Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (6)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (41)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (360)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

XENOPOL ALEXANDRU DIMITRIE - ISTORIA IDEILOR MELE

Nota [1]

în I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare. Vol. IV. Junimea. (Bucureşti: Inst. Arte grafice Bucovina, 1933), pp. 368-428 Note de Torouţiu

I
A RIRIA
Comment veux tu que Je comprenne
Quand mon amour est si géant
Quand il me tire du néant
Néant de l'âme où j'ai vécu
Jusqu'à ce que je t'ai connu?
Comment veux-tu que je comprenne?
6 Août 1901 Vörishofen[2]
Mai mulţi oameni, cari au găsit hrana sufletului lor în lumea cugetării, au scris amintirile vieţii lor personale. În paginile ce urmează stau cuprinse acele ale desfăşurării zilelor mele, însă privită aproape numai din punctul de vedere al desvoltării ideilor asupra lucrurilor şi a lumii. Deşi idealismul nu e product al individualităţii, şi aceasta nu poate fi pe deplin cunoscută fără cercetarea fiziologică şi psichologică a fiinţei ce-i dă naştere, voiu căuta să, desfac, pe cât se poate, înflorirea minţii de trunchiul de care se tine şi să povestesc mai mult înşirarea logică a gândirilor mele, decât să analizeze substratul lor pasional. Voiu reproduce deci, din viata mea numai ceea ce voiu crede neapărat pentru înţelegerea modului meu de a cugeta şi de a reproduce cugetările mele. Cu acest sistem mă voiu feri de a înconjura adevărul, lucru la care sileşte uneori destăinuirea vieţii mai intime. Apoi voiu putea să'mi întemeiez [expunerea] mai adese ori pe dovezi scrise, ceea ce este o puţină garanţie a celor expuse. Mai la urmă, cum am simţit eu, florile sau spinii existenţei, mă privesc pe mine, şi ele pot să, intereseze, numai într'un grad mai restrâns lumea ce voiu lăsa-o dupa mine. Cele ce am cugetat însă, vor rămâne întrupate în scrierile ce am alcătuit şi a arăta chipul cum ele s'au născut în mintea mea, poate să aibă oare care însenmătate şi pentru alţii.
Sunt născut în 23 Martie 1847 în Iaşi, mahalaua Păcurari în nişte case de zestre ale mamei mele, care case acuma au fost dărâmate fiind vândute de părinţii mei primăriei de Iaşi. Casa în care m'am născut era ieşită cu colţul în drum şi în acest colţ era o fereastră pe care o vedeam de departe când coboram strada ce duce către bariera Păcurari. Mi se părea totdeauna acea fereastră că era ochiu deschis asupra viitorului. Acum chiar, deşi de mult timp dispărută, o văd încă înnegrind ca o pată pătrată albul peretului. Acea fereastră e una din amintirile matinale cele mai puternice ale minţii mele.
Tatăl meu Dimitrie Xenopol se trăgea din o veche familie anglo-saxonă, după tată Brunswick, după mamă Smith. El a rătăcit în tinereţe, în urma unei dureri sufleteşti, prin Suedia, pe mare până la Constantinopole, de unde venise la Galaţi. Aici fu botezat de colonelul Schelety, tatăl generalului Carol Scheleti, care-i dădu numele de Dimitrie şi-i schimbă tot odată şi familia din Brunswick în Xenopol, adică fiul străinului. Acest botez a trezit uşor bănuiala protivnicilor familiei mele, mai ales a celor ai fratelui meu, omul politic[3], că noi am fi de origină Evrei. Tatăl meu fusese în adevăr botezat, însă nu din Evreu, ci din protestant şi întors la credinţa ortodoxă. El se strămută la Iaşi, unde fu mai mult timp dragomanul consulatului prusac de aici, încă o dovadă că el nu era Evreu, de oare ce pe atunci Evrei[i] nu erau primiţi în funcţiile prusiene. În Iaşi el se căsători cu Maria Vasiliu, fiica unui fabricant de ţigle din Păcurari, cu care soţie născu 6 copii, care trăesc după majoritate. Din aceşti[a] au rămas acuma când încep a scrie aceste amintiri (1913) patru: Eu cel mai mare, fratele meu Neculai, actualul ministru al Comerţului, sora mea Adela, scriitoarea noastră şi sora mea Lucreţia, o profesoară minunată. Tatăl meu se apucă de o afacere de schimb împreună cu Vasile Pogor cel bătrân. Apoi se lăsă de această afacere, deschise un pension, ceea ce se potrivia mai bine caracterului său de om învăţat, decât îndeletnicirile comerciale.
Dimitrie Xenopol era într'adevăr un om foarte cunoscător în sfera limbilor şi a literaturilor. El vorbea afară de limba lui maternă, germană, tot aşa de bine şi limbile franceză şi polonă. Cunoştea şi ruseasca şi puţin italiana; iar cunoştinţele lui se întindeau şi la literaturile acestor deosebite graiuri; dar ele se concentrau mai ales în partea lor curat linguistică. Ceea ce-l interesa, era vocabularul deosebitelor limbi şi redarea prin termenii corespunzători a aceloraşi noţiuni în deosebitele feliuri de a vorbi, fineţa deosebirilor sensurilor, sinonimele, particularităţile sintactice şi etimologice ale limbilor ce cunoştea. Cetirea lui cea mai plăcută era - lucru ce ar putea părea straniu - dicţionarele, din care avea o bogată bibliotecă. Tatăl meu mai avea şi o voce foarte plăcută şi cânta destul de bine. Amintirile cele mai îndepărtate ale copilăriei mele mi-l arată luându-mă pe genunchi şi alintându-mă cu melodii triste şi melancolice din tara lui îndepărtată. Apoi mai cânta cu mare plăcere şi un cântec francez:
Malborough s'en va-t-en guerre
Mirionton ton ton mirion terre
Malborough s'en va-t-en guerre
Ne sait quand reviendra[4]
Mai zicea apoi cu mare haz şi cântecul lui Cadet Roussel:
Cadet Roussel a une maison
Cadet Roussel a une maison
Qui n'a ni poutres ni chevrons
Qui n'a ni poutres ni chevrons
Ah, Ah, Ah oui vraiment
Cadet Roussel est bon enfant[5]
Din această practicare a muzicei s'a zămislit poate în sufletul meu acea arzătoare iubire pentru această artă care m'a format şi îndemnat pe drumul vieţii şi m'a făcut s'o învăţ chiar, e drept însă mult mai puţin decum aş fi vrut.
Amintesc aceste lucruri, fiindcă ariile şi cântecul tatălui meu mi-au dat acea pasiune mare pentru muzică, care m'a împins a cultiva mult şi a gusta această artă.
Tatăl meu era un om foarte harnic şi de o exactitate neştirbită în îndeplinirea îndatoririlor lui şi de o cinste fără pereche. Despre această cinste a lui face dovada împrejurarea că după ce a fost aproape 20 de ani director al penitenciarului de Iaşi, mânuind pentru aprovizionare sutimi de mii de lei pe an, a murit absolut sărac, nelăsând mamei mele nici măcar cu ce să-l înmormânteze. Sărăcia lui este cu atât mai chinuitoare, cu cât el avea o numeroasă familie, care crescuse pe rând până la 6 copii, din care eu sunt cel mai mare (trei băeţi, Alexandru, Filip şi Neculai şi 3 fete: Maria, Adela şi Lucreţia). Mijloacele restrânse şi greutăţile vietii îl făcură să'şi concentreze toate activităţile lui în susţinerea gospodăriei, la care îi stătea în ajutor mama mea Maria, femee cu puţină cultură, cum erau pe atunci femeile în ţările române, însă înzestrată cu o inteligenţă deosebită şi cu mari însuşiri sufleteşti.
Tatăl meu era un om foarte strângător şi econom şi avea pentru ce. În stare de avuţie restrânsă, cu 6 copii, trebuia să îngrijească mult de ţinerea casei, la cari îi stătea de ajutor mama mea şi ea o femee econoamă, cu puţină cultură, însă cu o inteligenţă vie şi pătrunzâtoare. Îmi amintesc cum tata, din când în când deschidea sipetul legat în fier, în care îşi strângea economiile lui, scotea besecteaua de mahon ferecată cu argint, un dar de nuntă al mamei mele, şi aşezându-se pe colţul sipetului, îşi număra galbenii pe cari îi aduna unul câte unul. Îmi aduc aminte că într'o zi, când eram fată la aşa numărătoare, am auzit numărul quatrevingt şi mă miram eu cum puteau să fie aşa de mulţi!
Viaţa noastră bine înţeles era foarte restrânsă, petrecută numai între noi; Duminica ne duceam la biserică, căci tatăl meu îmbrăţişase credinţa ortodoxă cu sfinţenie şi hotărîse de a fi un bun închinător al ei. La Paşti şi la Crăciun era sărbătoare mare şi aşteptam totdeauna acele zile cu mare nerăbdare pentru mâncările mai alese ce le pregătea mama, la Paşti mai ales cozonaci, foarte bogat în ouă roşii.
Sara tata ne întrunea în jurul lui la cetit româneşte sau franţuzeşte, căci mama învăţase puţin această limbă de la tata.
Mai aşteptam aceste două mari zile şi din pricina că atunci ni se primeneau hainele pe care tata avea totdeauna de grijă să le facă mai largi de cum cerea talia nostră «căci, spunea el, copiii cresc».
În această încunjurime de muncă şi de inteţire intelectuală s'a deşteptat prima mea copilărie. În pensionul tatălui meu lucram alături de tovarăşii mei mai răsăriţi: Vasile Ureche; Alexandru Radovici şi Scarlat Scheletti (aceşti doi din urmă acum generali în retragere), Emil Costinescu (fost ministru de finanţe), Iancu Ghiţescu, un proprietar de moşii şi alţii, al căror nume îmi scapă din memorie. Învăţarea celor dintâi începuturi ale cărţei şi anume după sistemul de atunci al pensionatelor franceze în limba franceză, limbă ce era de obiceiu vorbită în şcoală şi de care tatăl meu se slujea mai totdeauna faţă cu copiii săi, cu toate că ştia germana. El voia să ne deprindă şi cu limba aceasta; dar ea nu'mi era pe plac şi o învăţam fără gust, în cât propăşirea mea în cunoştinţa ei, rămase totdeauna slabă. Din această practică timpurie şi de toate zilele a limbei franceze se explică cum de o posed, îndestul de bine în scris şi vorbire, cu toate că după cum se va vedea, studiile mele superioare le-am făcut în Germania[6] şi nici odată nu am învăţat în Franţa. Cu toate aceste întreaga mea carieră ştiinţifică am făcut'o în aceste din urmă ţări. Cea dintâi legătură a inimei mele în afară de fraţi şi părinţi, fu aceea cu vărul meu, Emil Costinescu, care închegă pentru mult timp o comunitate de gândiri şi un schimb de cugetări între noi, despre care voiu vorbi mai la vale, întru cât a avut o înrâurire asupra desvoltării mele intelectuale, mai ales în ce priveşte cunoştinţele mai desăvârşite ale limbei franceze.
Tatăl meu primind propunerea marelui ban de pe atunci lordache Ruset, din Bacău, de a merge la moşia lui Filipenii pentru a pregăti pe doi copii ai lui, desfăcu pensionul, şi familia noastră se strămută la acea moşie, lângă Bacău, unde stăturăm doi ani. Aci se desvoltă în mine iubirea vieţei de ţară şi plecarea pentru ţăranii, ai căror copii îmi erau tovarăşi în toate jocurile. După aceea, pe timpul când Austriacii ocupaseră Moldova 1855-1857, părăsirăm moşia şi ne aşezarăm în Bacău în nişte case ale lui Ruset de lângă casele în care stătea el, şi unde tatăl meu urma înainte a da lecţii copiilor lui, mai luând şi alte lecţii prin oraş. Îmi aduc aminte de doi soldaţi, unul Neamţ, numit Franz şi celălalt Ungur, daţi în cvartir, cum se zicea pe atuncea, la noi, care soldaţi erau oameni foarte detreabă, îngrijind de toate nevoile casei şi mulţumindu-se cu tratarea ce le-o puteam oferi. Neamţul Franz îmi făcea jucării şi mai ales zmee foarte frumoase care au fost totdeauna desfătarea mea cea mai plăcută. Şi astăzi, când văd un zmeu zbârnâind prin aer, nu mă pot împiedeca de a nu mă opri spre a privi la el. Această pasiune a mea pentru zmee, denotă o plecare a minţei mele cătră desfătările ideale.
În Bacău mergeam ades în casa doctorului Prodan, cu al cărui fiu, de şi mai mare decât mine, legasem o strânsă prietenie. Ioan Prodan a ajuns până la a fi membru la Curtea de Casaţie, dar acum e mort şi el.
După ce ne întoarserăm din Bacău iarăşi în Iaşi, când aveam vârsta de 9 ani (1856), şi ne aşezarăm iarăşi în casele noastre din Păcurari, tatăl meu făcu cunoştinţa unui grec Constantin Athanasiade, care ţinea un pensionat de băeţi greco-francez în apropiere de casa noastră şi mă dădu la el la învăţătură. Grecul era un om foarte învăţat, inteligent şi bun cunoscător şi al limbei franceze. În şcoala lui însă se învăţa tot după sistemul vechilor şcoli fanariote, din care acest pension era o ultimă rămăşiţă rătăcită încă pe pământul românesc. Se învăţa anume cu deosebire limba elină cu traducere în cea greacă modernă, ceea ce putea aduce un folos copiilor de greci din acel pension, dar nu avea nici un înţeles pentru acei de Români, cari alcătuiau cu toate aceste majoritatea elevilor. Aşa şi eu trebuia să învăţ Iliada lui Omer pe de rost, mai multe sute de versuri din cântul I şi cu traducerea lor, neînţelegând nici un cuvânt nici din limba originală, nici din cea în care se traducea. Totuş, din această învăţătură mecanică mi-a rămas un fel de instinct al limbei greceşti antice care'mi ajuta mult în studiile mele din liceu în această limbă. Mai păstrez încă o scriere a lui Athanasiade dîn 7 Fevruarie 1860, prin care mă cheamă la un examen după o boală ce zăcusem şi în care îmi spune în o bună franceză:
«Vous viendrez demain chez nous; vous serez préalablement parfumé et purifié; ensuite vous passerez vos examens, vous dinerez avec vos condisciples, ensuite vous vous retirerez».
În timpul ce învăţam la Athanasiade, nişte Francezi zidiseră o moară cu aburi în Păcurari, lângă barieră, şi tatăl meu făcuse cunoştinţă inginerului François Gaildry şi a unui asociat al lui, Paul Burguet; Gaildry propuse tatălui meu să mă înveţe desemnul liniar şi luam regulat două lecţii pe săptămână timp de mai bine de un an, în care răstimp deprinseiu destul de bine desemnul pe planşetă, învăţam a mânui compasul, liniatorul, echerul şi a copia în destul de curat planurile, pe care mi le dădea profesorul meu. Acest studiu îmi desvoltă gustul formei, preciziei şi matimaticei şi îndrumă mintea mea spre exactitate şi claritate în concepţii.
Tot în acest răstimp mă ocupam mult cu grădinăria. Casele părinteşti aveau un loc foarte mare şi în fundul lui era un deal înalt de vo 8 metri, pe care se întindea un frumos tapşan de iarbă. Tatăl meu îl prefăcuse în o grădină de pomi roditori şi de vie şi eu îmi petreceam tot timpul liber la lucrarea acelei grădini, întocmind straturi, greblând şi curâţind iarba, plantând flori şi copaci, ba chiar deprinsesem şi a altoi arbori de la un grădinar Neamţul Masapust, care întocmise grădina. Această, îndeletnicire a mea cu pământul şi cu plantele spori plecarea pentru agricultură, dobândită încă din petrecerea mea la ţară şi care îmi îndrumă mai târziu mintea cătră natură şi cei ce stau mai aproape de ea, nu mai puţin. Din aceste se desvoltă în mine acea mare iubire a naturei care a dat mai târziu naştere la însemnarea amintirilor mele de călătorii şi a impreşiilor mele din natură.
Mai mulţi prieteni ai tatălui meu îl sfătuise însă să mă iee de la Athanasiade şi să mă dee la şcoalele statului, spre a învăţa cursul regulat al învăţăturilor; în anul 1861 intrai în clasa IV primară de la şcoala din Trei Erarhi, luând gazdă la bunica mea de pe mamă Nastasia Bădălescu, după al doilea ei bărbat ce locuia în dosul bisericei în nişte case, de la care se intindea o vedere foarte frumoasă, asupra şesului Bahluiului. În acea şcoală avui fericirea de a încăpea pe mânile unui eminent profesor Ioan A. Darzeu, om cu cunoştinţe întinse şi robul datoriei şi al exactităţii. Fiind silitor la învăţătură, eram privit de bunul nostru profesor ca unul din fruntaşii clasului. Mai erau încă doi băeţi foarte buni şi ei, Ioan Tăzlăuanu şi Vasile Ciudin, ambii morţi acuma. Într'o zi se întâmplă - lucru cu totul afară din cale - ca Darzeu să nu poată veni la clas, din cauza de boală, şi el ne scrise nouă celor 3 fruntaşi al clasului următoarea scrisoare:
Amicilor Xenopol, Tăzlăuanu şi Ciudin,
Astăzi sunt bolnav şi nu pot veni la şcoală. Fiţi buni dar şi împliniţi-mi locul; puneţi la exerciţii pe toţi la fizică, la cetire şi la aritmetică. Preparanzii vor ţinea linişte. Vă trimit 2 fizici pentru figuri.
Al vostru amic
J. A. Dameu
22 Iunie 1861
La examen ieşiiu întâiul la clasificare şi trecui la liceu (1861).

II
Pe atunci era ca şcoală secundară în Iaşi numai aşa numita Academie (astăzi Liceul Naţional). În decursul studiilor mele în această minunată şcoală s'au făcut mari schimbări în lumea ideilor mele. Dintre profesorii ce au avut asupra mea cea mai mare înrâurire însemn pe Zaharia Columb, originar din Transilvania şi profesor de limba latină, o fire aspră şi întunecată, dar foarte cunoscător în materia lui şi unul din oamenii cei mai drepţi şi mai exacţi ce am întâlnit în viaţă. Înaintea lui toată clasa tremura de frică, căci toţi se temeau a nu fi înfruntaţi cu vocea lui cea răsunătoare şi cu privirea lui cea încruntată. Îmi aduc aminte că într'o zi el care locuia ţocmai la Socola şi venia la clasă cu o trăsurică, întâlnise un băiat din clasa II venind prin noroiul străzilor ce pe atunci era îngrozitor, tot cătră şcoală şi'l luase în trăsură; dar întrebându-l cum face perfectul de la verbul facio şi băetul răspunzând greşit, îi spune: «mişelule, coboară din trăsură!». La Columb am învăţat foarte bine latineşte, ceea ce mi-a fost apoi de mare ajutor în studiile mele de drept roman la Universitatea din Berlin, unde chiar fui obligat să trec teza şi examenul oral de doctorat în limba latină[7]. Alt profesor ce deşteptă în mine iubirea de ţară şi acea a istoriei era Mihail Buznu care făcea lecţii foarte frumoase şi elocvente de istoria Românilor. Pe cât însă mă încântase Buznu în cursul inferior, pe atât mă desgustase declamaţiile pompoase şi fără rost a profesorului de istorie din cursul superior C. Chirnischii care avea poate scuza că era şi telegrafist!
Pe când eram în clasa IV de la Academie dădui în biblioteca tatălui meu peste scrierea lui Volney, Les Ruines[8]. Cunoştinţa mea cea temeinică a limbei franceze dobândită de la tatăl meu şi de la contactul cu Athanasiade şi cu inginerul Gaildry, îmi dădu putinţa înţelegerii acestei scrieri elocvente şi adânc cugetată, de şi cam declamatoare. Această carte îndrumă mintea mea spre citiri cătră care îi deschise calea profesorul Buznu. De abia sfârşisem această cetire şi dădui peste altă lucrare de acelaş gen, de şi scrisă în cu totul alt spirit, anume Istoria Civilisaţiei în Europa şi în Franţia de F. P. G. Guizot[9]. Mergând într'o zi la Vitlimescu bibliotecarul principelui Grigore Sturza, şi căutând prin bogata bibliotecă a principelui, dădui peste cele 5 volume ale lui Guizot care mă fermecase prin titlul lor, şi mă rugai de tatăl meu să le împrumute pentru mine. Tot la Vitlimescu încă văzui eu creşterea gândacilor de mătase care mă interesa şi mă pasiona într'un grad foarte mare şi de unde mi-a rămas un gust deosebit pentru această îndeletnicire practică, pe care mai târziu o puseiu în aplicare prin o cultură la grădina lui Rivalet, fostă a principelui Sturza, de la Socola lângă Iaşi.
Istoria civilizaţiei de Guizot mă câştigă cu desăvârşire pentru istorie, cu toate că îmi era îngreuiată prin faptul că cunoaşterea evenimentelor pe care se întemeia expunerea autorului nu'mi era pe deplin însuşită. Pe atunci tatăl meu intrase ca Director al Penitenciamlui central din Iaşi şi'mi aduc aminte cum îndată ce dobândeam un ceas liber de la ocupaţiile mele şcolare, mă duceam în grădina penitenciarului, unde cu cartea pe masă şi cu capul sprijinit pe mâni, sorbeam cu o nespusă sete magistralele expuneri ale marelui istoric francez.
De la începutul cugetării mele mai libere, ea fu îndrumată prin o fericită întâmplare tocmai cătră îndestularea hranei de a cerceta ideile care stăpâneau desvoltarea popoarelor. De aceea să nu se creadă că lucrarea mea, poate cea mai însemnată, Teoria Istoriei[10] este o scriere întâmplătoare, răsărită sub pana mea din îmboldirea mai târzie a minţii. Ea este crescută împreună cu mine din cele dintâi clipe, când mintea mea începea să înţeleagă rostul cugetării.
În 1866 fiind în clasa V la Academie, mai mulţi băeţi întemeiarăm societatea de elevi, intitulată societatea studioasă al cărei preşedinte fui ales eu. În şedinţa din 22 Aprilie 1866 cetii în această societate o lucrare asupra importanţei si utilităţii istoriei, în care atingeam întrebări de teoria acestei ştiinţe, pe care, bine înţeles, le expuneam după ideile timpului. Istoria era pentru mine pe atunci învăţătoarea vremilor de faţă şi anume din intreitul punt de vedere: moral, politic şi ştiinţific. Însemnătatea de căpetenie a istoriei îmi părea a consta în aceea că ea învăţa pe un popor cum să scoată din studiul trecutului învăţătura trebuitoare pentru a realiza la el ideile libertăţii şi a egalităţii. De pe atunci, la vârsta de 19 ani, istoria nu mai era pentru mine «cunoştinţe cu deamânuntul a tuturor faptelor ce le au făcut Domnii, toate luptele ce le au purtat; ci cercetarea stării societăţii sub cutare sau cutare regim». Stilul în care am scris această primă a mea încercare pe câmpul ştiinţei, şi asupra căruia de aceea şi stăruiesc mai mult, este încă încărcat cu neologisme; dar se observa în el un avânt al gândirei şi frumoase asemăluiri: Aşa spun într'un loc: «Mintea este o undă limpede, în care se reflectă faptele şi obiectele ca în o oglindă. Imaginea e pură cât timp unda e liniştită şi dacă arunci în ea o peatră, o bucată de ţărnă, şi îndată imaginea va apărea tremurândă şi difuză ochilor noştri. Aruncaţi în mintea noastră acea piatră, acea ţărnă, pasiunile şi ignoranţa, n'ar deveni imaginea faptului şi prin urmare exprimarea - istoria lui?» Şi aiurea, unde vorbesc de caracterele istoriei mai vechi care cunoşteau mult mai puţin evenimentele cum le cunosc cercetările mai noue cu toate că erau mai apropiate de ele, închei cu minunata comparaţie: «Şi soarele, de şi este vara mai depărtat de pâmânt decât iarna, totuşi vara el încălzeşte mai mult».
În această întâia a mea încercare de autor, se văd însuşirile care vor desvolta pe acele de mai târziu, precumpănirea ideilor în expunerea trecutului şi stilul meu limpede şi colorat.
Pe când eram în liceu, mai multe împrejurări venise să adaugă izvoarele din care mintea mea să-şi soarbă cultura. Mergând în casa verii mele Cleopatre Petit, fiica lui Teodor Stamate, unul din Moldovenii ce fuseseră pentru întâia oară trimişi la învăţătură în ţă-rile strâine, împreună cu al doilea al meu unchiu, ambii veri buni ai mamei mele (Alexandru Costinescu arhitectul cazărmei de la Copou din Iaşi), aveam. prilejul de a asculta muzică aleasă, căci vara mea cânta foarte bine din piano şi ea începu să'mi dea lecţii din acest instrument, pe care le urmai apoi la Conservatorul din Iaşi, condus pe atunci de Francisc Caudella, tatăl D-lui Eduard Caudella, eminentul nostru compozitor; aci în conservator luai lec-ţii de la profesorul Constantin Groş, până ce absolvii conservatorul urmând mai departe studiile muzicale şi la Berlin cu pianistul Ra-decke[11]. Bărbatul Cleopatrei, un Francez Paul Petit ce era coafor, fusese pictor înainte de a îmbrăţişa această meserie şi el se apucă să'mi dea lecţii de desemn de figuri în care ajunseiu iarăşi la oare care progres. Prin aceste doue arte îmi desvoltai mintea şi pe calea artistică, cum fusese deşteptate spre iubirea naturii prin petrecerea la ţară şi grădinărie, cum fusese deprinsă cu liniile pre-cise prin desemnul liniar, încât din toate părţile mintea mea se disciplina şi se îmbogăţea, pe când trunchiul ei principal se răsă-dise în câmpul istoriei.
Tot pe atunci unchiul meu Alexandru Costinescu, care nu ştiu pe ce temeiu se gândea să ajungă Domn al Principatelor Unite şi în aşteptarea realizării acestui vis, se retrăsese din toate ocupaţiile lui şi trăia la via fratelui său Dimitrie Costinescu, lă-sându-şi copiii fără învăţătură regulată. Fiul său, bunul şi vechiul meu prieten Emil Costinescu, ajunse unul din oamenii cei mai în-semnaţi ai ţărei, datorită unei cultivări autodidacte şi a unei in-inteligenţi bogat înzestrate. Alexandru Costineseu, săturat de o aş-teptare care nu s'a mai realizat, se hotărî în 1863 să se strămute la Bucureşti în postul de arhitect al Statului şi luă cu el şi pe copii lui. Se legă atunci o corespondenţă foarte stâmitoare între mine şi Emil, fiul lui Alex., care corespondenţă ţinu mulţi ani şi din care posed şi acuma mai multe sute de scrisori. Această corespondenţă în afară de nobila hrană sufltească ce mi o dădea prin cultivarea unei prietenii din cele mai sfinte, mai contribuise la desvoltarea cunoştinţelor mele în limba franceză, de oare ce este toată scrisă în această limbă.
În 1866 sfârşind clasa a V a liceului statului intram în Institutul Academic, o şcoală privată eminentă, în care predau cele mai însemnate puteri profesorale din Iaşi şi în deobşte din ţară: N. Culiano, T. Maiorescu, Gr. Cobălcescu, I. Caragiani, I. Melik, P. Poni, I. Paicu şi alţii. Maiorescu văzându-mă sârguitor şi priceput, prinse o mare simpatie pentru mine şi mă luă sub a lui protecţie. Mă duceam adeseori în casa lui, unde mai ales mă atrăgea muzica cea foarte bună ce se făcea din când în când. Îmi aduc aminte mai ales de o serată, în care avui prilejul de a asculta din instrumentul pe carel cunoşteam şi eu, pianul, pe D-ra Hrisoverghi acuma D-na Binna.
În Iunie 1867 la vârsta de 20 de ani dădui bacalaureatul ce tocmai atunci se înfiinţase în Iaşi, încât eu avui onoarea de a'l inaugura. Dar cu prilejul acestui examen mintea mea fu pusă în o grea cumpână. Eram foarte legat cu familia Ciurea şi mai ales doctorul Ioan Ciurea, medicul Institutului Academic, mă preţuia foarte mult. Avea un frate Gheorghe Ciurea care se pregătea şi el de bacalaureat. Acest examen era pe atunci îndestul de împovărat, mai ales materiile matematice; învăţând între altele şi trigonometria sferică şi cosmografia matematică, pe lângă toate obiectele litere ca greceasca, latina şi franceza. Bietul prietenul meu Gheorghe era o minte foarte pricepută în toate trebile practice şi avea cele mai bune apucături pentru agricultură; dar cele teoretice şi mai ales abstracţiile algebrei şi ale trigonometriei, atât plană cât şi mai ales sferică, nu erau pentru capul lui. Pentru a îndatora familia, întreprinseiu sarcina peste putinţă de îndeplinit, de a face să pătrundă în mintea lui Gheorghe gustul demonstratiei algebrei şi trigonometriei. M'am chinuit atât de mult cu această însărcinare ce mi-o luasem asupra-mi, încât am contractat un fel de ameţeală, ca un fel de învârtire a ideilor în cap, aşa că nu mai puteam lega cuvintele unele de altele. Mă temeam să nu înnebunesc şi această zdruncinare a facultăţilor mele intelectuale ţinu mai mulţi ani şi mă prigoni şi la Berlin pricinduindu-mi cele mai cumplite suferinţi, căci nu cred să fie ceva mai grozav în lume decât teama de a-ţi pierde mintea.

III
Cum sfârşii bacalaureatul, Maiorescu propuse societâţii Ju-nimea ce fusese înfiinţată de el, de V. Pogor şi de T. Rosseti şi de Iacob Negruzzi[12] cu câţiva ani mai înainte, să mă trimită cu ajuto-rul ei la Berlin, pentru a urma studiile superioare. Societatea îmi făcu o bursă de 150 de galbeni pe an şi eu plecai din Iaşi în Sep-temvrie 1867 împreuna, cu Gheorghe Negruzzi, fratele lui Iacob, ambii fii ai lui Constantm Negruzzi, apoi cu Dimitrie Iamandi şi Constantin Jianu, amândoi din Botoşani spre capitala Prusiei, mergând până la Cernăuţi cu o botcă jidovească, căci drumul de fier încă nu era înfiinţat în România. În tot timpul cât am stat în Berlin, Iacob Negruzzi casierul societăţei Junimea mi-a trimes regulat banii şi cu ceea ce mai putea rupe tatăl meu dela întreţi-nerea familiei noastre, am trăit în Berlin 4 ani, până la 1871. Fiind că recunoştinţa niciodată nu a fost străină de sufletul meu, aduc şi aici prinosul ei cătră aceşti doi bărbaţi Maiorescu iniţiatorul şi Negruzzi îngrijitorul carierei ce mi'am făcut'o. Acuma relaţiile cu Maiorescu s'au cam răcit: pentru ce se va vedea mai la vale. Cu Negruzzi, deşi mai puţin străin, ele nu s'au rupt.
Să arăt ce înrâurire a avut asupra mea petrecerea mea în Germania şi studiile ce le-am făcut în universităţile de acolo, la Berlin şi la Giessen.
Cum ajunseiu la Berlin, cu o slabă cunoştinţă a limbei ger-mane, însă înscris la ambele facultăţi juridică şi filosofică, ascul-tând chiar în anul I, când mă îngreuia necunoştinţa temeinică a limbei, un număr prea mare de 8 cursuri, patru juridice şi patru filosofice. Cea întâi scrisoare pe care Maiorescu mi-a trimes la Berlin este din 2/14 Decemvrie 1867 sfârşind cu cuvintele:
«Ecrivez moi quelque chose sur l'impression que les profes-seur vous ont faits, surtout pour la philosophie. Je trouve que vous avez prie un peu trop de leçons. C'est du reste une precipi-tation que caractérise les étudiants de talent»[13].
Pe lângă cursurile universitare mai urmam şi lecţii de piano la un vestit profesor de muzieă Radecke[14] care însă fiind scump, 3 taleri (10 lei)1/2 de oră, nu puteam lua decât o lecţie pe săptămâ-nă, pe lângă că mai trebuia să plătesc şi chiria unui piano. Cunoştinţele mele muzicale însă sporeau şi prin ascultarea de bună muzică clasică, mai ales la concertul poporan al lui Bitse şi prin aceea că mergeam în casa a două familii, a căror fete învăţau la Berlin desăvârşirea studiilor de piano: acea a D-nei Barozzi, mama avocatului I. C. Barozzi din Bucureşti. Fata ei - măritată mai târziu cu Socrate Boscoff, acum moartă, ca atâţia alţii eu care începusem viaţa, a căruia fiu George Boscoff este şi el un pianist de talent - cânta minunat din piano. A doua pianistă era din Rusia. D-na Timanoff, a căreia fată, Vera, era pe atunci una din cele mai bune eleve a Conservatorului din Berlin şi care acuma a ajuns o mare executantă.
Studiile la care mă dădui cu mai mare sârguinţă erau dreptul roman şi istoria universală. Dreptul roman îl ascultam regulat 2 oare pe zi la profesorul Rudorff[15] un mare romanist, cunoscut mai ales prin cartea lui Edicti perpetui quae supersunt[16]. Dreptul roman nu se poate pătrunde fără o cunoştinţă cât mai deplină a limbei latine şi cunoştinţa acestei limbi dobândite de mine de la Columb[17] îmi uşura, mult studiul acestei discipline juridice fundamentale. Posed şi astăzi o condică mare în folio în care este scris de mine după notiţele din clasă cursul pandectelor învăţatului profesor, sporit şi adaos cu nenumărata listă din alte cursuri.
La istorie ascultam cursurile lui Mommsen[18], Curtius[19], Ranke[20], Gervinus[21] şi alţii, precum mă mai ocupam şi cu estetica, cu istoria muzicii şi vizitam foarte des muzeul de pictură şi sculptură din Berlin, pentru a cunoaşte din monumente chiar istoria acestor arte.
Căutam astfel să mă folosesc pe toate căile de petrecerea mea în un aşa de mare centru cultural ca Berlinul. Dar lucru curios; de şi am învăţat destul de bine limba germană, nu am uitat de loc pe acea franceză şi gândirea mea a rămas tot sub înrâurirea acestei din urmă limbi, cu toată însuşirea din partea mea pentru germană.
În 1871 dădui ambele doctorate obţinând la ambele notarea magna cum laude[22]. Doctoratul în drept a trecui la Berlin şi anume în limba latină. Pentru a putea vorbi latineşte, luai ore de exerciţii cu un bătrân profesor de latineşte Apitius care'mi revăzu şi textul latin al tezei mele, spre a-i îndrepta limba. Apitius se minuna unde am învăţat aşa de bine latineşte, de nu mi-a găsit în 98 de pagini decât vr'o 15 greşeli de stil. Cu câtă bucurie putui să-i spun, că aceasta o făcusem cu profesorul meu din Iaşi, Zaharia Columb.
Luasem ca subiect de teză o întrebare de cele îndrăzneţe, dar care îmi reuşi pe deplin, anume dovedirea că şi la Romani principiul participării la o societate numai cu o răspundere bănească limitată (societatea în comandită, ear nu pe acţiuni) era cunoscută. Disertaţia mea De publicanorum societatum historia ac natura iuridicali, Berolini 1871, făcu oare care senzaţie şi acum după 37 de ani de la tipărirea ei am primit o cerere de la Lepsius[23] să trimit unei librării câteva exemplare. Îmi aduc aminte că la susţinerea în public a tezei, pregatisem cum era obiceiul întimpinările şi răspunsurile de mai înainte cu trei colegi de ai mei bine înţeles şi unele şi altele în latineşte; dar mi se spuse că puteam fi înterpretat de oricine asupra celor conţinute în teză. Şi într'adevăr în ziua disputaţiei se rădică unul în corona cum se zicea pe atunci şi îmi făcu o întimpinare la care răspunseiu destul de bine în latineşte, deşi nepregătit pentru întâmpinare. În urmă întreaga adunare izbucni în aplauze.
În timpul studiilor mele la Berlin cad cele dintâi ale mele publicaţii româneşti pe tărâmul sociologic şi istoric. Cea dintâi scriere a mea ce văzu lumina tiparului fu Cultura naţională[24] în care pun de la început principiul că «Trebue bine să ne însemnăm, noi Românii că ori ce pas pe calea propăşirii nu poate avea însemnătate pentru noi, decât in măsura în care reflectează asupra naţionalităţei noastre. Cosmopolitismul nu e pentru noi»[25]
Întâile cuvinte puse de mine spre a fi cetite de public au fost deci o închinare către naţionalitatea română, Naţionalist am fost de la cea dintâi îngânare a minţii mele pe tărâmul cugetării şi aşa am rămas până acum şi aşa nădăjduesc să trec în pământ. E curios să povestesc cum mi-a venit această, primă inspiraţie a gândului meu. Profesorul meu de piano Radecke[26] îmi dăduse să învăţ o sonată de Beethoven op. 1 al cărei final aduce aşa de bine cu un cântec românesc. Îmi veni în minte să cercetez, pentrucă caracterul muzicei lui Beethoven îmi păru asemănător muzicei româneşti; cu alte cuvinte dacă muzica se poate colora deosebit după graiul poporan. O idee începu să'mi zbârnâie prin minte, când tocmai cântam finalul sonatei. Deocamdată mă sculai repede de la piano şi pusei pe hârtie frase, din care apoi se desfăşură în chip logic studiul întreg. După ce sfârşii lucrarea, o trimeseiu lui Iacob Negruzzi, care'mi răspunse într'un chip foarte măgulitor[27] şi aşa am început a scrie. Această scriere a mea înfăţişează un interes fiind că este o lucrare absolut originală, neluată de la nimenea; căci nici un popor nu avea nevoie de a reflecta la aşa ceva sau la cele ce ar fi trebuit s'o facă, nu se ivise omul. La cele mari şi civilizate se desvoltă cultura pe cale inconştientă. La noi ea se introdusese pe cale voită şi precugetată şi era deci prin lucrul ce s'a dat teoriei, şi această teorie am dat-o eu, generalizând lucrarea ca pentru toate popoarele.
Puţin timp după ce sfârşisem de scris Cultura naţională începu să mă preocupe ideea altei lucrări, căci demonul scrisului fusese deslănţuit în mintea mea şi nu era să se mai astâmpere. Anume, împins de dorinţa mea după idei în desvoltarea omenirii, puţin timp după, scrierea mea în Berlin, şi cu toate că eram foarte ocupat cu cele 8 cursuri şi cu studiul muzicei, cetiiu câteva recenziuni asupra unei cărţi ce pe atunci făcea mare zvon în lumea învăţată: Istoroia civilizaţiei în Anglia de Henric Tomas Buckle[28] şi mă puseiu să cetesc această carte care mă interesă în gradul cel mai înalt. Dar părerile istoricului englez se loviră în mintea mea de o împotrivire îndărătnică şi mă hotârii să'l combat. Fiind că cunoşteam Istoria civilizaţiei în Europa şi în Franţa de Guizot[29] şi mai cetisem şi Istoria civilisaţiei de Hartpole Lecky[30] şi acea a desvoltărei intelectuale a Europei de W. Draper[31] apoi întreprinseiu un studiu comparativ asupra Istoriilor civilisaţiei[32], în care analizaiu aceste patru scrieri. Mai ales însă îmi dădui silinţa a combate părerile greşite ale lui Buckle, şi aceasta am făcut'o aşa de bine încât după 30 de ani de la acea critică, am reprodus în Principiile fundamentale 1899[33] şi mai în urmă în Theorie de l'histoire 1908[34] argumentele aduse de mine încă de atunci contra părerilor lui Buckle. Şi acest studiu asupra Istoriilor Civilizaţiei[35] fu publicat în Convorbirile literare[36]
Altă scriere a mea apărută tot în revista lui Iacob Negruzzi în Studiile asupra stărei noastre actuale[37], în care atinseiu mai ales o întrebare capitală, acea a stărei noastre economice atât de înapoiată pe atunci. Cu acest studiu gândirea mea se aruncă asupra vieţii materiale a poporului român, parte ce devine mai târziu un element esenţial al cercetărilor mele istorice, dar care pe atunci urmăria mai mult atragerea luarei aminte asupra rolului însemnat pe care chestiile economice îl aveau şi în viaţa actuală a ţării noastre.
Dela această cercetare care ţintea mai mult pe Români, mă îndreptai iar cătră o întrebare generală în analiza Operei lui Edgard Quinet: La creation[38], operă admirabilă a unui poet-filosof care cel întâi aduce geologia în câmpul istoriei şi puse principiul cel mare că evoluţia de la o vreme va părăsi materia pentru a trece în domeniul inteligenţei, iar cataclizmul trecut al pământului s'a prefăcut acuma în schimbările neîncetate ale civilizaţiilor.
Astfel începu acea clătinare neîncetată a minţii mele într'o istorie pragmatică şi teoria ei care s'a mânţinut şi accentuat şi în decursul lungii mele cariere ştiinţifice.
Pe când eram la sfârşitul studiilor mele în Berlin se frământa în ţară şi în Viena între studenţii români planul de a se face o mare sărbare pe mormântul lui Ştefan cel Mare la mânăstirea Putna în Bucovina. Hotărându-se lucrul, se publică un concurs pentru cea mai bună cuvântare de ţinut pe mormântul eroului. Comisia ce trebuia să judece lucrările trimise era alcătuită din Cogălniceanu, Maiorescu şi Alecsandri[39], şi ea hotârî ca să mă însărcineze pe mine cu ţinerea cuvântărei[40] ceea ce făcui în mijlocul unei mulţimi nesfârşite de Români adunaţi din toate părţile locuite de ei, spre marea mulţumire a tuturor. Cuvântarea fu tipărită în mii de exemplare[41] şi răspândită în toate ţările române, contribuind la înviorarea simţimântului naţional şi la rădicarea conştiinţei neamului. Înţelege ori cine cât de mult a trebuit să contribue această izbândă a mea la întârirea îndreptării naţionaliste a cugetului meu.

IV
După serbarea de la Putna, unde mă dusesem deadreptul la întoarcerea mea de la studii, mă întorseiu la Iaşi, unde fui numit curând după aceea procuror de secţie la Tribunalul din Iaşi în 1871, post în care stătui 4 ani, după care fui înaintat prim procuror în 1876. În 1878 îmi dădui demisia din magistratură în urma unei neînţelegeri cu procurorul general de atunci Teodor Mândru, şi devenii avocat exercitând această profesiune până la 1883, când intrai profesor de Istoria Românilor la Universitatea din Iaşi, fără a părăsi însă cariera avocăţască, dar lăsând-o pe al doilea plan.
În acest răstimp de 12 ani mintea mea făcu următorul drum în lumea ideilor. Mai întâi daraverile judecătoriceşti, ca procuror, îmi limpezise judecata, fiind necontenit îndemnat a cerceta adevărul, în a căuta să'l dovedesc, îndeletnicire ce era o bună pregătire pentru cariera de istoric, care şi ea nu urmăreşte alt scop decât aflarea şi dovedirea adevărului în faptele omeneşti. Aceasta cu atât mai mult, că tratând chestiile juridice fără a fi interesat în a lor soluţie, decât din punctul de vedere al dreptăţei, adică al adevărului în sfera binelui, puteam cerceta adevărul cu nepărtinire, lucru ce nu se întâmplă la avocat care caută să dovedească adevărul care-i convine lui. Cariera de avocat ar fi putut deveni o stavilă pentru îndrumarea spiritului istoric care fierbea în mine. Dar avocatura a fost pentru mine totdeauna o ocupaţie de a doua mână, şi pentru care, de şi foarte bine pregătit, pentru ea, prin studii juridice serioase, şi înzestrat cu un dar de expunere îndestul de îmbelşugat, nu am ajuns nici odată a face mari isprăvi în această ramură. Mintea mea era plecată pentru studii şi'mi aduc aminte cum, când mă preocupa scrierea vreunui articol, refuzam chiar primirea unor procese mici, fără de care nici cele mari nu se pot ademeni.
În ori ce caz practica şi teoria dreptului îmi fură una din cele mai bune pregătiri pentru tratarea istoriei; căci judecata juridică este îndreptată asupra unor fapte omeneşti şi se deprinde cu închegarea lor, care este, adese ori, stăpânită de o altă logică decât de aceea a înlănţuirei ideilor curate şi anume logica dreptului se îndreaptă mai mult după acea a faptelor, care nu totdeauna e aceea a ideilor. Apoi ideea dreptului este acea care străbate istoria dela un capăt la altul, căci ce sunt toate frământările popoarelor decât năzuinţa de a realiza ideea dreptului sau de a apara această idee atât în relaţiile dintre popoare, cât şi în acele dintre clasele sociale? În sfârşit nu este cu putinţă de înţeles viaţa lăuntrică a popoarelor, fără cercetarea aşezămintelor lor, care toate sunt întemeiate pe raporturi juridice. De aceia şi un mare istoric francez a spus:
«Tout jurisconsulte doit etre historien et tout historien doit etre jurisconsulte»[42].
Şi în timpul cât am fost procuror şi după ce am ieşit avocat, am fost ocupat şi ca profesor de istorie mai întâi la Institutul Academic, unde îmi sfârşisem studiile secundare, apoi de la 1883 înainte la Universitate. La Institut, ajunsesem colegul foştilor mei profesori, tot sub direcţia lui I. Melik[43], om de o desăvârşită şi drămăluită exactitate, care nu învoia profesorilor nici cea mai mică întârziere de la cursuri, fără a o nota şi a reduce leafa în proporţie cu oarele şi chiar cu minutele lipsite. La Junimea îl râdea spunându-i că era Melik mindirigiul (era de origine arman) care coase la absenţe. Am fost deci însoţit în anii de formare a caracterului meu de mai mulţi oameni exacţi în îndeplinirea datoriilor lor. Mai întâi neuitatul meu tată, apoi I. A. Darzeu, profesorul de la clasa IV primară, Zaharia Columb, profesorii mei din Berlin şi I. M. Melik. Din această educaţie s'a împlântat şi în mine simţul exactităţii în îndeplinirea datoriei, a căruia lipsă m'a jignit totdeauna mult la conaţionalii mei.
Tot în 1871 cu prilejul reînturnării mele în Iaşi, fui introdus în societatea Junimea de la care spiritul meu primi multe şi folositoare imboldiri. Era o societate care cu nedreptul a fost numită societate de admirare mutuală, fiind că societate în care membrii să se sfâşie mai mult unii pe alţii prin critica lucrărilor lor, decât Junimea nu cred ca să fi fost pe lume, dar critica era suportabilă, fiind că nici odată nu era făcută cu amărăciune, ci tot deauna din glumă şi cu voie bună. De aceea şi fie care membru primea observările, dacă nu cu plăcere, cel puţin fără revoltă. Cât de mult m'am folosit eu de critica Jummei, atât pentru a mânui eu însumi acest gen, cât şi aplicată la scrierile mele istorice, îmi aduc aminte că de la un timp, mă hotârisem să-mi schimb stilul, să mă feresc de neologismele pe care le întrebuinţam prea des. Căzui, bine înţeles, în excesul protivnic, aşa că încercarea mea stărni în Junimea o protestare şi un râs unanim care mă învăţă să reduc excluderea neologismelor la o proporţie mai moderată.
Lucrările făcute în răstimpul de 12 ani, de la întoarcerea mea în ţară până la intrarea mea la Universitate, fură următoarele publicate toate în Convorbirile literare:
Ceva despre literatura poporană 1872[44];
Reforma asezămintelor noastre 1873[45];
Despre învăţământul scolar în genere şi în special despre acel al istoriei 1873[46];
O corespondenţă între I. Eliade şi O. Negruzzi 1873[47];
Despre Epigramă. 1874[48]
Jurământul la Români 1875[49];
Herodot în raport cu istoria noastră 1875[50]
Despre Rumänische Stüdien de Rob. Rösler 1876[51];
Baza geografică a Istorei Românilor 1876[52],
Strabon în raport cu istoria noastră 1876[53];
Starea noastră economică 1878[54];
Bălcescu şi Teutschländer, doue scrieri asupra lui Mihai Viteazul 1881[55];
Studiu asupra poziţiei geografice a Românilor 1882[56];
Politica franceză în Orient 1882[57].
În afară de aceste lucrări mai restrânse tipării în Convorbiri şi apoi în 2 volumuri, unu mai întins: Răsboaele dintre Ruşi şi Turci şi înrâurirea lor asupra ţărilor române, Iaşi 1882, cea întâi lucrare a mea mai cuprinzătoare asupra istoriei Românilor, în care expuneam şi cele două mari dureri ale poporului nostru: pierderea Bucovinei şi a Basarabiei, ceea ce'mi dădu prilej a vărsa în aceste scrieri focul de care sufletul meu era cuprins pentru - dragul neamului - în contra principiilor adevărate ale istoriografiei, la care nu cugetasem încă pănă atunci. Aceste doue volume le dedicai iubitului meu profesor ,T. Maiorescu.
Tot în acest an reluai mai pe larg tema articolului meu din Convorbirile anului 1878: Starea noastră economică, publicând în Steaua României[58], organul Liberalilor moderaţi, o serie de articole asupra economiei ţării noastre, care articole făcură mare sensaţie. Studiile economice fură apoi editate în volum de cătră librăria Samitca din Craiova. Pentru a'mi aduna cunoştiaţele trebuitoare în tratarea Istoriei, trăsesem în câmpul studiilor mele şi Economia politică, de pe când eram. la Berlin şi studiasem mai ales cu mare osârdie pe economiştii Carey[59], Americanul, şi pe Germanul Fr. List[60]. Aplicând teoriile lor la starea României, am scos unele principii şi învăţături care pe atunci erau lucru aproape necunoscut în ţara noastră, cauză pentru care Studiile economice, tipărite la Craiova[61] avuse un aşa de mare succes.
De la ele a început o mişcare mai însemnată în idei pe tărâmul economic, căci eminentele îmboldiri ale lui T. Martian fusese aproape uitate. Tot pe atunci în Bucureşti lucra în acelaş sens P. S. Aurelian, încât după Martian, Aurelian şi cu mine am fost promotorii cercetărilor economice în România.
Colaborarea mea la Steaua României, organul Liberalilor moderaţi, în 1879, se explică prin înrolarea mea în acest partid, în care intrasem în 1878 îndată, după ieşirea mea din postul de procuror de curte. Acest partid se formase în Iaşi sub presiunea reformei Constituţiei din 1878 de la care se cerea, după tratatul din Berlin, împământenirea în masă a Evreilor. Capii Junimei Carp, Pogor, Maiorescu şi alţii câţiva erau de părere a se primi condiţia cu care ni se dădea neatârnarea. Singur Iacob Negruzzi dintre Junimişti nu vroia să cedeze nimic din antisemitismul său neîmpăcat; dar el rămase în Junimea, pe când un grup întreg, între care Vasile Conta, Grigori Buicliu şi eu părăsirăm partidul Junimei politice, rămânând numai în societatea literară, care însă primi o grea lovitură prin desbinarea politică şi apoi fu desfiinţată prin strămutarea lui Iacob Negruzzi în Bucureşti, care luă cu el şi organul Societăţii, Convorbirile Literare (1881).
Această despărţire a Societăţii Junimea, din cauza introducerii politicu în ea, aduse răcirea mea cu Maiorescu, căci Liberalii moderaţi, desfăcându-se în curând prin atragerea lui Conta de către Brătianu în minister[62], eu trecui la liberali, ceea ce mă înduşmăni politiceşte cu Junimiştii politici, din care unul din cei mai cu vază era Maiorescu şi care rămăsese în tabăra conservatoare.
Răceala lui Maiorescu pentru mine se văzu în curând. În un articol înserat în Convorbiri întitulat: [Literatura Română şi Străinătatea][63], Maiorescu aminteşte mai multe scrieri istorice apărute în România [Şincai, Petru Maior, N. Bălcescu, Laurian şi M. Kogălniceanu][64] până la [1881] [65], răstimpul tocmai în care apăruse cartea mea: Răsboaele între Ruşi şi Turci[66], pe care i-o dedicasem lui, fără ca Maiorescu să pomenească în acel articol nici un cuvânt despre scrierea mea. Adânc jigriit prin această trecere cu vederea, eu care cu toată desbinarea politică îi rămăsesem adânc recunoscător, pentru tot ce făcuse pentru mine, îi trimeseiu o scrisoare în care mă jeluiam pentru lipsa lui de băgare în samă a unei lucrări ce nu putea fi trecută cu vederea tocmai de acela căruia o închinasem. Într'un răspuns îngăimător, Maiorescu cată să explice această omitere prin faptul că scrierea mea nu ar fi intrat în cadrul arătării sale. De atunci relaţiile între mine şi Maiorescu merseră tot înrăutăţindu-se cu toate că eu m'am silit întotdeauna să'l reţin de pe povârnişul desbinării[67]

V
În 1883 s'a petrecut un mare eveniment în viaţa mea intelectuală. Am fost numit profesor de istoria Românilor la Universitatea din Iaşi. Iată cum s'a întâmplat lucrul: pe atunci catedra de istoria Românilor era îmbinată cu acea de literatura română şi era ocupata de Andrei Vizanti[68], un om nenorocit care de şi ajunsese la mari demnităţi atât culturale cât şi politice, stăpânit de patima jocului de cărţi, mâncase mai mulţi bani de la casa teatrului, unde era preşedinte al comitetului şi pentru a scăpa de urmărire fugise în America, de unde i s'a pierdut urma. Primul ministru I. C. Brătianu[69] avea o bună idee de mine din lucrările mele, despre care i vorbiseră mai mulţi oameni politici. Fiind invitat într'o zi la masă la Brătianu, îl rugai să desfacă catedra de istoria Românilor de acea de literatură, ca să pot să mă prezint la concurs pentru ocuparea celei de istorie. Brătianu ascultă de rugăminte mea şi desfăcu catedra pe care eu o luai, prezentându-mă la concurs şi la 1 Octomvrie începui cursul de Istoria Românilor, îndeplinind astfel unul din cele mai fierbinţi visuri ale vieţei mele. Eram în vârstă de 36 de ani.
Tocmai pe atunci, întărit prin cercetările ce le făcusem asupra istoriei poporului meu, despre care am vorbit mai sus, întreprinsesem o lucrare mai mare, Teoria lui Rösler[70], o desvoltare a articolului meu din Convorbiri din anul 1876, tratând chestia stăruinţei Românilor în Dacia în toate amănunţimile. Nefiind deocamdată pregătit pentru un curs deplin de istoria Românilor, aleseiu ca materie de predare pentru anul intrării mele în Universitate combaterea părerilor lui Rösler şi ale tuturor acelor ce tăgăduesc formarea naţionalităţii române la Nordul Dunărei. Cursul meu nou şi bine studiat plăcea şi interesa nu numai pe studenţi, dar şi pe mai multe persoane din public, care veneau să'l asculte. În anul următor, publicai acest studiu într'un volum[71] şi pregătii până atunci cursul de istoria Românilor propriu zis, prin acel al istoriei vechi, până la fondarea Principatelor. De atunci îmi puseiu în minte să scriu istoria completă a poporului meu, la care mă pregătisem de la 1868 prin lucrările neîntrerupte, adică de 16 ani. În trei ani schiţai astfel în cursul meu întreaga istorie a Românilor. Când reluai cursul iar din cap, în 1887, lucram cu un avânt şi un dor nemaipomenit spre a'l vedea tipărit. Redactam 8-10 ore pe zi, aşa că în 1888 văzui apărând de sub tipar volumul I al Istoriei Românilor din Dacia traiană, în cuprinderea de 619 pagini şi conţinând aproape 1000 de note culese din numeroasele mele cetiri şi care reproduceau referinţele la izvoare. Prezentându-l Academiei Române în 1889, el fu premiat cu 5000 de lei şi fui ales totodată membru corespondent al Academiei. Volumurile se urmară regulat în fie care an, câte unul, aşă că la 1893 după 10 ani de muncă aplicată redactării şi 16 ani de pregătire anterioară în total 26 de ani, putui vedea desăvârşită una din lucrările cele mari ale vieţei mele: Istoria deplină a Poporului Român. Mise dădu în Iaşi un mare banchet pentru sărbătorirea acestei opere naţionale şi Academia Română mă alese de membru ordinar al ei. Lumea se mira cum de scoteam regulat în fiecare an câte un volum. Dar când începusem tiparul în 1888, patru volume erau aproape redactate, al V-lea, Fanarioţii, era gata ca adunare de material şi singur al VI-lea era numai conceput.
Cum spuneam în Prefaţă la vol. I, întreprinderea era îndrăzneaţă şi cu îndrăzneală a fost condusă; dar ce e mai mult, adusă la îndeplinire, lucru ce încă nimenea înaintea mea de la Şincai nu săvârşise de a scrie dintr'o întinsoare o istorie completă a poporului român. Şi era îndrazneaţă întreprinderea, mai întâi fiindcă multe izvoare erau nepublicate şi chiar necunoscute şi că trebuia suplinite lipsurile divinaţii prin istorice. Mai era îndrăzneaţă, fiind că multe părţi, ba aproape toate, trebuiau create din nou, întru cât lucrările pregătitoare erau «puţine şi înguste». Nu căutaiu la nici o piedică şi mă puseiu la muncă cu o râvnă fără samăn, aşa că în curând capitolele prinseră să se înşire după capitole şi părţile istoriei poporului român să se închege în toturi sistematice, oglindind desvoltarea lui în idei obşteşti, însă totdeauna întemeiată pe un bogat material de fapte. S'a întâmpinat de răuvoitori că informaţia în Istoria Românilor ar fi neîndestulătoare. Este adevărat, dacă o judecăm după izvoarele cunoscute acuma după scrierea ei; dar potrivit cu starea cunoştinţelor, e o lucrare conştiincioasă şi bine întemeiată. Ce e mai neaşteptat poate, este împrejurarea că acuma, când pregătii a doua ediţie, de şi numărul izvoarelor a crescut în chip nemăsurat, ideile fundamentale, canavaua pe care am ţesut expunerea, a rămas aproape neschimbată. Cu toate că pe atunci încă nu reflectasem asupra naturii disciplinei căreia îmi închinasem viaţa, şi nu ajunsesem nici la convingerea că ideile generale în istorie nu sunt legile, ci seriile de desvoltare, totuşi din un sănătos instinct executasem în mod neconştient ceea ce mai târziu reflecta şi cugetarea adusă la înflorire în mintea mea. Toată istoria Românilor nu este decât o înmânunchere de serii istorice care se ţin una de alta, se prefac una în alta, se înrâuresc mutual, se combat sau se sprijinese între ele. Aşa bună oară am arătat, cum din stăpânirea turcească izvora înrâurirea grecească, din aceasta cea franceză şi din aceasta din urmă regenerarea Românilor, intelectuală şi politică. În alte priviri, am dovedit cum introducerea limbei române în biserică a dat avânt unei desvoltări intelectuale româneşti, care în timpul Fanarioţilor nu a fost stânsă, ci numai înăbuşită şi care aprinsă din nou la soarele renaşterii minţei româneşti în Ardeal, trebuia să se îmbine cu înrâurirea franceză pentru a readuce iarăşi cu onoare la Români viaţa naţională. În relaţiile economice, am arătat cum pe de o parte apăsarea turcească care se rezolva în grele dări, pe de alta istovirea pământurilor domneşti, împinseseră pe boieri spre rotunjirea moşiilor lor pe sama părticelelor ţăranilor liberi (moşneni şi răzeşi), cari deveniau ţărani supuşi boierilor şi mănăstirilor. Din cauza interesului încasării contribuţiilor după sistemul cislă, ei aduceau cu sila ţăranii ce fugeau din un sat şi aşa se introduse şărbirea. Existând însă în ţările române robia Ţiganilor, ţăranii fură în curând amestecaţi cu ei, aşa că şi ţăranii ajung în adevărata robie. Cu toate acestea, situaţia lor economică nu era ră, căci ei aveau mult pământ la îndemână pentru păşunarea vitelor lor celor numeroase. După deschiderea Mării Negre prin tratatul din Adrianopol, 1829, boierii simţesc nevoia unei agriculturi mai întinse. Ei se folosiră de Regulamentul organic pentru a restrânge pământurile date ţăranului. Pentru a putea creşte vitele, ţăranul era nevoit să iee pământ în arendă de la stăpân, care i'l dădea scump şi-i robia munca. Legea din 1864 suprimând îndatorirea proprietarului de a da pământ însurăţeilor, ţăranii ajunseră prin înmulţirea poporaţiei în nevoia de a lua de la proprietar şi pământul de hrană pentru muncă, încât robirea braţelor lor deveni tot mai grea. Aşa l'a găsit timpurile în care trăim. Relatiile ţărilor române cu Turcii au fost închegate în următoarele idei obşteşti. La început lupta de împotrivire contra copleşirei otomane (Mircea, Vlad-Ţepeş, Ştefan cel Mare); după căderea Românilor sub Turci, încercare de a se rescula (Ioan cel Cumplit, Mihai Viteazul). Apoi vine ca un corolar al stăpânirei turceşti înrăurirea grecească, mai întâiu întâmpinată cu răscoală. Dar nervul împotrivirei slăbeşte şi protestarea, din armată violentă devine numai intelectuală şi literară (cronicarii epocii Turceşti). Moartea poporului român se îndruma cu încetul, dacă alt curent crescut alăturea cu acel al căderii, acel al reînvierii, nu ar fi rechemat poporul la viaţă prin revoluţia din 1821. De acolo înainte prin revolutia din 1848 şi prin unire, se îndrumă domnia cea însemnată a lui Cuza Vodă care puse temelia regenerării româneşti. De aceste închegări, de serii mari de fapte, care explică desvoltarea poporului român este plină lucrarea în cursul celor 6 mari volumuri ce o cuprind.
Dar cele 6 vol. de Istoria Românilor mai au o însuşire, aceea de a fi pătrunsă de la un capăt la celalalt de jocul ascuns al iubirii de ţară şi de neam, care străbate adese cu scânteele sau flăcările ei prin spuza gândirilor, poate mai mult chiar de cum o învoeşte o tratare absolut ştiinţifică a istoriei. Pe atunci, cum am spus'o, nu cercetasem încă natura istoriei: şi nu formulasem principiile, după care ea trebue tratată. Acuma, în această privire am scris'o cam altfel, tot aşa cum după publicarea Principiilor fundamentale[72], am scris pe acea a lui Cuza Vodă[73].
Şi cu toate aceste m'am silit să nu ascund nicăieri adevărul, chiar atunci când el lovia în chipurile şi ideile care au stat ca rădicători ai vieţei noastre naţionale. Aşa am susţinut nu numai amestecul Dacilor, dar şi acel al Slavilor, în alcătuirea naţionalităţii noastre, lucru ce mai înainte era încunjurat de scriitorii noştri; am expus urmările pierzătoare ale politicei interne a lui Mihai Viteazu asupra stării ţăranului; am coborît pe Vasile Lupu din nimbul de domnitor cu simţiminte româneşti, care din iubire de românism ar fi introdus limba română în biserică, arătându-l după izvoarele timpului ca un domn pe deplin grecizat care favoriza pe greci în toate chipurile şi care numai silit de împrejurări obşteşti, luă masură de a schimba limba slujbei bisericeşti Epoca Fanariotă am arătat-o în ceea ce era într'adevăr, o continuare a unei stări anterioare de jaf şi despuiere cătră care se adaose şi conşttinţa unei apăsări străine pe un simţimânt naţional redeşteptat. M'am ferit deci de a mă face nici hulitorul dar nici apărătorul acestei epoce care prin apropierea şi mai mare de noi, adunase asupra ei toată urgia vremurilor trecute. Şi Tudor Vladimirescu l'am arătat iarăşi conform cu documentele, ca iniţiatorul, nu a[l] revoluţiei Românilor contra Grecilor, ci a[l] unei revoluţii sociale îndreptate contra tuturor boierilor, fără deosebire de Români şi Greci, şi că această mişcare din 1821 luă un caracter naţional numai prin amestecul boierilor în ea. De aceea în Moldova unde de la început se amestecară boierii în mişcare, ea avuse din întâile zile chiar caracterul naţional. Aşa am căutat pretutindeni a restabili adevărul întunecat de simţimânt; dar nici odată nu am depăşit măsura şi nu m'am silit a face pe placul străinilor, coborînd toate figurile măreţe ale trecutului nostru şi răspingând numai pentru pretextul de a face ştiinţă şi nevoind mai ales să slujesc de autoritate românească pentru împutările străinilor, ideile pe care se razimă întreaga desvoltare a poporului român.
Am căutat apoi, eu cel dintâiu, a da un loc însemnat desvoltării culturale şi acelei a aşezămintelor şi a nu înneca întreaga istorie numai în fapte politice. Sunt cel dintâiu care am cercetat în tot lungul istoriei Românilor desvoltarea boierimei, a producţiei şi bogăţiei ţărilor, starea ţăranilor, aşezămintele juridice şi sociale ca breslele, modul ocârmuirei, starea financiară, moravurile şi deprmderile, literatura lumească, şi bisericească, căutând totdeauna a forma şi legătură asemenea desvoltării cu mersul obştesc al poporului. Din 6 volumuri în care am expus istoria Românilor, desigur că cuprinsul a două este consfinţit tratării părţilor culturale.
Limba în care am scris aceste volumuri, este pe cât s'a putut adevărata limbă românească, ferită pe cât de archaisme nefolositoare, aşa de neologisme de prisos.
Efectul cărţii mele a fost covârşitor. Cu toate că preţul ei era destul de urcat (pentru abonaţi 48 de lei, pentru librării 60), totuşi cele 1500 de exemplare în care fu tipărită, se desfăcură îndată, aşa că fui nevoit a retipări vol. 1 din care se părădui un număr de exemplare. Lucru în destul de neobicinuit în ţara noastră, nu numai că desfacerea cărţii acoperi cheltuelile tiparului îndestul de însemnate (vr'o 20.000 de lei), dar îmi rămase şi un folos. Nevoia unei istorii a Românilor era simţită de toată lumea şi cartea mea venise la timp tocmai în momentul când înălţarea prezentului trebuea să caute în trecut rădăcinile pe care crescuse.

VI
Până la acest moment al vieţii mele intelectuale, mintea mea se avântase din când în când şi pe tărâmul poeziei. Cea dintâi încercare în versuri de care îmi aduc aminte, fu scrisă de mine în fuga trenului, când mă întorceam din Berlin şi străbăteam frumoasa grădină a Moldovei, Bucovina, în care eram să ţin o cuvântare la mormântul lui Ştefan. Dar simţimântul ce însufleţi această primă a mea inspiraţie pornise de la natură, pentru a se urca în cutele inimei mele. Era în spre toamnă şi frunzele pădurilor de fag începuseră a-şi schimba coloarea. Închegai atuncea următoarele strofe:
S'intinde codru'n depărtare
Pătat de mii culori
Prin verdele rămas se pare
Ca acoperit de flori
Dar nu sunt frunzele uscate
Ce nu s'au deslipit
Şi roşii, galbene
Pe arbori au murit
Un codru e şi-a mea iubire
Un codru înşălător
Speranţe, visuri, amintire
Sunt frunze uscate 'n dor.
De atunci isvorul poeziei s'a deschis în mintea mea şi el curge mai bogat sau mai domol, după cum bate pulsul simţimântului. Arhiva cuprinde multe poesii de mine publicate sub pseudonimul Laur[74] şi Rama[75], căci mi se părea că nu era potrivit a mă avânta sub numele meu pe un tărâm, în care vorbea inima, dar din care nu era să culeg roadele cele mai alese. Dacă notez însă această trăsătură a inteligenţei mele este pentru că totdeauna am avut şi darul de a întrupa gândirea şi icoana şi dacă scrierile mele istorice au şi însuşiri stilistice, ele sunt datorite acestei plecări a mele cătră poesii care totdeauna au dat fără de voe rostirii concepţiilor mele, fie din viu graiu, fie în scris, un colorit deosebit.
Această vibrare puternică a simţământului în inima mea s'a manifestat şi în muzică. Deşi nu am studiat niciodată compoziţia muzicală, ci numai execuţia pe piano, am compus mai multe melodii în destul de izbutite, cea dintâi a fost o arie pusă pe cuvintele lui Şerbănescu «Unde eşti?»[76], a doua pe un sonet a lui François Copée «Pour toujours me dis-tu». Nu le-am publicat nici odată cu toate că prietenii mei, cărora le plăcea foarte mult caracterul acestor ani, mă îndemnau necontenit să o fac; dar mie mi se părea ridicul şi apoi că mă compromit.
Din această notă sentimentală a fiinţei mele se explică mai multe din însuşirile gândirii mele, precum şi din faptele săvârşite de mine. Sunt un optimist cu neputinţă de urnit din gândurile lui spre bine. Nu-mi pot închipui ca răutatea oamenilor să meargă atât de departe cum a mers tocmai cu mine care n'am căutat decât să fac binele şi obştesc şi individual. De câte ori caut a'mi arăta în adevărata lor fire pe acei pe care îi socot prieteni, nu pot crede şi apoi când faptele mă aduc la adevărata convingere, rămân ca trăsnit; dar tot pare că mai rămâne o speranţă, că poate să fie vre-o înşălare sau în ori ce caz vr'o aiurare a celui rătăcit. Această părere prea bună despre oameni mi-a făcut mult năcaz; dar nu-mi pare rău de dânsa; mi-a menţinut totdeaima sufletul deasupra mizeriilor omeneşti.
Tot din această notă sentimentală se explică adânca mea iubire de ţară; dorinţa de a desgropa trecutul unui popor întunecat, pentru a arăta în sfârşit şi străinătăţii cine suntem, ca să ne cunoască şi să ne apreţuiască.
Aceeaşi trăsătură a firei mele mai de samă se vede şi din iubirea mea mai restrânsă pentru colţul de ţară ce'l locuesc, Moldova, şi pentru oraşul în care m'am născut, Iaşul, pe care nici odată nu am vrut să'l părăsesc cu toate că de mai multe ori am avut prilejul de a mă strămuta în Bucureşti, cătră care gravitează tot ce în această ţară poate ca să ducă în el. Când mă întorsesem de la Berlin, înainte de a intra în magistratură, mă asociasem la un, birou de avocatură cu Mihail Cornea[77], care ajunse mai târziu cel mai mare avocat român şi în tovărăşia căruia puteam ajunge la o frumoasă poziţie materială. Dar Cornea se strămută la Bucureşti; şi când mă gândeam să-mi părăsesc iubitul meu Iaşi, mă apucă o jale adâncă, aşa că pe de o parte dorul de locul meu de naştere, pe de alta plecarea mea cătră gândirea teoretică mă împiedicase de a mă duce în centrul României, unde aş fi putut ajunge la averi şi poziţii înalte. Rău am făcut, bine am făcut, aceasta să o judece acei ce văd ce am lucrat până acuma şi ce nu aş fi putut îndeplini, dacă aş fi fost răpit de vârtejul vieţii de toate zilele.
Prilejul de a mă strămuta cu catedra la Bucureşti se mai deschise încă la moartea lui V. A. Urechie[78], când n'aveam decât să cer transferarea mea la Bucureşti, dar nu am făcut-o, ci am recomandat pe Dimitrie Onciul, profesor din Bucovina. Ca să vadă lumea care nu ştie aceste lucmri, ce fel de om sunt, voiu arăta cum s'a făcut această recomandare. Dimitrie Onciul era austriac şi profesor la Gimnaziul din Cernăuţi. Scrisese câteva mici lucrări asupra istoriei Românilor. Cea mai însemnată era o critică a cărţii mele Teoria lui Rösler[79], în care însă depăşind marginele obiectivităţii, mă ataca chiar personal. Figuram ca titular de Istoria Românilor în juriul ce trebuia să recomande pe profesorul la catedra din Bucureşti, concursul ţinându-se la Iaşi, după legea de atunci. Onciul se temea, că dacă vor afla autorităţile austriace, că se prezintă în ţară străină pentru a concura la o catedră, să nu-l elimineze din postul lui[80], înainte de a fi sigur că'l dobândeşte pe cel din România. El veni să mă roage mult pe de o parte să'l susţin, pe de alta, ceea ce era mai grav, căci era în contra legii care cerea prezenţa la concurs a candidaţilor, să fac ca recomandarea lui să se facă în absenţa lui, căci nu poate răspunde la apelul nominal. Cu toate că mă atăcase personal în articolul lui, dar scrierea lui era bună şi mă gândii mai mult că Universitatea din Bucureşti va căpăta un bun profesor, pe lângă că făceam bine unui Bucovinean, de a cărui ţară mă lega scumpă amintire, aşa că lăsând la o parte chestia personală, când se făcu apelul nominal, eu spusei că Onciul fusese dimineaţa în oraş - ceea ce nu era adevărat - şi că trebue să vină îndată. Comisia procedând la lucrări, la întrebarea lui Maiorescu, preşedintele comisiei că ce zic eu de Onciul, l'am recomandat cu căldură ca un om ce'şi cunoaşte materia ce era să predea şi comisia l'a recomandat cu unanimitate şi a fost numit[81].
Onciul începu lecţia lui de deschidere la Universitatea din Bucureşti în 1897 cu cuvintele: «Până acuma, domnilor, nu avem e istorie a Românilor şi omul care trebue să o scrie nu s'a născut încă». Cu toate acestea în 1897 apăruse Istoria cea mare a Românilor, scrisă de mine.
Fiind însă că a venit vorba despre oamenii de talent, la a căror carieră am contribuit, voi mai însera aici pe câţiva. Neculai Iorga îmi fusese elev la universitate şi admirasem mult întinsele cunoştinţe ce le poseda încă de pe băncile şcoalei. El vroia să dea, licenţa înainte de a sfârşi cursul de 3 ani; dar avea în această chestiune de protivnic pe profesoml Aron Densuşianu. Susţinui pe eminentul elev din toate puterile şi obţinui să-i fac majoritatea. Care dispuse trecerea licenţei dupe 1/2 an de ascultare numai. Licenţa în literatura clasică o trecu cu cea mai mare distincţie, obţinând toate bilele albe şi deci magna cum laude. Îmi veni în minte să sărbătorim pe minunea de om ce aveam înainte şi propusei să'i dăm un banchet, lucru cu totul neobicinuit la noi în ţară cu studenţii universitari. Banchetul despre care ziarele vorbise, pusese pe Iorga într'o bună lumină. Ministerul de atunci al Instrucţiei publice[82] îi dădu un ajutor spre a face o călătorie în Italia şi a'şi întrema puterile zdruncinate prin prea marea încordare a muncei. Când veni înapoi fu numit profesor definitiv la Ploeşti şi dobândi o bursă pentru străinătate plecând la Paris. Aici el părăsi filologia clasică şi se apucă de Istorie. După ce trecu în Germania, scrise două opuri voluminoase asupra «Une collection de lettres de Philippe de Maizières» 1892 şi «Thomas III, marquis de Saluces» 1893, se întoarse în ţară, unde se deschisese un loc vacant de istoria medie şi modernă la Universitatea din Bucureşti. Iorga se prezentă înaintea juriului din Iaşi din care făceam parte.
Al treilea profesor universitar creat tot prin străduinţele mele a fost A. C. Cuza. Cunoşteam de mult şi apreţuisem cunostinţele şi talentul extraordinar de scriitor al lui Cuza şi cu toate că mă atăcase într'o epigramă antisemită, crezând svonul că eu aş fi de origină Evreu, totuşi ca şi la Onciul, nu'am căutat la acest păcat al lui faţă de mine şi l'am luat cu mare dragoste.
Îl îndemnam mereu să scrie o lucrare mai însemnată, pentru a putea dobândi un premiu la Academie şi a se putea înfăţişa la o catedră ce era să se creeze la Iaşi pentru economia politică. Mă ascultă şi scrise un foarte bun studiu asupra poporaţiei[83]. Mă silii să fie primită la Academie, ceea ce nu fu greu, fiind dată însemnătatea scrierei şi apoi îndemnându-l iarăşi să se prezinte la concurs pentru catedra ce se crease, am izbutit după mult năcaz şi multe stăruinţe şi fu numit în acest post. Cuza recunoaşte el singur cele ce făcusem pentru el, în lecţia de deschidere a cursului său de la Universitate.
Mai sunt însă şi alţii, în alte ramuri de activitate, care îmi datorau cariera şi situaţia în care se află astăzi. Aşa pictorul Ştefan Popescu pe care eu l'am recomandat Maiestăţii sale Regelui de i-a dat o bursa pentru studiul picturei şi i-am obţinut apoi şi un ajutor de la Minister. Era un simplu institutor talentat, nu e vorbă, şi care îşi luase congediu şi studia pictura la München cu 100 de lei pe lună, ne putând aici lucra, nici progresa. A ajuns acum un pictor de samă. Apoi Cristea Georgescu, care a ajuns primar la Constanţa. Acesta avea o voce superbă de bas şi era scriitor la Trabunalul de Iaşi. M'am înflăcărat aşa de mult pentru vocea lui, că mă duceam din oraş în oraş spre a ţinea prelegeri iar el spre a cânta şi a-şi aduna astfel câteva mii de lei, cu care putea pleca la Paris.
Era prea în vârstă însă (32 de ani) pentru a putea face carieră muzicală; dar el dobândi o măestrie în cântec care 'i deschise foate uşile din ţară şi dacă el ajunse ceva, datora mai mult muzicei decât dreptului pe care'l învăţase. Bietul om a murit nu de mult de o congestie la inimă. Calistrat Hogaş[84], un prielen al meu din copilărie şi conşcolar de la liceu, al cărui talent de scriitor mai ales în descrierea frumoşilor noştri munţi îl cunoscusem din Revista din Peatra, Asachi[85] şi pe care stăruii să fie adus la Iaşi din directoratul gimnaziului din Alexandria pentru a'l pune într'un mediu mai cult, iar apoi scrise în Arhiva, mai târziu în Viaţa Românească frumoasele lui amintiri din călătorie; Ioan Tanoviceanu care cu toate că, fiind judecător, mă condamnase la o lună de închisoare pentru o palmă ce o dădusem unui funcţionar de la poştă într'un moment de dreaptă indignare, totuşi îl luai de asemenea în dragoste, îi deschisei coloanele Arhivei[86] unde a ajuns, ea prin lucrări de samă, să atragă luarea aminte asupra lui. Acuma este profesor de universitate şi membru corespondent al Academiei române. Teodor Burada[87], neobositul cercetător al ţărilor locuite acum sau altă dată de Români, care iarăşi şi a făcut reputaţia prin Arhivă şi ale cărui scrieri treceau toate sub ochii mei, de oare ce el nu avea încredere în el însuşi şi până nu revedeam eu scrierile lui pentru forma lor stilistică, nu publica nimic. Gheorghe Ghibănescu, un harnic cercetător al trecutului nostru, care iarăşi îşi făcu numele prin Arhiva şi pentru care stăruii să fie ales membru corespondent al Academiei române[88].
Dacă am amintit toate aceste fapte ale mele, am făcut'o fiind că germenul din care ele plecase, avu o înrâurire asupra mersului gândirii mele şi în scrierile mele se va găsi uneori răsunetul acestei îmboldiri ale caracterului meu. Nu se poate doar desparte cu totul cursul ideilor de albia în care ele alunecă.

VII
Cugetul meu fusese totdeauna frământat de dorinţa de a face cunoscută cât mai mult ţara şi poporul meu lumei străine, căci mă gândeam că, fără înălţarea neamului românesc în ochii civilizaţiei apusene, de geaba ne mai frământăm pe pâmânt şi până atunci, când mă apucai şi de această intreprindere, ce puţin se lucrase în această direcţie!
Pe calea istoriei, mai ales, doar numai marele Mihail Cogălniceanu căutase să facă cunoscută Europei istoria poporului român, prin scrierea lui apărută la Berlin în 1837 Histoire de la Dacie[89]. Reluând firul rupt de la Cogălniceanu, mă adresai în anul 1881 lui Emile Picot[90], profesorul limbei romane de la şcoala limbilor orientale din Paris, rugându-l să facă a fi primit un articol al meu asupra desmadulărilor Moldovei (Răpirea Bucovinei şi a Basarabiei) Les démembrements de la Moldavie, în Revue des deux Mondes. Picot îmi răspunse că cu acea revistă nu are legătură, dar că poate să intervină la Gabriel Monod[91], directorul Revue historique[92]. Articolul meu fu primit şi publicat în fruntea numărului Mai-Iunie şi Iulie-August 1881 al marei reviste francede. Monod mă rugă curând după aceea să'i scriu buletinul istoric asupra României, adecă dare de samă critică asupra scrierilor istorice ce apar în România sau în străinătate despre Români. Am urmat de atunci regulat a publica asemenea buletine în revista D-lui Monod, prin care străinătatea a fost pusă în cunoştinţă cu mişcarea intelectuală românească pe tărâmul istoriei. Am publicat buletine în anii 1881, 1882, 1883, 1884, 1885, 1886, 1887, 1890 (pe 3 ani), 1892, 1894, 1900 (pe 6 ani) şi 1908 (pe 8 ani)[93]. Pe lângă aceste dări de seamă anuale, am mai înserat în Revue historique mai multe articole, dintre care enumăr pe următoarele, afară de cel dintâiu amintit mai sus: De l'origine du peuple roumain[94]; Les guerres dacique de l'Empereur Trajan[95]; l'Empire Valaho-bulgare[96]; Observation historique des Daco-Roumains[97]. Am mai înserat tot pe atunci un articol în Revue de Geographie a lui Ludovic Drapeyron: Les Roumains et les Grecs, şi: Situation geographique du peuple roumain[98].
Numele meu fiind cunoscut la Paris prin colaborarea mea la aceste reviste, am fost invitat de mai multe alte reviste a scrie aticole privitoare la Români. Aşa eruditul abate Van der Gheyen[99] din Louvam îmi ceru colaborarea la Muséon[100] din acel oraş, unde am trimis însă numai două lucrări mai mici, întrucât revista fiind consacrată chestiilor din extremul orient, publicitatea ei nu-mi convenea.
Tot pe atunci însă publicai în franţuzeşte şi combaterea lui Rösler sub titlul Les Roumains au Moyen Âge, une enigme historique, un volum, Paris 1885.
Toate aceste lucrări îmi deschiseră calea cătră o lucrare mai însemnată. Anume pe la 1892 o societate de istorie întreprinse a scrie o mare Histoire génerale de 795 jusqu' a nos jours. Mă îngriji îndată modul cum acei învăţaţi străini de ţara noastră erau să înfăţişeze pe Români şi cerui de la unul din directori Alfred Rambaud să le dau părţile privitoare la Români, ceea ce D-sa primi cu mare plăcere prin o scrisoare foarte măgulitoare pentru mine. Scrisei deci pentru vol. III şi V ale acelui corp de Istorie două capitole. Pentru celelalte volumuri, Românilor nu li se mai dădu din lipsă de spaţiu decât câteva pagini, pentru care eram consultat. Dar nu mă mulţămii numai în această răspândire a istoriei Românilor în străinătate, ci întreprinseiu reproducerea în franţuzeşte a Istoriei complecte a Românilor, pe care o reduseiu însă la cele ce puteau interesa pe străini omiţând puzderia de domni fără nici o însemnătate pe care trebuisem să-i înşir în ediţia românească. Apăru deci în Paris 2 mari volumuri de 1000 de pagini împreună, sub titlul Histoire des Roumains de la Dacie trajane, Paris, 1896, pentru care Alfred Rambaud scrise o prea frumoasă şi cuprinzăitoare prefaţa, de 70 de pagini, în care rezuma în stil cald şi elocvent întreaga desfăşurare a istoriei româneşti. Această carte avu un mare succes, atât de presă, fiind foarte favorabil apreţuită de critica franceză, engleză şi italiană (Germania se ocupase de ea numai în 2 Reviste), cât şi de librărie, desfăcându-se destul de repede ediţia ce o scosesem[101].
Până acuma însă mă ocupasem atât în româneşte cât şi în franţuzeşte mai mult cu istoria pragmatică, cu expunerea faptelor bine înţeles tot deauna înţesată de idei, după cum mă împingea un sentiment sănătos al adevăratului caracter al istoriei. Nu numai atâta, acelaş sentiment mă îndrumase cătră o luare aminte deosebită, cătră data seriilor de fapte din care se constituia desvoltarea popoarelor, urmărindu-le totdeauna în expunerea mea cu îngrijire aşa ca ele să nu fie înecate ca la alţi istorici în amănunţimi prea migăloase şi în fapte lăturalnice, ci căutând tot deauna să urmăresc un şir de fapte de la originea lor, care mă preocupa totdeauna foarte mult, până ce ajungeam la un rezultat care punea capăt seriei. Nu că expunerea istoriei după serii ar fi fost o înoire iscodită de mine, de oarece succesiunea sa însăşi este o serie, dar progresul unei ştiinţi constă nu numai în aflarea de metode nouă, ci în întărirea celor vechi şi neapărat în natura ştiinţei însăşi. Aşa că istoria a fost totdeauna expusă serial, şi capitolele fie cărei opere sunt titlurile a tot atâtea serii de fapte; dar aceste serii reieşeau oare cum pe cale neconştientă din înlănţuirea faptelor înseşi, pe când eu cer ca această înlănţuire să fie strânsă cât se poate mai de aproape de istoricul însuşi. Apoi seria nu constă numai în înşirarea după olaltă a evenimentelor, ci din înlânţuirea lor cauzală, încât nu mai stabilim cauzele faptelor ce leagă în chip sănătos şi nedeslipit în seriile istoriei.
Dar cum am spus, aceste idei pe care mai târziu le-am desvoltat în o lucrare a parte, pe atunci mijiau numai în chip mai mult instinctiv în mintea mea şi mă îmboldeau la o lucrare istorică, de care sunt mulţămit şi acuma, când teoria acestei ştiinţe a reuşit să'i lumineze natura.
Prin urmare, eu îndrumam chiar în istoria pragmatică tratată de mine până acum un fel nou de expunere a trecutului; era o concepţie teoretică în lucrarea mea practică de istorie pragmatică; teoria istoriei pe care am închegat'o mai târziu, îşi avea rădăcinele în instinctul sănătos care mă călăuzia în expunerea, faptelor trecutului românesc şi teoria istoriei aştepta să iasă la lumină, cum aşteaptă floarea să iasă din plantă la vremea ei şi, îmbobocirea acestui gând se arătase la mine de timpuriu, de la prima apropiere a cugetului meu de concepţiile istoriei. Încă din 1866, când eram încă tânăr, ba pot zice copil, scrisesem doar cea dintâiu aruncâtură de gând asupra istoriei din câmpul teoriei. Mă îndeletnicisem cu importanţa şi utilitatea istoriei. Apoi, câţiva ani după aceea, una din cele dintâiu lucrări ale mele publicată în Convorbiri literare fusese, după Cultura naţionaţă,, tot o lucrare teoretică asupra societăţii omeneşti, studiul comparat asupra celor 4 opere mari de Istorie a civilizaţiilor. Mintea mea era deci aplecată către studiul teoretic al disciplinei istoriei, întâiu din fundamentul intelectual pe care se înnâlţa lucrarea mea practică, Istoria Românilor, apoi din cele câteva încercări anterioare de cercetări teoretice. Trebuea deci să fac numai un pas pentru a trece de la o aşa dispoziţie a minţei la sistematizarea concepţiilor ce'mi mişunau în adâncul cugetărei. Aceasta o făcui în 1894.

VIII
În acel an, în 6 Septemvrie, mă duceam să'mi fac obişnuita preumblare de sară pe frumoasa alee a Copoului şi o gândire care întovărăşea adese ori cercetările mele istorice se înfăţişa din nou cugetărei mele, cu o deosebită putere, anume: cum se poate ca în istorie studiul procedării minţei la cercetările ei să fie deosebit de aceste cercetări înseşi şi cum se poate să fie două discipline, care să se îndeletnicească cu aceste întrebări? În fizică există numai concepţiile care se îndreaptă asupra fenomenelor naturii şi nu o a doua ştiinţă care s'ar ocupa cu modul cum fizicul trebue să înjghebe adevărurile sale; de asemenea în Astronomie, în Chimie, în ştiinţele naturale propriu zise, ea Botanica, Zoologia, Mineralogia. Pentru ce în istorie ar fi nevoie de o ştiinţă, care să stabilească modul cum trebue să cugete istoricul şi a doua care să stabilească aplicarea acestei cugetări asupra faptelor?
Această cugetare o regăsesc în un carnet scrisă cu plumbul astfel: «Istoria este până acuma numai o practică, teoria îi lipseşte; precum a fost lung timp o practică arhitectura, agricultura. Ştiinţa istoriei este să expună principiile puse în chip ne conştient în practică, de aceea se scrie istoria». Urmează apoi în acelaş carnet vr'o 150 de cugetări asupra naturii istoriei.
Ideea de aplicare îmi destăinui răspunsul la această întrebare. Istoria este o disciplină practică, în felul agriculturii, arhiturii şi muzicei, care, în afară, de practica lucrurilor, trebue să aibă şi teoria lor. Istoricul, când scrie istorie, nu face altceva, de cum face agricultorul, când lucrează pământul, arhitectul, când rădică clădirea şi muzicantul, când compune bucăţile. El aplică principii teoretice la îndeletnicirea lui practică. Pe când însă celelalte 3 discipline cunosc principiile pe care se întemeiază, istoricul nu cunoaşte pe ale lui.
Lucrul nu era în tocmai aşa în realitate, căci mai mulţi autori, filosofi, oameni de ştiinţă şi istorici reflectaseră asupra principiilor pe care se razimă istoria, discutaseră caracterul ei; dar mărturisesc că, preocupat prea mult de istoria pragmatică a Românilor, lăsasem cu totul la o parte teoria disciplinei şi numai cât după ce am sfârşit vol. VI, şi am văzut înnaintea mea lucrarea uriaşă ce săvârşisem, îmi puseiu întrebarea: bine, ain scris istoria Românilor, dar în fond ce am făcut? Inşirat'am pe miile de pagini ale groaselor volumuri, adevărul asupra trecutului şi acest adevăr poate el fi stabilit? Oare sunt garanţii logice, criteriile pe care el se întemeiază? Şi din această întrebare chmuitoare care ameninţa la un răspuns negativ, să reducă în pulbere munca mea de 26 de ani, se născu frământarea de gânduri asupra naturii istoriei, din care răsări ideea fundamentală a unei ştiinţe, a unei logice a istoriei, deosebită de istoria însăşi, idei pe care începui să le repet în încordatele mele cugetări şi să altoiesc tot idei noui, însemnate pe hârtie aşa răzleţe cum răsăreau în minte, dar pe care mai apoi le închegaiu în un sistem. Din această elaborare lăuntrică ieşi, după patru ani de stăruitoare cugetare şi cetire, lucrarea mea Les principes fondamenteaux de l'histoire, Paris 1899, un vol. de peste 300 de pagini. Chipul cum am lucrat acest volum a fost de a cugeta mai întâi prin mine însumi la problemele multiple pe care istoria le pune în fie ce clipă înaintea teoriei şi după ce aruncam pe hârtie gândirile mele, să le controlez cu ale celor ce cugetaseră înaintea mea la ele, a le întâri prin sprijinul părerilor asemănătoare sau a combate pe acele ce nu-mi păreau a fi nimerit adevărul. Prin acest mod de a lucra, pe de o parte am ajuns a descoperi adevăruri noui, pe de alta a mă ţinea în curent cu tot ce se scrisese în această materie şi deci aveam înnainte lucruri cugetate mai înnainte de altii ca ale mele, dar pe de altă parte a deosebi bine cele ce eu adăogisem la tezaurul de adevăruri asupra naturei istoriei.
Dacă am scris această carte mai întâi în limba franceză şi am tradus-o apoi în româneşte sub titlul Principiile fundamentale ale istoriei, Iaşi 1900, am făcut-o fiind că în lipsa unei terminologii filosofice proprii româneşti, ar fi trebuit să înving două greutăţi în a ei alcătuire, întâiu acea destul de însemnată a ideilor înseşi, după cum acea a învestmântărei lor în scriere, greutate îndoită pe care o înlăturam prin cugetarea şi scrierea ei în o limbă cu terminologie filosofică formată. Traducerea pe care o făcui, este însenmată prin intenţia de a da în o limbă românească cât se poate de curată idei încât nerostite în această limbă, ferindu-mă cât puteam de neologisme, fără însă a merge prea departe în înlăturarea lor.
Volumul meu întâlni o primire foarte călduroasă în toate ţările apusene şi vr'o 35 de critice, din care unele făcându-mi puternice întâmpinări, mă sileau la răspunsuri care întâriau mai bine în mine însumi ideile ce apăram şi le introduseiu şi în cugetarea europeană. În ţară, bine înţeles, mişcarea deşteptată prin volumul meu fu foarte restrânsă. Apăru o singură critică a D-lui Floru în Convorbiri literare[102], care însă, în deosebire de criticele străine care combat numai opera, nu şi persoana, este văpsită cu o nuanţă personală ce avea aerul de a-mi da lecţie, din înălţimea mărimei criticului. Tot pe atuncea, prietenul şi la fel cugetătorul logicean profesor la Univ. din Friburg im Breisgau H. Rickert[103]scotea un volum «Die Grenzen de naturwissenschaftlichen Begriffsbildung[104], pe care criticându-l la lumina principiilor puse de mine, la temelia ştiinţei istoriei, îmi întări şi mai mult convingerea că pusesem mâna pe adevăr prin deosebirea fundamentală a faptelor universale în fapte de repetare şi în fapte de succesiune prin sprijinirea, că numai faptele ce se repetă pot fi supuse noţiunei de lege, că faptele succesive pot da naştere la idei generale absolut neapărate constituirii unei ştiinţi, numai celor de serii, care se desvoltă în timp, şi sunt alcătuite din fapte ce nu se repetă nici odată şi ele înseşi nu se reproduc nici când în chip identic în cursul timpului, că legătura care dă naştere ideilor generale de repeţire, legilor, este generalizarea, pe când în serii ea este reprezentată prin cauzalitate, că de aceea numai istoria este o ştiinţă adevărat explicativă, pe când ştiinţele de legi urmăresc numai constatarea faptelor şi a legilor, fără a căuta să le dea explicarea decât în chip excepţional şi are mai departe un număr foarte mare de idei zămislit din aceste concepţii de temelie.
Articolul I contra lui Rickert apărut în Revue philosophique[105] a lui T. Ribot[106] din Paris în 1900, iar al 2-lea după ce ieşi şi partea a doua a studiului lui Rickert, în Revue de Synthèse historique[107] a lui H. Berr, 1902. Această din urmă revistă fusese întemeiată în 1900, un an după apariţia cărţei mele Les principes fondamenteaux şi directorul ei îmii scrise o scrisoare foarte măgulitoare, rugându-mă să colaborez la ea, ceea ce am făcut de atunci înainte cu cea mai mare stăruinţă, revista trebuind să grupeze în jurul ei pe toţi acei ce se interesau de partea teoretică a istoriei. O mai mare distincţie trebue ca să-mi aducă cartea mea Les principes fondamentaux, anume alegerea mea de corespondent al Academiei ştiinţelor morale şi politice din Paris, în anul 1900. Datoresc mult această mare cinste lui Alfrel Rambaud, care mă preţuia mult dela colaborarea mea la Histoire générale. Prin această alegere mă înnălţaiu în proprii mei ochi şi mă convinseiu că natura pusese în creierii mei o putere de cugetare neobişnuită, dar bucuria mea cea mare, nesfârşită, provine din razele ce se răsfrângeau din această alegere asupra Universităţii din Iaşi, precum şi asupra ţării şi poporului meu; căci eram singurul Român ce puteam adâoga la titlurile mele şi acel mult răsunător de corespondent al Institutului din Franţa. Înnaintea mea fusese principele Gheorghe Bibescu, cu care eram foarte strâns legat: el ajunse chiar membru asociat al Institutului, însă această înnaltă poziţie ştiinţifică - cea mai înaltă pe care un străin o poate dobândi în Franţa - o urcase Bibescu mai mult prin generoasa lui împărtăşire la războiul din 1871 şi prin aceea că era mai mult Francez decât Român. El vorbea de abia româneşte, şi prin graiu ca şi prin simţire era Francez. El scrise amintiri din timpul războiului în un stil strălucit şi cu o căldură neobişnuită a inimei, pentru care se împrumuta pagmi întregi din ele într'un roman al său.
În ţară, această veste deşteptă o mişcare neobişnuită şi Secretarul general al Academiei d. D. Sturza amintea în raportul său pe 1900 despre marea cinste ce se făcu Academiei şi poporului român prin alegerea mea de corespondent al Institutului. În 1900 trebuia să mă duc la Paris spre a mulţămi în persoană Academiei ce mă alesese şi a face în ea prima mea comunicare asupra subiectului La Psychologie et l'histoire, una din primele scrieri care atinsese această întrebare. Tot atunci se ţineau la Paris 2 congrese, acel de istorie comparată, la care făcui de asemenea o comunicare L'hypothese dans l'histoire[108], în care făceam eu cel întâiu deosebirea între modul de verificare al ipotezelor privitoare la faptele generale şi acel la faptele individuale. La congresul de învăţământ superior făcui o comunicare asupra nevoii de a se introduce cursuri de teoria istoriei în Universităţi[109], arătând că numai aşa se va putea pune capăt anarhiei ce domneşte în concepţiile asupra naturei şi a metoadelor în istorie.
Un scriitor ungur sau mai bine zis un muzicant amator şi de scrieri istorice publicase tocmai în vederea congresului de istorie din Paris un volum intitulat Roumains et Maghyars devant l'histoire, Paris 1900, pe care-l împărţi gratuit la toţi membrii congresului. Mă puseiu îndată să-i răspund pentru a paraliza înrâurirea pe care Rösler voia s'o pună în lucrare asupra membrilor congresului şi scriseiu o broşură în destul de cuprinzătoare care sprijinea teza stăruinţei Românilor în Dacia traiană, protivnică celor susţinute de Unguri asupra părăsirii ei[110]. Şi eu o împărţii tuturor membrilor congresului şi o mai trimeseiu şi tuturor oamenilor de samă din deosebitele ţări europene.
Această chestie a rupturilor dintre Unguri şi Români o atinsesem întâi în Teoria lui Rösler şi în străinătate în ediţia franceză a acestei cărţi Les Roumains au Moyen-âge precum şi în mai multe articole din Revue historique, citate mai sus. Revenisem aasupra ei cu prilejul serbării mileniului maghiar prin un articol publicat în Revue de Géographie[111] a lui Drapeyron[112]: La Roumanie et la Hongrie a l'occasion du Millénium maghyar 1896[113]. Mai revenii asupra subiectului în 1902 în revista La Renaissance latine[114] a principelui Brâncoveanu: Roumains et Hongrois[115].
În deobşte combaterea teoriei părăsirei Daciei fu întreprinsă de mine, după Petru Maior[116], pentru întâia dată, şi astăzi pot spune cu mulţămire că toate minţile nepreconcepute admit stăniinţa Românilor în Dacia. Bine înţeles, că pe Unguri nu-i poate convinge nimeni să scrie, că au interes de a nu fi convinşi.

IX
De abia sfârşisem cu Principiile fundamentale ale istoriei şi-mi puseiu în gând să explic aceste principii la o lucrare de istorie pragmatică. Încât de pe când scriam Istoria Românilor şi ajunsesem la alegerea lui Cuza Vodă, mă gândeam să scriu odată viaţa şi domnia lui, pentru a pune în lumină o personalitate, care după puţinele lucrări ce ştiam despre dânsul, îmi apăruse ca mare şi însemnată. Unindu-se acum această dorinţă cu aceea de a pune în practică principiile mele teoretice asupra chipului de a scrie istoria, mă apucai de aşternut pe hârtie faptele domnitorului care răsărea tot mai mare sub pana mea, cu cât înnaintam în cercetările mele. În această lucrare[117], căreia trebuea să'i jertfesc patru ani (1899-1903), m'am călăuzit de principiile seriilor istorice, urmărind naşterea, creşterea şi ajungerea unor şiruri de fapte care conduceau toate la un rezultat mai mult sau mai puţin statomic, unul din ele găsindu-şi capătul în urma formaţiei desăvârşite, altele poposind numai câteva pe calea timpului, pentru a se pregăti de acolo spre o mare desvoltare. În capitolul introductiv redau seriile şi modul cum ele s'au înfăptuit şi rezultatele la care am ajuns. Scrierea e întemeiată pe un foarte bogat material de documente, aşa că acesta fu aproape istovit; cel puţin în ceea ce priveşte documentele cunoscute, aşternui o expunere a timpului în care această domnie şi-a desfăşurat inelele, din care răsărea pe deplin măreţia faptelor îndeplinite şi rodnicia lor pentru desvoltarea viitoare. Urmând sistemul stabilit de mine, că istoricul trebue să se abţină pe cât se poate mai mult de la judecarea evenimentelor şi a personalităţilor, prin mijlocirea cărora ele se îndeplinesc, putui atinge toate întrebările şi expuseiu toate împrejurările fără nici o umbră de părtinire, şi nu mă temuiu deci de loc de frica ce mi-o arătau prietenii, că mă apucam de scris istorie contimporană. Lucrând totdeauna numai cu fapte stabilite, pe cât era cu putinţă, mai conform cu adevărul şi cu spusele înseşi ale personagiilor ce le săvârşeau, lăsasei asupra faptelor şi oamenilor răspunderea, pe care nu o formulam nici odată cu judecăţi personale.
Efectul acestei scrieri a mele asupra cugetului ţării fu de tot covârşitor. Ea deşteptă pe criticii mari pentru figura înfăptuitorului României moderne, care ameninţa să fie acoperită prea timpuriu cu valul uitării. Dările de samă asupra Domniei lui Cuza Vodă (aşa se întitulau cele 2 vol. ale mele consacrate lui), umplură. ziarele şi revistele din care mai ales aleg pe acea lungă, dreaptă şi frumoasă a regretatului profesor Anghel Demetrieseu publicată în Convorbiri Literare[118].
Efectul scrierii mele şi întoarcerea gândului poporului român cătră Cuza Vodă se văzu chiar îndată după răspândirea ei. Grigore Ghica Deleni, coborîtor dintr'o mare familie boierească, clasă ce nu prea avuse temeiu de a fi mulţămită cu Domnia lui Alexandru Cuza, luă iniţiativa rădicării unei statui mareluî Domnitor, mărturisind în o scrisoare cătră mine, publicată în Arhiva de Iaşi [XIV, 183][119], că gândul spre aceasta îi răsărise din cetirea cărţii mele.
Cât însă mă mâhni împrejurarea că subscripţia mergea foarte slab, deoarece era combâtută de guvernul liberal, sub d. D. Sturza, cel mai mare duşman al lui Cuza Volă, care avea chiar aerul de a da a înţelege, că asemenea întreprinderi nu ar fi fost bine văzute în sferele superioare. Această părere se întări încă prin faptul, că D. Grigore Ghica, supunând M. S. Regelui iniţiativa ce o luase, M. S. îl sfătuise să nu recurgă de loc la oficialităţi şi să caute ca rădicarea acestui monument să se facă numai prin subscriere privată. Şi guvernul conservator care urmă celui liberal nearătându-se mai dispus de a tolera subscrisul, se înrădăcină în gândul publicului că rădicarea unui monument întemeitorului Româmei modeme era rău văzută de curte şi palat. După 6 ani de o stăruitoare muncă, abia se adunase vr'o 70.000 de lei. Dar norocul vru ca sculptorul italian Rafael Romanello[120] din Florenţa, căruia comitetul se adresase pentru a executa statuia, să fie un artist tot atât de mare, pe cât de desinteresat, şi el se primi a executa monumentul pentru un preţ, care depăşia cu puţin suma adunată.
Guvernul liberal văzând că nu a putut împiedeca facerea monumentului, se hotărî să lovească în alt chip amintirea lui Cuza Vodă, anume împiedecând aşezarea lui în piaţa Unirii, cea mai centrală a Iaşului şi totodată aceea care prin numele ei şi prin tradiţie lega de dânsa amintirea celui mai mare act al Domniei lui Cuza: Unirea efectivă şi reală a ţărilor române. Am povestit aiurea toate peripeţiile prin care nici această chestie şi luptă energică şi mohorîtă pe care o duseiu sprijinită în momentele de desnădejde de soţia mea, Riria[121], pentru a face ca la sfârşit să înving toate piedicile şi pe partidul liberal şi intrigile din comitet şi să fac ca statuia să se înalţe în o formă mai măreaţă încă în Piaţa Unirii. Mai ales minunată fu izbânda repurtată de soţia mea, care distruse legenda cu opoziţia Capului statului contra sărbătorii marelui dispărut, în urma căreia M. S. [Regele Carol I] subscrise chiar suma de 20.000 de lei pentru fondul monumentului, spre marele năcaz al partidului liberal.
Din această luptă reiese pentru desvoltarea ideilor mele dovada, cât de mult ţineam la realizarea adevărului istoric, cât de mult mă revoltasem la ideea că meritul şi gloria adevărată să fie întunecată de intrigi şi invidie, şi cât de mare îmi fu bucuria, când văzui toate uneltirile puse la pământ şi falnicul monument al lui Cuza Vodă tronând în mijlocul Iaşului, pe singurul loc pe care istoria i-l pregătise.
Este o foarte interesantă serie istorică acea care plecase de la seria domnului Cuza Vodă până la întruparea marelui domnitor, în monumentul menit să'l veşnicească.
În timpul când scrisesem lucrurile înşirate mai sus, făcusem mai multe călătorii, atât în ţară cât şi în străinătate, care deveniră fie care din ele, un izvor pentru pana mea. Înzestrat, cum am arătat mai sus, cu darul de a-mi întrupa cugetarea în icoane, descrierile acestor călătorii, precum şi alte întipăriri din natura mai mici şi mai concentrate, îmi dădură prilejul de a arăta o altă parte a însuşirilor mele intelectuale, acele de seriitor şi de stilist care răsar şi din scrisul consacrat istoriei, ba chiar şi din acele de filosofie sau mai bine zis de ştiinţă a istoriei. Asupra acestui din urmă, observ că o antologie a prozatorilor francezi sau străini ce au scris franţuzeşte, m'a cuprins şi pe mine în numărul acelora vrednici de a fi citaţi ca exemple de proză limpede şi frumoasă în limba franceză.
Volumul meu, Amintiri din călătorie (Iaşi[122]) şi multe mici tablouri din natură publicate în Românul Literar[123] şi în Arhiva[124], dovedesc această destoinicie a mea în încrederea descriptivă şi mai ales este însemnată o altă însuşire ce se observă la una din aceste descrieri «O excursie la Karlsbad», în care predomneşte un humoresc şi un comic din cele mai puternice. Aceeaşi notă comică se resfrânge în o poemă eroi-comică Raţa lui Burlă[125] în care îmi bat joc de lupta cea straşnică între 3 filologi de samă: Burlă, Hasdeu şi Cihac de la etimologia cuvântului raţă[126].
Multe fuseseră izvoarele ce'mi adapaseră mintea, numeroase şi bogate erau florile ce răsăriseră în grădina îmbelşugat stropită.
Altă direcţie a minţei mele, asupra căreia vreau să atrag luarea a minte, este acea critică. Înzestrat cu un bogat strat de idei nu se putea ca ele să nu reacţioneze în critica operilor străine, când ele se ciocneau cu ale mele, pe care după repetate recugetări, le socoteam de singurele adevărate. În câmpul cel întins al criticii mă avântaiu încă de la primele mele încercări, aşa ca studiul asupra Istoriilor civilisaţiei[127], în care mai ales răspingem teoriile lui Buckle. Apoi în multe alte articole, în care elementul critic juca un rol mai mult sau mai puţin întins. Aşa şi studiul asupra, Învăţământului şcolar[128], în Teoria lui Rösler[129], în comparaţie dintre doi istorici ai lui Mihaiu Viteazu: Bălcescu şi Teutschländer[130], în studiul asupra lui Iuga Vodă, în care răspingeam părerea lui Onciul despre identitatea celor doi Iuga, identitate la care la sfârşit şi el însuş reaunţă în critica originii numelui de Arges după Hasdeu; în critica cea distrugătoare a unei încercări neisbutite de Istorie a Românilor de I. Şoimescu[131] şi în mai multe altele.
Dar critica mea nu se mârgini numai la scrieri româneşti. Ea se întinse în curând şi la cele strâine, unde bine înţeles că răspunderea era mai mare şi întreprinderea mai grea. Cu toate aceste isbutii tot aşa de bine şi articolele mele care atacau mai mult sau mai puţin celebrităţi europene, fură primite de marile reviste franceze şi germane cărora le trimeteam, ba care adese ori îmi erau cerute de directorii lor. Aşa, în afară de critica lui Rickert, de care am vorbit şi mai sus, am înserat pe rând în marea revistă franceză «La Revue critique» diriguită de D. Arthur Chuquet, membru al Academiei morale şi politice din Paris la care şi eu eram corespondent, o critică contra cărţii lui Gustav le Bon, Lois psychologiques du développonent des peuples[132]; contra lui G. Tarde şi a scrierei lui La logique sociale[133] şi în contra lui Labriola, Essai sur la conception matérialiste de l'histoire[134]. Tot pe atunci apărând o nouă istorie universală, concepută din punct de vedere geografic, acea a lui Helmolt[135] 1902, scrisei în contra acelui sistem absolut falş, care voia să trateze istoria după ţări şi regiuni geografice, fără a mai lua în privire cronologii, o critică foarte desvoltată în La Revue de Synthèse historique[136]. Obiectivul principal însă al criticilor mele era tot marele logician H. Rickert[137], care închipuia în acel răstimp o nouă teorie, aceea a valoarei, pe care o criticam în limba franceză în La notion de valeur en histoire[138] în La Synthèse[139], apoi în limba germană în Deutsche Litteratur Zeitung 1906[140]. Cu prilejul acestei primiri a criticei mele în marea revistă germană, bag de samă că această revistă nu primea de obiceiu decât articole de critică, scurte, cum fac în La Revue critiquw[141] din Paris. Pentru mine mi-au facut o excepţie, publicând articolul meu, Der Wertbegriff in der Geschichte[142], care cuprinde vreo 50 de pagini, în 4 numere consecutive, în fruntea revistei. Şi mai tot deauna revistele străine, pentru a nu vorbi de cele din ţară, unde lucrul se înţelege mai uşor, îmi publicau şi'mi publică articolele totdeauna în fruntea numerelor în care apar.

X
Pe mine mă interesase totdeauna viaţa economică a societăţilor şi în Istoria Românilor introdusesem pretutindenj, unde trebuea, cercetări în această îndreptare, fiind chiar cel întâiu care căutasem să pun în legătură desvoltarea poporului român cu starea lui economică. În domnia lui Cuza Vodă revenii cu mai multe amânunţimi asupra chestiei rurale, ajungând la rezultatul că totul revine în această privire şi mai ales la dovedirea că ţăranul chiar în epoca cea mai degradată a căderei lui, tot păstrase o legătură oare care cu pământul pe care cândva îl stăpânise. Dar încă înnainte de a scrie Istoria Românilor publicasem în Convorbiri Literare[143] în anul 1872 un studiu asupra Reformei asezămintelor noastre[144], în care mă ocupasem şi de problema economică. Această materie am reluat-o în forma de mici articole separate care se opreau asupra întrebărilor de căpetenie ale economiei noastre, în gazeta politică Steaua României[145] 1880 şi care articole fură apoi întrunite în un volum şi publicată sub titlul Studii economice 1881, Craiova. În toate aceste studii atât mai vechi, cât şi mai noui pătrunde mai ales ideea nevoii de a rădica agricultura noastră, izvorul cel de căpitenie al bogăţiei noastre naturale, şi ca un corolar neapărat acea a rădicărei stărei ţăranului român pe care istoria ni'l arată pe de altă parte ca fiind căzut tot mai adânc sub călcâiul claselor conducătoare.
Asupra acestor idei am revenit şi stăruit fără încetare în tot cursul carierei mele, căutând să lărgesc şi să adâncese patul în care ele curgeau. Ce mă mişca mai ales, era nedreptatea cu care fuseseră trataţi ţăranii în cursul veacurilor. Capitolele pe care le-am consfinţit soartei lor vitrege în Istoria Românilor sunt din cele mai bune părţi ale scrierii mele. Aşa este capitolul Mihai Viteazul şi Românii Ardealului, în care reiau istoria poporului român de peste munţi, care rămăsese numai ca pătură ţăranească, de la căderea lui sub Unguri până pe vremile eroului muntean, expunând toată seria cea lungă şi dureroasă a căderii fraţilor noştii sub apăsarea celor 3 naţii domnitoare ale Ardealului. Tot aşa am stăruit mult asupra apăsării păturii ţărăneşti din partea lui Mihai Viteazul, netemându-mă de loc de lovitura ce aduceam prin aceasta unui mare nume din Istoria Românilor şi necăutând să acopăr adevărul sub mantia înşălătoare a unui patriotism nepotrivit; căci mie îmi stătea mai mult la inimă soarta păturei celei mai bogate a poporului român de baştină decât strălucirea unuia din reprezentanţii neamnlui întreg. În acelaş volum (al III-lea al ediţiei I-a, al IV-lea al ediţiei II-a) revin asupra chestiei ţăranilor în totalitatea ei, în capitolul Starea Ţăranilor, în care arăt cu o bogată documentare pricinele care aruncau tot mai mult elementul ţărănesc în ghiarele proprietarilor mari.
Dar nu numai în istorie m'am ocupat cu chestia ţărănească, ci şi ca chestie socială în deosebite articole de ziare şi de reviste. Aşa în articolul Mijloacele de îndreptare a ţărănimii noastre, publicat în Arhiva 1907, publicat după cumplita răscoală din acel an. Eu văd mijlocul nu atât în împărţirea de pământ, cât în încurajarea arendărilor obştei şi în desăvârşirea cultivării pământului, care să pună pe ţăran în stare de a se îmbogăţi, pentru a putea cumpăra el însuşi pământ. Atrăgeam mai ales luarea aminte asupra primejdiei împărţirei de pământ din partea statului, fără nici o garanţie de bani şi de dări, aşa ca el să încapă numai în mânile ceior destoinici. În orice caz tendinţa mea fundamentală era pentru reducerea prea întinselor latifundii, în care se împarte mai bine de jumătate din pământul cutivabil al ţării, dorind ca aceste întinderi să încapă în mânile celor ce chiar singuri îi preţuesc valoarea prin acea că'l cultivă singuri; dar deosebirea între mine şi economişti era că eu vroiam ca pământul latifundiar să încapă în mânile acelora ce ar avea dreptul a'l poseda prin hărnicia lor, iar nu la toţi fără deosebire, aşa ca să fie mai mult părăduit decât împărţit.
Prin punerea în putinţă a ţăranilor de a cumpăra pământ mărindu-şi venitul cu arendările, s'ar ajunge cu încetul la desfacerea latifundiilor şi la strângerea clasei proprietarilor mari, cari în o ţară agricolă este tot deauna o ră întocmire socială. Căci nu este îndestulător ca să se sporească şi întărească proprietatea mică. Este neapărat ca cea mare să fie redusă, aşa ca să nu mai fie boieri şi ţărani, ci proprietari care să'şi cultive ei singuri, nu numai decât cu braţele lor, dar prin îngrijirea, lor, pământul posedat de ei. Este o întocmire primejdioasă şi păgubitoare, ca marii proprietari să posedă întinderi nemăsurate de pământ pe care'l arendează, iar ei trăiesc în ţări străine storcând pământul ţării prin cheltueala venitului în străinătate, iar arendaşii istovesc şi pe ţărani de ultima lor vlagă.
Iată ideile pe care le-am apărat pururea în ceea ce priveşte raportul între proprietatea mare şi proprietatea mică. În legătură, cu starea economică stau şi alte chestii din care cea mai însemnată este cea Evreiască. Nu sunt antisemit, dar nu pot nici măcar gândi de a da drepturi unei mâni de oameni ce şi păstrează caracterul strain în ţara noastră. Mai ales care nu vorbeşte româneşte, ci jargonul cel nesuferit germano-jidovesc. Din acest punct de vedere, am combătut totdeauna, pretenţiile exagerate evreeşti la împământenire şi am susţinut că singurul mijloc de a-i asimila ar fi de a-i însuşi ca Români, pentru aceasta una ar trebui ştearsă deosebirea de religie şi deci ar trebui botezaţi. Nu cer botezul ca o măsură de netoleranţă, ci ca o încetare a piedicii căsătoriilor între Evrei şi Români. Acestia nu ar putea decât să câştige prin introducerea sângelui Evreu în rasa lor, care le-ar aduce însuşiri preţioase, de care Românii sunt mai săraci, ca spiritul de economie, pricepere în afaceri, gustul de întreprinderi ş. a. m. d. Am fost combătut cu înverşunare de Evrei din această cauză imputândumi-se că aş vrea să atentez la religia lor. Mi-am apărat ideile în un articol din anul 1902 din La Renaissance latine[146], revistă redactată în Paris de principele Const. Brâncoveanu, articol întitulat La Question israélite en Roumanie. Cu acest prilej vrau să povestesc ce mi s'a întâmplat cu Luigi Luzzatti[147], fost prim ministru în Italia, de origină evreu: cu trei ani înainte publicai cercetarea mea teoretică asupra Istoriei, Les Principes fondamenteaux de l'histoire. Luzzatti mi-a scris o scrisoare plină de căldură, în care mă felicită pentru fericitele mele concepţii asupra naturei istoriei şi-mi ceru voie să facă o dare de seamă amănunţită asupra cărţii mele. Eu cunoscând valoarea lui Luzzatti ca economist, îi mulţămii pentru interesul ce'l arată pentru lucrarea mea. Văzând însă că trec mai multe luni fără ca să apară nici o dare de samă din partea lui, îl întrebai dacă avea de gând a-şi îndeplini făgăduiala, pe care o aşteptam cu cea mai mare nerăbdare. Nici un răspuns, precum nici la alte 2-3 scrisori ce-i adresai. Ce se'ntâmplase? În acest răstimp publicasem La Question, israélite en Roumanie, în care combăteam pretenţiile exagerate ale Evreilor. Din acel moment eu nu mai existam pentru Luzzatti. Adevărurile desvoltate de mine în Principiile fundamentale se stânsese din mintea lui, care înainte de a fi filosof şi om de ştiinţă, el era Evreu!!!
Am revenit în străinătate la chestia Evreiască, cu o altă împrejurare, iar foarte de samă.
Izvoare
Arhiva Familiei A. D. Xenopol.

NOTE
[1] Textul original, care cuprinde Istoria ideilor mele, este scris de mâna lui A. D. Xenopol, într'un album, format octav, legat în piele cenuşie, cu o armătură decorativă de bronz, la mijloc o foiţă de sidef, în formă de inimă. Pe prima pagină se găsesc versurile dedicate Ririei. Istoria ideilor mele are 73 pagini, scrise îndesat, cu adaosuri şi ştersături, făcute de autor. Probabil că savantul nostru istoric avea de gând să continue firul povestirii fiindcă albumul are încă 84 foi albe, dar mai ales fiindcă istoricul nu ne-a scris nimic despre acţiunea sa diplomatică dela 1913, şi apoi mi se pare că istoria ideilor sale încetează prea brusc.
[2] "Cum vrei să înţeleg / când iubirea mea-i atât de mare / când mă atrage spre neant / neantul sufletului în care am trăit / pâna'n clipa când te-am cunoscut / Cum vrei să înţeleg?"...Wörishofen, localitate în Bavaria.
[3] Nicolae Xenopol, dela 14 Oct. 1912 până la 4 Ianuarie 1914, ministru al industriei şi comerţului, în chiar guvernul Titu Maiorescu.
[4] Cântec ostăşesc vechiu francez, al cărui erou însă nu e învingătorul dela Maliplaquet (Marlborough), ci pe cât se pare, mai curând un cavaler sau cruciat care cade în luptă. Marlborough după cum se ştie moare acasă. Cântecul e cunoscut de prin 1563, eroul fiind numit când Malbrou, când Malbrouc sau Malprouc şi numai în timpul mai nou greşit Marlborough. Cfr. Meyers Konv. Lex. 1906, vol. 13, pg. 163. (Malb. pleacă în războiu şi nu se ştie când se va reîntoarce).
[5] Roussel are o casă, fără grinzi şi căpriori, Rouseel este într'adevăr băiaţ bun.
[6] La Berlin, între anii 1867-1871. Cfr. scrisorile lui A. D. X. cătră Iacob C. Negruzzi în St. D. L. II.
[7] Titlul tezei: De publicanorum societatum historia ac natura iuridicali, Berolini 1871.
[8] Constantin François Chasseboeuf Volney, conte, scriitor francez, (* 3 Febr. 1757 Craon-Anjou - † 25 April 1820). A călătorit mult şi a descris călătoriile sale (Voyage en Syrie et en Egypte, 2 vol. Paris 1787; Tableau du climat et du sol des Etats-Unis d'Amerique, 2 vol. Paris 1803; Oeuvres completes, 9 vol. Paris 1820). Declarându-se împotriva terorismului lui Robespierre, a fost ţinut în închisoare timp de 10 luni. Cartea despre care vorbeşte A. D. Xenopol are titlul: Les Ruines, ou méditations sur les révolutions des empires, Paris 1791.
[9] Cfr. Indice St. D. L. II.
[10] Les principes fondamentaux de l'histoire, Paris 1899 şi ediţia românească: Principiile fundamentale ale Istoriei, Iaşi 1900. Reprodusă de Arhiva din Iaşi XII, 1901, p. 424.
[11] Robert Radecke, componist, născ. 31 Octomvrie 1830 - † 21 Iunie 1911 Wernigerode; dela 1853 maestru de cor şi director de muzică al teatrului municipal din Leipzig; s'a mutat apoi la Berlin, 1863-86, şef de orchestră a operei imperiale. Compoziţii pentru orchestră, cor, pian şi lieduri. Sau fratele lui Rudolf Radecke, născ. 6 Sept. 1829, fost elev al conservatorului din. Leipzig, din 1859 profesor de muzică în Berlin, unde a murit la 15 April 1893.
[12] ...şi P. P. Carp. /419/
[13] "Scrie-mi ceva despre împresia care ţi-au făcut-o profesorii, şi mai ales cei de filosofie. Găsesc că urmezi ceva prea multe ceasuri. Mai la urma urmelor, aceasta este setea care caracterizează pe studenţii talentaţi".
[14] Cfr. nota 11; mai probabil este Rudolf Radecke.
[15] Adolf August Friedrich Rudozff, prafesor de drept roman, născ. 21 Martie 1803 - † 14 Febr. 1873 în Berlin; la 1833 profesor definitiv. Are o bogată activitate în specialitatea sa.
[16] Titlul corect; Edicti perpetui quae reliqua sunt, Berlin 1668.
[17] Cfr. nota 13, pg. 366 în acest vol.
[18] Theodor Mommsen, celebru arheolog şi istoric, născ. 30 Noemviie 1817 - † 1 Noemvrie 1903 în Charlottenburg. Fost profesor de drept în Leipzig (1848), de drept roman în Zürich (1852), în Breslau (1854) şi dela 1858 în Berlin.
[19] Ernst Curtius, arheolog şi istoric, născ. 3 Sept. 1814 în Lübeck - † 11 Iulie 1896 în Berlin, unde, din 1868, e profesor de istoria veche.
[20] Leopold von Ranke, istoric, născ. 20 Dec. 1795 Wiehe-Thüringen - † 23 Mai 1886 în Berlin. Dela 1825 profesor la Universitatea de acolo.
[21] Georg Gottfried Gervinus, istoric şi istoric literar, * 20 Mai 1805 în Darmstadt - † 18 Martie 1871 în Heidelberg. Are o activitate foarte bogată, a scris între altele Istoria literaturii Germane, Leipzig 1835-1842, în 5 vol.; Principiile Istoriei, Leipzig 1837; un studiu analitic asupra operei lui Shakespeare, Leipzig 4 vol.; în D.ec. 1837 din cauza participării la miişicările sociale naţionaliste îndepărtat dela catedră (Univ. din Göttingen) şi expulsat, împreună cu Dahl-mann, Albrecht, fraţii Grimim, Ewald şi Weber. Amănunte cfr.: I. E. Torouţiu, Heinrich Heine şi Heinismul, cap.: Frământările sociale dintre 1815-1850, pg. 27 şi urm. Se pare că A. D. Xenopol greşit crede a fi ascultat şi cursurile lui Gervinus la Universitatea din Berlin, deoarece nu ne-am putut convinge că G. ar fi fost profesor la Universitatea din Berlin.
[22] Cfr. începutul scrisorii IX A din 10/22. Mai 1871, pg. 362 din acest vol.
[23] Richard Karl Lepsius, remumit egiptolog. Biobibl. St. D. L. II pg. 344, nota 6.
[24] Convorbiri Literare; anul [II], 1869, pg. [159 şi urm.]
[25] Încă o dovadă că origina lui A. D. Xenopol nu era cea evreească. Pentrucă la noi, ca şi aiurea, numai Evreil îi fac pe cosmopoliţii, umanitariştii; intemaţionalii, ei care în fond sunt ce mai habotnici în ale lor.
[26] Cfr. nota 14.
[27] Probabil în scrisoiarea din 12 Aprii 1871 adresată de Iacob C. Negruzzi lui A. D. Xenopol, al cărei sfârşit lipseşte (cfr. St. D. L. III pg. 426 şi n. 192) ca răspuns la scrisoarea lui A. D. Xenopol cătră I. C. N. din 10 April 1871 (cfr. St. D. L. II pg. 102 şi urm.).
[28] Cfr. St. D. L. Indice.
[29] Cfr. St. D. L. II Indice.
[30] Cfr. St. D. L. II ,pg. 129, nota 100 ad. 3.
[31] Cfr. St. D. L. II Indice.
[32] Cfr. St. D. L. II, introd. XXI, apoi pg. 119, 120, 128, 129.
[33] Cfr. nota 27, de aci.
[34] La Theorie de l'Histoire, seconde édition des Principes fondamentaux, un vol. de 900 pages, Paris 1908, Leroux.
[35] Cfr. şi nota 31, de aci.
[36] Convorbiri Literare, anul III, 1870
[37] Cfr. St. D. L. II 137, 145.
[38] Cfr. St. D. L. II 81, 85, 115, 146.
[39] Cogălniceanu - nu, ci: Maiorescu, V. Alecsandri, V. Pogor şi Iacob C. Negruzzi. Cfr. nota 14 a, pg. 282 şi 283, din acest vol. La argumentele ce le-am adus că lui Eminescu îi revine paternitatea ideii Serbării dela Putna, vom mai cita mărturia unui contemporan, cunoscut prin rigiditatea şi seriozitatea sa în tot ce a scris Teodor V. Stefanelli, care spune textual în "Amintiri despre Eminescu" (Bucureşti 1914): "Eminescu mi-a spus-o singur că el a "clocit" această idee şi când l'am întrebat, de ce retace aceasta şi nu o spune ca să o ştie toţi, nu numai cunoscuţii săi cei mai de aproape, mi-a răspuns că nu ar fi recomandabil să ştie guvernul austriac că Românii din România, adecă supuşi străini au propus aranjarea acestei serbări, dar el (Eminescu) a sugerat ideea în maî multe părţi, aşa ca să nu se mai ştie, dela cine anume vine.
"Şi în adevăr în toate discuţiile şi actele privitoare la serbare nu se menţionează cine a fost acela care a venit cu ideea. În scrisoarea sa adresată lui D. Brătianu, Eminescu rămâne consecvent, numai ca să nu sufere serbarea. De altfel şi modestia prea cunoscută a lui Eminescu ne explică dece nu-şi asumă el ideea serbării (pg. 105).
Cuvântare festivă la mormântul lui Ştefan cel Mare, Iaşi, 1871, publicată şi în Conv. Lit. 1871 (IV).
[40] Cfr. nota 16, pg. 283 din acest vol.
[41] Jos. L. Elzear Ortolan, jurisconsult francez, despre care A. D. Xenopol pomeneşte în cea dintâi scrisoare cătră Iacob C. Negruzzi (Berlin, 1 April 1868); cfr. St. D. L. II pg. 9 şi notă 1.
[42] Ioan M. Melik, * 15 August 1840 - † 29 Ianuarie 1889; membru în Junimea din 1865, primul administrator al tipografiei Junimii. Om tăcut şi muncitor, scriind numeroase cărţi, fără însă să publice nimic în Convorbiri Literare. A fost un devotat membru al societăţii, fără să ceară pentru dânsul vreodată avantaje, situaţi., la care totuşi ar fi putut râvni, subt guvernele prietenilor săi politici.
[43] Înregistrăm aci întreaga activitate a lui A. D. Xenopol la Convorbiri Literare, începând cu anul 1869-1901, din care se va vedea că lista studiilor şi articolelor sale este mai bogată, decum o arată A. D. Xenopol sub aceste câteva titluri. Textul cu litere cursive înseamnă titlul lucrării, cifra romană - anul din Convorbiri Literare, iar cifra arabă, pagina în care începe lucrarea: Cultura naţională II, 159, 181, 194, 210, 231, 247, 261, 280. - Istoriile civilizaţiuinii, III, 105, 121, 145, 164, 203, 217, 235, 251, 281, 293, 309. - Studii asupra stârii noastre actuale: partea întâia IV, 1. Raportul nostru cu Romanii. 121. - Reforma aşezămintelor noastre V, 117 - Despre învăţământul şcolar în genere şi în deosebi despre acel al istoriei 233, 285, 316. - Starea noastră economică XI, 7, 41, 102, 117.- Opul lui Guinet "La creation" IV, 177, 195, 206, 223. - Tratat de economie politică de Stat 273. - Cronica Huşilor de Episcopul Melchisedec 373. - O înscripţiune dela Neamţu 248 - Conferinţa d-rei Dunca asupra femeei 214.-Cuvântare festivă ţinută cu ocaziunea serbării la Mormântul lui Ştefan cel Mare V, 186.-Notiţe istorice VI, 134. - O corespondenţă literară între Eliade Rădulescu Şt C. Negruzzi 177. - Mişcarea literară în România liberă 67. - Ceva despre litetura populară 174. - Despre "Convorbiri Economice" de I. Ghica 31. - Fulga, roman de Gr. H. Grandea 324. - Cronicile României, ed. II a lui Cogălniceanu 279. - Despre epigramă VII, 285. - Poveşti pentru copii, traduse, dare de samă 429. - Studii asupra vechilor noastre aşezăminte VIII, 137, 182, 214. - Herodot în raport cu istoria noastră 465, IX, 64 - Mica bibliotecă ilustrată pentru copii VIII, 444. - Patimile junelui Werther în traducerea lui B. V. Vermont 414.-Privire asupra monedelor şi medaliilor române de D. A. Sturza IX, 405. - Încercări asupra versului român 105, 127. - Despre Rumänische Studien ale lui Rösler 159, 220. - Baza geografică a istoriei Românilor 359.-Strabon în raport cu istoria noastră X, 216. - Istoria resbelului de 30 de ani, tr. după Schiller de G. de Lens 38. - Despre cartea "N. Balcescu" a lui Gr. G. Tocilescu 71. - Hamlet al lui Shakespeare în traducerea lui Adolf Stein XI, 273 - Criticismul 260. - Panteismul XII, 248. - Psihologia în liceu XIII, 163.-Răsboaele dintre Ruşi şi Turci şi influenţa lor asupra Românilor XIII, 51, 125, 190, 235, 385. - Două scrieri asupra lui Mihai Viteazul: Bălcescu şi Teutschländer XIV, 41.-Studii asupra poziţiunii geografice a Românilor XV, 385.-Politica franceză în Orient 85 - Istoris critică a Românilor de Chebapei 352.-Căteva scrieri istorice 475. - O chestiune economică XVI, 220. - Despre studiul lui I. Negrea asupra lui Gh. Asachi 401,- Mehadia, impresiuni de călătorie XVII, 376, 438, 453. - Lecţiunea de deschidere a Cursului de Istoria Românilor la Universitatea dela Iaşi 300. - Idealismul şi realismul 75.-Ţăranii sub Mihai Viteazul XX, 695. - Justiţia sub Fanarioţi 1058 - Constantin Hangerli în Muntenia XXV, 1001 - Istoria literaturii române în sec. XVIII de N. Iorga XXXV, 948.
[44] Cfr. nota 100, pg. 133, în acest vol.
[45] Henry Charles Carey, * 1793 în Filadelfia - † 13 Oct. 1879; fiu al lui Mattheu Corey (1760-1839), irlandez refugiat în America din cauza persecuţiilor politice, a activat, câtva timp împreună cu tatăl său în institutul de editură, pe care l-au întemeiat şi l-au adus la o înflorire invidiată. Mai târziu H. Ch. C. se dedică studiilor din domeniul economiei naţionale şi politice îşi publică o serie de lucrări, cari îi asigură repede un renume unverisal. Cele imai de seamă scrieri ale lui H. Ch. Carey sunt: Principles of political economy ("Principii de economie politică", Filadelfia 1837-40, 3 vol.) şi Principies of social science ("Principii de sociologie", F. 1858-1860, 3 vol.). A. D. Xenopol a luat contact cu lucrările lui Carey prin intermediul limbii germane, în care apăruseră în traducere: "Lehrbuch der Volkswirtschaft und Sozialwissenschaft ("Manual de economie naţională şi de sociologie", München 1866), şi Sozialökonomie ("Economie socială"), Berlin 1866. Îndemnul va fi venit pentru A. D. Xenopol dela profesoiul Eugen Dühring, care este un mare aderent al principiilor lui Carey ocupându-se de ele în două lucrări: E. Dühring: Careys Umwälzung der Volkswirtschaftslehre ("Revoluţia lui Carey în principiile de economie naţională", München 1865) şi: Wie Verkleinerer Careys ("Detractorii lui Carey", Breslau 1867). Dealtfel însuşi A. D. Xenopol pomeneşte şi într'o scrisoare (Berlin, 19 Ian. 1870) cătră Iacob C. Negruzzi că audia cursurile lui Dühring; "Mai dăunăzi auziam aice pe Dühring, un cap minunat, vorbind asupra lui Buckle, Draper şi Comte" etc. Cfr. St. D. L. II, pg- 62, nota 141.
[46] Friedrich List, economist german, * 6 Aug. 1789 Reutlingen - † 30 Noemvrie 1846 Kuffstein. Profesor de economie politică, din cauza ideilor sale democratice avansate, a trebuit să-şi părăsească slujba. La 1820 ales deputat, la 1821 a fost indepărtat din parlament din cauza luptei sale dârze împotriva unor stări rele administrative şi judiciare; la 1822 a fost condamnat la zece luni temniţă grea. După multe suferinţi şi peripeţii a emigiat în America, unde a desfăşurat o bogată activitate în domeniul economiei politice. A scris între altele: "Das nationale System der politischen Oekonomie", Stuttgart 1840. Înapoiat în patrie, a fost un însufleţit luptător pentru o sinceră alianţă între Marea Britanie şi Germania şi potrivnic al barierelor vamale între popoare.
[47] În anul 1882.
[48] Filosoful Vasile Conta a fost Ministru al Culitelor şi Instrucţiunii Publice dela 20 Iulie 1880 - 10 April 1881, în cabinetul lui I. C. Brătianu.
[49] Cuvintele cuprinse în parantese patrate reprezintă locuri goale în manuscriptul lui A. D. Xenopol. Completările făcute de noi, sunt după deducţiunile din text. Articolul lui Titu Maiorescu "Literatura Română şi Străinătatea", în care pomeneşte de "mai multe scrieri istorice apărute în România" şi în care T. M. insistă asupra lui "Şincai, Petru Maior, N. Bălcescu, Laurian şi M. Kogălniceanu", s'a publicat în Conv. Lit. 1882 pg. 401 şi urm., deaceea;
[50] Ibid.
[51] ... "până la" [1881], cu anul completat de noi în ms. lui A. D. X.
[52] a. D. Xenopol, Răsboaiele dintre Ruşi şi Turci şi înrâuriea lor asupra ţâriloi române, Iaşi 1860, 2 vol.
[53] Colaborarea lui A. D. Xenopol la Conv. Lit. încetează în anul 1901. Răceala însă se produce din causa politicei; A. D. Xenopol, intrase în partidul Roşiilor; şi totuşi acest oropsit Titu Maiorescu n'a ezitat să-l aibă pe Nicolae Xenopol în cabinetul său, ca Ministru al industriei şi comerţului; cfr. nota 253, pg. 311, în acest vol.
[54] Andrei Vizanti ("groaznicul Veisa", St. D. L. III, 380), adversar înverşunat al lui Titu Maiorescu; A. V. a făcut parte din comisia de judecată a lui T. Maiorescu, pentru că acesta ar fi risipit banii statului dând burse pentru străinătate generaţiei de tineri, care avea să fie mai apoi gloria culturii şi literaturii româneşti. Ceea ce însă nu-l opreşte pe Andrei Vizanti, judecătorul lui Titu Maiorescu, să comită cu adevărat fraude şi apoi să fugă în America, pentru a scăpa de rigorile legii. Cfr. şi nota 57, pg. 430 din St. D. L. III. Din faimoasa comisie de judecată făcea parte şi evreul botezat şi răsbotezat George Missail, recte Avram sin Moise Leiba Roşu sin Dreicop Burăh, şi rubedenia lui A. D. Xenopol, Emil Costinescu şi Nicolae Fleva. Probabil spiritului de dreptate al acestor doi din urmă se datoreşte verdictul în favoarea lui Titu Maiorescu.
[55] 1883. Ministiu al cultelor şi instr. publice, fiind P. S. Aurelian.
[56] Iaşi 1884.
[57] Ibid.
[58] Cfr. nota 10.
[59] A. D. Xenopol, Domnia !ui Cuza Vodă, Iaşi, 2 vol. Tipografia editoare "Dacia" P. Iliescu & D. grossu, 1903.
[60] I. Laur - A. D. Xenopol, poezii în Arhiva: Astrele; Cântec; Lacul (în formă antică); Poveste şi realitate; Lângă mare; Părâul (V 81, 319). - Au trecut; Opreşte-te, gândule! Iubire; Bradul; Grădina bătrână; Portret; Guriţa afumată; Fără nume; Adaos la portret (V 208). - Lângă foc (V 304). - Vlad Ţepeş (poemă), I) Năvălirea, II) Lupta, III) Ospăţul (V 438). - Urzirea dorului, Rouă! Sărutarea! Teiul; Planetul; Cântec (V 648, 684). - Unei artiste (Pour toujouns) (VI 62, 205, 313), - Anotimpurile; Picătura; Apus-Răsărit; În formă antică (VI 446). - Frasinul (VI 581). - Dunărea; Unui gros înamorat; Pivniţei de la Klosterneuburg (VII 200). - Departe; Tovarăş de drum; Amor adânc; Iubire; Vântul; Dacă ar fi să uiţi (VII 292). - Din vremuri vechi (VII 437).- Anii trec! La A. (VII 576). - La o roză în pahar (VII 660). - Furtuna (VIII 96). - Curcubeul (VIII 156). - Anii (VIII 1327). - O, suflete amarîte -(VIII 466). - La E.; Întunecime (VIII 679). - Singurătate (X 246, 343). - Dorul vieţei; Pe lac; Linişte (X 597).
[61] Rama - A. D. Xenopol, versuri în Arhiva: Ţie spre neuitare (XII 27).- Psalm (XII 330). - Despărţiţi; Inimă şi natură; Răzbunare; Reînviere; Roua; Floarea; Iubirea; Versul; Inifinituri; Vei dispărea (XIII 383).-Stângerea soarelui; Întrebare; Vestea; Furtuna; De-abia găsită, te-am pierdut; Pe raza gândului; Cocoarele; Întâlnire; Durere; Muntele (XII 435). - Prigonire; Ochiii Valul; Răcoare XIII 40). - Brazii; Durere; Asfinţit; Prigonire; Te iubesc; Fund de suilet; Fund de mare (XIII 147). - Maria Magdalena (legendă) (IX 286).
[62] Teodor Şerbanescu, Unde eşti?, verisuri, în Conv. Lit. 1871, V 151-2.
[63] Cfr. St. D. L. I : Indice.
[64] Născut 27 Febr. 1834 - † 22 Noemvrie 1910.
[65] Cfr. n. 67/8.
[66] Dimitrie Onciul * Straja (Bucovina) 26 Oct. 1856 - † 20 Martie 1923 Bucureşti. E vorba de postul de profesor la Şcoala Normală din Cernăuţi.
[67] Titu Maiorescu îl anunţa telegrafic pe D. Onciul la Cernăuţi, că a fost recomandat cu unanimitate profesor de istorie la Universitaitea din Bucureşti. Textul telegramei se va publica în vol. V din St. D. L., care va cuprinde între altele şi un număr de câteva sute autografe de D. Onciul.
[68] Primul volum, de care pomeneşte A. D. Xenopol, câteva rânduri mai jos a fost precedat de "Une collection de lettres de Philippe de Maizières (Notices sur le ms. 499 de la bibl. de l'Arsenal), Paris 1882, 36. [Extrait de la Revue historique, tome XLIX, 1892], şi se numeşte: "Philippe de Mézières 1327- 1405 et la croisade au XIV-e sièle", Paris 1896, 557 pag. (Bibliothéque de l'école de Hautes études. Sciences philologique et historique. Cent. Dixième fascicule). Cfr. Barbu Teodorescu: Bibliogiafia Operelor lui Nicolae Iorga, Bucureşti 1931.
[69] A. C. Cuza, Despre Poporaţie, statistica, teoria şi politica ei. Iaşi 1899; idem Bucureşti 1924. Este monumentala operă, împotriva căreia socorii Sărindarului porniseră, pe vremuri, ofensiva de distrugere, nu a lucrării înseşi, ci a creatorului ei, sfârşind, ca toate campaniile pătimaşe, printr'un lamentabil şi ridicol bluf de presă.
[70] Calistrat Hogaş, Amintire din o călătorie, Arhiva IV 243 şi urm.; V 61 şi urm.; XII 506 şi urm.; XIII 43 şi urm. - Petrecerile la ţară (din conferinţele societăţii universitiare); Arhiva XII 193 şi urm.
[71] Asachi, revistă ştiinţifică literară, Piatra, 10 Aprilie 1881 - 10 Febr. 1885. Comitetul de redacţie: Dr. D. Cantemir, I. Negre, Victor Dogariu, L. Radu şi V. C. Buţureanu. În comitetul de redacţie intră şi C. Hogaş (10 Mai 1881).
[72] I. Tanoviceanu: Un zapis curios. Tipuri şi obiceiuri din secolul trecut (XVIII) I. 51. - Eduardo Cimbali - Il non intervento. Studio di diritto internazionale. Roma. I. 80. - Două specimene de geografie, (notiţi), I. 575, - Alexandru Pretorian. - Noul Cod comercial făcuit pentru uzul ori-cărui comerciant (dare de samă). I. 755-Suirea pe tron a primului Ghika. II. 79. - Câteva notiţe bibliografice asupra cronioarului Ioan Neculce, (notiţi). II. 330. - Un document preţios de limbă, II. 437. - Începuturile Cantacuzineştilor în ţările româneşti şi înrudirea lor cu Vasile Lupu. Cu anexe. III. 14. - Observaţiuni asupra proectului de lege pentru modificarea mai multor articole din codul de procedură penală. III. 65. - Alex. Pretorian. - Noţiuni de economie politică şi de finanţe (dare de samă). III. 178.-Louis Proal.-Le crime et la peine, (dare de samă). III. 264.- Menegmii sau Fraţii cei de gemene, (documente); III. 279, 403, 519, 664.-Manuscriptul "Menegmii" VI. 297 - Istoria Moşiei Slăveni, scoasă din scrisorile ei cele vechi. III. 336. Zapis din 1557, III. 423. Probe noue de falşitatea Isvodului lui Clanău. III. 470. Reforma legislaţiunei penale în România, III. 626. Studii asupra Arhondologiei Paharnicului Costache Sion. IV, 38. Delavrancea: Paraziţii, (dare de samă), IV. 190. A. Vlăhuţă.-Din goana vieţii, (dare de samă), IV, 201.-Un document istoric, IV, 335. - K. d'Olivecrona. - Ou Dödsstraffet, (dare de samă) IV, 432. - Veniticul, Suret din 7172, IV, 557. - Hrisov de la Neculai Mavrocordat, 1712 IV. 688 - Două scrisori ale D-lui d'Olivecrona, notiţi, IV. 691.-Reproducerea artificială a diamantului. Trotuşul din Moldova centru de cultură unguresc. Ultimii vornici mari ai Moldovei, (notiţi). V. 236. - O pagină din istoria boerilor, V, 257. - Cugetul adevăratului român cătră fraţii săi români de Protosinghelul Naum Rămniceanu. Trei documente privitoare pe Iordachi Arhip şi Constantin Kogălniceanu. V. 347. - ŞcoaLa pozitivistă penală, (cuvântare rostită la deschiderea cursurilor universitare 1893). V. 255 (514), 606, (647).-Document de la M. Racoviţă 1709.-Document din 1700. O scrisoare a lui Eudoxie Hurmuzachi cătră Hatmanul Nastasachi Başotă din 1853. V. 551 (592). - Spiţa neamului lui M. Cogălniceanu, (notiţi). V. 556 (597). - Memuar de stegari şi cocardişti. Mavroene. (satire) V. 670 (771). - Document de la Constantin Cantemir 1692. Cu adnotări de A. D. Xenopol. VI. 100. - Creşterea criminalităţii în România. (Cauzele şi mijloacele de combatere). VI. 133, 273, 616. - Câte-va cuvinte asupra Instituţiunii juriului în România de M. Suţu, (dare de samă). VI. 215.-Bugetul Epitropiei Sft. Spiridon din Iaşi (în interval de 100 ani). V. 430.-Replică la răspunsul D-lui M. Suţu. VI. 565.- O scrisoare a lui Mihai Băjăscu postelnic cătră părintele Macarie, din 1689. VII. 102. - Efectele corecţionalizării în România. VII. 279. -Articolul antepus ei, ei, îi, i la numele proprii femenine, VIII. 329. - Tocmala tipografilor care s'au aşezat să tipărească cărţi acum la luna Mart 25 leat 7255 - 1747. VIII. 707 - O scrisoare a boerilor Ilie-Moţoc şi Savin Smucilă zis şi Smuciscîne cătră clucerul Cantemir din 1683. VIII. 714. - Traducătorul din 1803 al Menechmilor. (Vornicul Alexandru Beldiman). IX. 165. Document din 1689 din Arhiva ministerului de interne al Austriei. IX. 231. - O rectificare de genealogie, (notiţi). IX. .354. - Psihiatrie şi antropologie criminală. (Răspuns D-lui Ciceron Protopopescu), IX. 464. - Adopiţiunea în vechiul nostru drept. XXV, 231.
[73] Teodor T. Burada: O călătorie la Românii din Bithinia (Asia Mică). IV. 53. - O călătorie la Românii din Moravia, V. 266. - Pluguşorul; V. 480. Condica Şireţilor. (O veche instituţie juridică). VI. 34. Document din 1668. VI. 220.-Cercetări despre Românii din insula Veglia. VI. 409. O călătorie la Românii din Silesia Austriacă. VI. 663. Şcoala de muzică şi declamaţiune de la Rotopäneşti. IX. 201. Antichităţile de la Cucuteni (dare de samă). XII. pag. 270. Secţiunea valacă la expoziţia din Praga XIII. 523. - Amintiri asupra descoperirei inscripţiei lui Ştefan cel Mare de la Biserica S-tul Ioan din Vaslui. XIV. 34. - Amintiri. Cum. am fost arestat la Rawa-Ruska (Galiţia). Cum eram să mă înec în Marea Neagră la podul de la portul din Varna (Bulgaria). XIV 38, 43. - Amintiri. Cum am fost arestat în comuna Durleşti din Basarabia. Cum am izbutit să văd jucând pe vlahii (românii) din comuna Susnevita (Istria) XIIV. 144. - Ce se crede despre zidirea bisericii din com. Şipotele. Cum am fost arestat la Fiume, XIV. 150, 444. - Amintiri. Cum am auzit "Deşteaptă-te Române" în Comuna Molovişte (Macedonia) şi "Apostolul" cetit în româneşte în biserica de acolo. XIV, 505. - Un jurământ more-judaico din 1786. XIV. 518. - Două inscripţii turceşti de la cişmelele din poarta bisericii Sft. Sipiridon din Iaşi. - Un documeat din timpul ocupaţiunei a unei părţi din Moldova de către Austriaci (1788-1792). XV, 35, 381. - Amintiri: Cum am fost aresitat în comuna Straja (Bucovina). - Cum am fost pus la carantină în staţia drumului de fier Zibefce (Turcia). - Cum am fost arestat la Astacos (Grecia). Cântecul care'l cânta di Taiani Ianismata. Caloianul. XV. 33, 80, 168, 466, 473. - Cântec ostăşeşc (pe note). XVI. 247. - Inscripţiunile de pe turnurile zidului ce înconjoară biserica Golia, 33. - Începutul teatrului în Moldova, dela 1810 până la stagiunea 1887-88. Arhiva XVI-XXV - Cercetări despre începutul Teatrului românesc în Transilvania. XVI. 293. - Privelişti şi datini populare în Moldova. XIV, 541; XVII, 81, 123, 173, 226, 332; XVIII, 92, 127, 171, 222. - Un afiş teatral din anul 1820. XVII, 420. - O călătorie la Românii din Gubernia Kamenitz-Podolsc (Rusia). XVII, 536. - O călătorie la Valahii (Românii) din Kraina, Croaţia şi Dalmaţia, XIX, 281. - Amintiri din călătorie. Cum am fost trântit de vânt în drumul de la Albana la portul Rabatz din Istria. XX. 117. - Privelişti şi datini strămoşeşti în Moldova. XX, 218, 273, 289. - Despre unele formalităţi ce se obişnuiau la strămutarea proprietăţilor în vechea legislaţie a Moldovei. XX. 505. - Amintiri din călătorie cap. XVII, XVIII. Spre muntele Atos şi la Piramida Keops din Egipt. XXI. 70, 183. - Miriologhi (bocete) adunate în Macedonia. XXIV, 177. - Corurile bisericeşti de muzica vocală armonică în Moldova. XXV. 303.
[74] Gheorghe Ghibănescu: M. Tipeiu, Poezia lirică română de la origineă ei până la 1830, (dare de samă) I. 364, - Mărturie din 1628, zapis din 1717. I. 378, 372. - Isitoria unei moşii din secolul al XV-lea şi până astăzi. I. 385, 556. - Notiţă despre Bârlad de Al. Papadapol Calimah. 1889. I. 465. - Ion C. Mihalcea. Neamul Cantacuzineştilor, (teză de licenţă). I. 479. - L'Alotte, Primordialité de écriture dans la génèse du langage humain. I. 600 - M. I. Căprescu. Relaţiunile dintre Matei Basarab şi Vasile Lupu, (teză de licenţă) I, 620. - Pascalia şi Cronicarii, (studiu). I. 718. - Două pomelnice vechi. II. 115. - Hrisov diin 1495. II. 124. - Matel S. Dobrescu. Împrejurările ce au provocat sinodul de la Iaşi.- D. Boroianu. Reforma lui Luther în biserica occidentală, (dări de samă). II. 170.- Hrisov din 1533. Carte de judecată din 1628. II. 177. - Târgu-Ocna, (stodiu istoric), II. 593. - Pr. Dim. Dan. Armenii orientali din Bucovina, (dare de samă). III. 399, - Loc. Col. P. V. Năsturel, Stema României, (studiu critic, din punct de vedere heraldic), dare de samă. III. 661.- Notiţe. IV. 211l. - Documentul, (studiu istoric şi arheologic). IV. 259. - Baba Vodoaea sau Nunta din 1834. V. 21. 149. - Vlad Vodă Călugărul, VII. 111. - Al. Roşculescu, Culegere de felurite scrisori vechi cu litere cirilice, (dare de samă). VII. 587. - Forma îma (Mama), cu prilejul unui document. VII. 651. - Alex. Ştefulescu, Mănăstirea Tismana, (dare de samă). VIII. 111. - Spiţa familiei Cîrja. VIII. 189. - Document din 7263. Sept. 25 (1754). VIII. 360. - Vlad Ţepeş. (studiu critic). VIII. 373, 497. - Forma îma, (notiţi), VIII, 367. IX. 359. - Glosă literară: "întunerec- zece mii. IX. 448. - Două documente din anul 1639. IX. 477. - Note arheologice. IX. 698. - Explicarea zicerei, "trage pe sfoară". X. 178. - Donici şi
Alexandrescu în 1842. X. 325. - Document din 7154 Noemv. 7. (1645). X. 499. - Două documente din 6961 lunie 12. (1453) şi din 6977 Octombrie 25, (1469) XI. 85. - Întrebuinţarea participiului prezent, (gerundiul), XI, 234. - Uric din 7026. (1518) Ghen. 28. XI. 278. - Organele administraitive rurale, (din conferinţele societăţii universitare), XII, 289. - Gligore Ghica, Domnul Moldovei, 7166, Fevruarie - Aprilie, XII, 378 - Două scrisori ale lui Konaki. XIII. 87. - 100 de palme domneşti. XIII. 154. - Originele Iaşilor. XIV. 281, 385, 475. - Un uric din 1410 cu o notă. XIV. 465. - Surete şi Izvoade, (notiţi), XIV. 522. - Ispisoc din 7168, Aprilie 20 - Document - Document din 6968 (1459). Documente slavone din timpul lui Ştefan Vodă, din 1466, 1470, 1475, 1478, 1479, 1483, 1487, 1490, 1491, 1492, 1492, 1494, 1494, 1495, 1495, 1495, 1496, unu fără veleat - Un document din timpul lui Eremia Voevod 7111 (1603) Iunie 5. - Două documente ale familii Ghibanilor din 1692, 1603. - Documente din anii 7146 (1638), 1638, 1639, 1638, 1639, 1642, 1644, 1648, 1649, fără veleat etc. XV. 40, 192, 251, 257, 384, 432, 495. - Deapre vecini sau rumâni, Ce-i cu zapisul românesc din 1523? Din domnia lui Ştefan cel Mare; 1) Data înscăunărei. 2) Marii boeri ai lui Ştefan. Caracteristica domniei marelui Voevod. Reflexii. XV, 10, 74, 197. - Document cu traducere din 6968 (1459) Decemvrie 5. XV. 191. - Document din 7119 (1611) Iunie 20. XV. 191. - Document din 7111 (1603) Iunie I. XV. 384 - I. Bianu. Despre introducerea limbii româneşti în biserica românilor, (dare de samă). XV. 411. - Două documente ale Ghibanilor. XV. 432. - Document din 7143 Martie 23. XV. 475.- Ferîea. XIX. 393. - Geneza ideei de unire. XX. 15, 59. - Breasla Armenilor din Roman. XX. 365, 440. - Ioan Sandu Sturza Voevod către C. Conachi, (documente). XX. 466. - Din istoria vecinătăţii în Moldova. XX. 514.-Două documente (Isvod de lefi din 1827 întocmit de Sfatul ţării şi o Anaforă din 1827 privitoare la creditorii ipotecari şi proprietari). XXI. 126. - Un document vechiu românesc din secolul XVII-lea. Psaltirea lui Apostol Tecuci Uricarul, tradusă de Varlaam Mitropolitul Moldovei. XXI. 185, 211. - Cantemireştii şi Cuzeştii (Apa Elanului), Cuzeştii. Postelnicul Arghire Cuza şi Vornicul Gh. Cuza. XXII. 152, 321, 370.- O nouă lucrare a Mitropolitulul Varlaam (Leastviţa lui Ion Scarariul). XXV, 65. Urice slavone din sec. XV şi XVI, XXV, 173.
[75] Mihai Kogălniceanu: Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques Transdanubiens. Tome I-er Histoire de la Dacie, des Valaques Transdanubiens et de la Valachie 1241-1792. Berlin 1837. Ediţia a II-a Berlin 1854.
[76] Pentru Emile Picot cfr. St. D. L. I. Indice. Scrisori dela E. P. adresate lui N. Iorga se vor da în vol. VII din St. D. L., care după încheerea perioadei Junimii cu vol. VI va fi primmul vol. din perioada Semănătorului.
[77] Gabriel Monod * 7 Martie 1844 în Le Havre - † 10 April 1912 Paris. Istoric francez, activitate fecundă: este dintre întemeietorii şi conducătorii reputatei Revue historique.
[78] Ibid.
[79] Până astăzi o bibliografie completă a operei lui A. D. Xenopol încă nu există, şi ar fi un subiect pe cât de interesant, pe atât de plin de gratitudine ca să se alcătuiască.
[80] Revue historique XXI, 1883.
[81] Ibidem XXI 1883.
[82] Ibid, XLVII 1891.
[83] Observations sur l'origine des Daco-Roumains, Revue historique LVIII 1894.
[84] În 1891.
[85] Pierre le Grand - Les pays roumains, Muséon de Louvain 1886.
[86] Ibid.
[87] A. D. Xenopol, Histoire des Roumains de la Dacie trajane, 2 vol. Paris 1896, avec une preface par Alfred Rambaud, couronnée par l'Academie Française.
[88] I. S. Floru, Constituirea istoriei ca ştiinţă, stiidiu asupra operei D-lui Al. D. Xenopol: Principiile fundamentale ale istoriei, în Conv. Lit. 1904, XXXVIII 1021 şi urm.; 1905; 1906 XXXIX 122, şi urm.
[89] Heinrich Rickert, născ. 1863 în Danzig, fîlosof, profesor la Univ. din Heidelberg, reprezintantul idealismului transcendental. În cartea sa Filosofia Contemporană a Istoriei (Bucureşti 1930) N. Bagdasar dedică lui Heinrich Rickert un capitol de peste 50 pagini, şi nu fără semnificaţie după H. Rickert, urmează imediat analiza operei filosofice a lui A. D. Xenopol. Tot atât de intens şi cu competinţa caracteristică oamenilor de specialitate se ocupă de concepţiie filosofiei rickertiane I. Brucăr, în volumul său Probleme noui în filosofie (Bucureşti 1931), în vol. Fiosofi şi Sisteme (Bucureşti 1933); H. Rickert şi problema ontologiei (253-324).
[90] Die Grenzen der naturwissenschaftlichen Begriffsbildung. Eine logische Einleitung in die historischen Wissenschaften, 1896.
[91] Les sciences naturelles et l'histotie. Revue philosophique (M. T. Ribot), Octobre 1900.
[92] Ibid.
[93] Les sciences naturelles et l'historie. Revue de Synthèse historique (H. Berr). 1902
[94] L'hypothese dans l'histoire, communication faite au Congrès d'histoire comparée, Paris 1900.
[95] Nécessité de l'introduction de cours sour la theorie de l'histoire dans les universités, communication faite au Congrès de l'enseignement supérieur, Paris 1900.
[96] Maghyars et Roumains devant l'histoire, Paris1900, critique du livre de A. de Bertha portant le męme titre.
[97] Les Roumains et les Hongiois à l'occasion du millénium maghyar Revue de Geographie, 1896.
[98] Ibid.
[99] La 1913, când A. D. X. îşi scrie istoria ideilor citează din memorie La Roumanie et la Hongrie.
[100] Roumains et Hongrois, Renaissance latine 1902, unde A. D. Xenopol mai publică un articol, în acelaş an: La Question israélite en Roumanie.
[101] Ibid.
[102] Istoria pentru începutul Românilor în Dachia, Buda 1812. Ed. a II-a tipărită de Iordache Mălinescu, Buda 1834. Ed. a III-a Gherla 1883.
[103] a.D. Xenopol, Domnia lui Cuza-Vodă, 2. vol. Iaşi 1903.
[104] Anghel Demetriescu, Domnia lui Cuza-Vodă, recenzie, în Conv. Lit. 1908., pg. 650-669.
[105] Grigore Ghica Daleni, Scrisoare cătră A. D. Xenopol în chestia statuei lui Cuza Vodă, Arhiva XIV 183.
[106] Raffaello Romanelli, sculptor florentin * 1856; după ce a părăsit organisaţia masonică, în care activase în timereţe, a plecat din Italia, unde nu putea să isbutească la nici un concurs. Şi în America nu i-a mers mai bine. La noi, afară de statuia Domnitorului Cuza, a executat şi alte lucrări (monumente sepulcrale în Cimitirul Belu, ş. a.). A ţinut mult la ţara noastră, în care demnitarii noştri încă nu ajunseseră la marea cinste de a se supune ordinelor masoneriei internaţionale.
[107] Doamna Coralia Riria, căreia îi datoram păstrarea manuscriptului: Istoria ideilor mele, ca şi a multor altor pagini rămase nepublicate, după călătoria din urmă a marelui nostru istoric.
[108] Apărut în 1901.
[109] Românul Literar, Anale politice şi literare, Bucureşti, dela 1905 până în preajma războiului. Articolele lui A. D. X. din R. I. sunt indicate în G. Adamescu, Bibliografie Rom. III/130.
[110] Titlul complet: Arhiva Socieţăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi, fondată în Iulie 1889.
[111] "Originea cuventului romăn "raţă", în Studie Filologice de V. M. Burlă" în Conv. Lit. 1880 XIV 217 şi urm.
[112] Ibid.
[113] În Conv. Lit. 1869/70 III 106 şi urm.
[114] Despre învăţământul şcolar în genere şi în special despre acel al istoriei în Conv. Lit. 1871/a V 233 îşi urm.
[115] În Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, a. I. vol. I 1833 pg. 409 şi urm.; vol. II pg. 83 şi urm. 202 şi urm.; vol. III pg. 111 şi urm. şi 289 şi urm.
[116] Bălcescu şi Teutschländer, două scrieri asupra lui Mihaiu, în Conv. Lit. 1880/1 XIV 41 şi urm.
[117] A. D. Xenopol: Ion N. Şoimescu, Istoria generală a Românilor din amândouă Daciile, Arhiva I 315 şi urm.
[118] În 1896.
[119] În 1896.
[120] În 1896.
[121] Hans Ferdinand Helmolt, istoric şi ziarist german, a cărui activitate se desfăşoară după 1905. A. D. Xenopol se gândeşte la Istoria universală a lui Helmolt (Weltgeschichte), în ed. a 2-a. la 1912, care a fost tradusă în limbile: engleză, rusă şi olandeză.
[122] L'imagination en histoire, în. Rev. d. S. h. 1909 (?).
[123] Pentru H. R. cfr. n. 100.
[124] Noţiunea valorii în istorie.
[125] Revue de Synhtese historique.
[126] La care A. D. Xenopol a colaborat între anii 1906-1908.
[127] Unde şi-a publicat critica asupra cărţii lui Gustav le Bonn; cfr. n. 129.
[128] Noţiunea valorii în istorie, în Deutsche Literatur Zeitung din 18 August 1906.
[129] pg. 117 şi urm.
[130] Cfr. nota 41-54.
[131] Cfr. nota 100 pg. 296.
[132] Cfr. n. 111-112;
[133] Luigi Luzzatti, născut la 1841 în Veneţia dintr'o bogată familie evreiască; profesor de drept la Universitatea din Padova, apoi deputar, ministru de fianţe de mai multe ori, în cabinetul lui Giolitti; Membru al Academiei ştiinţelor morale şi politice din Paris. A publicat numeroase lucrări în domeniul economiei politice, în formă cu tendinţe social-democratice, în fond aşa cum îl arată ilustrul nostru istoric român: evreu încarnat. La noi i-au făcut pe vremuri reclamă presa conaţionalilor săi, iar economiştii noştri pieziş informaţi s'au grăbit să-i accepte propovăduirile nesincere, neştiind cine se ascunde subt atât de italienescul nume Luigi Luzzatti. Câte nu ne învaţă Istoria ideilor lui A. D. Xenopol, pe care până mai dăunăzi luzzattii noştri îl vedeau coborînd deadreptul din Israel...


BIBLIOGRAFIE:


Sursa: http://ro.wikisource.org