugându-se cu harhat repezit şi bătându-se tare cu pumnul în piept în semn de umilinţă ori de durere. Ovreiul este cel care se roagă mai mult dintre toate neamurile, se roagă în casă, în pragul uşii, se roagă şi pe uliţă plimbându-se. În vremea asta conducătorul acestei arce a lui Noe pe roţi învârte deasupra capului o biciuşcuţă aninată într-o prăjină şi tot smuceşte hăţurile slabe de cânepă şi îndeamnă căluţii cu glas ascuţit. Un ovrei ostenit, aşezat pe draghină, cu picioarele atârnate afară, îşi reazemă capul pe coviltirul tremurător care adăposteşte de ploaie ori soare pe cei dinlăuntru. În vremea asta unii cască, alţii stupesc şi-şi suflă nasul în poalele laibărilor, aşa de soioase, încât au ajuns impermeabile. Ovreiul care nu şi-a făcut ruga de dimineaţă se ridică drept fără să bage de seamă că a călcat pe un picior ori pe un cap, se întoarce domol spre răsărit, închinându-se de trei ori şi bătându-se de trei ori în piept. După aceste preliminarii, îşi trece pe după gât, cum ar face o cucoană cu un boa pe care nu-l răsuceşte, un şal de in foarte fin lucrat şi amestecat cu mătase şi fire de aur şi c-o mulţime de ciucuri la capete, - care sunt un fel de amulete pe care orice bun ovrei trebuie să le răsucească pe degete şi să le sărute după ce le-a înnodat. După asta, scoate din buzunări două cutiuţe cubice, pe care mai întâi le tot sărută cu evlavie; pe una pe urmă o leagă la frunte, şi pe cealaltă, legată cu două cureluşe înguste de marochin negru, o tot împinge pe sub cămaşă până ce o suie la subsuoara stângă. După cât am putut înţelege de la un ovrei gras, cu care mă aflam alături într-o brişcă de soiul acesta, cutiuţa de la frunte ar fi un simbol al tabernacolului; iar celei de a doua mi-a fost cu neputinţă să-i descopăr emblema; presupun însă că cuprinde numele celor douăsprezece seminţii. Deseori întreruptă - rugăciunea odată terminată, ovreiul dezleagă întâia cutiuţă, scoate şi pe a doua din mânecă, sărută iarăşi cureluşele anume rânduite, apoi le trece altuia, care începe de la capăt, şi astfel, cutiuţele şi şalul fac înconjurul întregii încărcături; harabagiul le ia şi el, la rândul lui, şi-n locul lui se aşează altul. Vineri seara, târgul străluceşte de lumini, ca la o luminaţie, şi un zgomot înăbuşit ca al unui stup gata de roit iese de pe toate uliţele, din toate casele. Tot ce câştigă meseriaşul ori muncitorul cu mâna în şase zile, cheltuieşte în ziua a şaptea pe mâncare bună şi lumânări; în orice căsnicie se găseşte sfeşnicul cu şapte ramuri.
Dacă cineva ar avea intenţia să scrie o carte asupra Iaşilor, ori chiar două, nu i-ar lipsi stofă pentru asta. Noi aicea n-am arătat decât trăsăturile izbitoare, colţurile clădirii. Dacă nefăcând altceva nimic, aş avea putinţa să mă ocup eu cu asta, nu-i stradă, nu-i casă, fie nobilă, fie de rând, nu-i om care nu mi-ar pune la îndemână un ridicol ori o lature poetică, o virtute ori o absurditate, un roman serios ori o farsă, o dramă ori o elegie. Am credinţa în Dumnezeu că într-o zi am să-mi dau silinţa, că o să pot dezvălui umbrele de pe acest tablou cam prea întunecat, în care s-ar putea crede că intră mizantropie ori fiere. Fiecare ridicol, fiecare prostie, care se vede, are latura-i poetică; şi dacă nu le-am însemnat, pricina a fost marginile puse paginilor noastre; ele au fost piedica.
Dar dacă, după această destăinuire, s-ar găsi printre cititori unul singur care ar putea demasca adevărul observaţiilor mele, dacă publicul ar avea poftă să se scandalizeze şi să conchidă ceva displăcut împotriva autorului, dacă unii ar voi să găsească în ce-am spus personalităţi şi aluziuni - atunci aş ridica mâna împotriva judecăţii şi, tare prin nevinovăţia mea, aş zice întâi publicului: - Unde vezi tu personalitate ori scandal, nu este. O privire generală asupra caracterelor, care pot fi aplicate la mii de indivizi sau la o totalitate, n-ar putea alcătui o personalitate, prin urmare nici scandal. Dar critica e prea amară, prea aspră; se poate - dar dacă e adevărată, nu-ţi aduc eu oare un serviciu?
Bun şi onorabil public, pe care-l stimez, fii îngăduitor de data aceasta şi pătrunde-te de axioma aceea a înţeleptului: că cel care poate să audă adevărul fără să se supere a şi pornit pe drumul înţelepciunii. Îţi făgăduiesc şi contrastul tău, în curând. O să mai primeşti, nu-i vorbă, încă o sfârlă, două, dar acelea n-au să te facă să suferi prin ţesătura de poezie, prin vremurile primitive, blănurile de zibelină, moliciunea orientală şi toate fleacurile cu care vreau să le învăluiesc.
Dacă judeci, fii drept şi aminteşte-ţi că în proces vei fi şi împricinat şi judecător şi că, oricare ţi-ar fi hotărârea, efectul se va răsfrânge tot asupra ta.


BIBLIOGRAFIE:


sursa: http://ro.wikisource.org