Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (14)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (43)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (361)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

URECHIA NESTOR - ÎN BUCEGI (VARA)

Partea IV: Vara

I
Andrei Jnepeanu lui Mircea Trestianu 35 Rue Gay Lussac Paris Mai 1875
Scumpe Mircea, ştii că a trecut un an dela scurta dumitale şedere în Buşteni, de Paşti?
Caşi în alţi ani ai vieţii mele, nimic însemnat nu s'a întâmplat pe aci, în anul acesta scurs.
Muntele s'a îmbrăcat cu haine împestriţate, pe care toamna le-a schimbat pe o togă roşiatică, şi apoi iarna şi-a pus cojocul alb.
Farmecele anotimpurilor s'au înşiruit aceleaşi şi totuşi mereu înnoite.
Primăvara s'a întors şi s'a încins cu verdeaţa-i uşoară.
Am luat singur, pe la jumătatea lui Mai, drumul urmat, cu o lună mai înainte, anul trecut, în tovărăşia dumitale şi a lui Neguţoi.
Poteca băltoacelor m'a dus în şeaua Baiului unde, pe coasta coprinelor, am cules de aceste flori, ale căror stele, din şase petale albe, înconjurând o cupă împodobită cu o tivă roşie, se apleacă aşa de drăguţ pe cotor. Cu mirosul îmbătător ce lasă, am sorbit şi mirezmele primăverii.
A doua zi de pe Gâlma-mare, străbatând plaiul fâanului am ajuns în Poiana Coştilei.
Pe drum, am cules un manunchiu de nostimioare soldanele, ciucuraşi subţire crestaţi.
În poiana Coştilei, deşteptarea gramineelor făgăduia o bogăţie de colori aprinse care, în curând, trebuia să se răzleţească până la Omul.
Ochii albaştri ai ginţurei primăvăratice, presărată în iarba fragedă, mă priviau cu stăruinţă.
Am ocolit Santinela şi am aruncat o ochire între Coştila şi Morar: zăpadă, nesfârşită zăpadă... Iarna nu vrea să-şi părăsească lăcaşul de colo sus. N'ar fi, zău, momentul să te sui la Omul. Am încercat urcuşul odată, în cele d'intâiu zile ale lunei Mai, şi cât pe ce să fiu şters dintre cei vii.
Plecasem înaintea zorilor; era o lună limpede, strălucitoare. Frig, numai cât nu era îngheţ. Zăpada tare; cu vârzobii în picioare, cu puşca la umăr, mergeam fără grijă.
Eram singura grămăjoară neagră pe albul nepătat al ninsoarei. La ce plecasem? Iscodire de cutreerător al munţilor, cercetare de vânător...
Curând am şi dat de urmele unui dobitoc pe care nu doriam să-l întâlnesc: se cunoştea, cât de colo pe zăpadă, peceţile labelor şi ghiarelor martineşti şi, pe lângă ele, nişte amintiri proaspete ale trecerei fiarei. Aveam la mine gloanţe; mi-am urmat drumul. Sosind la obârşia văii Cerbului m'am oprit să mă odihnesc; patru ore de umblet alunecător mă obosiseră...
Încălecai un bolovan şi privii :- a nu mai ştiu câta oară :- amfiteatrul, Coliseu uriaş cioplit de natură sub Omul, înfăţişând mai multe podişuri-trepte, încoronat cu rânduri de namile de stânci stând în picioare, alipite şi pe care le-am numit orge, după formele lor de ţevi ale armoniosului instrument bisericesc.
Pe la amiazi, am luat drumul la întoarcere; razele soarelui frigeau, simţiam zăpada muindu-se sub picioare şi nu mai păşiam cu mândrie de loc. De aşa drum să te ferească sfântul! Nu trecu mult şi începui să mă scufund în zăpadă, până deasupra genunchilor; luam piciorul cu amândouă mâinile, ca să-l scot din nămeţii trădători; de m'ai fi văzut în halul ăsta, ce haz ai fi făcut!
Dar când straturile de zăpadă îngrămădite pe coastele celor doi munţi care mărginesc torentul Cerbului se puseră în mişcare la îndemnul soarelui topilor...
Fui mai întâi stropit, apoi mă înţepă o alicărie albă, întovărăşită cu aşchii de piatră desghiocate din cuiburile lor.
Ca să mă feresc puţin de împuşcăturile celor două clinuri, am căutat a merge în chiar matca puhoiului, nu mai eu ştiu cu câtă anevoinţă! Mă înghiţiau clăi de zăpadă apoasă, din care mă trăgeam, acăţându-mă de brazi şi bufniam pe stânci nu tocmai moi ca puful. Noroc că a fost cea d'intâi zi de desgheţ şi nu m'au isbit decât mici avalanşe. Să fi fost câteva zile mai târziu, rămâneam acolo pe veci. Întradevăr, căldura, ţiind-o într'una, de abia întreruptă de frigul nopţilor, toate mormanele de zăpadă îngrămădite prin hăuri, hornuri şi chei s'au desprins, s'au dezmorţit şi au plecat la vale. Nici o fiinţă omenească n'a fost faţă la deslănţuirea puterilor oarbe ale Naturei; ce va fi fost prin Bucegi, nu poate încăpea în închipuirea strâmtei noastre minţi.
Îndată ce am văzut apele Cerbului fierbând nomol şi rostogolind rădăcini şi bolovani, am înţeles ce grozăvenii se petreceau prin spintecăturile munţilor noştri.
Nu m'am încumetat a mă repezi până în poiana Coştilei, decât în ziua când valea Cerbului se mai linişti. Ocolii Santinela şi mă oprii înmărmurit: drumul la Omul era înmormântat într'un munte de zăpadă, care o tulise de pe Coştila şi în repezeală înspăimântătoare, se urcase pe Morarul din faţă şi nimicise pădurea. Acest munte de zăpadă nu se topi decât în parte în vara aceea şi fii acoperit de ninsoarea iernii următoare...
De atunci am fost mai cuminte, deşi la reîntoarcerea primăverii, mi-e covârşită firea de un dor pe care nu mi-l pot înfrâna, de dorul brânelor. Cum aşa? Dorul căror brâne? Ascultă:
De îndată ce primăvara s'a arătat, simţ că mă furnică prin picioare, nu mai pot sta locului. Trebue, trebue, cu orice preţ, să mă sui pe Bucegi. Îi mângâi cu privirea, îi pândesc: dau o raită până în poiana Coştilei, mă furişez în Valea Albă, mă strecor în Valea Jepilor. Cercetez, chibzuesc, socotesc şi mă chinueşte întrebarea: când mă voi putea urca ?
Iar în ziua când, însfârşit, fac încercarea dorită, în timp ce mă sui, inima mi se bate svăpâios, şi aşi vrea să-mi strig mulţămirea şi parcă aş plânge şi aş râde; desfătare, dumnezeiască, farmec de neînchipuit a unui astfel de urcuş, singur, faţă în faţă cu muntele...
La fiece clipă îmi încheg, în vorbe de mirare, descoperirile ce fac: uite mălinişul ăsta tot în hoagă este... O! o! Clişoiul ăsta de branciog cât s'a ruinat de anul trecut...
Dar tu, bolovane chel, de unde ai venit să mă sileşti la un astfel de ocol?
Câte feţe ale acestui ţinut au rămas stăruitoare, dar şi câţi bătrâni prieteni au pierit; şirag de lucruri văzute înnoit, alocurea, prin noi întrupări, magie de lumină, farmec de forme.
Dar ceeace mă încântă mai mult este harul de a fi cel d'intai care culeg surâsul florilor reînviate: proaspete şi curate, au ţâşnit din pământ, îşi desfăşură petalele, par'că se întind după un somn lung, cască la soare; nimeni nu le-a privit înaintea mea. Mă urc mereu, sosesc pe creastă... Acolo sufletul mi se turbură adânc.
Timp de mai mult de jumătatea anului, nici un picior omenesc n'a călcat pe aceste înălţimi; nici o cugetare n'a plutit pe aci, afară de aceea care se scoboară din cer pe aceste plaiuri.
Un imn, spre slăvirea vieţii, se înalţă de pe podişurile Bucegilor încă chiftind de umezeala iernii, şi gândul meu cel d'intâi ţine isonul acestui cântec armonios.
Nemişcat, coprind cu privirea plaiurile tremurate ale căror covor moale, verde, catifelat, lămureşte dărnicia pământului.
Dar îmi amintesc că a venit vremea şi a cutreerării brânelor, a treptelor ciclopice ale Bucegilor, pe care numai munteanul le cunoaşte, iar câmpeanul habar n'are de ele.
Bietul câmpean, neştiutor al tainelor munţilor, privind lanţul Bucegilor, nu desluşeşte decât un zid uriaş, pe faţa căruia nu-i chip să te urci; dar munteanul râde pe înfundate, căci ştie el mai bine...
Potriveşte-ţi bine ochirea pe Jepi, pe Caraiman, pe Coştila; vei vedea mai întâiu, sus, coama scrijilând cerul cu zimţi şi ţuţuiuri; dedesubt, pereţi ameţitori, despărţiţi prin hornuri şi şiştoace; mai jos steiuri, stând, care într'o rână, care aplecate, cu forme uneori elegante, cel mai adesea întortochiate; ba în acest haos de pietrărie se zăresc şi câteva clinişoare mai blânde, înerbate.
Dar zici: prea sunt multe rupturi şi spărturi în înălţime, ori în lărgime, ca piciorul omului să poată încercă urcuşul.
Vezi că ochiul dumitale n'a putut deosebi acele curbe subţiri, ori acele panglici cari se încolăcesc pe după grumazii Bucegilor, trepte la diferite înălţimi, cu un cuvânt: Brânele.
Acum îţi limpezesc ceiace am numit dorul brânelor, patima brînelor.
Nu mă mulţumesc a ajunge pe plaiurile înalte, urmând poteca, ce ciobanii au însemnat din veacuri prin văi. Sunt muncit de dorinţa de a străbate din nou brânele, care mă trag în vraja lor.
Mă îndrept spre unul din ele, la fiecare sfârşit de primăvară, cu o bucurie înfricată, căci mă gândesc că iarna va fi făcut cine ştie ce răutăţi pe aceste trepte.
Întradevăr, în locul unde brâul se lărgia, făcându-se podiş, destul de întins, ca să pască pe ele câteva oi, numai găsesc de cât o prispişoară, deabia să-ţi alături picioarele; dincoace, brâuleţul s'a schimbat în tindă lată, căci zidul, ros de puhoae, parcă s'a tras îndărăt.
Dar deodată brâul e rupt; o surpătură ce nu cunoşteam. Ce să fac, să mă întorc îndărăt?
Ba de loc! Mă las în jos până în fundul surpăturei, mă sui pe matca pietroasă a unei şiştoace, râu de bolovani, şi opintindu-mă, mă caţăr pe un alt brâu; adesea trebue să mă strecor prin hornuri repezi de tot.
Nu preget a lupta cu muntele şi el se dă învins. Câte pericole înfrunt, când pe seninări, lespezi netede ca sticla, când pe spălături, părţi unde trebue să calci pe adunături de pietrişărie mişcătoare şi unde n'are de ce să se prindă piciorul; dar pasul meu nu şovăe şi trec înainte fără grijă.
Lipit cu spinarea de zid, cu picioarele pe o straşină îngustă mărginiloare de prăpastie ce nu o pot măsura cu ochii, mă uit dedesubt şi sunt mândru că chemarea abisului nu mă turbură şi-mi văd de drum. Fie călare pe muchia ascuţită a vreunei şiri stâncoase desprinsă de sus, ori în picioare pe vreun pridvor ierbos, sau încă cu pieptul la pământ, capul aplecat deasupra unei spărturi, tot pe înălţimi sunt, valea se întinde umilită dedesubt, sunt stăpânul spaţiului, care se desfăşoară sub mine.
Sunt mai puternic ca cel mai semeţ împărat, când umblu pe brânele Bucegilor!
Fiinţa mea întreagă se desfată, privind minunatele privelişti, cari se perindează în mersul meu.
Totuşi muntele ştie a-mi umili trufia, căci oare nu trebue să fiu umilit când, tulind într'o lăsătură, mă pomenesc într'un amfiteatru înfundat, sfârşit de lume, unde nu văd decât o cingătoare de pereţi înspăimântător de drepţi, unde mă simt pierdut, nimicit?
Dar şi ce bucurie când, printr'o spintecătură neaşteptată, se face un luminiş!
Între două linii depărtate una de alta sus şi apropiate jos, pervăzuite de frunzişul aburos al vreunei zade care, minune, s'a înfipt pe un pripor ameţitor, se ivesc, mai întâiu, înnecate în negru, prăpăstioasele clădiri stâncoase vecine, apoi, într'o ceaţă străvezie vineţie, grebeni şi clăbuceluri de munţi depărtaţi, încălecându-se şi topindu-se pe albastrul cerului; atunci mintea mă îndeamnă la bărbăţie, îmi amintesc că la poalele acelor munţi trăeşle o omenire care lucrează, pătimeşte şi iubeşte, din care iau şi eu parte; mă reped pe o coastă mai blajină şi din nou mă văd înconjurat de lumină, de spaţiu, de căldură, de viaţa care se lasă de pe bolta cerească şi se urcă din rărunchii pământului...
Pricep că în câteva ore pot fi la piciorul Bucegilor; sosesc acasă, ostenit la trup, înnobilat la suflet şi a doua zi, dacă n'am altă treabă, încep din nou, cutreerarea brânelor.

* *

Ce zorită reîntoarcere a verii în anul acesta!
În ziua următoare aceleia în care, furişând o privire pe după Santinela, între Coştila şi Morar, n'am văzut decât un nesfârşit pustiu alb, ploile au început şi într'o apărie am fost o săptămână încheiată; apoi soarele înfăşură munţii cu raze fierbinţi.
Într'o zi de sfârşit de Maiu mi-am făcut socotelile: de acu s'a dus zăpada... M'am şi aflat între Coştila şi Morar; ce desfătare! mă plimbam ca într'o grădină, călcam numai pe straturi de flori... Bucegii aruncaseră cât colo cojocul cel gros şi alb nepătat şi se îmbrăcaseră cu un mintean cu faţa deschisă, cu flori împodobite în culori gingaşe: cerastele albe, drăguţele pirole, ceata umilelor saxifrage, cerenţelul, cu opt petale argintii, de-i mai zice şi arginţică, cioboţica-ursului, cu ciucuraşii trandafirii, ochii-păsăruicii (myosotis de munte) care au furat stropi din albastrul cerului.... Pe muşchiul bolovanilor şi stanelor stâncoase s'a prins, închipuind pete trandafirii, silenul fără cotor. Câţiva podbali de munte (arnica), cu bobocii încă închişi, prooroceau lepădarea minteanului şi îmbrăcarea Bucegilor cu cămaşa verii arzătoare, ţesută din flori de colori aprinse, galbene şi roşii.
La urcuş, eram urmărit de aburii ce ieşiau din văgăuni. Ajuns pe Omul, îmi aţintii privirea în Valea Cerbului. Izvorând, ca dintr'o căldare uriaşă şi satanică, aburii se înălţau, mai întâiu străvezii, apoi din ce în ce mai deşi, cenuşii; snopi de raze ale soarelui străbăteau norii, împroşcându-i cu alice şi înţepându-i cu suliţi de aur.
Nu era dea bună, se pregătiâ o furtună; m'am zorit la întoarcere.
Am găsit acasă pe băiatul cârciumarului de pe Trestie; îmi aducea scrisoarea dumitale, pe care factorul din Predeal o lăsase în trecere.
Aşa dar pleci, însă dai o raită în Elveţia şi-mi făgădueşli să soseşti în Buşteni. În a doua jumătaie a lunei Iunie; ai de gând să-ţi pregăteşti licenţa aci, în mijlocul munţilor noştri.
Hotărîrea dumitale îmi umple inima de veselie.
Ştii ce, dragă Mirceo? Lasă Elveţia la păcatele ei şi mai bine repede-te aci, unde vei găsi o Elveţie tot atât de frumoasă şi neîntinată de civilizaţie.
Te aştept de zor, cu pâinea şi cu sarea, după dalinele noastre creştineşti.
Mintea-ţi ostenită de comentariile sterpelor articole de procedură se va reîmprospăta, pe când vei privi munţii aceştia şi vom fi doi cari vom iubi această salbă nestemată a ţării noastre.
Cu nemărginită dragoste ANDREI


II
- Nene Andrei, întrebă Mircea pe când arunca petricele în Prahova, pe malul căreia sta, dimpreună cu tovarăşul, când o să pociu lepăda ucenicia meseriei de cutreerător al munţilor? De când am sosit, la jumătatea lui Iunie, ne învârtim, ne răsucim pe loc... Fugă spre Predeal, sau mers alene până la Sinaia, pe calea naţională; suiş pe povârnişurile trăgănale ale Zamurei; plimbare prin Valea Fetei, prin Valea Azugei... Toate astea nu-s fleacuri? Bucegii stau în faţa mea şi par'că zic: bietul Mircea, cum să îndrăznească să ne turbure tainele, că-i aşa de ageamiu!
- He! He! răspunde râzând Andrei, păstrăvul nu s'a făcut el mare şi gustos într'o zi.
Dar cum gândeşti că aşi fi fost atât de neghiob încât să te duc pe Bucegi, pe nerăsuflate, în cele d'intâiu zile după sosirea dumitale? Ştii ce s'ar fi întâmplat? Ţi-ai fi secat puterile dintr'o dată şi te-ai fi desgustat de aşa plăcere. Pe când acum, s'au oţelit picioarele, eşti sprinten şi gata să te răsboieşli, fără frică, cu piscurile cele mai înalte.
- Vasazică?
- Chiar acum pornim la luptă cu Bucegii.
- Acum, la sfârşitul zilei?
- Chiar aşa; vom petrece noaptea pe poalele Caraimanului şi în zori urcuşul.
- Cum, pe Caraiman ne suim?
- Drept pe faţa lui, prin Valea Seacă.
- Unde o fi valea asta? înlrebă mirat Mircea, după ce aruncă o căutătură cercetătoare asupra marelui preot al Bucegilor.
- Nu deosibeşti pe Caraiman o dungă care se îndreaptă de sus în jos şi dela stânga la dreapta?
- Ba da.
- Linia asta cu încovoituri şi tremurături mărgineşte povârnişurile repezi şi pereţii fioroşi ai Văii Seci, care spintecă muntele acesta.
- Şi de ce începem cu Valea Seacă?
- Pentru ca să avem plăcerea de a "escalada" cum zice Francezul, faţa Bucegilor; apoi, pentru a ne supune regulei mele teoretice. Nu râde, domnule, am şi eu o teorie. Bucegii tăinuesc două feluri de frumuseţi: aceia a văilor, strungilor şi cheilor lor şi aceia a plaiurilor înalte.
Cine vrea să se pătrundă de farmecul acestui lanţ de munţi trebue să-i străbată mai întâiu văile şi apoi să se suie pe plaiurile de sus.
- Dacă-i aşa vorba, mai am până să păşesc la o înălţime de 2500 metri.
- Te înşeli,fiindcă văile astea nu sunt numeroase şi apoi nu e trebuinţă să le cercetezi pe toate în şir, căci multe se aseamănă între ele. Programa noastră de "ascensionişti" este dar mai mărginită decât ai crede.
Dar destulă teorie, să trecem la practică.
Iute acasă să ne pregătim.
Andrei vârî într'un sac ce-şi aşeză pe spinare ceva merinde, diferite unelte şi două haine groase şi uşurele.
- Stai niţel, zise Mircea, să-mi iau echipamentul meu complect de alpinist, că nu de geaba l-am cumpărat în Elveţia, şi mai întâiu de toate pioletul.
- Ba să-ţi caţi de treabă şi să laşi acasă toate poverile astea, că doar nu mergem spre zăpezile veşnice, nici nu vom aluneca pe gheţari; ia, mai bine, băţul ăsta cu vârf de fier, să vezi ce bine o să-ţi prindă...
- Parcă am înţeles că Valea Seacă e fioroasă?
- E adevărat, e cea mai anevoioasă la urcuş, dar vom şti să ne tragem de mâini, pentru a ne căţăra pe stânci, iar aceste două perechi de pisicari (potcoave) ne vor împedica să alunecăm pe pripoarele ierbate. Şi apoi cu cât eşti mai uşurel cu atât te sui mai lesne.
- Ce rost are puşca ce iei?
- Mă împovărează, zici? Aşa o fi, dar ea este o veche tovarăşe a umerilor mei şi nu mă despart niciodată de dânsa.
E apărătoare bună de fiare sălbatice şi din când în când face câte-o ispravă, care n'o fi pe placul vânatului, dar îmi măguleşte sufletul meu de vânător. Ce oră să fie?
- Şase.
- O, o! iute pe drum. Într'o jumătate de ceas noaptea o să sosească şi trebuie să ne pregătim culcuşul.
Andrei şi Mircea luară un pas vânătoresc şi se adânciră în pădurea Munticelului. Scoborau povârnişurile mânând spre Valea Albă, peste care trebuiau să treacă până să dea de Valea Seacă; la o răspântie auziră un glas bărbătesc cântând:
Mai las' o ţâr şăităul
Bârţa şi cu inimoiul.
Şindrilare, of!
Ci eşi, Bade, din a cergă
Vino, spre Breaza aleargă
Şindrilare, of!
Arde-o focul de şindrilă
D'a nevastă nu ţi-e milă.
Şindrilare, of!
În mijlocul unui limpeziş al pădurei, sta înţepat o colibă (cergă) ţuguiată, din crengi de fag, acoperită cu cetină. Jur împrejur, se îngrămădiau doage nelucrale şi şindrili necioplite; mai departe steteau lungiţi buşteni necojiţi şi vârghii chertite cu barda.
- Am dat peste doui prieteni ai mei din Breaza, meşteri şindrilari, Din Gătej şi Nică Ferăstrăeru.
Bună seara, bună seara, voinicilor, zise Andrei, intrând în colibă.
- Mulţumim dumitale, domnule Andrei, răspunseră cei doi muncitori.
Erau doi flăcăi frumoşi, bine legaţi, împrieteniţi cu sănătatea.
Unul cioplia, cu cuţitoaea, şindrilele înţepenite pe bârţă (scândură băgată în crestătura unui copac) cu ajutorul unui cioc de lemn; celălalt dădea fâşiilor de doage de doniţe încovoetura trebuincioasă. Lucrau cu sârguinţă şi zâmbetul flutura pe buzele lor.
- Ce vânt ne-a mânat pe aci, aţi vrea să ştiţi? Uite, ne plimbăm.... Merge lucrul, merge?
- Cu voia lui Dumnezeu, da-i dăm zor, că ne-am apucat de lucru cam târziu în vara asta şi avem de predat câteva mii de şindrilă.
- Spor, spor la lucru, băeţi....
- Mulţumim dumneavoastră şi umblaţi sănătoşi.... Cei doi prieteni se îndepărtară, iar unul din şindrilari îşi urmă cântecul:
Mierla şueră în faţă,
Tot ca tine-i de sfiaţă
Fă, nevastă, fă!
Sturzul pe la dreata cântă,
Cam ca tine se alintă
Fă, nevastă, fă!
Iar şindrila merge strună,
Las' că-i bună,
Las' că-i bună,
Fă, nevastă, fă!
- De sigur, zise râzând Mircea, problemele încâlcite ale vreunei filozofii transcendente nu împuesc capul flăcăilor ăstora.
- Şăităul (ferăstrăul) să scurteze bine buştenii, fâşiile să iasă cu rost din înfigerea toporaşului şi sub bălaii maiului, cuţitoaia să muşte cu temei din şindrile, ulucitul să fie fără greş, vânzarea să se facă pe preţ bun, altceva nu doresc şindrilarii; trăesc cu săptămânile în cergă, vorbă urâtă nu ese din gura lor şi pădurea îi ocroteşte ca pe nişte feciori harnici şi de ispravă....
Iacătă noaptea ne soseşte; să ne oprim sub fagul ăsta bătrân; facem un foc mare şi ne aşezăm pe lângă el.
Traseră şi rostogoliră trunchiuri, care stau trântiţi prin împrejurimi şi le îngrămădiră; făcură un rug, îi deteră foc cu un chibrit şi flăcările ţâşniră.
- Uite, zise Andrei, ţi-am pregătit o saltea din cetină şi am împrejmuit-o cu gard de ramuri. Nu e rău acuma să îmbucăm ceva şi să ne punem pe somn, să fim în putere mâine în zori...
- Nu sunt decât opt ceasuri.
- Până la patru dimineaţa ce mai e? Nu departe se auzi ţipătul jalnic, al huhurezului: hu! huhuhu!
- Huhurezul, haiducul munţilor noştri, un haiduc băiat bun, dar la cântec cam nebun...
Rugul se înroşia din ce în ce. Sub sărutul flăcărilor, trunchiurile noduroase şi sucite se făceau lighioane şerpoase; suliţi de foc tremurătoare străpungeau fagul adă-postitor.
- Ce păcat că coana luna n'o să ne facă cinstea să-şi arate faţa luminoasă, băgă deseamă Andrei.
- Neagră e noaptea asta!
- Neagră, dar nu fioroasă ca pe plaiurile înalte. Mi se întâmplă să mai noaptea pe sus şi atunci adăpostul mi-este pe după un stei; tăcerea, copleşitoare ca o mantie grea, mă înspăimântă. Vai de somnul care mă fură, căci într'o svârcolitură o duc până la răsăritul soarelui.
- Dar dacă e lună?
- O! atuncea stau, sau umblu, privind. Lumina lunei e aşa de puternică pe acele înălţimi încât ţi-se pare că e ziuă... Dar ce vrăjitorie a Firei! Jocuri de lumină şi de umbre, pânze largi albe ca laptele găurite cu pete închise şi trădătoare...
Numai izvoarele cântăreţe sclipesc.
Sunt deştept ori visez? în mijlocul împărăţiei basmelor bătrâne mă aflu singur, pierdut, fermecat......... Acum Mirceo, destulă vorbă, să dormim.
Focul se potolise; Andrei se sculă şi aruncă un braţ de vreascuri în rug.
O cucuvae trecu prin apropiere şi ţipă ascuţit.
Andrei adormi numai decât, pe când Mircea îşi petrecu noaptea tot apropiindu-se, ori depărtându-se de foc, după cum flacările se domoliau sau se înteţiau.
Pe la cinci de dimineaţă, dupăce înghiţiră câteva pahare de ceai şi-şi încălziră trupurile, cam înţepenite de umezeală, luară drumul la vale, pe un povârniş care se sfârşi într'o vâlcea strîmtă, plină de sfărămături de bolovani.
- Suntem în Valea Seacă, în care vara nu curge nici un şuvoi. De acum începem urcuşul.
Mircea se ţinea după prietenul său care se suia şerpuit, când căţărându-se pe stânci, când scoborîndu-se în matca, în care uneori picura apa; adesea se făcea nevăzut, pe după vreun bolovan şi deodată se arăta pe un clin ierbat.
- Va să zică, nu e potecă? întrebă Mircea.
- Ori vrei să glumeşti? Potecă? Dar cine se rătăceşte în crăpătura asta de iad, afară doar de un vânător înverşunat ca mine? Ani dearândul, picior omenesc nu calcă pe aici; de cinci ani eu n'am mai dat prin Valea Seacă.
- Uite un zid care ne stă protivnic.
- Nu mă îngrijesc eu de zidul ăsta care n'are mai mult de cinci metri înălţime; e o săritoare neînsemnată.... Ţine-te după mine, fă aceleaşi mişcări ca mine, aşează picioarele unde le voi pune pe ale mele şi, la trebuinţă, dă-mi mâna.
De asupra săritoarei, marginele viroagei se îndepărtau, înfăţişând două pripoare ierboase, repezi. Fagul pierise, bradul domnia.
- Iar o săritoare....
- Asta e anevoioasă ca şi celelalte nouă ce o să întâlnim până sus; dar avem noi leac pentru dânsa, o ocolim frumos, suindu-ne pe delături. Ia să ne punem potcoavele; că piepturile astea îmbrăcate cu iarbă sunt foarte alunecoase şi odată te vezi rostogolindu-te până în hoagă.
Sosiră pe o muchie, de unde zăriră două chei înalte, sugrumând, în strâmtoarea lor o întunecime neîndemnătoare călătorilor.
- Apucăm prin cea din dreapta, lămuri Jnepeanu. Numai niţică gimnastică şi eşim curând din negriciuinea asta.
La capătul cheii se făcea un podiş scrijilat de şiştoace care se răsfirau dintr'o lăsătură împodobită cu mălini şi sorbi. Mai departe se înşiruiau povârnişuri repezi, unele sterpe, altele îmbelşugat acoperite cu o haină verde de graminee.
- Hei, de le-ai vedea în Iulie, în puterea lor, înalte, aplecându-şi creştetele firelor lor subţiri, ca şi perii anei blăni bogate; vezi că nici o turmă de oi nu le-a păscut vre-o dată, afară doar de....
Dar vorbirea lui Andrei se slei şi apucând pe Mircea de braţ îl şopti: Ai auzit o şuerătură?
- Mi se pare....
- O capră neagră a dat de veste tovarăşelor că trecem pe aci....
O grindină de pietre, rostogolindu-se pe clişoaele vecine, se risipi la picioarele celor doi prieteni. În zadar Mircea îşi rotocolia privirea, căci nu vedea nici pui de capră neagră.
- N'ai ochiul vânătorului, zise Andrei, arătând prispa îngustă ce încingea o stană de piatră, care era înţepenită, cam într'o rână, deasupra lor.
- Uite, s'a pironit pe straşina aceea şi, cu capul ridicat, soarbe aer. Ne-a simţit, adică, mai drept vorbind, ne-a auzit şi a dat semnalul de alarmă cioporului de fraţi şi surori care de bună seamă, s'au ascuns pe după stânci... Nu ne vede şi are, zău, mare noroc că nu e în bătaia puştei, altminteri i-aşi fi trimes eu un răvaş de drum, bombăni Andrei, cu necaz.
Intr'o vâlcea lăturalnică, pe un podeag, lucia, printre mormane de bolovani, o lespede albă, lustruită de ape în mijlocul ei, parcă săpat de mână de om, un blid plin, până în buze, cu o apă străvezie.
- Am ajuns la locul ce am poreclit: "La blidişor;" aci, popas, căci de trei ceasuri tot urcăm. Ţi-e sete?
- Ba bine că nu!
- Uite o bucată de zahăr, care o să-ţi reîmprospăteze puţin puterile; cât despre apă, blidul de piatră ne dărueşte apa lui cea limpede şi, de-o sorbi toată, mai pişteşte alta pe dedesubt. Caprele negre cunosc de minune vasul ăsta. Mi-aduc aminte, acum cinci ani, o tulisem pe Valea Seacă; mă odihniam pe spinarea ce zăreşti mai sus şi de acolo priviam în jos.
Când, ce să vezi? Două capre negre lângă blid. Una, o căpruică subţiratecă, lipa, lipa, bea apă; cealaltă, un ţăpuc, aştepta cu răbdare şi curtenitor, să-i vină rândul. Se rostogoli o piatră sub mine........ pieriră ca prin farmec.
- Nu se poate, mă înşel
- Ce este?
- Floarea asta?
- Nu te înşeli de loc, este vioreaua, răspunse Andrei zâmbind.
- Bine, dar să fie două luni aproape de când viorelele de pe pajiştele Buştenilor s'au veştejit....
- Adevărat, dar ce are a face! Asta ne dovedeşte tinereţea bătrânului munte, al cărui creştet vrem să-l călcăm.
- Va sa zică întinerim la urcuş?
- Chiar aşa... Aerul acesta, care ne înviorează plămânii, ne ia de pe spinare povara câtorva ani de viaţă! Dar să ştii una şi bună: deabia pe la amiazi vom ajunge sus şi până acolo să te ţii la săritori.
- Las, că le biruim noi....
După donă ore de urcuş anevoios, o straşnică săritoare îi opri din mersul lor îndrăzneţ.
Andrei cerceta locurile, cam încurcat.
- Ce adică, tocmai acum să ne întoarcem?
- Înainte!
- Uşor de zis.... În matcă un stăvilar stâncos înalt de mai multe staturi de om, jilav, ceia ce însemnează că deasupra se află un strat gros de zăpadă; să ne suim drept pe zidul ăsta, nici vorbă....
Clinul din dreapta parcă ne-ar îndemna să ne agăţăm de el; zăresc sus un podeag mititeluţ, care ne-ar fi de mare ajutor, ca să răsuflăm. Mai sus, nu mai ştiu....
Căţărarea începu; fu grea şi înceată.
Mircea se cumpănia din când în când, cu picioarele, pe umerii sau pe palmele lui Andrei, care era în urmă; uneori, picioarele tânărului student tremurau, trebuia să se oprească ca să mai răsufle. Andrei îl îmbărbăta, cântând un marş care i se părea lui că este îndemnător la munca aceea neobişnuită. După o jumătate de ceas, care după părerea lui Mircea ar fi putut coprinde şirul mai multor dinastii egiptene, studentul izbuti să pună piciorul pe o straşina şeasă, ierbată, pe care se aşeza, sgârcit. Jnepeanu, la un stat de om dedesubt, lipit de perete, îl privia zâmbind.
- Cam năbădăios urcuş?
- Îţi mărturisesc ca a fost o clipă când mi se sleise puterile de tot; picioarele se făcuseră bumbac şi gândul mi-a fost la bătrânii mei din Bucureşti....
- Neobişnuită... La un alt suiş n'o să te gândeşti decât la plăcerea de a-ţi umfla muşchii..,
- Vai, dar rău mai stai acolo jos....
- Nu e nimic, dumneata odihneşte-te temeinic, că mai avem de furcă.... De! la dreptul vorbind, de sigur că n'am o înfăţişare poetică, râmă agăţată de un zid nesfârşit. Dar ce-mi pasă? Mi arăţi o floare şi ai vrea sa ştii cum se numeşte? Este ancolia Carpaţilor, "cinci clopoţei cornuţi" (căldăruşa) cum îi zice în Ardeal. Are un port ciudat, petalele sale albastre parcă sunt cinci puncte de întrebare....
- Am cules-o aci lângă mine.
- O s'o aflăm mai sus prin locuri umbroase. Asta, cine ştie ce i-a năzărit, de s'a cocoţat pe un astfel de podeag; socotesc că adesea trebue să sufere de sete....
- D'apoi nu e singură....
- Firele celelalte sunt de iarbă aspră şi de ţăpoşică care se înfig în cele mai mici crăpături ale stânelor. Ei, Mircea, s'o pornim iar spre cer. Vezi deasupra capului marginea unei păduri de jnepeni? Aridică-te pe vârful picioarelor, prinde o ramură, trage-te în mâini şi apoi tot aşa înainte.
Fig. Căldăruşa
Nu-ţi fie frică, lasă-te cu toată greutatea trupului; jnepenii sunt foarte tari.
Mircea, dând ascultare poveţilor călăuzei sale, se făcu nevăzut prin jnepeniş, după un sfert de ceas, simţi pământul cam şesuindu-se; putea să umble. Dar ce canon!
Ce vrăşmaşi copacii aceştia, cari îşi prelungiau ramurile lor noduroase, uscate şi sucite, pe pământ... Lupta înverşunată cu braţele lor care, ca nişte cozi de balauri, se încolăciau împrejurul picioarelor, ori înşfăcau pe îndrăzneţul despicător al desişului jnepenit şi-l trântiau. Mănunchiurile de frunze acoase îi sgâriau, fără milă, obrazul.
- Doamne, gândi Mircea, parcă s'au strâns aci laolaltă toţi Neghinuţii muntelui şi s'au prefăcut în jnepeni şi mă chinuesc, ca să mă pedepsească, fiindcă am îndrăznit să le turbur pacea....
Însfârşit, diavolii se deteră la o parte, Mircea se pomeni într'un limpeziş înmuşchiat, adevărată oază odihnitoare. Flăcăul găfâia, era o apă.
- Făcuşi cunoştinţă cu drăguţii ăştia de jnepeni? întrebă, râzând, Jnepeanu, din urmă. Ce mojici!
- Ba zău, că dumneata care le porţi numele, de ai fi avut o fire tot atât de haină, nu ai fi căpătat prietenia mea.
- Nu te prea îndârji în contra lor şi nu-i prea lua în nume de rău, ei ne-au dat mână de ajutor, de ne-am putut urca pe partea cea mai anevoioasă a coastei aceştia.
Nici nu-ţi închipui ce odor fără preţ al Bucegilor este jnepenul. Copăcelul acesta înlătură moartea muntelui. E aspru, e grosolan, n'are purtări cuviincioase, însă el ne dă o dovadă de ce poate o voinţă nestrămutată; el se agaţă de piatra goală, o învălue şi o pătrunde, cu o îndărătnicie şi o cerbicie ce nu se poate înfrâna şi o statorniceşte; fără de jnepeni, coastele s'ar surpa, râuri de bolovani s'ar repezi în văi, păşunele n'ar putea dăinui şi plaiurile înalte n'ar fi decât deşerturi jalnice.
- Iată şi zăpadă!.,
- Da, un pod de zăpadă, stăruind în văgăună, înalt de cine ştie câţi metri.... Norocul nostru, căci pe dânsa vom trece pe malul din faţă.
- Pod o fi, dar tare aplecat, băgă de seama Mircea, dând din cap cu îngrijire.
- Are ca muchie săritoarea, care ne-a oprit adineaori. O iau eu înainte, fac trepte în zăpadă, pe care îţi vei aşeza picioarele; pune-ţi potcoavele, să vezi ce bine o să se înfigă în stratul alb.
După trecerea podului, străbătură iar desişuri de jnepeni; după un timp, aceste desişuri îi mânară într'o rarişte, de unde nemeriră într'o adâncitură în fundul căreia curgea lin un pârâiaş umbrit de mălini înfrăţiţi cu sălcii pitice. Pe malul de dincolo un covor bogat de iarbă xâmbia la soare. Tăblii de bujori-de-munte cu foile ca ale miri ului, lucioase, cu floricele cărămizii, erau aşternute ici şi colo. Grumazul, pe al cărui clin de spre Valea Seacă îl străbătuseră prietenii, despărţia această poiană, de lumea întreagă; în fund, un zid drept se ridica, până; la creasta Caraimanului.:
- Intr'un haos de stânci, o poiană atât de desfătata!
- Un ungher tainic al Bucegilor... De sigur,că pe malurile pârâiaşului acesta se întrunesc zânele Bucegilor, sub ascultarea zânei zânelor.... Iar pe pajiştea îmbujorită se iau la joc, la lumina lunei, spiriduşii Caraimanului.
- Ce pace domneşte aci!
- Pace a poenii tăinuite, tot atât de curată ca şi blândeţea omului bun la suflet...
Şi aşa era o tăcere şi o adâncă linişte, încât Mircea îşi auzia gândul.
Cu părere de rău,se smuci din încremenirea în care sta, privind la poiana încântătoare şi urmă, cârmind la stânga, pe Andrei, la urcuşul unei râpi sterpe şi crăpate. Ajuns pe tăişul unei spinări, care se desprindea din coama Caraimanului, Trestianu se întoarse să-şi mai înveselească ochii cu icoana poienii tăinuite. Locaşul de întâlnire al zânelor Bucegilor dormia fericit sub arşiţa soarelui. Dincolo, obârşia Văii Seci era încercuită de ziduri măcinate de vremuri, vărgate de crăpături încovoiate şi frânte; crâmpee de şiştoace porniau din fundul Hoagelor şi se întruniau la un horn, care, sugrumat din ce în ce, suia coasta de spre Valea Albă. Un nouraş cânepiu, izvorît nu se putea şti de unde, se strecurase într'o spărtură.
- Dragul meu, până acum te-ai jucat de-a v'aţ'ascunsele cu steiurile, te'ai târît pe pripoare lunecoase, te ai căţărat pe pereţi drepţi, te ai răsboit cu jnepeni răutăcioşi, ai înfipt colţii potcoavelor în pod de zăpadă; rândul brânelor a sosit...
Părăsind muchia pe care se opriseră, înaintară pe o panglică stâncoasă, care şerpuia pe grebeni lăsaţi de sus; uneori, la cotituri, nu puteau trece decât îmbrăţişând câte un stei pironit le brâu. La stânga ponoarele se înşiruiau, la dreapta ziduri numai din seninări, ale căror albeaţă sclipia pe alocurea.
Mergeau încet, cu paşi socotiţi, suindu-se pe dâmburi, scoborîndu-se în căldări şi vâlcele, urmând încovoeturile cărăruşei neumblată de picior de om.
Odată Mircea se opri foarte nehotărît: trebuia să treacă peste o crăpătură, care rupsese brâul şi al cărui fund era înecat întro întunecime înfricoşătoare.
- Piciorul ţeapăn şi fără şovăire! îl îndemnă Andrei. După o jumătate de oră păşiau pe o piezişea ierboasă pătată cu cerculeţe de jnepeni.
- Ura! Ura! strigă Jnepeanu.
- Ura! Dar n'am ajuns pe creastă ?
- Suntem la două sute de metri dedesubtul ei şi nu ne putem încumeta să ne suim drept în sus pe perete. Mai nimerit va fi să trecem, de pe faţa Caraimanului car priveşte Valea Prahovei, pe clinul din spre Valea Jepiilor.
- Cum? La dreapta văd zidul, la stânga prăpastia, în faţă piscuri colţaţi....
- Trecem prin Portiţa.
- Care portiţă?
- O deschizătură în stânca aceia din faţă care stă dea'ncălare, pe muchia despărţitoare a celor două clinuri.
Până una alta însă, iată soarele la amiazi; şapte ceasuri au trecut de când ne tot urcăm. Să te felicit pentru frumoasa dumitale purtare: ai fost ascultător, vesel, ai avut picioare vânjoase şi plămâni buni şi nu suferi de ameţeli.
Ai o stofă de alpinist de mâna întâia.
- M'aş mulţumi să fiu bun carpatist.
- Eu te botez bucegist în numele Coştilei, a Caraimanului şi a Jepilor. Dar a sosit timpul să ne redobândim puterile, aşezându-ne la masă. Aerul acesta curat va da gust mâncărilor, iar ca desert vom avea priveliştea minunată spre Valea Prahovei.
Mircea nu aşteptă pofteli, ca să ia din merindele tovarăşului, bău o duşcă de apă din plosca, ce, cu chibzuială o umpluse Jnepeanu la pârâiaşul din poiana tăinuită şi apoi se lungi pe după un stufiş de jnepeni, cu faţa la cer. O lâncezeală sănătoasă îi înmuiase trupul şi o mulţumire sufletească nespusă îi amorţia mintea: i se părea că corpul i se preînnoeşte. că sufletul i se uşurează de pulberea de gânduri ce-l înnoura colo, jos, în câmpie. Adormi. Cât dormi? O minută, un veac? Se deşteptă deodată, simţind la ochi arsura razelor soarelui, nedomolite de aburii ce se târau în Valea Prahovei.
Se apropie de Andrei, care, mai priceput, se culcase la umbra unui bolovan; întins pe iarbă, cu braţele cruce, Jnepeanu dormia dus.
- Ce fire nobilă! gândi studenlul şi cât este de fericit în haina lui de ţăran! Fire aleasă, om de neam....
- Nu mai dormi? întrebă Andrei, deşteptându-se.
- Ba, m'a furat un somnuleţ.
- Mai bun ca toate elixirele de viaţă, aşa-i?
O! O! Domnul soare fuge la culcuş, ia să nu uităm pe al nostru.
La drum, la drum, spre Portiţă!
Un brâu scurt şi foarte îngust îi duse la o cotitură, în faţa unei spărturi în stânci; se aplecară, ca să poată trece.
Prin acea deschizătură se desfăşura o altă privelişte: Grebenii Jepilor încoronaţi cu ziduri drepte.
- Cu băgare de seamă, zise Andrei, că trecem îndată într'un loc urât, cum zic ciobanii, adică periculos; trebue să călcăm pe o spălătură pe care piciorul alunecă şi la stânga se deschide o gură înspăimântătoare, genune fără fund.
Pasul cel greu fiind făcut, se strecurară dealungul peretelui din dreapta, apoi, simţindu-se mai la largul lui, Mircea se întoarse să privească Portiţa; pe fumuriul stâncei se aşternea pata albicioasă a spărturii.
- Ciudată formă are Portiţa; închipueşte laba unui picior....
- Tocmai.... Aşa e piatra în Bucegi: viscolul şi apa o frământă, o scobesc, o lucrează în toate felurile: ici o firidă de pus câte un sfânt în ea, mai departe scorboroşirea a răspuns dincolo şi s'a făcut gang şi poartă....
Dar, ia uită-te la zada ceia care stă înfiptă pe marginea prăpastiei.
Intr'o lăture, ea îşi răsleţeşte ramurile aburos înfrunzite deasupra abisului, să vadă ce grozăvii se petrec în fundurile peste care tremură; dincoace, par'că zice trecătorului: n'aibi teamă, sunt eu aci, care cu rădăcinile mele adânc împlântate, ţin coasta ce calci; iarăşi pildă de voinţă! A lăsat altora pacea şi adăpostul unei cute de deal şi primejdia i-a fost mai dragă; aci zada se îmbată cu aer subţire, cu lumina curată şi primeşte, fără ocol, poruncile cerului....
Prietenii străbătură muchi şi şei, şiştoace perdute în fundături; prin strungi, se zugrăviau clăbuceturi de munţi depărtaţi şi talazuri de codri se repeziau la vale...
Se auziră, în depărtare, nişte lătrături de câini.
- Câinii ciobăneşti... Vezi colo stânca aceia singuratecă? Pe ea e clădit bordeiul berbecarilor...
Lătrăturile se auzeau din ce în ce mai tare; fără multă întârziere cei doi cutreerători ai Bucegilor se aflară la poalele stâncei, la coama căreia se mişcau trei capete de câini înfuriaţi.
- Aşa ştiu câinii ciobanilor să zică bună ziua la trecători...
Câinii se repeziră întru întâmpinarea turburătorilor îndrăzneţi ai liniştei lor; urlau, arătându-şi colţi.
- Ursei, Bercu, Grivei, tacă-vă gurile rele, lighioi afurisite ce sunteţi ţipă Jnepeanu cu mânie. Câinii dedeau înainte.
- Staţi că am eu leac pentru voi!
Şi Andrei începu să urle furios: era aşa de cu haz urlătura tovarăşului, încât Mircea pufni de râs, pe când câinii speriaţi tăcură.
- Uite aşa trebue în lumea asta: la zbierat, zbierat mai tare....
Ş'apoi dacă ar avea ce păzi cel puţin...
- Zăreşti o pereche de urechi cât toate zilele?
- Cum să nu; sunt ale lui Ciuş, măgarul berbecarilor, fiinţă foarte însemnată în gospodăria dumnealor. Ciobanii zic că toată socoteala unei stâne cade pe seama scutarului (baciului) şi a măgarului şi anume: scutarul la numărat şi măgarul la tarhat (bagajele stânei).
- Dar ciobanii unde-s, că nu-i văd?
- Unde să fie, păzesc berbecii pe vre-un dâmb al văii Jepilor...
Ia să ne urmăm drumul, că Ursei şi cu haita lui o să mă scoată din fire...
Deodată se zări fundul văii Jepilor, care leagă Caraimanul cu Jepii mici, o pâlnie cu pereţi sparţi şi sfâşiaţi; la stânga, pe un zid de două sute metri înălţime se repeziâ, argint topit, un sul de apă.
- Vânturişul Caraimanului; acum e bogat, dar prin Iulie n'are picătură de apă, iar zgomotul lui din tunet se schimbă în cântec, din cântec în plângere şi în gâlgâit şi se stinge.
Acum ne scoborîm în valea Jepilor şi ne îndreptăm spre Buşteni.
Mircea, bucuros că scapă de munca urcuşului, urma pe Jnepeanu, cu pas vesel. Mergeau mai mult în vaerul apei, ori pe cărăruşi ciobăneşti. Pe un tăpşan verde, deteră de o turmă de berbeci tineri, păziţi de un ciobănaş care, rezemat pe un stei, cânta din caval.
- Dar ce, singur, Gheorghieş?
- Singur, domnule Andrei, tovarăşul meu păzeşte mioarele pe plaiul Caraimanului. Da de unde o tuliţi?
- Dela Portiţă.
- Maică Precista, cum de v'aţi căţărat prin locuri aşa de urâte?
- Căutam o comoară, Gheorghieş...
- O comoară? O fi... şopti ciobănaşul, dând din cap cu neîncredere. Se îndepărtară.
- Băiatul ăsta nu-şi închipue, tălmăci Andrei, că comoara de care e vorba este sănătate şi voe bună!
- Mi se pare c'am şi găsit-o?
- Cel puţin eu am aflat-o de mult.
Ei, dragă Mirceo, dacă în loc de a-ţi deşira zilele în trepădările zadarnice ale Bucureştilor ţi-ai petrece viaţa aci, te încredinţez că n'ai avea trebuinţă de doctor, nici pentru trup, nici pentru suflet...
- Andrei, ia vezi!
Pe o şiştoacă lăturalnică, zăpada îngrămădită închipuise un pod; apele, picurând pe dedesubt, scobiseră o boltă în mormanul alb.
- Trecem pe deasupra fără frică, căci stratul e gros şi tare.
- Ce izvoraş drăguţ curge dedesubt...
- Zăpada asudă...
- Tocmai mi-e sete...
- Mai bine mănâncă niţică zăpadă, este ca îngheţata cea mai bună.
Prietenii o tuliau mereu dealungul şleaului apei; încetul cu încetul pădurea de molifţi se îndesa şi flora verii se ivia...
- Mergem să întâmpinăm vara...
- Iată o urcătoare, spuse Andrei, arătând o plantă cu flori mari, singuratice, pe cotor, clopote vineţii, încolăcite pe după trunchiul unui sorbuleţ.
- Clematită?
- Da, atragena alpină, curpenul de munte. Nu ţi se pare că înfăţişează simbolul prieteniei noastre?

III
Astăzi facem escursia cea mare, zise Andrei tovarăşului său, în timp ce se suiau pe coastele Furnicei; o să străbatem Bucegii în lungul lor, pe plaiurile înalte, de la Vârful-cu-dor la Omul şi ne vom scoborî prin valea Cerbului, până la poalele Dihamului.
- Intr'o zi?
- Nu e cu neputinţă, dacă te hotărăşti să umbli, fără de oprire, două zeci de kilometri, suind şi coborînd.
- Mersul întruna nu-mi vine la socoteală; aş vrea, din contră, să ne oprim, spre a privi şi chiar să ne rătăcim pe ici, pe colo...
- Dacă este aşa vorba, împărţim călătoria în două: să căutăm a ajunge deseară pe podul Coştilei şi noaptea o s'o petrecem la stâna de sub Babe.
- Bun şi aprobat, sublinia Mircea.
Cei doi prieteni, plecaţi din zori, dela hanul din Izvor, unde petrecuseră noaptea, păşiau sub pădurea de brazi şi molifţi, care îmbracă piciorul Furnicii. Era în 15 Iulie; bolta cerului, nepătat albastră, prevestii o zi uimitor de frumoasă.
După o oră de umblet în pădurea bătrână, sosiră pe pripoarele descoperite ale muntelui, şiraguri de cline domoale, legate între ele prin piepturi mânând pe tăpşane.
- Vezi de ce muntele ăsta a fost numit Furnica? Movilele care se încalecă la rând, caturi, caturi, parcă-s nişte moşuroaie de furnici uriaşe.
Se zăria acum valea Prahovei şi turlele mânăstirei Sinaia sclipeau, aramă topită la soare.
- Ei, dragă Andrei, zise Mircea, dacă munţii aceştia măreţi, în loc de a se află în România, ar fi podoaba vreunei ţări din apusul Europei, atunci să vezi ce izvoare de câştig, ce rostire gospodărească a Naturei...
- Cum aşa? întrebă Andrei, cu nelinişte.
- Am petrecut câteva zile în Elveţia; ia ghici: ce m'a minunat mai mult în ţara aceea?
- De! ştiu şi eu... Munţii cei frumoşi?
- Ba nu, căci omenirea nu mi-a dat răgaz să mă închin la măreţiile Naturii; m'am mirat mai mult de priceperea negustorească a locuitorilor, cari au pus munţii lor în exploatare, în vederea "turiştilor" care se îmbulzesc pe la ei. La toate le-au pus pecetie: cel mai neînsemnat bolovan are un nume oficial, cea mai sarbădă privelişte îşi are tabla indicatoare; scriitoraşi plătiţi s'au străduit, în sudori să laude minunile vreunui clin râios, ori ale unui pârâiaş bun de adăpat cârduri de raţe. Te împiedici la fie ce pas
de tarife...
- Natura vândută, felii felii...
- Vorba mea de odinioară: dacă Bucegii ar fi în străinătate, odată ai vedea ţâşnind din pământ oteluri mari pe plaiurile înalte, la care te-ai duce pe drumuri bune, reclame chibzuite ar cânta faima lor şi ascensiunile ar fi catalogate şi preţuite după costul lor.
- Şi, adaugă Mircea, cu gândul să necăjească puţin pe Jnepeanu, n'am fi nevoiţi noi doi să muncim din picioare şi din piept, până să ajungem la creastă... Am plăti două bilele şi un tren drăguţ ne-ar purta până sus, în câteva minute, la Vârful-cu-dor.
- Nesocotitule, strigă Andrei, astea-s vorbe nesăbuite! Pentru numele lui Dumnezeu, aibi milă de prietenul dumitale, respectă, cum se cuvine, munţii aceştia şi nu mai rosti astfel de cuvinte! Cum adică?
Bucegii dând reprezentaţii, spre petrecerea ordiei de turişti? Piscurile numerotate, cascadele canalizate, stâncile inventariate, pădurile curăţate, caprele negre înţărcuite?
- Potoleşte-te, Andrei!
- Ce să mă potolesc! Auzi, tăbliţe pe care să fie scris: este oprit cutare şi cutare lucru; garduri care să-ţi taie mersul; oameni plătiţi stând pitiţi prin tufişuri, care să te pândească şi să te ţină de scurt dela orice mişcare cât de nevinovată... Spaţiul precupeţit şi aerul dat cu linguriţa...
- De civilizaţie!
- Dar nu vroi să ştiu de civilizaţia dumitale. Pentru ce au atât farmec munţii aceştia? Pentrucă sălbătecia lor nu e pângărită de mulţime [1], nu e sugrumată de regulamente, nu e mânjită de negustorie. Bucegii aceştia, cari azi nu primesc în sânul lor decât pe cei cari îi înţeleg şi îi iubesc, fi vor atunci siliţi să audă convorbirile iară de rost, clevetirile de mahala şi scârboasa politică se va sui pe piscurile semeţe şi se va plimba prin văile adânci...
- Vezi bine, dimpreună cu cutiile de sardele şi hârtiile unsuroase, răspunse Mircea, râzând cu hohote. Bine, Andrei dragă, n'ai băgat de seamă că glumiam?
- Urâtă glumă, Mirceo. Dar să lăsăm civilizaţia la păcatele ei: iată că am ajuns la piciorul Vârfului-cu-dor. Am urmat poteca, pe care au călcat-o, tatăl meu şi cu Vaillant în 1839, acum 36 de ani. Crucea ciobanului o vezi, e statornică aci, ceva mai scufundată în pământ şi mai aplecată; colo o îngrămădeală de stânci şi bolovani cu forme ciudate şi, în mijlocul lor, o ciupercă de piatră este tocmai masa sub care Vaillant şi tata s'au odihnit cam pe timpul ăsta şi profesorul iubitor al neamului românesc ascultă povestirea legendei Vârfului-cu-dor...
Cei doi prieteni se odihniră şi ei sub masa ciobanului şi apoi porniră pe Furnica, îndreptându-se spre Omul. Iarba scurtă şi roşcată pe care păşiau, despărţită în fâşii, prin văgaşe scobite de răutăţile iernii, semăna întocmai cu o blană de urs uriaş; bolovani în ruină îşi răsleţiau, ici şi colo, sîărămăturile lor văroase.
Andrei dedea desluşiri asupra drumului ce străbăteau:
- De ajungem la piciorul clinului ăstuia, părăsim Furnica, de pe care putem să privim mereu Valea Prahovei în Sinaia... Asta este şeaua Peleşului... De acum nu mai putem vedea Prahova decât prin spintecăturile cele mari despărţitoare, sau dacă am umbla mereu dealungul crestei... Trecem pe Piatra-arsă, şi salutăm, la repezeală, acel drăguţ broscoi...
Andrei arată un bolovan care, sub dalta apelor şi vânturilor, luase înfăţişarea unei broaşte stând gata să sară.
- Tocmai un broscoi!
- Veche cunoştinţă a mea; în cea dintâiu zi când tata m'a adus pe aci :- acum mai bine de patruzeci de ani :- am zărit bolovanul acesta şi l-am şi poreclit; de atunci nu s'a mişcat din loc şi tot gata să sară este...
Dar să nu crezi că dobitocul ăsta puţin gingaş e singurul din "Muzeumul Bucegilor"; uite, colo, la dreapta, spre creastă, stă odihnindu-se, un leu mândru; trupul lui e legat de plaiul pe care umblam, iar, capul cercetează prăpăstiile şi numără încovoeturile Prahovei. Pe Jepi şi pe Caraiman se pot vedea tot felul de lighioi, crocodili uriaşi cari, înfipţi în podişurile acestea, stau parcă gata să se arunce, năpraznici, în valea cea mare, ori o străjuesc neclintit, arătându-şi colţii nemiloşi...
- Aceasta-i încruntarea Bucegilor!
- Tocmai; iar una din frumuseţile lor ademenitoare este accea a şeilor ce închipuiesc: Caraimanul, de pildă; dacă-i priveşti pe lăture, din Sinaia, vezi coama clinei de miazăzi urcându-se spre cer cu un avânt măreţ; deodată ea se opreşte şi creasta tăioasă ce desemnează, urmează un povârniş blând, care mai jos se încovoae, caşi mijlocul unei şei, apoi curba se urcă domol şi, însfârşit, e frântă la creasta care încunună Caraimanul de spre Valea Prahovei. Dar ce pari aşa necăjit?
- Uite, răspunse Mircea, pădurea de jnepeni înalţi cât omul care se prelungeşte, la nesfârşit, în faţa noastră...
- A! A! râse Jnepeanu, ţi-aduci aminle de jnepenii răutăcioşi din Valea Seacă a Caraimanului, cu care te-ai războit; Linişteşte-le; iată o alee, prin ea vom trece uşor, numai niţică răbdare, căci pădurea aceasta de jnepeni de pe Jepii-mari e cam întinsă.
La capătul aleei trecură peste o vâlcea şi păşiră pe Jepii-mici; ocoliră la dreapta şi se scoborâră în amfiteatrul celor două Urlători.
O mulţime de clişoae, vărgate cu şiştoace, tuliau de sus, unele spre altele, ca degetele despărţite ale unei mâini deschise; ici şi colo, pe câte un podeag mititeluţ, sta înfipt un molift stingher.
Prietenii o luară, deacurmezişul, peste şire de spinări şi uluce pietroase.
- Pe priporul de miazăzi a unei vârtoape, dedesubtul nostru se află spărtura, mai mare ca o firidă, mai mică decât o peşteră, de unde tatăl meu, întâmplător, fu martor al îngropărei unei comori, după cum povesteşte dânsul în memoriile ce ai cetit.
Acea scorbură este. "cuptorul'; păcat că n'avem timp să ne ducem, să-l cercetăm, căci ai putea spune tatălui du-mitale că i-ai văzut cuptorul, "cuptorul Răducului". Pilit în scorbură, prietenul meu petrecea zile şi nopţi, pândind caprele negre, care veniau să-şi astâmpere setea la izvoraşul de mai jos. În cuptor îşi avea el o gospodărie: un ceaun, o botă, o cutiuţă de sare. Sosia într'un după prânz, cu mălai şi brânză; aşeza frumos lucruşoarele în cuptor, apoi pe pridvorul cuptorului statornicia nişte crăcane, pe care odihnea puşca cu cremene şi aştepta cu ochii ţintă la izvor. Aştepta, aştepta, cum numai un vânător de capre-negre ştie să aştepte.
Eram şi eu pe lângă dânsul uneori; am făcut câteva isprăvi vânătoreşli.
- Unde suntem? întrebă Mircea, când se aflară pe o "titilă" ierbată.
- Pe Claia-mare.
- Cum aşa? Din Buşteni s'ar părea că pe Claia-mare mi te poţi sui?
- Vezi, asta este şiretenia munţilor; jocurile de lumină născocesc scobituri care, fiind privite dintr'o altă parte, par sgrunţuri şi rădicaturi; cutare pisc ascunde podişuri plăcute şi lesnicioase la urcuş; cutare cline, ce par că se învoesc a fi suite cu cea mai mare uşurinţă, tăinuesc, în cute ascunse, pripoare şi ziduri, peste care picior omenesc nu poate trece.
Cei doi prieteni tolăniţi acum pe iarbă, îşi potoliau pofta de mâncare; o adiere căldicică le mângâia trupurile.
- Urmarea programei? întrebă Mircea.
- Te simţi obosit?
- Deloc.
- Vezi, ce vrăjitor este aerul muntelui!
Eu te-aş îndemna să mă urmezi într'o recunoaştere ce doresc să fac pe brâul care strânge coasta Jepilor mici chiar la mijloc, deasupra văii Jepilor, pe aminteri locurile acestea o să-ţi placă; intrăm în lumea liniştei şi a tăcerei adânci; în acest ţinut, nu rareori, rătăcesc singur.
Ar fi bine să păstrăm şi noi tăcerea şi să umblăm cam tiptil, căci mă frământă un gând, ce ţi-l voiu desluşi mai pe urmă.
Mircea urmă pe Andrei, fără zgomot; Jnepeanu cerceta cu privirea tot cuprinsul.
Înaintau mereu, ca două umbre; de odată, vânătorul se opri şi, strângând cu putere braţul lui Mircea, îi şopti la ureche: e colo, al meu e!
Arată dedesupt o prispă acăţată pe un stei, pe care păştea, neturburată, o capră neagră. Andrei o luă la ochi, glonţul plecă, capra se dete peste cap, se rostogoli din muchi în muchi de stânci şi se făcu nevăzută.
- E rănită...
- Şi dacă n'a fost decât rănită, bufniturile pe stânci i-au curmat viaţa. Ştiam eu că ţinutul de miază noapte a Jepilor-mici este foarte umblat de capre negre, dar n'aş fi crezut să găsesc vreuna la ora asta! zise Andrei, ochii sticlindu-i de plăcere. Tovărăşia dumitale mi-a fost cu noroc!
Acum e vorba să mă duc în cercetarea caprei; dumneata, ca un băiat cuminte, să stai aci, să m'aştepţi.
- Cum adică, vrei să-ţi primejduieşti viaţa prin hârtoapele şi puhoaele astea de bolovani?
- Nu mi-e frică, câte d'astea am străbătut eu, de când vânez; este un brâu care încercueşte Claia-mare şi pe care noi vânătorii l'am poreclit brâul subţire şi am avut de ce să-l numim astfel. Sunt locuri unde e atât de strâmt, încât d'abia poţi să-ţi aşezi un picior; într'alte locuri trebue să tueci peste lespezi "senine", mărginite de amândouă laturile cu prăpăstii; la cotituri, zidul umflându-se, trebue să te faci şarpe mlădios, ca să înaintezi. De atâtea ori am umblat pe brâul subţire şi n'o să scobor clinul ăsta, ca să-mi aflu vânatul? Ţine te rog puşca şi raniţa, mă întorc îndată.
Ajutându-se cu mâinile şi picioarele, târşiindu-se, ori acăţându-se de pinii cembra, din jur, Andrei, când îşi dă drumul repede, când se prelingea pe coaste, încet şi socotit.
Mircea se minuna de această mlădioşie, de această agerime a vânătorului muntean, pe care nici o zvârcolitură a munţilor nu-l opria.
- Era un ţap frumos, desluşi Andrei, la întoarcere.
- Ce ai făcut cu el?
- Ce să fac? Nu-l puteam târî până aci sus, căci cântăria, pe neminţite, 25 de kilograme. L'am spintecat, i-am scos măruntaele şi apoi, legat de o frânghiuţă ce purtam la brâu, l'am aninat de craca cea mai înaltă a unui pin.
- Şi l-ai lăsat acolo?
- Fără nici o temere; o să mă întorc cu Neguţoi, să luăm ţapul, scoborîndu-l în valea Jepilor.
Se suiră îndărăt pe plaiurile înalte, dealungul crestei Jepilor-mici; în faţă, de partea cealaltă a văii Jepilor, se înălţa străşnicia stâncoasă a Caraimanului, împodobită cu curba elegantă a şeii sale.
- Dar astea ce-or mai fi? întrebă studentul.
- Aci este unul din locurile numite de ciobani: "La Lespezi"; ei aşează la locuri anumite, unde trebue ca oile să se odihnească, câteva lespezi de acestea; pun pe ele de două ori pe săptămână, bulgări de sare, pe care le ling oile cu multă plăcere. Dar asta este şi o cursă întinsă bietelor capre negre.
- De ce ?
- Fiindcă se înnebunesc după sare; aşa încât, deşi sunt foarte sălbatice, se furişează la amurg, sau în zori, pe la lespezi. Cine-mi stă la pândă? Vânătorul... şi astfel lăcomia duce la pierzanie pe antilopa Bucegilor, A! uite, Babele, haide să le vezi de aproape.
- Ce ciudate sunt stâncile astea, parcă-s cioplite de mână de om...
- Vântul este marele cioplitor al lor.
- Iacă una care seamănă cu o "tocă" de magistrat.
- Şi mai departe o cetăţue ruinată; dar forma lor caracteristică este acea a unor ciuperci. Vezi ce înfăţişare ciudată au acele patru ciuperci surori.
- Şi în toate părţile ruinele unor clădiri ciclopice... Vai, dar ce vânt !
- Pe culmea asta suflă veşnic un vânt aprig "vântul lui Iuda", pe care babele cu opt cojoace n'au putut să-l biruească. Nu-i chip de stat aci, în grabă priveşte: colo în fund valea Ialomiţei, dincolo lanţul Carpaţilor fugind spre apus; munţii Bătrâna, Doamnele, Zănoaga, cu fermecătorul său. "Podul cu Florile"; la spatele lor "Piatra Craiului, cu scrijilăturile sale nenumărate; la miază noapte se desprinde acest lanţ, măreţ al Bucegilor, care la spatele nostru se îndreptează spre miazăzi...
Un ţipăt prelung, repetat de numeroase ecouri, sfâşie deodată tăcerea plaiurilor.
- Ne-au zărit!
- Cine?
- Ciobanii dela stâna de sub Babe şi dela Obârşia-Ialomiţei. La stâna care e cuibărită în lăsătură acea vom petrece noaptea asta; o să fim bine primiţi de oamenii lui Ion Seceloiu şi o să ne ospătăm cu urdă şi caş.
- Seceloiu?
- Da, feciorul lui Seceloiu, prietenul tatei, care s'a înfruptat şi el din comoară, după ce Muscalii îi răpiseră turma; tata a fost naşul de botez al băiatului, căruia îi dete numele Ion. Ion Seceloiu e econom de vile: are mai multe mii de oi şi a arendat toate păşunile Bucegilor. Dar să ne zorim, că ne apucă noaptea; ne îndreptăm acum spre podul Coştilei.
- Plaiurile astea nu prea sunt podişuri, zise Andrei.
- Nu, ci întinderi de iarbă, cu prea puţine părţi şese şi cu nenumărate cute şi răscute, povârnişuri înfăţişând curbe trăgănate, care par'că o clipă se opresc în loc şi se destind, şesuindu-se, apoi iarăşi se ridică şi se înmuchiază. Un şir de circuri unde iarba este crăiasă, nebiruită, pe alocurea, decât de jnepeni; iar pe unde iarba nu poate creşte, coaja muntelui e sfâşiată de bolovani şi steiuri, ţâşnind ca nişte oase. În undulaţiile acestea nu se limpezeşte nici o întocmire superioară, ci elegantele şi fantaziile liniei curbe, ale cărei şerpuituri şi încovoeri se înmulţesc fără sfârşit.
Îţi închipueşti o pânză, pe care nişte Titani ar fi desfăşurat-o pe spinarea Bucegilor; sub un vânt puternic, ea ar fi păstrat, sleite, umflăturile şi lăsaturile întipărite de vântul lui Iuda.
- Şi ce impresie îţi fac plaiurile acestea înalte?
- Cum să ţi-o descriu? Trebue să te sui într'o zi frumoasă de Septembrie pe aceste înălţimi, după plecarea oilor, când nu mai afli aci nimic care să te turbure şi când iarba pârlită nu se împestriţează cu florile în colori aprinse ale lui Iunie.
Vreun vultur pluteşte în rotocoale pe cer; aminteri nici o vietate. Mi s'a întâmplat în circurile acestea, unde nu vezi jur împrejur decât cline cu iarbă scundă, să încerc simţiri protrivnice unele altora: o nelinişte fără rost, căci mi se pare că una din aceste adâncături, lipsită de viaţă, unde mă aflu, este mormântul meu, dar, în acelaş timp îmi pricinueşte şi o potolire a bătăilor inimei, sub înrâurirea liniştei învăluitoare. Cea d'intâi simţire îmi porunceşte să mă sui, grăbit, pe vreun dâmb, spre a îndepărta zarea care mă sugrumă; nu văd atunci decât talazuri de codri, clăbuceluri şi hore de munţi; iar mă scobor într'o încovoetură a plaiurilor şi îmi aud gândul, gândul canonurilor de pe un alt tărâm necunoscut.
- Vra să zică?
- Vra să zică: mai bine să păşeşti, dealungul prăpăstiilor, ca acum când ne aflăm pe şeaua Caraimanului, mai bine să te caţări pe ziduri de stânci, să umbli pe brâne, să înfrunţi toate cursele ce ţi le întind Bucegii, mai bine, să lupţi cu munţii aceştia fioroşi, decât să mâi pe plaiurile înalte, din care izvorăşte o vrajă periculoasă, nimicitoare a voinţii.
- Ce bogată comoară de simţiri tăinuesc Bucegii aceştia şi cât mă simt de mândru că, mulţumită dumitale, pe zi ce trece mi se lămureşte înţelesurile lor, zise Mircea; aş vrea... Dar deodată tânărul se opri din vorbire.
- Ce ai, Mirceo, dragă?
- Nu ştiu, ameţeală...
- Da, ştiu eu ce este... Culcă-te, întinde-te pe jos... Aşa, închide ochii, stai liniştit, nemişcat... Trece?
- Da...
- Aşa se întâmplă unora care calcă pentru întâia oară la aşa înălţimi, au răul de munte. Te şi scoli?
- Mi-a trecut.
- Du-te dar, de culege cu mâna dumitale chiar pe stânca de colo, floarea aceea albă...
- Dar o cunosc: este edelweisul.
- Noi o numim aci floare de colţi, floare de Bucegi, ba ciobanii o numesc mai simplu Floare, căci, după cugetul lor, ea este Floare, precum Dumnezeu e Dumnezeu...
Fig. Floarea Reginei
Guleraşul de frunze în formă de stea, groase, lânoase, catifelate, îi dă asemănarea-i atât de deosebită de alte flori şi de aceea ea este steaua nemuritoare a Bucegilor......
Cei doi excursionişti ocoliau creasta Caraimanului dinspre Valea Albă; trecură pe Coştila.
- Ce arhitectură sălbatecă în valea asta, băgă de seamă Mircea; turle, clopotniţi, cetăţui, castele... Dar, ia spune-mi, cum de nu s'a zidit de oameni, vreo cetate, pe unul din aceste piscuri?
- Vremurile rele au cioplit ele înseşi în stâncăriile astea cele mai frumoase cetăţi... Ele sunt adăposturi ale păsărilor şi răutatea omenească nu s'a cuibărit prin ele... Iată-ne însfârşit pe Podul Coştilei.
- Vai, dar ce jalnică înfăţişare are podul ăsta! Pustiu de pietre şi bolovani sfărâmaţi.... - Parcă ar fi cimitirul unei religii încruntate şi neîndurătoare sau, şi mai bine, icoana acelor suflete împietrite, a căror sterpiciune nu poate închipui frumosul şi binele... Totuşi, podul Coştilei mi-e drag, căci, de a fost prin veacuri prada vijeliilor, niciodată însă Barbarii nu l'au spurcat, călcându-l, şi nici un cuget grosolan nu a plutit pe dânsul. Ş'apoi vezi ce minunată privelişte de aci....
La răsărit, dincolo de munţii Buzăului ţi se pare că ghiceşti pământul rodnic al Moldovei; prin strunga Prahovei îţi închipui malurile Dunărei, marele fluviu românesc; la nord se întinde câmpia transilvană mărginită de Tisa. Unde te duci, tot de pământ românesc dai şi te simţi mândru...
Cei doi prieteni tăcură şi, nemişcaţi, cu inima duios turburată, priviau la desfăşurarea Firei româneşti... Şi deodală un glas se auzi, care zicea:
- Buni, sfinţi, minunaţi munţi, o Carpaţi! Din piscurile voastre acoase, din crestele voastre îndantelate, din genunele voastre înfiorătoare, din cheile voastre întunecate, din poenile voastre tăinuite, din toate cutele şi răscutele voastre, din rărunchii voştri şi din plaiurile voastre de sus se înalţă un cuget curat, limpede, armonios: românismul!
Sunteţi româneşti o Carpaţi! la nord şi la sud, la răsărit şi la apus....
Pe plaiurile voastre înnalte şi în văile voastre adânci îi primiţi pe ciobanii români, acele fiinţe rătăcitoare, care, de sute de veacuri, din Tisa până-n Pind, au purtat facla Românismului, a cărei flacără se împuţina adesea, dar nu se stinse nici odată; în codrii dela poalele şi din văile voastre aţi adăpostit vremelnic pe nefericiţii scoborîtori ai legionarilor romani, fugind de cruzimele muscăleşti, de jafurile turceşti, de împilările domnilor şi boerilor. Carpaţi binefăcători, numele vostru este simbol de milostivire, de blândeţe, de dragoste pentru poporul, cu sânge nobil, care v'a ales.
Cele din urmă ale voastre pripoare, pasurile voastre, au fost, prin vremuri, pângărite de ordiile barbare, năpustite dela răsărit, lacome de măceluri şi grozăvii.
Voi aţi auzit răgetele Başibuzucilor, şuerăturile nagăicilor căzăceşti, tropăiturile mongolilor sălbateci, neomenoşi şi înfumuraţi.
Şi totuşi aţi rămas curaţi şi senini, o! Carpaţi şi sunteţi măreţi şi puternici caşi Românismul, ce izvorăşte din trupul vostru, trece peste prăpăstiile voastre, străbate muscelele voastre şi se răspândeşte în unde luminoase, în câmpie, până la Tisa, până la Dunăre, până la Nistru.
Aquila plutitoare în văzduh, deasupra plaiurilor voastre înnalte, poate deosebi, cu ochii ei pătrunzători, mişcarea spornică a cosaşului, culegând iarba aromatică a muncelelor şi podişurilor, iar în şesul transilvanie şi dunărean şi pe dealurile moldoveneşti ea zăreşte pasul socotit al secerătorului neobosit.
Cosaşul acesta, secerălorul acesta, sunt fiii voştri, nobili Carpaţi! Ei sunt Românizmul care slărueşle în Dacia de secole, şi secole nu-l vor clinti din ţara lui.


BIBLIOGRAFIE:


Sursa: http://ro.wikisource.org