Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (27)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (16)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (45)
   Recenzii (7)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (363)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

RUSSO ALECU - POEZIA POPORALĂ

I

Datinile, poveştile, muzica şi poezia sunt arhivele popoarelor. Cu ele se poate oricând reconstitui trecutul întunecat. Din studiul lor ne vom lămuri despre originea limbii noastre, de naşterea naţionalităţii române, de plecările naturii cu care este înzestrat poporul, şi de luptele ce le-au susţinut coloniile romane pân-a nu se preface în locuitorii de astăzi ai vechii Dacii.
Între diferitele neamuri răspândite pe malurile Dunării, nici unul nu are, ca neamul românesc, o poezie poporală atât de originală, atât de variată, atât de frumoasă şi atât de strâns unită cu suvenirele antichităţii.
Născut din sânge meridional, strămutat de sub un soare fierbinte într-o ţară nouă, neamul român a păstrat o închipuire fecundă, vie, graţioasă, o agerime de spirit, care se traduce în mii de cugetări fine şi înţelepte, o simţire adâncă de dragoste pentru natură şi o limbă armonioasă, care exprimă cu gingăşie şi totodată cu energie toate aspirările sufletului, toate iscodirile minţii.
Să luăm de exemplu aceste versuri dintr-o baladă:

Viaţa omului
Floarea câmpului!
Câte flori p-acest pământ
Toate se duc la mormânt;

Însă floarea lacului
Stă la uşa raiului
De judecă florile
Ce-au făcut miroasele!

Mult am cerceta în literaturile cele mai inaintate şi în operele poeţilor celor mai eminenţi, fără a găsi o idee atât de minunată şi aşa de frumos zisă. O asemenea idee este rezumatul cuminţiei omeneşti, relevarea simţului de nemurire, exprimat prin glasul poporului. Vox populi, vox dei!

II

Poezia poporală este întâia fază a civilizaţiei unui neam ce se trezeşte la lumina vieţii, iar când acest neam cade din vechea sa civilizaţie, poezia poporală devine paladium al limbii şi al obiceiurilor strămoşeşti. Pentru noi ea este şi o fază şi un paladium. De vom deschide pe Virgil şi pe Ovid, ne vom găsi, pot zice, acasă la noi. Virgil, istoricul didactic şi poetic al vieţii agricole, autorul Georgicelor, descrie însăşi viaţa câmpenească a românilor de astăzi. Ovid este izvorul credinţelor mitologice ce sunt răspândite între noi prin poveşti şi tradiţii. În ele găsim, ca şi în gura poporului nostru, fete şi flăcăi schimbaţi în brazi, în păuni, în dafini, dobitoace care grăiesc, păsări măiestre etc. etc.
Pe lângă aceşti doi creatori de poezie antică s-a adăugit un al treilea poet, păstorul câmpiilor şi al munţilor noştri, care a produs cea mai frumoasă epopee păstorească din lume: Mioriţa. Însuşi Virgil şi Ovid s-ar fi mândrit, cu drept cuvânt, dacă ar fi compus această minune poetică.

III

Poporul e un mare neolog, când îi face trebuinţă; el răstoarnă sistemele învăţaţilor, când ele nu sunt întemeiate pe logică, şi îşi formează o limbă curată, expresivă, armonioasă, căci îi place armonia. El cată a cuprinde în puţine cuvinte o lume de idei, fiind vorba lungă sărăcia omului, adică sărăcia gândului; prin urmare, tocmai în forma frazelor lui descoperim rudirea limbii noastre cu limba latină.
Poporul împarte poeziile sale în cântece bătrâneşti, în cântece de frunză, în doine şi hore. Cele mai multe balade ce le avem datează de la secolii XVI, XVII şi XVIII, precum: Toma Alimoş, Gruia Grozovan, Codreanul, Ghimciu, Novac etc.
Societatea de pe atuncea era războinică: toţi oamenii erau înarmaţi şi în picioare, toate ideile pornite spre luptă cu duşmanii ţării. Principatele noastre de-abia ştiau că au tractate cu ţările vecine: lovirile erau zilnice când cu leşii, când cu ungurii, când cu tătarii, când cu turcii şi, ce e mai trist, când chiar cu românii!
Arăturile se făceau cu o mână pe coarnele plugului şi cu una pe pală, căci tătarul sta la pândă în marginea ţării. Când tătarul prăda în ţară, românul găsea cu drept să-şi întoarcă paguba cu dobândă; aşa el era mai mult prin Bugeac decât pe-acasă.
Cântecele bătrâneşti adeveresc cronicile, însă cântecele au un ce care te mişcă până-n suflet; nu poţi sta în neuimire, când auzi pre Gruia Grozovan zicând:

Alei! tu, Ghirai bătrân,
Lasă cel hamger la sân
Că eu sunt pui de român
Şi nu-mi pasă de păgân!

Nu poţi să nu admiri calul lui Codrean, care când fugea: văile se limpezea! Nu poţi să stai nesimţitor în auzul armoniei limbii poporului, când Toma Alimoş zice murgului său:

Aşterne-te drumului
Ca şi iarba câmpului
La suflarea vântului!

Frumoase timpuri de vitejie au fost acelea unde românul intra în doi ca în doisprezece şi unde hanul tătarilor trimitea jalobă către domnii Moldovei, cu rugămintea ca să poruncească Grozovenilor de pe atuncea de a nu le mai opri calea, când se întorceau cu pradă din Ţara Leşească!
Însă roata norocului se întoarce! Starea Principatelor se schimbă; neatârnarea lor piere; poporul suferă, vitejia lui amorţeşte şi trece de la gloate la cete, de la cete la indivizi, şi prin urmare baladele strămoşeşti sunt înlocuite prin cântece de frunză, cântece hoţeşti.

IV

Poezia poporală este nu numai expresia cea mai vie a caracterului naţional, dar ea aruncă şi o lumină asupra comerţului din timpurile trecute:

Măiculiţa tot mă-ntreabă,
Care muncă mi-i mai dragă?
Un cal bun de călărie
Şi arme de Veneţie.

Nici Miron, nici Neculce, nici Ureche în cronicile lor nu pomenesc de comerţul veneţianilor şi al genovezilor cu ţările noastre; însă cântecul poporal îndeplineşte acea lacună cu două cuvinte.
El asemenea arată dragostea nemărginită a românului pentru frumuseţile naturii, ca o moştenire virgiliană:

Primăvară, muma noastră,
Ia zăpada de pe coastă,

Iarba verde să mai crească,
Sufletu-mi să-mi răcorească;
Să-mi aud cerul tunând,
Să mai văd turme păscând! etc.

Este dar de nevoie a mai analiza simţirea exprimată în aceste rânduri şi poetica lor frumuseţe? Este oare vreo introducere mai minunată în literatura modernă, un tablou mai homeric decât această strofă care începe un vechi cântec haiducesc?

Sub poale de codru verde
O zare de foc se vede,
Şi-mprejurul focului
Stau haiducii codrului!... etc.

Este mai simplă, mai colorată, mai frumoasă descriere decât aceasta din Balada Badiului?

Pe luciul Dunării,
La scursurile Gârlei,
La cotitura mării
Ion, mări, că mi-şi venea...
Un caic lung, şinuit,
Pe dinăuntru poleit,
Cu postav verde-nvelit,
Şi-n caic şedea lungit
Tăietorul frâncilor,
Măcelarul turcilor!... etc.

Poezia poporală se mai deosebeşte şi prin o cunoştinţă psihologică, care denotă spiritul observator al poporului. De voieşte să arate cochetăria femeiască, cântecul zice:

Puica trece şi zâmbeşte
Şi-a mă zări nu voieşte... etc.

În balada Păunaşul codrului, femeia privind lupta pe moarte a doi voinici, care o iubesc, zice cu mândrie:

Din doi care-a birui
Eu cu dânsul m-oi iubi,
Bărbăţel voios mi-a fi... etc.

La notiţele preţioase despre relaţiile (referinţele) noastre politice şi comerciale, poezia poporală mai adaugă o largă prescriere de starea morală, de obiceiurile vieţii intime şi de organizarea socială a Principatelor: prin urmare, poezia poporală trebuie să fie obiectul studiilor noastre serioase, dacă vrem să aflăm cine am fost şi cine suntem.

V

Albia literaturii noastre e atât de îngustă, că, de aş zice că mai nici o scriere nouă nu posedă condiţiile unei scrieri nemuritoare, aş zice un adevăr supărător pentru tagma literaţilor, şi adevărul, de când lumea, umblă cu capul spart, însă mărturisesc că, privind babilonia limbistică din zilele noastre, mă îngrijesc pentru viitorul nostru literar şi mă mângâi numai cu credinţa că acest viitor îşi va găsi loc de scăpare în poezia poporală!
Îmi închipuiesc că sunt un străin sosit în Moldova sau în Valahia, cu dorinţa de a studia istoria, datinile, natura şi geniul neamului românesc. Cumpăr o bibliotecă întreagă de cărţi scrise în felurite jargonuri, istorie, poezie, jurnalistică etc.
Deschid o carte istorică, şi văd în ea nume, date, pomeniri de războaie, însă nici o idee de mişcarea socială, de instituturi, de gradul civilizaţiei diferitelor epoci. Nemulţumit, mă duc să vizitez monumentele, doar voi descoperi un vestigiu din lumea trecută; monumentele lipsesc! Mă întorc deci la limba şi la literatura de astăzi! Aicea mă cuprind fiori de gheaţă!
Gramaticile îmi par nişte seci disertaţiuni de limbistică latină, franceză, italiană... însă nu adevărate gramatici româneşti. Cercetez literatura şi dau de o amestecătură indigestă de limbile neolatine, de o sumă de idei luate fără nici un sistem de la străini, şi prin urmare nu-i găsesc nici un caracter original.
Unde este dar românismul? Unde să-l caut, pentru ca să-mi fac o idee exactă de geniul român? Din întâmplare mă primblu într-o zi într-un iarmaroc şi deodată mă cred în altă lume. Văd oameni şi haine ce nu văzusem în oraşe; aud o limbă armonioasă, pitorească şi cu totul străină de jargonul cărţilor. De unde eram la îndoială dacă românii sunt o naţie sau o colonie cosmopolită modernă, un soi de Algerie franco-italiano-grecească, încep a întrevedea adevărul.
Iată un om cu fizionomia veselă. El intră într-o colibă de frunze, scoate de sub suman un instrument ce-i zice lăută, şi se pune a cânta. Mulţime de oameni se îndeasă împrejurul lui şi îl ascultă cu dragoste, căci el zice balade strămoşeşti!...
Ochii-mi se deschid; o naţionalitate întreagă se dezvăluie în graiul, în hainele, în tipul antic, în cântecele acelor oameni. Lăutarul cântă:

Pe câmpul Tinechiei,
Pe zarele câmpiei,
Răsărit-au florile
Odată cu zorile?
N-au răsărit florile,
Şi-a scos badea oile
De-au umplut văile... etc.

şi dinaintea mea se desfăşoară un tablou care mă încântă; mai pe urmă lăutarul, vrând să mă aducă în extaz, începe balada Mioriţei:

Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai
Iată vin în cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei
Cu trei ciobănei... etc.

Şi când el sfârşeşte, toată nedumerirea s-a şters din minte-mi; rămân convins de naţionalitatea română, de geniul român, de adevărata literatură română.
Înţeleg dragostea românului pentru ţara lui; îl înţeleg de ce zice el:

În neagra străinătate
Dorul m-apucă de spate.

Înţeleg puterea legăturilor de familie, când el suspină în modul cel mai poetic:

Bate vântul printre brazi
Şi-mi aduce dor de fraţi;
Bate vântul printre flori,
Îmi dă dor de la surori;
Bate vântul printre munţi,
Îmi dă dor de la părinţi... etc.

Iată poezie! iată adevărata literatură, de care se pot mândri românii! Fie forma versurilor uneori defectuoasă, ele îmi par mie poleite cu razele geniului. Privighetoarea nu e frumoasă, dar cântecul ei este din rai!


BIBLIOGRAFIE:


Sursa: http://ro.wikisource.org