Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (6)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (40)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (356)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

ADAMESCU‎ GHEORGHE - ISTORIA LITERATURII ROMÂNE

Introducere

Cea dintâi întrebare, cu care trebuie să se ocupe o expunere a istoriei literaturii române, este: când începe această literatură? Dacă vorbim de literatura poporană, atunci trebuie să începem o dată cu poporul român; dacă vorbim de literatura cultă, trebuie să spunem că începe mult mai târziu.
Literatura poporană formează deci prima diviziune cu care are să se ocupe istoria literaturii româneşti. Ea este, în mare parte, anterioară producţiilor cărturăreşti; dar cu greu se poate stabili locul pe care îl ocupă cronologiceşte dezvoltarea fiecărui gen din această literatură.
În ce priveşte a doua diviziune, literatura cultă, e nevoie a reaminti oarecare fapte din istoria poporului român.
Născut din coloniştii aduşi de Traian în Dacia şi din dacii ce vor mai fi rămas în provincie, poporul român nu-şi face alcătuiri politice şi bisericeşti decât după o lungă împreună-vieţuire a lui cu slavii. Din această pricină, limba statului şi a bisericii a fost limba slavonă, iar limba română se întrebuinţa numai în legăturile dintre particulari. Această împrejurare nu trebuie să ne mire, nici să o socotim ca o atingere a mândriei noastre naţionale, căci aşa s-a întâmplat şi cu popoarele cele mai însemnate din apusul Europei, cu singura deosebire că acolo se întrebuinţa limba latină, pe când la noi cea slavonă. Deci limba proprie a francezilor, a germanilor, a italienilor se întrebuinţa şi ea numai în legăturile dintre particulari.
Din această pricină şi învăţătura, câtă se da, se da în limba slavonă, precum în apus se da în limba latină. Din această pricină, când învăţaţii noştri au voit să studieze trecutul poporului român au dat peste acte şi cărţi scrise în limba slavonă.
Când încep românii să întrebuinţeze limba lor în afacerile statului, în biserică, în cărţi?
Pentru aceasta nu se poate fixa data nici măcar cu aproximaţie. Părăsirea limbii slavoneşti s-a făcut încet, încet.
Prin secolul al XVI-lea stăpânirea limbii slavone începe să slăbească mai ales din două pricini:
a) Slavonismul fiind o formă străină de închinare trebuia susţinut şi alimentat. Susţinerea se făcea de către călugării bulgari care imigrau în principate. Împuţinându-se mănăstirile slavoneşti de peste Dunăre, se împuţinează şi numărul celor ce aduceau la noi învăţătura slavonă. Ca şi un râu de munte, care îşi scade apele când pâraiele care se varsă într-însul seacă şi nu mai aduc puhoaie din munţi, tot asemenea această înrâurire slavonă şi-a scăzut, cu vremea, puterea, fiindcă nu se mai revărsau puhoaiele străinilor de peste Dunăre.
b) Pe măsură ce se împuţinează slavonii, care veneau la noi, încep să vie alţi străini, grecii. Relaţiile culturale cu grecii încep cu mult înainte de domnia lor politică şi ele dau prilej grecilor să lupte pentru dărâmarea influenţei slavone, iar în această luptă se vedeau silite a se mărgini la ajutorul dat limbii române, aşteptând ca, după înfrângerea slavonismului, să impună influenţa lor.
După căderea Constantinopolului, se întâmplă şi în Ţările Române imigraţiune de greci, ca şi în Occident. Influenţa lor se exercită în primul rând în politică, înconjurând pe domni; apoi în biserică. Aici însă avură să lupte cu puternicul curent slavon şi, ca să-l dărâme, deteră ajutor limbii române.
Această slăbire a curentului slavon făcea, negreşit, din ce în ce mai grea întrebuinţarea limbii slavone între români, iar numărul românilor ştiutori de slavoneşte se împuţina din ce în ce. A trebuit deci să se nască în lumea preoţească în care era pe atunci închisă toată învăţătura vremii, ideea unor traduceri româneşti ale cărţilor religioase.
Realizarea acestei idei o vedem în cele mai vechi manuscrise româneşti, care s-au scris pe la finele secolului al XV-lea şi au ajuns la noi în copii ceva mai târzii. D. Iorga, în studiul său asupra literaturii religioase, socoteşte că vechile manuscrise cunoscute sub numele de Codicele Voroneţean şi Psaltirea Scheiană se datoresc influenţei husiţilor. Din nenorocire, mişcarea aceasta n-a avut nici o urmare şi rămâne numai ca prima licărire a dezvoltării limbii româneşti ca limbă scrisă.
Al doilea moment este pe la mijlocul secolului al XVI-lea, când apar şi primele tipărituri româneşti. În această vreme (între anii 1508-1588) se vede că s-au produs stăruinţe mari din partea slavonilor pentru a-şi mai întări influenţa lor în Ţările Române şi de aceea vedem că se tipăresc numai cărţi slavoneşti în prima jumătate a secolului XVI. Dar în această vreme reforma religioasă pătrunde în Ardeal, pe de o parte prin saşii luterani, pe de alta prin ungurii calvini. Şi unii şi alţii se silesc să facă prozeliţi printre români. În scopul acesta se tipăreşte la Sibiu în anul 1544 un Catechism, cunoscut sub numele de Catechismul românesc.
Încercarea se vede că nu face să se prevadă nici o izbândă, căci altă carte nu se mai tipăreşte la Sibiu. Tocmai peste 20 de ani o nouă ieşire în luptă se produce la Braşov, aci însă cu o mare forţă şi stăruinţă.
Judele săsesc din Braşov, Ion Benker, stabileşte o tipografie, aduce aci pe tipograful Diaconul Coresi de la Târgovişte şi tipăreşte cărţi. Prin stăruinţele lui apare la Braşov cea mai veche carte tipărită româneşte, pe care o cunoaştem până acum: este Evanghelia de la 1560-61. La 1563 se tipăreşte Apostolul; la 1568 se tipăreşte Psaltirea; la 1570 a doua Psaltire.
În acest timp calvinii încearcă să revină la atac şi tot prin Coresi, Forro Micloş tipăreşte un Tâlc al Evangheliilor la 1564.
Aceste lovituri date limbii slavone nu produseră însă un efect prea mare; suntem departe încă de introducerea limbii române în biserică, pentru că chiar aceia care o loveau nu îndrăzneau să fie prea radicali şi tot ei tipăriră în aceaşi vreme şi cărţi slavone.
Astfel între anii 1508-1588 se tipăresc în Ţările Române 38 de cărţi (atâtea se cunosc), dintre care 28 slavone, 2 slavo-române şi numai 8 româneşti pe de-a-ntregul. Oricât de mic să fi fost însă succesul luptei contra slavonismului, mişcarea aceasta are o importanţă foarte mare: că toate traducerile şi tipăriturile s-au făcut de către Coresi, care venea din Muntenia să trăiască în Transilvania, care făcea cărţi destinate a se citi şi în Transilvania şi în celelalte Ţări Române; prin aceasta se întemeiază de la început unitatea de limbă.
A treia epocă de activitate literară se începe tocmai pe la 1633. Este momentul unui nou atac al Calviniştilor; dar acum ei găsesc în faţă opoziţia ortodocşilor şi o reîmputernicire a slavonismului. Este epoca lui Matei Basarab (1632-1654) şi a lui Vasile Lupu (1634-1653). Nici acum nu se poate vorbi despre introducerea limbii române în biserică. Matei Basarab face apel la lumea slavonă şi, prin Petru Movilă, care era mitropolit la Kiev, aduce tipografi, întemeiază tipografii la Câmpulung, la Govora, la mănăstirea Dealului şi la Târgovişte; este imitat în activitatea sa de către Vasile Lupu. Şi unul şi altul tipăresc cărţi slavoneşti, luptă în contra propagandei din Ardeal şi sub auspiciile lor se ţine sinodul ortodox de la Iaşi (1542).
Faptele acestea au fost amintite de multe ori de către istoricii literaturii noastre, dar nu destul de accentuate, poate pentru că ele erau menite să distrugă legenda că Matei şi Vasile au introdus limba română în biserică. Acela care le-a expus în mod complet şi cu toată documentarea necesară a fost d. I. Bianu în discursul de recepţiune la Academie.
În epoca de la 1633 până la 1656 se tipăresc 31 cărţi, din care 8 slavone, 3 slavo-române, 19 româneşti şi una grecească. Iată cum grecismul, care ajută ridicarea limbii române, începe să-şi facă şi el drum.
După vreo 20 de ani de amorţire urmează epoca lui Dosoftei (1671-1686), mitropolitul Moldovei, a cărui acţiune însă a fost cam risipită din pricina evenimentelor politice, care l-au influenţat direct şi pe el şi s-a mărginit mai ales în Moldova.
Când această activitate era aproape să se stingă, se începe în principatul vecin o mişcare şi mai puternică. Acum ajungem la momentul culminant al luptei limbii româneşti pentru a deveni stăpână în Ţara Românească. Este epoca lui Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi a lui Brâncoveanu (1688-1714), este epoca mitropoliţilor Teodosie şi Antim. Aceştia au avut gloria ca în timpul lor să se desăvârşească introducerea limbii româneşti ca limbă oficială a bisericii. În timpul lui Şerban se introduce citirea în româneşte a Evangheliei şi a Apostolului, iar la 1713, pentru prima dată, se citeşte în bisericile Munteniei, Liturghia şi Molitvelnicul în limba ţării. În vremea aceasta se întemeiază tipografii la Snagov, la Buzău, la Râmnic, la Bucureşti.
În vremea aceasta, de la 1673-1716 se tipăresc 117 cărţi, din care 46 româneşti, 20 slavo-române şi numai 3 slavoneşti; însă şi 2 greco-române iar 41 greceşti pe de-a-ntregul.
Acestea au fost fazele prin care a trecut chestiunea introducerii limbii române în biserică.
Ele arată că faptul aşa de important pentru dezvoltarea culturii noastre nu s-a întâmplat într-un anumit moment; ci ne aflăm faţă cu o serie de transformări încete: astfel că de-abia prin al treilea deceniu al sec. XVII evoluţia era săvârşită. Detaliile se pot vedea în citata lucrare a d-lui I. Bianu (Discurs de recepţiune, 1904).
Cu biserica, cu cărţile bisericeşti, se începe dar literatura românească.
Pentru noi cei de azi e greu să ne transportăm cu mintea în vremile acelea şi să înţelegem durerea sufletească a românilor care se duceau la biserică şi nu pricepeau nici o vorbă din câte spunea preotul, dar ei trebuie să fi suferit adânc, şi, când aveau în mână o carte bisericească scrisă româneşte, mare trebuie să le fi fost bucuria.
Care e valoarea cărţilor ce ne-au rămas din acele vremuri? Constituiesc ele o literatură?
Cărţile acestea bisericeşti - psaltiri, evanghelii, cazanii, apostoli, molitvelnice, vieţile sfinţilor ş.a. -, sunt traduceri. Ca traduceri pot ele să intre în istoria literaturii româneşti?
Negreşit că prima condiţie a unei literaturi este originalitatea; nu poate exista o literatură numai din traduceri. Şi literatura religioasă a secolelor XVI-XVIII e reprezentată numai prin traduceri şi prin prea puţine prelucrări. Originale avem numai prefeţele şi epilogurile. În acestea autorii nemaifiind legaţi de fraza din originalul străin, vorbesc mai liber, cugetarea este a lor şi expresia este tot a lor.
Dar pe de altă parte, pentru existenţa unei literaturi se cere să existe o limbă literară.
Aci stă însemnătatea literaturii religioase. Ea a stabilit unitatea limbii. Acelaşi om traduce şi pentru românii din Transilvania şi pentru cei din principate. Adeseori acelaşi manuscris servă spre a tipări o ediţie în Ţara Românească şi alta în Transilvania. Ieromonahul Silvestru a tradus şi Biblia, publicată de mitropolitul Simion Ştefan din Transilvania şi Cazania, tipărită la Govora de Matei Basarab.
Pentru ca asemenea comunicări de texte să fie cu putinţă, se cerea ca limba în care se traduceau acest texte să fie înţeleasă de românii din diferite provincii. Spre acest scop au lucrat traducătorii cărţilor româneşti chiar în mod conştient, căci iată ce zice mitropolitul Simion Ştefan în prefaţa Noului testament din 1648:
„Aceasta încă vă rugăm să luaţi aminte, că rumânii nu grăiesc în toate ţările într-un chip, încă nici într-o ţară toţi într-un chip. Pentru aceia cu nevoie poate să scrie cineva să înţeleagă toţi, grăind un lucru unii într-un chip, alţii într-alt chip. Au veşmânt, au vase, au altele multe, nu le numesc într-un chip. Bine ştim că cuvintele trebuie să fie ca banii; că banii aceia sunt buni care îmblă în toate ţările, aşa şi cuvintele acelea sunt bune care le înţeleg toţi.
Noi drept aceia ne am silit de cât am putut să izvodim aşa cum să înţeleagă toţi; iară să nu vor înţelege toţi, nu-i de vina noastră, ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumănii printr-alte ţări de s-au mestecat cuvintele cu alte limbi de nu grăesc toţi într-un chip”.
Acestea sunt consideraţiile pe care ne întemeiem ca să începem istoria literaturii culte vechi prin literatura religioasă.
A doua parte a vechii literaturi o formează literatura istorică. Începând prin texte slavone, ea se înfăţişează în scrierile cronicarilor din sec. XVII şi XVIII cu însuşiri care fac uneori din ea un gen literar, dar mai adesea rămâne numai cu valoare de document pentru istorici.
Influenţa grecească devine din ce în ce mai puternică în secolul XVIII şi dă înfăţişare particulară vieţii româneşti din principate, dar nu formează literatura noastră. În acest timp se naşte o mişcare culturală în Ardeal, care este cunoscută sub numele de şcoală ardeleană sau latinistă.
Ea formează o epocă de tranziţiune, căci dă oarecare elemente de viaţă pentru literatură fără însă a putea produce ea însăşi o literatură propriu-zisă.
Cu secolul XIX se adaugă, pe lângă influenţa greacă şi pe lângă puterea curentului latinist, influenţa franceză. Pe la mijlocul acestui secol se descoperă literatura poporană şi se adaugă o forţă nouă în mişcarea literară. Astfel ajung românii să aibă o literatură care dă la lumină genuri felurite şi atrage un număr de cititori din ce în ce mai important.
Literatura modernă are o perioadă de încercări între 1800-1830; după care urmează o epocă eroică între 1830 şi 1867. Un spirit nou, critic, se introduce de pe la 1867 şi dă îndrumare literaturii până pe la 1890. În aceşti din urmă 20 de ani se formează o literatură nouă, care se înfăţişează cu caractere proprii şi este de o mare complexitate faţă de epocele anterioare.
În acest fel - după aceste diviziuni - vom înfăţişa istoria literaturii româneşti.

A. Literatura poporană

Literatura poporană este totalitatea producerilor literare cunoscute în masa poporului, fie că ele sunt ale lui proprii, fie că sunt introduse pe calea scrierii şi devenite poporane.
Aceasta este definiţia obişnuită a literaturii poporane. Deşi se pare a fi destul de precisă, totuşi se vede adesea dându-se o întindere prea mare sferei acestei noţiuni şi unii cuprind sub rubrica aceasta toate manifestaţiunile spiritului poporan, chiar acele care nu formează operă de literatură cum sunt credinţele, datinile ş.a. În asemenea caz, termenul de „literatură poporană” se confundă cu cel de „folk-lore”. Acest cuvânt englezesc este nou în limba noastră. Pe cât ştiu socotesc că Haşdeu l-a întrebuinţat pentru prima oară. Odată introdus, s-a răspândit foarte repede şi azi oricine a putut transcrie un colind sau o doină auzită într-un sat unde şi-a petrecut vacanţa se numeşte „folk-lorist”.
Se poate afirma, cu oarecare dovezi, că în Ţările Române, cu mult înainte de a fi făcut cel dintâi act de „folkloristică”, erau cunoscute şi preţuite producerile literare ale poporului. Se citează în mai toate părţile de literatură pasagii din cronicari, care spun că la mesele domnitorilor sau cu prilejul primirii vreunui principe străin, lăutarii cântau diferite cântece în româneşte. Faptul este confirmat şi de unii călători în memoriile lor. Nimeni nu s-a gândit să pună pe hârtie asemenea cântece.
Culegerea producţiilor poporane s-a început foarte târziu, cam atunci când în Franţa a devenit curentă această îndeletnicire, căci Franţa a rămas mult în urmă pe acest teren, deşi unii critici consideră pe Montaigne ca precursor al folkloristicei moderne. E interesant să notăm că în Anglia în secolul XVIII, se dau la lumină multe producţii poporane care produc impresie în multe cercuri de cititori şi că diferiţi poeţi iau teme din aceste producţiuni. Apoi, trecând preocuparea aceasta în Germania, vedem aci că ea dobândeşte un caracter ştiinţific, întâia oară prin publicaţiile fraţilor Grimm (prima ediţie a basmelor 1812-1815), după ce filozoful Herder pe la 1778 arătase valoarea poetică a acestor producţiuni, pe care le numeşte glasuri ale popoarelor. Tocmai pe la 1840 prin culegerea, azi uitată, a lui La Villemarque, publicul francez cunoaşte pentru prima dată comorile geniului poporan francez. Această culegere nu prezintă nici o fidelitate în reproducere dar e făcută numai cu un scop de a atrage atenţia şi simpatia cititorilor din lumea cultă.
Aceasta e epoca în care se publică pentru prima dată produceri ale poporului nostru. În 1845 apare la Stuttgart colecţia de basme adunate în Banat şi traduse în limba germană de fraţii Schott. În 1847 Anton Pann dă la lumină Povestea vorbei, proverbe şi anecdote, şi de aceea am zis că era „folklorist... sans le savoir”. În 1852 apar în două broşuri baladele culese de Alecsandri. Acesta nu are punctul de vedere al lui Pann, care spunea că scrierile sale sunt „de prin lume adunate şi la lume iarăşi date”, ci voieşte să scoată lucruri de la o lume pentru a le înfăţişa altei lumi.
Broşurile lui Alecsandri sunt primite cu multă bunăvoinţă mulţumită atmosferei ce se crease prin articolele lui Costache Negruzzi, de la care avem o colecţie de proverbe grupate într-un mod hazliu (Scrisoarea XII) şi mai ales prin articolele lui Alecu Russo. Acesta găseşte că numai în poeziile poporane se află „geniul românesc”, pe când celelalte produceri sunt „o amestecătură indigestă, o sumă de idei luate fără nici o sistemă de la străini şi fără caracter original”.
Colecţia lui Alecsandri s-a publicat întregită în 1866 într-un frumos volum închinat Doamnei Elena, care de curând întemeiase azilul „Elena Doamna”. În frunte reproduce un vechi articol în care, într-un stil poetic, arată însemnătatea poeziei poporane. Este acela care începe cu faimoasele cuvinte „Românul e născut poet”, care au dat naştere la atâtea glume, adesea fără sare, fiindcă Alecsandri se raportase la sensul generic, iar nu la înţelesul individual.
Această colecţie a fost salutată printr-o recenziune elogioasă a lui Titu Maiorescu în tânăra pe atunci revistă „Convorbiri literare”, în care se scot la iveală însuşirile estetice ale diferitelor bucăţi. Mai târziu ea a întâmpinat critice foarte aspre şi culegătorul a fost acuzat că a „falsificat” opera poporului. Acuzaţia era gratuită fiindcă Alecsandri nu putea să aibă înaintea sa decât modelele franceze de culegeri din acel timp, care urmăreau numai punctul de vedere literar. Apoi buna sa credinţă nu putea fi pusă la îndoială, întrucât însuşi o spusese şi în titlul cărţii şi într-o scrisoare în care întrebuinţează comparaţia cu cei ce caută diamantul în nisipul râurilor. Această scrisoare e reprodusă de I. Crăciunescu în studiul său Le peuple roumain d'apres ses chants nationaux.
Multă vreme nici n-a fost la noi altă preocupare la culegători şi în acelaşi spirit sunt făcute colecţiile, viu criticate, de colinde şi de balade ale lui At.M. Marienescu din 1859 şi 1867. Dreptul de a schimba şi a înlătura unele versuri se socoteşte stabilit şi de alţi culegători, care nu şi-au atras critici severe, cum e Miron Pompiliu, S.Fl.Marian, T. Burada ş.a. O înfăţişare mai ştiinţifică dă colecţiei sale Teodorescu G.Dem., dar nici el nu merge până acolo să reproducă particularităţile de limbă ale provinciei în care a cules fiecare bucată.
De la 1885 colecţiile se înmulţesc, încep a se publica şi studii asupra diferitelor ramuri de producţii poporane şi azi încă se realizează zilnic progrese pe această cale.
Trebuie să citim seria de publicaţiuni a Academiei: „Din viaţa poporului român; culegeri şi studii”; apoi „Şezătoarea”, revistă specială de folclor, sub conducerea d-lui Artur Gorovei. Ca studii, afară de volumele relative la câte o ramură a literaturii poporane, despre care se pomeneşte în locurile cuvenite şi afară de cartea d-lui Teodor Speranţia trebuie să cităm articolele răzleţe şi foarte variate ale lui G. Coşbuc. Între acestea este unul foarte interesant (tipărit în fruntea colecţiei de poezii poporane din Basarabia făcută de G. Madan) în care se ocupă de două chestii fundamentale: Cum se fac şi cum se răspândesc poeziile poporane.
În felul acesta literatura poporului nostru este scoasă la lumină şi cercetată. Să vedem acum şi în ce chip trebuie studiată. Care va fi clasificaţiunea materialului?
Cel dintâi care s-a văzut silit să facă o clasificare a fost Alecsandri. El aşază poeziile culese de el în două grupe: balade şi doine.
El însă avea un număr redus de specii. Când speciile cunoscute se înmulţesc, problema se complică şi această problemă o cercetează Teodorescu G.Dem. în colecţia sa. El examinează trei clasificări posibile: după anotimpul în care e obiceiul a se zice poezia, după etatea celui care o zice, după genul literar căruia aparţine. Din aceste trei, alege pe cea de a doua şi face două clase.
a) opere ale copilăriei, juneţei şi adolescenţei (Moş Ajun, Colinde, Stea şi Vicleim, Vasilca, Pluguşor, Sorcova, Oraţii de nuntă, Rugăciuni şi jocuri copilăreşti, Lăzărelul, Paparudele şi Caloianul, Ghicitorile, Glumele, Cântecele de lume);
b) opere ale maturităţii şi bătrâneţii (Descântece, versuri din basme, Cântece Vechi).
De acest fundamentum divisionis m-am servit eu în manualul de literatură (1894), făcând trei grupe în loc de două: opere ale copilăriei, ale tinereţii, ale bătrâneţii.
Socotesc însă că nu e fericit. De aceea, în manualul pentru seminarii (1910), am adoptat clasificarea pe genuri literare. E drept că unele specii au caractere care le-ar putea trece când la un gen când la altul, dar multe sunt bine fixate. Am făcut deci patru grupe: a) producţii lirice (doinele, horele, colindele, bocetele); b) producţii epice (pluguşorul, baladele, basmele); c) producţii dramatice (oraţiile, steaua şi vicleimul) d) producţii didactice (anecdotele, proverbele, ghicitorile, descântecele).
Toate aceste clasificări pornesc de la studierea naturii diferitelor produceri poporane, iar pentru cercetarea noastră ar trebui aflată şi o altă aşezare după felul dezvoltării în timp, o aşezare cronologică.
O asemenea clasificare s-a încercat, s-a schiţat de Aron Densuşianu în Istoria literaturii şi apoi de V. Oniţ, fostul profesor din Braşov.
Desigur că poporul românesc, născut din urmaşii coloniştilor aduşi de Traian şi din ai dacilor supuşi, a trebuit să moştenească unele produceri ale spiritului poporan de la aceste popoare. Multe se vor fi pierdut în cursul timpului. Unele însă au rămas şi în anumite opere literare ale poporului trebuie să se poată găsi vechile idei, credinţe, obiceiuri etc.
Astfel din epoca romană s-au transmis balade şi colinde în care se desfăşoară mituri ale antichităţii, cum e mitul soarelui şi al lunii. Cele două corpuri cereşti sunt personificate într-un frate şi o soră. Şi la antici soarele (Apolo) era frate cu luna (Diana), ba se poate ca numele însuşi al zeiţei să se fi transmis în forma Simziana (Sancta + Diana = Sân-Ziana).
Acest mit, care cuprinde şi multe cazuri de metamorfoză, se găseşte în multe colecţii. Sora soarelui se întâlneşte şi în multe colinde.
Colindul cu plugul (sau pluguşorul) pomeneşte pe un Troian (care e forma sârbească a numelui Traian).
Doina e socotită ca un cuvânt dac şi deci înfăţişează elementul liric al poeziei poporane transmis de la daci. Tot din această epocă sunt figurile zmeilor, care formează elementul caracteristic al majorităţii basmelor noastre.
Epoca slavonă, adică de prin sec. VII până la 1300 a dat elementele câtorva balade în care poporul cântă cu un entuziasm deosebit pe câţiva eroi ca: Mihu Copilul, Toma Alimoş, Român Grue Grozovanul, Vulcan ş.a. care sunt nişte tipuri de haiduci. Haiducii aceştia luptă contra duşmanilor din afară. Ei sunt cu totul deosebiţi de haiducii pe care îi cântă poporul mai ales în sec. XVIII. Aceştia luptă contra duşmanilor dinăuntru, a străinilor şi a boierilor apăsători.
Desigur că în punctul de vedere cronologic propus de V. Oniţ este o mare parte de adevăr, dar chestiunea nu e destul de studiată. Ar fi trebuit o serie de monografii care să urmărească diferite figuri şi să stabilească transformările succesive ce iau în cursul timpului, căci se ştie că poeziile acestea, care se transmit oral, schimbă elemente vechi cu altele noi şi atribuie unor persoane ce au trăit într-o anumită epocă fapte ce s-au petrecut mai târziu sau mai înainte.
Ca exemplu am putea cita poezia Mioriţa, una din cele mai vechi şi mai frumoase ale literaturii noastre poporane. Pe lângă variantele publicate de Alecsandri şi Teodorescu şi cea completă publicată în „Luceafărul” în 1905, se mai găsesc în colecţia de materialuri folclorice, publicate sub direcţia lui Gr.G. Tocilescu, variante în care, pe lângă elementele prozaice, s-au introdus nume de funcţiuni şi de stări de lucruri cu totul moderne.
Interesantă este şi legenda mănăstirii Argeşului. Este sigur că această legendă ne-a venit din Peninsula Balcanică. O găsim la alte popoare din partea locului şi la românii macedoneni. Într-unele poezii e vorba de un pod, în altele de o cetate, la a căror temelie s-au zidit femei, rude ale meşterilor. În balada românească se povesteşte cum s-a clădit mănăstirea Argeşului. Istoriceşte ştim că biserica episcopală s-a clădit în vremea lui Neagoe. Poporul atribuie clădirea ei unui Negru Vodă, iar meşterul este Manole nu Manea. Al. Odobescu, într-un studiu al său, arată că numele lui Manea s-a introdus în legendă în vremea secolului XVII când în adevăr a existat un meşter Manea, care a făcut multe reparaţii şi a clădit biserica de la Hurez, unde se află şi portretul lui.
Din toate aceste pricini, în starea în care se află acum ştiinţa folcloristică la noi, este peste putinţă a stabili cronologia literaturii poporane. De aceea suntem siliţi a păstra împărţirea producerilor poporane, după natura lor.

I. Literatura poporană orală

Caracterele principale ale literaturii poporane sunt următoarele: e anonimă, se transmite din epocă în epocă, din ţară în ţară, fie pe cale orală, fie pe cale scrisă.
De aici se vede că trebuie să împărţim producerile poporane în două clase după modul de transmisiune: literatură orală şi literatură scrisă.
Vom studia întâi pe cea orală, împărţind-o precum am explicat, pe genuri.

Producţiuni de natură didactică

ANECDOTELE ŞI SATIRELE
Poporul are numai vorba snoavă, ca să numească şi anecdota şi satira, dacă e în proză. Satirelor în versuri le zice glume. În unele părţi se întrebuinţează vorba poveşti în loc de snoave.
În poporul nostru circulă puţine anecdote istorice; cele mai multe sunt satirice. Ele cuprind povestirea scurtă a unui fapt, cu o încheiere în care scânteiază gluma sau înţepătura (la pointe). Ispirescu le-a dat în proză, căutând să se apropie cât mai mult de forma în care se zic. Anton Pann le-a pus în legătură cu proverbele şi le-a versificat, publicându-le sub titlul de Povestea vorbei. Tot în versuri le-a scris d-l T. Speranţia, dar d-sa le-a dat o dezvoltare mai mare decât au în gura poporului şi a introdus sau episoade secundare sau descripţii amănunţite. De aceea trebuie să socotim colecţiile d-sale ca lucrări personale, deosebite de spiritul poporului, mai ales că în volumele din urmă sunt introduse şi subiecte de prin cărţi şi ziare. Din punctul de vedere al unei fidelităţi relative de reproducere se pot lua colecţiile publicate de Dumitru Stăncescu şi de S.Fl. Marian.
Cu privire la fond se pot forma două grupe: satira la adresa popoarelor conlocuitoare sau vecine; satira socială.
Dintre toţi străinii cu care poporul nostru a fost în contact în decursul vremurilor, desigur că ţiganii ocupă locul de căpetenie în producerile spiritului satiric poporan. Poporul român în snoavele şi glumele sale în versuri, consideră pe ţigan că este isteţ din fire, dar că vrea să se arate prost pentru a se folosi de această situaţie. Fiind sărac şi trăind sau ca rob sau ca rătăcitor, hrănindu-se din ce putea aduna, jucând ursul sau îndeplinind alte îndeletniciri puţin însemnate, ţiganul are puţine trebuinţe. Haine, obiecte uzuale, lucruri de mâncare mai bune nu se găsesc la ţigani, ba chiar nu le cunosc şi satira poporană spune că nu ştiu ce e bostanul despre care un român zice că e un ou de cal, nu ştiu ce e peştele şi de aceea, la Blagoveştenie, ei mănâncă broaşte, pe care le numesc

Caracaticioare
Cu patru picioare.


Ţiganul - din satirele poporane - e hoţ, deşi adesea se laudă cu cinstea; e leneş; e fricos, însă îi place să-şi laude curajul. Viaţa de nesiguranţă şi de sărăcie, pe care a dus-o, îl face să trăiască cu iluzii şi visuri.
Asemenea idei se reflectă în anecdotele şi snoavele despre ţigani. Mai este însă una foarte curioasă: că ţiganii şi-au mâncat biserica. Ei şi-au clădit-o astfel:

Se gândiră, se sfătuiră,
Să facă d-o sfântă mănăstire.
S-o facă din lemn? Putrezeşte.
S-o facă din fier? Rugineşte.
S-o facă de oţel? Plesneşte.
S-o facă din zid? Mucezeşte.
S-o facă de caş! Când o bate vântul
Are să curgă untul.


La un Paşte însă, s-au supărat pe popă şi după ce l-au bătut şi-au mâncat biserica. Satira este rezumată şi într-un proverb ce se zice adesea: „Şi-a mâncat credinţa, ca ţiganul biserica”. De unde să vină povestea aceasta? Au crezut unii că e originală; că, adică, observând poporul că ţiganii nu au biserica lor, nici preotul lor, au voit să-şi explice faptul şi au dat răspuns că şi-au mâncat-o. D-l M. Gaster socoteşte că s-a introdus pe calea scrierii şi a trecut în literatura orală. Originea ei ar fi legenda despre un trib arab, care şi-a făcut un idol dintr-o cocă de curmale şi de lapte şi l-a mâncat.
După anecdotele şi satirele privitoare la ţigani, cele mai numeroase sunt cele despre evrei. Punctele de plecare ale acestor povestiri sunt trei: deosebirea fundamentală între religia evreului şi a românului; spiritul comercial şi de economie, care au contrastat cu nepăsarea românului; frica.
Asupra acestei părţi a satirei poporane d-l Schwartzfeld a scris o broşură (Evreii în literatura populară română) în care rezumă şi explică din punct de vedere evreiesc diferitele povestiri relative la evrei. Acolo găsim şi satira care pune în legătură pe evreu cu Diavolul.

Iese dracul din tăciuni
Cu jidanul de perciuni
Iese dracul din curechi
Cu jidanul de urechi.


În al treilea rând vin sârbii şi bulgarii. În genere poporul confundă aceste două neamuri şi le satirizează în acelaşi mod. De obicei sârbul sau bulgarul se consideră ca tipul prostiei. Ei pornesc să ia Ţarigradul cu prazul, ei vor să scoată luna din puţ etc.
Satirele cu privire la unguri şi saşi se găsesc la românii de peste munţi. Ungurul e prost, e fricos şi foarte fudul. Sasul este un tip analog cu al sârbului din poezia poporană de dincoace.
Despre nemţi sunt foarte puţine anecdote. Trăsătura caracteristică este beţia; de acolo şi expresia metaforică despre cel ce se îmbată: „A luat luleaua neamţului”.
Grecii se întâlnesc în unele balade ca tipuri de intriganţi şi trădători ai stăpânului (Stanislav Viteazul din col. Teodorescu), dar în colecţiile publicate până acum se află puţine anecdote relative la ei.
Satira socială este foarte bogată. Trebuie să notăm însă că pentru a o cunoaşte nu ne putem mărgini numai la anecdote şi la glume în versuri, trebuie să cuprindem şi multe strigături, care au în vedere defecte şi vicii de-ale diferitelor categorii şi grupuri sociale.
Vom găsi multe satire la adresa femeilor leneşe, a celor necinstite, a celor iubitoare de petreceri. Iată un exemplu din cele mai reuşite:

La mândruţa jucăuşă
E gunoiul după uşă.
La mândruţa-n joc bărbată
Curtea nu e măturată;
La mândruţa-n joc voinică
Spală oala, tu, pisică!


Ţăranul râde şi de femeile ce se sulimenesc şi de cele cicălitoare; dar despre babe are un număr foarte mare de anecdote.
Bărbaţii leneşi, brutali cu soţiile lor, beţivii sunt şi ei obiectul satirei poporane. Din anecdotele privitoare la beţie au scos Anton Pan şi d-l Speranţia un material foarte bogat.
Dintre satirele ce s-ar putea numi profesionale, mai numeroase sunt cele relative la preoţi. Poporul nostru ţine foarte mult la religie, dar de vreme ce „cele sfinte nu se spurcă”, îndată ce a văzut un păcat cât de mic la popă, îl exagerează şi-l împodobeşte în toate chipurile, cum îi dictează fecunda lui imaginaţie.
Zgârciţii, ambiţioşii, lăudăroşii găsesc şi ei, în literatura poporului, satire care îl privesc.

PROVERBELE
Proverbele sunt producţiile poporane cele mai întrebuinţate şi care intră foarte des în vorbirea şi scrierea orăşanului ştiutor de carte.
Definiţia proverbului nu e uşor de dat. Se zice de obicei că e o sentinţă scurtă, care a devenit populară, trecând în uzul comun şi în care se vede înţelepciunea unui popor. Aşa fiind el e sinonim cu adagiul, apoftegma, aforismul, preceptul, maxima.
Cea mai veche colecţie de proverbe este cea cuprinsă în Vechiul Testament şi atribuită lui Solomon. Aceasta şi alte colecţii de acelaşi fel au fost cunoscute în vechea noastră literatură: parte din ele au intrat şi în popor, dar el le-a numit cu numele grecesc de parimii sau cu cel slavon de pilde. Cuvântul din urmă însemna şi alegorie, ca şi expresia „Hristos vorbea în pilde”. Pentru ceea ce se înţelege în literatură prin „proverbe”, poporul întrebuinţează mai ales vorba „zicătoare”. Zic „mai ales” fiindcă se aude câteodată şi vorba „pildă” şi alte expresii mai complicate.
În ce priveşte pe scriitori, d-l I. Zanne (în prefaţa primului volum al colecţiei sale de proverbe) înşiră peste zece numiri deosebite. Din acea înşirare se vede că primul autor care a întrebuinţat cuvântul proverb este Dimitrie Ţichindeal, fabulist bănăţean, ca unul care a fost în contact cu cultura latină.
Proverbele sunt o parte foarte preţioasă a literaturii poporane, pe de o parte, pentru că vedem în ele ideile stratului poporan, pe de alta pentru că se păstrează nemodificate ca formă şi ne dau exemple vechi de limbă.
După construcţia sintactică, se deosebesc proverbe propriu-zise şi locuţiuni proverbiale. Proverbele propriu-zise sunt fraze sau propoziţii întregi:

Nu aduce anul, ce aduce ceasul.
Obrazul subţire cu mare cheltuială se ţine.


Locuţiunile sunt frânturi de propoziţii compuse dintr-un verb care se schimbă după numărul şi persoana cerută de convorbire. În colecţii ele se scriu cu verbul la infinitiv.

A fi lup bătrân.
A avea urechi de lup.
A sta drept, ca funia în traistă.


După stil, iarăşi avem de o parte pildele şi de alta maximele.
Maximele sunt proverbele care formulează un adevăr sau o constatare de fapt, ca şi maximele din literatura cultă şi uneori sunt chiar introduse din aceasta în popor.

Cu cine te aduni, te asemeni.
Fă bine să-ţi auzi rău.


Pildele sunt adevărate numai în sens figurat şi acestea sunt cele mai numeroase din proverbele poporului nostru.

Lemnul strâmb focul îl îndreaptă.
Mai bine azi un ou decât la Paşti un bou.


În privinţa ideilor cuprinse într-însele, avem o mare varietate. Ca să se conducă cineva în acest haos al miilor de proverbe, se cere o clasificare sigură. Lucrul e greu, totuşi el a fost încercat de primul culegător de proverbe, care şi-a tipărit culegerea. E vorba de Anton Pann de la care avem Povestea vorbei, 1847. El le aşază după ideea generală la care se raportă: despre mâncare, despre băutură, despre minciună, despre laudă etc. D-l Zanne găseşte că clasificarea aceasta are neajunsul de a sili pe culegător să repete de mai multe ori acelaşi proverb şi încearcă o alta mult mai complicată şi cu oarecare însuşiri ştiinţifice, deşi nu pe deplin reuşită.
D-sa le împarte în cinci mari categorii: natură fizică (meteorologie, animale, plante), omul, viaţa fizică a omului, viaţa socială, viaţa intelectuală şi morală. La acestea se adaugă proverbele istorice şi cele relative la credinţe şi obiceiuri.
În aceeaşi publicaţie se dă la lumină şi prima culegere de proverbe, făcută de Iordache Golescu în 1845 şi păstrată în manuscris.
Unele proverbe arată amintiri istorice:

Cât lumea şi Ardealul (= niciodată)
Coltuc de la Babic (= nimic. Babic era un vestit brutar în Bucureşti)
Trăieşte ca Bimbaşa Sava (= în belşug. Căpitan de arnăuţi pe vremea zaverei).


Altele ne arată părerea poporului despre stări sociale:

Dacă face puiul aripi, la cuib nu-l mai găseşti.
Obrazul subţire cu mare cheltuială se ţine.
Despre viaţa de familie:
Bărbat bun şi usturoi dulce nu se poate.
Poale lungi şi minte scurtă.
Numai tu ştii unde te strânge ciubota.
Despre aparenţa înşelătoare:
Haina nu face pe om mai de treabă.
Cine se reazimă pe umbră, greşeşte.


Despre ambiţioşi:

Şoarecele nu încape pe gaură şi şi-a legat o tigvă de coadă,

precum şi despre diferite viciuri, defecte, porniri sufleteşti ale omului.
Nu orice proverb este o regulă de purtare. Unele sunt simple constatări de fapt; altele sunt satire concentrate; altele sunt prescurtări ale unor anecdote.
Când se zice:

Capul plecat, de sabie nu e tăiat.
Linge mâna pe care nu poţi s-o muşti.
Caprelor, vedeţi voi mugurul de colo? tot voi o să-l mâncaţi,


nu trebuie să se înţeleagă că poporul recomandă să fii umilit, să fii linguşitor şi vânzător, să fii înşelător: el a văzut fapte, le-a judecat şi a formulat asupră-le aprecieri exprimate în stilul plastic al proverbelor.
În ce priveşte proverbele care se trag din anecdote, d-l I. Zanne are grijă să publice şi anecdota respectivă. Aşa proverbul: „Ba e tunsă, ba e rasă”, se explică prin cearta dintre un bătrân şi o nevastă cicălitoare. Trecând pe lângă o livadă cosită de curând, el zice: „parcă ar fi rasă”, ea „parcă ar fi tunsă”. Femeia susţine comparaţia sa cu atâta tărie, încât chiar când soţul o afundă în râu, ea nemaiputând vorbi ridică mâna deasupra capului şi face cu degetul semnul mişcării foarfecelor.

GHICITORILE
Dacă ne luăm după înţelesul cuvântului, ghicitoare însemnează „ceea ce trebuie ghicit”. În popor se mai întrebuinţează şi expresia de cimilitură. D-l Artur Gorovei, în prefaţa colecţiei sale publicată de Academie în 1898, susţine că trebuie să se deosebească bine cele două cuvinte: că ghicitoare este orice fel de chestiune pusă spre a fi dezlegată, deci acesta e un nume generic; şi ghicitorile se împart în: întrebări şi cimilituri. În Moldova şi în Ardeal, d-sa a aflat expresia de cimilitură, pentru o categorie de ghicitori, dar afirmaţia d-sale e contestată, între alţii, de d-l G. Pascu, care susţine că în Muntenia şi în unele judeţe moldovene nu se observă distincţia aceasta şi cei doi termeni sunt echivalenţi.
Întrebările cu răspunsuri sunt de natură religioasă şi au pătruns, desigur, în popor pe calea scrierii. Un exemplu:

Cine nu s-a născut şi a murit? (Adam)
Ce este unul? (Unul este Dumnezeu care stăpâneşte cerul şi pământul).


Cimiliturile (sau ghicitorile propriu-zise) sunt produceri poporane, unele originale, altele venite, cine ştie cum, din alte literaturi. Ele sunt jocuri ciudate, cu care petrec tinerii mai ales iarna, la şezători; sunt metafore sau grupe de metafore, a căror însemnare nu e evidentă, pentru că comparaţia pe baza căreia se construieşte metafora este, în mod voit, incompletă.
Când zicem:

Săcşori albi
Sub streaşină roşie


şi înţelegem dinţii, vedem că se compară dinţii cu nişte saci, iar gingiile cu o streaşină. Apropierea aceasta de elemente ale văzului, adică comparaţia dintre punct de vedere al culorii (albi-dinţii, alb-sacul, roşie gingia, roşie streaşina) -, este neobişnuită, pentru că dacă sacii sunt de obicei albi, streaşina foarte rar e roşie.

În ghicitoarea care arată biserica:
Tună văgăună
Ciorile s-adună


comparaţia constă în apropierea de elemente ale auzului amestecate cu ale văzului: a) Precum răsună văile, văgăunile când tună, tot aşa răsună satul când se trag clopotele (element al auzului). b) Precum se adună ciorile pe câte un arbore, aşa se adună credincioşii, când sună clopotele (element poate şi vizual, poate şi auditiv, întrucât ciorile şi credincioşii se întâlnesc cu oarecare zgomot).
Câteodată ghicitoarea adună câteva însuşiri de natură fizică şi morală, ale obiectului ce trebuie ghicit, ori se fac comparaţii foarte complicate şi din sfere de cu getare foarte depărtate. Aşa cărbunele este arătat prin următoarea:

Pe apă înoată
Şi în pământ nu putrezeşte.
Ceara trebuie s-o ghiceşti prin următoarea chestiune:
Am o rochiţă
O spăl în foc
Şi-o usuc în apă


pentru că ceara se întăreşte în apă şi se înmoaie la foc.
Cea mai veche colecţie de ghicitori este a lui Anton Pann, intercalată în povestirea: O şezătoare la ţară sau călătoria lui Moş Albu, din 1851. D-l Gorovei citează o broşusă contemporană publicată de dr. T. Stamati în Iaşi. De atunci multe culegeri separate sau amestecate cu alte producţii poporane au văzut lumina tiparului până la cea din urmă a d-lui Gorovei, despre care am pomenit de mai multe ori. Acest gen ciudat de literatură distractivă a fost studiat de către d-l G. Pascu în două volume (1909, 1911), din care ultimul e publicat de Academia Română.

DESCÂNTECELE
În genere, speciile de poezii poporane care alcătuiesc genul didactic se depărtează puţin câte puţin de poezia propriu-zisă şi acest ultim paragraf cuprinde un fel de lucrări care sunt poetice numai prin faptul că se exprimă în versuri, în nişte versuri foarte libere şi foarte neregulate.
Poporul, precum are poezia sa, modul său propriu de a-şi exprima nevoile şi bucuriile, tot astfel pentru boli are medicina sa specială. Această medicină constă în întrebuinţarea unor anumite ierburi, unor masaje şi mai cu seamă unor versuri care se recită cu ocazia aceasta şi se numesc descântece.
Cu aceste mijloace poporul socoteşte că se poate vindeca de diferite boli trupeşti şi sufleteşti. Tot prin ele se poate apăra de efectul farmecelor şi de persecuţia duhurilor rele, în existenţa cărora are o mare credinţă.
Recitarea descântecelor este însoţită de anumite obiceiuri, ce trebuie neapărat să se practice, căci altminteri scade puterea descântecului. Aşa, de exemplu, pentru brâncă, babele ţin în mână cârpă aprinsă sau câlţi şi recită descântecul de trei ori.
În privinţa originii, s-a emis părerea că cele mai multe din descântece şi mijloacele de vindecare sunt moştenite de la romani. Găsim uneori cuvinte al căror sens nu-l înţelegem şi unele, alăturându-se cu vechea mitologie italică, devin clare. Găsim apoi identităţi în unele leacuri. Aşa e întrebuinţarea verzei la durerea de cap, care se găseşte menţionată de Pliniu. Tot aşa cu întrebuinţarea pătlaginei la umflături, despre care vorbeşte iarăşi Pliniu. Pe lângă acestea aveau şi romanii versuri de recitat, păstrate prin tradiţie şi nepricepute de cei ce le spuneau. Se poate însă ca multe din remediile acestea ale medicinei populare să se fi introdus pe calea scrierii în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea, cum crede M. Gaster.
Se înţelege că nu vom insista asupra acestor chestiuni, căci ele ies din domeniul literaturii. Trebuie numai să lămurim câţiva termeni.
Obişnuit zicem descântece tuturor producţiilor poporane, care sunt în legătură cu bolile trupeşti sau sufleteşti şi prin care se cheamă un duh bun sau un duh rău în folosul sau împotriva unei persoane. Răposatul S.Fl. Marian în comunicarea făcută Academiei Române la 24 martie 1893, atrage atenţia că această întrebuinţare dă termenului un înţeles prea general şi în parte greşit. Poporul înţelege prin descântec numai poezia prin care se urmăreşte vindecarea unei boli trupeşti a unui om sau a unui animal. Aşa: descântec de bubă rea, de albeaţă, de bube dulci, de brâncă ş.a. Pentru deochi sunt mai ales, foarte multe variante. Vom da, ca exemplu, pe cea culeasă de Alecsandri:

Fugi deochi
Dintre ochi
Că te-ajunge-o vacă neagră,
Cu coarnele să te spargă,
Să te-azvârle peste mare,
În pustiu, în depărtare,
Acolo să pieri,
Ca ziua de ieri,
Ca roua de floare,
Ca spuma de soare,
Iar capul cel deocheat
Să rămâie luminat şi curat
De boală scăpat.


Dar afară de bolile trupeşti care vin de la Dumnezeu, omul trebuie să se apere şi de rele care vin din răutatea semenilor săi: prin vrajă, prin fapt, prin dătătură sau făcătură. Aceste cuvinte sunt întrebuinţate de popor, ca să arate lucrarea unui vrăjitor sau a unei vrăjitoare. Lucrarea are de scop să silească pe cineva a face un lucru pe care nu-l voieşte şi care foloseşte altei persoane sau să despartă pe doi soţi ori pe doi iubiţi sau să aducă boală vitelor cuiva, cu o vorbă să-l nenorocească. Cea mai curioasă dintre vrăji este înfigerea cuţitului.

Eu nu înfig acest cuţit
Nici în lut, nici în pământ,
Ci-l înfig în inima celui ce mi-i împărţit,


zice fata părăsită de iubitul ei, înfigând cuţitul în pământ şi recită un şir lung de versuri de acest fel.
Farmecele sau fermecele sunt poezii care au de scop să facă pe cineva a părea frumos şi a fi plăcut de o anumită fiinţă.
Împotriva vrăjilor şi a farmecelor luptă poporul prin alte descântece numite desfaceri, care trebuie să desfacă ceea ce s-a făcut de vrăjitor sau de duşman.
De aici urmează că S.Fl. Marian făcea patru grupe cu patru numiri deosebite: descântece-vrăji-farmece-desfaceri; socotesc totuşi că pentru înlesnire se poate da primului cuvânt şi sensul generic pe care l-am avut în vedere, când l-am pus în fruntea acestui paragraf.

Producţiuni de natură dramatică

ORAŢIILE DE NUNTĂ
Citind cineva într-o colecţie oarecare o poezie din grupul oraţiilor, cu greu ar putea găsi motivul pentru care ea s-ar aşeza între producţiile de natură dramatică. Trebuie să cunoaştem cadrul în care se desfăşoară aceste „oraţii” pentru a afla caracterul dramatic al unora din ele. Zic „al unora”, fiindcă o parte dintr-însele sunt poezii curat lirice sau glumeţe.
Căsătoria este pentru ţăranul nostru o împrejurare foarte însemnată din viaţă şi pe care el o îndeplineşte cu o sumă de formalităţi moştenite de la strămoşi.
Iarna, când un tânăr vrea să se însoare, trimite sau merge el cu un „peţitor” sau „staroste”. Acest fapt variază în detalii după localitate, dar se petrece în genere cu solemnitate mare, fiind părinţii fetei pregătiţi de mai înainte despre venirea peţitori lor. După ce s-a hotărât nunta în principiu, părinţii fetei merg în satul tânărului, ca să cerceteze despre starea şi purtarea lui, şi apoi se hotărăşte o zi pentru „logodnă” sau „încredinţare”.
În acea zi, tânărul, însoţit de rude şi prieteni, pleacă la casa fetei şi acolo unul din prietenii lui, numit „colăcer”, sau „conăcar”, recită o „oraţie”, care constă dintr-o alegorie despre un împărat care a plecat la vânătoare şi a rătăcit până în locurile acele.
După ce au intrat în casă, se cercetează zestrea şi apoi un popă sau un bătrân face încredinţarea, schimbând inelele tinerilor. Urmează apoi masă şi joc.
De atunci tânărul devine „mire” sau „ginere” şi fata „mireasă”.
Încă de vineri sau sâmbătă înaintea nunţii se aleg doi tineri „chemători”, care merg din casă în casă şi poftesc la nuntă pe săteni, rostind câte o „oraţie” şi închinând cu vin din plosca pe care o poartă cu dânşii.
În ziua nunţii porneşte mirele cu toate rudele şi cu prietenii din sat, ca să meargă la casa socrilor mici şi să aducă mireasa. Cortegiul se opreşte la o distanţă oarecare şi pornesc numai „vorniceii”. Aceştia găsesc lume multă strânsă în casa socrilor şi le ies înainte unul sau doi vornicei din partea miresei. După ziua bună şi după un schimb de glume, unul din vorniceii mirelui recită cuvenita oraţie. Vorbeşte ca un trimis al unui „tânăr împărat”, care a plecat la vânătoare şi a dat peste „o urmă de fiară” şi căutând-o a găsit la casa aceea o floare

Care-nfloreşte,
Dar nu rodeşte


şi ei au venit pentru ca să ia floarea. Urmează un dialog între vornicei şi e apoi chemat întregul cortegiu şi primit cu mare solemnitate.
Dialogurile acestea şi luptele simulate care se dau între reprezentanţii mirelui şi ai miresei, alergările cu caii peste câmp, iată slabul element dramatic, care ne îndreptăţeşte a clasa în acest gen oraţiile de nuntă.
Obiceiurile diferă de la un ţinut la altul.
În unele localităţi se face masă şi joc şi înainte de a porni la biserică, în altele nu.
Mergerea la biserică o întâlnim însă în toate părţile, pentru că ţăranul pe aceasta pune baza căsătoriei, iar formele de la primărie le socoteşte ca un lucru fără interes, pe care îl face de nevoie.
După întoarcerea de la biserică se aşează „la masa cu dar”, adică la care toţi mesenii trebuie să aducă ceva bani spre a ajuta la punerea temeliei unei noi căsnicii.

STEAUA
Cu toţii am văzut în serile de la Crăciun până la Bobotează, trecând seara pe stradă grupe de copii cu steaua şi invitând lumea să-i cheme:

Cine primeşte steaua frumoasă
Şi luminoasă
Cu colţuri multe şi mărunte
De la naşterea lui Hristos dăruite?


Intrând în casă, ei intonează diferite cântece.
Elementele principale din care se compun cântecele de stea sunt trei: 1) Cântece despre persoane şi evenimente biblice, de exemplu: Versul lui Adam, Trei crai de la răsărit; 2) Psalmi versificaţi; 3) Cântece numite eshatologice, despre moarte, iad, rai etc. Acestea din urmă sunt mai noi şi introducerea lor între cântecele de stea se explică prin legătura stabilită de religii între păcatul originar al lui Adam şi între Hristos, care vine în lume ca s-o mântuiască şi să-i asigure un trai bun după moarte.
Anton Pann a publicat în numeroase ediţii colecţii de cântece de acestea, pe de o parte versificând cântecele auzite de el, pe de alta copiind şi modificând versuri din manuscrise anterioare şi însoţindu-le cu note muzicale.
Cântecele de stea se găsesc la toate popoarele creştine, atât la cele romanice cât şi la cele germanice, precum şi la slavi şi la greci. Ale noastre se aseamănă mai mult cu cele slave. Ele fac astăzi parte din literatura poporană nescrisă, dar, după cercetările făcute, mai ales de M. Gaster, rezultă că au mai mult origine literară decât poporană, au fost, adică, introduse prin scris.
Cântecele de stea înfăţişează un element dramatic mai precis decât oraţiile; ele se cântă în cor. Şi corul, născut în teatrul grec, dispare la romani, pentru a reapărea iarăşi în Evul mediu în serviciul religios creştin, cu care se leagă de aproape literatura poetică şi muzicală a Stelei.

VICLEIMUL
Cu acesta ne aflăm pe deplin în genul dramatic, căci sub numele de Vicleim (Betleem) se înţelege o reprezentaţie dramatică în toată forma, în care se înfăţişează scena din istoria naşterii lui Hristos şi a creştinismului, cum şi din şirul persecuţiilor îndurate de primii creştini. Acest nume se dă şi totalităţii actorilor care joacă şi care merg pe stradă cântând.
În Moldova şi Transilvania numele de „Vicleim” e înlocuit prin „Irozi”.
Vicleimul are o parte religioasă şi una profană.
Partea religioasă este o acţiune în care intră ca persoane principale: Irod împăratul, un ofiţer şi cei trei crai de la răsărit. În unele variante e şi un prunc, în altele un cioban şi un arap.
Mersul acţiunii e următorul: Irod primeşte de la ofiţeri veşti din împărăţie. I se raportează că s-au prins trei oameni străini, care se aduc înaintea lui şi la întrebările făcute, răspund că sunt trei crai: Gaspar, Melhior şi Baltazar, care au plecat, călăuziţi de o stea, să caute pe împărat. După aceea Irod le spune cunoscutele versuri despre tăierea celor 14 000 de prunci:

Toţi prunci, mărunţei copii
De doi ani şi mai în jos
Împreună cu Hristos.


După o mică sfadă împăratul porunceşte să-i ducă la închisoare, dar, speriat de blestemele lor, le dă drumul şi ei pleacă să se închine lui Hristos.
Aici se fineşte actul I.
În actul II se aduce un copil, care profetizează împăratului tot ce are să se întâmple lui Hristos: botez, răstignire, înviere, înălţare.
Reprezentaţia se sfârşeşte cu mărturisirea lui Irod că nu are nici o putere faţă de Hristos.
Partea profană este jocul păpuşilor. Într-o cutie mare pe care o poartă doi băieţi, este înfăţişată grădina palatului lui Irod. Moş Ionică, îngrijitorul curţii, şi Paiaţa stau tot timpul în scenă şi pe acolo defilează diferite tipuri, care dau naştere la o serie de scene în care se satirizează deosebite întâmplări sau obiceiuri din localitatea de unde e culeasă varianta. Aşa vedem o bătălie între un iaurgiu şi un bragagiu, privelişte ce se întâlneşte des prin Bucureşti, vedem o satiră la adresa vieţii orăşeneşti din timpul trecerii ruşilor; vedem satira contra ţiganilor hoţi, contra evreilor fricoşi, contra popilor şi dascălilor care nu-şi îndeplinesc bine datoria, contra groparului beat, contra femeilor ce se sulimenesc etc.
Neapărat, satira nu e niciodată fină. Acele glume nerafinate, dar lipsite şi de ob sce nitate, sunt caracteristice spiritului poporan, nu numai la români, dar la toate po poarele, pentru că aproape identică cu a noastră este originea teatrului poporan la celelalte naţiuni.
Să vedem deci originea.
De timpuriu a început să se serbeze în biserica din Galia şi Egipt, naşterea Mântuitorului, care serbare s-a adoptat de către întreaga biserică occidentală şi orientală. După aceea s-au introdus şi ceremonii alegorice.
Se ştie că religiile păgâne ale grecilor şi romanilor aveau în ele un foarte însemnat element dramatic. Creştinismul îl atacă cu cea mai mare violenţă şi Sf. Părinţi spun că jocurile şi reprezentaţiile cuprind idolatria şi superstiţia. Când deveni creştinismul religie de stat, toate ideile sale fură puse în aplicare şi deci teatrul fu uitat şi dispreţuit.
Nu trecu însă multă vreme şi chiar preoţii simţiră cât de necesare sunt formele externe pompoase pentru răspândirea credinţei şi se văzură nevoiţi să recurgă la mijloacele dărâmate ale păgânismului. Un ritual bogat, veşminte împodobite, cruci, icoane, obiecte de artă, procesiuni cu diferite prilejuri se introduseră cu încetul în cultul creştin.
De aci nu fu decât un pas până la reprezentarea în biserică a naşterii Domnului. Se punea iesle şi veneau cei trei crai cu daruri. Din vorbele acestora se născu dialogul cu cântece, regele Irod în aceste reprezentări.
La noi cântecele acestea au venit pe două căi: 1) prin Bizanţ, adică prin originale slavone prelucrate după bizantine, reprezentând tradiţia orientală şi care au trecut din literatura scrisă în cea nescrisă; 2) prin saşi, adică saşii din Transilvania au introdus la ei o dată cu protestantismul şi „Irozii” după texte germane din sec. XVI, prelucrate după texte latine mai vechi şi reprezentând tradiţia occidentală, apoi prin secolul trecut de la saşi le-am luat şi noi. Înainte nu existau şi dovadă e faptul că în lucrarea lui Cantemir (Descrierea Moldovei) nu aflăm nimic relativ la aceste producţii.
La partea religioasă s-a alipit - într-un timp ce nu putem determina - şi partea profană a păpuşilor. Probabil că aceasta a avut o existenţă separată, pentru că Sulzer nu vorbeşte despre Irozi, dar pomeneşte jocul păpuşilor.

Producţiuni de natură epică

PLUGUŞORUL
„Pluguşorul” este numele unei poezii ocazionale. Ea se recită în dimineaţa zilei de 1 ianuarie. Grupuri de tineri cutreieră, colindă satul, conducând un plug tras de 2 sau 4 boi, plesnind din bice şi sunând din clopote. Din când în când ei intră în curtea unui gospodar. Aici unul din ei „ură” sau recită povestea care formează poezia pluguşorului. Ea se compune din strofe neegale, despărţite între ele prin exclamaţii ale grupului întreg:

Plecarăm într-o sfântă joi,
Cu plugul cu doisprezece boi,
Boii dinainte
Cu coarnele poleite,
Boii din mijloc
Cu coarnele de foc,
Boii de la roate
Cu coadele belciugate...
Trosniţi, măi!...
şi corul:
Hăi! Hăi!


Versurile sunt neregulate: au diferite măsuri, diferite ritmuri. Variantele nu sunt prea numeroase: în toate se găsesc înşirate ocupaţiile agricultorului, de la aratul ţarinei până la măcinatul grâului.
În varianta publicată de Alecsandri, aflăm că pe morar îl chema Troian, iar pe morăriţă Dochiana.

BALADELE
Aceste producţiuni poporane îndeplinesc cerinţele genului epic. Ele sunt poeme epice mai scurte sau mai întinse, care cuprind desfăşurarea unui fapt. Poporul le numeşte cântece bătrâneşti. Noi le numim balade, pentru că aşa li s-a zis de Alecsandri, care a publicat cel dintâi asemenea lucrări, dar unele din ele au întindere destul de mare, încât ar putea să fie numite chiar poeme epice. Câteva din ele, care povestesc originea poetică sau legendară a unei localităţi, a unei flori etc., sunt legende.
Deşi numărul lor trece de 50 în prima colecţie a lui Alecsandri, acesta n-a simţit nevoia să le clasifice. Teodorescu G.Dem. însă a făcut patru grupe: solare şi superstiţioase, istorice, haiduceşti şi domestice. Clasificarea lui a fost adoptată mai de toţi culegătorii ulteriori.
Ce sunt baladele solare şi cele superstiţioase? Teodorescu numeşte astfel cântecele care au de subiect legendele, moştenite chiar din vremea romană, despre soare şi lună, precum şi pe cele care poetizează diferite credinţe superstiţioase. Astfel este balada Soarele şi luna, care se găseşte în colecţia lui Alecsandri sub acelaşi titlu. Se spune că pământul era luminat odată numai de soare, că soarele, fecior tânăr, voia să se însoare, dar nu găsea altă fată potrivită pentru sine decât pe sora sa, Ileana, că aceasta nu se învoia şi pentru a scăpa, se prefăcea în mreană şi apoi Dumnezeu o arunca pe cer şi o făcea lună. De atunci:

De atunci se trase
Şi de-atunci rămase
Că ei se gonesc
Şi nu se-ntâlnesc;
Luna când luceşte,
Soarele sfinţeşte;
Soare când răsare
Luna intră-n mare.


Aceeaşi temă a încercării de căsătorie între frate şi soră este dezvoltată şi în balada Iovan Iorgovan (asemuitoare întrucâtva cu cea intitulată Erculean din colecţia Alecsandri).
Tema metamorfozelor, care se găseşte şi în aceste două poeme, formează fondul multor balade: astfel sunt Trei lebede (în colecţia Teodorescu), unde un fecior de împărat se duce la vânătoare şi găseşte trei lebede albe, care erau trei fete de împărat, schimbate în păsări; Cucul şi turturica (în colecţia Alecsandri) sau Mierla şi Sturzul (în colecţia Teodorescu), în care o pasăre iubeşte pe cealaltă şi nu e iubită. Iubita, ca să scape, se preface în diferite animale sau obiecte şi aceeaşi transformare o suferă şi iubitul cuc (sau sturz), schimbându-se în ceva apropiat. Astfel mierla:

Peste cap se da
În baltă cădea
Şi mi se făcea
Trestică
Pitică
Cu foaie înverzită
La vârf înflorită.
Atunci sturzul:
Peste cap se da
De mi se făcea
Mică păsărică
Uşoară şi mică,
De stat pe trestică.
Ca să scape, mierla:
Se făcea de-o baltă
Cu papură-naltă
Cu papură groasă,
Naltă şi stufoasă.
Dar sturzul:
Peste cap se da
Şi mi se făcea
Salcie pletoasă,
Ce pe mal creştea
Pletele-şi lăsa
Apa c-ajungea
Doar d-o săruta.
Zadarnic, căci mierla:
Floare se făcea
Pe câmpuri creştea.
Şi sturzul:
Rouă că-mi cădea
Doar d-o săruta.


În felul acesta urmează metamorfozele: mierla turtă, sturzul vătrai; mierla vie, sturzul pândar, mierla pânză, sturzul chirigiu, mierla fântână, sturzul ciutură.
Chestiunea transformărilor a fost studiată de Haşdeu, care a pus în legătură baladele noastre cu balade similare din literatura poporană franceză, provensală, retoromană ş.a. şi a urmărit izvorul acesta până la literatura persană (Cuvente den bătrâni, vol. II).
A doua grupă o formează, în mod natural, baladele cu subiecte istorice. Şi la noi s-au petrecut evenimente de acelea care au zguduit adânc societatea şi care, la alte naţiuni, au dat naştere acelor măreţe epopei poporane, fala literaturilor lor; dar nu avem nici vreo epopee, nici măcar nu avem cântece, destul de numeroase asupra unui personaj, ca să se poată lega, măcar în mod artificial, şi să se poată forma o epopee. Avem în cântecele noastre amintiri din epoca romană? Nu se pot dovedi. Urmele aflate de At.M. Marienescu în baladele culese de el, ca „fetişoare sabinioase”, sunt socotite ca lipsite de seriozitate, cum e considerată şi interpretarea expresiei Ler din colinde, care a fost explicată de unii fără temei, ca înfăţişând pe Aurelius-Aurelianus. Mai serioasă poate fi pomenirea lui Traian într-o variantă a pluguşorului.
În baladele câte s-au publicat până acum, numele istoric cel mai vechi este al lui Negru Vodă, care ia locul lui Neagoe în legenda mănăstirii Argeşului. Pentru această povestire se cunosc trei variante principale: una publicată de Alecsandri, alta de Teodorescu G. Dem., a treia de C. Mateescu.
Dintre domnitori găsim pe Mihnea Vodă (în Dobrişanu, col. Teodorescu), pe Radu Şerban (balada cu acelaşi nume, col. Teodorescu), pe Matei Basarab (idem), pe Ion Vodă cel Cumplit (Iancu Mare, col. Teodorescu), Lăpuşneanu (Bogdan, col. Alecsandri) Ştefan cel Mare (Movila lui Burcel, col. Alecsandri), Brâncoveanu ş.a.
Mai dese sunt numele de boieri în balade: Calomfireşti, Buzeşti, Bălăceni ş.a. În privinţa aceasta Gr. Tocilescu publică un mic studiu, cercetând cum s-a oglindit în fantezia populară lupta lui Bălăceanu în contra domnitorului Brâncoveanu. Se ştie că Aga Bălăceanu, ginerele lui Şerban Cantacuzino şi partizan al unei uniri cu austriecii, a venit chiar în Bucureşti cu armata austriacă în anul 1689. Poporul vorbeşte de:

Doi domni, cu două oşti:
O oaste mi-este nemţească,
O oaste mi-este turcească.


Oştile se iau la luptă. Brâncoveanu vede pe ai săi slăbind şi îndeamnă pe oamenii săi să ucidă pe Bălăceanu. La apelul său răspunde numai un căpitan, Costin, fin al lui Bălăceanu. Domnitorul îi făgăduieşte:

Ca să-i dea el domnia
Domnia şi moşia.
Costin s-a dus în tabăra naşului său şi, cu înşelăciune, l-a ucis:
Frumos capul i-l tăia
În suliţă i-l sprijinea
Şi pe cal încăleca
La Brâncoveanu mergea.


Când se întoarce însă cu trofeul său, domnitorul nu numai că nu-i dă nimic, dar porunceşte de-i taie şi lui capul:

Chip gealatului făcea
Şi-i dete capu-alăturea.


Tocilescu notează că şi prezenţa unui Costin în oastea lui Brâncoveanu şi tăierea capului lui Bălăceanu sunt fapte atestate de cronicari.
E păcat că forma în care se înfăţişează toate variantele câte s-au publicat despre Bălăceanu este în vădită decadenţă; nu numai că imaginile sunt palide sau banale, nu numai că versurile sunt rău construite, dar întâlnim expresii obscene.
Baladele haiduceşti sunt cele mai numeroase. Haiducii sunt eroii cei mai apropiaţi de popor. Ei nu sunt hoţi sau tâlhari, în înţelesul de azi, ci sunt înfăţişaţi ca nişte luptători pentru drepturile poporului. Poezia poporană îi arată ca nişte oameni puternici şi generoşi şi admiră în ei hotărârea de care poporul se simţea incapabil în acele vremuri când tirania îi plecase la pământ şi când mulţimea de nenorociri îl făcea să creadă că e ursit să sufere veşnic. Vom observa că miraculosul nu figurează în aceste balade, dar supraomenescul caracterizează mai pe toţi eroii aceştia; ei sunt oameni, însă cu însuşiri de uriaşi. Astfel Mihu se întâlneşte cu o ceată de unguri şi după ce învinge în luptă dreaptă pe căpetenia lor, cere tovarăşilor acestuia să-i ridice şaua şi armele, dar nici unul nu poate, întocmai ca în episodul cu arcul lui Ulise din Odiseea. Stanislav este şi mai minunat. Prins de turci pe când dormea, e legat cu frânghii, ba i se atârnă şi o piatră de moară de gât şi astfel este prăvălit în Dunăre. El doarme cât doarme şi apoi se deşteaptă şi izbuteşte să se ridice la suprafaţă cu piatră cu tot şi astfel să fie vă zut de cineva de pe ţărm şi ajutat să iasă.
Baladele haiduceşti se pot deosebi în două grupe: unele, cele mai vechi, arată pe haiduci luptându-se împotriva străinilor, mai ales împotriva turcilor, altele, cele mai noi, îi arată luptându-se împotriva bogaţilor.
Cuprinsul acestor balade nu prezintă o varietate mare.
Câteva înfăţişează lupte ale haiducilor contra ciobanilor, cum sunt baladele Dolca şi Şalga din col. Alecsandri, Fulga din col. Teodorescu ş.a.
Uneori se luptă haiducii între ei. Aşa se întâmplă cu Toma Alimoş,

Haiduc din ţara de jos,
Nalt la stat,
Mare la sfat,
Şi viteaz cum n-a mai stat.
Pe când şedea să se odihnească, vine un alt haiduc, Manea:
Manea slutul
Şi urâtul,
Manea grosul
Şi-arţăgosul
Venea, măre, ca vântul,
Ca vântul şi ca gândul,
Cu părul lăsat în vânt,
Cu măciuca de pământ.


Manea, prin înşelăciune, se apropie de Toma, îi taie pântecele şi fuge. Toma îşi adună maţele, îşi strânge mijlocul cu brâul şi aleargă călare după el, îl ajunge şi-i taie capul.
În povestea aceasta nu se vede bine cauza urii dintre cei doi antagonişti. În alta însă, Vidra, care figurează în multe colecţii, se vede că haiducii

Stoian şoimanul, popă vechi,
Cu potcapul pe urechi


şi

Păunaşul codrilor,
Voinicul voinicilor
se luptă pentru o femeie, pentru Vidra. Lupta lor este întocmai ca în basme:
Ei de brâe s-apucară
Şi la luptă se luară,
Zi de vară până-n seară.
Când în loc mi se-nvârtea,
Când în vale s-aducea,
Nici unul nu dovedea!
Dar Stoian mereu slăbea
Brâul lui se descingea.
Stoian popa s-aprindea
Şi făcea el ce făcea
Pe Păun că-l aducea
Şi-n pământ că mi-l izbea
Că pământul despica,
Până-n brâu că mi-l băga,
Băltagu-apoi ridica,
Capul lui Păun zbura.


Luptele haiducilor contra străinilor sunt încercări de a scăpa din închisoare ori expediţii de răzbunare. Cei mai vestiţi haiduci sunt Badiul, Golea, Bâcul, Aguş, Vâlcan, Stanislav. E curios numele acesta străin între celelalte, dar colecţiile ne dau multe variante relative la acest erou. Cele mai frumoase sunt în colecţia Teodorescu. În toate se vede că a făcut incursiuni prin oraşele turceşti de peste Dunăre şi cum o ceată de turci vine să-l caute, pun mâna pe el prin trădarea unei slugi, un grec, şi-l aruncă în Dunăre; el scapă şi se duce înot la Dristor (Silistra). Aci, intră prin prăvălii ca să cum pere un paloş, dar nu găseşte nici unul bun, pentru că pe toate le frângea:

La genunche le punea,
În genunche le-ndoia,
Paloşe că se frângea.


După multă căutare, descoperă la un ovrei un vechi paloş al său pe care i-l furaseră turcii. Supărat, taie pe ovrei, apoi porneşte prin oraş să caute pe turci. E plină de plasticitate naraţiunea acestei expediţii:

Paloşu în mână lua,
Pe uliţă c-apuca,
În cafenele intra.


Iar turcii:

Care pe sub pat intra,
Cafele că răsturna,
Ciubuce că-şi arunca,
Meşii-n urmă că-şi lăsa
Chiselele că-şi pierdea,
Iar Stanislav îi căta.
De sub pat că mi-i scotea
Şi cu paloş îi tăia,
Nici unul nu rămânea.


Este interesant de relevat că tipurile de haiduci care se luptă cu boierii şi cu funcţionarii administrativi sunt cântaţi în poeme mai puţin reuşite. Despre Jianu şi Tunsu publică Alecsandri două bucăţi, însă acestea sunt mai mult poezii lirice decât epice, pe de o parte printr-o întindere restrânsă, pe de alta prin lipsa elementului narativ. Alte nume ce se întâlnesc mai des sunt: Ghiţă Cătănuţă, Bolboceanu, Gheorghelaş Bălan, Busuioc... Fondul baladelor îl formează mai puţin faptele haiduceşti propriu-zise, care sunt amintite sau lăudate în termeni generali:

Bate ciocoii la scară,
Cerând bani de cheltuială
Şi haine de primeneală,


cât mai ales luptele cu potera, care prezintă pentru imaginaţia poporului momentele cele mai interesante, întrucât aici se vede iscusinţa cea mai mare şi vitejia fără seamăn a haiducului.
Cea mai izbutită baladă, cel puţin în unele variante (publicate de Teodorescu), este a lui Corbea. Hoţ vestit, el a fost prins de vodă Ştefăniţă şi pus la închisoare unde şade ani de zile:

Şade-n apă
Până-n sapă
Şi-n noroi
Până-n ţurloi.
Cu lacăte pe la uşă,
Cu mâini dalbe în cătuşe,
Iar la gât pecetluit
Cu cinci litere de argint,
Cum n-am văzut de când sunt.


B. Delavrancea a studiat într-o conferinţă a sa acest mic giuvaer, în care se pot întâlni cele mai frumoase exemple de imagini poetice. Vom releva câteva din ele.
Când mama celui închis se apropie de fereastra temniţei, îl întreabă:

- Corbeo, maică, aici eşti?
Corbeo, maică, mai trăieşti?
Corbea dac-o auzea,
Glasul că-i înţelegea
Şi din gură-i răspundea:
- Maică, măiculiţa mea,
Maică, parcă tot sunt viu...
Şi apoi descrie suferinţele din închisoare:
Aicea când am intrat
Ce-am văzut când m-am uitat?
Bâjbâiau şerpoaicele
Şi erau ca acele,
Broaştele ca nucile,
Năpârci ca undrelele.
Acum sunt şerpoaicele,
Maică, sunt ca grinzile,
Broaştele ca ploştile
Şi năpârci ca buţile.
Pe toate că le-am răbdat
Şi pe toate le-aş răbda
De n-ar fi una mai rea:
C-o drăcoaică
De şerpoaică,
Bat-o Maica Precista,
S-a încuibat în barba mea.
Ea maică, că mi-a ouat,
Ouăle şi le-a lăsat
În fundul şalvarului,
Fundul pozunarului,
În sânul meu c-a clocit
Şi puii şi-a colăcit.
În sânul meu că şi-i creşte
Şi de coaste mă ciupeşte.


Ca să scape din închisoare, Corbea imaginează o cursă pentru domn, pe care-l ştia mare iubitor de cai. Trimite pe mama sa să aducă un cal de-ai săi şi să-l plimbe pe dinaintea palatului domnesc. Domnitorul îl vede şi vrea să-l cumpere, dar baba spune că-l dă numai în schimbul liberării lui Corbea. Domnitorul se consultă cu divanul şi făgăduieşte, cu gândul să nu se ţină de vorbă. Ia calul, dar cine să-l încalece? Nici un ostaş nu poate şi de aceea domnitorul dă poruncă să-l aducă pe Corbea:

Corbea în curte când intra,
Cocoane se spăimânta,
Boierii cruce-şi făcea
De urât ce mi-l vedea;
Barba-i bate genunchiul,
Chica-i bate călcâiul,
Barba şi mustăţile
Îi acopăr mâinile:
Genele, sprâncenele
I-nfăşoară braţele.


Corbea obţine de la domn să i se dezlege mâna stângă, să i se radă barba, să i se potrivească chica, să fie îmbrăcat în haine frumoase. Ca măsură de prevedere, se închid porţile şi se străjuiesc zidurile, dar Corbea se repede cu calul său, sare peste zid şi fuge.
În colecţia lui Teodorescu se găseşte o categorie specială: a baladelor domestice. Prin acestea el înţelege acele care „poetizează instituţiunile, modul de a trăi şi fazele vieţii”. În ele găsim, „alături cu veselia nunţilor, adevărate tragedii sângeroase, produse de pasiuni puternice”. El publică 24 bucăţi de acest fel, care sunt mai puţin interesante decât cele din grupele celelalte. Se poate cita în mod deosebit Chira. Aici e vorba de o fată din Brăila, pe care o răpeşte un arap şi pe care o scapă fraţii ei înotând în Dunăre până ajung vasul cu care plecase răpitorul. Are şi Alecsandri o bucată cu acelaşi titlu, dar deznodământul e deosebit: aici vedem că fraţii ei o ucid, cu toate protestările ei, crezând-o că a fugit de bunăvoie cu arapul.
În lecţiile ţinute la „Cursurile de vară din Văleni” (Văleni 1910), d-l Iorga studiază baladele, căutând a fixa câteva cicluri. D-sa se ocupă de cele care se raportează la diferiţi domni, stabilind că nici una nu aminteşte vreun domnitor anterior secolului XVI; apoi, în treacăt, apreciază pe cele haiduceşti din care cele mai interesante se opresc la epoca lui Tudor Vladimirescu.

BASMELE
Basmele (basm sau basn, din paleoslavic...) sau poveştile sunt naraţiuni ale unor întâmplări închipuite, nişte epopei în proză, în care miraculosul are întrebuinţare excesivă şi care ne înfăţişează o lume de superstiţii strâns legate cu viaţa sufletească a ţăranului. În ele vedem în toate amănuntele mitologia poporului nostru.
Eroul principal al basmului este omul. Acţiunile lui însă sunt provocate, ajutate sau împiedicate de fiinţe supranaturale, unele bune, altele rele. Deznodământul basmului este, în general, favorabil celui bun, care, deşi suferă la început, dar tot izbuteşte a-şi arăta până la urmă dreptatea. Curiozitatea, neîncrederea în vorbele cuiva, dorinţa de a izbândi mai cu înlesnire, căutarea unei fiinţe iubite, încercarea de a distruge pe un vrăjmaş, invidia: cam acestea pricinuiesc acele peripeţii complicate ale basmelor.
În marele număr al basmelor româneşti s-ar putea deosebi câteva categorii sau cicluri, care la rândul lor sunt susceptibile de diviziuni, cuprinzând, se înţelege, fiece diviziune o serie mai mult sau mai puţin întinsă de variante.
O asemenea împărţire a încercat Lazăr Şăineanu, în scrierea sa premiată la concursul publicat de Academia Română în 1894. E o lucrare conştiincioasă, bazată pe un bogat material, atât românesc cât şi străin.
Autorul a deosebit trei mari secţiuni: basme pur fantastice, basme eticofantastice şi basme religioase.
Basmele pur fantastice sunt acelea în care elementul fundamental este metamorfoza sau descinderea în infern şi ridicarea în aer sau dorinţa de isprăvi a unor indivizi extraordinari. Aici vedem fiinţe supraumane (un sfânt, o zână) luând forme pământeşti, de obicei de animale (porc, şarpe, broască), spre a vieţui cu o fiinţă iubită de pe pământ. (Ex. Şarpele moşului din colecţia Stăncescu). Vedem fiinţe omeneşti transformate în plante în urma unui blestem. (Ex. Fata din Dafin din col. I. Fundescu). Vedem eroi care suferă o serie de transformări, ca să scape de persecuţia unui duşman sau a unui zmeu. (Ex. Pătru cel frumos din Şezătoarea). Descinderile în infern, idee pe care o întâlnim şi la cei vechi, în Odiseea, în Eneida, în isprăvile lui Alexandru cel Mare, se fac de obicei, ca şi ridicarea în regiuni aeriene, pentru căutarea unei fiinţe iubite (ex. Cei trei feciori ai babei din Şezătoarea). Tot în gruparea descinderilor şi ascensiunilor intră şi aşa-numitele deceuri. Deceul este un basm care cuprinde o sumă de întrebări curioase şi răspunsurile potrivite (Ex. Vizor, craiul şerpilor, din colecţia Pop Reteganul). Isprăvile eroice se îndeplinesc în genere de voinici, care poartă numele de „Feţi-Frumoşi”, uneori şi de femei războinice. Isprăvile acestea sunt felurite: sau se caută o apă miraculoasă care să redea viaţa sau se caută o fecioară cu părul de aur, ce se numeşte de regulă „Ileana Cosânzeana” (Ex.: Harap-Alb din Creangă).
Basmele etico-fantastice cuprind, pe lângă partea minunată, pe lângă isprăvile eroice, ce se află şi în celelalte basme, un învăţământ etic. Aci vedem doi fraţi care se iubesc unul pe altul şi se sacrifică unul pentru altul (Ex. Omul de piatră din col. Ispirescu) sau dimpotrivă, trei fraţi, doi duşmani celui mai mic, în care se personifică vitejia, isteţia, dragostea, sinceritatea (Ex.: Pasărea măiastră din col. Ispirescu).
Un învăţământ teribil se dă omului prin acele povestiri: ni se înfăţişează animale recunoscătoare faţă de oameni ingraţi (Ex.: Roş -Împărat şi Alb-Împărat din col. N.D. Popescu).
În alte povestiri ni se înfăţişează crima incestului sau persecutarea copiilor de către muma vitregă (Ex.: Fata moşului şi fata babei din col. Ispirescu).
Basmele religioase ne înfăţişează pe Dumnezeu sau pe sfinţi ori pe Diavol cu spiritele infernale, trăind printre oameni. Tema generală este facerea de bine de către fiinţele divine bune şi persecuţia de către cele rele: încă pe când puterea celor dintâi ni se prezintă ca nemărginită, a celorlalte e pusă greu la încercare şi mai totdeauna virtutea diavolească este învinsă de isteţimea omului (Ex. Azima mergătoare din col. Pop Reteganul).
Originea basmelor, ca şi a miturilor antice, a fost foarte mult discutată în cursul timpului şi s-au format teorii diverse pentru explicarea ei. Basmele au fost considerate de unii ca creaţiuni artificiale ale poeţilor, de alţii ca exprimarea unor înalte adevăruri sub formă alegorică.
Teoria veche a simbolismului miturilor a fost combătută de Ottfried Müller, care le consideră ca producţii spontane ale imaginaţiei copilăreşti a oamenilor. Fraţii Grimm au socotit basmele ca nişte ecouri ale miturilor indo-europene şi mai târziu Max Müller şi apoi Adalbert Kuhn au limitat şi mai mult teoria fraţilor Grimm, cel dintâi susţinând că în toate miturile se simbolează acţiunile principiului luminos, deci soarele joacă rolul de căpetenie, celălalt susţinând că miturile personifică fenomenele atmosferice, deci furtuna şi ploaia au rolul principal. Benfey crede că basmele sunt producţii exclusive ale spiritului indian, de unde s-au răspândit în lumea întreagă. B.P. Haşdeu a formulat o nouă teorie, după care originea elementului supranatural din basme se găseşte în vis; realitatea visului este transmisă de basm în realitatea vegherii.

Producţiuni de natură lirică

DOINELE
Doina este poezia lirică a poporului nostru. Subiectele ei sunt foarte variate; ele exprimă aproape toată gama simţirilor omeneşti. Poporul însuşi are conştiinţa acestei varietăţi de subiecte şi deci a însemnătăţii doinei. Ideea se află exprimată într-o poezie, pe care o luăm din colecţia lui Alecsandri:

Doină, doină, cântec dulce!
Când te-aud nu m-aş mai duce.
Doină, doină, viers cu foc!
Când răsuni, eu stau în loc.
Bate vânt de primăvară,
Eu cânt doina pe afară,
De mă-ngân cu florile
Şi privighetorile.
Vine iarna viscoloasă,
Eu cânt doina-nchis în casă,
De-mi mai mângâi zilele,
Zilele şi nopţile.
Frunza-n codru când învie
Doina cânt de voinicie;
Cade frunza jos în vale,
Eu cânt doina cea de jale.
Doina zic, doina suspin,
Tot cu doina mă mai ţin.
Doina cânt, doina şoptesc,
Tot cu doina vieţuiesc.


Din aceste versuri se vede că doina cântă frumuseţile naturii, nevoile şi suferinţele săteanului, voinicia sub toate formele şi în toate înţelesurile, apoi tainele sufleteşti. Cam acestea sunt şi grupele principale ce s-au stabilit de diferiţi culegători.
Versul doinelor este în genere format din 8 silabe (cu rimă penultimă) sau cu 7 (cu rimă ultimă). Este mai regulat decât în alte producţiuni poetice ale poporului, deşi succesiunea accentelor ritmice nu este cea păzită de poezia cultă de azi.
Greşelile ce le aflăm în versurile acestea le găsim şi în versurile poeţilor din prima jumătate a secolului XIX şi chiar la Vasile Alecsandri.
Originea cuvântului doină nu e sigură. Haşdeu o credea dacică şi-l punea în legătură cu sanscritul dhaina (prin forma transilvăneană daină) şi socotea că însuşi felul acesta de poezie trebuie să fie moştenit de la daci. Romanii erau un popor cu totul prozaic; ei s-au făcut celebri prin jurisprudenţă şi prin arta militară, iar poezia lor e imitată de la greci. Dacii, din contră, erau un popor poetic, pentru că erau înrudiţi cu tracii şi cu geţii, şi despre aceştia sunt dovezi istorice că aveau mari calităţi poetice. Înlănţuirea raţionamentelor lui Haşdeu este foarte atrăgătoare, dar încheierile nu pot fi definitive.
Doinele nu se recită, ci se cântă. Alecsandri reproduce aprecierea unui artist german. „Melodia lor e cu totul originală, câteodată sălbatică şi cuprinde uneori acordurile cele mai capricioase, cele mai bizare şi alteori foarte simple şi monotone. Ele au însă expresia dulce şi chiar dureroasă. Sunt pasagii misterioase, care fac să se presimtă dorinţe înfocate şi ascunse în fundul inimii.”

HORELE
Acestea alcătuiesc poezia glumeaţă şi satirică a poporului român. Sub numele de horă se înţeleg şi jocul şi cântecul scurt, în cadenţa jocului ce se zice de tineri. Cântecele de la horă poartă şi numele de strigături şi chiuituri. Ele constau din strofe de câte 4, 6 şi 8 versuri, întrerupte de zgomotoase onomatopee sau de chiote, care aţâţă agilitatea şi exprimă veselia, gluma şi spiritul de satiră. Trebuie să recunoaştem, însă, că sarea acestor glume este foarte groasă. Chiar în colecţia lui Alecsandri, care a făcut alegere din acest punct de vedere, sunt puţine care să nu lovească bunul gust. În colecţia - puţin îngrijită - făcută sub direcţia lui Gr.G. Tocilescu (Materialuri folcloristice) mare parte sunt triviale şi obscene.
Iată, din această colecţie, una din cele care se pot reproduce.

Foaie verde de trifoi
Nu sunt fete ca la noi.
Da mai sunt în alte sate,
Da-s cu gurile căscate.


E pur şi simplu ordinară. Putem da însă, din colecţia lui Bibicescu, o strigătură, în care înţepătura satirică prezintă oarecare fineţe:

Frunză verde, foaie lată,
Bine-i stă mândrei gătată
Tot cu haine de la şatră,
Da' mai bine i-ar şădea
Dacă şi le-ar face ea!


Poezia e din Transilvania; de aceea avem ardelenismul gătată în loc de gătită şi şatră în loc de prăvălie.

COLINDELE
Numele de „colinde” ar trebui să se dea tuturor poeziilor poporane care se cântă ori se recită de către grupe mai mari sau mai mici, de tineri ori de copii, colindând pe la casele locuitorilor din sat. Poporul se serveşte de acest cuvânt numai pentru urările care se cântă în noaptea dinspre Crăciun.
Aceste urări au subiecte foarte variate. În unele sunt amintiri istorice, în altele întâlnim credinţe religioase, în altele se reflectă obiceiuri gospodăreşti ori vânătoreşti. Ele sunt dintre cele mai vechi producţii populare şi tind să dispară. De aceea ele sunt mai numeroase în colecţiile vechi şi foarte puţine în ultima culegere, întreprinsă sub direcţia lui Tocilescu.
Aci versurile sunt mult mai neregulate decât în doine. Ele nu sunt legate de un ritm al jocului ca strigăturile, ci sunt mai mult recitate. Iată un pasaj dintr-un colind:

Voi patru colindători,
Vă alegeţi doi
Din voi,
Doi din voi mai tinerei
Şi săriţi în cea grădină,
Rupeţi fir
De calomfir
Şi-o steblă de busuioc;
Treceţi
Mergeţi
La fântână...


Nu numai că avem versuri libere, dar rima e aproape nebăgată în seamă.
În privinţa originii numelui, se pare că ar fi latinul calendae. Theodorescu G. Dem., care a publicat o monografie asupra colindelor, aminteşte că slavii au şi ei o datină la fel cu a noastră, dar slaviştii mărturisesc că obiceiul lor e botezat cu un nume latin. E adevărat, că se poate pune alături de colindarea noastră sărbătoarea vestită la romani festum calendarium, care se făcea la Calendele lui Ianuarie (1 ianuarie) şi atunci, în noaptea precedentă, copiii mergeau din casă în casă, fluierând şi bătând într-o daera, iar locuitorii le dădeau daruri. O altă dovadă că sărbătoarea Crăciunului este un obicei păgân, îmbrăcat cu haină creştinească, este că la Saturnale se tăiau porci, cum se taie la noi de Crăciun. Apropierile acestea sunt interesante; ele pot avea chiar o mare parte de adevăr, dar etimologia latină a cuvântului nu e pe deplin dovedită.

BOCETELE
Acestea sunt elegiile poporului. Ele se mai numesc şi „versuri la morţi” şi exprimă durerea ce simte familia pentru cel ce se duce. Interesant este însă de notat că bocetele nu sunt spontane, ci circulă variante din sat în sat şi din om în om, iar variantele nu se rostesc de cei care în adevăr simt durerea de a fi pierdut o fiinţă iubită, ci de femei, care au anume rolul de a jeli, de a boci.
Datina de a se cânta la morţi e veche. O găsim la evrei, la greci şi la romani. Aceştia obişnuiau să plătească anumite femei care să jelească pe mort. E de toată probabilitatea că de la ei s-a moştenit şi la noi deprinderea. Lucrul e cu atât mai de crezut, cu cât şi alte datine ale noastre la înmormântări se potrivesc cu cele romane.
Chestiunea aceasta a fost cercetată întâi de T. Burada (în scrierea sa despre Datinele la înmormântare) şi apoi în studiul lui S.Fl. Marian premiat de Academia Română (Înmormântarea la români).

II. Literatura poporană scrisă

Literatura poporană scrisă a avut norocul să fie studiată cu multă răbdare şi cu metodă ştiinţifică de către Haşdeu în vol. al II-lea al operei sale Cuvente den bătrâni (1880) şi de M. Gaster în cartea Literatura populară română (1883).
Haşdeu numeşte producţiile acestea „cărţi poporane” şi caută a formula deosebirea dintre cele două ramuri ale literaturii poporane. El pune de o parte literatura orală sau nescrisă: operă a unui întreg popor, a unei ginţi sau chiar a omenirii. Când se compune pentru prima oară o doină, ea nu mai e a autorului; ea zboară liberă până o prinde un al doilea, apoi un al treilea şi aşa mai departe, în aceeaşi ţară sau dintr-o ţară în alta şi fiecare individ adaugă de la dânsul sau suprimă ceva. De altă parte pune Haşdeu literatura scrisă, care oricât de anonimă ar fi, este o operă individuală; ea se fixează prin scriere din momentul naşterii.
Spontaneitatea primei categorii şi lipsa de spontaneitate la cea de a doua formează pentru Haşdeu distincţia esenţială: „Un sentiment involuntar şi iată o doină; o întâmplare, o catastrofă şi iată o baladă; un fenomen, o credinţă, un joc de cuvinte şi iată o legendă, un basm; o păţeală şi iată un proverb; o asociaţie de idei, o analogie neaşteptată şi iată o ghicitoare”. Din contră, cartea poporană presupune o tendinţă, o intenţie.
Pornit pe această cale, Haşdeu găseşte că în literatura orală predomneşte elementul liric, pe când în cea scrisă predomneşte elementul didactic, deşi o analiză amănunţită ar arăta, de exemplu, prezenţa elementului epic în ambele ramuri ale literaturii poporane.
Haşdeu mărgineşte studiul său la un manuscris cu diferite cărţi poporane din sec. XVI şi în jurul acestuia grupează o sumă de articole speciale, de un interes deosebit.
Gaster îşi propune, din contră, să îmbrăţişeze întregul domeniu al literaturii poporane scrise şi să arate legătura dintre aceasta şi cea orală. O clasificare ingenioasă, care nu poate însă satisface pe deplin, înlesneşte cercetarea. Se deosebesc trei grupe: literatura estetică sau romantică, povestiri despre diferiţi eroi populari; literatura religioasă, care cuprinde toate lucrările în legătură cu ideea religioasă; literatura etică, care arată ideile poporului despre bine şi rău. Tot în grupa cărţilor religioase pune Gaster şi pe cele de prevestire şi noroc.
În cele ce urmează am adoptat clasificarea aceasta, cu două mici modificări: am numit prima categorie literatură eroică şi am format o grupă deosebită din cărţile de prevestire şi de noroc.

Cărţile de prevestire şi de noroc

Cărţile acestea au avut şi au încă în pătura poporului un mare succes. Anual se desfac mii de exemplare. Succesul se întemeiază pe această eternă dorinţă a omului de a şti ce are să se întâmple în viitor.
Pornite din credinţa Chaldeenilor, ele dobândesc formă definitivă în Egipt şi de aci pornesc în toată lumea, dar nicăieri nu găsiră un teren aşa de potrivit, ca în vechiul Bizanţ. De aici, prin slavi, ajunseră şi la noi.
În studiul lui Gaster se deosebesc 7 feluri de cărţi de prevestire şi 5 feluri de cărţi de noroc. Ele se înfăţişează prin manuscrise şi tipărituri din sec. al XVIII şi apoi în tipărituri care reproduc cam acelaşi tip în sec. al XIX-lea.

ASTROLOGHIE
Astrologhia cuprinde prevestiri de natură meteorologică şi relative la temperatură. Toate aceste împrejurări depind de planeta care stăpâneşte anul. Fiind şapte planete (în care intră şi Soarele şi Luna), se înţelege că se va forma un fel de cerc, astfel că după o perioadă de 7 ani se vor repeta împrejurările climaterice şi meteorologice.
Aceste astrologii nu se răspândesc în forma izolată, ci ca anexe la calendare.

GROMOVNIC
Gromovnic (de la cuvântul slav grom, tunet) explică ce anunţă tunetul şi fulgerul în diferite luni şi în diferite împrejurări. Textul cel mai vechi e din sec. XVII.
Iată câteva exemple:

De va tuna în numărul (zodia) Leului, în oameni mari va fi moarte şi grânelor stricăciune, iar într-altă hrană va fi roadă. Şi în latura dinspre apus va fi durere în oameni şi mai vârstos zgaibe, pecingeni şi râie şi în oamenii cei mai mari foarte rău va fi. Iarna va fi mare şi ploioasă şi cei mai înţelepţi vor avea pagubă.

Iarna de va tuna sau va fulgera spre miazăzi, atunci ploi vor fi multe, şi va fi foamete: văile şi pâraiele se vor umple de apă şi marea se va turbura şi în boieri va fi beteşug; celor ce vor merge la Roma pe apă, pământul îşi va da roade. Întru acele lature, unde va tuna, va fi pâine multă, unt de vacă şi alte fructe vor fi multe.

TREPETNIC
Trepetnicul arată întâmplările viitoare după bătăile membrelor corpului. Câteva exemple:

Ochiul drept de se va clăti, ce vei gândi, pe voie-ţi va fi. Ochiul stâng şi sprânceana stângă de se va clăti, o dată amândouă, o mânie iute despre o parte îţi va veni şi apoi iar se va potoli.
Coada ochiului stâng de se va clăti, o voie rea sau o gâlceavă vei avea.
Geana stângă de se va clăti, ceartă şi gâlceavă vei avea.
Coada ochiului drept de se va clăti, dobândă vei avea.
Părul genii deasupra la ochiul drept de se va clăti, veselie vei avea.
Părul genii deasupra la ochiul stâng de se va clăti, un prieten neştiut îţi va veni.
Părul genii la ochiul stâng dedesubt de se va clăti, vei avea cinste de la un puternic.


CĂRŢI DE ZODII
Ca să-ţi afli viitorul, e bun mijloc, zice poporul, să cauţi în zodie. Toate zilele anului formează grupe, care se găsesc sub stăpânirea unei zodii. Sunt 12 semne ale zodiacului, corespunzătoare pentru cele 12 luni.
După ce vei găsi în ce zodie eşti născut, vei citi pagina cuvenită şi vei afla viitorul. Iată, de exemplu, ce se prevesteşte celui născut între 13 septembrie şi 13 octombrie, adică în zodia cumpenei: „Va fi de treabă, frumos, curat, iubitor de dreptate, grăitor de adevăr, dacă obiceiurile cele rele nu-i vor schimba firea; milostiv, iubitor de muieri, vesel şi iubitor de muzică; cu inima deschisă, viaţa lui plină de tot darul; sângeros, iute la mânie şi îndată se va întoarce...

CĂRŢI DE VISE
Dr. Gaster pune explicările viselor între cărţile de noroc; cred că s-ar putea socoti tot aşa de bine ca fiind carte de prevestire.
În vremuri foarte vechi, visul a impresionat pe om şi vedem în nenumărate povestiri istorice sau legendare cazuri despre valoarea viselor, ca anunţare a faptelor ce au să vină. Am putea începe cu visul lui Faraon, pe care-l explică Iosif. De aceea s-au născut, de timpuriu, producţiuni care să înlesnească pe om a pătrunde în această lume a viselor.
La noi poate vor fi circulat oral asemenea explicări, dar nu găsim nici un manuscris vechi şi cea mai veche tipăritură e din 1836: Tâlcuirea viselor, tradusă din ruseşte de Lesviodax. Iată câteva exemple:

Capre - întristăciune până în suflet.
Cap (tăiere) - moartea unei rude.
Cărbune - bani.
Carne de pasăre - dobândă, folos.
Carte de joc - neplăcere.
Căruţă cu 2 roate - boală.
Casă - căsătorie.
Caş, brânză - nenorocire.


Literatura eroică

În grupa aceasta Gaster aşază 13 lucrări de literatură poporană propriu-zisă şi câteva de autori cunoscuţi. Nu-i putem face o vină din aceasta, căci d-sa nu face aceeaşi deosebire ca Haşdeu între ce este poporan şi popular. Noi, fiindcă am adoptat şi norma şi numirea propusă de Haşdeu, vom vorbi aici de scrierile curat poporane, lăsând pe celelalte pentru capitolele respective.
Avem dar, următoarele cărţi de literatură eroică: Alexăndria, Varlaam şi Ioasaf, Syndipa, Bertoldo, Halima, Archir şi Anadam, Ghenoveva, Iliodor, Filerot şi Antuza, Dracul şi Femeia, Til-Buh-Oglindă. Unele din ele sunt foarte răspândite şi ştiute de toată lumea; altele sunt mai puţin cunoscute. Vom spune câte ceva despre fiecare din ele.

ALEXĂNDRIA
Faptele lui Alexandru cel Mare au avut un nemărginit ecou printre popoarele Orientului. Imaginaţia lor a dat naştere la felurite poveşti, care au format un corp şi s-au răspândit apoi şi în Occident.
Nu se cunoaşte redacţia primă a romanului lui Alexandru. Este sigur însă că s-a născut în Egipt, că eroul este înfăţişat ca fiu al lui Netinav, „împăratul Eghipetului”. Această redacţie primitivă s-a atribuit - pentru a se da mai mult crezământ redacţiilor ulterioare - lui Callisthenes, scriitor grec, care a însoţit pe marele cuceritor în expediţiile sale şi a fost chiar omorât din porunca lui Alexandru. Din Egipt, romanul a trecut în Bizanţ şi de-acolo în Italia, unde s-a redactat în latineşte de către un scriitor puţin cunoscut, Valerius, prin sec. al IV-lea d.Chr. Prin lucrarea aceasta şi prin o nouă traducere latinească din greceşte, făcută de un cleric Leo (sec. X) se răspândeşte povestea faptelor lui Alexandru în tot apusul. Desigur că în Spania s-a amestecat cu povestiri venite prin arabi.
Din Bizanţ romanul lui Alexandru s-a răspândit, pe de altă parte, în Orient şi a venit şi în ţara noastră; pe ce cale? Gaster socoteşte două izvoare: unul bizantin şi altul slavon. Monografia publicată (1910) de N. Cartojan studiază redacţia cea mai veche după slavoneşte, cuprinsă într-un codex miscellaneus scos la lumină în 1883 de I.Bianu, care l-a şi numit Codex Neagoeanus. Manuscrisul e scris de Popa Ion din Sînpetru în anul 1622 şi se arată ca o copie a unei mai vechi traduceri.
Cu redacţia după slavoneşte s-a amestecat mai târziu o alta luată din limba neogreacă şi care reprezintă o formă bizantină.
În felul acesta s-au născut o sumă de variante româneşti ce s-au răspândit foarte repede. În sec. al XVII-lea, când pomeneşte Miron Costin despre Vita Alecsandri magni a lui Q. Curtius Rufus, atrage atenţia că aceasta nu trebuie confundată cu alte Alexandrii mincinoase, adică formate din povestiri populare.
Natural, romanul acesta a circulat întâi în manuscris. În colecţia Academiei sunt 15 asemenea manuscrise. Cea mai veche tipăritură este din 1713, citată de Del Chiaro, dar nu se găseşte nici un exemplar. După aceasta se cunoaşte o ediţie din 1794 (Sibiu). De atunci încoace ediţiile se înmulţesc, dar ele nu sunt retipăriri ale aceleiaşi cărţi, şi multe din ele reprezintă redacţiuni deosebite. E curios de notat că în multe ediţii moderne s-au păstrat expresii slavoneşti, cum este formula de salutare pe care o reţine Heliade Rădulescu (Dispoziţiile şi încercările mele de poezie) când ne spune cum a auzit citindu-se prima oară Alexandria şi cum cititorul ajunsese până la: „mira tebe brate”.
Iată punctele esenţiale ale romanului lui Alexandru:

Pe când împărăţea în Egipet Netinav, veni Darie împăratul împotriva lui, îl bătu şi supuse ţara. Atunci împăratul, întristat, spuse sfetnicilor săi că va dispărea şi se va întoarce odată, ca tânăr de 30 de ani şi va scoate neamul său din robie. Dispărând, se duse în Macedonia la craiul Filip, care era mâhnit că nu avea copii. Acolo el deveni tatăl unui copil al împărătesei Olimpiada. Acel copil fu botezat Alexandru, care omorî pe Netinav fără să ştie că-i e tată şi care se făcu foarte viteaz şi dobândi învăţătură multă. Înainte de a se urca pe tron el făcu multe isprăvi vitejeşti, precum este un război cu tătarii ş.a. După moartea tatălui său, luând domnia, deşi era foarte tânăr, el nesocoti ameninţările lui Darie şi porni cu oaste împotrivă-i. În cale trecu pe lângă diferite cetăţi pe care le supuse: Anita (Atena), Râmul (Roma) ş.a. Trecu prin ţara leşească, printr-o ţară unde erau păsări cu obraz de femeie şi cu păr ca de porc mistreţ, ajunse la marea albă şi zidi cetatea Alexandria, se duse la Troada (Troia), în Ierusalim, în Eghipet; în sfârşit ajunse la Darie şi după multe lupte, îl învinse şi-i luă domnia. De acolo străbătu în ţara furnicilor uriaşe şi în alte ţări care de care mai ciudate, până în India, în ţara lui Por Împărat, dar muri otrăvit de un om al său, în Ţara Ierusalimului.

Aceste puncte principale au în jurul lor felurite episoade: în unele miraculosul are rol de căpetenie, în altele se găsesc aluzii la evenimente istorice cu mult ulterioare epocii lui Alexandru.

VARLAAM ŞI IOASAF
Romanul despre aceste două persoane celebrează triumful creştinătăţii asupra păgânităţii şi s-a răspândit foarte mult la popoarele Europei, mai ales din pricina parabolelor felurite ce conţine. Povestea este atribuită Sfântului Ioan din Damasc, care a scris-o în sec. VIII în limba siriacă, din care s-a tradus în greceşte, în slavoneşte şi astfel a ajuns la noi, unde cea mai veche redacţiune este din mijlocul sec. XVII (1648), făcută de Udrişte Năsturel.
Traducerea aceasta s-a tipărit de generalul P.V. Năsturel în 1904.
Iată cuprinsul: Împăratul Avenir din India dobândi un copil Ioasaf, şi vrăjitorii citiră în stele că se va face creştin. Împăratul vrea să-l crească departe de orice influenţe exterioare, dar un glas de sus îndeamnă pe pustnicul Varlaam, care petrecea în pustiu, să se ducă să convertească pe Ioasaf. El pleacă şi izbuteşte. Împăratul, înfuriat, voind să-i schimbe credinţa, pune pe doi filozofi ai împărăţiei să discute în faţa unui sobor, unul susţinând, celălalt combătând creştinismul şi susţinătorul să se dea învins în faţa argumentelor celuilalt. Se întâmplă însă că susţinătorul apără cu atâta căldură creştinismul încât rezultatul acestei încercări fu chiar creştinarea împăratului. Bătrânul lăsă tronul lui Ioasaf, dar acesta se duse în pustiu şi trăi cu Varlaam.
Cine sunt aceşti sfinţi? Din studiile făcute de specialişti rezultă că cele mai multe momente ale vieţii lui Ioasaf reproduc biografia lui Budha. Dr. Gaster observă însă că nu atât această parte biografică a interesat pe cititori, ci mai mult diferitele episoade şi pilde, care au dobândit cu timpul existenţă individuală şi, cu modificări de amănunt, au trecut în povestirea faptelor atribuite altor eroi ai imaginaţiei populare.

ISTORIA SYNDIPII FILOZOFULUI
E o poveste indiană, dar originalul indian nu se cunoaşte. Cele mai vechi redacţiuni cunoscute sunt: persană şi siriacă, de pe un text arab. La noi s-a introdus prin greci. Cel mai vechi manuscris e de la finele sec. XVIII (1779), iar cel mai vechi text tipărit e din 1802 (Sibiu).
Un împărat avea un fecior. Filozoful Syndipa s-a legat că-l va învăţa în şase luni toate învăţăturile. La sfârşitul studiului, filozoful trimise pe tânăr la tatăl său, recomandându-i să tacă şapte zile. Muţenia fiului miră pe împărat, care însărcină pe cea mai vicleană din cele şapte femei ale sale să-l decidă a vorbi. Ea îi propune să omoare pe bătrân şi să-i devină soţie. Băiatul zise că-i va răspunde peste şapte zile. Atunci ea se zgârie pe faţă, îşi rupse hainele şi acuză pe tânăr de criminal, din care cauză împăratul îl osândi la moarte. În această împrejurare intervin cei 7 filozofi sfetnici ai împărăţiei şi în fiecare zi spune unul o pildă, la care răspunde femeia. Astfel trec şapte zile, tânărul vorbeşte şi soţia e pedepsită.

HALIMA
E o colecţie de poveşti poporane, de origine arabă, dar îmbogăţită în cursul veacurilor cu anecdote din alte izvoare deosebite. Europa a cunoscut-o mai întâi la începu tul secolului al XVIII-lea (1704), prin traducerea lui Galland. La noi s-a introdus prin două căi: 1) printr-un izvor grec alcătuit din două colecţii vechi arabe (1001 de nopţi... şi 1001 de zile), tradus de Ion Gherasim Gorjan (1835-1838); 2) printr-o traducere nemţească după Galland, prelucrată de Ioan Barac (1836).
Fondul acestei cărţi este foarte simplu. Un împărat îşi omora totdeauna nevasta a doua zi după nuntă, fiindcă cea dintâi nu-i fusese credincioasă. Cea din urmă, numită „Halima”, cere voie împăratului să-i spună o poveste şi trece din una în alta şi astfel trec 1001 de nopţi, după care timp împăratul o iartă şi trăieşte cu ea în fericire.
Partea importantă însă o formează tocmai acele poveşti.
Şi acestea s-au răspândit separate şi au servit de izvoare multor nuvele şi povestiri din diferite literaturi.
Ce lucru curios trebuie să mai notăm aici, că Gorjan, în epilogul redacţiei sale, pune în legătură povestea Halimalei cu istoria românească, într-un chip foarte naiv:

“Cu drept cuvânt se laudă Halima pentru fapta ei. Însă fapta lui Mircea Vodă pe la anul 1393, care prin armele sale comandate cu multă înţelepciune şi vitejie împotriva lui sultan Baiazid, este cu mii de ori mai mare, mai slăvită şi mai vrednică de pomenit în tot minutul, căci a nimicit legislaţia numitului sultan, prin care îndatora ţara noastră, ca pe tot anul pe vremea viitoare, să dea Porţii câte 500 de copii şi zece mii de galbeni. Prin cererea lui Aidin nu se stârpea neamul omenesc, iară prin a lui Baiazid s-ar fi prefăcut ţara noastră de mult în provincie sau paşalâc, plin numai de turci şi toţi românii în Osmani şi Ibraimi. Mare eşti, Mirceo, slăvit în toţi vecii! Şi nu suntem vrednici de a te pomeni după cuviinţă”.

ARCHIR ŞI ANADAM
Această povestire face parte din ciclul de poveşti al Halimalei, dar a venit la noi independent printr-un izvor slav. Cel mai vechi manuscris e din sec. al XVII-lea, publicat de Cipariu: Istoria lui Archirie; altul de la finele sec. al XVIII (1784): Istoria lui Sangrid împărat ce stăpânea ţara Dorului. În secolul nostru, Anton Pann publică: Înţeleptul Archir şi nepotul său Anadam (1850).
Un împărat avea un sfetnic, Archir. Acesta crescu şi învăţă pe nepotul său Anadam şi-l duse la împărăţie în locul lui. Nepotul se gândi într-o zi să piardă pe unchi, ca să-i moştenească averea. De aceea, printr-o scrisoare cu pecete împărătească, făcu pe Archir să vină, din oraşul în care sta, în capitală, cu un număr de trupe. Atunci Anadam îl acuză că s-a răsculat şi nenorocitul fu osândit la moarte, dar armaşul împărătesc nu-l omorî, ci-l ascunse în casa sa. Pete câtăva vreme împăratul din Eghipet dete ştire împăratului cestuilalt să-i trimită nişte meşteri care să-i facă o cetate, nici în cer, nici pe pământ şi meşterii să vină, nici îmbrăcaţi, nici dezbrăcaţi că dacă n-o face aşa, îl răpune cu oastea. Atunci Archir se arată şi îl scoate din încurcătură. Îmbracă nişte meşteri în plase, merge la Eghipet şi pune într-o cutie un copil, căruia îi dă o frigare cu carne în mână, leagă cutia de picioarele a doi vulturi şi astfel se ridică în sus şi cerinţa împăratului e satisfăcută. Povestirea cuprinde la fine întrebări şi răspunsuri, de acelea care se găsesc şi în literatura orală.
După aceasta Împăratul Faraon începu să întrebe pe Archir, zicând: - Cu cine mă potrivesc eu întru slava împărăţiei mele? - Cu soarele. Îl întrebă iarăşi: -Dar boierii mei? Răspunse el: - Cu razele soarelui. - Bine, îi zise împăratul, dar ce copac este acela, care are douăsprezece ramuri, fiecare ramură având câte patru cuiburi şi în cuiburi câte şapte ouă, pe o parte albe şi pe o parte negre? Archir răspunse: - Copacul este anul, cele douăspezece ramuri sunt lunile lui, iar ouăle pe o parte albe sunt zilele săptămânii şi pe o parte negre sunt nopţile. Împăratul îl întrebă iarăşi: - În care lună omul bea şi mănâncă mai puţin? Archir răspunse: - În luna lui februarie, că este mai mică decât toate. Împăratul zise: - Să te mai întreb una: - Ce este aceea, dintr-un însufleţit iese un neînsufleţit şi dintr-un neînsufleţit iese un însufleţit? Archir răspunse: Este oul, când îl ouă găina este neînsufleţit şi când îl cloceşte iese un însufleţit.

GHENOVEVA DE BRABANT
Povestea Ghenovevei este de origine francă şi aparţine ciclului de legende relative la familia lui Carol cel Mare. La noi s-a introdus prin traducerea lui Pleşoianu, pe la mijlocul secolului trecut (1838) - dintr-un text francez, prelucrat din nemţeşte. În scurt timp deveni populară.
Identică în fond cu aceasta e o variantă din sec. XVII cu titlul: Povestea pentru împărăteasa ţării frânceşti ce i-au tăiat maştehă-sa mâinile.
Cavalerul Sijefre ia în căsătorie pe Ghenoveva. Năvălind maurienii în Franţa, el e nevoit să plece în război. În lipsă, vătaful curţii scrie stăpânului său că Ghenoveva e necredincioasă şi ea este osândită la moarte. Înainte de plecare, ea încredinţează unei servitoare devotate o scrisoare, pe care s-o dea bărbatului său când se va întoarce de la război; apoi fu dusă de călăi în pădure împreună cu copilul. Călăilor le fu milă şi n-o omorâră, ci o lăsară liberă. Ghenoveva trăi în pădure cu fiul său, hrănindu-se cu buruieni, până când, odată, mergând Sijerfe la vânătoare, o descoperă şi o aduce acasă, fiindcă se încredinţase de nevinovăţia ei.

BERTOLDO
Bertoldo e o traducere după un text grecesc (mss. 1779), care traduce şi el textul italienesc al lui Giulio Cesare della Croce (tip. 1620).

FILEROT ŞI ANTUZA
Filerot şi Antuza reprezintă o prelucrare a povestirii greceşti a lui Vincenzio Cornaro (1630-1650). Manuscrisul românesc cel mai vechi e din 1800.

DRACUL ŞI FEMEIA
Dracul şi femeia s-a tipărit întâi în 1851.
E vorba de un drac, care a fost trimis să trăiască pe pământ şi cunoaşte astfel toate isprăvile femeilor şi concluzia e că: femeia a îmbătrânit pe dracu...
Prototipul povestirii e într-o colecţie indiană, care a ajuns - nu se ştie pe ce cale - în Italia, aici a fost o redacţie latinească; din ea Machiavelli a prelucrat scrierea lui Belfegor. Nu se poate spune ce cale a urmat povestirea lui Machiavelli ca să intre în literatura românească. Dr. Gaster aminteşte două basme care au acelaşi subiect. Noi putem aminti nuvela lui Caragiale, Chir Ianulea.

TIL-BUH-OGLINDĂ
Această ciudată numire este titlul unei povestiri care s-a tipărit a doua oară în Braşov, în 1846. E o traducere din nemţeşte şi titlul însuşi traduce vorba germană Eulenspiegel, un erou comic popular. Să se observe că din acest nume propriu s-a format vorba franceză espiegle, precum calembour s-a format din numele Kahlenberg, iarăşi un erou popular.

Literatura etică

În rubrica aceasta aşază Gaster câteva cărţi poporane, dintre care unele sunt în strânsă legătură cu literatura nescrisă, prin aceea că s-au făcut între ele împrumuturi reciproce.

VIAŢA ŞI PILDELE LUI ISOP
Probabil că e de origine arabă. Cel mai vechi manuscris în care aflăm aceasta e de la începutul sec. al XVIII-lea (1705). Cuprinde viaţa fabulistului şi o sumă de fabule, care variază în manuscrisele şi ediţiile de mai în urmă.
Esop sau Isop era un sclav frigian, care din tinereţe a dat semne de mare deşteptăciune, ceea ce contrasta cu chipul său de o urâciune neobişnuită. Fiind vândut unui neguţător, a fost trimis cu mai mulţi tovarăşi să ducă mai mulţi saci cu diferite obiecte dintr-un loc într-altul. Esop a luat în spinare sacul cu pâini, ce era mai greu decât toate celelalte. Tovarăşii au râs de el, dar, pe măsură ce mergeau, pâinile se mâncau şi povara lui Esop se micşora din ce în ce, pe când a celorlalţi rămânea la fel. Cumpărat de către filozoful Xant, el se arată mai isteţ decât acesta şi dobândeşte libertatea. Ajungând la împăratul Vavilonului luă de suflet un copil, care mai târziu îl pârî pe nedrept împăratului că e un vânzător. În primejdie să-şi piardă viaţa, scăpă prin isteţimea sa. Aceasta e biografia lui Esop.
Pildele sale sunt maxime şi mici fabule.

FLOAREA DARURILOR
Tipărită întâia oară la începutul sec. al XVIII-lea (1700) cuprinde maxime ale filozofilor şi sfinţilor: Socrate, Aristotel, Ovidie, Sf. Isidor, Sf. Augustin, Toma Achinatul (Toma d'Aquino).

PILDE FILOZOFEŞTI
E o colecţie de maxime, „după limba cea proastă grecească, tălmăcite rumâneşte”. Prima ediţie e de la începutul secolului trecut (1713), a doua de la finele aceluiaşi secol (1783). Sunt mai ales precepte religioase:

Frica lui Dumnezeu iaşte săvârşirea cea mai mare şi netemerea cea mai mare greşeală;
Frica lui Dumnezeu curăţeşte inima;
Eu mă tem de Dumnezeu şi după Dumnezeu nu mă tem de altul fără numai de cel ce nu se teme de Dumnezeu.


Literatura religioasă

Sub această rubrică se cuprinde aşa-numita literatură bisericească apocrifă, adică poveşti anonime despre diferite întrebări, la care nu răspunde Biblia şi aşa-numitele pseudepigrafe, cărţi atribuite persoanelor biblice. Ele ne-au venit prin slavi, care le-au luat de la bizantini şi multe din ele au fost răspândite de secta religioasă a bogomililor.
Dr. Gaster începe cu zidirea lumii şi cercetează comentariile eretice asupra diferitelor puncte, aşa cum se oglindesc în literatura slavilor din sud: Adam şi Eva, dracii, Cain şi Abel, Melhisedec, Avraam, Moise, Solomon, din Vechiul Testament, Hristos, Pilat, Apocalipsul Apostolului Pavel, Epistolia Maicii Domnului, Minunile sf. Sisoe, Vasile cel Nou, din Noul Testament. Unele din aceste legende se găsesc în colindele româneşti, în basme, în manuscrise de întrebări şi răspunsuri, în descântece sau în broşuri speciale.
Vom vorbi aici despre cele mai răspândite dintre ele.

MELHISEDEC
Legenda aceasta s-a tipărit întâia oară în 1812 în Iaşi.
Trăia la hotarele Palestinei un fecior de împărat păgân, închinător la idoli. El a avut doi fii: Melhi şi Melhisedec. Tatăl trimise pe Melhisedec să aducă oi de la cireadă, pentru jertfă. Tânărul umblând pe câmp, se pătrunse de puterea lui Dumnezeu şi voi să întoarcă pe tatăl său de la cultul idolilor. Acesta se înfurie şi vru să-l jertfească zeilor. Intervenind soţia sa, traseră sorţi şi căzu să fie jertfit Melhi. Melhisedec se duse atunci la muntele Tavorului şi se rugă lui Dumnezeu să prăpădească cetatea şi aşa se făcu. Şi stete şapte ani Melhisedec acolo şi i se făcu pe spate o coajă ca de broască, şi-l află, mai târziu, Avraam şi fiindcă nu mai rămăsese nimeni din neamul lui Melhisedec, i s-a zis că e fără mamă şi tată.

APOCALIPSUL APOSTOLULUI PAVEL
E vorba despre vedenia ce a avut Apostolul Pavel, care a văzut locaşul sfinţilor şi cum iese sufletul din om. Îngerul stă la capul omului şi când îi iese sufletul îi zice de trei ori: vezi, suflete, să cunoşti acest trup, căci cu el te vei împreuna la vremea judedăţii. Dacă e bun îl plimbă prin iad ca să vadă ce e acolo şi apoi îl duce în rai, unde se aşază într-un pat sub un pom şi aşteaptă ziua judecăţii.
Se ştiu două redacţiuni româneşti: una pe scurt publicată de Haşdeu în Cuvinte den bătrâni (vol. II); alta pe larg, dar din acesta cunoaşte dr. Gaster numai un fragment.

EPISTOLIA MAICII DOMNULUI
E una din cărţile poporane cele mai răspândite la noi până în ziua de azi, pentru că se crede că ea are putere de talisman, aşa că au obişnuit s-o cumpere chiar oamenii care nu ştiu citi, de vreme ce, pentru a-şi face efectul e destul s-o pui sub perna unui copil sau unui bolnav.
În cele mai multe ediţiuni se cuprind, sub acest titlu, trei cărţi deosebite: Călătoria Maicii Domnului la Iad, Visul Maicii Domnului şi Epistolia lui Hristos. Ele se află tipărite şi separat fiecare.
a) Cea mai veche redacţiune românească a Călătoriei este cea publicată de Haşdeu în Cuvente den bătrâni şi datează din sec. al XVI-lea.
Sfânta Maria se rugă de Dumnezeu să trimită pe arhanghelul Mihail pe pământ. Când se coborî îl întrebă: câte munci sunt şi unde se muncesc oamenii? Arhanghelul o duse în iad ca să vadă unde şi cum se muncesc oamenii. Urmează de scrierea muncilor: unul spânzurat de picioare şi mâncat de viermi, pentru că a cumpărat aur prin înşelăciune; o femeie spânzurată de urechi pentru că a ascultat pe la vecini şi a învrăjbit oamenii; spânzuraţi de limbă mincinoşii şi clevetitorii ş.a. Maica Domnului s-a rugat lui Dumnezeu să-i ierte şi li s-a îngăduit să locuiască în rai din ziua de Paşti până la duminica mare.
b) Redacţiunea cea mai veche a Visului se găseşte într-un manuscris nepublicat încă şi citat de dr. Gaster ca datând din 1874. E o povestire scurtă, în care se vede că Maica Domnului adormind, a văzut în vis pe fiul său judecat, bătut, răstignit, iar Hristos i-a spus că toate acestea are să le pătimească pentru norodul omenesc.
c) Epistola lui Hristos, numită şi Legenda Duminicii, înfăţişează cea mai veche redacţie în citata colecţie studiată de Haşdeu.
Într-o zi a căzut o piatră din cer, mică la vedere, dar grea la ridicare. Patriarhul Ierusalimului a adunat vlădicii şi a făcut rugăciuni ca să afle ce este. Un glas din cer le-a spus să desfacă piatra. Desfăcând-o au găsit închisă epistola prin care Hristos ceartă pe oameni, pentru că nu respectă ziua duminicii. Le cere deci să se îndrepte şi făgă duieşte răsplată celor ce vor urma sfatul şi pedepse grozave celor ce nu-l vor asculta.

LEGENDA SFINTEI VINERI
Şi pentru aceasta, redacţia cea mai veche e publicată de Haşdeu. Textul e o copie după un original scris probabil în regiunea Braşovului, întrucât se poate judeca după particularităţile de limbă.
Sf. Vineri, identică cu sf. Paraschiva, era fiica unor părinţi care multă vreme doriseră să aibă copii şi cărora îngerii le prevestise că vor dobândi unul. Când se făcu mare, plecă din casa părintească pentru a propovădui creştinismul. Ajungând la un împărat păgân, fu pusă la chinuri: dar ea scăpă neatinsă din toate încercările şi ajunse de boteză şi pe oamenii împăratului şi chiar pe împărat. Aşa se mai întâmplă şi în alte cetăţi, până când i se împlini şi ei soarta şi muri pentru credinţă. De aceea ziua de vineri trebuie serbată cu post şi rugăciune.

MINUNILE SF. SISOE
Tot aşa de răspândită ca Epistolia Maicii Domnului este povestea sfântului Sisoe sau Sisin. E compusă din două letende: Avestiţa, aripa Satanei şi Minunile sf. Sisoe.
Avestiţa, aripa Satanei, este întâmpinată de Arhanghelul Mihail tocmai în momentul când vrea să se ducă să omoare pruncul ce avea să nască Fecioara Maria. O apucă de păr, o bate şi o sileşte să spună cele 19 nume şi să dea încredinţare că unde se vor găsi scrise aceste nume nu se va apropia.
Sfântul Sisoe avea o soră, mumă a şase copii, dintre care pe cinci îi luase Diavolul. Când intră sfântul în casă, se strecură şi Diavolul şi peste noapte fură şi celălalt copil. Sfântul alergă după el şi aflându-l îl sili să dea pe cei şase copii: ba chiar îl făcu să dea încredinţare că unde se va citi povestea aceasta şi se va pomeni numele lui Sisoe, nu se va apropia.
Se vede că aceste legende au un element comun: încredinţarea ce dă Dracul că nu se va apropia de un anumit loc. Acest element comun explică contopirea celor trei legende.
Redacţiunea veche, din sec. al XVI-lea pe care o publică Haşdeu, cuprinde povestea simplă a Sfântului Sisoe. Redacţia modernă este contopită. Aci vorbeşte Sf. Sisoe, care a văzut cum a pedepsit Arhanghelul pe Avestiţa. Reproducem încheierea: „Eu mă fac muscă - zice duhul necurat - eu mă fac păianjene, eu mă fac ogar şi toate nălucirile, văzute şi nevăzute şi merg de smintesc femeile şi iau copiii şi am 19 nume... Dar unde se vor găsi numirile mele scrise nu mă voi apropia de 7 mile de loc de acea casă, nici de nimeni câţi vor fi în acea casă, până va fi cerul şi pământul”.

B. Literatura cultă

I. Literatura veche

1. Literatura religioasă

Am arătat în introducerea acestei lucrări, pe ce motive ne întemeiem ca să începem cu literatura religioasă şi în ce măsură socotim că ea intră în cadrul unei literaturi.
În primul rând cărţile acestea sunt preţioase pentru cei ce vor să studieze faptele prin care a trecut limba noastră. Pentru cei ce nu se ocupă special cu asemenea chestiuni, pot să prezinte interes câteva observări generale. Vom aminti aici, pentru acei doritori de a cunoaşte lucrurile cu de-amănuntul, că despre mişcările culturale ale româ nilor, între 1504-1714, a scris o carte I.G. Sbiera (Cernăuţi, 1897), iar asupra literaturii religioase până la 1688 a publicat un volum N. Iorga (1904).

Secolul XVI

Care sunt cele mai vechi scrieri româneşti? Avem un număr de manuscrise şi mai multe tipărituri. Pentru acestea din urmă cunoaştem data, dar pentru cele mai multe manuscrise nu avem nici o siguranţă. Toţi cercetătorii trecutului nostru sunt învoiţi asupra faptului că nu posedăm nimic anterior secolului XVI. Mai e stabilit că între manuscrise trebuie să căutăm textele cele mai vechi.
Prima grupă o formează trei: Codicele voroneţean, Psaltirea voroneţeană şi Psaltirea scheiană. Câteştrele se găsesc azi în Colecţia Academiei (nr. 448, 693, 449).
Mănăstirea Voroneţ din Bucovina este una din mănăstirile zidite cam în vremea lui Ştefan cel Mare. Acolo s-au păstrat multe cărţi bisericeşti şi slavone şi româneşti. Între ele, a aflat în 1871, Gr. Creţu, o cărticică de 170 pagini, format mic, scris de mână cu o caligrafie îngrijită, artistică pe unele locuri. E însă greu de citit, deoarece cuvintele nu sunt despărţite unele de altele şi unele litere sunt unite câte două sau trei într-un singur semn (ligatură).
Manuscrisul acesta a fost numit „Codicele voroneţean” şi aşa este cunoscut; dar socotesc că numirea este improprie. În adevăr, cuvântul latinesc codex, întrebuinţat pentru vechile manuscrise din occident, pe care l-am luat şi noi, înlocuindu-l uneori prin cel slavon de sbornic, însemnează un manuscris, care conţine scrieri de un cuprins variat. Aci însă cuprinsul nu e deloc variat, fiindcă sunt numai faptele şi epistolele apostolilor. I se putea zice mai bine cum i-a şi zis într-un loc d-l Iorga: Apostolul de la Voroneţ. Sub acest nume de Apostol sau de Praxapostol sau de Paxiu, înţeleg clericii noştri cartea care cuprinde faptele apostolilor şi epistolele lor. Ele fac parte din Noul Testament, iar acesta are pe lângă cele 4 evanghelii (Matei, Marcu, Luca şi Ion), faptele apostolilor şi epistolele: 14 ale lui Pavel, 1 a lui Iacob, 2 ale lui Petru, 3 ale lui Ion, 4 ale lui Iuda şi la urmă Apocalipsul Sf. Ion Teologul (adică arătarea lui Hristos în faţa acestui apostol).
Foile rămase din manuscrisul de la Voroneţ cuprind fragmente din faptele apostolilor, din epistola lui Iacob, din prima şi a doua epistolă a lui Petru.
Se vede de aici că nu este lucrare originală, dar prezintă interes pentru vechi mea limbii.
Cât era de veche această limbă? Părerile au fost deosebite. Studii speciale s-au scris atunci de I. Bumbac şi I. Nădejde. Cel dintâi credea că e un text din secolul X. Ce bucurie pe toţi cei ce se interesau de trecutul limbii române! Vom şti, citind acest manuscris, cum vorbeau strămoşii pe la anul 900. Bucuria aceasta a trebuit să dispară însă, fiindcă studiul făcut de I.G. Sbiera, care a publicat întregul manuscris în 1885 (cu transcriere şi cu alte două texte de apostol mai nouă, pentru a înlesni comparaţia), a dovedit că materialiceşte era imposibil să fie aşa de vechi cum se credea. Argumentele sale cam de natură tehnică, raportându-se în primul rând la hârtie, şi arătau că manuscrisul nu poate fi decât din secolul XVI. Comparându-se însă limba acestui text cu textele tipărite, despre care se ştia pozitiv că sunt din acest veac, s-a văzut că deosebirile sunt prea mari şi astăzi după alte cercetări, publicate de G. Creţu, I. Bogdan, N. Iorga ş.a., se consideră stabilit că textul nostru nu este chiar traducerea din slavoneşte ci o copie de pe un text mai vechi.
Asupra Psaltirii de la Voroneţ s-au publicat cercetări de d-l Ovidiu Densusianu (Anuar. Semin. filol. 1898), iar textul se găseşte în „Revista p. istorie”, fundată de Tocilescu (an. XI, p. II de Giuglea).
Cealaltă Psaltire, care a făcut parte din biblioteca de la moşia Scheia a lui D.C. Sturdza, a avut buna soartă de a fi publicată de d-l I. Bianu, în 1889, în nişte condiţii excepţionale: fiecare pagină este fotografiată şi reprodusă în facsimile, alături de transcrierea în litere latine. Această procedare, care are numai cusurul că este foarte costisitoare este cel din urmă cuvânt al perfecţiunii; căci textul poate fi studiat, ca şi când ar avea înainte originalul, de orice cercetător şi în orice parte a lumii.
Manuscrisul acesta este mai puţin artistic, literele sunt mai grosolane. Cuvintele sunt mai adesea despărţite. Formatul e mic şi textul are 530 pagini. El cuprinde întreaga colecţie de imnuri religioase sau psalmi ai marelui rege-poet David.
O ediţie ştiinţifică cu studii, text şi glosar a dat d-l I. Candrea (2 vol., 1916).
Între aceste trei manuscrise sunt asemănări foarte însemnate de aceea se socoteşte că traducerea primă a fost scrisă în acelaşi timp şi în acelaşi loc. Unii au socotit că locul trebuie să fie Ardealul. D-l Iorga crede că e Maramureşul şi că timpul e secolul XV.
Caracterul cel mai însemnat al limbii în care sunt scrise aceste manuscrise sunt prezenţa sunetului r sau nr în locul lui n intervocalic. Aşa se zice: cire în loc de cine, pânre în loc de pâne, pâine ş.a. Această particularitate trăieşte până azi în puţine cuvinte în Maramureş, în mai multe cuvinte în Ţara Moţilor (Munţii Apuseni ai Transilvaniei) şi în foarte multe vorbe din dialectul istriano-român.
Aceeaşi deosebire de sunete se găseşte şi în alt manuscris, care e cunoscut sub numele de Codex Sturdzanus şi se păstrează în colecţia Academiei sub nr. 447. E o cărticică de formatul cărţilor in 8, pe care înainte de 1879 D.A. Sturdza a pus-o la dispoziţia lui B.P. Haşdeu, care s-a decis să-l studieze şi i-a dat numirea ce i-a rămas până azi.
Haşdeu publică în 1880 acest manuscris cu studii istorice, lingvistice şi literare (Cuvente den bătrâni, vol. II). El stabileşte că între 1580-1620 a trăit în satul Mihaciu din Ardeal (fostul scaun al Arieşului, azi Comitatul Turda-Arieş, cercul Vinţul de Sus) un preot care îşi zice singur Popa Grigore şi care a adunat câteva cărţi poporane, a copiat el unele şi a tradus însuşi din slavoneşte. Se pot face deci două grupe: unele scrise între 1550 şi 1580 de diferite persoane şi numai adunate de Popa Grigore; altele între 1580 şi 1619, scris de el.
Cele anterioare anului 1580 sunt următoarele:
a) Rugăciunea de scoaterea Dracului. Credinţa că Dracul intră în unii oameni şi-i chinuieşte era foarte răspândită printre români în secolele trecute. De asemenea, nenorocirea se scapă cineva recitându-i-se de către preoţi anumite rugăciuni, care aveau darul să alunge pe Necuratul. Aci aflăm povestea (cunoscută de la literatura poporană) a sfântului Sisoe;
b) Călătoria Maicii Domnului în Iad sau „Cuvântu de îmblare pre la munci sfânta Maria vria să vadză cum se muncesc rodul creştinescu”. (Cunoscută de la literatura poporană.)
c) Apocalipsul Apostolului Pavel sau „Cuvântul sfântului Pavel apostolu de la ieşirea sufletelor”. Povesteşte cum a văzut ieşind sufletul omului, cum se pedepsesc oamenii răi în Iad şi cum se răsplătesc cei buni în Rai.
d) Cugetări în ora morţii. Este o compoziţiune fără titlu în text, în care ni se înfăţişează cugetările ce ar putea să aibă un creştin când vede moartea apropiindu-se şi-şi ia rămas bun de la familie şi amici; cere o îngăduială de câtăva vreme, dar neputând-o căpăta de la Arhanghel, vorbeşte despre învierea morţilor şi judecata de pe urmă şi despărţirea celor buni de cei răi.
Textele scrise după 1580 sunt următoarele:
a) Legenda Duminicii. Cuprinde epistolia lui Hristos pentru paza Duminicii (cunoscută de la literatura poporană);
b) Încercări de traducere din slavoneşte, fragment, după un text religios, atribuit sf. Ion Chrisostom;
c) Întrebare creştinească. Pe la 1560 s-a tipărit în Braşov de către autoritatea săsească un catechism în limba română. Acest text - care astăzi nu se mai găseşte - devenind se vede rar pe timpul Popii Grigore, el l-a copiat (pe la 1607) şi i-a dat titlul de „întrebare creştinească”;
d) O predică. Se explică Tatăl nostru, nu în chip original, ci cu obişnuitele cuvinte din textele religioase; dar are o importanţă foarte mare prin mulţimea arhaismelor şi a particularităţilor de tot felul ale limbii din acest timp. Este numită de obicei prin cu vintele iniţiale „Fraţi dragi”;
e) Legenda Sfintei Vineri. Sfânta Vineri, identică cu Sfânta Paraschiva, este dintre cele mai populare figuri de sfinţi, din cauza episoadelor romantice ce conţine povestea vieţii ei, care în unele părţi se aseamănă cu miracolul basmelor. Textul acesta este o copie de pe un original scris probabil în regiunea Braşovului, întrucât se poate judeca după particularităţile limbii;
f) Fragment dintr-o conjuraţie. Sub acest titlu se cuprind vreo 7-8 rânduri dintr-o rugăciune, prin care se alungă dracii;
g) Legenda lui Avraam. Povesteşte cum a venit fulgerul să ia sufletul acestuia şi cum şi-a dat patriarhul sfârşitul;
h) Fragment liturgic. Nu e scris de Popa Grigore, ci de altă persoană. Cuprinde ceva dintr-o zi de duminică dimineaţa din postul Paştilor;
i) O predică. Scrisă de altă persoană, nu de Popa Grigore, este importantă prin faptul că nu reproduce cuvinte obişnuite din cărţi, ci pare a fi originală. Este numită de obicei, spre a se deosebi de cealaltă, prin cuvintele iniţiale: „Zise Domnul”.
Popa Grigore, culegătorul şi traducătorul de cărţi poporane, se vede că era un preot care nu se ridică, prin învăţătură, mai presus de poporanii săi. Numai aşa se explică prezenţa unor texte eretice între predici religioase. Haşdeu dă atenţie deosebită acestor eresuri şi emite părerea că cele mai multe dintre credinţele eretice cuprinse în colecţia preotului din Măhaciu, se datoresc secţiei bogomililor.
Ce este aceasta?
Creştinismul a avut să lupte cu o sumă de secte, pe care diferitele concilii le-au osândit şi ale căror cărţi au fost arse. Cu toate acestea, eresurile s-au răspândit mai mult în ţările în care cunoştinţele dogmatice erau mai puţin întinse. Între numeroasele eresuri creştine a fost şi bogomilismul.
Iată, în câteva cuvinte în ce constă această credinţă:
Dumnezeu a avut doi fii: pe Satanail şi pe Mihail (identic cu Hristos). Fiul cel mare, Satanail, s-a răsculat contra tatălui şi a devenit elementul rău. Hristos l-a învins, l-a aruncat în Iad şi i-a luat terminaţiunea il, lăsându-l „Satana”. Pământul şi cu tot ce se află pe dânsul, împreună cu omul, este creaţia lui Satanail; dar Dumnezeu a dat omului şi o parte de la dânsul, adică sufletul. De aceea în om sunt două elemente veşnic în luptă. Religia ortodoxă cu toate dogmele ei era considerată ca operă a Satanei. Cine e cu adevărat credincios trebuie să respingă toate acestea şi să caute a întări elementul divin. De aceea bogomolicii primeau numai pe „Tatăl nostru” dintre toate rugăciunile şi încolo aveau altele ale lor, duceau o viaţă ascetică, mâncau numai vegetale, nu admiteau liturghia, posteau lunea, miercurea şi vinerea şi fiecare credincios se considera preot.
Se vede din această scurtă expunere că avem aici credinţa dualistică, asiatică, lupta între principiul binelui şi al răului, pe care o aflăm în religia persană. Acolo, în Asia, s-a format secta Manicheilor sau Pavlicianilor, numită aşa după fondatorul Manes şi după apostolul Pavel, ale cărui învăţături le aveau ei în cea mai mare cinste. De acolo s-a strecurat în Tracia prin secolul VIII şi a intrat într-o nouă fază, devenind doctrina bogomilică. Acest nume s-a dat de la Popa Bogomil (călugăreşte Ieremia), care trăia pe timpul împăratului bulgar Petre (927-968) şi care „a răspândit în Bulgaria eresul manicheic”.
De la Dunăre de jos credinţele bogomilice au luat drumul prin Italia şi au ajuns până în Franţa de sud, unde se formă secta Albigensilor, contra căreia vedem pe regele Philippe-Auguste (1223) trimiţând armată. În genere, în Europa credincioşii bogomilismului erau numiţi bulgari, sub diverse forme: bulgari, bugari, bougres (în limba franceză a rămas vorba bougre, schimbându-şi sensul din „eretic” în „om ticălos”).
Sunt motive puternice pentru a se susţine că doctrinele acestea au trecut şi de-a stânga Dunării. Haşdeu aduce următoarele argumente:
1. Mărturia sasului Reicherstorffer (sec. XVI), care spune că moldovenii au cea mai mare veneraţie pentru apostolul Pavel.
2. Încredinţarea unui boier moldovean (sec. XVI) că Petru Rareş este creştin de legea „Sancti Pauli”.
3. Existenţa (în sec. XVII) unor români în Transilvania, care considerau pe apostolul Pavel mai presus de toţi sfinţii.
4. Transmiterea până azi a proverbului săsesc „L-a părăsit ca Sf. Pavel pe români”, proverb ce se găseşte şi la unguri.
La acestea Sbiera adaugă expresia „oameni buni”, ce se întrebuinţează în popor şi pe care o alătură cu „bons hommes”, nume ce-şi dau unii altora sectarii bogomilici din Italia şi Franţa.
Trecând la români, doctrinele de care ne ocupăm se întinseră repede din două cauze: toleranţa clerului român, necunoştinţa deplină a dogmelor ortodoxe. Astfel, românul crede că, pe lângă păcatul originar cu care se naşte omul, îi este scris să facă alte păcate. Trebuie dar să mai răscumpere din ele cât va putea şi în acest scop aleargă la ajutorul sfinţilor şi spre a avea mai multe ajutoare, creează sau introduce sfinţi deosebiţi de-ai creştinismului. Aşa avem: Sf. Vineri, Sf. Duminecă, Sf. Miercuri, Sf. Soare ş.a. Apoi, viaţa viitoare frământă spiritul românului. Iadul cu munci i se înfăţişează cu culorile cele mai înfiorătoare şi diavolul joacă un mare rol în viaţa lui. Pe când îngerul, ce-i stă pe umărul drept, îl îndeamnă la bine, diavolul îl pune să facă rău. Diavolul se întrupează în diferite animale şi persecută pe om; tot el produce diferite boli sufleteşti şi trupeşti, de care nu poate scăpa omul decât prin descântece şi rugăciuni.
Tot de la bogomili pare a se fi păstrat la români postul de lunea, înlăturarea de către ţărani a cărnii de vită mare, zilele de peşte din posturile cele mari, precum şi admiraţiunea pentru viaţa ascetică.
Chestiunea influenţei bogomililor nu este însă aşa de sigură. Într-o colecţie de Studii bizantino-române publicată de D. Rousso în 1907 se cercetează unele texte socotite bogomilice de către Haşdeu şi se combat opiniile acestuia. Argumentele acestea sunt de două categorii: de o parte arată că textul Cugetări în ora morţii socotit bogomilic, deci eretic, este o reproducere din rânduiala înmormântării stabilită de biserica ortodoxă; de alta, compară unele credinţe bogomilice cu pasagii din textul studiat şi arată că ele sunt în contradicţie şi deci textul nu poate fi bogomilic.
Critica aceasta se prezintă cu destul temei. Ea stinge numai în parte concluziile lui Haşdeu, care ne îndeamnă a crede că multe din textele măhăcene sunt bogomilice.
Mai avem încă două manuscrise din secolul XVI.
Unul a fost descoperit de Haşdeu în biblioteca din Belgrad şi publicat în Cuvente den bătrâni (vol. I). Este un fragment (vers. 3-41, cap. XXVI) din Levitic.
Se ştie că Vechiul Testament cuprinde trei grupe de cărţi din care cea mai în semnată e formată din cele cinci cărţi ale lui Moise sau Pentateucul: Facerea, Exodul, Leviticul, Numerii, Deuteronomul.
Haşdeu socoteşte că cele două pagini aflate de el sunt cel mai vechi text biblic în limba română şi că s-ar fi scris pe la 1560 în Oltenia. Cu totul alta este părerea d-lui Iosif Popovici (în rev. „Cozânzeana” din Orăştie), care le socoteşte ca un rest din traducerea întregii biblii care s-a tipărit în Orăştie, sub titlul de Palia în 1582.
Alt manuscris din acest secol este Evangheliarul lui Radu Grămăticul, care se găseşte în biblioteca British Museum din Londra. A fost semnalat de un scriitor rus în 1878 şi cercetat de Haşdeu, care a publicat asupră-i un studiu urmat de extrase, în „Columna lui Traian” (1882 şi 1883). Are 276 foi format in 8 mic şi cuprinde cele 4 evanghelii precum şi câteva pagini slavoneşti.
Într-o notiţă slavonească de la finele manuscrisului, „Radu Grămăticul, fiul lui Drăghici din Măniceşti pe lângă oraşul Ruşi pe râul Vede” spune că, fiind fugit în satul Novaiceni pe râul Osma, a aflat că Pătraşcu-Vodă (Petru Cercel) este la Rodos şi s-a dus acolo ca unul ce-i era devotat. Pătraşcu i-a zis să scrie evanghelia; el a început-o la 3 iunie şi a sfârşit-o la 14 iulie 7082 (1574). Petru Cercel (domn în Ţara Românească între anii 1583 şi 1585) a purtat cu sine manuscrisul prin toate ţările pe unde a călătorit, după ce pierduse tronul, şi l-a lăsat moştenire fiului său Marcu. De la acesta, nu se ştie cum, a ajuns în 1721 în posesia unui german şi în fine a căzut în mâna vestitului iubitor de cărţi R. Harley, a cărui bibliotecă se găseşte la numitul muzeu din Londra.
Timpul scurt pe care zice Radu că l-a întrebuinţat ca să sfârşească lucrarea face, cu drept cuvânt, pe Haşdeu să afirme că nu poate fi vorba de o traducere a lui Radu însuşi, ci de o copie. Nu posedăm textul de pe care a copiat el, dar d-l N. Iorga socoteşte că trebuie să fie acelaşi cu textul pe care l-a reprodus Coresi când a tipărit în 1560-61 Evanghelia.
În ce priveşte tipăriturile din sec. XVI, sarcina cercetătorului este mult uşurată prin preţioasa lucrare: Bibliografia românească veche de I. Bianu şi N. Hodoş, pe care o publică Academia română din anul 1898. Cercetarea a ajuns la anul 1817 şi trebuie să se oprească la 1830.
Din această lucrare se vede că cea mai veche tipăritură din principatele române ce se cunoaşte până azi este o leturghie slavonă din 1508; iar cartea românească cea mai veche este din 1560-61; o evanghelie tipărită de diaconul Coresi. Cu numele lui trebuie să începem lista vechilor tipărituri.
Nu avem cunoştinţe pozitive despre acest Coresi. Se pare că este neam de grec din insula Chyios, că familia lui venise mai de mult în Muntenia şi se rumânizase. Într-un articol publicat de N. Hodoş (în Prinos adresat d-lui D.A. Sturdza, 1903) se stabileşte chiar spiţa neamului din care rezultă că tipograful nostru este fiul unui Coresi grămătic, care făcuse o biserică în 1544. Pozitiv este că diaconul Coresi trăia în Târgovişte şi se ocupa de meşteşugul tipografiei. Nu ştim sigur dacă a plecat de nevoie din ţară (cum crede d-l Iorga) sau dacă a fost chemat la Braşov de judele de acolo Hans Benkner. Ştim însă că acolo a tipărit o serie întreagă de cărţi, care alcătuiesc tipărituri româneşti.
Se cunosc de la Coresi 15 lucrări, dintre care şase româneşti, una cu text slavon şi cu text român, iar restul slavone pe de-a-ntregul.
Cea mai veche tipăritură este din 1560-61, colecţiunea celor 4 evanghelii, Tetraevanghelul, tradus în colaboraţiune cu Teodor Diacul. Exemplarul cel mai complet se găseşte în Biblioteca Academiei.
În această lucrare sunt numai textele evanghelice. Biserica noastră însă a avut totdeauna trebuinţă de explicări ale acestor texte.
Ar fi fost desigur de un mare interes pentru istoria limbii şi a literaturii noastre ca explicările să se fi scris de-a-dreptul în româneşte; din nenorocire ele sunt numai traduceri şi din această pricină au şi o importanţă mai mică.
Explicările evangheliilor formează ceea ce se numeşte Cazanie. Cei vechi întrebuinţau şi numele de Tâlcul evangheliilor sau Evanghelie cu învăţătură sau Evanghelie învăţătoare.
Coresi a făcut două scrieri de acest fel, care sunt cunoscute de specialişti sub numele de Cazania l-a şi Cazania 2-a, prima tipărită pe la 1564, după informaţia dată de Cipariu (căci acum nu se mai găseşte nici un exemplar din această carte); a doua la 1580-81.
În serviciul bisericesc, scrierea complementară a evangheliei este Apostolul adică faptele ucenicilor lui Hristos.
Colecţiunea acestor fapte se numea la cei vechi Praxiu, Praxapostol sau şi cu numele simplu de astăzi Apostol.
Coresi a tipărit o asemenea lucrare pe la 1563.
Pe lângă aceste cărţi pur creştineşti, biserica noastră ca şi cea catolică a admis pentru serviciu şi din cărţile ebraice ante-creştine. Cea mai importantă este desigur Psaltirea, adică colecţiunea acelor minunate imnuri ale lui David care n-au fost în nici o literatură ajunse până acum. În literatura noastră veche Pasltirile sunt între cele mai numeroase lucrări.
De la Coresi avem 3: una cu text român şi cu text slavon, cunoscută sub numele de Psaltirea slavo-română, tipărită la 1577 şi reprodusă în ediţiunea Academiei de Haşdeu; două numai cu text românesc, una tipărită în 1568, alta în 1570.
Diaconul Coresi avea şi un fiu numit Şerban. Acesta a tipărit la 1588 în limba slavonă un Liturghier.
Locul tipăririi cărţilor lui Coresi a fost Braşovul, fapt stabilit de publicaţia bibliografică a Academiei, pe când până aci se credea că unele lucrări ale lui Coresi s-au tipărit la Sas-Sebeş.
Rostul acestor tipărituri a fost explicat ca un efect al propagandei protestante (sub forma calvină şi luterană). Doctrinele reformate plecând de la ideea lui Luther, cereau ca tot serviciul divin să se facă în limba fiecărui popor, iar nu în limba latină, cum se făcea în părţile catolice. În ţările ortodoxe locul latinei era ţinut de slavonă şi deci se putea aplica aceeaşi teorie; şi de aceea zice Coresi, în epilogul evangheliarului, că a scris cartea pe româneşte ca „să înţeleagă rumânii cine-s (care sunt) creştini” şi citează din Apostolul Pavel: „În sfânta beserică mai bine a grăi cinci cuvente cu înţelese decât zece mii de cuvente neînţelese ÎN LIMBĂ STRĂINĂ”.
Apoi să adăugăm faptul că lucrările lui Coresi s-au tipărit din îndemnul şi cu cheltuielile magistraţilor orăşeneşti protestanţi: Hans Benkner (Haneş Beagner, zice el) şi Lucas Hirscher (Lucaci Hrăjilă) din Braşov şi a calvinului Forro Miklos.
Ar fi încă o chestiune de cercetat dacă Coresi este traducător sau numai tipăritor? Un răspuns categoric nu se poate da pentru toate cărţile lui. D. Iorga crede că el s-a folosit de manuscrise transmise din Moldova şi datorită propagandei husiţilor. În ce priveşte Molitvenicul adaus la Cazania I, este ca şi sigur cum observă N. Hodoş (în citatul său articol) că a fost tradus de cineva din ungureşte şi revăzut numai de Coresi, care introduce câteva muntenisme.
Contemporană cu tipăriturile lui Coresi este o Evanghelie slavo-română, semnalată de Karataev şi I. Bogdan, care s-ar fi tipărit în Ţara Românească. Publicaţia bibliografică a Academiei îi pune data 1580. E păcat că exemplarul păstrat la Petersburg în biblioteca publică e incomplet.
Cea mai veche este aşa-numita Palia de la Orăştie, primul text biblic ce se cunoaşte în limba română. Cuprinde din cărţile lui Moise: Facerea şi Ieşirea.
Tipărirea s-a făcut în anul 1582, dar se pare că se tradusese mai mult decât se tipărise şi din aceasta s-a rătăcit o copie pe 2 foi, despre care am vorbit mai sus.
Din prefaţa cărţii, se vede că traducerea s-a făcut de episcopul Mihail Tordaş, care s-a asociat cu dascălul Efrem Zacan, cu Ştefan Herce, preot din Caransebeş, cu Moise Peştişel, preot din Lugoj, şi cu protopopul Achirie din Hunedoara. În privinţa limbii din care au tradus, sunt două păreri. D. Iorga, sprijinit pe cuvintele din prefaţă „cu mare muncă scoasem (scoaserăm) din limba jidovească şi grecească şi sârbească”, zice că s-a tradus din slavoneşte. D. Iosif Popovici, în studiul publicat în „Analele Academiei” (Tom. XXXIII) susţine că s-a tradus şi din ungureşte.
Asupra tuturor acestor cărţi cea mai recentă este studiul d-lui G. Pascu (Istoria literaturii şi limbii române în sec. XVI, Buc. 1921).

Secolul XVII

În secolul XVII literatura religioasă ia o dezvoltare foarte însemnată. Numărul manuscriselor cât şi al tipăriturilor, ce cunoaştem din acest timp, este aşa de mare, încât nu se mai cere să le înşirăm pe toate. Vom vorbi numai de cele mai însemnate şi vom face cunoscut şi figurile acelor bărbaţi ai bisericii care au lucrat în această direcţiune.
Bibliografia românească veche ne arată 83 de tipărituri în acest secol, în ţările române. Mai toate sunt de natură religioasă. Cele româneşti ne dau cărţile fundamentale ale bisericii creştine. Din acest timp avem cea dintâi biblie completă: este aşa-numita Biblie a lui Şerban din 1688. Psalmii lui David apar în Transilvania, într-o traducere tipărită la Bălgrad (Alba-Iulia) în 1651 şi în Moldova în cele două traduceri ale lui Dosoftei. Noul Testament cu text simplu sau cu comentarii (cazanii) este însă cartea cea mai răspândită, dar din toate traducţiile şi ediţiile câte se cunosc, nici una nu e tipărită în Moldova. În schimb, în Moldova apare cea dintâi culegere de Vieţi ale sfinţilor, în marea lucrare în 4 volume datorită mitropolitului Dosoftei şi tipărită la Iaşi între anii 1682-1686. Cărţile de ritual (Liturghii, Ceasloave, Molitfelnice) ocupă un loc în semnat şi se găsesc tipărite în câteşitrele principatele.
Se ştie că în secolul XVII biserica română este tulburată de propaganda calvină şi luterană. Propaganda aceasta pe care a studiat-o amănunţit episcopul Melchisedec (în opera sa: Biserica ortodoxă în luptă cu protestantismul, 1890) s-a manifestat prin cărţi şi aceste cărţi au provocat polemici. Literatura română a timpului s-a îmbogăţit deci prin câteva catehisme şi răspunsuri de combatere sau de apărare. E păcat că din Catehismul calvinesc tipărit la Bălgrad (Alba-Iulia) în 1640 nu se află nici un exemplar. Din Răspunsurile la acest catehism, tipărite de mitropolitul Varlaam în 1650 este unul la Academie, dar nu e încă studiat. Posedăm şi replica făcută de calvini în cartea Scutul catehismului tipărită la Alba-Iulia în 1656 (pe care Bariţ a retipărit-o în 1879 la Sibiu).
Literatura religioasă este mai variată în acest secol, căci, afară de cărţile pe care le pomenirăm până aci, - se mai publică - însă tot numai traduceri - o colecţie de propovedanii la morţi de către Popa Ion din Vinţ în 1683; explicarea celor 7 taine, tipărită la Iaşi în 1644; o poveste despre cei 40 de mucenici, tipărită în Alba-Iulia în 1689 ş.a.
Din toate aceste cărţi vom alege pe cele mai însemnate.

ÎN TRANSILVANIA
Ieromonahul Silvestru,''' despre care nu avem cunoştinţe biografice, a tradus Cazania (Evanghelie învăţătoare) de la Govora, din ruseşte, din porunca lui Matei Basarab şi după îndemnul mitropolitului şi al episcopilor. Această traducere a fost tipărită la mănăstirea Govora în 1642 de către Preda.
Tot el a început, din porunca lui Racotzi, principele Transilvaniei, să traducă Noul testament sau împăcarea cu legea nouă a lui Hristos, însă murind nu a putut termina lucrarea, care s-a completat şi s-a tipărit mai târziu de mitropolitul Simion Ştefan, în anul 1648.
Mitropolitul Simion Ştefan (1643-1651), a dat mare îndemn tipăririi şi traducerii de cărţi bisericeşti, în timpul cât a păstorit.
Tipărind Noul Testament al lui Silvestru, el face o declaraţiune de mulţumire către George Racotzi, principele Transilvaniei, apoi o prefaţă către cititor. Aici ne spune că, îndată după moartea lui Silvestru, a cercetat lucrarea acestuia şi a aflat o sumă de greşeli, provenite din pricină că traducătorul răposat nu ştia bine greceşte. De aceea a luat texte greceşti, latineşti şi slavoneşti şi a completat lucrarea pe care ar voi s-o vadă citită de toţi românii, nu numai de cei din Transilvania.
Popa Ion din Vinţ a lăsat următoarele lucrări traduse şi tipărite:
Sicriul de aur, tipărit în Sassebeş, 1863, după porunca principelui Mihail Apafi. În dedicaţiunea către principe, prezintă lucrarea din partea sa şi din a tuturor protopopilor şi „cu tot săborul românilor din Ardeal”. Această carte e o colecţiune de predici, care trebuiesc rostite de preoţi la diferite înmormântări.
Cărare pre scurt pe fapte bune îndreptătoare. Se cunoaşte un singur exemplar şi aceluia îi lipseşte titlul. E un mic tractat de morală practică, pornind cu deosebire din preocupaţiune religioasă, formulat în întrebări şi răspunsuri. S-a tipărit în 1685.
Popa Ion din Sân-Petru, a copiat la 1620 trei cărţi poporane: Alexandria, Floarea Darurilor şi Rojdanicul.
Manuscrisul, numit „Codex Neagoeanus”, fiindcă e proprietatea d-lui Profesor Neagoe, a fost cercetat de d-l I. Bianu în „Columna lui Traian” (1883) unde a publicat şi extrase.
Acest preot nu poate fi socotit ca traducător din slavoneşte, fiindcă nu spune că le-a tradus şi apoi, în vreo patruzeci de zile, cât mărturiseşte însuşi că a întrebuinţat, nu se putea face traducerea şi prescrierea pe curat.
Episcopul Sava (1659-1676) s-a distins prin convocarea unui sobor, la care au luat parte protopopii. Aici s-au formulat o serie de dispoziţiuni privitoare la îndatoririle preoţilor: Aşezământurile Vlădicăi Sava pentru folosul preoţilor, a bisericilor şi a creştinilor” (1675), manuscris ce se găseşte în Arhiva Făgăraşului.

ÎN MUNTENIA
În principatul Ţării Româneşti a înflorit literatura religioasă mai ales în jumătatea a doua a secolului. Cei mai însemnaţi reprezentanţi ai acestei mişcări sunt următorii:
Teodosie, care ajunse mitropolit la 1668, dar peste câţiva ani (1672) fu scos şi închis la Cozia de către Grigore Ghica. Venind la tron Şerban Cantacuzino, îl instală iar în scaun. A păstorit între 1679-1708.
El tipări la Bucureşti, în 1682, Evanghelia şi în 1683 Apostolul, care fu trimis bisericilor din ţară pentru trebuinţa slujbei şi, ca să combată direcţiunea calvină din Ardeal, publică o Leturghie slavo-română (Bucureşti, 1680) în care numai tipicul e românesc, iar rugăciunile sunt slavoneşti. Această carte fu tradusă de ieromonahul Inochentie.
Melhisedec Ieromonahul a tradus din greceşte o carte pe care a intitulat-o: Învăţături preste toate zilele. El spune în prefaţă că a găsit cartea grecească foarte importantă şi pentru că românii nu cunosc toţi această limbă şi, zice el, „ca să nu mă arăt adins mineş iubitoriu”, a tradus-o şi a tipărit-o în Câmpulung cu cheltuiala mănăstirii la care era egumen în 1642.
Meletie Machedonul a tipărit aşa-numita Cazanie de la Mănăstirea Dealului, în 1644, prelucrată după cartea pe care mai înainte a publicat-o mitropolitul Varlaam la Iaşi. El ne spune că e făcută cu bunăvoinţa domnului Matei Basarab, a mitropolitului Teofil şi a episcopilor.
Udrişte Năsturel, cumnatul lui Matei Basarab, este unul din boierii care s-au ocupat mai mult cu mişcarea literară de atunci. El a îndemnat să se traducă şi să se tipărească lucrări bisericeşti şi a tradus însuşi povestea lui Varlaam şi a lui Ioasaf din slavoneşte, dar n-a tipărit-o.
Varlaam, „arhiepiscop şi mitropolit al Târgoviştei şi al scaunului Bucureştilor, exarh plaiului şi a toată Ungro-Vlahia” (1673-1679), este iniţiatorul tipăririi unei interesante lucrări bisericeşti Cheia înţelesului. El mărturiseşte în prefaţă că urând lenea şi fiind doritor de muncă a organizat o tipografie în Bucureşti, aducând „dascăli de tipografie” şi apoi s-a gândit ce carte ar fi mai bună, ca să înceapă seria de lucrări ce trebuiau date românilor. A găsit o carte culeasă dintre multe scripturi sfinte şi scrisă ruseşte de Joanichie Galetovski, arhimandritul Cernigovului. Îndată, cu multă cheltuială, a adus dascăli învăţaţi - dar nu se spune numele nici unuia - şi au pus de au tradus-o româneşte. Aceasta este Cheia înţelesului, adică învăţături religioase morale, explicând texte din evanghelie, deci tot o cazanie. A tipărit-o în 1678.
Mitrofan, fost epliscop al Huşilor (1683-1690), căzând în dizgraţia lui Cantemir, a fost nevoit să plece din Moldova şi să vie în Muntenia, unde-l vedem ocupând episcopia Buzăului şi bucurându-se de multă trecere şi simpatie.
De la dânsul posedăm un manuscris intitulat Albina, copie, pe la 1688, de pe un manuscris anterior moldovenesc, cuprinzând o serie de capitole de natură morală-religioasă alcătuite din sentinţe ale Sfinţilor Părinţi şi chiar ale autorilor clasici greci.
În acest timp se face o lucrare de mare însemnătate. Şerban Cantacuzino, [om] politic cu visuri şi ambiţiuni mari, era în acelaşi timp şi mare susţinător al literaturii naţionale. Sub domnia lui se traduse aşa-numita Biblie a lui Şerban, importantă şi din punct de vedere literar şi din cel ortografic şi care se tipări în timpul lui Brâncoveanu în 1688.
Traducerea acestei biblii a fost făcută de mai multe persoane însemnate din acea vreme. Din titlu şi din prefaţă aflăm următoarele:
Pe când Şerban Cantacuzino era domn, nepotul său Constantin Brâncoveanu îl îndemnă să tipărească o biblie. Domnitorul cheamă pe arhiereul Ghermano de Nisis (de la Niş) şi hotărăşte să traducă textul elen, tipărit la Frankfurt. Elenistul acesta însă moare şi atunci cheamă „ai noştri oameni ai locului nu numai pedepsiţi (învăţaţi) întru a noastră limbă, ce şi de limbă elenească având ştiinţă”. Aceştia se servesc şi de ediţiunea septuaginta (a celor 70) şi de o traducere slavonă. Cine au fost aceşti colaboratori? La finele cărţii se pomenesc trei nume: Şerban şi fratele său Radu (Greceni) şi episcopul Huşilor Mitrofan; însă despre ei se adaugă că au desluşit şi au îndreptat cuvintele româneşti deci trebuie să mai fie şi alţii. Care anume? Haşdeu credea că traducătorul întregii lucrări este Nicolae Milescu dar părerea aceasta a fost combătută de V.A. Urechia şi tot ca nefondată o foloseşte şi d-l N. Iorga. D-sa propune ca traducător principal pe stolnicul Constantin Cantacuzino, şi presupune că l-a ajutat Sevastian Kymenites, directorul şcolii greceşti din Bucureşti, care au fost călăuziţi de Dosofteiu, patriarhul Ierusalimului, care scrie şi o prefaţă. Sigur este că nu toată opera s-a tradus în mod efectiv din nou, ci s-au întrebuinţat şi „alte izvoare vechi”. D-l Iorga zice că mai ales două cărţi s-au utilizat: Noul Testament al lui Simion Ştefan din Ardeal şi Psaltirea în proză a lui Dosoftei din Moldova.
Prin aceste împrejurări biblia de care vorbim se prezintă ca un simbol al unităţii limbii şi al unităţii neamului.
Fraţii Greceanu ne-au lăsat pe lângă aceasta, şi alte lucrări. Astfrel Şerban a tipărit (la 1693) o Evanghelie elinească şi românească iar împreună cu Radu a tipărit (la 1691) o colecţiune de reflexiuni morale-religioase ale Sf. Ioan Chrisostomul, sub titlul: Mărgăritare, adică cuvinte de multe feluri a lui Zlatoustu.

ÎN MOLDOVA
Literatura religioasă a Moldovei este foarte bogată în secolul XVII şi se ilustrează prin numele a doi mari prelaţi: mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei.
Varlaam a fost un călugăr cu cunoştinţe teologice şi de o mare energie. Fiu de sătean din Putna, cum zice d-l Iorga, el izbuti să se ridice deodată la treapta de mitropolit, căci nu-l aflăm în listele episcopilor eparhioţi. Nu cunoaştem anul naşterii şi învăţăturile sale, dar ştim că s-a ridicat pe scaunul arhiepiscopal în 1632 şi că a fost în legături foarte strânse cu Vasile Lupu, încât, în 1655, după ce amicul său fu răsturnat de Gheorghe Ştefan, se retrase şi el la mănăstirea Secul, unde rămase până la moarte.
Nici împrejurările vieţii sale nu sunt cunoscute cu siguranţă.
De la Varlaam ne-au rămas două lucrări:
a) Cartea românească de învăţătura duminecilor de preste an... (cazanie) tradusă din slavoneşte şi tipărită la Iaşi 1643.
b) Răspunsuri la Catechismul calvinesc, lucrare tipărită la Suceava (1645), din care până la timpul din urmă se cunoştea numai prefaţa, reprodusă de Şincai în cronica sa (tom III la anul 1645). Mai era încă o dovadă în faptul că e pomenită în a doua ediţiune a Catechismului calvinesc. Acum am aflat de la d-l Bianu că există la Academie un exemplar.
Iată ce zice Varlaam în prefaţă, între altele:

„Tâmplându-mi-se estimpu a fi în părţile Ţărei Româneşti şi vorbind mai vârstos cu oarecare boiarin Udrişte Năsturel carele în mijlocul altor cărţi nouă ce mi-au arătat, adusu-mi-au şi cărţulie mică, Catechismul creştinesc, care o am aflat plină de otravă de moarte sufletească... pentru care lucru am chemat sobor dintr-amândouă părţile şi din Ţara Românească şi din Ţara Moldovei... Am socotit că am o datorie mare să fac respuns şi să arăt strâmbătura şi tâlcul cel rău al lor ce tâlcuiesc rău şi strâmbează scriptura sfântă”.

Din prima ediţiune a Catechismului calvinesc nu se cunoaşte nici un exemplar. Din a doua (tip. 1656) este la Academie un exemplar. S-a retipărit într-o ediţie modernă cu litere latine (1879).
Acest catechism cuprinde două părţi: 1) replica la răspunsul lui Varlaam şi 2) ca techismul propriu-zis.
Mitropolitul Dosoftei era neam de boier mic sau de neguţător. D-l Iorga crede că familia lui era greacă şi că el s-a născut pe la 1624. S-a călugărit de tânăr poate la mănăstirea Probata (jud. Suceava), unde ştim sigur că a trăit câtăva vreme şi a dobândit cunoştinţe serioase mai ales de limbi. Cronicarul Neculce ne spune că ştia multe limbi: „elineşte, latineşte, slavoneşte şi alte”. Şi adaugă: „Adânc din cărţi ştia; şi deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel; în ţara noastră pe acele vremuri nu se afla om ca acela”.
Reputaţia aceasta de care se bucura explică cum ajunge la o vârstă tânără episcop al Huşilor (1658-1660) de unde trece la episcopia Romanului, unde stă până în 1671, când se înalţă la scaunul metropolitan.
Legăturile sale cu domnitorul Ştefan Petriceico îl silesc să urmeze soarta acestuia, când e răsturnat, şi peste puţin părăseşte scaunul ducându-se în Polonia. Mai târziu, sub Duca, primeşte din nou păstoria (1675) şi stă câţiva ani, până la vremea lui Constantin Cantemir care-l persecută pentru legăturile lui cu leşii. Atunci părăseşte din nou scaunul şi se expatriază pentru tot restul vieţii sale. A trăit la Zolkiew, la Moscova, la Taganroc, unde a şi murit în 1711.
De la Dosoftei avem un număr mare de lucrări. El este mai mare cărturar decât înaintaşul său Varlaam. Negreşit, tot traduceri sunt şi operele sale, dar nu numai că avem nişte traduceri ceva mai libere, dar el este cel dintâi care scrie versuri româneşti, traducând psaltirea. Înainte de el nu putem înregistra alte versuri decât stihuri ale peceţilor, pe când Dosoftei ne dă o lucrare lungă de mai multe mii de versuri.
Psaltirea în versuri s-a tipărit în anul 1673 în tipografia mănăstirii Uniev din Podolia. Ediţie nouă, ajutându-se şi de manuscrisul original, a publicat d-l I. Bianu în 1887. Lucrarea e precedată şi de un studiu introductiv.
Aceasta este opera cea mai preţuită a mitropolitului moldovean. Ea însă n-a exercitat o influenţă tot aşa de mare, cum au exercitat psaltirile versificate în alte ţări creştine, pentru că citirea ei nu s-a introdus în biserică. Trebuie să observăm însă, că unii psalmi au trecut în literatura poporană şi au devenit cântece de stea sau bocete.
Versificaţia lui Dosoftei ne arată toate greutăţile începătorilor. Se pot deosebi mai ales trei feluri de versuri: unele de 8 silabe în felul versurilor poporane însă având totdeauna numai rimă penultimă, cum sunt aproape toate rimele lui Dosoftei.

Slobozi, Doamne, 'n urechi sfinte,
Graiu cu de jale cuvinte.
Iată Domnul i să ştie
Că-i Dumnezeu în vecie...


altele de la 10 silabe, fără emistih, cu construcţie greoaie şi amestecate câteodată cu câte un vers de 11;

Cu urgia cea neastâmpărată
Ce-i ca focul peste voi vărsată,
Mută-ţi, Doamne, pe păgâni mânia
Şi peste dânşii îţi varsă urgia...


altele de 12 silabe, cu construcţie obişnuită din punct de vedere al măsurii şi cu cenzură după 6:

Tăcut-am ca mutul şi nu i-aş mai zice
Să-i cuvintez bine, că ce stă cu price,
De mi se-nnoeşte durerea cu boale,
Jalea mea şi tânga nu se mai potoale.


Noţiunea ritmului e tot atât de puţin cunoscută lui Dosoftei ca şi primilor poeţi ai noştri de la începutul sec. XIX.
D-l Iorga observă, cu drept cuvânt, că în altă parte se poate vedea meritul literar al psaltirii de care vorbim: în libertatea cu care traduce. În adevăr, cu cât se depărtează de original, cu atât e nevoit să pună şi idei şi imagini de la sine - am putea zice: originale.
Iată un exemplu: În loc de „Minunate-s înălţările mării, minunat este întru cele înalte Domnul” zice:

Minunată-i unda mării,
Ce-i mai mare craiul ţării,
Că pe toţi craiul potoale
Ca spuma mării cea moale.


Tot la Uniev a tipărit în 1673 Acatistul Născătoarei de Dumnezeu, o mică lucrare de 43 de foi, cu câteva titluri slavoneşti, fiind lucrarea însăşi tradusă din slavoneşte.
A treia lucrare, Dumnezeiasca Liturghie, tradusă din greceşte, o tipăreşte în Iaşi în anul 1679. Tot la Iaşi tipăreşte în 1680 altă traducere a psaltirii, de astă dată în proză şi însoţită de textul slavon; după care urmează un Molitvenic în 1681 şi Parimiile în 1683.
Peste un an începe, tot în Iaşi, să tipărească marea sa lucrare în 4 volume: Vieţile Sfinţilor, pe care o termină în 1686.
Este, împreună cu Psaltirea în versuri, cea mai importantă operă a lui Dosoftei. Stilul înfrumuseţat de expresiuni colorate, energice, duioase; sentimentul cu care povesteşte adânca satisfacţie sufletească a celor ce se dau jertfă pentru ideea creştinismului, modul dibaci cu care conduce acţiunea, fac din această lucrare - deşi nu pe deplin originală - o scriere în care se vede un talent şi care astăzi încă se poate citi cu interes.
Ultimele lucrări ale lui Dosoftei sunt mai puţin importante din punctul de vedere literar; o colecţiune de rugăciuni şi sfaturi liturgice, 1683, un octoih, tipărit probabil tot în 1683, dar din care nu se găseşte nici un exemplar. După plecarea sa din ţară nu se mai află nimic tipărit de dânsul.
Amănunte biografice asupra lui Dosoftei se găsesc în broşura d-lui Dinulescu, iar valoarea literară e stabilită în cartea de istoria literaturii religioase a d-lui Iorga.

CĂRŢILE DE LEGI
Nicolae Bălcescu în studiul său asupra izvoarelor istoriei românilor, publicat în 1845 în „Magazinul istoric”, adoptă părerea lui Cantemir, că prima colecţie de legi a făcut-o Alexandru cel Bun. Faptul nu e dovedit prin nimic şi, chiar de ar fi, ar fi scrisă în slavoneşte.
Noi nu posedăm decât legiuirile lui Matei Basarab şi Vasile Lupu.
De la Matei Basarab, avem două cărţi de legi:
a) Pravila de la Govora, zisă cea mică tipărită în mănăstirea Govora, în 1640.
Din prefaţă rezultă că s-a tradus din slavoneşte de către Mihail Moxalie, după îndemnul episcopului Teofil al Râmnicului, iar tipărirea s-a făcut de către ieromonahul Ştefan din Ohrida şi Meletie Macedoneanul, egumenul mănăstirii Govora.
Este o legiuire bisericească, vorbeşte despre spovedanie şi împărtăşanie, despre căsătorii şi alte chestiuni de acest fel.
În acelaşi an a apărut şi o ediţiune în Transilvania, având în frunte numele lui Ghenadie, mitropolitul din Ardeal.
b) Îndreptarea legii, zisă pravila cea mare, tipărită în Târgovişte în anul 1652.
Din titlu şi prefaţă se vede că traducerea s-a făcut „de pre limba elinească pre limba proastă românească” de către Daniil Panoneanul care şi iscăleşte una din prefeţe. A doua prefaţă o semnează mitropolitul Ştefan.
De la Vasile Lupu a rămas o singură colecţie de legi intitulată Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti, tipărită în 1646 în Iaşi. În prefaţă se spune că a tradus Evstratie biv vel logofăt „din scrisoarea grecească pre limba românească să poată înţelege toţi”.
Ambii codici se caracterizează prin faptul că sunt simple traducţiuni şi compilări din autori străini, fără să se ţină seama de trebuinţele ţării. Din cercetarea lor rezultă că este neexactă afirmaţiunea lui Cantemir, primită şi de N. Bălcescu, că Vasile şi Matei au combinat pravilele străine cu obiceiul pământului. Chiar în prescripţiunile relative la ţărani sunt copiate capitole din colecţiunea lui Harmenopol.
Dar nu numai în acest fapt stă asemănarea dintre codicele lui Matei şi al lui Vasile; ele cuprind aceeaşi materie, împărţită în aceleaşi paragrafe, cu aceeaşi redacţiune, - chiar cuvintele sunt aceleaşi. Tot ce se găseşte în pravila lui Vasile se află şi în a lui Matei; aceasta însă e de cinci ori mai mare.
Asemănarea atât de pronunţată şi împrejurarea că pravila lui Vasile se prezintă ca un extract din a lui Matei par curioase, când vedem că cea din Muntenia e tipărită în 1652, iar cea din Moldova la 1646. Ipoteza a două traduceri deosebite e greu de sus ţinut din cauza asemănării cuvintelor; dar nu e destul de documentată nici explicarea d-lui Xenopol, care crede că s-a făcut o singură traducere în Muntenia din care s-au extras capitolele ce alcătuiesc condica lui Vasile, şi, dintr-o pricină necunoscută până acum, s-a întârziat tipărirea pravilei lui Matei. D-l Sbiera socoteşte că Eustratie a făcut el întâi o traducere mare, care se găseşte în(1645), din care până la timpul din urmă se cunoştea numai prefaţa, reprodusă de Şincai în cronica sa (tom III la anul 1645). Mai era încă o dovadă în faptul că e pomenită în a doua ediţiune a Catechismului calvinesc. Acum am aflat de la d-l Bianu că există la Academie un exemplar.
Iată ce zice Varlaam în prefaţă, între altele:

„Tâmplându-mi-se estimpu a fi în părţile Ţărei Româneşti şi vorbind mai vârstos cu oarecare boiarin Udrişte Năsturel carele în mijlocul altor cărţi nouă ce mi-au arătat, adusu-mi-au şi cărţulie mică, Catechismul creştinesc, care o am aflat plină de otravă de moarte sufletească... pentru care lucru am chemat sobor dintr-amândouă părţile şi din Ţara Românească şi din Ţara Moldovei... Am socotit că am o datorie mare să fac respuns şi să arăt strâmbătura şi tâlcul cel rău al lor ce tâlcuiesc rău şi strâmbează scriptura sfântă”.

Din prima ediţiune a Catechismului calvinesc nu se cunoaşte nici un exemplar. Din a doua (tip. 1656) este la Academie un exemplar. S-a retipărit într-o ediţie modernă cu litere latine (1879).
Acest catechism cuprinde două părţi: 1) replica la răspunsul lui Varlaam şi 2) ca techismul propriu-zis.
Mitropolitul Dosoftei era neam de boier mic sau de neguţător. D-l Iorga crede că familia lui era greacă şi că el s-a născut pe la 1624. S-a călugărit de tânăr poate la mănăstirea Probata (jud. Suceava), unde ştim sigur că a trăit câtăva vreme şi a dobândit cunoştinţe serioase mai ales de limbi. Cronicarul Neculce ne spune că ştia multe limbi: „elineşte, latineşte, slavoneşte şi alte”. Şi adaugă: „Adânc din cărţi ştia; şi deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel; în ţara noastră pe acele vremuri nu se afla om ca acela”.
Reputaţia aceasta de care se bucura explică cum ajunge la o vârstă tânără episcop al Huşilor (1658-1660) de unde trece la episcopia Romanului, unde stă până în 1671, când se înalţă la scaunul metropolitan.
Legăturile sale cu domnitorul Ştefan Petriceico îl silesc să urmeze soarta acestuia, când e răsturnat, şi peste puţin părăseşte scaunul ducându-se în Polonia. Mai târziu, sub Duca, primeşte din nou păstoria (1675) şi stă câţiva ani, până la vremea lui Constantin Cantemir care-l persecută pentru legăturile lui cu leşii. Atunci părăseşte din nou scaunul şi se expatriază pentru tot restul vieţii sale. A trăit la Zolkiew, la Moscova, la Taganroc, unde a şi murit în 1711.
De la Dosoftei avem un număr mare de lucrări. El este mai mare cărturar decât înaintaşul său Varlaam. Negreşit, tot traduceri sunt şi operele sale, dar nu numai că avem nişte traduceri ceva mai libere, dar el este cel dintâi care scrie versuri româneşti, traducând psaltirea. Înainte de el nu putem înregistra alte versuri decât stihuri ale peceţilor, pe când Dosoftei ne dă o lucrare lungă de mai multe mii de versuri.
Psaltirea în versuri s-a tipărit în anul 1673 în tipografia mănăstirii Uniev din Podolia. Ediţie nouă, ajutându-se şi de manuscrisul original, a publicat d-l I. Bianu în 1887. Lucrarea e precedată şi de un studiu introductiv.
Aceasta este opera cea mai preţuită a mitropolitului moldovean. Ea însă n-a exercitat o influenţă tot aşa de mare, cum au exercitat psaltirile versificate în alte ţări creştine, pentru că citirea ei nu s-a introdus în biserică. Trebuie să observăm însă, că unii psalmi au trecut în literatura poporană şi au devenit cântece de stea sau bocete.
Versificaţia lui Dosoftei ne arată toate greutăţile începătorilor. Se pot deosebi mai ales trei feluri de versuri: unele de 8 silabe în felul versurilor poporane însă având totdeauna numai rimă penultimă, cum sunt aproape toate rimele lui Dosoftei.
Slobozi, Doamne, manuscris şi după aceea a luat dintr-însa şi traducătorul muntean şi el însuşi în volumul de pravile ce poartă numele lui Vasile Lupu.
Primele capitole din cea munteană cuprind idei generale: despre lege, despre dreptate, despre datoria judecătorului. Urmează o serie de prescripţiuni relative la viaţa privată şi publică a arhiereilor, preoţilor, călugărilor; apoi regulile logodnei, ale nunţii şi ale divorţului, cu felurite şi ciudate amănunte.
O altă parte a pravilei s-ar putea numi codice penal. Aici se prevăd pedepse pentru insulte şi bătăi, pentru omoruri, pentru furturi, pentru bigamie etc. Urmează o sumă de reguli relative la relaţiunile dintre plugari din toate punctele de vedere. Între ele se află consfinţită dispoziţiunea pe care, prin hrisov, o dăduse Mihai-Viteazul şi care, spune, că ţăranul e laget de pământ. Iată principalul articol în această chestiune:

„Când va fugi ţăranul de la locul şi de la stăpânul său, nime nicăiurea să nu-l primească; iar de-l va şi primi deodată, de sârg să-l întoarcă înapoi la satul lui de unde iaste; iar de va fi având vreo treabă ca aceea cu dâns acesta ce l-au primit ca să aibă a-şi spune treaba către domnul acelui sat; iară de va meşterşugui într-alt chip şi va călca pravila aceasta, ca să plătească la domnie... litre de argint şi... litre buiarinului aceluia a cui va fi ţăranul şi în acest chip să aibă îndemânare de la domnie ca să întoarcă ţăranul să-l ducă de unde au fost iară ei să rămâie cu toată paguba şi cheltuiala”.

Codicele lui Vasile este alcătuit din două părţi: întâi, o serie de dispoziţiuni penale relative la călcările de hotar, la furturi, tâlhhării etc., împreună cu alte articole privitoare la viaţa agricolă; al doilea, prescripţiuni despre căsătorie şi divorţ, despre adulter, omor etc.
Pentru a ne face idee de deprinderile oamenilor din acel timp, vom reproduce câteva dispoziţii care privesc purtarea dintre soţi. Capitolul are un titlu foarte sugestiv: „Cum şi când poate bărbatul să-şi bată muierea şi în ce chip”. Soţul nu se pedepseşte, dacă o va bate „pre vina ei” sau „dacă o va bate puţintel”. Sunt însă cazuri când soţul se pedepseşte:

„Cela ce va fi vrăjmaş şi cumplit spre muierea lui bătând-o fără de vină sau o va bate cu vrăjmăşie pentru puţintea vină, se va certa într-acesta chip: să piarză a treia parte den darurile ce-i va fi dăruit muierea, iară de nu-i va fi dat daruri se va certa să dea muierii sale a patra parte din câtu-i va fi zestrea...”

Pedeapsă mai poate primi soţul când o va bate fără de măsură şi cu vrăjmăşie. Cazuistica bizantină pe care o găsim aici e foarte interesantă. Iată cum se defineşte lipsa de măsură şi vrăjmăşia:

„Fără măsură şi cum nu să cade şi cu vrăjmăşie se cheamă bătaie când se face cu toiagul mai vârtos când să va svărâma lemnul sau să facă cu acesta rane să meargă sânge sau când o va lovi cu lemnul în obraz sau în cap; atuncea de-a pururea se va certa bărbatul pentru vrăjmăşia lui.
De-şi va bate neştine muierea cu pumnul sau cu palma nu se cheamă că este vrăjmăşie asupra ei, de o ar bate cât de mult şi de des”.


Asupra acestor colecţiuni de legi s-au publicat în anii din urmă mai multe studii din punct de vedere juridic şi istoric, dintre care însemnăm: studiul d-lui I. Peretz despre Pravila de la Govora (Buc. 1911) şi al d-lui St. Longinescu despre Pravila lui Vasile Lupu (Bucureşti, 1909).
Amănunte se pot găsi şi în Istoria dreptului român a d-lui St. Longinescu (Buc. 1908) care a început să publice textele legilor vechi în paralel cu izvoarele lor. Până acum a apărut primul volum din această colecţie (Buc. 1912), în care se dă Condica lui Vasile.

Secolul XVIII

Secolul XVIII este, fără îndoială, cel mai trist pentru Principatele Române, pentru că dominaţiunea grecească ajunge culmea prin stăpânirea politică; nu este însă o epocă lipsită de cultură. Domnii fanarioţi fac şcoale greceşti, dau decrete şi scriu legi în greceşte. Limba grecească devine limba clasei înalte din principate şi nu rareori găsim membri de mari familii boiereşti ale ţărilor traducând din diverse literaturi în greceşte sau chiar făcând lucrări originale în această limbă.
Cultura română se mărgineşte la şcoale alipite pe lângă cele greceşti şi socotite cu totul inferioare - iar ca producţiune literară, cele mai însemnate scrieri sunt cele religioase.
Această literatură a fost cu de-a-mănuntul studiată de d-l Iorga în 2 volume. (Istoria literaturii române în sec. XVIII, 1901). Aci se stabilesc două epoci: a lui Cantemir şi a lui Chesarie, care corespund celor două jumătăţi ale veacului.
În prima jumătate, dezvoltarea literaturii religioase este mai înfloritoare în Muntenia când trăiesc mitropolitul Antim şi episcopul Damaschin.
În a doua jumătate s-a produs şi în Moldova o mişcare mai însemnată, astfel că avem aci pe cei doi mitropoliţi Iacob I şi II şi pe Vartolomeu Măzăreanul, iar în Muntenia pe mitropolitul Grigore şi pe episcopul Chesarie.
Numărul cărţilor româneşti tipărite este destul de mare, iar centrele principale ale acestei activităţi sunt în Moldova, Iaşii, iar în Muntenia, Bucureştii, Râmnicul şi Buzăul, la care trebuie să adăugăm şi tipografia din mănăstirea Snagovului.
Tipăriturile acestea sunt, în primul rând, cărţi fundamentale ale religiei creştine (Psaltiri, Evanghelii, Cazanii, Apostoli) şi cărţi de ritual (Molitvenice, Penticostare, Octoihuri, Liturghii, Ceaslovuri, Acatiste, Mineie); dar este interesant de notat că acum apar şi cărţi de citit, cărţi literare propriu-zise, însă de literatură pur religioasă şi, bineînţeles, traduceri: culegeri de discursuri religioase, explicări ale celor 7 taine, sfătuiri pentru cei greşiţi care vor să se îndrepteze, vieţi ale pustnicilor, chestiuni dogmatice tratate în întrebări şi răspunsuri etc. Tot acum se tipăresc cărţi de literatură poporană, gromovnice, pilde filozofeşti.
Vom însemna aci numele cele mai însemnate ale traducătorilor şi ale ierarhilor care au cheltuit pentru tipărirea cărţilor ori au dat îndemn pentru lucrarea lor.

ÎN MUNTENIA
Filoteiu Sfântagoreţul este un călugăr care, precum arată numele ce i se dă, s-a dus şi a trăit multă vreme la o mănăstire din Sfântul Munte. El este traducătorul a două opere: Învăţături creştineşti şi Floarea darurilor, ambele scrise în greceşte.
În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu se organizează la mănăstirea Snagov o tipografie. Aci George Radovici - precum spune în dedicaţia către domn - găsind o traducere, făcută de Filotei, o tipăreşte în 1700 în Snagov şi dă în acelaşi timp câteva instrucţiuni cititorilor, cum să se serve de carte.
Un mare prelat în prima jumătate a secolului XVIII este Damaschin, episcop al Buzăului (1703-1708) şi mai târziu al Râmnicului (1708-1725), care a tipărit în Buzău „prin osteneala sa” Apostolul din 1704 şi Învăţătura despre şapte taine în Râmnic, în 1724. El este autorul acelei vestite cărţi Mâna lui Damaschin (aşezarea rânduielilor bisericeşti de peste an) pe care o tipăreşte Ioan Halmaghi la Sibiu în 1793 şi o laudă foarte mult, „căci tot meşteşugul ei pe mână se arată şi este izvodită cu mare meşteşug de P.O.S. Damaschin, episcopul Râmnicului”.
Dar cel mai însemnat prelat din prima parte a secolului XVIII este fără îndoială mitropolitul Antim,''' căci nu numai activitatea sa literară bisericească, dar viaţa sa însăşi e plină de interes.
Această viaţă a fost cercetată de către Emile Picot, fost profesor de limba română la şcoala de limbi orientale din Paris (Notice biographique et bibliographique sur l'imprimeur Anthime [d'Ivire] mètropilitain de Valachie, Paris, 1886) şi de către St. Dinulescu (Viaţa şi activitatea mitropolitului Antim Ivireanul, Cernăuţi, 1886).
Născut în provincia Caucaziei numită Iberia (cu formă grecească Iviria), în tinereţe căzuse sclav la turci, dar prin inteligenţa şi talentele sale, deveni liber şi ajunse - nu ştim prin ce împrejurări - în Ţara Românească, unde probabil învăţa arta tipografică, pe lângă meşteşugul picturii şi al xilografiei, pe care le cunoştea dinainte.
Pe la 1690, voind Const. Brâncoveanu să perfecţioneze tipografia Mitropoliei, aduse în Bucureşti pe Antim, numit atunci Andrei. Acesta se călugări aci şi organiză tipografia, scoţând ucenici români. În acest timp s-a ocupat şi cu studiul limbii patriei sale adoptive, pe care ajunsese în cele din urmă s-o cunoască aproape ca un român născut.
În 1696 îl aflăm egumen al Snagovului, unde stabili o nouă tipografie. Ajunse la 1705 episcop al Râmnicului şi întemeie în Râmnicul Vâlcii prima tipografie. În 1708, murind mitropolitul Teodosie, fu chemat Antim la scaun, în Bucureşti, unde zidi biserica păstrată până azi cu numele lui.
El ura domnia turcească şi făcea parte din partidul care simpatiza cu Rusia. Din această pricină avea mulţi duşmani în ţară şi la Constantinopol. Aceştia îl acuzară către Brâncoveanu că face risipă cu banii statului şi urmăreşte detronarea domnului. Antim ştiu atât de bine să se apere, în două scrisori adresate lui Brâncoveanu, încât toate acuzările fură dovedite false şi rămase în cinste până la finele domniei acestuia.
După Ştefan Cantacuzino, venind la tron Nicolae Mavrocordat, poziţiunea lui Antim deveni foarte critică. Domnul căuta numai un prilej ca să scape de dânsul. Răspândindu-se vorba că austriecii au intrat în ţară, Mavrocordat fugi la Giurgiu, iar Antim rămase în capitală. Îndată ce se întoarse, domnul care - aflase că ştirea era exagerată şi avea şi 200 de tătari - acuză pe Antim de conspirator, obţinu de la patriarh degradarea lui şi-l exilă. Pe drum, păzitorii, din porunca domnului, îl omorâră, aruncându-l într-un râu (1716).
Antim ca tipograf la Snagov, ca episcop şi ca mitropolit a tipărit, sub îngrijirea sa ori cu a sa cheltuială, multe cărţi bisericeşti româneşti şi greceşti dintre care pe unele le-a tradus el însuşi. Astfel avem o Psaltire (1694, Bucureşti), două Evanghelii (1697, Snagov, 1703 Bucureşti), un Molitvelnic (Râmnic, 1706) şi o Liturghie (Târgovişte, 1713), un Octoih (Târgovişte, 1712) şi un Ceaslov (Târgovişte, 1715) precum şi cărţi cu bucăţi alese din scriitorii bisericeşti (Anthologhion, Râmnic, 1705) sau cu maxime religioase (Floarea Darurilor, Snagov, 1700) ş.a. Dar de la el ne-au rămas şi lucrări originale: predici rostite la diferite ocaziuni. Acestea n-au fost tipărite în timpul vieţii lui, ci s-au păstrat în manuscris (mss. Academiei no. 524.525.549) şi au văzut lumina la finele secolului XIX (publ. de I. Bianu, 1886 şi de C. Erbiceanu, 1888).
Negreşit aceste predici, care s-au numit cu vorba grecească didahii, sunt în parte imitate şi uneori traduse, dar tot se găsesc pasagii originale care ne dau observaţii asupra stărilor de lucruri din Ţara Românească în acel timp.
În aceeaşi vreme cu prelaţii de care vorbirăm, a trăit braşoveanul Teodor Corbea, care a tipărit în 1720 o Psaltire în versuri, a doua după a lui Dosoftei.
În a doua jumătate a secolului XVIII trăieşte marele mitropolit Grigorie, care ocupă scaunul Ungro-Vlahiei de la 1760 până la 1784. În zilele lui s-au adus şi s-au aşezat în catedrala din Bucureşti moaştele Sf. Dumitru Basarabov, a cărui sărbătoare se ţine la 27 octombrie. Un mare număr de cărţi se găsesc notate în bibliografia de Bianu şi Hodoş ca fiind tipărite cu cheltuiala ori cu îndemnul acestui vrednic păstor.
Ucenic al său şi călugărit de dânsul este Chesarie episcopul Râmnicului, care învaţă carte grecească, rusească şi chiar franţuzească. După ce stătu 12 ani ca protosinghel la mitropolia din Bucureşti, fu numit în 1771 vicar al episcopiei Râmnicului, iar în 1773 ales episcop titular al acestui scaun, pe care îl ocupă până la 1780 când îşi dete sfârşitul.
În citata istorie a literaturii a d-lui Iorga (secolul XVIII, vol. I), ni se dau multe amănunte asupra vieţii acestui prelat. El a înfiinţat două şcoli: una în Bucureşti la metohul episcopiei şi alta la Craiova. Lui i se datoresc ediţiuni noi ale cărţilor tipărite mai înainte la Râmnic şi mai ales o colecţie completă de Mineie (12 volume, 1776-1780).

ÎN MOLDOVA
Moldova a rămas mai în urmă cu activitatea literară-religioasă a sec. XVIII. Unii au explicat aceasta prin faptul că fusese prea mare figura lui Dosoftei şi prea rodnică activitatea lui, încât a fost de ajuns ca să mulţumească pe credincioşi încă multă vreme după moartea sa şi să îndestuleze trebuinţa de cărţi a bisericii. Poate să fie şi aceasta, poate să fie şi împrejurarea pe care o notează d-l Iorga, că persoanele ce au stat în fruntea bisericii, s-au ocupat prea puţin de dezvoltarea culturii naţionale şi de limpezirea limbii bisericeşti.
S-au distins numai doi din tot şirul de 13 mitropoliţi din acest veac: Iacob I zis Putneanul (1750-1758) care publică un act sinodic, prin care se opreau străinii să ocupe scaunul arhipăstoresc al Moldovei şi Iacob II Stamate (1792-1803).
Iacob Putneanul, după ce fu silit a părăsi scaunul, petrecu 18 ani la mănăstirea Putna. Acolo se ocupa de cultura religioasă şi din această şcoală socoteşte d-l Iorga că a ieşit scriitorul bisericesc, cunoscut sub numele de Arhimandritul Vartolomei Măzăreanul. Acesta a ocupat ranguri bisericeşti înalte, a fost trimis în Rusia cu diferite prilejuri. Mai târziu, după ce Bucovina trecu sub Austria, el rămase ca dascăl al unei şcoli româneşti de învăţătură bisericească la Putna.
Nu se ştie când a murit, dar în 1800 se afla bătrân, ca egumen, la mănăstirea Precista din Roman.
Activitatea literară a acestui arhimandrit a fost bogată. Ea a fost cercetată de V.A. Urechia şi asupra ei a insistat d-l Iorga în a sa Istorie a literaturii din sec. XVIII (vol.I). Un studiu recent asupra lui Măzăreanu, datorit Păr. D. Dan din Bucovina, s-a publicat de Academie (în 1911).
Vartolomeiu a tradus cărţi religioase din slavoneşte şi din ruseşte, dar se vede că nu s-au tipărit, căci în Bibliografia de Bianu şi Hodoş nu se întâlneşte numele lui. A tradus şi opere profane; a scris o relaţie a unei călătorii în Rusia; a copiat multe cronici ale Moldovei.
Lui i se atribuie şi Panegiricul lui Ştefan cel Mare, o operă retorică foarte interesantă. Această operă a apărut întâia dată în revista „Arhiva Românească” a lui Kogălniceanu (vol. I, 1841), după o copie, căci originalul s-a pierdut. De atunci s-a reprodus de mai multe ori: într-o broşură în 1860 (Iaşi, Berman); în „Revista Română” (1862) cu o introducere de Radu Ionescu; într-o broşură a d-lui I. Bianu, care i-a dat numele de Cuvânt de pomenire. Kogălniceanu declară că nu poate descoperi pe autor, dar crede că a scris pe la 1740. D-l Iorga socoteşte că Măzăreanu e autorul şi aduce o sumă de argumente pentru a-şi sprijini această părere (Ist. lit. sec. XVIII vol. I, pag. 540).
D-l O. Densusianu zice (“Vieaţa Nouă” V, no. 13) că e la mijloc o mistificare literară: persoana care a dat lui Kogălniceanu manuscrisul l-a făcut să publice drept scriere veche o lucrare nouă, într-un stil ce caută a imita pe scriitori.
Lucrarea cuprinde o introducere şi 3 părţi.
În introducere dezvoltă cuvintele psalmistului „omul ca iarba; zilele lui...”.
Partea întâia vorbeşte despre neamul lui Ştefan şi despre vitejiile lui şi încheie zicând:

„Care domn mai mari biruinţe au făcut şi aceste în deosebite vremi şi locuri, cu deosebire neamuri? Ca fulgerul de la răsărit la apus au străluminat. Martori sunt leşii, care cu sângele lor pământul nostru au roşit. Martori ungurii, care pe satele şi cetăţile lor de foc potopite le-au văzut. Martori sunt tătarii, care cu iuţeala fugii lor de fierul lui n-au scăpat. Martori sunt turcii, care în fuga lor nu putură afla mântuire. Martori sunt toate neamurile de primprejur care ascuţitul săbiei lui au cercat”.

În partea a doua, autorul arată pe Ştefan ca om drept:

„Dreptatea pe scaun împărţea şi nu ea lui, ci el ei supus şi slujitor era”.

Iar în partea a treia este arătată puterea credinţei care stăpânea sufletul vechiului domnitor. El a zidit lăcaşuri pentru închinăciune, a făcut milostenii, a învăţat pe oameni să umble în calea Domnului şi viaţa lui cuvioasă şi moartea lui creştinească se vor pomeni de-a pururi de neamul românesc, care-l va plânge în veci. Şi, amintindu-şi mărimea faptelor lui, generaţii după generaţii se vor întreba:

„Acest viteaz nebiruit, acest Domn vestit, acest stăpânitor puternic, au doară ţărână va să se facă? Într-acest mormânt să se închiză toate vredniciile lui?”

Pe lângă pasagiile care privesc anume pe eroul Moldovei, cuvântarea e plină de reflexiuni, de meditaţii religioase asupra vieţii omeneşti. Tonul în care e scris oscilează între panegiric şi necrolog. Sunt pasagii care îndreptăţesc a crede că acel care a scris şi-a închipuit că se află chiar în faţa mormântului în ziua înmormântării; sunt altele, care arată că a trecut timp de la moartea lui până la vremea când scrie autorul. Iată un exemplu din acestea din urmă:

„Chiar şi până astăzi, după atâtea veacuri, se ţine ţara aceasta cu dreptele lui aşezări”.

2. Literatura istorică

Producţiuni istorice în româneşte nu întâlnim mai înainte de secolul XVII şi cel mai vechi scriitor este Grigore Ureche; dar nu se poate admite ca acesta să fi apărut deodată, fiindcă opera lui înfăţişează o stare de progres foarte simţitor şi fiindcă el însuşi indică nişte producţiuni anterioare. Haşdeu a aflat într-o traducere polonă o cronică anterioară lui Ureche, dar tocmai aproape de sfârşitul secolului XIX s-au făcut alte descoperiri, care ne arată că istoriografia română începe în secolul XVI şi se scrie întâi în limba slavonă.
În biblioteca din Kiev, s-a găsit un zbornic slavon ce conţine, pe lângă multe materii de natură religioasă, şi un număr de 50 file având ca titlu: Povestirea în scurt despre domnii moldoveneşti. Această scrisoare au scris-o Isaia din Slatina. Descoperirea aceasta s-a completat prin aflarea în biblioteca clubului bulgar din Tulcea a unui codice, cuprinzând şi el, între materii de natură religioasă, o cronică cu titlul: Acesta este letopiseţul de când cu voia lui Dumnezeu s-a început ţara moldovenească.
Chestiunea aceasta se poate studia în cele două publicaţii ale lui I. Bogdan (Vechile cronice moldoveneşti până la Ureche, Buc. 1891 şi Cronice inedite, atingătoare de Istoria Românilor Buc., 1895), privitoare la istoriografia slavonă, cum şi în cele două „excursuri” ale d-lui N. Iorga la finele istoriei literatutrii în secolul XVIII (vol. II). Un rezumat clar se găseşte şi în prima parte a discursului de recepţie în Academie a lui I. Bogdan (Istoriografia română şi problemele ei actuale, Buc., 1905).

Secolul XVI

Istoriografia, adică genul literar care ne păstrează faptele trecutului, s-a început prin simple pomelnice prin mănăstiri şi prin însemnări foarte scurte ale evenimentelor din acele mănăstiri. Aceste pomelnice şi aceste însemnări cu totul locale dobândesc o importanţă generală prin faptul că cititorii, care, natural, trebuie să aibă pomelnice speciale, sunt mai ales domnitori ai ţărilor, astfel că, dacă nu aflăm altceva, aflăm măcar date cronologice.
Însemnările acestea devin din ce în ce mai complete şi ajungem la cronicile primitive.
Dezvoltarea lor se poate urmări mai bine în Moldova decât în Muntenia.

ÎN MOLDOVA
1. Cea mai veche cronică moldovenească, însă scrisă slavoneşte, este Cronica de la Bistriţa.''' Se cunoaşte o parte din ea cuprinsă în zbornicul de la Tulcea. Aceasta s-a publicat însoţită de traducere română de I. Bogdan. Iată începutul acestei cronici:

„În anul 6867 (1359) veni Dragoş Vodă din ţara ungurească de la Maramureş la vânat de zimbru şi domni 2 ani. După el domni fiul său Sas Voevod 4 ani. După acesta domni fiul său Laţco Voevod 8 ani. După el domni Bogdan Voevod 6 ani. Petru Voevod, fiul lui Muşat, domni 12 ani. Iar după el domni fratele său Roman Voevod, fiul lui Muşat, domni 12 ani. Iar după el domni fratele său, Roman Voevod 3 ani. După acesta domni fratele său Ştefan Voevod 7 ani. Iar după el domni Iuga Voevod 2 ani”.

Partea care urmează este intitulată „ţarii moldoveneşti” singura cronică unde se dă acest nume domnitorilor noştri. De aci încolo, adică de la Alexandru cel Bun, se dau mai multe amănunte, ceea ce dă drept a se crede că din vremea acestuia încep letopiseţele moldoveneşti şi de aci încolo se copiază şi se completează - şi una din aceste copii este şi manuscrisul numit Cronica de la Bistriţa.
Această cronică merge până la războiul lui Bogdan cu Radu cel Frumos (1506). Partea cea mai dezvoltată este domnia lui Ştefan cel Mare.
2. Cronica de la Putna, publicată tot de I. Bogdan, cu traducere, pare a fi formată din două bucăţi: prima mai pe scurt de la Dragoş (1359) până la Petru Aron (1456); alta mai pe larg, de la suirea lui Ştefan cel Mare (1457) până la Petru, fiul lui Bogdan Chiorul (1525).
Partea întâia e mai mult o simplă genealogie, spunând al cui fiu era fiecare domn şi câţi ani a stat pe tron. Ea are valoare pentru că e una din cele mai vechi însemnări istorice moldoveneşti şi ne arată cum se făceau acestea. I. Bogdan o atribuie unui călugăr numit Azarie, bazându-se pe faptul că un adnotator al lui Ureche dă nişte notiţe care se găsesc în această cronică şi zice că le-a găsit într-un letopiseţ sârbesc (adică slavon) al lui Azarie călugărul.
Cronica de la Putna a fost tradusă în limba polonă de Nicolae Brzeski, un sol trimis de regele Sigismund al Poloniei la Poartă, dar reţinut în Iaşi de către Alexandru Lăpuşneanu, care se temea să nu reclame contra lui.
Traducerea lui Brzeski s-a numit Cronica moldo-polonă pentru că a tradus povestirea evenimentelor de la 1359 şi până la 1525, iar de aci şi până la 1566 a adaus de la sine. Lucrarea aceasta a fost publicată de Wojcki (1844) şi tradusă de Haşdeu în „Arhiva istorică”.
3. Cronica lui Macarie, a fost descoperită şi publicată cu traducere română de I. Bogdan. Macarie a fost egumen la mănăstirea Neamţului şi mai târziu episcop al Romanului. Şi-a început cronica pe când era egumen, după îndemnul lui Petru Rareş şi al marelui logofăt Teodor. Ea cuprinde istoria Moldovei de la moartea lui Ştefan cel Mare (1504) până la instalarea lui Petru Rareş, în a doua domnie (1541). Se pot deosebi două părţi: partea până la Rareş e o compilaţiune după analele putnene; istoria lui Rareş e partea principală.
El a căutat să imite pe scriitorii slavoni şi în special traducerea slavonă a scriitorului bizantin Manasses, care scrie cu multă pompă retorică. Imitaţiunea a mers aşa departe, încât a luat expresiuni, comparaţiuni, reflexiuni şi de multe ori le-a pus în cronica sa în locuri în care nu erau nicidecum potrivite. Afară de aceasta, valoarea cronicii e mică şi prin faptul că se arată foarte părtinitor pentru Petru Rareş, căruia îi dă cu belşug toate laudele şi merge uneori până la denaturarea faptelor pentru a putea să vorbească bine despre dânsul.
4. Tot lui I. Bogdan se datoreşte şi publicarea Cronicei lui Eftimie. Eftimie a fost egumen la mănăstirea Neamţului şi a scris cronica din porunca lui Alexandru Lăpuşneanu. El a fost influenţat de Macarie, dar nu a dat atâta importanţă ca dânsul modului de expunere, ci s-a preocupat mai mult de fapte. Lucrarea lui, care merge de la 1541 pânjă la 1553, continuând pe Macarie, e importantă pentru noi, pe de o parte fiindcă n-a fost folosită de Ureche, pe de alta fiindcă ne dă lămuriri în privinţa fiilor lui Petru Rareş, despre care avem puţine cunoştinţe.
Natural, Lăpuşneanu este zugrăvit în culorile cele mai favorabile. Când vorbeşte despre suirea lui pe tron, îl numeşte:

„Viteazul şi prea înţeleptul ostaş, minunatul Alexandru care ca o stea strălucitoare şi-a îndreptat cursul său spre ţara sa”.

Iar când arată impresia ce-a produs-o asupra poporului, zice:

„Veneau din toate locurile oamenii să se îndulcească de vederea feţii lui, de bunătatea, de blândeţea şi de frumuseţea lui şi se uitau la chipul voevodului ca la chipul lui Hristos...”

ÎN MUNTENIA
În Muntenia se vor fi scris, de asemenea, pomelnice şi scurte însemnări cronologice, dar nu s-au păstrat. Lucrări mai lungi nu s-au putut scrie: aceasta este, cel puţin, părerea d-lui Iorga în cercetarea asupra vechilor cronice muntene (excursul II în vol. II al Istor. lit. sec. XVIII).
Se pomenesc totuşi două lucrări din secolul XVI: o biografie a patriarhului Nifon şi o istorie a lui Mihai Viteazul.
Grecul Nifon, gonit de turci din situaţia de patriarh al Constantinopolului, a locuit în Ţara Românească în vremea lui Radu (domn între 1495-1508) şi a cercat să organizeze episcopatul român, dar, certându-se cu domnul, a fost silit să plece din ţară şi s-a dus la Muntele Athos, unde a şi murit. Neagoe, care avea o adevărată adoraţie pentru acest cuvios călugăr, când ajunge domn (1512-1521), aduce cu mare pompă moaştele lui şi le îngroapă la mănăstirea Dealului. Când se sfinţeşte biserica de la Argeş, vine şi superiorul mănăstirii din Muntele Athos, Gavril, cu mai mulţi călugări. Acest Gavril este autorul biografiei lui Nifon pe care a scris-o greceşte şi a trimis-o lui Neagoe. D-l Iorga presupune că Neagoe însuşi a tradus-o în slavoneşte şi în această formă a fost cunoscută pe la începutul secolului XVII. Nu ştim când şi de cine s-a tradus în româneşte; dar se cunosc două traduceri: una publicată de Haşdeu (“Arhiva istorică” vol. I, partea 2-a, pag. 132) - alta de C. Erbiceanu (Bucureşti, 1888).
În anul 1599 s-a tipărit la Gorlici o carte latinească despre faptele lui Mihai (Brevis et vera descriptio rerum ab illoust, duce Ion Michaele gestarum...) scrisă de Baltasar Walther din Silezia. Autorul ne spune în prefaţă că în 1597 se afla la curtea lui Mihai în Târgovişte. Acolo a aflat o scurtă descriere a faptelor eroului creştinătăţii făcută de cancelar (adică de logofăt, dar nu-i spune numele) şi aprobată de domn. Un polon care se afla la Curte, Taranoviu (Taranovski) a tradus-o în polonă şi de pe această traducere el a dat-o pe latineşte. Poate că prima redacţie a logofătului Teodosie a fost românească, dacă n-a fost slavonă. Ea nu s-a găsit până acum. Cartea latinească ea însăşi este foarte rară, dar a reprodus-o cu traducere Papiu Ilarian în „Tezaur de monumente istorice” (Bucureşti, 1862, vol. I).
Slavonă a fost, desigur, redacţia primitivă a Învăţăturilor lui Neagoe către fiul său Teodosie, dar nu e sigur dacă va fi compus el însuşi sau altcineva, care a atribuit-o piosului domnitor al Ţării Româneşti. Pentru paternitatea lui Neagoe se pronunţă d-l Iorga (în Istoria literaturii bisericeşti); pentru un autor deosebit argumentează d-l D. Rousso (Studii bizantino-române, 1907). O redacţie românească s-a publicat în 1843 într-un volum separat; alta a fost dată la lumină de Haşdeu (în „Arhiva istorică”, vol.I, partea I-a).
Această îndoială în privinţa autorului şi epocii ne obligă a menţiona o altă chestiune în legătură cu vechea noastră istoriografie. E vorba de aşa zisa Cronică a lui Huru, care constituie cea mai interesantă încercare de mistificare literară.
În 1857 apare, în tipografia lui Asachi din Iaşi o broşură intitulată Fragment istoric scris în vechea limbă română din 1495. Chiar din detaliile titlului se vede că pe vremea lui Ştefan cel Mare un spătar numit Petre Clănău a găsit în anul 1495 şi a tradus în româneşte o cronică, pe care un oarecare Huru a copiat-o în anul 1280 de pe un original mai vechi, scris de Arbore Campodux. Îşi poate închipui oricine vâlva produsă de această publicaţie: întâi, vei avea un document românesc din vremea lui Ştefan cel Mare şi apoi, vei avea informaţii sigure despre traiul românilor înainte de întemeierea principatelor scrise de un contemporan. Îndată ce s-a dat la lumină lucrarea, domnitorul Moldovei a numit o comisiune compusă din mai mulţi istorici şi alţi oameni de seamă (între care M. Kogălniceanu, A. Laurian, C. Negruzzi). Aceştia făcură un raport prin care afirmară că lucrarea este apocrifă. O întâmplare mai curioasă a fost faptul că cei ce dăduseră la lumină manuscrisul au declarat că l-au pierdut, astfel că studii asupra condiţiilor materiale nu s-au mai putut face. S-au făcut însă alte câteva studii asupra limbii şi ideilor cuprinse în el şi concluzia a fost că ne aflăm în faţa unei falsificări. Se presupune că autorul este G. Săulescu, care l-ar fi lucrat cu ştirea lui Asachi.
Dacă ar vrea cineva să citească azi acest text, l-ar găsi cu greu, căci se tipărise în puţine exemplare. S-a reprodus însă în „Revista Română” (Buc., an. I, 1861).

Secolul XVII

Cunoscând astfel ce dezvoltare a avut istoriografia în ţările noastre înainte de Ureche, ne explicăm mai bine lucrarea lui şi înţelegem şi citaţiile ce face despre cronicile de care s-a servit. Cu el se începe epoca adevărată a cronicarilor, care prezintă un interes deosebit din mai multe puncte de vedere. Sunt producţiuni originale, pe când scrierile religioase sunt toate traduceri. Ele nu numai ne arată evenimentele şi ne înlesnesc cunoaşterea trecutului, dar dau la iveală, direct sau indirect, ideile personale ale scriitorilor, precum şi ale categoriilor sociale din care făceau ei parte. Studiate cu de-amănuntul, cronicile au dat şi material literar propriu-zis, întrucât s-au aflat multe pasagii pline de calităţi stilistice deosebite.
Pe de altă parte trebuie să observăm că scrierile istorice au avut mai puţină influenţă asupra contemporanilor lor decât cele religioase, din pricină că acestea din urmă se tipăreau în sute de exemplare şi se răspândeau prin oraşe şi prin sate, pe când cronicile se păstrau în manuscrise şi numai câţiva boieri şi domni puteau să aibă la îndemână oameni care să le copieze.
Copiile acestea sunt foarte preţioase, dar ele nu reprezintă totdeauna forma adevărată pe care le-a dat-o autorul. Copistul nu făcea o simplă lucrare mecanică, ci era uneori un adevărat compilator şi adnotator. El căuta, spre slujba domnului sau a boierului care-l însărcinase cu aceasta, să completeze povestirea trecutului ţării şi lua adeseori din două sau trei manuscrise anterioare lipind unul cu altul sau se ţinea de unul şi adăuga din altele informaţii care nu se găseau în cel dintâi.
În Moldova cronicarii, în majoritatea cazurilor, au cunoştinţă unii de alţii şi se prezintă chiar ca continuatori; astfel că avem un şir aproape neîntrerupt pentru tot trecutul acestui principat de la primele timpuri până la finele secolului XVIII.
Grigore Ureche începe cu anul 1359, pe care-l socoteşte el ca data întemeierii principatului Moldovei şi merge până la 1594. Miron Costin urmează de aici până la 1661. De la acest an continuă şi fiul său Nicolae (1662-1711) şi Neculce (1662-1743) şi Mustea (1661-1729) şi Amiras (1662-1733), aşa că avem informaţii neîntrerupte pentru acest principat până la 1743. Tot cu o parte din această vreme se ocupă Axente Uricarul (1711-1716) şi mai departe merg Ienache Kogălniceanu (1733-1774) şi Ion Canta (1741-1774).
De la 1774 cronica moldovenească tace.
În Muntenia nu aflăm aceeaşi continuitate. Scriitorii nu au legătură între ei şi aproape nici unul nu se dă urmaşul altuia; în schimb, genul acesta literar se cultivă aici până la mijlocul secolului XIX. Constantin Căpitanul începe cu anul 1290, pe care-l socoteşte ca dată a întemeirii principatului de dincoace de Milcov şi merge până la 1688. Urmează Radu Greceanu, care scrie până la 1714, şi Radu Popescu a cărui cronică îmbrăţişează evenimentele dintre 1700 şi 1729. Aci avem o întrerupere, căci cronicarul următor e Dionisie Eclesiarhul, care începe numai cu anul 1764 şi merge până la 1814. Întâmplările de la finele secolului XVII se găsesc povestite în scrierile Stolnicului Dumitrache (1786-1789), iar în secolul XIX avem cronicile lui Zilot Românul, care se ocupă mai ales cu evenimentele dintre 1800-1823.
Mai sunt şi alte deosebiri între cronicarii moldoveni şi cei munteni, observate de toţi cei ce s-au ocupat cu istoria literaturii noastre. Se afirmă superioritatea moldovenilor: erau şi oameni mai învăţaţi, căci unii din ei urmaseră cursuri în şcolile poloneze, cunoşteau limbi străine şi se serveau de izvoare străine pe lângă cele interne; erau, cei mai mulţi, oameni de o condiţie socială mai ridicată decât muntenii, în fine, o parte din ei arată o mare imparţialitate scriind din interesul pentru ţară şi, natural, pentru clasa din care făceau parte, iar nu pentru a slăvi pe anume domnitor sau pentru a susţine interesele unei familii.
Se impune deci să vorbim îndeosebi de toţi aceşti cronicari.

ÎN MOLDOVA
Se cunosc prea puţine amănunte biografice despre autorul primei cronici române a Moldovei, despre Ureche, ba a fost o vreme în care se discuta dacă acest autor este Grigore Ureche sau tatăl său Nestor Ureche.
O scurtă explicare asupra acestui punct. Cronica lui Şincai, deşi nu citează direct din Ureche, zice, când vorbeşte despre el: „Ureche Vornicul”. Kogălniceanu de la prima sa ediţiune a cronicilor (1852), numeşte pe acest scriitor „Gricore Ureche Vornicul”. Iată însă că Haşdeu - în revista sa „Din Moldova” (Iaşi, 1862), emite părerea că „Ureche”, autorul cronicii, a trăit în secolul XVI şi că este Nestor, nu Grigore. Părerea lui a fost reluată şi dezvoltată cu argumente de Aron Densuşianu în Istoria literaturii (Iaşi, 1885), argumente primite şi de I. Nădejde (Istoria literaturii, Iaşi, 1886). În manualul meu din 1894 am căutat a combate aceste argumente, susţinând că autorul adevărat este Grigore. I.G. Sbiera, care în 1884 publicase o interesantă contribuţie la biografia acestui Grigore, socotindu-l ca autorul cronicii, arată oarecare îndoială în volumul asupra „mişcărilor culturale” (Cernăuţi, 1897), I. Bogdan (Vechile cro nici, Buc., 1892) deşi zice că „cu izvoarele ce avem la dispoziţie o dezlegare definitivă a chestiunii paternităţii lui Ureche este foarte grea”, crede totuşi că „încercarea d-lui Densuşianu” este „nefondată”. Mai hotărât pentru Grigore s-au pronunţat: V.A. Ureche, Al. Xenopol (Istoria Românilor, vol. IV) şi mai ales N. Iorga (Ist. lit. în sec. XVIII, vol. II, excursul I). Aşadar să vorbim despre Grigore.
Grigore Ureche s-a născut pe la 1590 dintr-o veche familie boierească. Fiu al lui Nestor Ureche, el a făcut studii în Polonia şi ocupă diferite funcţiuni însemnate în ţară, ajungând până la demnitatea de mare vornic al ţării de jos. De la 1646 nu se mai pomeneşte nimic despre dânsul.
Grigore Ureche e autorul unei importante lucrări: Domnii ţării Moldovei şi viaţa lor, pe care n-o cunoaştem în original, ci în copii ulterioare.
Ea s-a publicat prima dată în ediţia I-a a colecţiei lui Kogălniceanu (tom. I, 1852) şi în ediţia II (tom. I, 1872). O ediţie critică s-a tipărit în 1912 de G. Popovici, dar nu s-a dat publicităţii. O alta de către comisiunea istorică a României, însă sub numele lui Simion Dascălul.
Aşa cum a publicat-o Kogălniceanu, cronica începe cu o prefaţă (Predoslovie), în care ne spune motivele ce l-au îndemnat să scrie: „ca să nu se înece anii cei trecuţi”. Ne spune, de asemenea, că s-a servit de izvoare străine, mai ales de istorici poloni (citează pe I. Bielski şi M. Paskowski), cum şi de izvoare indigene, care sunt cronica putneană şi cronica lui Macarie şi că a scris numai pe baza izvoarelor: „cum am aflat, aşa am arătat”.
După prefaţă, urmează introducerea: „Pentru descălecatul ţării Moldovei” (întemeierea principatului, unde vorbeşte şi de originea latină a poporului şi a limbii româneşti. „De la Râm ne tragem”, zice el şi aduce chiar exemple de cuvinte ca: pâne-panis, carne-caro, găină-gallina, muiare-mulier ş.a. Apoi vine cronica propriu-zisă, alcătuită din 33 de capitole, unele având mai multe paragrafe. Ne povesteşte istoria Moldovei de la 6867 (1359) până la 7102 (1594), adică de la întemeiere până la mijlocul domniei a doua a lui Aron-vodă, zis cel rău (1592-1595).
Despre primii domnitori scrie pe scurt, mulţumindu-se a-i înşira unul după altul cu arătarea anilor cât au domnit ca şi vechile însemnări analistice. Mai pe larg scrie de la Alexandru-Vodă „cel bun şi bătrân” şi urmează astfel cu povestirea despre cei mai mulţi domnitori.
Înşirarea faptelor o întrerupe adesea cu reflexiuni de natură generală, adesea banale, câteodată interesante. Uneori îşi propune a da caracteristica pe scurt a persoanelor, cum este acel cunoscut pasagiu despre Ştefan cel Mare:

„Era acest Ştefan Vodă om nu mare la stat, mânios şi de grabă vărsa sânge nevinovat! de multe ori la ospeţe omora fără judeţ; era întreg la minte, nelenevos şi lucrul său ştia să-l acopere; şi unde nu cugetai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter; unde era nevoie, însuşi se vâra, că văzându-l ai săi să nu îndărăpteze. Şi pentru aceea, rar războiu de nu biruia. Aşijderea şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea; că ştiin-du-se căzut jos se ridica deasupra biruitorilor”.

Limba lui este destul de curată, fraza nu e prea greoaie, aşa că, în mare parte, cronica se poate citi cu interes. Stilul este adesea vioi şi denotă oarecare talent literar acolo unde povestirea îi permite o exprimare mai liberă. Astfel este paragraful pe care-l intitulează el însuşi, ori poate un copist: „Învăţătură şi mustrare celor mai mari”, unde vorbeşte despre puţinul simţ de dreptate al unor domnitori şi al unora dintre boieri.
Cronica lui Ureche s-a răspândit prin numeroase copii. Unele din acestea înfăţişează şi completări de amănunt şi adăugiri mai mari. Dintre acestea trebuiesc citate trei lucrări: a lui Evstratie Logofătul, a lui Simion Dascălul şi a lui Misail Călugărul.
Părţile deosebite de textul lui Ureche ale acestor adnotători au fost publicate de Kogălniceanu în apendicele volumului I al colecţiei sale (no. 1, no. 7, no. 9).
Simion dascălul, pe care d-l Iorga îl crede că era dascăl românesc la şcoala de la Trei Ierarhi, a făcut adause mai numeroase decât ceilalţi (vezi mss. Acad. no. 174). El, dacă Miron Costin e bine informat, a copiat pe Evstratie. D-l Iorga însă consideră că informaţia nu e sigură şi deci contestă celorlalţi doi titlul de adnotatori ai lui Ureche, rămânând numai Simion. (op. citată asupra sec. XVIII, vol. II, 562). C. Giurescu socotea că acest Simion este autorul adevărat al cronicii cunoscute sub numele lui Ureche.
Alt adnotator este logofătul Evstratie din timpul lui Vasile Lupu. E acela care se arată ca traducător al condicei de legi a acestui domnitor.
Despre călugărul Misail nu avem nici o cunoştinţă biografică, dar el trebuie să fi scris în urma celorlalţi doi.
Adnotările comune au între ele şi un capitol despre „Ijderenia (originea) moldovenilor”. Acolo spun ei că pe vremea unui craiu unguresc „Laslău” au venit tătari prin „locurile acestea” şi craiul a cerut ajutor de la „Traian, împăratul Râmului, iar Traian i-a trimis pe toţi tâlharii din puşcării cu condiţia ca să nu-i mai întoarcă şi, după ce au învins pe tătari, romanii aceia au rămas pe aci şi au dat naştere poporului moldovenesc”.
Miron Costin, membru al uneia din cele mai vechi familii boiereşti din Moldova, s-a născut la 1633. Cariera sa politică începe sub Gheorghe Ştefan, când îl găsim sluger. De aci încolo, sub diferiţi domni, el ocupă funcţiunile cele mai importante, mare comis, mare vornic, mare logofăt şi exercită o înrâurire directă în conducerea afacerilor ţării. În timpul lui Petriceico, Costin fu trimis în interes diplomatic în tabăra turcilor la Nistru şi cu acest prilej rosti către vizir acele faimoase cuvinte: „Suntem noi moldovenii bucuroşi să se lăţească împărăţia în toate părţile cât mai mult, iar peste ţara noastră nu ne pare bine să se lăţească”.
Tot sub Petriceico turcii intră în luptă cu polonii şi domnul voieşte să treacă în partea acestor din urmă. Costin însă convinge pe ceilalţi boieri care toţi se opun domnului, pentru că vedeau că soluţiunea cea mai bună a crizei era unirea cu turcii, iar nu cu polonii, care au şi fost învinşi.
Se înţelege că Dumitraşcu Cantacuzino, care vine la tron îndată după acest eveniment - în urma căderii lui Petriceico - caută să ia lângă sine pe Costin. Acesta devenea din ce în ce mai influent, era agent de frunte în tratativele diplomatice între turci şi poloni şi, izbuti astfel să răstoarne pe Dumitraşcu, socotindu-l uzurpator. Anton Roset, care urmează în domnie, încarcă pe Costin cu cele mai mari onoruri, dar - din motive pe care nu le putem şti - vedem că e răsturnat tocmai de Costin şi înlocuit cu Constantin Duca. Acest Duca, după spusa tuturor cronicarilor, era un domn foarte rău şi Miron Costin a avut să plătească scump greşeala, de care se căia acum. După ce Duca se întoarse de la împresurarea Vienei (1683), fu atacat de poloni şi luat prizonier împreună cu Miron Costin şi cu alţi boieri.
Costineştii stau de aci înainte retraşi în Polonia şi numai pe la începutul domniei lui Constantin Cantemir se întorc în ţară şi vedem că atât Miron cât şi fratele său Velişco Vornicul ocupă funcţiuni.
Intrigile de la curte, neînţelegerile dintre Costineşti şi Roseteşti, care aveau mare influenţă pe lângă domn, făcură pe cei dintâi să devie adversari ai lui Cantemir. Povestesc cronicarii că Miron îi zicea: „Mai des cu paharele şi mai rar cu orânduielile, că-i vrea să-ţi dai Măria-Ta seama odată şi n'ei putea”. În curând Costineştii fură scoşi din funcţiuni şi Velişco, luând parte la un complot, care avea de scop răsturnarea domnului, fu prins, adus la Iaşi, bătut şi omorât. Crezând atunci că şi Miron va fi fiind amestecat, Cantemir trimise la moşia acestuia să-l prindă - când se dusese ca să-şi înmormânteze soţia - şi astfel în decembrie 1691 acest mare bărbat al ţării fu omorât.
Miron Costin a scris şi proză şi versuri. Scrierile sale s-au tipărit într-o ediţie completă a Academiei Române, sub îngrijirea lui V.A. Urechia (2 vol., Buc., 1886). Se pare că editorul a atribuit cronicarului şi unele scrieri ce nu sunt ale lui, cum e Istoria de crăie ungurească, pe care d-l Iorga o socoteşte scrisă în sec. XVIII de un anonim al cărui nume, în starea actuală a cercetărilor, nu se poate preciza.
Cunoscând opera lui Grigore Ureche, Costin îşi propune să scrie o istorie completă a neamului, începând chiar de la origine. Aceasta o vedem în prefaţa (“Predoslovie”) Cărţii pentru descălecatul dintâi. Prin „descălecatul dintâi” cronicarii înţeleg colonizarea Daciei, păstrând termenul de „descălecatul al doilea” pentru „întemeierea principatelor”.
Încredinţat că acest descălecat a fost făcut „de Traian împăratul Râmului”, el, deşi vede greutăţile lucrării, simte în inimă durere şi „biruie gândul” să se apuce de muncă. E recunoscător faţă de memoria lui Ureche Vornicul „carele au făcut den dragostea ţării letopiseţul său”; dar observă pe de o parte că predecesorul său a început numai de la al doilea descălecat, pe de alta vede că adnotatorii aceluia au scris „ocări şi basne” şi de aceea se crede dator nu numai să cerceteze trecutul neamului său, dar să ridice glasul spre a-l apăra. „Nici este şagă a scrie ocară veşnică unui neam, zice el, că scrisoarea iaste veşnică şi când ocărâm întru vreo zi pre cineva, iaste cu greu a răbda, dară încă şi în veci!”.
După această prefaţă, el înşiră autorii străini de care s-a servit şi apoi ne dă lucrarea în care cercetează origina poporului român. După ce vorbeşte de romani şi de daci, despre războaiele lui Traian, despre podul clădit de acesta „căruia cu ochii noştri am privit pragurile prin apa limpede a Dunării când am mers cu Dabija Vodă cu oştile la Uivar”, el arată cum s-a colonizat provincia Daciei, unde s-au adus oameni „cu sutele de mii, pentru a face colonie romană adecă descălecarea Râmului”. E interesant că aminteşte aci „un neam ce le zicem coţovlahi”, care locuieşte „în ţările greceşti”, pe care-i consideră coloni romani, dar nu ca o frântură a neamului românesc. Costin are cunoştinţă că au rămas pe pământul principatelor cetăţi din timpul romanilor şi ştie că Aurelian a desfiinţat organizarea oficială a provinciei, dar crede că a „ridicat” pe oameni „de prin oraşe şi de prin sate şi i-au trecut Dunărea de cea parte în Dobroge”. Încheierea lui, este, natural, dovedirea absurdităţei fabulei lui Simion Dascălul, căci „între Traian împăratul şi între Laslău craiul opt sute de ani sunt”.
Făgăduiala dată în prefaţa acestei cărţi nu poate s-o ţie Miron Costin. Aceasta ne explică el în prefaţa (“Voroava”) celei de a doua lucrări în proză: Letopiseţul ţării Moldovei de la Aron Vodă, de unde e părăsit de Ureche Vornicul din Ţara de Jos, izvodit de Miron Costin biv-vel vornic ţării de jos. Sosind „cumplite vremi” el nu se mai poate ocupa cu istoria, căci „la acest fel de scrisoare gând slobod şi fără valuri trebuiaşte”, iar el stă „de grijă şi suspinuri” şi vede „cumpănă mare” şi pentru ţară şi pentru sine; de aceea părăseşte ideea de a scrie întreaga istorie a Moldovei şi se mărgineşte a urma de unde lăsase Ureche, începând cu sfârşitul domniei lui Aron (1594).
Letopiseţul acesta merge până la moartea lui Ştefăniţă Vodă (Ştefan X-lea) la anul 1661. Se ocupă în primul rând de istoria patriei sale, atingând din când în când şi evenimentele din Muntenia şi din Transilvania.
Letopiseţul acesta are foarte multe merite: poate sluji ca operă de consultat, nu e o simplă înşirare de fapte, pentru că în cursul povestirii sunt presărate aprecieri judicioase, e o compunere literară cu multe calităţi - într-o vorbă, e cel mai însemnat dintre toate letopiseţele române.
Pe când se afla pribeag prin Polonia, el scrie: Despre poporul Moldovei şi al Ţării Româneşti poemă în versuri polone în trei cânturi. E dedicată regelui Ioan III Sobieski şi poartă data de 1684. Se pare că lucrarea lui Costin s-a păstrat în manuscris, căci se cunoaşte drept primă ediţie acea dată de contele I. Dunin-Borkowski în anul 1856. În anul 1867 un refugiat polon a dăruit un exemplar din această carte bibliotecii statului din Bucureşti. De pe acest exemplar a tradus Haşdeu, iar Kogălniceanu a reprodus şi textul şi traducerea în vol. III al ediţiei a 2-a a colecţiei sale. Astăzi exemplarul de care se vorbeşte aci nu se mai găseşte.
Iată cum începe:

“Voiu să-ţi descriu patria lăcrămată şi pe bieţii locuitori ai pământului românesc, colonizaţi odată în ambele Dacii până la şanţul lui Traian şi desbinaţi apoi prin îndelungul şir de secoli în următoarele trei ramuri: Ardealul, Ţara Oltului sau Muntenească, Moldova. În câteşitrele poporul se făleşte cu numele de român şi nici nu se poate îndoi cineva cum că se trage din Roma”.

Fondul este cam acelaşi ca în cartea descălecatului. El insistă asupra dovezilor ce în timpul său se puteau da pentru latinitatea poporului român şi adesea se ocupă de limbă, citând ca şi Ureche, cuvinte ca: homo-omul, frons-fruntea, meus-al meu ş.a. ba chiar stăruie asupra faptului că s-au păstrat de popor numele de roman în român şi că moldoveanul nu te întreabă: ştii moldoveneşte?, ci ştii rumâneşte?
Poema se termină cu întemeierea principatului şi cu descrierea frumuseţilor şi bogăţiei ţării, pe care „n-o întrece nici Egiptul cu toată a sa fală”.
Cam aceleaşi chestiuni se găsesc dezvoltate într-o altă scriere polonă în proză, pe care a descoperit-o şi publicat-o I. Bogdan (Cronici inedite, Buc., 1895, pag. 141), Cronica ţării Moldovei şi a Munteniei. Aci avem o lucrare mai sistematică, împărţită în capitole. Începe cu Dacia, vorbeşte de colonizare şi despre întemeierea principatelor şi dă lămuriri asupra vechilor numiri ale principatelor, asupra titlurilor domneşti. Pasagii destul de întinse sunt consacrate geografiei, limbii, religiei.
D-l Iorga crede că aceste două lucrări polone sunt anterioare cărţii descălecatului, cu care se aseamănă în privinţa materiei.
Afară de scrierile sale istorice, avem de la Miron Costin şi o lucrare poetică de 128 de versuri: Viaţa lumii. Se găseşte în ediţia completă a lui V.A. Urechie.
E o poezie filozofică-teologică în care dezvoltă vorbele eclesiastului „deşertă ciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni”. Lumea e guvernată prin voia întâmplării, tot este supus pieirii:

Nu-i nimica să stea-n veci, toate trec în lume
Toate-s nestătătoare, toate-s neşte spume.


Unde sunt împăraţii care au stăpânit popoarele? Unde sunt înţelepţii, cugetătorii cei mari? Totul piere, întâmplarea neaşteptată distruge clădirile ce ni se par nouă că au să trăiască în veci. În faţa acestei privelişti, pe care poetul şi-o pune înainte, nu-l cuprinde însă deznădejdea - ca pe pesimiştii moderni -, căci crede în Dumnezeu şi în răsplata faptelor bune:

Una faptă ce-ţi rămâne bună te lăţeşte,
În cer cu fericire în veci te măreşte.


Lucrarea este precedată de o prefaţă şi de o mică lămurire asupra versificaţiei: „Înţelesul stihilor cum trebuieşte să se citească”. El spune că a scris poema pentru a arăta că se poate face şi în limba română „acest fel de scrisoare ce se cheamă stihuri”.
Din tot ce ne-a rămas de la Miron Costin, se înţelege că cea mai importantă parte o formează opera istorică. Acestei opere el i-a consacrat toată vremea câtă i-o lăsau liberă treburile ţării şi din tinereţe chiar i-a dat o atenţie deosebită. De aceea este interesant să arătăm modul cum consideră el scrierile istorice şi importanţa ce le dă.
Letopiseţele au de scop să ne facă a cunoaşte viitorul prin cunoaşterea trecutului. Fiecare citititor - domn, boier, slujitor -, găseşte în istorie pilde şi învăţăminte. În ce priveşte istoria naţională, scrie ca să arate ce fel este neamul românesc şi care sunt faptele lui, luând îndemn de la Ureche, pe care-l laudă că „numai lui de această ţară i-au fost milă, să nu rămâie în întunericul neştiinţei”. Costin pune un mare preţ pe scrierile istorice şi nu voieşte ca ele să se mărginească numai la războaie şi la schimbări de domni, ci să se ocupe de faptele interne, de rivalităţi dintre partide şi state şi alte de-amăruntul lucruri de casă”; el crede necesar să se studieze şi istoria ţărilor vecine, căci numai aşa se pot înţelege multe întâmplări din patrie. Cine scrie istorie trebuie să se fi ocupat mult şi să controleze tot ce înaintează, să nu se slujească de izvoare pe care nu se poate pune bază, să le cerceteze cu sinceritate şi mai presus de toate să iubească adevărul, pe care nici un fel de consideraţie nu trebuie să-l ascunză.
Miron Costin era om foarte învăţat, ştia limba polonă, latină, poate şi ungară.
Judecata lui Cantemir, care făcea pe Costin cel mai mare istoric al Moldovei, o aflăm şi azi foarte întemeiată, căci în adevăr el e cronicarul cel mai însemnat, cu care numai Neculce se poate alătura, dar căruia îi lipseşte cultura pe care a avut-o Miron.
Povestirea lui Miron Costin a fost continuată de alţi doi cronicari, care au lăsat materialul lor în posesia fiului lui Miron. Aceştia sunt Dubău şi Damian.
Tudosie Dubău a ocupat funcţiuni din ce în ce mai mari, a fost odată tovarăş în luptele politice cu Miron Costin, când au răsturnat pe Antonie Ruset (1678); dar mai târziu îl vedem în buni termeni cu Constantin Cantemir şi luând postul de mare logofăt.
Vasile Damian a fost o persoană mai obscură, a ocupat funcţiuni modeste, ca aceea de logofăt al treilea. Cronica lui, de care s-a servit Nicolae Costin, s-a publicat de N. Iorga în Studii şi documente (vol. III).
Contemporan cu Miron Costin a fost Nicolae Milescu.
Născut pe la 1625, Nicolae Milescu se duse încă de tânăr la Constantinopole, unde învăţă cu Gabriel Vlasios: teologia, filozofia, literatura; iar în Italia studie ştiinţele naturale.
Venind în ţară, el ocupă diferite posturi, ajungând să-şi creeze o situaţie politică strălucită. Fu amic cu Vasile Lupu, cu George Ghica, cu Ştefăniţă fiul lui Lupu. În timpul domniei acestuia însă, el încearcă să provoace o schimbare de domn. Faptul fu descoperit şi vodă porunci să i se taie nasul, poruncă executată, precum ne spune Neculce, chiar cu hangerul domnului. Atunci se duse prin străinătate ca să încerce a se vindeca şi - tot după spusa lui Neculce - „a găsit acolo un doftor de-i tot slobozea sângele din obraz şi-l boţea la nas şi aşa, din zi în zi, sângele se închegă de i-au crescut nasul la loc; iar când au venit aici în ţară numai de abea s-au fost cunoscând nasul că-i tăiat”.
A fost câtva timp agentul lui Grigore Ghica - domnul Munteniei - la Constantinopol, dar l-a trădat în interesul lui Şerban Cantacuzino.
Mai târziu fu trimis de George Ştefan la Stockholm, apoi se duse în Rusia, unde intră în relaţiuni cu oamenii cei mai de frunte, scrise ruseşte, greceşte, traduse diferite cărţi.
La 1674, fiind trimis de ţarul Rusiei în China, se duse la Peking, unde învăţă şi chinezeşte. Călătoria a ţinut vreo trei ani. Întorcându-se a făcut o descriere a călătoriei şi a Chinei.
Muri în 1714.
Milescu a scris mult, dar a publicat puţin. În Introducere în istoria limbii şi literaturii de Al. Philippide se citează 19 scrieri, dintre care o mare parte se găsesc în diferite arhive şi biblioteci din Rusia. Scrierile acestea sunt foarte variate: religioase, istorice, geografice ş.a. E păcat că toate sunt în limbi străine: greceşte, ruseşte, slavoneşte.
E adevărat că locul său nu e tocmai potrivit aci, dar tot aşa de puţin potrivit ar fi fost la literatura religioasă, din cauza varietăţii operei sale.

ÎN MUNTENIA
Cea mai veche cronică muntenească este a lui Moxa.
Mihail Moxa sau Moxalie a trăit în prima jumătate a secolului XVII şi a lucrat la pravila cea mică a lui Matei Basarab. El a scris şi o cronică rămasă multă vreme necunoscută. Un profesor rus, Gregorovici, a cumpărat-o în Bucureşti şi a publicat o parte din ea în anul 1859. De la el manuscrisul (in 8 - 101 foi) a ajuns în muzeul Rumiantzov din Moscova. Acolo l-a copiat Grigore Tocilescu în anul 1877 şi a trimis copia lui Haşdeu, care a publicat-o în Cuvente den bătrâni, (vol. I, 1878).
Titlul este: De-nceputul lumiei de-ntâiu. E un fel de istorie universală.
Începând de la facerea lumii, vorbind de asirieni, egipteni, perşi, trecând apoi la romani, face istoria republicii pe scurt; apoi înşiră împăraţii de Apus şi de Răsărit, până la stabilirea domniei turceşti în Europa şi termină cu primele lupte ale turcilor cu românii la 1489.
Într-un pasagiu al cronicii, autorul ne spune că se numeşte Moxa, că e călugăr şi a scris în anul 1620 servindu-se de izvoade slavoneşti.
Lucrarea lui e o compilaţie după diferiţi scriitori, dintre care cel mai însemnat este Constantinos Manasses, bizantinul, în traducere slavonă. Deşi limba e încărcată cu slavonisme, lucrarea e însemnată prin faptul că e cea mai veche cronică scrisă româneşte din câte cunoaştem până acum.
Cronici privitoare la trecutul principatului ni s-au păstrat numai amestecate în compilaţiile din a doua jumătate a secolului XVII. Aceste compilaţii au ieşit din interesele a două familii sau grupe de familii boiereşti din Ţara Românească. Lucrul l-a observat pentru prima dată N. Bălcescu şi apoi l-au cercetat I.G. Sbiera (Mişcări culturale) şi N. Iorga (excursul II din Ist. lit. rom. sec. XVIII, vol. II). Dorinţa de a fi glorificate, de a-şi atribui partea frumoasă în luptele şi intrigile pentru domnie, care aduc aşa de dese schimbări de domni în acest secol; iată punctul de plecare, raţiunea de a fi, am putea zice, a cronicilor pe care le cunoştea sub numele lui Stoica Ludescu, Constantin Căpitanul şi Radu Greceanu. Ludescu scrie pentru familia Cantacuzinilor, Căpitanul scrie pentru Băleni, duşmanii acestora, iar Greceanu scrie în special pentru gloria lui Brâncoveanu.
Stoica Ludescu a fost un om de casă, „slugă bătrână” zice el, al familiei Cantacuzinilor. El a scris istoria principatului până în anul 1688. Paternitatea lui Ludescu a stabilit-o d-l N. Iorga (“Analele Academiei”, XXI, 334); iar indicaţii biografice dă în Istoria literaturii, sec. XVIII (volumul II).
Cronica aceasta nu e publicată decât în parte în „Magazinul istoric” IV, 231, fără nume de autor. Se află în colecţiunea Academiei (mss. no. 180 şi 196).
Sub numele lui Constantin Căpitanul s-a publicat pentru prima dată o cronică în „Magazin istoric” al lui Laurian şi Bălcescu (vol. I, 1845). Aron Densuşianu (în Istoria literaturii) afirmă pentru prima dată că sub acest nume trebuie să fie înţeles Constantin Căpitanul Filipescu. Această afirmaţie o contestă I.G. Sbiera (Mişcări culturale), care crede că nu poate fi vorba de acest boier, iar acest Constantin nu e autor al cronicii, ci simplu copist, lucru pe care-l bănuia şi Bălcescu în 1845. D-l N.Iorga primeşte părerea d-lui Densuşianu, socoteşte că nu poate fi pusă la îndoială şi chiar publică o ediţie a cronicii, dând şi portretul lui Constantin Căpitanul Filipescu (Buc. 1902).
Acest Constantin Filipescu, născut pe la anul 1655, a fost om cu oarecare învăţătură, dar mai mult cu cunoştinţă de oameni, fiind de tânăr ocupat în funcţiuni la Curte. Persoană de încredere a lui Şerban Cantacuzino, a fost trimis de acesta în Ardeal, să se întoarcă cu ginerele lui, cu Grigore Băleanu. Totuşi în cronica sa, îl vorbeşte de rău foarte des. A murit, zice d-l Iorga (Ist. sec. XVIII, vol. II) în 1696.
Cronica cunoscută sub numele lui începe cu domnia lui Radu Negru, pe care o stabileşte la anul 1290. În acest prim capitol el spune că „moşii şi strămoşii românilor venise de la Roma”. După Radu, pune pe Mihail Vodă, Dan Vodă, Alexandru Vodă şi ajunge la Mircea Vodă. Astfel urmează cu povestirea faptelor domnitorilor, luându-se de pe izvoare interne şi mai rar străine, până la anul 1688.
Radu Greceanu a ocupat funcţiuni şi s-a îndeletnicit cu lucrări literare pe timpul lui Şerban Cantacuzino şi pe timpul lui Brâncoveanu. De la dânsul au rămas diferite lucrări religioase: Mărgăritare adică cuvinte de multe realuri a lui Zlatoust (Gură de aur), traduse de Şerban şi Radu Greceanu, care se tipăreşte în 1691; Pravoslavnica mărturisre, care se tipăreşte în 1692.
Însemnătatea cea mai mare a căpătat-o el prin operele istorice. Voind să facă istoria generală a Ţării Româneşti, a compilat cronicile anterioare şi paralel cu această lucrare a căutat să stabilească cronologia ţării după „pisanii, hrisoave şi letopiseţe”. Manuscrisul original, care purta titlul: Letopiseţul de la descălecarea cea dintâiu a românilor şi aşezarea lor în Ţara Românească, s-a pierdut şi compilaţiunea cronicilor a fost tradusă în nemţeşte de Filstich (care a fost pe la 1727-30 director al gimnaziului saxon din Braşov); iar stabilirea cronologiei se află într-un manuscris, ce se ocupă de anii 1215-1667. D-l N. Iorga crede că cronologia e pe nedrept pusă pe socoteala lui Greceanu şi că autorul este stolnicul Constantin Cantacuzino.
În timpul lui Brâncoveanu şi-a întrerupt lucrarea generală istorică, pentru a se ocupa în special de faptele acestui domnitor, pe care le-a povestit în scrierea intitulată: Începătura istoriei vieţii Luminatului şi prea creştinului domnului Ţării Româneşti, Io Constantin B. Basarab V.V. de când D-zeu cu domnia l-au încoronat. Ca funcţionar al domnului se înţelege că nu putea să fie nepărtinitor şi în adevăr îl vedem adesea uitându-şi datoria de istoric, luând greşeli ale domnului şi vorbind cu ură de duşmanii lui personali. Scrierea lui merge până la 1714, căderea lui Brâncoveanu.
Cronica aceasta s-a publicat în „Magazin istoric” (vol. II) şi într-un volum deosebit (Buc., 1906) sub îngrijirea lui Ştefan Greceanu.
Asupra lui Radu Greceanu s-a publicat un mic studiu, de către editorul cronicei (Buc., 1904). Sunt însă o sumă de puncte obscure în activitatea lui istorică.

Secolul XVIII

ÎN MOLDOVA
Nicolae Costin (1660-1712) fiul lui Miron. A studiat în şcolile polone şi şi-a căpătat renume de bărbat foarte învăţat. Pe lângă acest fapt, familia din care făcea parte şi înrudirea cu Duca-Vodă i-au asigurat o poziţiune strălucită în stat. Sub cinci domni a ocupat poziţiunile cele mai înalte; vornic de ţara de sus şi de jos, hatman, mare logofăt - iar în alte timpuri, cum a fost după căderea lui Duca, s-a văzut nevoit să fugă din ţară, ca să scape de persecuţiunea adversarilor săi politici. Ca şi tatăl său, Nicolae Costin era preţuit în afacerile diplomatice. Astfel vedem că, în timpul pregătirilor de război între Petru cel Mare şi Carol XII, venind în Moldova ambasadorul Franţei, marchizul Desalleurs, Costin a fost trimis ca să-l întâmpine. În alt rând, venind Potoţki, voevodul Galiţiei, tot el i-a ieşit înainte.
De la dânsul avem o scrisoare filozofică şi scrieri istorice.
Cea dintâi poartă numele de Ceasornicul domnilor şi este o lucrare filozofică, morală şi politică. Până acum nu s-a tipărit, ci se află în două copii: una în biblioteca statului din Iaşi, de la începutul secolului trecut (mss. 6), alta de la începutul secolului nostru, în biblioteca seminarului din Iaşi (Veniamin). Extrase se pot citi în: Gaster, Literatura populară, 1883. Apendice.
Operele istorice sunt două:
Cartea descălecatului de-ntâiu, precedată de o prefaţă în care autorul arată importanţa istoriei, „că istoria deşteaptă şi pre cei leneşi şi neştiuţi spre mari lucruri”. El începe cu zidirea lumii, vorbeşte despre Turnul Babel, despre seminţiile celor trei fii ai lui Noe, toate după biblie. După aceasta copiază, aproape vorbă cu vorbă, capitole întregi din scrierea tatălui său, intercalând părţi luate din diferiţi autori, care nu au nici o importanţă pentru chestiune. Se vede din multele citaţiuni ce face, o deosebită erudiţiune, dar expunerea e greoaie.
Letopiseţul ţării Moldovei de la Ştefan sin Vasile Vodă, de unde este părăsit de Miron Costin Logofătul, de pre izvoadele lui Vasile Damian ce au fost Treti-Logofăt, a lui Tudosie Dubău Logofătul şi altora cuprinde evenimentele de la 1661 până la 1711. Începe cu suirea pe tron a lui Evstratie Dabija (1661-1665) şi merge până la finele domniei lui Dumitru Cantemir (iunie 1711). Ultimele capitole se ocupă cu diferitele căimăcămii, a lui Lupu Vornicul şi a lui Ion Mavrocordat, care ţine locul fratelui său Nicolae, numit titular pe ziua de 6 noiembrie 1711 şi suit în scaun a doua oară la 19 noiembrie.
Despre cei doi cronicari, care au procurat o parte din materialul lui Nicolae Costin, aflăm informaţii în Mişcări culturale de I.G. Sbiera şi apoi în Istoria literaturii de N. Ioga (sec. XVIII, vol. II, Excursul I).
Costin avea un om de casă pe Axinte care, sub Racoviţă Vodă, a fost uricar. Acesta ne-a lăsat o cronică despre a doua domnie a lui Mavrocordat (1711-1715). Scrierea lui pierde din valoare prin faptul că e lucrată cu scop vădit de a plăcea domnului şi prin urmare nu putea să aibă spirit de independenţă, nici în expunerea evenimentelor, nici în judecarea lor.
Ioan Neculce a fost boier mare şi a ocupat diferite funcţiuni însemnate. S-a născut la 1672. Sub Antioh Cantemir a înaintat până la rangul de spătar şi, după ce a stat retras câtăva vreme, a fost făcut mare hatman de către Dumitru Cantemir, la trecerea acestuia de partea lui Petru cel Mare şi a luat parte la războiul ruşilor cu turcii. Pierzând ruşii războiul, Neculce a trecut cu Cantemir în Rusia şi a stat acolo câţiva ani, până la 1719 şi întorcându-se a trăit la moşia sa, ocupând numai o dată, sub Constantin Mavrocordat, funcţiunea de vornic. A murit după 1744, lucru ce se dovedeşte prin ultimele cuvinte ale cronicii lui, unde spune că Const. Mavrocordat, fiind scos din domnia Moldovei, nu a stat mazilit nici un an întreg, ci a fost numit în Muntenia, ceea ce s-a întâmplat la anul 1744.
Neculce a fost un militar distins şi Petru cel Mare l-a preţuit mult şi i-a arătat o deosebită simpatie. Tot aşa era privit şi de familia lui Cantemir şi de ceilalţi boieri; de aceea când a voit să se întoarcă în ţară, cu multă greutate a scăpat de insistenţele lor. El însă a ţinut cu orice preţ să-şi vadă ţara şi nu s-a temut că i se va întâmpla vreo nenorocire, vreo persecuţie, ci - precum însuşi zice - şi-a pus nădejdea în Dumnezeu, care din toate l-a scăpat.
Lucrarea de căpetenie a lui Neculce - în afară de compilarea cronicilor anterioare - este Letopiseţul ţării Moldovei de la Dabija VV. Până la domnia lui Ion Mavrocordat VV. Cuprinde evenimentele din 1662 până la 1743, la care a fost mai totdeauna părtaş sau le-a cunoscut de aproape.
În prefaţă ne spune că până la Duca-Vodă s-a slujit de diferitele izvoare ce a aflat pe la unii şi alţii, „iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea, la domnia lui Ion Vodă Mavrocordat, nici de pre un izvor a nimănui, ce am scris singur dintru a mea ştiinţă, câte s-au tâmplat de au fost în viaţa mea. Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc şi să scriu că au fost scrise în inima mea”.
Letopiseţul este precedat de câteva file ce poartă titlul: „O seamă de cuvinte ce sunt auzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni şi în letopiseţe nu sunt scrise...”. Aci se cuprind o sumă de tradiţiuni relative la diferiţi domni şi care au format subiectele legendelor şi poemelor din literatura noastră modernă, precum: Daniil Sihastru de Bolintineanu, Aprodul Purice de Negruzzi, Altarul mănăstirii Putna de Alecsandri, Cupa lui Ştefan de Bolintineanul, Dumbrava roşie de Alecsandri, Visul lui Petru Rareş de Alecsandri ş.a.
Neculce nu era prea învăţat, dar era om cu bun simţ, cu pricepere de a judeca lucrurile, câştigată prin amestecul direct în afacerile statului şi cu un deosebit talent de a povesti. Se poate zice că el e cel mai literat din toţi cronicarii Moldovei. El ştie foarte adesea să găsească cuvântul just pentru a zugrăvi o situaţie sau pe un om. Stilul lui nu e bombastic, ca al analiştilor ce scriau slavoneşte, ci dimpotrivă simplu şi, prin aceasta, foarte atrăgător. Epitetul bine găsit are câteodată valoare artistică. Cine vrea să afle modele de stil din cronicarii moldoveni, trebuie să caute în primul rând în Neculce, apoi în Miron Costin şi Grigore Ureche.
Aproape toţi domnii, despre care vorbeşte în cursul cronicii sale, au câte un scurt portret sau câte o caracteristică. De la el aflăm că Dumitraşcu Cantacuzino (1684-85), era „om nestătător la voroavă (vorbă), amăgitor, geambaş de cai de la Fanar din Ţarigrad”, Constantin Cantemir (1685-1693), „carte nu ştia, ci numai iscălitura învăţase de o făcea; practică bună avea: mânca bine şi bea bine. La stat nu era mare, era gros, burduhos, rumăn la faţă, buzat, barba îi era albă ca zăpada”. Fiul acestuia, Antioh Vodă (1695-1700) era om mare la trup, chipeş, la minte aşezat, judecător drept; nu prea era cărturar, numai nici era prost. Minciunile nu le iubea; la avere nu era lacom; era şi credincios la jurământ. Mânie avea straşnică; de multe ori răcnea tare, cam cu grabă”. E interesant să observăm imparţialitatea cu care vorbeşte despre Dumitru Cantemir, pe care-l iubise într-atât încât plecase cu dânsul din ţară. Când ajunge la domnia acestuia, aminteşte purtarea rea ce avusese în timpul domniei lui Antioh. Despre Grigore Ghica prima domnie (1726-1733), aflăm de la Neculce că „era de stat cam mic şi subţire, uscat, numai era cu toane; la unele se arăta prea harnic, bun şi vrednic, milostiv şi răbdător, dar era şi cam grabnic la mânie, dar apoi curând se întorcea”.
Cunoscând această deprindere a lui, să căutăm ce va zice despre Petru cel Mare, căci ştim că la venirea împăratului Rusiei în Iaşi el era funcţionar înalt şi legat de aproape cu domnitorul. Vom afla, în adevăr, şi portretul ţarului: „Om mare, mai înalt decât toţi oamenii, iară nu gros, rotund la faţă şi cam oacheş şi cam aruncă câteodată din cap, fluturând”.
Dar nu nu numai pe indivizi îi plăcea lui Neculce să-i caracterizeze, ci şi grupurile, naţiunile. Despre tătari ne spune că sunt lupi apucători, iar despre greci are un faimos pasagiu, din care reproducem aci câteva rânduri:

„La grec milă, sau omenie, sau dreptate, sau nevicleşug, sau frica lui Dumnezeu, nici unele de acestea nu sunt. Numai când nu poate să facă rău se arată cu blândeţe, iar inima şi firea tot cât ar putea este să facă răutate.”

Cu Neculce se termină seria marilor cronicari ai Moldovei. Mai scriu însă şi alţii.
Între aceştia e şi Ienache Kogălniceanu. Despre el ne dă informaţii biografice Mihail Kogălniceanu în ediţia primă a colecţiei sale de cronici.
Fiu al lui Vasile Kogălniceanu, căpitan al ţinutului Iaşilor, născut la 10 octombrie 1730. La vârsta de 16 ani a intrat în slujba domnului ca copil de casă. Copiii de casă erau un corp de trupă compus numai din fii de boieri. La 1749, sub Constantin Racoviţă, ia prima slujbă de comis al treilea. Cu acesta trece în Ţara Românească (1753) şi stă cu el, fiind înaintat în slujbă, acolo, până când acesta reia domnia Moldovei, când se întoarce acasă, unde e şi înaintat vătaf al copiilor de casă şi apoi vătaf de aprozi. Atât de mult a ţinut Kogălniceanu la domnul său, încât în 1757, când Racoviţă este mazilit, se duce cu el la Constantinopol şi şade acolo ani îndelungaţi până la încheierea păcii de la Kuciuk-Kainargi (1774) şi tot acolo îşi scrie cronica.
A mai servit sub Grigore Ghica (1774-1777) în timpul în care s-a pierdut Bucovina şi mai târziu s-a retras din serviciul public la moşia sa din ţinutul Fălciu, unde a murit în anul 1795.
Cronica lui începe cu prima domnie a lui Constantin Mavrocordat (1733) şi sfârşeşte cu a patra domnie a aceluiaşi domn şi cu ocupaţia rusească (1744). E curios de observat că despe Racoviţă, protectorul său, vorbeşte cu indiferenţă, ba chiar în privinţa primei domnii îi adresează critici foarte severe. Din unele pasagii ar rezulta nemulţumirea sa personală pentru că i-au fost preferaţi alţii la înaintare în slujbă.
M. Kogălniceanu îi atribuie şi două bucăţi de versuri în care vorbeşte despre uciderea boierilor Ion Cuza şi Manolache Bogdan în 1778 de către Constantin Moruz. D-l Iorga contestă paternitatea lui Kogălniceanu şi socoteşte că altul - un anonim - este autorul.
Alte cronici contemporane cu a lui Kogălniceanu mai sunt:
a) una datorită unui mic boier Alexandru Amiras, tradusă de acesta şi în greceşte şi tipărită la Paris în 1827, care povesteşte evenimentele de la domnia lui Evstratie Dabija (1661-1665) până la domnia lui Grigore Ghica (1726-1733);
b) alta atribuită lui Nicolae Mustea, uricar care tratează aceeaşi epocă, numai că se opreşte la anul 1729;
c) a treia a lui Ion Canta. Acest boier, despre care aflăm date biografice în Istoria literaturii române de N. Iorga (sec. XVIII, vol. I), a fost un membru al familiei Cantacuzino, care obişnuia să-şi scrie numele prescurtat, a ocupat funcţiuni însemnate, ajungând până la aceea de spătar (1769) şi apoi de stolnic. El povesteşte întâmplările din Moldova, de la a doua până la a 4-a domnie a lui Constantin Mavrocordat (1741-1769).
Câteştrele aceste cronici se găsesc publicate în vol. III al colecţiei lui M. Kogălniceanu.
În această colecţie s-a publicat şi o altă lucrare din aceeaşi epocă, însă nu o cronică, ci o Condică de obiceiuri, scrisă în 1762 de Ghiorgachi al doilea logofăt. Lucrarea e făcută din porunca lui Grigore Calimach (1761-1764) şi arată diferitele ceremonii ce se obişnuiau în Moldova, la suirea pe tron a domnitorilor, la Crăciun, la Sf. Bobotează, la Înviere, la schimbarea mitropolitului, la primirea oaspeţilor străini ş.a. Amănunte biografice se arată în Istoria literaturii de N. Iorga (sec. XVIII, vol. I).
Dumitru Cantemir, născut în 1673, a fost fiul lui Constantin Cantemir, care a domnit în Moldova (1685-1693). După ce a învăţat în ţară cu un dascăl renumit pe timpul acela Ieremia Cacavelas, fu trimis la Constantinopol ca ostatec în locul fratelui său Antioh. Aci ascultă o sumă de învăţaţi, veniţi din Occident, învaţă limba turcească, introduse notele de muzică la turci şi compuse chiar cântări religioase foarte preţuite de turci. Cu chipul acesta îşi câştigă multe simpatii printre oamenii sus-puşi de la Poartă.
La moartea tatălui său, fu ales domn de boieri, dar nu fu confirmat de Poartă şi continuă a şedea la Constantinopol.
Când, la 1710, Petru cel Mare declară război Turciei, Cantemir fu rugat să primească domnia Moldovei, socotit ca destoinic în conducerea armatei, cât şi ca om de încredere al guvernului otoman. Contrar tuturor obiceiurilor, în loc să-i ceară bani, turcii i-au dat un ajutor bănesc spre a se stabili la domnie.
Supărat că, peste câtva timp, i s-au cerut sumele de care fusese cruţat la instalare, s-a hotărât să dea o lovitură grozavă turcilor, aliindu-se cu ruşii. Pe când lucra la podul ce i se ordonase să facă peste Dunăre, el îndemna pe Petru cel Mare să treacă cu armata în Moldova; se vede însă că acesta nu l-a ascultat şi a trecut mai târziu. Câtăva vreme Cantemir s-a părut prieten ambelor părţi, dar în curând a trebuit să ia pe faţă partea Rusiei, după ce făcuse un tractat prin care îşi asigura pentru familia sa domnia ereditară în Moldova.
Soarta armelor dete victorie turcilor şi Cantemir, cu o sumă de boieri partizani, fugi în Rusia, unde împăratul îl primi cu toată cinstea, îi dărui câteva moşii, îl investi cu funcţiuni şi titluri înalte. Aci se căsători şi el a doua oară cu o prinţesă rusă. Aci îşi trecu el restul vieţii până la moarte, 1723.
Cantemir a fost un om foarte învăţat. Cunoştea multe limbi europene şi orientale şi prin lucrările sale se făcu cunoscut în toată Europa astfel că Academia din Berlin (Societas Regia Berlinensis) îl alese membru la 1714.
Cantemir a lăsat un mare număr de opere, dintre care cele mai însemnate s-au tipărit de Academia Română în 8 volume (1872-1901).
În volumul al 7-lea se află şi o biografie.
Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul, e o lucrare scrisă în româneşte şi greceşte, când era tânăr şi tipărită la Iaşi, 1698. Ne înfăţişează o filozofie teologică ascetică, susţinând că toate sunt pieritoare pe lume, toate înşelătoare, că adevărata fericire e numai când omul se retrage din lume şi trăieşte în frica lui Dumnezeu.
Hronicul vechimii Romano-Moldovlahilor, întâi pre limba latinească izvodit, iară acum pre limba românească, scos cu truda şi osteninţa lui Dimitrie Cantemir Voievodul şi de moşie domn al Moldovei şi a svintei rossieneşti împărăţii cniaz. În Sant Petersburg Anul 7225 (1717) nu este o cronică, precum ar arăta titlul, ci o lucrare istorică în care studiază stăruinţa românilor în Dacia şi viaţa lor până la întemeierea principatelor. După trei cărţi în „prolegomena” în care vorbeşte despre daci, despre romani şi despre originea românilor, respingând „bazna unui Misail şi Simeon” de care se ocupă şi Miron Costin în cartea descălecatului, urmează hronicul „vechimii Romano-Moldovlachilor”, adică partea principală a operei. Aci vorbeşte de colonizarea Daciei, şi apoi, pentru epoca fiecărui împărat, arată dovezi de stăruinţa românilor. Despre strămutarea lui Aurelian zice că românii chiar dacă s-au dus în „Misia”, dar curând s-au întors în „Dachia”. Face apoi istoricul năvălirilor barbare, al imperiului româno-bulgar şi ajunge până la ceea ce numesc cronicarii „descălecarea a doua”, adică fundarea principatelor. Se înţelege că, faţă cu cunoştinţele istorice şi arheologice de azi, scrierea lui Cantemir cuprinde multe erori; dar, dacă ţinem seamă de timpul în care a scris-o, trebuie să admirăm vastitatea cercetărilor şi priceperea în utilizarea unui mare număr de izvoare.
Prima ediţie a acestei scrieri s-a tipărit în anii 1833-36, din iniţiativa mitropolitului Veniamin Costache, care a stăruit de Kisselef şi a obţinut chiar manuscrisul original al lucrării care se afla într-o arhivă din Moscova. Imprimarea s-a făcut sub îngrijirea lui G. Săulescu. Această ediţie având multe greşeli (schimbări de cuvinte, omisiuni de pasagii), Academia Română a hotărât a publica o a doua ediţie tot după manuscrisul original. Ea a apărut în 1901 în vol. VIII al scrierilor lui Cantemir, sub îngrijirea lui Gr. Tocilescu.
Istoria imperiului otoman, scrisă latineşte (în 1715-1716, după părerea d-lui N. Iorga), sub titlul: Historia incrementorum atque decrementorum aulae othmanicae, s-a publicat după moartea lui în traducere engleză (Londra 1734-1735). Din această ediţie nu avem în ţară nici un exemplar. Bibliografia de Bianu şi Hodoş ne spune că se află un exmeplar în Muzeul britanic din Londra. În schimb se găseşte la Academia Română a doua ediţie (Londra, 1756).
Lucrarea aceasta a fost cunoscută şi renumită în toată Europa şi nu şi-a pierdut însemnătatea decât după ce Hammer, istoricul german, a publicat monumentala sa operă (1834).
Ea a apărut în traducere franceză (Paris, 1743) şi germană (Hamburg, 1755). Tratează întreaga istorie a imperiului turc, începând cu „Othman sau Osman I, fonda torul imperiului otoman sau aliotman” şi merge până la Ahmet III, predecesorul lui Mahmud, care domnea în timpul când a scris cartea.
Istoria ieroglifică este şi o lucrare istorică şi o satiră politică, scrisă româneşte, însă într-un stil foarte nelămurit, cu o alcătuire de fraze de tot neobişnuită în limba noastră şi adesea ajungând la obscuritate.
Iată cum începe:

„Mai dinainte decât temeliile Vavilonului a se zidi şi Semiramis într-însul raiul spânzurat (cele din şapte minuni ale lumii unul este) a zidi şi Eufratul între ale Asiei ape vestitul prin uliţe-i a-i porni; între creierii Leului şi tâmplele Vulturului vivor de chiteală şi holbură de socoteala ca aceasta se scorni.”

Sub formă de alegorie, ni se descriu intrigile politice dintre familiile boiereşti de la finele secolului XVII şi începutul secolului XVIII. Muntenia este numită împărăţia vulturului şi Moldova a leului; între acestea se începe o luptă, pe care autorul o povesteşte în 12 părţi înşirând un mare număr de fabule, a căror deplină înţelegere este foarte grea, deşi pune la urmă o listă în care diferitele nume alegorice sunt explicate.
Această lucrare se păstrează în manuscris în biblioteca arhivelor Ministerului de Externe din Moscova. În 1877 Academia Română a însărcinat pe Grigore Tocilescu să o copieze. De pe această copie s-a tipărit în 1883.
Asupra Istoriei ieroglifice avem o cercetare în scrierea d-lui G. Constantinescu-Râm (Vrajba dintre Cantacuzineşti, Cantemireşti şi Brâncoveni Bârlad 1889). D-l N. Iorga (Istoria liter. sec. XVIII, vol. I, 329 ş.u.) dă o analiză amănunţită arătând şi situaţia politică din principate din acea vreme. Cu aceasta se poate ajuta cineva la înţelegerea operei lui Cantemir.
Vita Constantini Cantemyrii cognomento senis Moldaviae principis povesteşte originea familiei sale şi dă însemnate detalii asupra celor petrecute în timpul domniei tatălui său. Ea s-a publicat întâia dată de Academia Română (1883) de pe un manuscris ce se găseşte în Petersburg şi care el însuşi se arată a fi copie.
Evenimentele Cantacuzinilor şi Brâncovenilor a fost scrisă întâia oară ruseşte, apoi s-a tradus în limba germană şi din aceasta în greceşte de către G. Zavira în 1795. Româneşte s-a tradus de două ori: prima dată de Vasile Vârnav, a cărui traducere s-a publicat în „Arhiva Românească” (Iaşi 1845) şi apoi de G. Sion, însărcinat de Academie cu tipărirea acestei scrieri (1878).
Povesteşte în paragrafe scurte intrigile şi luptele dintre aceste două familii. Ne arată cum Brâncoveanu a fost pierdut de către Constantin Cantacuzen, care avea dovezi asupra relaţiilor lui cu Rusia şi Germania, dovezi pe care le-a arătat Porţii, după care s-a trimis un agent turcesc să mazilească şi să aresteze pe Brâncoveanu.
Răposatul Sion credea că această lucrare e pe nedrept atribuită lui Cantemir, fiindcă stilul se deosebeşte de stilul celorlalte opere şi fiindcă vorbeşte prea rău de Cantacuzineşti, familia primei lui neveste.
Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae, opera scrisă pe la 1716, e făcută după îndemnul colegilor săi din Academia de la Berlin.
Este alcătuită din trei părţi.
Prima cuprinde noţiuni despre geografia fizică şi economică a Moldovei, despre împărţirea în ţinuturi.
Cea de a doua se ocupă de forma de guvern, datinile, legile, finanţele. Aci ne arată cum se aleg domnii şi se dă o listă cronologică a lor. Vedem apoi cum se mazileau domnii, care erau boieriile şi atribuţiunile lor, cum era organizată armata. Amănunte asupra obiceiurilor de la ceremoniile Curţii, de la înmormântarea domnilor ş.a. fac citirea foarte interesantă. Legile, veniturile şi cheltuielile ţării, datinile la nunţi şi la înmormântări îşi au capitolele lor speciale. Preţios este cel care vorbeşte despre „năravurile moldovenilor” în care găsim notiţa următoare:

„Ei la începutul războiului sunt foarte viteji şi de al doilea mai slabi la inimă; iar dacă înfrâng protivnicii înapoi, prea rar au bărbăţia să înceapă a treia oară”.

A treia tratează despre religiunea moldovenilor şi despre literele de care se slujeau în scris. Aci sunt înşirate o sumă de superstiţiuni ale poporului ca: Tricoliciul, Joimăriţele, Ursitele, Sânzienele ş.a. Tot aci aflăm pasagii importante în privinţa raportului dintre cler şi puterea civilă:

“Povăţuirea cea din afară a bisericii este numai a domniei, fără purtarea de grijă cea din lăuntru pentru sufletele este încredinţată mitropolitului... Pe diacon îl pedepseşte preotul; pre preot, protopopul, pre eromonach, egumenul; pre protopop, pre egumen şi pre arhimandrit, episcopul; pre episcop mitropolitul, iar pre mitropolit îl pedepseşte domnia”.

Scrierea aceasta a lui Cantemir are o poveste lungă. Se va fi redactat curând după 1714 data primirii sale în Academia din Berlin, dar nu s-a publicat în timpul vieţii autorului. Rămânând în stăpânirea fiului său Antioh, nici acesta n-a reuşit s-o tipărească. De la el a trecut prin mai multe mâini până la 1769, când o vedem publicată într-o revistă germană, după care are în fine o bună ediţie la Frankfurt şi Lipsca (1771). După îndemnul mitropolitului Veniamin în 1806 fu tradusă în româneşte, probabil de Vasile Vârnav, dar traducerea aceasta se rătăci şi astfel văzu lumina tocmai în 1825, la mănăstirea Neamţului, sub titlul de Scrisoarea Moldovei. O a doua (1851) şi o a treia ediţiune (1868) răspândiră această scriere printre românii iubitori de trecutul ţării lor. În 1869 Academia Română aflând de existenţa textului latin, luă măsuri ca să se copieze cele două manuscrise ce se aflau în Biblioteca Academiei teologice din Moscova; apoi tipări în două volume deosebite versiunea latină şi traducerea ei românească făcută de Al. Papiu Ilarian. O ediţie nouă a apărut (1909) în colecţia „scriitorilor români” [a] librăriei Socec sub îngrijirea d-lui Miron Nicolescu, care în prefaţă dă şi amănunte asupra istoriei manuscrisului.
Afară de acestea, Cantemir ne-a lăsat multe scrieri asupra muzicii şi religiunii turceşti şi scrieri filozofice, după filozoful olandez Van Helmont.

ÎN MUNTENIA
Numărul cronicilor care s-au scris în veacul XVIII în Ţara Românească este destul de mare. Asupra lor se pot citi cele două memorii ale d-lui N. Iorga (în „Analele Academiei”, XXI). Cu greu este însă a stabili numele autorilor. Poate chiar să zică cineva că plutim în această privinţă, într-o mare nesiguranţă şi, ce e mai curios, într-o mare prefacere continuă de nume. Manuscrise fără nume sunt atribuite, azi unui personaj istoric, mâine altuia. În paginile ce urmează vom vorbi de cele mai însemnate din manuscrisele istorice şi vom înfăţişa starea de lucruri de acum, fără a socoti ca definitive o mare parte din concluziile adoptate de cei mai mulţi cercetători asupra istoriografiei noastre; de aceea vom arăta şi toate punctele îndoielnice.
Între cronicarii din acest secol se pun de obicei înainte numele a doi membri din familia Cantacuzineştilor.
Despre începuturile acestei familii, care a jucat un rol însemnat în istoria ţărilor noastre, găsim amănunte într-un studiu biografic al lui N. Bălcescu (“Magazin istoric”, I, 1845). Ea se trage dintr-un dibaci neguţător grec Mihail Cantacuzino care trăia prin se colul XVI în oraşul Anhial (Turcia) şi era supranumit de turci „Şeitanoglu”, fiul dracului. Fiind acest Mihail ucis de turci, familia sa fugi în Creta, care era pe atunci a veneţieni lor. Mai târziu urmaşii săi se întorc în Constantinopol. Unii dintre ei rămaseră în Turcia, alţii veniră în principatele române: doi în Moldova şi unul în Muntenia. Acesta se nu mea Constantin şi deveni cunoscut sub numele de postelnicul Constantin Cantacuzino.
El ajunge să dobândească situaţiuni importante în ţară şi ia în căsătorie pe Ilinca, fata lui Radu Şerban. Al treilea fiu al său e cunoscut sub numele de stolnicul Constantin Cantacuzino. Fiul cel mai mare Drăghici avu un nepot, pe banul Mihail Cantacuzino.
Aceştia sunt cei doi Cantacuzineşti cronicari din sec. XVIII.
Viaţa Stolnicului Constantin Cantacuzino a fost studiată de N. Iorga (“Analele Academiei”, XXI). După informaţiunile ce se găsesc în genealogia Cantacuzinilor (publ. în „Buciumul” lui Cezar Bolliac, 1853, pag. 95 şi urm.) şi după alte cercetări, d-sa arată că s-a născut pe la 1650, că a fost om foarte învăţat care a călătorit prin ţări străine, că a luat parte în multe ocazii la conducerea ţării. Ar fi putut să devie chiar domn, dar n-a voit, mulţumindu-se a fi, pe vremea lui Brâncoveanu, un bun sfătuitor al acestui nepot. Certuri şi intrigi de familie, în care va fi avut şi el partea sa de vină, îl depărtară de urmaşul lui Brâncoveanu, de Ştefan Cantacuzino (1714-1716), ba de aici i se pricinui şi moartea, fiind ucis din porunca domnitorului în 1716.
Nu se cunoaşte cu siguranţă tot ce a scris acest stolnic Cantacuzino. Se pare că a lucrat mult şi a adunat mult material istoric. I se atribuie o Istorie generală a românilor. Din aceasta se cunoaşte un fragment care tratează partea privitoare la colonizarea Daciei până în timpul lui Atila. Publicat pentru întâia dată într-un volum de cronici vechi (Istoria Moldo-României, editor G. Ioanid, Bucureşti 1858) a fost retipărit de Kogălniceanu (Letopiseţe, ed. 2-a, vol. I) care l-a atribuit lui Nicolae Milescu. Mai târziu s-au descoperit şi alte manuscrise ale aceleiaşi scrieri şi , discutându-se şi chestia autorului, s-a ajuns la concluzia că nu poate fi Milescu, iar d-l N. Iorga consideră pe stolnicul Cantacuzino ca autor.
Titlul lucrării este: Cronica pe scurt a românilor.
Consultând istoricii străini, autorul arată cu de-amănuntul războaiele dacice şi ajunge la chestia colonizării şi a părăsirii Daciei. Despre cea dintâi ne spune că Traian „au poruncit de au adus romani lăcuitori” din care se trag locuitorii de astăzi. În privinţa celei de a doua se pronunţă hotărât în contra, căci, „urme de ale acelora romani, ce au fost în Dacia, ca să fi fost mutaţi cu totul într-altă parte, nu este”. Concede totuşi că vreun împărat „va fi ridicat ostaşi” din Dacia pentru nevoile sale şi astfel s-a format în Peninsula Balcanică grupul de români, care se numesc „coţovlahi”. Despre aceştia ne dă mai multe amănunte decât Miron Costin fiindcă i-a cunoscut de aproape: „şi încă cu dintr-înşii am vorbit”. El găseşte că seamănă şi în chip şi în obiceie cu românii din nordul Dunării, „numai limba lor, deşi românească ca a acestora” este „mai stricată” şi „mai amestecată” cu vorbe turceşti şi greceşti.
Restul lucrării, care vorbeşte despre viaţa poporului român în timpul năvălirilor barbare, este puţin interesant pentru noi, dar, pentru vremea când s-a scris, arată din partea autorului şi cultură şi cercetări serioase.
D-l N. Iorga îi atribuie şi o lucrare prin care stabileşte „Chronologia Ţării Româneşti”. Ea se află publicată în Operele lui Const. Cantacuzino de N. Iorga (1901, pag. 19).
Despre Mihai Canatacuzino aflăm câteva amănunte biografice în Genealogia Cantacuzinilor, al cărui autor se socoteşte a fi el însuşi. Acestea se pot completa cu ştirile ce se scot din documente publicate de N. Iorga (Acte şi fragmente II) şi cu informaţiile din Istoria literaturii în sec. XVIII de acelaşi (vol. II).
Născut pe la 1723 va fi făcut studii cum făceau studii toţi fiii marilor boieri pe vremea aceea, dar n-avem cunoştinţe sigure. A ocupat funcţiuni însemnate sub unii domni, iar în vremea altora a stat retras ori chiar a fost silit să emigreze. În timpul ocupaţiei ruseşti din 1769-1774, el legă relaţii cu generalii ruşi, fu înălţat la rangul de ban şi stărui ca principatele să se anexeze la imperiul ţarului sau să se unească în tr-un principat autonom sub suzeranitatea câtorva puteri europene. După încheierea păcii de la Kuciuk-Kainargi (1774) fu silit să se ducă în Rusia unde trăi până la moarte, care s-a întâmplat după 1787.
D-l N. Iorga îi atribuie Genealogia Cantacuzinilor (publicată în „Buciumul” Buc. 1863) şi o operă de statistică şi de istorie, asupra Ţării Româneşti, care nu s-a publicat până acum, ci se găseşte în două manuscrise. După un al treilea manuscris au tradus şi au publicat greceşte la Viena (1806) fraţii Tunusli (Istoria Ţării Româ neşti) pe care a tradus-o Gh. Sion şi a publicat-o în Bucureşti în 1863.
Radu Popescu, fiul vistierului Hrizea din Popeşti, a fost om învăţat, care ştia şi limbi străine, greceşte, latineşte şi turceşte. A ocupat funcţiuni importante sub Constantin Brâncoveanu încă din 1689, dar nu i-a fost credincios, căci se vede că a luat parte la un complot contra domnului, însă a scăpat de moarte, pierzându-şi boieria. A reintrat în funcţiune sub Ştefan Cantacuzino, dar numai Nicolae Mavrocordat l-a ţinut de aproape şi l-a făcut mare vornic. În 1722 sau 1723 se retrage la mănăstirea Radu-Vodă din Bucureşti unde trăi vreo 6 ani sub numele de Rafail Monahul.
Despre viaţa lui se găsesc amănunte la „Analele Academiei” (XXI, 362), publicate de N. Iorga şi în Istoria literaturii în sec. XVIII de acelaşi (vol. I); iar cronica s-a publicat în „Magazin istoric” (tom. IV, 1847) şi într-un volum de cronici, editat de G. Ioanid (Istoria Ţării Româneşti, Buc. 1859).
E foarte probabil ceea ce observă I.G. Sbiera, că din manuscrisul publicat de Bălcescu în „Magazin” lipseşte începutul, iar titlul este adăugat de un copist: De aicea sunt cele ce au scris Chir Rafail monahul, care pre nume mirenesc l-au chemat Radu Popescu, biv-vel Dvornic. Acest manuscris povesteşte ultima parte a domniei lui Brâncoveanu (de pe la 1699), pe care-l tratează cu multă severitate, zicând că „nici o bunătate sufletească n-au arătat în viaţa şi domnia lui” şi că după el a rămas „răutate şi blestem”. Domnia lui Ştefan Cantacuzino (1714-1716) este povestită întreagă, dar atenţiune deosebită se dă vieţii lui Nicolae Mavrocordat (1716). Partea aceasta începe arătând „viaţa prea luminatului neam al prea înălţatului şi milostivului domn Io Nicolae Alexandru Voevod”. Această viţă este foarte strălucită, căci fanariotul se coboară - e drept, în linie femeiască - din Alexandru cel Bun. Restul cronicii este consacrat domniei lui Ion Mavrocordat (1716-1719) şi celei de a doua domnii a lui Nicolae (1719-1730) până la 1728.
V.A. Urechia a publicat în „Analele Academiei” (tom X, Memoriile secţiei istorice, pag. 351) o cronică datorită Biv-vel Stolnicului Dumitrache, pe care a intitulat-o: Istoria evenimentelor din Orient, cu referinţă la principatele Moldova şi Valahia, din anii 1769-1774.
D-l Iorga crede că numele de familie al acestuia era Varlaam şi dă şi câteva note biografice în istoria literaturii (sec. XVIII, vol. I). Socotesc însă, că chiar după cariera schiţată de d-sa, sunt câteva dificultăţi serioase în această identificare a autorului cu acel Dumitrache Varlaam pe care-l găseşte în hrisoave.
Urechia a avut la îndemână două copii: una aflată la Academie (mss. no. 399), alta la Muzeul de antichităţi, scrisă de un oarecare Nicolae Pitişteanu. Acesta ne spune că a copiat-o în anii 1782 şi că a avut înainte lucrarea „făcută dintru început şi scrisă cu însuşi mâna d-sale biv-vel stolnic Dumitrache”. Acel original de care vorbeşte nu s-a găsit până azi; de asemenea, amândouă copiile n-au titlu.
Cronica nu are interes din punct de vedere literar, dar dă un bogat material de informaţii fiind scrisă de un om care a cunoscut evenimentele de aproape.
Alt cronicar din acest timp este unul din Văcăreşti.
Familia Văcăreştilor este una din cele mai vechi ale Ţării Româneşti, însemnată în istorie atât prin rolul politic jucat de diferiţii ei membri cât şi prin faptul că dete mulţi poeţi şi scriitori.
Ienăchiţă Văcărescu (1740-1799) primi în casa părintească o educaţiune îngrijită, învăţând limbile pe atunci la modă, adică turcească, franceza şi greaca, pe lângă care desigur a cunoscut şi italiana. După ce stete câtva timp la Braşov, în timpul venirii ruşilor, se întoarse în urma păcii de la Kuciuk-Kainargi (1774) şi ocupă funcţiuni însemnate sub Alexandru Ipsilante. Acesta îi arătă multă încredere şi-l trimise chiar să aducă pe fiii săi, care fugise la Viena.
Viaţa lui a fost studiată cu de-amănuntul de Al. Odobescu în seria de articole asupra Poeţilor Văcăreşti.
Opera lui istorică este:

Istorie a prea puternicilor împăraţi otomani, adunată şi alcătuită pe scurt de dumnealui Ienache Văcărescu, dikeofilax al bisericii cei mari a Răsăritului şi spătar al Valahiei. După o prefaţă (proimion) în care spune că, aflându-se la Nicopole din cauza tulburărilor din patrie (1788) şi neavând ocupaţie, s-a hotărât să cerceteze trecutul împărăţiei turceşti - urmează istoria, împărţit în două tomuri. În primul tom povesteşte viaţa şi faptele sultanilor de la Mahomet până la 1730. În al doilea merge de la Mahmud I până la Selim III, care domnea şi în timpul lui. Din când în când intercalează şi observări asupra faptelor din principate. Fiecare sultan are consascrat un capitol şi la sfârşitul capitolului, în formă de concluziune, figurează un număr de versuri, în care caută să caracterizeze persoana despre care a vorbit. Versurile acestea sunt însă o simplă înşirare de cuvinte fără nici o însuşire poetică.

Lucrarea aceasta a rămas în manuscris şi a tipărit-o Papiu Ilarian în „Tezaur de monumente istorice” (tom II).
Fiindcă vorbim aci cu de-amănuntul de Ienache Văcărescu, trebuie să arătăm că el a tipărit şi o gramatică intitulată:
Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor gramaticei româneşti, adunate şi alcătuite acum întâi de d-lui Ienache Văcărescul, cel de acum dikeo filax a Bisericei cei Mari a Răsăritului şi Mare Vistier a Principatului Valahiei 1787.
Autorul mărturiseşte că e „om plin de neştiinţă” şi văzând că nimeni până atunci nu scrisese asupra gramaticei, s-a simţit obligat să facă o încercare cât de slabă, numai să aducă un folos oarecare şi să dea şi altora îndemn să lucreze ceva mai bun. Când spunea aceasta, el nu cunoştea gramatica tipărită de Şincai şi Micu (1780). El se ocupă mai întâi de categoriile gramaticale, apoi, în a doua parte, de pronunţare şi ortografie şi de sintaxă. Lucrarea nu e o dezvoltare sistematică, ci un şir de observaţiuni, uneori mai pe larg, alteori mai pe scurt. Nomenclatura ştiinţifică a trebuit desigur să-l preocupe foarte mult, pentru că în acel timp limba română nu era studiată. Ca să rezolve chestiunea el a păstrat câţiva termeni slavoni, întrebuinţaţi pe atunci în şcolile româneşti şi încolo a introdus termeni italieni ca „nome”, „sostanţă”, „sojet”, „preterit, perfet şi iperfet” (perfect, imperfect) ş.a. A căutat să formeze şi cuvinte româneşti, fără să poată izbuti, căci expresiuni ca „spre graiu” pentru adverb, „cădere nemuitoare” pentru caz genitiv ş.a. nu puteau să rămâie în limbă.
Ca apendice la gramatică, Văcărescu a adăugat un mic tractat de prozodie românească.
În numeroasele manuscrise cu poezii de ale Văcăreştilor se găsesc şi câteva datorite lui Ienache, însă toate cu o inspiraţiune săracă, astfel că am putea cita abia două-trei din ele, cum este Spune, inimioară, spune! şi Amărâtă turturea.
Cu toate scăderile ce putem afla în operele lui, Ienache Văcărescu merită aducerea noastră aminte, comparându-l cu timpul în care a scris şi mai cu seamă prin simţirile lui patriotice, pe care le-a transmis urmaşilor prin acel faimos testament:

Urmaşilor mei Văcăreşti
Las vouă moştenire
Creşterea limbii româneşti
Şi-a patriei cinstire.


II. Şcoala ardeleană

Am arătat în capitolele precedente că în secolul XVIII în principatele române se urmează o dezvoltare literară foarte restrânsă. Ca tipărituri aflăm numai texte religioase, cu un mic progres faţă de trecut, fiindcă acum se imprimă nu numai lucrări de acelea care servesc la serviciul bisericii, ci şi cărţi de citire; ba aflăm chiar câteva abecedare, un tratat de geografie şi altul de aritmetică. Dumitru Cantemir este acela care iese afară din sfera obişnuitelor lucrări şi scrie opere care se răspândesc în occidentul Europei traducându-se în diferite limbi.
Alături cu aceste tipărituri, secolul XVIII, ca şi al XVII, ne dă o sumă mare de manuscrise, în care se cuprinde istoria ţării. În această istoriografie se pot observa două direcţiuni: o parte de cronici, cu deosebire cele moldovene din sec. XVII, sunt pornite din interesul general al cercetării trecutului; altele sunt pornite din dorinţa de a înălţa pe câte un domnitor şi mai ales câte o familie. S-a zis că familiile boiereşti şi mai ales cele care dădeau şi domni căutau să-şi aibă un corp de cronici redactat aşa ca faptele trecutului să fie înfăţişate în sensul trebuinţelor şi intereselor lor.
În vremea aceasta, la românii de peste munţi se produc evenimente care vor avea mare influenţă asupra dezvoltării culturale a neamului. Să le arătăm în scurt.
Împrejurările nenorocite, în care au trăit românii din Ardeal, i-au adus în aşa poziţiune ca să fie cu desăvârşire excluşi de la viaţa de stat, căci - în urma actului de unire a celor trei naţiuni la 1437 - Transilvania se împarte în trei regiuni: Ţara ungurilor, Ţara secuilor, Ţara saşilor; iar românii n-au existenţă legală, ci sunt socotiţi numai ca toleraţi cât vor găsi cu cale stăpânitorii ţării. Paralel cu naţiunile privilegiate, se ridică bisericile privilegiate; catolică, luterană, calvină. Românii dar şi din punct de vedere religios sunt persecutaţi de toată lumea.
Fiecare din cele trei religiuni au căutat să atragă pe români. În special catolicismul care după 1688, când Transilvania se anexă Austriei, avea puţini credincioşi în această provincie, se sili, prin sprijinul lui Leopold I (1658-1705) să-i înmulţească. Când românii se plângeau de persecuţiuni, li se zicea totdeauna să se unească cu una din bisericile recunoscute şi situaţiunea se va schimba. Atunci mitropolitul Teofil, îndemnat de iezuitul Barani, adună la 1697 un sinod la Alba-Iulia, în care se subscrie actul de unire cu biserica papală.
În acest act, cei adunaţi declară că au decis „să se întoarcă în sânul sfintei maicii besereci romano-catoliceşti”. Se vede din redacţiunea aceasta şi din tot restul actului abilitatea cu care au lucrat agenţii catolici.
Această „întoarcere”, căci cuvântul de „unire” nu figurează aici, se face pe baza unei mărturisiri de credinţă formată din patru puncte:
1. Vor crede că papa de la Roma este capul întregii biserici creştine (primatul papii).
2. Vor crede că, afară de iad şi rai, mai este un loc pe lumea cealaltă în care unele suflete se pot curăţi (purgatoriul).
3. Vor crede că pentru creştini este îndestulătoare împărtăşirea cu pâine nedospită şi nu mai e nevoie şi de vin, ca la ortodocşi.
4. Vor modifica simbolul credinţei zicând: „Şi într-un duh sfânt, care de la tatăl şi de la fiul (filioque) purcede”.
Trebuie să se observe însă că, în cuprinsul punctului al patrulea se află intercalată fraza următoare, care ar fi putut să fie singură întrebuinţată, fiindcă spune mai multe decât celelalte puncte:

„Şi primim, mărturism şi credem toate celelalte pe care sfânta noastră maică biserica romano-catolică primeşte, mărturiseşte şi crede”.

Preoţii care au luat parte la aceste adunări n-au cunoscut amănuntele actului, ci li s-au spus că este numai o simplă formă şi că, în schimb, vor avea aceleaşi privilegii ca preoţii celorlalte religiuni, fiecare sat cu biserică va avea şi casă pentru preot şi toată ocârmuirea preoţilor va fi în mâna episcopilor.
Înainte de a se aplica diploma împărătească prin care se recunoşteau aceste cereri, Teofil mitropolitul, între 1692 şi 1697, muri şi veni în loc Atanasie (1698-1714). Acesta se duse la Bucureşti unde fu sfinţit, cum era obiceiul, din care obicei a rămas până azi titulatura mitropolitului nostru primat „al Ungro Vlahiei”, apoi, întorcându-se, adună în anul 1698 un nou sinod, în care un număr nu prea mare de preoţi primiră unirea. Atunci mitropolitul se duse la Viena, unde primi confirmarea imperială şi o diplomă prin care se garanta uniţilor o sumă de privilegii. Un nou sinod în 1700 întări unirea şi de atunci românii de peste munţi se împărţiră în „uniţi” şi „neuniţi” (cu biserica papei) sau „greco-catolici” şi „greco-orientali”. (Actele acestei cestiuni se găsesc în broşura: Unirea românilor de Al. Pop retipărită în 1920).
Fără îndoială a fost un rău această despărţire între români, dar uniţii sperau că au să capete ajutoare multe, că poporul nu va mai fi persecutat şi i se va înlesni învăţătura. În adevăr catolicii i-au primit în şcolile lor şi au trimis tineri în străinătate ca să studieze teologia.
Scopul catolicilor era totala stăpânire peste români. Aceasta se vădeşte mai ales prin faptul numirii pe lângă episcopul unit al unui iezuit teolog cu titlul de causarum auditor generalis (judecător suprem). Aceşti teologi erau nişte agenţi străini, care totdeauna se amestecau în afacerile episcopiei şi nu rareori episcopii intrau în conflict cu ei. Astfel s-a întâmplat lui Inocenţie Clain, care, în urma intrigilor catolice, a fost nevoit să-şi lase scaunul şi să se ducă la Roma unde şi muri exilat. De aceea diferiţi episcopi au căutat să desfiinţeze această instituţiune, cum a fost Grigore Maior, un mare luptător pentru unire, care şi căpătă de la Maria Teresa titlul de „excelenţă”. În timpul lui s-a făcut la Viena Seminarul Santa-Barbara, unde se primeau şi se ţineau gratuit clerici români.
Scopul catolicilor n-a fost însă ajuns. De unde sperau că toţi tinerii, care învăţau în seminarele din ţară sau în Roma în institutul iezuit „de propaganda fide”, au să se întoarcă buni catolici, propagatori ai credinţei în papa, au văzut că ei devin buni români şi luptă pentru ridicarea naţiunii lor.
Centrul activităţii uniţilor a fost Blajul, de unde s-au răspândit binefacerile culturii la toată românimea de peste munţi şi unde s-a fondat cea mai veche şcoală românească la anul 1754. Putem zice dacă aici s-a format o generaţiune mare, care are ca reprezentanţi de frunte pe Micu, Şincai şi Petru Maior, urmată de alţi luptători, care s-au răspândit cu toate unghiurile ţării întreţinând pretutindeni deşteaptă conştiinţa naţională.
Direcţiunea generală a activităţii lor alcătuieşte şcoala ardeleană.
Această activitate se dezvoltă pe două căi: în opere şi în şcoli.
Operele lor fură îndreptate mai ales în două direcţiuni: în studiul istoriei şi al limbii. Prin acestea voiau să dovedească originea română a naţiunii şi limbii noastre lucru pe care scriitorii străini, pe acele timpuri, îl contestau. Spre o mai deplină atingere a scopului lor căutau să purifice limba de elementele nelatine şi să depărteze scrierea cu litere slavone.
Sfârşitul secolului XVIII în Transilvania este aurora unei epoci măreţe pentru istoria română. Despre acest sfârşit de veac Heliade, cu entuziasmul caracteristic acelei vremi, scria, adresându-se tinerimii: „Vouă, tinerilor, vi se deschid înainte alte timpuri şi zilele noastre pot fi mai senine şi mai fericite decât ale lor. Viforele nopţii au trecut şi dimineaţa României a răsărit cu soarele cel veşnic, ale cărui raze sunt luminile ce încălzesc secolul XIX”.

Samuil Micu

Maniu Micu (Klain) s-a născut la 1745, în satul Sad din Ardeal. Se călugări în 1762, luând numele de Samuil sub care este de obicei cunoscut. Învaţă la Blaj, apoi în colegiul Pazmanian din Viena şi terminând învăţăturile, fu numit profesor la Blaj, în 1772. Aci nu stete mult, căci plecă cu episcopul Grigore Maior la Viena, unde deveni prefect (director de studii) al elevilor români în noua instituţie clericală Sf. Barbara din acest oraş. Acolo avu prilejul să scrie în latineşte, împreună cu Şincai, o gramatică română pe care o tipări, în 1780.
Venind în Blaj, ceru să fie dispensat de călugărie şi să fie numit paroh în Sibiu; însă episcopul Bob refuză. Pentru că se ducea des la Sibiu, unde avea familia, fu acuzat că unelteşte contra bisericii unite şi dat în judecata consistoriului, dar fu achitat.
Amărât de persecuţiunile lui Bob, părăsi Blajul şi se duse în Buda, unde fu revizor de cărţi până la moarte.
Biografia lui Micu a fost scrisă de I. Bianu (Buc. 1876).
De la Micu a rămas un număr foarte mare de lucrări, parte originale, parte traduse. Ele se pot grupa în trei categorii: religioase, istorice, lingvistice.
Cele mai multe din operele lui ni s-au conservat în manuscrise, puţine s-au tipărit în întregul lor şi unele în mod fragmentar prin calendare.
Vom cita din lucrările religioase:
Disertatio de jejuniis graecae-orientalis ecclesiae, tratat asupra posturilor pre scrise de biserica neunită (Viena, 1782).
Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morţi, diferite discursuri funebre (Blaj, 1784).
De asemenea, traduse operele celor mai însemnaţi scriitori bisericeşti, ca Sf. Ion Gură-de-aur, Sf. Pahomie, Toma de Kempis ş.a.
Micu, care vedea că despărţirea religioasă a românilor poate fi stricătoare şi unităţii politice, voia să facă pe toţi românii transilvăveni a îmbrăţişa unirea şi propagă această idee, atât prin sfaturi cât şi prin scrieri, dar nu reuşi.
Activitatea istorică a lui Micu a avut ca scop să scoată din uitare trecutul neamului său, care nu era cunoscut de fel şi să combată pe inamicii românilor, care le tăgăduiau originea latină. Formarea poporului român, trecutul lui politic şi religios erau punctele care interesau pe Micu şi la care se rapoartă scrierile sale. Astfel putem cita:
Historia Daco-Romanorum sive Valachorum - din care s-au publicat câteva fragmente în revista „Instrucţiunea publică” a lui Laurian (Bucureşti, 1861). Aci se vede că-şi propune a studia laolaltă şi cu un interes egal trecutul tuturor românilor, accentuând prin aceasta mai mult unitatea neamului.
De origine Daco-Romanorum - despre originea daco-românilor - în care combate ideile, ce începuse pe atunci să aibă curs, că Dacia a fost cu totul deşartă de locuitori şi că românii s-au aşezat în Transilvania în urma ungurilor.
Istoria bisericească a românilor transilvăneni, din care a publicat Cipariu extracte (“Acte şi fragmente”, 1855) şi pe care Şincai o citează des în cronică, sub titlul latinesc Historia Ecclesiae Valachiae de Transilvania fapt care ne îndreptăţeşte a crede că a scris-o latineşte sau - cum a mai făcut şi cu alte scrieri - şi latineşte şi româneşte.
Desigur că azi, după atâta progres făcut de studiile istorice la noi, lucrările lui Micu sunt fără valoare, dar dacă ne gândim la timpul şi mijloacele cu care a scris, ne convingem că meritul lui e foarte mare.
Activitatea lingvistică a lui Micu se manifestă prin colaborarea la dicţionarul de la Buda (1825) şi mai ales prin gramatica scrisă latineşte: Elementa linguae daco-romanae sive valachicae... (Viena, 1780) pentru a fi utilă nu numai românilor, dar şi străinilor. El crede că limba română e o corupţiune a limbii latine clasice şi misiunea gramaticului este să scape de tot amestecul străin şi s-o facă iarăşi pură, cum a fost înainte de contactul cu alte popoare. Ortografia trebuie şi ea să arate cât mai mult aceasta, prin diferite semne întrebuinţate.
Deşi greşită în principiu, ca şi în aplicare, lucrarea lui Micu are importanţa mare în istoria literaturii prin faptul că ea formează începutul direcţiunii latiniste, care avea să fie atâta timp stăpână pe mişcarea culturală a românilor.

George Şincai

George Şincai s-a născut la 1753 la Şamşud şi a murit la 1816.
După ce studiă la Cluj şi la Blaj, fu numit în anul 1773 profesor de retorică la şcoala din Blaj, iar la 1774, prin stăruinţa lui Ignat Dorobanţ, fu trimis de către mitropolitul Grigore Maior, împreună cu Petru Maior la colegiul pentru răspândirea credinţei catolice (de propaganda fide) din Roma, unde stete şase ani şi luă doctoratul în filozofie şi teologie.
Aci la Roma culese de prin biblioteci, graţie protecţiunii cardinalului Ştefan Borgia, documente relative la istoria românilor.
Întorcându-se, întâlni pe Micu la Viena şi cu el publică gramatica din 1780.
După ce ocupă funcţiunea de director al şcoalelor greco-catolice din Transilvania, după ce se lepădă de călugărie, Şincai intră în ceartă cu episcopul Bob, din care cauză suferi multe neajunsuri, chiar şi închisoare sub acuzarea că are tendinţe de rebeliune. Scăpând, trăi sărac şi rătăcitor prin Transilvania şi, după ce călători prin Buda şi prin alte oraşe, ca să caute documente, muri la contele Vass, pe ai cărui copii îi educase.
Biografia lui Şincai a fost scrisă cu multă competenţă de către Al. Papiu Ilarian în discursul său de recepţiune la Academie (1869). Despre ultimii lui ani el raportează, de pe relaţiile contemporanilor, amănunte interesante. Pe la 1812 a venit la Blaj şi a vizitat seminarul. Toţi elevii doritori să-l vadă, alergau în juru-i; iar el le vorbea cu căldură despre trecutul poporului român, despre misiunea bisericii, încât îi umplea de admiraţiune.
Într-o zi, preumblându-se elevii afară din oraş pe lângă Târnava, îi găsiră la umbra unui copac „având la picioarele lui nişte desagi plini cu hârtii”.

„Acolo era averea neamului românesc, cronica lui, înghesuită în acei desagi de lână la un loc cu toată sărăcia autorului român celui mai avut în ştiinţă.” Atunci se vede, observând însuşi mirarea tinerilor, le spune Şincai acele cuvinte care au rămas: „Acesta este fătul meu în care voi fi glorificat după moarte; dacă nu mi-a fost ruşine a-l face, pentru ce să-mi fie ruşine a-l purta?”

Şincai a fost un om foarte învăţat şi un cercetător dotat cu cea mai mare stăruinţă şi pricepere.
După ce românii adresară la 1791 petiţiunea lor către împăratul Austriei, sasul Eder publică o lucrare în care combătea cererile românilor (Supplex libellus Valachorum cum notis historico-criticis), pentru că pe vremea aceea saşii, adică germanii din Transilvania, aveau o situaţiune foarte bună, egală cu a ungurilor şi recunoaşterea drepturilor românilor ar fi fost micşorarea privilegiilor lor. În contra acesteia Şincai scrise un răspuns, în care distruge punct cu punct argumentele aduse de scriitorul duşman.
Opera principală a lui Şincai este Cronica românilor şi a altor neamuri învecinate, care cuprinde evenimentele de la 96 până la 1739.
Cât a trăit, Şincai n-a putut s-o publice în întregul ei, pentru că cenzura maghiară i-a pus această rezoluţiune: Opera e vrednică de foc, iar autorul de furci (Opus igne, author patibulo dignus). A apărut pentru prima oară completă la Iaşi, în 1853, în timpul şi prin iniţiativa lui Grigore-Ghica Vodă. Se publicase fragmente din ea în 1843 (Iaşi) şi în 1844 (Buda).
Ultima ediţie e din 1886.
Această lucrare e o înşiruire, an cu an, a diferitelor evenimente, alcătuită mai ales din citaţiuni dintr-un foarte mare număr de autori străini şi din cronici româneşti, însoţite din când în când de reflexiuni de natură mai particulară sau mai generală, în care se pot vedea ideile şi credinţele sale.
Din cauza formei adoptate, legătura dintre fapte e slabă. Din punct de vedere al stilului şi al modului cum prezintă şi cum judecă faptele, nu se deosebeşte de cronicari, mai ales de cei de frunte dintre moldoveni. Ceea ce formează superioritatea lui este faptul că a avut intenţiune să studieze la un loc istoria tuturor românilor, pe când cronicarii puneau în primul rând provincia lor şi numai incidental vorbeau de celelalte, este şi mulţimea citaţiunilor, căci mii de autori au fost puşi la contribuţiune.
Din această de pe urmă cauză până azi încă multe din părţile cronicii lui se pot folosi ca izvoare istorice.
În judecăţile sale se arată foarte independent şi lipsit de prejudicii. Deşi călugăr, el nu se dă la o parte de a vorbi de rău despre iezuiţi. Deşi unit, el cercetează faptul acesta al unirii românilor, şi, dacă-i arată rezultatele bune, i-arată şi relele:

„Neamurile străine, cu frumoase pretexturi, mai ales ale legii creştineşti, înşeală pe bieţii români de-i stăpânesc şi-n ziua de acum. Ce vreau arhiereii aceştia? să te înveţe să-ţi prinză partea pre lumea aceasta sau să te ducă la ceruri? Nu crede, o române, pentru că numai punga ta o voiesc ca să-şi umple pungile lor şi tu să rămâi rob acelora pre care mai marii tăi i-au stăpânit oarecând. Deşteaptă-te drept aceea, o iubite neamul meu şi ai minte!”

De câte ori vine ocaziunea, îşi arată iubirea nemărginită pentru patria sa şi pentru neamul românesc. Cu toate că era de familie nobil, vorbeşte cu libertate de nobilimea română, arătând cum ea s-a ungurit şi cât de rău s-a purtat cu ţăranii, despre care vorbeşte totdeauna ca un adevărat democrat:

„Ţăranii la atâta ajunsese pre vremea mea de a se vinde ca dobitoacele fără de loc... Afară de slujbele care le făcea domnilor pământeşti, începând de luni până sâmbătă seara în toată săptămâna peste tot anul, dumineca domnii cei pământeşti pre iobagii săi îi trimite cu cărţi (scrisori) pre la alţi domni!”

Viitorul neamului îl preocupă foarte mult. Voieşte ca românii din Transilvania să fie îndreptăţiţi egal cu ungurii, iar cei din principate să scape de domnia străinilor şi să se poată guverna singuri:

„Pre neamul românesc mai mult i-a stricat întâi neînţelegerea între dânşii şi pisma din lăuntru, apoi pisma şi fala creştinilor din vecini şi mai vârtos a leşilor, decât neamurile cele păgâne, tătarii şi turcii, căci de aceştia lesne şi prea uşor s-ar fi apărat românii, mai ales de nu s-ar fi despărţit moldovenii şi muntenii în două domnii ci ar fi fost toţi sub un cap ţinând laolaltă”.

Şincai se ocupă şi cu lingvistica, colaborând la gramatica lui Micu, pe care la 1805 o tipări singur în a doua ediţie. El nu se poate mira îndestul cum românii nu voiesc să se întoarcă iar la literele latine. Stabileşte, în acord cu Micu, o serie de reguli ortografice, în care se ţine de un etimologism extrem, păstrând nu numai pe e şi o (pentru ea, oa) ci şi pe l, n, înmuiate, care au dispărut din limbă.
Iată cum scrie el:

buna deminetiaa (bună dimineaţa)
buna sera (bună seara)
e serin (e senin)
De ve place Domniilor vostre a ve pone la masa qua se vor reci buccatele.


Desigur că judecata lui Edgard Quinet, care punea pe Şincai alături cu istoricii cei mari ai occidentului, era făcută cu prea multă bunăvoinţă; totuşi, având în vedere timpul în care a scris, cronica e un însemnat monument al trecutului nostru literar.

Petru Maior

Născut pe la 1755-1760, Petru Maior muri în 1821.
Studiă la Târgul Mureşului, la Cluj şi la Blaj, unde se făcu călugăr, apoi merse la Roma împreună cu Şincai, unde învăţă teologia. Întorcându-se la Viena rămase câtva timp ca să se ocupe cu dreptul canonic.
Petru Maior, a fost, după terminarea studiilor, profesor la Blaj. Se vede însă că regimul mănăstiresc nu se potrivea cu caracterul lui, căci după câţiva ani părăsi casa şi deveni preot de mir, căpătând demnitatea de paroh şi apoi cea de protopop.
Murind Micu, direcţiunea tipografiei universităţii din Buda, unde acesta fusese censor şi corector, cere episcopului Vulcan să recomande pe un alt bărbat pentru acest post. Vulcan propune pe Maior, arătând că are merite mari: cunoaşte bine limba italiană, latină şi greacă, e cunoscător adânc al limbii româneşti, a făcut studii întinse la Roma şi la Viena. În urma acestei propuneri, Maior fu numit în 1809 corector şi censor la Buda. Aci stete el până la moarte, dându-şi tot timpul pe care funcţiunea i-l lăsa liber, studiilor de istorie şi limbă românească.
Biografia lui Petru Maior a fost scrisă de At.M. Marienescu (discurs de recepţie la Academie, 1883) şi de G. Bogdan-Duică (în ziarul „Tribuna”, Sibiu, 1893).
Operele lui Petru Maior se pot grupa în trei categorii: istorice, bisericeşti şi lingvistice.
Operele bisericeşti sau religioase au de scop să formeze cultura preoţilor şi în acelaşi timp să răspândească idei de morală şi credinţă şi în ceilalţi cititori.
Predicile (3 vol., Buda, 1811), destinate a se citi la sărbători, au ori teme din dogmele religioase, ori din viaţa noastră de toate zilele. În acestea îndeamnă pe oameni la un trai modest, activ şi cu frica lui Dumnezeu. Orice obicei care nu se potriveşte cu ideea lui, e aspru criticat.
Şi mai puritan se arată în Didahiile sau învăţăturile pentru creşterea copiilor (Buda, 1809). Nu trebuie să ne aşteptăm la vreo încercare de pedagogie sistematică în sensul modern, ci aflăm numai o serie de sfaturi relative la educaţiune, pornind toate de la principiul că educaţiunea cea mai severă este cea mai bună. Ca să poată reuşi părinţii în creşterea copiilor, trebuie să puie un mare preţ pe exemple, pentru că „cu vintele nu sunt alta fără o icoană a lucrării, pilda este însăşi lucrarea”.
Preocupaţiunea pentru educaţiune şi pentru ideile ce trebuiesc insuflate tinerimii îl îndeamnă să traducă (din italieneşte) Întâmplările lui Telemach de Fenelon (tom I, Buda, 1818).
În fine, vom mai cita din lucrările sale din această categorie Propovedanii sau predice la morţi, alcătuite după diferiţi autori bisericeşti străini (Buda, 1809).
Lucrările sale istorice principale sunt două:
Istoria bisericii românilor atât a celor din coace cât şi a celor dincolo de Dunăre (Buda, 1821) a fost scrisă în ultimii ani ai vieţii sale şi tipărirea s-a întrerupt din cauza morţii autorului. Dorinţa ce mărturiseşte că a avut de a cunoaşte tot trecutul bisericii române se explică prin faptul educaţiunii clericale ce primise, dar desigur că şi interesul istoric l-a preocupat. Mai mult decât pentru alte popoare, pentru români fazele prin care a trecut biserica, viaţa şi activitatea prelaţilor, au o importanţă mare prin faptul legăturii strânse ce a fost între biserică şi cultura naţională până în secolul nostru.
De o valoare mult mai mare este Istoria pentru începutul românilor. Această lucrare fu provocată de afirmările istoricilor străini, mai ales Sulzer (Istoria Daciei transalpine, Viena, 1781) şi Engel (Istoria Valachiei, 1804) în privinţa originii românilor, tăgăduind latinitatea lor. Se hotărăşte dar să scrie, să dovedească continuitatea noastră în Dacia-Traiană, „că văzând românii de ce viţă strălucită sunt prăsiţi, toţi să se îndemne strămoşilor lor întru omenie şi bună-cuviinţă a le urma”. Desigur că astăzi, după trecerea de atâţia ani, după scoaterea la lumină a unui mare număr de argumente istorice şi mai ales filologice, lucrarea lui Petru Maior ne apare foarte defectuoasă în chestiunea continuităţii, dar el are meritul de a fi cel dintâi istoric român care s-a ocupat cu originea neamului, căci cartea primului descălecat al lui Miron Costin e prea puţin serioasă şi nu judecă din punctul de vedere din care privea istoricul transilvănean.
După ce povesteşte războaiele lui Traian cu dacii, Maior expune teoria sa: că Dacia a fost deşertată cu totul de locuitori. Examinând apoi modul cum s-a făcut colonizarea Daciei, trece la istoria acestei provincii în timpul cât a fost stăpânită de romani şi ajunge la Aurelian. El socoteşte „fără crezământ” părerea că „toţi romanii să fi ieşit din Dacia în Moesia” şi aduce o sumă de argumente. De aceea studiază deosebit viaţa coloniştilor din Dacia, de la Aurelian până la sosirea ungurilor, arătând stabilirea acestora în Ardeal şi luptele lor cu românii şi deosebit cu ale românilor de peste Dunăre. Capitole speciale sunt consacrate numelui românilor (rumâni, vlahi, cuţovlahi) şi teoriei lui Sulzer că în sec. XIII românii de peste Dunăre au trecut în Dacia. La fine sunt două disertaţii: una privitoare la începutul limbii româneşti; alta la literatura veche a românilor, cea mai veche încercare de istorie a literaturii noastre.
Curând după ieşirea la lumină a acestei opere, se începu o vie polemică între adversarii vederilor lui Maior şi între autor. Astfel, peste un an, apăru într-o revistă vieneză o critică, la care răspunde prin Animadversiones in recensionem historiae de origine Valachorum in Dacia” (Observaţiuni asupra recesiunii istoriei despre originea românilor în Dacia). Acest critic a fost slavistul Kopitar (1780-1844), scriitor favorabil românilor, care recunoaşte şi meritul lui Maior. Bunăvoinţa i se arată şi prin faptul că, în loc să tipărească replica lui, o trimite scrisă autorului. Acesta răspunde prin Reflexiones in responsum Domini recensentis Viennensis (Reflexiuni asupra răspunsului d-lui recensent din Viena). Criticul ia din nou cuvântul şi după aceea Maior publică Contemplatio recensionis in Valachicum anticriticam Litterariis Ephmeridibus Vinnensibus (Privire asupra recensiunii anticriticii române publicată în revista literară din Viena). Cu aceasta se termină cearta.
Prima ediţie a Istoriei acesteia s-a tipărit în Buda, în 1812. A doua a tipărit-o Iordache Mălinescu, după moartea autorului, tot în Buda, în 1834. La fine sunt toate răspunsurile lui Maior în discuţie cu Kopitar, traduse de Damaschin Bojinca. A 3-a ediţie a apărut în 1883 (Budapesta, Gherla).
Activitatea lui Maior pe terenul studiului limbii e însemnată prin Lexiconul de la Buda (1825), la care a colaborat şi, mai ales, prin Ortografia limbii şi prin alte articole în legătură cu aceasta. El se deosebeşte de părerea lui Micu şi Şincai, care socoteau că limba noastră are origine latină clasică şi spune că româna s-a format din latina vulgară. El crede că toţi dacii au fost exterminaţi şi coloniştii s-au adus din Italia. Ei au păstrat limba aşa cum au avut-o şi dacă nu s-ar fi adus împrumuturi de la străini, ar fi şi azi tocmai ca la venirea lor în Dacia. Dacă dar s-ar învoi românii să lase la o parte toate acele împrumuturi, s-ar căpăta acea limbă vorbită de popor în timpul republicii. Această limbă populară, fiind anterioară evoluţiunii literare, urmează că limba română e anterioară limbii clasice, cu alte vorbe, e muma limbii latine.
Cu toate scăderile şi argumentările eronate, cu aceasta se pune baza ştiinţifică a cercetărilor de mai târziu: explicarea limbii române prin latina vulgară.

Budai-Deleanu

Avem puţine cunoştinţe biografice despre Ion Budai-Deleanu. Fiu al unui preot din Hunedoara, a învăţat în Viena teologia, dar n-a fost preot ci magistrat la Liov.
A fost contemporan cu Şincai şi cu Maior.
Numele lui Deleanu nu a fost cunoscut în literatura română până în anul 1867 când Al. Papiu Ilarian a publicat în „Arhivul” lui Cipariu (1867, p. 706), o relaţiune despre manuscrisele lui, pe care a făcut-o cunoscută şi Academiei peste câţiva ani.
S-a văzut atunci că acesta scrisese opere de istorie, în latineşte (ca: De unione trium nationum Transilvaniae commentatio), opere de gramatică în latineşte şi în româneşte (ca: Fundamenta gramatices linguae romanicae, Dascăl pentru temeliile nemţeşti), opere de etnografie în nemţeşte (ca: Kurtzgefasste Bemerkungen über Bukovina), scrisese un Lexicon român-german precum şi câteva compuneri poetice, dintre care cea mai cunoscută ete Ţiganiada.
Majoritatea acestor scrieri au rămas în manuscris până azi.
Observaţiile asupra Bucovinei s-a publicat în traducere română de G. Bogdan-Duică (în „Gazeta Bucovinei”, 1894)
Ţiganiada sau tabăra ţiganilor, poemation iroico-comico-satiric, alcătuit în 12 cântece de maestrul cântăreţ Leonachi Dianeu, îmbogăţită cu multe însemnări şi băgări de seamă, critice, filozofice, istorice, filologice şi teologice de către Miton Perea s-a publicat pentru prima dată la 1877 în revista „Buciumul român”, - apoi într-o broşură în 1900 la Braşov, cu modificări „pe înţeles întocmită” - cum şi în revista „Munca” (Piatra Neamţ, 1906).
Autorul şi-a ascuns numele sub un pseudonim Leon Dianeu, care prin anagramă dă Ion Deleanu.
Asupra acestei lucrări a atras atenţia întâia oară Aron Densuşianu în articolul O muză cenuşăreasă, (“Cercetări literare”), - iar asupra vieţii lui a scris un studiu d-l G. Bogdan-Duică în „Convorbiri literare”.
Subiectul acestei poeme, care are 12 cânturi, este expediţia unei armate de ţigani în contra turcilor, după porunca lui Vlad-Ţepeş.
La început, poetul, adresându-se muzei lui Omer, care inspirase pe acesta ca să cânte lupta broaştelor cu şoarecii, îi cere ajutor şi face expoziţia subiectului:

Zi cum vrură ţiganii să aşeze
Craiu şi ţară de moşie,
Cum încinseră armele viteze;
Dar apoi printr-o gâlceavă amară
Toţi crai încotro se împrăştiară.


Pe timpul lui Vlad-Ţepeş vine odată ştire că turcii au pornit cu oaste împotriva ţării româneşti. Domnitorul se gândi că ţiganii din ţară ar putea să le slujească de spioni şi se hotărî să-i adune la un loc - ca într-un fel de oaste - pentru a-i putea supra veghea. Se organiză astfel o „armată” ţigănească, pe care o vedem defilând pe dinaintea domnului.
Pe când se petreceau aceste în Muntenia, trăia în Ardeal un ungur viteaz Becikerek Iştoc, nobil, însă „dintr-o viţă de pe strămoşii săi ţigănească”. Aflând că Anghelina, pe care el o iubise, fusese furată de smei, porni s-o caute. Se îmbrăcă într-o cămaşă de zale, îşi puse în cap o căciulă „miţoasă”, încinse o sabie lungă,

Care în pod sub straşină era aruncată
De rugină era cam stricată...


şi în loc de scut îşi luă o tavă de aramă şi porni însoţit de un servitor, care avea să-i fie scutier. Cititorul recunoaşte îndată aci pe Don Quijotte şi Sancho Pança.
Astfel fiind începutul, se înţelege că interesul nostru va fi împărţit. Vom voi să aflăm: Ce face Ţepeş? Ce fac ţiganii? Ce face Becikerek?
Se pornesc deci trei acţiuni, ale căror desfăşurări se împletesc între ele uneori cu mare dibăcie, alteori vătămând principiul unităţii.
Vom vedea în cursul poemei, cum vine oastea turcilor, cum Ţepeş este ajutat de sfinţii creştini, pe când duşmanii săi au protecţia dracilor, cum sfinţii şi dracii nu se mulţumesc să inspire curaj unora şi altora, ci se ceartă şi chiar se bat între ei, cum în fine Ţepeş iese învingător, zdrobind pe Mahomet.
Vom vedea cum ţiganii, după ce au scăpat de oarecare încercări la care i-a supus domnitorul, care apare crud şi mucalit în acelaşi timp, ascultă îndemnul dracilor de a profita de împrejurarea că sunt cu toţii la un loc şi de a alcătui un strat al lor şi cum, voind să aleagă căpetenia, se ceartă, se bat şi se sfârşeşte totul cu o încurcătură ţigănească.
Vom vedea, în fine, cum Becikerek, în peregrinaţiile lui, dă peste tabăra ţiganilor, cum este în primejdie de moarte, dar scapă ajutat de Haicu, cum apoi, aflând că Anghelina a murit, se întoarce acasă.
Lucrarea lui Deleanu, dacă nu poate să provoace entuziasmul, cu care o cerceta Aron Densuşianu, poate fi totuşi citită cu oarecare interes, mai ales unele pasagii care sunt scrise cu mult haz. Dar însemnătatea ei stă în faptul că vedem cum se naşte un gen poetic în literatura noastră, în vremea în care ceilalţi scriitori ai şcoalei ardelene erau preocupaţi numai de problemele grave ale originii poporului şi ale latinităţii limbii române.

III. Literatura modernă

I. Începuturile literaturii moderne

Influenţe şi curente


Secolul XIX este cel mai însemnat pentru viaţa poporului nostru, fiindcă în cursul acestui veac s-au realizat mari progrese pe toate terenurile, iar pentru literatură este primul în care se produc lucrări care să poarte cu adevărat numele de opere literare. Aceasta nu se întâmplă însă chiar de la început. Aspectele societăţii româneşti în diferitele momente ale acestui secol sunt foarte deosebite: alte obiceiuri, alte instituţii, altă cultură. Cine ar zice că de la Alecu Beldiman până la Grigore Alexandrescu sunt numai 20 de ani? Căci de la Paris Momuleanu până la Eminescu n-au trecut nici 40 de ani? De aceea e nevoie să facem mai multe despărţiri în literatura noastră modernă. Limitele acestora nu sunt bine stabilite şi de aceea diferă mult în această privinţă cărţile de istoria literaturii. Noi, pentru că am dat literaturii din secolul XIX numele de literatura modernă, avem să-l despărţim în trei perioade: perioada începuturilor (1800-1830), perioada eroică (1830-1870) şi perioada critică (1870-1900).
În prima perioadă în principatele române se găseşte încă puternic curentul care stăpânise veacul trecut; cel grecesc; dar se introduc şi alte curente noi: cel francez şi cel latinist transmis de şcoala ardeleană.
Să cercetăm rolul acestor curente şi partea cu care au contribuit la mişcarea noastră literară din perioada de care ne ocupăm.
Grecismul este mult mai vechi în ţările române decât în epoca fanariotă; se poate zice că la venirea lui Nicolae Mavrocordat preponderenţa culturii greceşti era asigurată. Chiar în secolul XVII am avut în principate un mare număr de cărţi tipărite greceşte şi scrise de către români.
Fost-a un bine sau un rău această influenţă?
Părerile sunt împărţite. Dacă asculţi pe Gheorghe Lazăr, care spune că grecii au făcut pe români „împotrivitori limbii româneşti”, trebuie să consideri curentul grec ca o mare nenorocire. Dacă din contra, citeşti introducerea lui C. Erbiceanu la publicaţia „cronicarilor greci” (Buc. 1890), vezi că lucrurile se prezintă cu totul altfel: „În epoca influenţei elenismului limba naţională a crescut, s-a dezvoltat, pentru că avea în elenism un model de limbă artistică şi perfectă, de unde se puteau inspira scriitorii români”.
E o parte de adevăr, în fiecare din aceste păreri extreme. Desigur că în epoca slavonismului dezvoltarea noastră literară e mult mai redusă decât în epoca influenţei slavone, dar aşa-zisul „elenism” aduce numai indirect cultura clasică elenă: el aduce mai mult spiritul grecesc nou şi acesta înfăţişează puţine elemente, care ar fi slujit la un progres al literaturii noastre. Cu ceea ce a putut da grecismul din epoca fanariotă, nu s-ar fi format literatura secolului XIX, căci spiritul lui nu se potrivea nici cu spiritul maselor populare, nici cu acel al păturilor mai culte. De aceea puţine şi de puţină valoare lucrări literare s-au produs sub acţiunea influenţei greceşti. Au trebuit să vie alte împrejurări, alte curente, care să dea elementele literaturii noastre moderne.
Acestea sunt, de o parte, influenţa franceză şi curentul latinist, datorite apusului; pe de alta, o slabă cunoaştere a producţiunilor poporane.
Să cercetăm cum se introduce limba şi spiritul francez în principatele române.
Vom observa că avem întâi o influenţă indirectă în secolul XVIII şi până la 1820; apoi o influenţă directă după această dată şi până pe la 1870.
Influenţa indirectă o datorim grecilor şi ruşilor.
Este interesant de văzut că chiar în veacul în care stăpânirea grecească ajunge la culmea ei din punct de vedere politic şi din punct de vedere cultural, ea poartă în sine germenul propriei ei disoluţiuni: limba franceză.
Cum se întâmplă aceasta?
Se ştie că turcii, îndată ce s-au stabilit în Europa şi au avut legături diplomatice cu alte state, s-au servit în asemenea împrejurări de oameni străini şi în special de greci, care rămăsese în mare număr în Constantinopol, vechiul Bizanţ, unde au şi până azi un mare cartier în care trăiesc în grupe compacte, având şi patriarhatul lor. Aceşti greci au fost siliţi să înveţe limba care era mai mult întrebuinţată în raporturile diplomatice. Câtă vreme veneţienii erau stăpânii mărilor şi puternici în Europa, ei vorbiră italieneşte. Mai târziu, de prin secolul XVII, limba franceză devine predomnitoare; atunci grecii vorbiră franţuzeşte.
Când turcii încep a trimite domnitori în principate dintre foştii dragomani greci, aceştia, venind în ţară, introduc cunoştinţa limbii franceze, îşi cresc copiii cu profesori francezi, lucru care curând se imită de către boieri, precum s-a imitat de către aceşti toate obiceiurile aduse de greci. Unii domnitori îşi iau şi secretari francezi. Astfel Nicolae Caragea are pe Pierre Laroche, care a stat vreo 20 de ani în principate, întrebuinţat în această funcţiune de mai mulţi domnitori. Alexandru Mavrocordat are pe comitele Hauterive, care a scris un memoriu despre starea de lucruri din Moldova.
Prin aceşti secretari şi învăţători şi prin înşişi domnitorii şi familia lor se introduseră şi cunoştinţa limbii franceze şi scrieri în limba franceză.
Tot cultură franţuzească se introduce indirect şi prin ruşi.
În secolul XVIII ruşii au suferit o puternică influenţă franceză, mai ales în vremea împărătesei Elisabeta (1741-1762). Curtea ei este imitată de pe curtea franţuzească; înalţii demnitari ai statului se îmbracă franţuzeşte, mănâncă franţuzeşte, îşi aduc mobile din Franţa, vorbesc şi scriu franţuzeşte; se stabilesc legături personale între francezi şi ruşi. Voltaire e în corespondenţă cu împărăteasa şi scrie Istoria lui Petru cel Mare de pe documentele ce-i dă un ministru rus... O sumă de tineri ruşi sunt trimişi să facă studii la Paris. Sub Caterina II (1763-1796) această influenţă franceză ajunge la culme şi se intoduce în toate instituţiunile din Rusia.
Era deci foarte firesc ca această influenţă să treacă şi în principatele române. Operaţiunile deselor războaie dintre ruşi şi turci se desfăşoară pe pământul nostru şi sunt însoţite de lungi ocupaţiuni ruseşti. Astfel este cu războiul dintre 1768-1774; astfel cu cel dintre 1806 şi 1812; astfel este ocupaţia dintre 1828-1834, cu care se stabileşte protectoratul rusesc şi regimul Regulamentului Organic. Toată ofiţerimea rusă intră în relaţiuni cu familiile boiereşti din principate, are educaţiune franţuzească, şi obiceiurile ei, vorbirea ei franţuzească, se introduc în clasele înalte din ţările române. Ruşii pronunţă franţuzeşte mai bine decât grecii, ei deci arătară românilor buna pronunţare franţuzească. Ei introduseră dansurile franţuzeşti, ei introduseră instrumentele muzicale şi muzica franţuzească, introduseră mobilele şi costumele occidentale.
Aceste înrâuriri indirecte - prin greci, prin ruşi - pregătiră terenul pentru contactul direct al românilor cu civilizaţiunea şi cu literatura franceză.
Revoluţiunea franceză cea mare şi mai târziu restauraţiunea făcură să se răspândească în Europa o sumă de emigraţi din Franţa. Expansiunea napoleoniană dintre 1804-1812 contribui şi ea la împrăştierea ideilor, moravurile şi limbii franceze. Toate acestea atinseră şi principatele române şi francezii începură a se interesa de ele. La 1797 se stabilesc cele dintâi consulate franţuzeşti în Bucureşti şi în Iaşi, iar în 1800, când o seamă de boieri se gândesc să scape ţările de sub stăpânirea turcească, trimit pe boierul Dudescu la Paris, ca să ceară ajutor de la guvernul primului consul.
Această influenţă franceză se întăreşte din ce în ce prin tinerii care merg la studiu în Franţa şi prin pensionatele franţuzeşti de băieţi şi de fete care se stabilesc în capitalele celor două ţări.
Printre aceşti tineri erau negreşit fii de boieri şi de oameni bogaţi, care puteau trăi pe socoteala familiilor, dar erau şi fii de familii modeste, trimişti ca bursieri ai statului. Cei dintâi bursieri fură Eufrosin Poteca, Simion Marcovici şi Petrache Poenaru.
Dacă ţinem seamă că această tinerime instruită în Franţa devine conducătorea mişcării politice şi literare din ţară, dacă adăugăm că şi dintre oamenii maturi au început să călătorească prin ţările străine, cum a fost Dinicu Golescu, care a scris povestirea călătoriilor sale, atunci înţelegem cum s-au schimbat în vremea dintre 1830 şi 1850, spiritul public în amândouă principatele, cum „bonjuriştii” impun ideile lor în toate manifestările vieţii, cum o nouă civilizaţie se introduce în locul celei vechi.
Această civilizaţie are mai ales caracterul franţuzesc.
Împreună cu ea, şi activitatea literară se schimbă. Românii încep a cunoaşte scrierile franţuzeşti şi, văzând fecunditatea literaturii franceze, simt dorinţa de a avea şi ei o literatură naţională. Se produc un mare număr de traduceri, se produc imitaţiuni dar se produc şi lucrări originale, inspirate de ideile literaturii franţuzeşti. Mai ales nevoia de a traduce sileşte pe scriitori a perfecţiona alcătuirea frazei şi a-i da o construcţiune mai clară, mai potrivită cu claritatea limbii franceze, iar vocabularul se îmbogăţeşte într-un mod uimitor. Genuri şi forme literare necunoscute până atunci încep a ieşi la lumină.
Dar în afară de formă, în afară de stil, este ceva mai important pe care influenţa franceză îl dă literaturii române: este ideea de libertate. Prin limba, prin scrierile franţuzeşti, românii devin din ce în ce mai stăpâniţi de ideile democratice şi doresc să schimbe întocmirea politică din ţara lor. În Franţa află refugiu cei exilaţi, în Franţa găsesc ecou plângerile tineretului liberal şi francezii le dau mână de ajutor în momentele grele.
A doua împrejurare care condiţionează dezvoltarea literaturii române în secolul XIX este curentul latinist. Acest curent, născut în Ardeal, unde dă naştere şcolii ardelene, îşi întinde influenţa şi în principate, care păreau cu totul cufundate sub înrâurirea greacă.
Propagarea ideilor acestora s-a realizat prin oameni şi prin scrieri.
Prin oameni s-a făcut:
a) prin tineri care au mers să studieze şcolile de peste munţi;
b) prin profesori care au venit de peste munţi în principate;
c) prin raporturi personale între oamenii maturi, stabilite cu ocazia tipăririi în Transilvania a unor cărţi scrise în principate.
La începutul secolului XIX în principate nu se putea dobândi în şcoală o cultură mai serioasă decât dacă se făcea în limba grecească; profesorii greci erau peste tot şi mai bine plătiţi, aveau rol şi mai însemnat şi erau şi oameni mai învăţaţi; au fost unii care au făcut lucrări importante pentru ştiinţa limbii greceşti, ca Lambru Fotiadi, Vardalah, Comita ş.a. Învăţătura românească era redusă la citire şi scriere şi la lectura cărţilor bisericeşti, iar alte limbi şi alte studii nu se făceau. De aceea cei care voiau să dea fiilor lor o cultură mai îngrijită şi nu-i puteau trimite prea departe în ţările apusului, îi trimiteau la şcolile din Ardeal, mai ales la Braşov şi la Sibiu. Putem cita ca exemplu pe Grigore Pleşoianu, fost profesor la Craiova, traducător vestit în epoca dintre 1830-1840, care şi-a făcut studiile la Sibiu.
Se înţelege însă că numărul acestor tineri, trimişi departe de familiile lor, era relativ mic, iar cei mai mulţi părinţi doreau să aibă chiar în ţară şcoli organizate mai bine. De aceea au început unele familii bogate să aducă profesori din Ardeal, iar cârmuirea să cheme şi ea asemenea oameni la şcolile publice.
Astfel, la 1813, epitropii şcolilor din Valahia aşază la Sf. Sava profesor pe ardeleanul Gh. Lazăr, care venise cu doi ani mai înainte în ţară. La 1820, când mitropolitul Veniamin Costache vrea să reorganizeze seminarul de la Socola, roagă pe Gh. Asachi să-i găsească profesori noi şi acesta aduce din Transilvania pe Vasile Pop, Vasile Fabian (Bob), Ion Cristea şi Ion Manfi.
După 1821, numărul acestor profesori se face şi mai mare. La 1826 Florian Aaron e chemat de boierul Dinicu Golescu şi întemeiază la Goleşti o şcoală de băieţi.
La începutul secolului XIX erau puţine tipografii în principate şi rău înzestrate; de aceea mulţi autori îşi tipăreau lucrările lor peste munţi, fapt care a dat naştere la călătorii sau la corespondenţe personale cerute de asemenea împrejurări. Astfel, Eufrosin Poteca, din Bucureşti, tipăreşte la Buda traducerea unei cărţi de logică şi de etică; Gr. Pleşoianu din Craiova tipăreşte la Sibiu traducerea lui Telemac de Fenelon şi alte scrieri; Stanciu Căpăţâneanu din Craiova, de asemenea, tipăreşte o parte din cărţile sale la Sibiu; acelaşi lucru îl face călugărul din Iaşi Ghermano Vida cu gramatica sa franceză pe care o tipăreşte la Buda. La Sibiu tipăresc scrieri de-ale lor Gheorghe Ioanid din Bucureşti, Ion Gherasim Gorjan, traducătorul Halimalei, Gheorghe Săulescu, din Iaşi, Anton Pann din Bucureşti; ba şi un Almanah al statului Ţării Româneşti (pe 1836) este tipărit la Buda.
În legătură cu tipografia a fost comerţul cărţilor, care în primele decenii ale secolului XIX era în mâna ardelenilor. Avem date în Istoria şcoalelor de V.A. Urechia, de unde se vede că până la 1830 cărţile se vindeau la un loc cu mărfurile de braşovenie.
Propagarea ideilor şcoalei latiniste s-a făcut şi prin scrieri.
E adevărat că urmaşii celor trei reprezentanţi ai şcolii ardelene, Micu, Şincai şi Maior, nu produc un număr prea însemnat de opere, dar ei au meritul de a fi popularizat unele din ideile marilor scriitori şi mai ales de a fi pregătit prin şcoli legiuni de tineri, care să răspândească aceste idei.
Ideile privitoare la limba română şi în genere studiul limbii au format obiectul de căpetenie al preocupărilor lor.
Astfel apărură o serie de gramatici: a lui Ion Morariu (1778), a lui Radu Tempea (1797), a lui Paul Iorgovici (1799), a lui Constantin Diaconovici Loga (1822), a episcopului Alexe din Gherla (1826).
Unele din ele trecură şi fură cunoscute şi în principate.
Asupra acestei epoci scrie Costache Negruzzi note interesante în articolul său Cum am învăţat româneşte.
În vremea când influenţa greacă făcuse să amorţească până şi conştiinţa naţională, puţini români care nu puteau să se împace cu această stare de lucruri, „se uitau - zice el - cu dor spre Buda sau Braşov, de unde le venea pe tot anul calendare cu poveşti la sfârşit şi din când în când câte o broşură învăţătoare meşteşugului de a face zahăr din ciocălăi de cucuruzi sau pâne de cartoafe”.
Ziceam, că şi oarecare cunoaştere a literaturii poporane apare în această epocă. În adevăr, în Văcăreşti şi mai ales în Ienache sunt reminiscenţe din unele doine, fie ca fond, fie ca formă a versului. Iar în Transilvania, afară de Ţiganiada lui Deleanu, care se întemeiază în parte pe credinţe şi poveşti poporane, sunt operele lui Vasile Aron şi ale lui Ion Barac. Cel dintâi este autorul povestirii glume satirice Leonat şi Dorofata, iar Barac ne-a dat în 1801 faimoasa povestire care se citeşte şi azi în popor, Istoria prea frumosului Arghir şi a prea frumoasei Elene.
Acestea sunt elementele fundamentale ale literaturii române la începutul sec. XIX.

Autori şi scrieri

Ce producţiuni apar în această epocă?
Fiind o epocă de tranziţiune, vom afla manifestările ultime ale felului vechi de a se scrie şi manifestările timide ale vremii celei noi.
Aşa este literatura religioasă, compusă din traduceri şi de cărţi de ritual şi de cărţi religioase de citit acasă. Reprezentanţii cei mai însemnaţi ai acestei literaturi sunt: mitropolitul Veniamin Costache şi mitropolitul Grigorie.
Veniamin Costache (1768-1846) se cobora dintr-o veche familie boierească din Moldova. Din informaţiile ce se găsesc în testamentul său şi în notiţa autobiografică tipărită la finele unei scrieri (Funie întreită, Iaşi, 1831) se vede că a învăţat întâi în Academia Vasiliană din Iaşi şi apoi la mănăstirea Neamţului, că s-a călugărit la 15 ani, după dorinţa tatălui său, care se afla bolnav.
Protectorul său fu Iacob Stamate, episcopul Huşilor, care-l recomandă mitropolitului Leon (1786-1788) şi astfel ajunse Veniamin la vârsta de 21 de ani egumen la mănăstirea Sf. Spiridon din Iaşi.
Ajungând peste câţiva ani protectorul său Iacob mitropolit, Veniamin, deşi în etate numai de 24 ani, fu ales episcop de Huşi.
Aci el se ocupă de îmbunătăţirea şcoalelor şi bisericilor şi cu alte fapte generoase, care îi atraseră iubire tuturor celor ce-l cunoşteau şi-l făcură cunoscut şi simpatic în toată Moldova. Astfel se explică cum, în 1803, la moartea lui Iacob Stamati, reuşi să se ridice pe scaunul Mitropoliei Iaşilor.
În această înaltă demnitate, Veniamin dezvoltă o activitate neobişnuită şi se arătă însufleţit totdeauna de cea mai mare iubire de patrie.
În primul rând se ocupă de şcoli şi izbuti să convingă pe domnitorul Alexandru Moruzi să dea faimosul hrisov de la 24 mai 1803, care cuprindea următoarele dispoziţiuni:
a) Se instituie, pentru conducerea şcoalelor o eforie compusă din mitropolit şi doi boieri mari;
b) Se înfiinţează şase şcoli româneşti judeţene în principalele oraşe ale Moldovei;
c) şcoalele sunt deschise deopotrivă şi pământenilor şi străinilor, şi bogaţilor şi săracilor, iar pentru copiii lipsiţi de mijloace se instituie şi un număr de burse.
d) Pe lângă taxa de patru lei, percepută de la preoţi, pentru întreţinerea şcoalelor, se va lua şi din visteria ţării o sumă însemnată.
Astfel lucră el supraveghind şcoalele, ajutând pe tinerii silitori, cum au fost de exemplu Asachi şi Săulescu, pe care i-a trimis în străinătate să-şi continue studiile, în fine traducând şi tipărind cărţi necesare bisericii şi învăţământului; dar împrejurările prin care treceau ţările noastre, la începutul secolului, intrarea ruşilor în Moldova, îl siliră să demisioneze şi să stea retras până la 1812, când fu chemat de Adunare iarăşi în scaun.
Încă din primul an al funcţionării sale ca mitropolit, se gândi la organizarea învăţământului preoţesc şi întemeie seminarul de la Socola, care mai târziu luă numele de „Seminarul Veniamin” şi înfiinţă o şcoală de muzică bisericească.
Curând însă veniră împrejurări nenorocite şi pentru ţară şi pentru dânsul. Eteria grecească de la 1821 produce o teribilă anarhie şi răspândeşte peste tot jaful şi focul. Guvernul legal al ţării se desfiinţează şi conducerea statului rămâne în mâna mitropolitului, care apără drepturile Moldovei, voieşte să împiedice excesele eteriştilor, ascunde în localul mitropoliei pe cei mai prigoniţi; dar în cele din urmă este nevoit să fugă.
Întorcându-se, după stabilirea liniştii, îşi reluă cu mai multă ardoare nobilele sale îndeletniciri, dar amestecul politicii în afacerile bisericeşti îl sili să se retragă în 1842, sub Mihail Sturdza, la mănăstirea Slatina, unde muri peste patru ani, plâns de ţara întreagă, care-i apreciase meritele.
De la Veniamin Costache avem o sumă de traduceri de cărţi, unele tipărite, altele manuscrise. Ele sunt sau cărţi dogmatice sau cărţi necesare serviciului bisericesc sau lucrări de istorie bisericească. Vom cita dintr-însele:
Tâlcuirea celor şapte taine (Iaşi, 1807); Istoria vechiului şi a noului testament (Iaşi, 1824); Funie sau frânghie întreită (Iaşi, 1831); tradusă din greceşte, un tratat despre valoarea religiei şi a moralei creştine: Piatra scandelei (Iaşi, 1844), o cercetare asupra despărţirii celor două biserici creştine, a răsăritului şi a apusului; Îndeletnicire despre buna murire (Iaşi 1845).
Mitropolitul Grigorie al IV-lea Miculescu (1765-1834) a învăţat greceşte în şcoala de la Sfântu Sava, apoi a urmat limba latină şi teologia la vestita şcoală de la mănăstirea Neamţu din Moldova, unde a studiat şi Veniamin Costachi.
Chemat în Ţara Românească de către mitropolitul Dosofteiu Filitis (1793), a fost însărcinat, împreună cu părintele Gherontie, să traducă diferite cărţi bisericeşti; apoi au plecat amândoi să viziteze mănăstirile din Orient, mai ales pe cele din Sfântu-Munte. Pe acolo au aflat diferite opere pe care le-au utilizat pentru lucrările lor. În timpul călătoriei a murit Gherontie şi astfel Grigorie s-a întors singur şi s-a aşezat călugăr la mănăstirea Căldăruşani.
Reputaţiunea lui creştea în fiecare zi: toată lumea cunoştea înaltele-i calităţi, întinsa sa cultură într-ale bisericii, de aceea, când, în 1823, rămase vacant scaunul de mitropolit, domnitorul Grigore Ghica propuse boierilor şi episcopilor alegerea modestului lucrător care abia avea rangul de diacon.
Făcându-se sfat de obşte, l-au înălţat prin toate treptele până la episcop şi i s-a încredinţat conducerea mitropoliei Ţării Româneşti.
Era atunci tocmai epoca începutului influenţei ruseşti. Amestecul ruşilor devenea din zi în zi mai puternic şi orice manifestare de independenţă naţională era rău privită, ba uneori chiar aspru lovită de ei. Se vede că nu le plăcea caracterul noului mitropolit; de aceea au intrigat în toate chipurile până ce l-au depărtat din scaun (1829). Nu e vorbă, mitropolitul Grigorie şi-a căpătat satisfacţiune, fiind instalat din nou în 1833, dar de astă dată Dumnezeu nu voi să-i lase multă vreme petrecerea în mijlocul oamenilor şi-l chemă la sine în anul următor. El se află îngropat în curtea Mitropoliei din Bucureşti.
De la Grigorie ne-au rămas mai multe traduceri de cărţi bisericeşti, unele tipărite chiar de dânsul, altele lăsate ca manuscris şi tipărite de mitropoliţii următori. Aşa avem: Carte folositoare de suflet (Buc. 1799), cuprinde canoane şi sfaturi folositoare creştinilor; Chiriacodromion (Buc. 1801), adunarea evangheliilor de peste an şi tâlcuirea lor; Despre preoţie de Sf. Gheorghe din Nazians; Pentru eresul armenilor; Exaimeron al Sf. Vasile cel Mare (1827); Vieţile Sfinţilor.
Istoriografia cronicarilor continuă şi se sfârşeşte în acest timp. Cele mai numeroase scrieri se găsesc la munteni, unde se află numele lui Dionisie Eclesiarhul, Naum Râmniceanul şi Zilot Românul. Tot acum apar şi două cronici rimate: una în Muntenia, a pitarului Hristache, alta în Moldova, a vornicului Alecu Beldiman.
Dionisie Eclesiarhul a trăit la episcopia Râmnicului. El a povestit cu oarecare talent, în culori foarte vii, întâmplările din Muntenia, de la 1764 până la 1815, dând importante detalii asupra unor chestiuni pe care scriitorii anteriori nici nu le atinsese. Astfel este povestirea pe care ne-o face el, cu inima sfâşiată de durere, despre modul cum se percepeau dările şi despre chinurile îndurate cu această ocaziune de nenorociţii locuitori ai satelor.

„Deci presfirându-se slajbaşii prin plăşile judeţelor şi mergând prin sate ca nişte lupi flămânzi şi ca nişte holtei de câini leşinaţi, să fi văzut cineva nemilostivirea lor, şi ce făcea cu creştinii.
Oamenii nu prea avea bani fiind în mijlocul iernii, târguri iarna nu era, să vândă oamenii vite; vremea de coasă şi de sapă nu era, să lucreze să câştige bani să se plătească; bucate încă nu prea era, să vândă; ci numai o seamă de oameni care mai avea putere să plătească. Iar slujbaşii închidea oameni şi muieri prin coşare şi-i înneca cu fumuri de gunoi şi cu ardei îi afuma şi-i ţinea închişi ziua şi noaptea flămânzi, să dea bani; pre alţii îi lega cu mâinile îndărăt şi cu spatele de garduri şi îi bătea cu bicele; pre alţii legaţi îi băga cu picioarele goale în zăpada geroasă, aşa chinuia pe creştini. O amar de bieţii creştini că plângea şi se văita şi săracele văduve ţipa de ger, dar nu era milostivire la varvarii de slujbaşi, că avea urechile astupate cu aspidele, şi ca vrăjmaşii ucideau oamenii. Încă preste Olt au şi omorât mumbaşirii turci pre mulţi, din care pre unul rudele l-au dus la Bucureşti şi l-au băgat cu carul în curtea domnească să-l arate lui Vodă şi înştiinţându-se Vodă a zis să dea bani că nu-l va omorî nimenea”.


Cunoştinţe istorice însă nu prea avea acest cronicar. Aceasta se vede mai ales în pasagiile în care vorbeşte de evenimentele din ţări străine. Aşa este acela consacrat lui Napoleon cel Mare, pe care-l socoteşte că a fost ofiţer „la împărăteasa nemţilor”, şi, supărându-se că n-a fost înaintat s-a dus la francezi unde a ajuns „polcovnic mare”.
Cronica aceasta s-a publicat de Papiu Ilarian în Tezaur de monumente istorice (vol. II, 1863).
Pitarul Hristache, un boiernaş, care a trăit pe la finele secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale celui de al XIX-lea, a scris o cronică în versuri: Istoria faptelor lui Mavroghene-Vodă şi a răzmeriţei din timpul lui pe la 1790. Scrisă la 1817, a fost publicată de Cesar Boliac în „Buciumul”.
Autorul, văzând că toate faptele importante află povestitori, zice:

Drept acela dar şi eu
Cu mila lui Dumnezeu
Încep după-a mea ideie
Cu vreo câteva condeie
Povestea mavroghenească
Dela Ţara Românească.


Ne înfăţişează pe Mavrogheni ca un om foarte ciudat, socotit de unii ca nebun, de alţii ca om isteţ; îi laudă vitejia şi admiră armata alcătuită de el să meargă în ajutorul turcilor în contra austriecilor. Versurile sunt slabe, dar în schimb sunt pasagii scrise cu oarecare haz. Lucrarea este importantă prin amănuntele curioase ce ne dă un om care a trăit în mijlocul evenimentelor povestite. Putem citi portretul lui Turnavitu, locţiitorul domnului, când acesta s-a dus cu oştirea contra nemţilor:

Avea în cap o căciulă
Ţuguiată ca o sulă
Şi o ghebă în spinare
De nu făcea cinci parale,
De aba roşie ruptă
Cu aţă albă cusută.


Trebuie însă să notăm că, vorbind despre un corp de armată organizat de Mavrogheni cu soldaţi români, cronicarul are câteva accente patriotice; îi crede:

... născuţi a fi puşcaşi
şi adaugă:
Se mira cine-i vedea
Şi gura la ei căsca


pentru că:

... În oaste de-i punea
Mai multă fală făcea.


Naum Râmniceanu Protosinghelul (1764-1839), a cărui viaţă şi activitate a fost studiată de C. Erbiceanu în discursul său de recepţie în Academie (Buc. 1900), a dobândit de mic învăţătură grecească şi a servit pe lângă episcopii Filaret al Râmnicului, apoi pe lângă Dositeiu Filitis şi Nectarie din aceeaşi episcopie, iar mai târziu deveni devotatul lui Constandie al Buzăului.
El a scris foarte multe opere istorice, dar aproape toate sunt scrise greceşte. Aceasta nu-l împiedică de a-şi arăta iubirea sa pentru ţara şi neamul său şi de a fi uneori foarte aspru cu grecii.
Zilot Românul este un pseudonim şi însemnează „român zelos”. Sub acest nume s-au publicat întâi de Haşdeu (în „Columna lui Traian” 1882 şi 1883) două lucrări:
1. Domnia lui Constantin Hangeriul în care aflăm de la început declaraţia că voieşte a vorbi cu nepărtinire:

Istoric sunt, n-am frate,
N-am rudă, n-am vecin;
Stăpân am p-adevărul,
Lui singur mă închin.


Se arată foarte înflăcărat patriot, atacă cu multă vehemenţă pe greci, care exploatează poporul, cât şi pe românii care se fac instrumentele lor.
2. O cronică alcătuită din o serie de capitole separate, parte în proză, parte în versuri. Astfel e povestirea domniilor lui Şuţu, Moruz, Ipsilante şi o poemă istorică în care atacă pe greci.
Gr. Tocilescu a mai descoperit şi alte lucrări ale lui Zilot pe care le-a publicat în „Revista pentru ist., arch., şi filolog.” (an. III, vol. IV şi V) şi anume:
3. Domnia a treia a lui Alexandru Vodă Şuţu ce i se zice şi Dracache.
4. Revoluţiunea lui Tudor, pe care o amestecă cu mişcarea eteriştilor: „o adunare de străini cei mai mulţi greci”, au atras la ei „pe un anume Tudor sluger, român mehedinţean, ce-i zice şi Vladimirescu”.
5. Adunare de stihuri, unele scrise în 1829 şi închinate diferitelor persoane istorice (Radu Negru, Mircea) sau oamenilor zilei de atunci; altele în 1850, relative la anul 1848, în care, cu toată declaraţiunea făcută de a fi imparţial, nu poate să uite prejudiciile clasei boiereşti, şi vorbeşte cu multă ură despre revoluţiune. După ce încarcă pe revoluţionari cu diferite epitete, pune revoluţia alături de holera din acel an zicând că acestea au fost cele două mari „primejdii” ale ţării; iar când povesteşte căderea mişcării, se bucură foarte mult că s-a întors ordinea veche de lucruri şi vorbeşte cu mult entuziasm de urcarea pe tron a lui Ştirbei.
El credea că mişcarea a fost făcută de „mojici”, „ţigani” şi „hoţomani”, la care s-au mai adaus şi câteva feţe mai simandicoase:

Din boierime, din negoţime.
I preoţime, călugărime
I dăscălime, profesorime
I ciocoime şi calicime
I şcolărime şi ucenicime
Şi toată ceata de slugărime
Strigau pe uliţi: „Jos ristocraţii!”


Zilot Cronicarul este un scriitor foarte dibaci, care nu se mulţumeşte cu povestirea întâmplărilor, ci voieşte a da o înfăţişare cât mai plăcută şi mai meşteşugită naraţiunii sale. Dacă ar fi scris numai în primele decenii ale secolului nostru, ar fi fost printre cronicarii „din epoca fanarioţilor”, un lucrător de mare merit - cum l-a judecat Haşdeu: însă ca scriitor pe la 1850, când avem pe un Alecsandri, Alexandrescu, pierde mai toată însemnătatea şi devine, întrucât priveşte ultimele sale opere, un om al vremii vechi care trăieşte într-o epocă nouă şi cu totul străină de sine.
Cine este acest Zilot? Gh. Tocilescu l-a identificat întâi cu Ştefan Moru, apoi cu Ştefan Fănuţă, dar se pare că motivele sale n-au convins pe cei mai mulţi scriitori, aşa că rămâne să-l socotim ca anonim.
Alecu Beldiman (1760-1826), născut şi crescut în clasa boierească şi hrănit cu prejudiciile timpului său, învaţă carte grecească şi fraţuzească, pe cât se putea atunci învăţa, şi-şi petrece viaţa citind, traducând şi versificând de plăcere, când afacerile publice nu-l cheamă.
El a lăsat un număr însemnat de traduceri ca Moartea lui Avel, Numa Pompilie - ş.a., dar lucrarea lui de căpetenie este poemul istoric intitulat Tragodia sau mai bine a zice jalnica Moldovei întâmplare după răzvrătirea grecilor 1821.
Precum arată titlul, acesta descrie evenimentele din 1821, nenorocirile ce căzură atunci asupra Moldovei din pricina exceselor zavergiilor sau, cum se exprimă el „stricarea ţării”. Se poate lesne înţelege preţul ce deteră contemporanii săi acestei opere, fiind o lucrare de actualitate. Pentru cei ce văzuse şi simţise relele acelor întâmplări, tot ce spunea poetul era viu. Fiecare înlocuia în închipuire versurile lui Beldiman cu propria sa suferinţă. Pe noi însă povestirea vornicului ne lasă reci, fiindcă ceea ce citim acolo ne e străin şi poetul nu poate să învieze trecutul. Compunerea lui e foarte prozaică, o adevărată cronică rimată, care poate da cercetătorului istoric oarecare detalii interesante, dar e lipsită de orice valoare poetică. Foarte rar întâmpinăm expresiuni colorate, mai ales când îşi descarcă ura contra grecilor, sau când, în mijlocul tânguirilor, ştie să arunce şi o notă glumeaţă.

*


Manifestările curentelor noi se găsesc întâi la românii de peste munţi, pe de o parte ca efect al contactului cu apusul, pe de alta ca urmare a cunoaşterii producţiunilor poporane. Ţichindel şi Lazăr, Vasile Aron şi Ion Barac sunt numele care se pot cita în această privinţă.
Dimitrie Ţichindel este un scriitor care s-a bucurat într-o vreme de oarecare însemnătate, dar aceasta s-a datorit mai mult activităţii sale ca preot şi profesor decât valorii scrierilor sale.
Nu se cunoaşte cu siguranţă nici anul, nici locul naşterii lui Ţichindel. Aceasta este, cel puţin, opinia lui Iosif Vulcan, care, în discursul său de recepţie la Academie (Buc. 1893), face biografia acestui scriitor.
Studiile le-a făcut în Timişoara, unde a învăţat teologia; apoi s-a cultivat singur. În 1794 era învăţător în satul Belinţ, în Banat. De aci încolo a avut aceeaşi însărcinare în diferite comune ale Banatului. Dar a fost şi preot. În 1805 îl întâlnim paroh în Becicherecul mic, comună cu populaţie mixtă: români şi sârbi. Prin stăruinţa românilor, se înfiinţă în 1811 în Arad o şcoală normală (preparandie, ziceau ei) şi Ţichindel fu numit catihet, iar profesor de gramatică Constantin Diaconovici Loga, autorul cunoscutei gramatice din 1822, pe lângă profesorul de ştiinţe pedagogice şi cel de partea ştiinţifică.
Activitatea profesorală a lui Ţichindel n-a plăcut sârbilor şi autorităţii bisericeşti superioare, care era mitropolitul sârb şi de aceea a fost scos din funcţiunea de catihet al şcoalei normale în 1814 şi în acelaşi an i s-au confiscat fabulele pe care le publicase atunci. De aceea îl găsim în 1815 funcţionând iar ca paroh în Becicherec. Aci rămâne până la 19 august 1817, când, bolnav, e nevoit să se ducă într-un spital din Timişoara, unde moare la 19 ianuarie 1818.
Prima sa lucrare este intitulată Sfaturile înţelegerii cei sănătoase (Buda 1802), traducere de pe lucrarea sârbească, a lui Dositeiu Obradovici, o colecţie de învăţături morale.
În 1808 tipăreşte tot în Buda traducerea altei opere a aceluiaşi autor: Adunare de lucruri moraliceşti, sfaturi morale şi istorioare instructive.
El mai are şi o scriere bisericească Epitomul sau scurte arătări pentru sfânta biserică (Buda, 1808). Vorbeşte despre vestmentele bisericeşti, despre sfânta leturghie, carte necesară preoţilor şi diaconilor.
Dar lucrarea de căpetenie este colecţia de Fabule tipărită în Buda (1814). Heliade a dat o a doua ediţie în 1838, iar Ion Rusu a tipărit a 3-a în 1885. E cea dintâi publicaţie de acest fel în româneşte. Fabulele sunt în proză, iar „morala” are o dezvoltare foarte mare, încât în realitate fabula este numai un pretext pentru „învăţătură”. Aceste învăţături sunt adevărate discursuri morale şi patriotice, în care găsim pasagii interesante.
„Mintea! Mărită naţie dacoromânească în Banat, în Ţara Românească, în Moldova, în Ardeal, în Ţara Ungurească mintea! când te vei lumina cu învăţătura, cu lumi natele fapte te vei uni, mai alesă naţie nu va fi pre pământ înaintea ta”. Aşa zice într-una din învăţăturile sale.
Valoarea cărţii însă trebuie să fie redusă mult pentru că ea nu este originală; e o traducere de pe acelaşi Dositeiu Obradovici şi, ce e mai rău, că nu numai fabulele, dar şi cea mai mare parte din învăţături sunt traduse.
Gheorghe Lazăr (1779-1823), născut în satul Avrig, lângă Olt, în Transilvania, din părinţi ţărani, atrase, ca copil, băgarea de seamă a baronului Bruckental, care îl trimise la Cluj şi apoi la Viena, unde urmă ştiinţele fizico-matematice şi teologia. Obţinând titlul de doctor, se întoarse în ţară şi fu hirotonisit arhidiacon şi numit profesor la seminarul candidaţilor de preoţi din Sibiu. Devenind vacant un scaun de episcop ortodox, Lazăr cu titlurile sale se înfăţişă la mitropolitul din Cârlovici - de care depin deau pe atunci episcopiile române ortodoxe din Transilvania şi Ungaria - dar, venind la auzul mitropolitului ştirea că Lazăr are idei liberale şi nu e destul de credincios, fu respins pe motivul că este prea învăţat pentru a fi episcop.
În urma acestei căderi, veni înapoi la Sibiu, unde îşi continuă cariera de profesor şi predicator. Predicile sale erau foarte ascultate de poporeni şi prin ele îşi stabili reputaţiunea de orator; dar, permiţându-şi întruna să spuie că românii au aceleaşi drepturi ca şi celelalte naţiuni ale Transilvaniei - ungurii şi saşii - drepturi pe care împăratul nu voieşte să le recunoască, fu aspru certat de episcopul Moga şi atunci, în 1816, se hotărî să părăsească Transilvania şi să vie în Bucureşti.
Şcoli existau pe atunci în Ţara Românească, dar limba română era lăsată pe al doilea plan. Ele se conduceau de o Eforie compusă din mitropolit şi trei boieri din divanul domnesc, între care era şi Constantin Bălăceanu. La acesta se adresă Lazăr, cerându-i să-i dea însărcinarea predării ştiinţelor filozofice şi matematice în limba română. Boierul nu credea nici că limba română este aptă pentru învăţături înalte, nici că propunătorul are destulă pricepere. Ca să-l încerce, îl roagă să-i măsoare un loc pe care i-l măsurase un inginer german. Deşi n-avea toate instrumentele necesare, Lazăr reuşi să mulţumească pe boierul neîncrezător şi curând fu numit dascăl la Sfântu-Sava, unde i se dete o mică încăpere spre a-şi începe cursul.
Lecţiunile lui nu putură fi ceva sistematic, pentru că şcolarii veniţi să-l asculte aveau cunoştinţe neegale şi nesuficiente; erau mai mult nişte conferinţe în care se cuprindeau idei foarte felurite. Trebuia să-i înveţe gramatică, geografie, aritmetică, desen, apoi filozofia şi matematicile aplicate, mai ales topografia.
La 1818, Lazăr face un fel de manifest-program adresat tinerimii, pe care o îndeamnă să vie la şcoală ca să se instruiască. El stabileşte patru categorii de studii la şcoala lui: 1) Învăţământul elementar, cuprinzând silabisirea şi citirea, cunoaşterea numerelor şi operaţiunile, scrierea cu ortografie, catehism, gramatică; 2) Învăţământul mediu: gramatica cu sintaxă, poetica, mitologia, geografia, retorica, istoria; 3) Învăţământul special de inginerie: aritmetica, geografia, geometria, trigonometria, algebra, geodezia, arhitectura; 4) Învăţământul superior, cuprinzând „celelalte mai înalte tagme filozoficeşti” şi „tagmele juridiceşti”. Pe lângă aceasta se destinau cursuri deosebite pentru candidaţii de preoţi.
Trei ani Lazăr lucră în tihnă cu şcolarii săi răspândind, pe lângă cunoştinţele generale şi iubire de patrie, care dete curând roade, căci, îndată ce Tudor Vladimirescu ridică steagul luptei, toţi şcolarii săi se făcură partizani ai acestuia şi propagatori ai ideii de emancipare de sub domnia fanariotă.
Evenimentele nenorocite ce urmară pentru români după această mişcare, aduseră şi închiderea şcolii lui Lazăr, care - bolnav - fu nevoit să plece la familia sa. Murind după puţină vreme fu îngropat în Avrig şi pe piatra mormântală un şcolar al său, Comitele Scarlat Rosetti, care vizită acele locuri, puse să se sape următoarele versuri:

Precum Hristos pe Lazăr din morţi a înviat,
Aşa tu România din somn ai deşteptat.


De la Gheorghe Lazăr ne-au rămas puţine cărţi, pentru că activitatea sa de profesor nu-i lăsă timp să lucreze scrieri mai întinse. Mai toate manuscrisele ce ştim că au rămas de la el s-au pierdut. Cunoaştem un abecedar, o trigonometrie (tip. 1919) şi o aritmetică, precum şi două discursuri: unul la urcarea pe tron al lui Grigore Ghica şi altul la ridicarea ca mitropolit a lui Dionisie Lupu. Acesta din urmă a fost scris numai de el şi rostit de părintele David, economul mitropoliei, cu ocaziunea solemnităţii.
Viaţa şi activitatea lui Lazăr au povestit-o doi şcolari ai săi: Heliade Rădulescu într-un articol din „Curierul românesc” (1839) no. 64, p. 255 şi Petrache Poenaru în discursul de recepţiune în Academie (1872).
Vasile Aaron (1770-1822), avocat în Sibiu, a publicat o poemă în zece cânturi: Patima lui Hristos (1805), Piram şi Tisbe (1807) şi alte poeme, care au avut oarecare succes, pe vremea lor, deoarece vedem că apar în mai multe ediţiuni; dar cea mai cunoscută lucrare este poema comică: Vorbirea în versuri de glumă a lui Leonat beţivul, om de Longobarda, şi soţiei sale Dorofata (1820), o satiră contra beţivilor.
Aron Densuşianu zice că a rămas de la el o traducere a Eneidei şi a bucolicelor lui Virgil, dar nu se ştie nimic despre manuscrisele acestea.
Ion Barac (1772-1848) a fost învăţător în Braşov. A redactat Foaia Duminicii (1837). A tradus şi prelucrat cărţi de literatură poporană, ca O mie şi una de nopţi (1836-1838) şi altele; dar a tratat şi altfel de subiecte, ca Risipirea Ierusalimului, (1821), care nu e nici ea originală. Cea mai cunoscută operă a sa însă este prima lucrare: Arghir şi Elena (1881), în care vrea să simbolizeze cucerirea Ardealului de către Traian.

*


Manifestări ale influenţei spiritului poporan şi ale spiritului apusean apar şi în principate. Iordache Golescu adună pilde din popor şi le completează cu altele din citirile şi reflecţiile sale; Dinicu Golescu e dintre cei dintâi care cunoaşte de aproape, prin călătoriile sale, civilizaţia europeană şi găseşte necesar să-şi publice impresiile.
Iordache Golescu (1768-1848), este unul din cei mai de frunte reprezentanţi ai acestei familii, a cărei istorie se poate urmări până prin sec. XV. Însemnări asupra vieţii lui şi a fratelui său Dinicu se găsesc în prefaţa lui N. Hodoş la ediţiunea Călătoriei lui Dinicu Golescu (Buc. 1910).
Şi-a făcut studiile cu dascălii ce se găseau în ţară pe acele vremuri şi, prin situaţia materială şi politică a familiei, el ocupă funcţiuni însemnate, ca vel logofăt şi mare vornic. Dar el a ştiut să fie vrednic de aceste slujbe şi a arătat pentru şcoală dragoste deosebită, aşa încât îl vedem în 1818 membru în eforia şcoalelor şi ajutând, în această calitate, pe Gheorghe Lazăr.
Iordache a fost şi scriitor. Multă vreme s-a cunoscut numai gramatica sa: Băgări de seamă asupra canoanelor gramaticeşti, (Buc., 1840). În 1874 însă, Lambrior a publicat în „Convorbiri literare” (an. VIII) un articol în care a arătat că Iordache a făcut şi o culegere de Pilde, povăţuiri, cuvinte adevărate şi poveşti şi a stăruit asupra însemnătăţii ei. Culegerea, care formează un volum de peste 850 de pagini, s-a păstrat în manuscris (Academie no. 213) şi s-a publicat în parte de I. Zanne (vol. III al colecţiei sale de proverbe).
Tot în manuscris s-au păstrat şi două dicţionare: unul românesc Condica limbii româneşti scris în urma gramaticei, pe care o citează în prefaţă; altul grecesc-românesc.
Aceste lucrări sunt în mare parte ulterioare anului 1830. Înainte de această dată el a lucrat scrieri istorice: Starea Ţării Româneşti în vremea lui Caragea (1818), Turburarea Ţării Româneşti la leat 1821 ş.a. Acestea sunt scrise în formă de dialoguri.
Dinicu Golescu (1777-1830), are aceeaşi pregătire ştiinţifică cum avea şi fratele său, dar desfăşoară o activitate culturală mult mai puternică. El întemeiază cu mai mulţi boieri patrioţi, la Braşov, cu ocazia unei emigrări, pe la 1821-22, o societate secretă, care se desfăcu. Mai târziu, el arătă planurile lor lui Heliade şi cu acesta constituie a doua societate în 1827, aşa-numita societate literară, din care avea să iasă vestita societate filarmonică. El ajută pe Heliade ca să dobândească autorizaţia de a scoate „Curierul românesc” în 1829. Tot el face în satul Goleşti o şcoală de băieţi în care se predă „limba românească, nemţească, grecească, latinească şi italienească” (1826). Cursurile urmară aci până la moartea lui.
Pentru trebuinţele şcolarilor de aci - crede N. Hodoş - publică el: Elementuri de filozofie morală (Buc. 1827) şi Adunare de pilde bisericeşti şi filozoficeşti, (Buda, 1826).
Dar cea mai importantă lucrare a sa este „Însemnarea călătoriei” sale (Buda, 1826). În anii 1824, 1825 şi 1826 el are ocazie să călătorească în Europa, parte pentru a duce la învăţături pe fiii săi, parte pentru alte interese. Astfel vede Transilvania, Ungaria, Austria, vizitează câteva oraşe din nordul Italiei, o parte din Elveţia şi Bavaria. Această călătorie îl sileşte „să apuce condeiul”.
Cartea lui Golescu se poate citi şi azi cu interes deosebit. Ea ne arată cum un spirit deschis la toate ideile noi poate să pătrundă în viaţa şi obiceiurile altor popoare, pe care le vede în drumul său; dar ne arată cum iubirea de ţară îndeamnă pe oamenii de seamă din acel timp să se adreseze la „Evropa cea lumintă” pentru ca să imiteze ce se va putea spre folosul patriei. În cartea aceasta poate să vază cineva un fel de sinteză a transformărilor sufleteşti ce au încercat românii la începutul veacului XIX, când au intrat în contact direct cu civilizaţia apuseană. Pompiliu Eliad, care a numit pe Golescu „le premier roumain moderne” a dat în cartea sa Histoire de l'esprit public, Paris, 1905, pentru prima dată o analiză judicioasă a scrierii de care ne ocupăm.
Dinicu Golescu însă n-a avut nici timpul şi n-avea nici pregătirea necesară pentru a transmite în patria sa ceva din civilizaţia pe care o cunoscuse.
Acela care reprezintă în această vreme, într-un mod complet, influenţa apuseană asupra culturii noastre, este George Asachi.
George Asachi (1788-1869) era de neam din Ardeal, dar familia se stabilise de mult în Moldova. Tatăl său era preot cu multă învăţătură şi de aceea a ţinut să dea fiului său o cultură aleasă. Studiile ce a făcut, ca şi o mare parte din viaţă sunt cunoscute bine din notiţa autobiografică pe care o publică el în fruntea unei ediţii din Nuvelele istorice (1867). Amănuntele s-au completat şi uneori s-au îndreptat prin publicaţii ulterioare. După acestea, se poate spune că între anii 1796-1804 a învăţat la Lemberg, unde tatăl său era preot al unui spital. Cursurile le-a făcut în limba germană, polonă şi latină şi a obţinut titlul de doctor în filozofie şi diploma de inginer.
Venind în ţară, deşi foarte tânăr începu să practice ingineria şi arhitectura; dar, din cauza unei boli, fu nevoit să părăsească ţara în 1805 şi se duse la Viena, unde - după ce se făcu sănătos - învăţă astronomia. De aci se duse în 1808 la Roma, unde se ocupă cu studii literare, cu pictura şi cu arheologia, publicând în acelaşi timp prin ziarele italiene diferite sonete, astfel că societatea literară din Roma îl numi membru extraordinar.
Întorcându-se în 1812 în ţară cu gândul că Napoleon I avea să restatornicească statul Daciei - cugetare pe care o părăsi după nenorocirile armatei franceze în Rusia -, Asachi fu numit în 1813 profesor de matematică la Academia grecească de la Mitropolie, curs creat anume pentrtu a da ingineri hotarnici. După cinci ani, putu să-şi arate roadele muncii, organizând cu cei treizeci de elevi ai săi la examen o expoziţiune de planuri diferite, care provocară admiraţiunea tuturor vizitatorilor. Tot pentru trebuinţa acestor lecţiuni, compuse tractate de algebră, geometrie, topografie, tipărite mai târziu.
În acelaşi timp, el îndemna orice mişcare în folosul culturii naţionale. Astfel, încurajă pe Flechtenmacher să deschidă la Iaşi primul curs de drept, pe Andronachi Donici să dea la lumină cartea lui de legi; stărui să se trimită în străinătate stipendişti, între care fu şi G. Săulescu; organiză la 1817, cu cheltuiala sa, un teatru de societate, pe a cărui scenă apărură tineri boieri din familia Ghiculeştilor şi Sturdzeştilor.
Atunci compuse el o mică poezie, pe care o termină cu versurile:

Picătura, deşi mică, ea pe o stâncă picurează,
Face râului o cale care după ea urmează.


La 1820, Asachi deveni tovarăşul mitropolitului Veniamin pentru organizarea seminarului şi spre acest scop se duse în Transilvania, de unde aduse câţiva profesori, ca Vasile Pop, Ioan Costea, Vasile Fabian Bob etc.
Venind tristele întâmplări de la 1821, Asachi fugi în Basarabia dar reveni îndată ce se sui pe tron Ioniţă Sandu Sturdza şi la întronarea lui compuse o odă, în care îndeamnă la veselie pe concetăţenii săi:

Viers înalt de bucurie să răsară împregiur...

pentru că:

După un curs de ani o sută ziua ceea a venit,
Întru care fiul Patriei fi-va Domn şi-al ei părinte.


Noul domnitor, chiar în anul suirii sale pe tron, îl trimite ca agent diplomatic la Viena, unde stete cinci ani. Se vede însă că şi-a îndeplinit datoria cu sârguinţă, fiindcă, la întoarcere în ţară, îl vedem înălţat la rangul de mare agă, titlu pe care l-a purtat totdeauna cu multă mândrie. Se pare că în tot timpul acesta a aflat despre existenţa în Galiţia a mai multor hrisoave, duse acolo de mitropolitul Dosofteiu care dovedeau că Vasile Lupu dăruise şcoalei Trei Ierarhi trei moşii pe care pusese mâna călugării greci.
Probabil după stăruinţele lui Asachi şi ale lui Veniamin, se dete în 1828 o organizaţie nouă şcoalelor din Iaşi, punându-se ca limbă de predare şi în gimnaziu limba română. Primul examen ce s-a făcut în gimnaziu a fost o adevărată sărbătoare naţională, pentru că „au încredinţat publicului de înlesnirea ce simte tinerimea învăţând ştiinţele în limba maicii lor” (zice corespondenţa din Iaşi a „Curierului românesc” din Bucureşti). Atunci citi şi Asachi, în cinstea acestei întâmplări, o poezie, care poate fi sonetul cunoscut, unde zice că limba română era uitată de înalta societate:

„Şi păstorii numai singuri cu-ntristată armonie
Românesc răsunau cântec pe cimpoi şi alăute”.


Cu detronarea lui Sturdza se începe lunga ocupaţie rusească. În acest timp Asachi dobândi de la Minciaki învoirea de a scoate un ziar românesc. Astfel apăru la 1 Iunie 1829 „Albina românească”.
În fruntea acestui ziar pune o alegorie, adresându-se către albină:

Spune, spune mică albină,
Încotro mergi acum trează
Când a soarelui lumină
Pe câmpii nu scânteiază?


Era în timpul războiului ruso-turc; de aceea prin lumina soarelui înţelege lumina culturală, care într-adevăr nu scânteia pe câmpia românească. În acel moment când, din cauza epidemiei de holeră şi din cauza războiului, şcoalele se închiseseră, el [, fiind] convins de importanţa ce are propaganda prin presă, fundează ziarul său şi, cu toate că unele articole se ciunteau adesea de foarfecele foarte lungi şi foarte pretenţioase ale cenzurii, izbuti să răspândească multe idei folositore şi să ţie deştept în cititori interesul pentru cultura şi înaintarea patriei.
Ziarul lui Asachi apăru până în anul 1849; dar în acest timp cum şi mai pe urmă, el dete la lumină şi alte ziare şi reviste literare; ca: „Alăuta românească” (1837-38), „Foaia sătească” (1839-40), „Icoana lumii” (1840-41), „Gazeta de Moldavia” (1850).
Asachi făcu parte din comisiunea pentru redactarea Regulamentului Organic şi se duse la Bucureşti şi mai târziu la Petersburg, încât pentru un moment, lăsă puţin la o parte interesele şcoalei. Îndată însă ce se puse în aplicare Regulamentul, Asaschi îşi dete toate silinţele ca să organizeze cât mai bine instrucţiunea după noua lege. Stărui să se deschidă şcoli primare în fiecare judeţ şi înfiinţă o şcoală pentru pregătirea institutorilor. Apoi, eludând textul Regulamentului, izbuti să introducă şi câţiva copii de oameni săraci în internatul Academiei, unde nu se puteau primi decât copii de boieri.
Suirea pe tron a lui Mihail Sturdza fu cu bucurie primită de Asachi, căci sub domnia acestuia reuşi să aducă în discuţiune procesul cu călugării greci. Deşi rosti el la judecată un discurs strălucit în apărarea drepturilor şcoalelor, boierii din divan - pentru care glasul grecilor interesaţi avea mai mult răsunet decât glasul dreptăţii şi al iubirii de patrie - deteră un vot contra lui Asachi. Acesta nu pierdu curajul, tipări un memoriu, pe care-l împărţi în public, stărui pe lângă domn şi în fine, în 1846, cauza fu judecată de un consiliu extraordinar, prezidat de domn şi dreptatea triumfă.
Din nenorocire, după această bucurie, veni pentru Asachi o groaznică lovitură, la 1847 Sturdza scoase limba română din şcoli, pe motiv că nu sunt cărţi româneşti şi o înlocui cu cea franceză. Asachi se opuse, dar fără succes, pentru că avea să lupte cu doi adversari puternici: Rusia şi aristocraţia. Dacă se teme a spune pe faţă fapta străinului atunci atât de puternic, zice însă că la noi sunt „persoane înrâuritoare” care cred că numai clasa privilegiată are drept să înveţe şi are drept să stăpânească ţara.
Ca să poată păstra limba română în gimnaziu, Asachi aprobă introducerea limbii franceze în şcoala superioară. Această greşeală îi înstrăină multe simpatii şi fu şi el atacat de opoziţiunea contra lui Sturdza.
De altfel, Asachi a fost pe faţă împotriva mişcării din 1848 şi de aceea nu se putea împăca pe loc cu spiritul cel nou ce se forma sub un domnitor cu idei patriotice şi până la un punct liberale ca Grigore Ghica. Desfiinţându-se atuncea şi eforia şcoalelor, Asachi se retrase din postul de referendar al şcoalelor (august 1849) şi apoi din cel de arhivist al statului. De atunci el trăi izolat, ocupându-se cu literatura, până la moarte.
Izolarea lui se explică şi mai bine dacă ne gândim la atitudinea ce a avut-o faţă cu întâmplările politice ulterioare.
Adversar al unirii principatelor, el nu numai că primeşte de la Tudoriţă Balş postul de director al departamentului cultului, nu numai că face parte din divanul potrivnic unirii, care se şi dizolvă, dar se amestecă în mişcarea separatistă din 1866 şi este chiar dat în judecată pentru rebeliune, cu mitropolitul Calinic Miclescu şi alţii.
Precum se vede activitatea literară a lui Asachi se prelungeşte mult peste hotarele epocii de care ne ocupăm. În această epocă el e, cum l-a numit V. A. Urechia: „marele restaurator al şcoalelor şi conducător al culturii naţionale”. Ca publicaţii, el are articole şi poezii, cum şi discursuri la diferite ocazii; adunarea în volume şi tipărire de cărţi deosebite o vedem după 1830 şi această activitate o vom cerceta la locul ei.

II. Perioada eroică (1830-1870)

ÎNFĂŢIŞAREA GENERALĂ
După începuturile foarte modeste dinainte de 1830, urmează o perioadă de mare importanţă pentru literatura noastră. Mulţi scriitori au numit-o „perioada renaşterii”, ca să corespundă cu renaşterea politică a naţionalităţii române, care căzuse în epoca fanariotă. Pentru istoria literaturii termenul e mai puţin potrivit, fiindcă - după cum s-a putut vedea chiar în cartea de faţă - dezvoltarea literaturii s-a făcut în mod ascendent cu cât înaintăm spre timpurile noastre şi nu vedem o epocă mare de strălucire în trecut, urmată de o decădere pentru ca să renască şi să readucă vechea strălucire. Aş numi mai bine această perioadă: eroică, de vreme ce sforţările ce s-au făcut şi pe terenul cultural sunt cu adevărat eroice, iar în sprijinul celor mai multe din sferele literare se vede o însufleţire puternică, o mare încredere în viitorul naţiunii şi o ambiţiune în genere mai presus de forţele celor ce scriu şi de posibilităţile obşteşti ale mişcării literare din acel timp.
În această perioadă se produce contactul cel mare, direct, între românii din principatele române şi cultura apusului. Ei văd drumul cel lung făcut de celelalte popoare europene care trăise în împrejurări mai fericite decât ale lor şi doresc să le ajungă. Toate întreprinderile culturale din acest timp de la această idee pornesc. Astfel Eliade în primul său articol din „Curierul românesc” (1829) arată că în toate ţările civilizate apar ziare, şi îndeamnă pe „cei care zic că sunt floarea neamului” să se pună la lucru şi să se ruşineze „să fie mai jos decât pleava celorlalte neamuri”.
Asemenea îndemnuri se aud adesea şi de la Asachi şi de la Heliade. Numărul celor care le ascultă este restrâns la început, dar se măreşte din ce în ce. Aceasta se datoreşte mai ales presei. Ziarul sau revista, mai bine decât cartea, întreţin legăturile dintre autori şi cititori, provoacă întrebări şi răspunsuri. „Curierul românesc” care începe să apară în Bucureşti la 8 aprilie 1829 şi „Albina românească” în Iaşi la 1 iunie acelaşi an, sunt, e drept, la început gazete aproape oficiale, pentru că publică mai ales ştiri politice din ţară şi din afară; dar mai târziu încep să dea şi mici informaţii literare, să dea articole istorice, nuvele, poezii, astfel că ajung să strângă în jurul lor toată mişcarea literară din ţară.
În adevăr, tot ce se lucreză pe tărâmul literar în Moldova de la 1830 până la 1840 stă în legătură cu Gh. Asachi şi cu ziarele şi revistele sale: „Albina românească” (1829-1849) şi „Icoana lumii” (1840-41). De aci încolo centrul de gravitatea trece la grupul de tineri care se numesc Negruzzi, Kogălniceanu, Alecsandri, întemeietori ai revistelor „Dacia literară” (1840), „Arhiva românească” (1841) şi „Propăşirea” (1844).
În Muntenia Heliade rămâne până la 1848 persoana cea mai însemnată a activităţii literare, graţie „Curierului românesc” de care pomenirăm (1829-1848) şi revistei „Curier de ambe sexe” (1836-1848).
După 1848, revistele şi ziarele se înmulţesc, Asachi scoate „Gazeta de Moldavia” (1850-1859), M. Kogălniceanu, „Albumul istoric şi literar” (1854), Haşdeu „Arhiva istorică a României” (1865), mai apoi „Traian” (1869), Odobescu „Revista Română” (1861), Boliac „Buciumul” (1863) şi „Trompeta Carpaţilor” (1865). Apar şi ziare cu părţi satirice, ca „Satirul” (1866) şi publicaţiile lui N. Orăşeanu, Pantazi Ghica ş.a. ca „Nichipercea” (1859), „Scrânciobul” (1868) etc.
Încă un mijloc pentru răspândirea culturii, care se vede chiar în primii ani ai acestei perioade sunt calendarele. Asachi şi mai apoi Kogălniceanu în Moldova, Pann şi Gorjan în Muntenia, sunt autorii celor mai însemnate lucrări de acest fel. Ele continuă tradiţia calendarelor româneşti din Buda, pe care la începutul secolului le scotea Micu şi cu alţi tovarăşi. Mai târziu vom vedea urmând pe Bolintineanu şi alţii.
În acelaşi timp şi şcoalele încep să se înmulţească. Interesant de notat este că corpul didactic nu se mărgineşte a-şi face datoria în şcoală - şi poate că în această privinţă s-ar putea observa multe scăderi - dar lucrează şi în afară: aproape întreaga mişcare culturală şi literară se datoreşte profesorilor. Din lungul şir de nume ce se pot cita în activitatea dintre 1830 şi 1870 numai câţiva n-au fost profesori măcar un timp scurt.
Perioada de care ne ocupăm se caracterizează prin ivirea sau dezvoltare tuturor genurilor literare. Putem zice că nu este specialitate ştiinţifică sau literară care să nu-şi afle vreun reprezentant în acest timp. Filologia şi istoria, filozofia şi oratoria, poezia lirică şi epică, poezia dramatică şi didactică se înfăţişează în activitatea noastră literară cu scrieri din care multe rămân ca simple încercări, dar unele se impun nu numai faţă de contemporani, dar şi faţă de generaţiile următoare.
Doritori de a înainta cât mai repede, scriitorii dezvoltă o mare activitate în comparaţie cu mijloacele de care dispun şi recurg foarte adesea la modele străine făcând din imitaţie o însuşire comună a operelor din acest timp.
Această tendinţă însă, dacă mişcorează originalitatea, e foarte necesară pentru a stimula începuturile unei literaturi. Mai necesară este traducerea operelor străine şi perioada eroică a literaturii noastre este bogată în traduceri.
În special Heliade are un plan măreţ şi bine definit pentru înfiinţarea unei „Biblioteci universale”, care să dea 21 de volume pe an, cuprinzând scrieri de istorie, de filozofie, de drept, de politică, de economie politică, de ştiinţe naturale, de belle-arte, de retorică, de poezie şi romane. Întreprinderea aceasta cerea şi mari sforţări intelectuale şi însemnate mijloace materiale; ea nu s-a putut urma aşa cum o proiectase el, dar a fost un îndemn puternic, care a dat naştere unei înfloritoare perioade de traduceri. Atunci s-au dat pe româneşte un mare număr de opere literare, din care unele într-o limbă curată şi într-o traducere conştiincioasă. Astfel, graţie lor, avurăm în româneşte părţi din poemele lui Omer, din Plutarch, din Xenofon, din Shakespeare, din Byron, din Tasso, din Dante, din Schiller, din Goethe, din Racine, din Molière, din Victor Hugo etc.
Curentele şi influenţele care contribuiesc la dezvoltarea literaturii în acest timp, sunt cele din prima perioadă, însă multe dezvoltate.
Întâi, ideile şcoalei latiniste înfloresc în ambele părţi ale Carpaţilor. Stăpâni pe şcoală, ardelenii dau multă vreme directiva întregii culturi şi de abia se aud slabe şi rare obiecţiuni, mai ales în Moldova. Vom nota pasagiul din lecţia introductivă a lui Kogălniceanu din 1843, în care vorbeşte de exagerările latiniştilor. Alături cu el vom afla pe Al. Russo şi mai târziu pe Alecsandri.
Înrâurirea acestui curent se simte şi în multe genuri literare, mai ales în istorie şi în filozofie. Trebuie să mai notăm că latiniştilor se datoresc primele scrieri de filozofie, care sunt traduceri în adevăr, dar tot contribuie la răspândirea printre cititori a câtorva idei din cele ce agitau pe cugetătorii apusului.
Mai slabe rezultate s-au obţinut pentru literatura propriu-zisă. Încercările poetice ale lui Mureşanu nu se ridică deasupra mediocrităţii, făcând excepţie de faimosul Deşteaptă-te române. Şi mai slabe sunt poeziile altor ardeleni. Se poate zice că primul poet ce a produs Ardealul este Coşbuc.
Ceea ce n-a putut face acest curent, a relizat influenţa franceză. În adevăr, contactul cu poeţii, romancierii, nuveliştii, dramaturgii francezi dă naştere întregii literaturi poetice româneşti din această perioadă.
Românii cunosc însă, mulţumită lui Heliade şi câtorva tineri care îşi făcură studiile în Italia, şi ceva din literatura italienească. A fost chiar o vreme când în administraţie se introdusese multe cuvinte ialieneşti, care s-au părăsit în urmă pentru a se înlocui cu alte franţuzeşti.
La finele perioadei eroice se manifestă cu mare tărie curentul poporan. Articolele lui Russo şi Negruzzi şi mai ales colecţia lui Alecsandri (1852-1853), atrag atenţia cititorilor asupra comorilor poeziei poporane. În perioada următoare nu va fi aproape nici un scriitor, care să nu datorească măcar o mică parte din inspiraţia sa acestui izvor nesecat.
Ideile şi curentele de care vorbim se manifestă şi dau efecte deosebite în cursul anilor dintre 1830-1870. Ca să înţelegem bine mersul lucrurilor, trebuie să despărţim în două această perioadă şi să cercetăm deosebit: epoca lui Heliade şi epoca lui Alecsandri.

1. Epoca lui Heliade (1830-1848)

Heliade Rădulescu (1802-1872) a fost fiul unei familii modeste, originară din Târgovişte, stabilită în Bucureşti. La vârsta de 7-8 ani început să înveţe cartea grecească cu dascălul Alexe; mai târziu a luat lecţiuni cu dascălul Naum, care pare a fi călugărul învăţat Naum Râmniceanul, iar româneşte a învăţat singur, citind cu mare greutate Alexandria. Studii superioare a făcut la şcoala grecească de la Măgureanu (între 1815-1818). În vremea aceasta venise în ţară George Lazăr şi reuşise a dobândi un loc între profesorii de la Sf. Sava. Cursurile lui le-a urmat Heliade şi, cu ce ştia dinainte, cu ce a învăţat de la dascălul ardelean, cu ce a studiat singur, a ajuns în 1822 profesor în locul lui Lazăr şi a stat până la 1828. După unele informaţii a dat lecţii şi mai târziu, dar lucrul nu e sigur.
Pe atunci nu se putea vorbi de o specializare. Heliade ne spune că preda gramatică şi retorică, istorie şi geografie, logică şi matematică. Ca să-şi poată îndeplini îndatorirea, a trebuit natural să înveţe limbi străine, cea română fiind atunci lipsită mai de tot de cărţi de acest fel. Bibliografia românească veche ne-a arătat o singură geografie, tradusă de Amfilohie Hotiniul din italieneşte (1715), o singură carte de retorică, a lui Molnar (1798), o singură logică, a lui Micu (1799).
Pentru aritmetică erau mai multe cărţi: una tradusă tot de Amfilohie (1795), alta a lui Şincai (1785) şi două tipărite la Viena cu text românesc şi nemţesc (1777-1783).
Istoria şi gramatica erau mai bine reprezentate prin scrierile ardelenilor Micu, Şincai şi Maior şi prin ale altora mai puţin însemnaţi cu Radu Tempea (1797), Paul Iorgovici (1799) şi Ion Alexe (1826) şi alţii. În principate apăruse numai două cărţi de acest fel: a lui Ienache Văcărescu (1787) şi lui Toader Şcoleriu (Iaşi, 1789).
Nu putem şti cât va fi cunoscut Heliade din această listă de cărţi, dar ştim că el a tradus din franţuzeşte o carte de aritmetică (după Francoeur, tip. 1832), una de logică (după Condillac, netipărită), una de geometrie (după Legendre, tip. 1837), una de gramatică (tip. în 1828).
Cu această gramatică apare Heliade pe arena publicităţii. Ea îi servise pentru predare cursului său şi fusese citită în întrunirea unei asociaţii literare la care se raportă într-un pasagiu unde vorbeşte de alfabet şi de înlăturarea unor litere dintr-însul, zicând că a făcut „după hotărârile cinstitei societăţi literare a românilor”.
Comparată cu gramaticile anterioare, ea nu se prezintă cu un merit deosebit de originalitate: planul seamănă întrucâtva cu al lui Tempea, iar terminologia se găseşte aproape în întregime la înaintaşii săi. Trebuie să-i recunoaştem numai că a avut curaj ca acolo unde aceia puneau două nume (ex. Loga zice: „nume înfiinţătoare sau substantive”) el să aleagă unul şi pe cel mai nimerit (“substantive”) care va rămânea, pe când Văcărescu zice numai „interieţione”, Heliade pune: „zicere de glăsuire sau interecţie” în limbă. Are şi el însă cazuri unde ezită; important este faptul acesta al simplificării alfabetului cirilic şi mai ales este preţioasă prefaţa.
Deşi cam lungă şi tratând chestii care nu mai pot prezenta azi interesul de atunci, ea arată însuşirile literare ce vor caracteriza totdeauna stilul lui Heliade: întrebuinţarea glumei pentru a scăpa de greutatea unei discuţiuni teoretice; un humor care ar putea fi simţit şi azi, dacă n-ar avea multe expresii vulgare. Ea stabileşte şi câteva principii cu privire la ortografie, la termenii tehnici etc. care denotă din partea autorului o rară claritate de spirit şi o înţelegere minunată a realităţilor. E de regretat că nu a păstrat această din urmă însuşire în lucrările sale de mai târziu.
Lăudând ortografia italiană, stabileşte principiul că „ortografia aceea a stătut mai norocită care s-a supus la mai puţine reguli”. Şi pentru a face ideea sa şi mai clară, adaugă:

„Aici îndrăznesc a vorbi pentru fraţii noştri din Transilvania şi Banat, care sunt vrednici de toată lauda pentru ostenelile ce pun pentru literatura românească. Pentru ortografia însă care vrea s-o introducă scriind cu litere latineşti, bine ar fi fost să urmeze, duhul italienesc, adică a scrie după cum vorbim şi să nu să ia după ortografia franceză şi englezească, care păzeşte derivaţia zicerilor şi de care singuri ar voi acum să se scuture”.

Dacă Heliade ar fi stăruit în aplicarea acestui principiu, când i-a venit şi lui rândul să scrie româneşte cu litere latine, s-ar fi câştigat multă vreme pierdută şi s-ar fi înlăturat multe discuţiuni zadarnice. Atunci fonetismul, pe care-l lăuda Heliade la 1828, ar fi devenit principiul ortografiei noastre, graţie autorităţii de care s-a bucurat el şi câştigul ar fi fost imens pentru cultura română.
Chestiunea termenilor tehnici a trebuit să fie pentru el, profesor de gramatică, de aritmetică şi de alte ştiinţe, o preocupare de toată ziua. În această privinţă el critică şi pe aceia care nu vor să împrumute, ci fac vorbe româneşti noi zicând „cuvântelnic” în loc de „dicţionar”, „amiazăziesc” în loc de „meridian” ş.a.; critică şi pe acei care iau vorbele aşa cum se găsesc în limbile străine, zicând: „patriotismos” ca grecii, „ocazion” ca francezii, „soţieta” ca italienii, „privilegium” ca latinii etc. şi propune ca: „vorbele străine să se înfăţişeze în haine româneşti”. El va zice dar: patriotism, ocazie, societate, privilegiu etc.
Un fapt mai important decât publicarea gramaticei este apariţiunea „Curierului”.
În principatele române pe la finele secolului XVIII şi în primii ani ai secolului XIX începuse să pătrundă diferite ziare străine, mai ales franceze, germane şi greceşti.
Nevoia unui mijloc de a se răspândi mai repede ştirile despre întâmplările din ţară şi din străinătate se simţise de mult şi se citează câteva încercări, dar nici una nu ajunge la o desăvârşită închegare înainte de opera lui Heliade.
Ziarul este anunţat printr-un prospect fără dată - trebuie să fi fost în februarie cel mai târziu, căci zice că va apărea la începutul lui martie 1829 - în care ni se spune că va purta titlul de „Curierul Bucureştilor” şi va ieşi în 1/2 coală de două ori pe săptămână. Abonamentul era în Bucureşti 2 galbeni împărăteşti pe an, iar pentru provincie se adaugă plata transportului. Sumele trebuie să se depună la diferiţi corespondenţi de prin oraşe, iar în Bucureşti la „dătătorii gazetelor” I. Eliad şi C. Moroiu.
Zic „gazetelor” pentru că tot ei tipăreau şi „Buletinul Oficial” care le era plătit de guvern.
Încet, încet, „Curierul românesc” devine ecoul întregii mişcări literare din ţară; ba el îşi face o datorie să reproducă din confratele moldovean „Albina românească” a lui Asachi, ştiri politice, culturale, literare şi mai târziu să facă acelaşi lucru faţă de ziarele din Braşov ale lui Bariţ: „Gazeta de Transilvania” şi „Foaia literară”.
În „Curier” urmărim noi progresul şcoalelor prin dări de seamă la finele anului şi prin discursurile ţinute la diferite ocazii.
În el vedem naşterea şi primii paşi ai teatrului românesc.
În el găsesc coloane deschise, după bătrânul Iancu Văcărescu, Grigore Alexandrescu, Ion Voinescu, Costache Aristia, Cezar Bolliac, Costache Bălăcescu, Viişoreanu, K. Caragiale, G. Baronzi, Ion Catina, I. Genilie ş.a. unii din ei rămaşi necunoscuţi, iar alţii ilustrându-se mai târziu prin lucrări de valoare.
„Curierul românesc” ne ţine în curent cu tot ce se publică în limba românească, mai ales în Valahia. El ne face cunoscute foile literare ce apar în vremea aceasta, cum este „Foaia ştiinţifică şi literară de la Iaşi” şi „Magazin istoric” din Bucureşti, pe lângă foile proprii ale lui Heliade: „Gazeta Teatrului” (1835) şi „Curierul de ambe sexe” (1836).
În „Curier” se naşte critica literară în literatura română. Ea se înfăţişează prin mici notiţe, în care se apreciază valoarea scriitorilor şi a celor ce publică scrierile lor în diferite broşuri.
Prin „Curier” Heliade se formează încet, încet. Spiritul lui se îmbogăţeşte prin citiri variate şi o sumă de idei culturale şi literare se răspândesc în public. El devine o personalitate şi în locul rolului modest ce socotea la început că are foaia sa, el o vede acum cu un rol mare. Aceasta o spune în no. 93 din anul 1842:

„Această foaie a fost înainte mergătoare şi ferice vestitoare a aşezămintelor celor noi şi progresive ce am dobândit; limba ei a crescut dimpreună cu cunoştinţele naţiei şi colecţia perioadelor sale poate fi cel mai îndestulător ajutor la istoria literaturii noastre”.

În 1834 Heliade fondează împreună cu Ioan Câmpineanu Societatea Filarmonică, având de scop să ajute propagarea culturii în genere şi în special să lucreze pentru înfiinţarea unui teatru. Îndată ce se constitui, societatea încredinţă direcţia lui Heliade.
Acesta deschise cu Aristia o şcoală în care se învăţa literatura, declamaţia şi canto, pentru ca mai târziu să se producă actori pentru teatrul naţional. Rezultatele şcoalei se văzură la examenul general, când şcolarii jucară Mahomet al lui Volatire şi Amphytrion al lui Moliere şi una din eleve cânta cavatina lui Bellini Piratul. Cu acel prilej Heliade rosti un discurs în care arătă importanţa teatrului pentru progres, înfăţişă cu culori vii cât de grea, dar cât de nobilă e cariera artistică şi se ridică în contra prejudecăţilor ce are lumea faţă de actori, pe care îi consideră numai ca nişte comedianţi, lăsaţi în voia întâmplării, când ei sunt nişte slujbaşi ai statului spre formarea bunelor obiceiuri şi a limbii naţionale.
Societatea, încântată de munca lui Heliade, îl alese ca director şi pentru al doilea an. Lucrurile merseră bine, se strânseră fonduri importante, se traduseră o mulţime de piese.
Societatea Filarmonică era însă oarecum continuarea unei alte asociaţiuni, parte secretă - cu scop politic, parte pe faţă - cu scop literar. Din cauza aceasta s-au născut tot felul de bănuieli în privinţa ei şi după câţiva ani s-a desfiinţat.
Împrejurările acestea aduseră amestecul lui Heliade în afacerile politice. După ce luă o dată poziţia contra ruşilor, când aceştia voiră să introducă un articol adiţional în Regulamentul Organic prin care îşi stabileau noi drepturi politice (1836), porni iarăşi contra lor, când cu încercarea lui Trandafilov de a lua în concesiune exploatarea minelor (1844).
Atunci scrise fabula cunoscută Măcieşul şi florile. De atunci deveni un mare adversar al Rusiei şi e natural să-l vedem luând parte la toate mişcările împotriva protectoratului rusesc şi să fie între fruntaşii revoluţiei din 1848.
El este autorul proclamaţiunii ce s-a citit la Islaz la 9 iunie 1848; el fu, după abdicarea lui Bibescu, membru al guvernului provizoriu. Acest guvern avu o viaţă foarte scurtă şi foarte agitată, schimbându-şi forma şi compunerea de trei ori, pregătind câteva proiecte de legi ce avea să supună viitoarei constituante, se văzu înlăturat de puterea turcilor, care trimiseră armată la Bucureşti şi înlocuit cu o căimăcănie ce avea de scop să restabilească vechea stare de lucruri şi să pună la loc Regulamentul. Această întoarcere a reacţiunii se completă prin convenţiunea de la Balta-Liman (1849), care nu mai îngăduia principatelor să aibă domni pe viaţă, ci le acordă numai pe 7 ani.
Fruntaşii şi părtaşii la mişcarea din 1848 fură pedepsiţi cu exilul. Fiindcă se considerau ca supuşi ai Porţii, guvernul otoman le oferă să-i interneze pe toţi într-un oraş şi să-i întreţie pe socoteala lui. Unii primiră şi se duseră la Brusa în Asia Mică. Alţii refuzară şi porniră pe unde putură. Heliade trecu în Transilvania, unde stătu două luni. De aici, după un drum de 50 de zile ajunge la Paris. În Paris se întâlneşte cu alţi români emigraţi şi începu a lucra pentru a face cunoscut guvernelor străine plângerile românilor. Călătoreşte cu acest scop şi la Londra. Dar aceste împrejurări aduc şi oarecare neînţelegeri între emigraţi şi ajung din discuţie în discuţie la acuzaţii grave şi la o adevărată luptă între ei. Cine citeşte colecţia de scrisori a lui Heliade (publicată de R. Locusteanu în 1891) şi colecţia publicată de Ion Ghica (Amintiri din pribegia după 1848, Buc. 1889) va putea înţelege cât de adânci erau dezbinările între emigraţi. Din Paris se duce în insula Chios unde-i era familia şi stă acolo până la finele anului 1853. În cursul anului 1854 a stat câteva luni la Şumla, pe lângă armata lui Omer Paşa, de unde a venit pentru câtva timp la Bucureşti.
E de notat că e, poate, emigrantul care a intrat mai târziu în ţară, căci de abia în 1859 îl vedem stabilit în Bucureşti.
Restul vieţii sale a fost consacrat în mare parte literaturii, dar l-a preocupat mult să-şi apere nu atât opera sa literară, cât mai ales opera politică de înainte de a pleca din ţară.
Acţiunea aceasta se vede în cele două memorii asupra mişcării din 1848: Mémoire sur l'histoire de la régénération roumaine (1851) în care se ocupă de mişcarea din 1848 - şi Souvenire et impressions d'un proscrit (1850), în care tratează aceeaşi parte a istoriei noastre, însă din punct de vedere mai personal. Se vede asemenea în cartea intitulată Spiritul şi materia sau Echilibrul între antitese o colecţiune de articole politice şi istorice, publicate între 1859-1869, pe care voieşte a le reuni într-un tot, legându-le de o idee generală: ideea antitezelor.

„Misia acestei scrieri, zice autorul, va fi spre a arăta durerile românului în genere, nevoile şi aspiraţiunile lui. Luptele scrierii acesteia vor fi de a combate, cu cuvântul şi cu moderaţie pe arena drepturilor adevărat naţionale şi a legilor, atât terorismul baionetelor de orice natură cât şi terorismul cuţitelor şi armelor ascunse ale mercenarilor conduse de venetici”.

După prefaţă, începe seria articolelor: superstiţia şi ateia, tirania şi anarhia, boierii şi ciocoii etc. În acest din urmă articol, dă ca „anexe istorice” o sumă de acte relative la constituirea şi funcţionarea Societăţii Filarmonice, care prezintă un interes deosebit. Vorbeşte apoi de revoluţia de la 1848, căutând să înnegrească pe unii din luptătorii cu care nu se înţelesese în timpul acela. Partea I se termină cu cântul II din poema epică Mihaida.
Partea II continuă a analiza idei antitetice: Guvernul şi Poporul, Progresul şi conservaţia, Vot universal şi răsboi universal etc. [Concluzia generală a operei, pe care caută s-o facă a reeşi la tot pasul, este echilibrul antitezelor, cu deosebire în ordinea politică. Nu trebuie să fie nici prea multă libertate, nici prea multă restricţiune, ci moderaţie în tot. Dacă autoritatea sau guvernul va fi prea puternic, se va naşte tirania, dacă din contră poporul va fi mai puternic, se va naşte anarhia. Prin urmare, nu numai progres, nu numai conservare, ci progres şi conservare deodată. Cine conservă are, zice dânsul - şi cine are poate progresa mai repede.
Ca însuşiri de stil, trebuie să recunoaştem că, deşi limba e împestriţată cu multe latinisme, cu toate acestea vivacitatea expresiunii te captivează şi te face să urmăreşti cu interes povestirea. Părţile în care se încearcă a face filozofia istoriei, a trage legi generale, sunt slabe şi lipsite tocmai de însuşirile unei cercetări cu adevărat ştiinţifice: însă naraţiunile istorice, anecdotele, dialogurile, trăsăturile de spirit, cu care presară scrierea, sunt pline de farmec.
Deşi scrise cu patimă politică, articolele acestea sunt importante prin amănuntele ce ne dau despre revoluţia din 1848, despre societatea filarmonică şi ne arată modul cum s-au privit de o parte din oamenii noştri politici diferite chestiuni, ca unirea, împroprietărirea ţăranilor ş.a.
Heliade a fost numit membru fondator al Academiei, a fost ales şi prezident, dar, se pare că din cauza unor chestii de ortografie, în anii din urmă nu s-a mai interesat de lucrările acestei instituţii.
Deşi în ultimii ani era bolnav şi nu mai putea produce, moartea sa (28 aprilie 1872) a fost simţită de români ca o mare pierdere. Ziarele se întreceau în caracterizări mai elogioase, numindu-l: cel mai mare poet, acel care ne-a învăţat a scrie şi a citi româneşte cu litere străbune, cel dintâi gramatic, cel dintâi profesor, cel dintâi jurnalist, părintele literaturii. Pierderea lui fu un doliu naţional şi în mai se constitui comitetul care avea să-i ridice statuia.
Aceste regrete unanime, aceste aprecieri, exagerate în multe puncte, se explică prin rolul ce jucase el în viaţă. Să cercetăm care i-a fost rolul în mişcarea literară.
Deşi viaţa lui Heliade se prelungeşte mult după anul 1848, numai până la această dată situaţia lui este preponderentă în literatură.
Pentru a o putea înţelege şi pentru a înţelege întreaga mişcare, va trebui să des părţim în trei această epocă a lui Heliade: 1830-1835, 1835-1845 şi 1845-1848.
Care este starea literaturii române în momentul când apare Heliade pe arena publicităţii?
Din cele spuse în capitolul precedent, am aflat că era foarte săracă.
Câteva poezii ce figurau ca exemple în gramatica lui Ienache Văcărescu (1787), traducerea lui Britannicus al lui Iancu Văcărescu (1827) şi desigur şi poezii ale acestuia răspândite în manuscris, într-un cerc de prieteni personali, un volum sau două de poezii date la lumină de Barbu Paris Momuleanu (1822-1825); iată opera poetică din Ţara Românească. Moldova se putea lăuda numai cu câteva tălmăciri ale lui Alecu Beldiman, ca Moartea lui Avel (1818) Istoria lui Numa Pompilie (1820), Tragedia lui Orest (1820), cu poeziile manuscrise ale lui Conachi şi cu broşura lui Asachi (1822), în care, cu destulă căldură de altfel, dar cu puţină artă, se sărbătorea urcarea pe tron a lui Ioniţă Sandu Sturdza, primul domn român după epoca fanariotă. Pe lângă acestea, cititorii din amândouă ţările mai aveau, pentru a-şi îndestula nevoile spiritului lor, broşurile ce soseau de peste munţi împreună cu calendarele anuale: Istoria lui Arghir şi Elena (1801) şi Risipirea Ierusalimului (1821) ale lui Barac: Fabulele lui Ţichindel (1814): Patimile lui Hristos (1805) Piram şi Tisbe (1807) Leonat şi Dorofata (1815) ale lui Vasile Aaron.
Enumerarea e aproape completă, dacă nu ne preocupăm de Scavin şi de Dimachi, iar valoarea lor poetică pentru unele este cu totul relativă, pentru altele este redusă până la nimic.
În această stare de lucruri se gândeşte Heliade şi deschide paginile „Curierului” şi pentru literatură. Să vedem ce se produce acum.

a) 1830-1835

Acum începe Heliade să publice şi el, deşi compusese mai înainte. Dă întâi traduceri. Primele lui încercări sunt cu totul slabe. El nu este încă stăpân pe frază, pe vocabularul poetic şi poate nici pe cunoaşterea profundă a originalului. Din această vreme este traducerea Lacului de Lamartine.
Astfel fiind, el primeşte cu bucurie şi cu laude sonetul lui Iancu Văcărescu în 1829 şi de atunci continuă a publica scrierile acestui „Anacreon român”.
Iancu Văcărescu (1792), fiul lui Alecu, este cel mai însemnat dintre toţi membrii familiei Văcăreştilor.
Acesta capătă, ca tânăr, o instrucţiune deosebită, cunoscu adânc literatura clasică grecească şi câteva din literaturile moderne, în special cea franceză. Intrând în viaţa publică, se arătă cu toate ocaziunile foarte sprijinitor pentru ideile de progres, pentru tot ce privea ridicarea ţării sale.
Astfel, fu printre cei dintâi prieteni ai lui Lazăr şi întrebuinţă poziţiunea şi simpatia de care se bucura pentru a face mai lesnicioasă izbânda noului profesor. De asemenea, încearcă să puie în practică - pe cât era cu putinţă în acel timp - ideea teatrului românesc şi traduse însuşi câteva piese, pe care le reprezentară şcolarii din Sf. Sava.
Precum se purta în mişcarea culturală se purta şi în împrejurările politice. Când Tudor Vladimirescu se ridică împotriva domniei greceşti, el se declară partizan al acestuia. La introducerea Regulamentului Organic, Iancu Văcărescu fu singurul boier care protestă în contra impunerii ruseşti dintre cei şase care refuzară semnarea acestei legiuiri.
De la dânsul avem o traducere a piesei Britannicus a lui Racine, în care a căutat să dea versuri româneşti cât mai măiestrite, silindu-se a da limbii multiplele întorsături şi variata alcătuire de fraze, caracterizată limbilor clasice şi în specie celei greceşti.
Posedăm asemenea şi un volum de poezii originale, publicate la 1830 pentru prima oară.
Aci aflăm poezii lirice de toate felurile: elegii în care se amestecă cugetări filozofice, ca în: Ciasornicul îndreptat; poezii patriotice, cum e cea adresată Milcovului pe care o termină cu versul atât de cunoscut:

... despărţit ori depărtat, fratele e tot frate;

laude la adresa poeţilor din timpul său, ca Lui Grigore Alexandrescu, Cununa lui Cârlova, în care aflăm des citatele cuvinte:

Şi orice neam începe
Întâi prin poezie
Fiinţa de-şi pricepe;


în fine, aflăm lucruri inspirate din credinţele populare ca Ielele şi descripţiuni frumoase, ca Primăvara amorului, imitată după Anacreon, în care ni se înfăţişează frumuseţea vieţii de la ţară.
Aceste calităţi sunt însă înăbuşite, aci prin lungimi netrebuincioase, aci prin lipsă de claritate şi în redacţie şi mai ales în plan.
Alţi poeţi, care încep oarecum sub auspiciile lui Heliade în această epocă 1830-1835 sunt: Vasile Cârlova, Paris Momuleanu, Grigore Alexandrescu şi Cezar Bolliac.
Barbu Paris Momuleanu (1794-1837), care a studiat în ţară mai mult singur, a fost un modest funcţionar. A publicat câteva volume de poezii în care lipsa de ştiinţă a artei versului se uneşte cu vulgaritatea expresiilor. Cu toate că Heliade l-a susţinut şi l-a lăudat, el n-a fost mult apreciat nici chiar de contemporani. Dacă Eminescu în Epigonii găseşte pentru el epitetul de „glas de durere”, aceasta se explică prin punctul de vedere cu totul special al poetului, căci altfel nimeni nu poate să admire versurile de care râdeau şcolarii din vremea când învăţa Ion Ghica la Sf. Sava:

Ah, ce ciudă, cât un mir
De al celor mari haractir.


Vasile Cârlova (1809-1831) apare, în adevăr, cum zice Bălcescu, „ca o cometă trecătoare”, pe cerul poeziei române şi dacă cele 5-6 poezii ce a lăsat nu prezintă perfecţiunea ca fond şi ca formă, totuşi ele arată la autorul lor, pe lângă simţire, şi darul de a găsi de multe ori cuvinte şi imagini potrivite: iar dacă ritmul lui este greoi, aceasta se datoreşte vremii, căci pe atunci nici Văcărescu, nici Heliade, nici Asachi, nici Alexandrescu nu ştiau să facă versuri corecte din acest punct de vedere şi după modul cum le înţelegem noi astăzi.
E destul pentru acest tânăr ofiţer ca una din poeziile lui a putut servi ca direct izvor de inspiraţie lui Alecsandri. E vorba de Marşul oştirii (1831) după care scrie Alecsandri Deşteptarea României (1848).
Şi una şi alta încep printr-un apel la popor. Şi una şi alta pun mişcarea românilor în legătură cu evenimentele din Europa. Şi una şi alta amintesc de puterea din trecut a românilor şi de decăderea lor de azi. Câteodată nu numai ideea, dar şi întorsătura frazei este la fel.
Împreună cu aceasta, mai e cunoscută încă o poezie a lui Ruinele Târgoviştei. Mai are câteva, care s-au tipărit în „Curier”, dar în volum nu s-au reunit decât în anii trecuţi în ediţia Minerva cu o prefaţă de G. Bogdan Duică (1906).
Dacă adăugăm la aceştia, pe Faca, autorul unei piese ce se reprezintă şi azi la ocazii solemne pe scena Teatrului Naţional Franţuzitele, avem toată elita poeţilor din epoca de care vorbim.
Costache Faca (1790?-1845) a fost un boier care în orele libere se ocupa şi de literatură. Nu se ştie până acum cu siguranţă cât a scris el. Heliade a publicat în „Biblioteca portativă” (un fel de revistă literară) în 1860, câteva scrieri ale lui: poezii scurte şi o mică piesă scrisă în 1833 pe care autorul o intitulase Comodia vremii iar Heliade i-a zis Franţuzitele. O nouă ediţiune a dat-o V. Vârcol (Buc. 1906).
Nu sunt mai de valoare nici încercările lui Bolliac, nici ale lui Grigore Alexandrescu. Acesta în ed. din 1832 ne dă numai 13 bucăţi din care mare parte sunt traduceri din Lamartine sau inspirate de-a-dreptul din el, iar fabulele sunt aproape toate traduse din La Fontaine sau Florian şi nu dau pe faţă pe marele Alexandrescu de mai târziu.
În ce priveşte pe Heliade, care ne dă în această perioadă colecţia de Meditaţii din 1830, el are, pe lângă traduceri, câteva poezii originale, din care numai Cântare dimineţii prezintă 2-3 strofe de oarecare consistenţă.
În afară de aceşti scriitori, ba, pe cât se vede, ignorat cu totul de ei, trăieşte şi publică primul volum de poezii în 1831 Anton Pann, care se adresează unui anumit public al mahalalelor.
Anton Pann (1794-1854), român de origină prin tatăl său, s-a născut în Bulgaria. Pe la 1806 izbucnind războiul ruso-turc, familia lui se duse în Basarabia, căutând o soartă mai bună sub stăpânirea ruşilor, dar, după ce doi fraţi ai lui, luaţi în armata rusească pieriră în luptă, fugi cu mamă-sa în România şi ajunseră în Bucureşti.
Aci Pann intră dascăl la biserica Olteni, apoi cântăreţ la o altă biserică şi în acelaşi timp urma şi la şcoala de cântări şi la tipografia lui Petru Efesiu, vestit profesor de muzică bisericească în Bucureşti. Pe vremea aceasta se numea Pantaleon. Mai târziu deveni director al acestei tipografii şi se ocupă cu naţionalizarea cântărilor eclesiastice şi cu răspândirea artei muzicale în ţară.
După ce funcţionă ca dascăl domnesc la seminarul din Râmnicu-Vâlcii, avu mai multe aventuri romantice, pe care le povesteşte Teodorescu G. Dem. în biografia poetului popular (Buc. 1893); apoi se reîntoarse în Bucureşti, unde fu numit profesor de muzică vocală al şcoalelor naţionale, fiind şi cântăreţ pe la biserici. La 1842 i se dete însărcinarea de profesor de muzică la seminarul din Capitală şi se ocupă foarte mult cu această îndatorire nouă, dând la lumină o interesantă lucrare Basul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti cu gramatica melodică, scris în formă catihetică pentru uzul şcoalelor.
Pentru că scria mult şi voia să-şi răspândească mai cu înlesnire lucrările, fundă o tipografie, în care se tipăriră în curs de vreo zece ani o sumă de opere, atât ale lui, cât şi ale altora.
Muri de tifos şi fu înmormântat în curtea bisericii Lucaci.
Scrierile sale, începând cu Axionul din 1819 şi cu Cântările de stea din 1821, sunt foarte numeroase şi se urmează regulat aproape în tot anul.
De la 1821 el scoate calendare, unsprezece ani aproape de-a-rândul, traduse din greceşte Noul Erotocrit şi Christoitie sau şcoala moralului; tipăreşte opere bisericeşti sau de muzică orientală pentru trebuinţa cântăreţilor de pe la biserici şi a elevilor din seminar, ca Noul doxastar, Irmologhion, Rânduiala Sfintei Leturghii ş.a.
Toate acestea - şi alte lucrări şi prelucrări de mai puţină importanţă - deşi au adus un real serviciu, atât cititorilor în genere, cât şi în special elevilor de care vorbeşte cu mult drag în testamentul său în versuri, nu formează titlul de glorie a lui Anton Pann.
Afară de Cântecele de stea, apărute în nenumărate ediţiuni, lucrările de căpetenie ale lui Pann sunt: Fabule - O şezătoare la ţară - Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea Povestea vorbei.
Subiectele fabulelor lui sunt sau originale sau poporane. Unele sunt foarte importante prin istoria lor. Astfel Şoarecele - căpitan peste toată gloata - care merge tocmai la soare să caute soţie şi, după multe peripeţii se convinge că tot neamul şoricesc este mai puternic decât lumea întreagă, această fabulă se găseşte tocmai în colecţiunea indiană Panciantantra şi de acolo, prin migraţiune, a trecut la mai toate popoarele Asiei şi Europei. Stilul este simplu şi uneori cu expresii glumeţe potrivite. Versurile apar cu aceleaşi greşeli de ritm ca şi cele populare.
Morala, uneori prea lungă, e în genul poporului, care obişnuieşte să povestească cu toate detaliile.
O şezătoare la ţară sau călătoria lui Moş Albu e o adevărată epopee comică, în care se oglindeşte întreaga viaţă a ţăranului, cu obiceiuri, cu credinţe, cu poveşti, cu cântece, cu ghicitori. Moş Albu povesteşte singur cum a plecat din Bucureşti la drum. Apucându-l noaptea şi rătăcindu-se, a căzut într-o groapă, unde a stat până dimineaţa, când au trecut nişte săteni, l-au auzit şi l-au scos. A mai mers câtva şi iar l-a apucat noaptea. La deşteptare, văzând lumină la o casă, a nimerit la un cimpoier. De aci urmează o sumă de întâmplări glumeţe, povestiri cu glume destul de vulgare, până când vedem că Moş Albu asistă fără voie la o şezătoare, la care iau parte fete şi flăcăi, Moş Neagu, popa cu arendaşul, un grec, a cărui pronunţare o reproduce întocmai autorul. Toţi spun diferite ghicitori, poveşti, cântece. în această parte de „culegere” stă meritul scrierii. Vom cita dintre poveşti Trei gheboşi, foarte lungă, dar dezvoltată de Pann într-un chip interesant. Dintre anecdote vom aminti pe cea cu femeia îndărătnică, din care a rămas proverbul: „ba e tunsă, ba e rasă”. La urmă bietul Moş Albu fu descoperit, luat drept un făcător de rele şi dus la închisoare. Pann făgăduieşte că în a treia broşură va spune ce i s-a întâmplat de acolo înainte, dar acea broşură nu s-a tipărit niciodată.
Sub titlul de Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea ni se povestesc în versuri o sumă de snoave care circulă prin literaturile diferitelor popoare, atribuite aci unui personagiu, aci altuia. El le pune toate pe seama lui Nasreddin (Nastratin), care a fost un învăţat pe vremea lui Tamerlan, dar a căpătat în gura poporului caracterul bufon.
Povestea vorbei e o adunare de proverbe, făcută însă într-un mod particular. Diferitele proverbe sunt adunate în capitole, după ideea principală la care se raportă: despre cusururi, despre zgârcenie etc. şi după fiecare grupă urmează o anecdotă în legătură cu ideea principală şi în ea sunt întrebuinţate multe proverbe. Vom cita ca exemplu anecdota ce urmează după capitolul Făgăduieli şi daruri, cuprinzând lungi dialoguri între un sultan şi un pescar, între pescar şi soţia sa etc., în care figurează proverbe. Sistemul acesta are marele merit că, punând proverbele în vorbire, ne arată adevăratul sens şi modul cum se întrebuinţează.
Două sunt punctele de vedere din care trebuie să judecăm activitatea lui Anton Pann; cultural şi folcloric.
După cum Heliade a răspândit gustul de citire în pătura ridicată a societăţii româneşti şi a produs o mişcare intelectuală îndemnând pe toată lumea să se instruiască şi să scrie, tot astfel Anton Pann, luând idei ale poporului sau dând idei analoage, vorbind în limba curat românească, fără a se fi influenţat de pedantismul ce începuse a se introduce în vremea sa, captivează poporaţiunea săracă din capitală şi din provincii şi necesitatea de a citi spre a pricepe cărţile lui Pann sileşte pe nenumăraţi băieţi de prin prăvălii şi de prin mahalale să petreacă orele libere descifrând buchiile - mai târziu literele - din tipăriturile acestui scriitor. Sinceritatea şi naturalul expresiunii sale, uşurinţa versurilor, au făcut pe cititorii săi să creadă că le dă ceva din al lor, că le scrie un amic sau că scriu ei înşişi. De aceea au avut mult efect satire ca Îndreptătorul beţivilor - Cântătorul beţiei - Triumful beţiei ş.a.
Generaţiunea boierească de pe la 1835-45 primi şi ea cu încetul influenţa lui Pann şi culegerea de poezii Spitalul amorului, apoi Memoriul focului mare de la 1847 ş.a. deveniră cărţile ei favorite.
Noua şi repedea prefacere în viaţa noastră, în cultura şi modul ei de a gândi, neapărat a dat la o parte pe Pann, l-a dat uitării. Acum însă trebuie să căutăm broşurile lui prăfuite, pentru că sunt importante din al doilea punct de vedere. În ele găsim comori ale spiritului poporan, găsim lucrarea enormă a unui folclorist român, care a făcut pentru alte ramuri ale literaturii poporane ceea ce a făcut Alecsandri pentru poezie.
O poziţie specială scrie în această vreme Costachi Conachi, care nu şi-a tipărit lucrările în timpul vieţii, dar le-a răspândit printre prieteni, aşa că rolul său acum se poate studia.
Costachi Conachi (1777-1849) a învăţat în şcolile din Moldova şi, pe lângă studiul limbilor atunci la modă, adică greaca, turceasca şi franceza, s-a ocupat cu matematicile aplicate, devenind un bun inginer hotarnic şi fiind chemat de către o sumă de proprietari, care aveau procese de delimitare.
Conachi se cobora dintr-o familie boierească avută, lucru care îi permise să se amestece în trebile politice, să ocupe funcţiuni însemnate, ajungând până la logofeţie, ba chiar şi să aspire la tronul ţării.
De la dânsul ne-a rămas un volum de versuri, tipărit peste şapte ani după moartea lui, intitulat Poezii, alcătuiri şi tălmăciri.
Meritul acestui poet, care era iubit şi mult cunoscut de contemporani, s-a exagerat nu numai în timpul vieţii lui, dar şi mai târziu, Desigur că judecata făcută asupră-i de C. Negri e cea mai dreaptă; a scris româneşte într-un timp când se scria prea puţin. Deşi pare a nu fi fost lipsit de talent, opera lui poetică ni se înfăţişează ca un produs artificial, fără simţire adevărată care să fi mişcat pe poet şi să impresioneze şi pe cititor.
Afară de rare excepţiuni, toate lucrările lui sunt erotice, poezii lirice din specia numită odă uşoară.
Ne spune că întreaga sa viaţă şi-a închinat-o amorului, că multă vreme, a fost condus de acest zeu, după ce a zburat oriunde, a voit să-l poarte divinitatea adorată, iubirea pentru Zulnia (mama lui C. Negri) l-a fermecat încât, la moartea acesteia, nu are altă speranţă decât tot moartea. Ajuns la bătrâneţe, ca un soldat care şi-a petrecut viaţa în lupte - când era învins, când învingător - se adresează amorului, spunându-i că-i înapoiază şi arcurile şi săgeţile, căci acum este un schelet rezemat pe o cârjă.
La aceste idei se reduce întreaga colecţiune de poezii originale. De altfel, nici nu le scrisese cu gândul de a le publica, dar, din pricină că circulau în manuscris printre prieteni şi cunoscuţi şi fiindcă lăutarii le-au însoţit cu multe arii frumoase, care au desfătat generaţiunea contemporană, familia a crezut că va face un serviciu literaturii române, dându-le la iveală.
De la Conachi ne-au rămas şi câteva traduceri.

b) 1835-1845

Acest răstimp de zece ani este unul din momentele cele mai însemnate ale dezvoltării noastre literare.
În intervalul acesta, în afară de faptul că Iancu Văcărescu mai publică din când în când, nu numai că numărul celor care fac versuri e mult mai mare, dar se produc unele din lucrările cele mai bune ale marilor noştri autori. Şi aceasta se poate zice pentru amândouă principatele
Acum, între 1835-1845, este vremea când se încearcă traducerea marilor capodopere ale literaturilor străine. Neapărat, lucrarea este grea, succesul este foarte neegal, dar trebuie să ţinem seamă de intenţiunea şi de folosul pe care l-a câştigat limba literară chiar din aceste încercări nereuşite, care au dovedit măcar atât: că drumul încercat nu este cel bun şi trebuie găsit altul.
Ca exemple, trebuie să cităm pe ale lui Costache Negruzzi şi ale lui Alecu Donici. Unul traduce baladele lui Victor Hugo şi câteva drame (ca Angelo, tiranul Padovei, Maria Tudor); celălalt traduce din ruseşte Ţiganii de Puşkin, dar amândoi în colaborare dau pe româneşte Satirele lui Antioh Cantemir.
Acest scriitor rus (1709-1744) este român de origine. Fiu al domnitorului Dimitrie Cantemir el ajunge de tânăr la situaţiuni importante, căci e trimis ambasador al Rusiei în Anglia. Se îngrijeşte a da la lumină manuscrise ale tatălui său, şi inspirat direct de clasicii francezi, în special de Boileau, scrie satirele sale în care loveşte în abuzurile aristocraţiei şi ale clerului.
Dacă traducerile de care vorbim sunt până la un punct izbutite, nu tot aşa de fericit fu Heliade, care traduse din Gerusalemme liberata al lui Tasso, din Infernul lui Dante ş.a.
Pe Heliade îl împiedică mai ales teoriile sale privitoare la limbă, tendinţa sa de a purifica vorbirea de cuvintele slavone şi de a o apropia de cea italiană.
Iată primele strofe:

În mijlocul călei vieţei noastre
Mă reaflai într-o selbă obscură,
Căci calea directă era pierdută.
Nu e d-a spune cât era de dură
Astă selbă silvestră aspră şi forte,
Căci şi în cuget reînnoate frica.


Să fim drepţi însă, Heliade lupta cu greutăţi mari atunci, mai ales că voia să păstreze şi forma de vers a originalului, endecasilabul italian. Când peste 40 de ani se va încerca Nicolae Gane să traducă, se va da ideile cu claritate, dar nu va avea curaj să transpuie româneşte şi versul dantesc, ci va întrebuinţa versul obişnuit la noi, de 14 silabe. Numai Coşbuc va reuşi în această formă nouă de vers - şi el, după ce Eminescu şi Vlahuţă vor fi dat prin sonetele lor forme corecte de endecasilabe.
Şi mai puţin fericit a fost Aristia, care, a încercat să dea Iliada pe româneşte.
Costache Aristia, grec de origine, a venit în ţară ori s-a născut chiar în ţară, nu se ştie bine. Viaţa lui e puţin cunoscută. Se pare sigur că s-a născut pe la începutul veacului XIX, că fiind student la Academia grecească din Bucureşti a luat parte la mişcarea din 1821, că mai târziu a fost prieten cu Heliade, că a lucrat la începuturile teatrului românesc şi afost profesor la Sf. Sava. D-l N. Iorga crede că această carieră este împlinită de două persoane şi că studentul de la 1821 este tatăl profsorului de mai târziu, dar nu se văd bine temeiurile părerii sale.
Ca tovarăş al lui Heliade a fost prins în lupta cea mare pentru traduceri şi ca unul ce cunoştea vechea literatură elenică a luat asupră-şi să dea pe româneşte Iliada. Prima fascicolă a apărut în 1837 cu dedicaţie către domnitorul Alexandru Ghica şi cu o prefaţă critică a lui Heliade. Se vede că traducerea lui lui Aristia, pe cât era cunoscută în public, nu plăcuse şi el încercă să susţină şi să justifice procedarea lui Aristia. Două lucruri supărau mai ales pe cititori: în versiunile silite şi cuvintele compuse formate de el, ca „braţalbă”, „norintărâtorul” etc. Heliade le explică prin necesităţile versificaţiei şi ale traducerii, dar, deşi autoritatea lui pentru un moment le-a impus, lucrările acestea fură curând uitate.
A mai tradus Aristia şi din Plutarch şi din alţi autori; ba a făcut şi o lucrare originală: Stanţe epice la întronara lui Bibescu (1842), care a dat prilej lui Alecsandri să scrie o critică glumeaţă foarte reuşită. Aici se văd toate greşelile de limbă din traduceri, şi mai puţin justificate.
Să nu fim însă prea severi cu Aristia.
Abia acum peste 60 de ani se fac încercări noi în această privinţă: G. Murnu traduce Iliada în versuri exametre; iar Coşbuc pregăteşte Odiseea.

*


Dar nu numai pentru traduceri este importantă epoca 1835-1845, ea este şi pentru literatura originală.
Pentru Heliade este momentul cel mai strălucit. În vremea aceasta, 1844, se publică Sburătorul pe care unii critici l-au numit „un mic capodoperă” şi care prezintă în adevăr atâtea calităţi încât, dacă se recită undeva este ascultată cu aceeaşi plăcere ca şi o poezie recentă; de aceea trebuie să se mire cineva că ea nu figurează în lista de poezii bune ce s-a publicat ca anexă în cartea Poezia română de Titu Maiorescu în 1867, când găsim acolo Vecina lui N. Georgescu şi alte câteva bucăţi, bune - negreşit - dar care nu pot sta alături de Sburătorul lui Heliade.
În epoca 1835-45 apar câţiva timizi începători ca Ion Catina, G. Baronzi în Ţara Românească; apare în Moldova ofiţerul Hrisoverghi, pe care îl va plânge amicul său Kogălniceanu în prefaţa poeziilor din 1845. Apar mai multe volume de poezii ale lui Cezar Bolliac şi ale lui Costache Rosetti.
Despre Cezar Bolliac (1813-1880) nu avem nici un studiu biografic. Se ştie că e născut în Bucureşti, că a studiat în ţară şi apoi în Franţa. A fost părtaş la toate mişcările politice ale tinerimii din Ţara Românească şi a suferit de mai multe ori în închisoare, iar după 1848, fiindcă fusese unul dintre cei mai stăruitori, fu exilat ca şi tovarăşii săi. O parte din exil a petrecut-o în Transilvania şi Ungaria, încercând acolo să împace pe români cu unguri. Despre activitatea în acel timp se poate citi colecţia de scrisori publicate de Ghica în Amintiri din pribegia după 1848. După 1859 el se ocupă cu politica, fiind deputat şi cu ziaristica, redactând şi conducând o sumă de foi din cele mai cu autoritate în vremea aceea: „Buciumul” (1862-64) şi „Trompeta Carpaţilor” (1866-1877).
El s-a ocupat cu chestii de istorie, studiind în special chestia mănăstirilor închinate, asupra căreia a publicat două volume (1862-1863); apoi cu chestii de arheologie. În această ramură de activitate arată multă bunăvoinţă şi mult entuziasm, dar n-avea pregătirea necesară. Adesea a avut polemici cu Odobescu, care l-a combătut şi mereu l-a luat în râs.
Ca poet, începe modest, mai ales prin dedicaţii persoanelor însemnate din vremea aceea şi prin câteva poezii ocazionale. Sprijinit şi lăudat mult de Heliade, care-i publică mult din scrierile sale, el se încearcă apoi să zboare singur nu numai ca poet, dar şi ca ziarist. Aceste manifestaţii sunt slabe. După 1848 va reuşi ca ziarist şi în adevăr va fi unul dintre fruntaşii presei române, talentul lui va fi recunoscut chiar de criticul Maiorescu, care pe de altă parte neagă orice valoare poeziilor sale. Aci are întrucâtva dreptate. Opera poetică a lui Bolliac, afară de poeziile de amor şi cele ocazionale, la care nici nu ne putem opri, constă în porniri generoase pentru cei desmoşteniţi, pentru cei umili şi apăsaţi. Poeziile lui sunt însă retorică pură, discursuri patriotice puse în versuri. Cea mai bună din ele este Sila - care, pe lângă oarecare slăbiciuni, are şi strofe cu adevărate calităţi poetice.
Costache Rosetti (1816-1885), a învăţat în Bucureşti la colegiul Sf. Sava, a fost ofiţer, funcţionar şi apoi s-a apucat iar de învăţătură, ducându-se la Paris. Întorcân du-se, s-a dedat comerţului şi industriei; a întemeiat o tipografie şi o librările. În acelaşi timp era amestecat în toate mişcările politice ale vremii. Când revoluţia din 1848 a devenit stăpână pe situaţie, Rosetti a fost numit prefect al Capitalei şi apoi secretar al guvernului. În acele zile de fierbere a scos ziarul „Pruncul român” care avea să devină „Românul” de mai târziu. Cu acestea Rosetti îşi stabileşte cariera pentru restul vieţii: va fi ziarist şi om politic.
Arestat şi gonit din patrie ca şi ceilalţi revoluţionari, el rătăceşte prin ţări străine, luptând cu greutăţi mari, şi se stabileşte la Paris, unde dă la lumină ziare şi broşuri în care susţine cauza românilor. Se întoarce în ţară şi devine un factor principal în vremea luptelor pentru unire; el este acela care a fost trimis în delegaţie cu mai mulţi deputaţi ai Camerei din Bucureşti ca să salute pe Cuza pentru îndoita alegere şi care telegrafiază din Iaşi faimoasele cuvinte: „Domnul este întru toate sublim”.
Luptele politice ce se desfăşoară în timpul lui Cuza silesc pe Rosetti să combată adesea regimul şi să ajungă chiar a fi între organizatorii mişcării care au silit pe Cuza să abdice.
Ministru în ministerul locotenenţei domneşti şi în primul minister al principelui Carol, Rosetti devine un personaj politic de mâna întâia. El face parte dintre conducătorii coaliţiei de la Mazar Paşa, care răstoarnă guvernul lui Lascăr Catargiu în 1876 şi, partizan al ideii războiului, devine ministru de interne în vremea acestui război. Mai târziu a fost prezident al Camerei şi tovarăş devotat al lui Ion Brătianu; dar, în timpul dezbaterilor pentru revizuirea constituţiei, el ceru reforme de un caracter democratic mai accentuat şi neadmiţându-le constituanta, a urmat o răceală între el şi conducătorii partidului liberal.
Pe Costache Roseeti poezia l-a atras numai întâmplător. Debuturile sale sunt interesante, dar fără consistenţă. În Cămaşa fericitului e o naraţiune condusă cu oarecare abilitate, dar nu se ridică la poezia filozofică, ci rămâne o simplă povestire romantică.
În altele ca, Fracul meu, el păstrează numai tonul unui „badinage” fără pretenţii şi e departe de adevărata satiră.

*


Tot în epoca aceasta şi sub influenţa lui Heliade scrie Costache Bălăcescu şi începe Bolintineanu. Acum ajunge la maturitate talentul lui Grigore Alexandrescu.
Costache Bălăcescu este astăzi puţin cunoscut, dar pe la 1840 era căutat în cercul scriitorilor, fiindcă el avea nota veselă şi muşcătoare în poeziile lui. O piesă de teatru mai ales, Buna educaţie (publicată în „Curierul românesc” în 1845) are un mare succes şi este o mare fericire pentru trupa începătoare a lui Costache Caragiale, căci o iarnă întreagă (1845) aduce publicul la teatru ca să asculte comedia de moravuri bucureştene, lucrare naivă ca construcţie dramatică, dar cu trăsături satirice care îl făceau să râdă de educaţia tinerelor fete şi mai ales de vorbirile amestecate cu franţuzisme (“cruelule”, „mil pardon”, „mii de supsonuri”) ca şi piesa predecesorului său, Faca.
Data naşterii acestui poet nu poate fi aceea de 1800, pe care o găsim în prefaţa ediţiunii din Bibl. p. toţi de Suchianu, ci mai probabil 1809, pe care o aflăm în Istoria literaturii române de N. Iorga.
Bălăcescu a publicat puţin şi anume ce a scris înainte de 1848: din celelalte bucăţi prea puţine au văzut lumina zilei, astfel că nu-l putem judeca decât după opera primei părţi a vieţii sale.
Această operă se compune din câteva poezii filozofice foarte slabe şi care aproape nu se pot citi azi, dintr-un număr bunicel de fabule printre care se pot numi Măgarul şi vulpea, Ţăranul şi pescarul. Stilul din aceste fabule este familiar, adesea vulgar: asemenea îl vedem la satira Cuconul Drăgan, precum şi în poema satirică Fă-mă tată, să-ţi seamăn.
În „Curier de ambe sexe” al lui Heliade (1842) se publică prima poezie a lui Bolintineanu O fată tânără pe patul morţii. Deşi nu e originală în fond, fiind inspirată după La jeune captive a lui André Chénier, deşi are câteva greşeli grave de limbă şi câteva neologisme nepotrivite, totuşi ea plăcu mult. Heliade a însoţit-o de o notiţă, în care spunea că ea „prevesteşte opere demne de un secol mai ferice”. Succesul aduce renumele autorului; poezia se traduce în limbi străine şi deveni cunoscută în toate cercurile. Poate că acel moment este cel mai important din toată cariera sa literară; de aceea şi Eminescu în Epigonii, voind să caracterizeze pe Bolintineanu, nu vorbeşte în cele şase versuri ce-i consacră decât de această poezie.
În ce priveşte pe Alexandrescu, putem zice că acum e momentul de a-i analiza întreaga operă.
Grigore Alexandrescu (1812-1885) este un elev al lui Heliade. Născut în Târgovişte, venit în Bucureşti ca şcolar sărac, el este primit bine de familia lui Ion Ghica, pe care-l cunoaşte la Sf. Sava, de Câmpineanu, de I. Văcărescu şi de Heliade.
Primele lui poezii, ce apar în 1832, am spus că sunt foarte slabe, simple reflexe ale maeştrilor săi: Heliade din literatura română, Lamartine şi Florian din literatura franceză, singura literatură pe care a cunoscut-o. Împrejurări de natură intimă aduc răcirea raporturilor între Heliade şi Alexandrescu, ba chiar dau naştere unei duşmănii grozave.
Această ceartă se întâmplă tocmai în epoca de care ne ocupăm. Primul atac este al lui Heliade în prefaţa poeziilor lui Momuleanu în 1837, unde - fără a-l numi - îndreptează câteva săgeţi împotriva lui Alexandrescu şi e atât de stăpânit de necazul său încât consideră pe bietul Momuleanu superior lui Alexandrescu. Profită apoi de publicarea unei fabule a lui Alexandrescu (Vulpea, calul şi lupul) şi-l atacă direct în Curier de ambe sexe (I, 238), făcând glume pe socoteala lui. Alexandrescu răspunde prin fabula Privighetoarea şi măgarul în care spune că de ar asculta sfaturile criticului, atunci „eu în locu-ţi aş fi măgar”. Alexandrescu l-a mai atacat şi prin epigrama către Voltaire făcând aluzie la Heliade (care tradusese o tragedie a poetului francez) şi la Pogor (care tradusese Henriada). Heliade şi-a răzbunat groaznic prin poezia Ingratul (publ. în „Curier de ambe sexe”, II) scrisă cu o violenţă extraordinară, care, dacă-l îndeamnă câteodată să exagereze tonul vulgar, îi dă însă şi câteva accente foarte puternice. Se pare că satira lui Alexandrescu de mai târziu Confesiunea unui renegat l-a vizat pe Heliade.
Acesta l-a urmărit toată viaţa. A fost, poate, singurul autor pe care l-a criticat cu severitate, chiar fără dreptate, pe când cu toţi ceilalţi a fost indulgent.
Viaţa lui Alexandrescu o cunoaştem în parte, dar despre unele epoci ale ei nu avem informaţii suficiente. Izvorul, de care s-au servit mai toţi biografii, este o scrisoare a lui I. Ghica în care povesteşte toate amintirile sale despre Alexandrescu, cu care a fost legat de aproape o mare parte din viaţă. Unele afirmaţiuni însă, făcute din memorie, s-au dovedit a fi neexacte.
Sigur este că a fost ofiţer, că şi-a făcut serviciul la Focşani, că, demisionând, s-a întors în Bucureşti şi că a fost arestat. Nu e prea sigură pricina: după unii ar fi fabula Lebăda şi puii corbului; după alţii, amestecul între tinerii care organizau mişcări politice în spirit democratic. Ion Ghica ne spune că l-a vizitat la închisoare, iar după informaţiunile ce ne dă pare a fi fost vorba de un arest preventiv, până i s-au cercetat manuscrisele, căci a fost îndată liberat.
Colecţia de poezii ce publică în 1838 prin ajutorul lui Zaharia Carcalechi cuprinde poezii de amor: (Eliza, Aşteptare, Peştera); poezii religioase şi umanitare (Câinele soldatului, Rugăciune), fabule (Lebăda şi puii corbului, Boul şi viţelul, Şoarecele şi pisica) şi epistola către Văcărescu. Originalitatea lui nu e deplină nici acum, căci găsim că izvoarele inspiraţiei sale sunt Boileau, Delavigne, Lamartine, dar el nu mai este un imitator, ci începe a-şi arăta personalitatea în poeziile sale.
Un eveniment important se întâmplă în viaţa sa, anume călătoria pe care o face cu I. Ghica pe la mănăstirile de peste Olt în 1842, după care Ghica e nevoit să se expatrieze pentru câtva timp. Se duce la Iaşi, unde se va întovărăşi cu Kogălniceanu şi cu Alecsandri ca să scoată o revistă „Propăşirea”. Era vorba să se ducă şi Alexandrescu acolo. Nu ştim din ce motive nu s-a dus. A avut însă legături strânse cu mişcarea literară din Iaşi. În revistele de acolo şi-a publicat câteva poezii, acolo şi-a publicat impresiile de călătorie, în Iaşi a apărut ediţiunea cea mai frumos tipărită a poeziilor sale, în 1842.
Alexandrescu a fost funcţionar la postelnicie şi a intrat în bunele graţii ale lui Bibescu. Ghica povesteşte chiar o scenă, în care s-a vorbit să fie numit poet al curţii, lucru ce Alexandrescu a refuzat. A fost apoi director al departamentului credinţei, iar la venirea lui Cuza a fost chiar ministru interimar. Ultima sa funcţiune a fost aceea de membru în comisia centrală de la Focşani, de acolo a fost lovit de o boală crudă. Nu s-au publicat documente asupra acestei chestiuni. Se ştie că el a mai scris şi după aceasta, că a publicat articole în ziarele din Bucureşti şi chiar poezii, dar nici una nu mai reaminteşte pe Alexandrescu de altădată.
Ediţia din 1842, de care pomenirăm, cuprinde câteva din cele mai reuşite poezii, ca Satira Duhului meu; fabule în care întrebuinţează versul liber ca La Fontaine; aci se tipăreşte şi Anul 1840, care se consideră una din cele mai de frunte poezii ale literaturii noastre şi care va rămânea, fără îndoială.
Pornind de la situaţia sa personală, aducându-şi aminte că odinioară şi el a sperat că anul nou va fi mai bun decât cel vechi, el se ridică treptat la concepţiile cele mai înalte ale filozofiei sociale şi politice. El face un tablou scurt, dar cuprinzător, al epocei:

Ici umbre de noroade se văd ocârmuite
De umbra unor pravili, călcate, siluite
De alte mai mici umbre, neînsemnaţi pitici...
apoi un apel către an, ca să schimbe lumea din temelie, căci
De îmbunătăţiri rele cât vrei suntem sătui
şi să nu se mărginească la schimbarea formelor:
Ce-i pasă bietei turme în veci nenorocită
Să ştie de ce mână va fi măcelărită
Şi dacă are unul sau mulţi asupritori?


Într-o ediţie nouă din 1847 el mai publică poeziile inspirate din călătoria prin Oltenia: Umbra lui Mircea, Răsăritul lunii la Tismana ş.a.
Dacă la această poezie lirică şi narativă adăugăm satirele şi fabulele, vedem că opera lui Alexandrescu este variată şi foarte valoroasă.
Compoziţia lui e reuşită în cele mai multe şi destul de clară. Versificaţia însă nu este perfecţionată. În aceasta nu e mai sus decât contemporanii săi. Profunditatea cugetărilor şi expunerea lor prin imagini noi şi impresionante fac ca Alexandrescu să fie în adevăratul înţeles al cuvântului cel mai mare poet din epoca dintre 1830-1848. Superior şi lui Heliade şi tuturor celorlalţi poeţi, el va fi întunecat numai de strălucirea succesului lui Alecsandri şi de energia şi noutatea lui Eminescu.

*


În Moldova, literatura originală ia, în acest timp, o dezvoltare tot aşa de însemnată.
În primii ani ea este sub direcţia lui Asachi. Acesta îşi adună în volume poeziile (1836) şi fabulele (1836), publică drame şi comedii (Fiul pierdut, Iaşi, 1839; Pedagogul, Iaşi, 1839) şi cearcă să reînvie trecutul ţării în povestiri cu fond istoric (Dochia şi Traian 1840). El caută ca în jurul „Albinei” să grupeze alte foi care să dea mai întins loc producerilor literare propriu-zise; astfel apare: „Icoana lumii” (1840-41), „Spicuitorul”, scris româneşte şi franţuzeşte (1841) şi „Arhiva Albinei”, (1844).
Sub îndemnul lui Asachi debutează şi tânărul George Sion, care-şi adună poeziile sale sub titlul Ceasuri de mulţumire în 1844 (Iaşi).
În acest timp începe a se întoarce din străinătate de la studii mulţi tineri care vin însufleţiţi de dorul de a înălţa patria lor pe toate căile. Astfel, în 1838, vine Mihail Kogălniceanu, în 1839 Vasile Alecsandri. Ei sunt bine primiţi şi încurajaţi de Asachi. El îndemnă pe Kogălniceanu să publice „Alăuta românească” (1838) ca supliment literar al „Albinei”; el publică poeziile franţuzeşti ale lui Alecsandri în „Spicuitorul”.
Tinerii găsesc încă un amic: pe Costache Negruzzi.
Costache Negruzzi (1808-1868), născut în Iaşi, îşi începu învăţătura greceşte cu unul din dascălii greci mai cu renume pe atunci în Iaşi, iar româneşte învăţă singur pe o carte a lui Petru Maior, precum însuşi mărturiseşte într-un articol intitulat: Cum am învăţat româneşte, foarte interesant pentru detaliile ce dă asupra metodelor întrebuinţate de profesorii din acea vreme.
Izbucnind revoluţiunea în 1821, fugi în Basarabia cu tatăl său. La Chişinău făcu cunoştinţă cu poetul rus Puşkin, care-i deşteptă gustul pentru literatură şi cu un emigrant francez de la care luă lecţiuni de limba şi literatura franceză.
Murind tatăl său, intră copist la visterie, începând astfel viaţa politică, cum făceau toţi fiii de boieri pe atunci.
În acest timp publică câteva traduceri de poezii, câteva nuvele, care făcură mult efect. Îndemnat de scrierile patrioţilor de peste munţi, studie istoria şi dete la lumină Aprodul Purice ca un fel de protestare indirectă la adresa domnului şi boierilor din timpul său.
Ca deputat în obşteasca obişnuită adunare, instituită de Regulamentul Organic, ca funcţionar superior şi ca director al teatrului, se arată pătruns de idei liberale şi doritor de progres, îşi dete toate silinţele pentru ca aceste idei să fie puse în practică.
Negruzzi nu luă parte la mişcarea din 1848 şi mult timp rămase retras din afacerile statului, reintrând numai mai târziu ca judecător şi apoi, sub domnia lui Cuza, ca director al departamentului finanţelor, ca deputat şi ca epitrop la Sf. Spiridon.
Negruzzi debută cu traducerea poeziei Şalul negru după Puşkin. Apoi între prinse traducerea baladelor lui Victor Hugo, lucrare meritorie, pentru că au căutat să întrebuinţeze un vers analog cu al poetului francez, vers ades greu de făcut în româneşte, mai ales în timpul când scria Negruzzi (ex. Pasul de arme al Regelui Ioan) şi pentru că multe din ele exprimă foarte bine ideea autorului într-o românească curată. Dintre cele mai reuşite cităm Uriaşul.
O altă traducere importantă este a satirelor lui Antioh Cantemir, din ruseşte făcută împreună cu Al. Donici.
Negruzzi scrise şi poezii originale, dar acestea sunt partea cea mai slabă din opera lui.
Cea mai însemnată lucrare în versuri e Aprodul Purice. Începutul e pastoral; tonul epic e păstrat câtva, dar interesul şi calităţile poetice scad de la un moment şi de aci încolo este numai o cronică rimată.
Poetul începe prin a ne descrie starea liniştită a Moldovei care scăpase de războaie. Hroiot, un general ungur al regelui Matias Corvin, aflând că Ştefan este departe de hotarele ungureşti, hotărî să facă o năvălire în principat ca să-şi răzbune împotriva lui Ştefan, care-l învinsese de multe ori. Pregătirile ce încep să facă ungurii sunt însă aflate de un român, care se găsea rătăcit prin armata duşmană. Acesta, îmboldit de iubirea de patrie, alergă la pârcălabul din Roman şi-i spuse ce se uneltea între unguri. Pârcălabul a trimis în pripă un curier la Ştefan şi în acelaşi timp a luat oarecare măsuri ca să întâmpine pe inamic dacă ar sosi mai înainte.

Curând sumeţii unguri în Moldova năbuşesc,
Orice 'ntâmpină 'nnainte robesc, taie, pârjolesc.
Cu omor şi pustiire drumul lor se însemna,
Naintea lor mergea groaza şi-n urmă foc fumega.


Satele pe unde treceau erau pustii. Mirat de aceasta, Hroiot află un bătrân şi-l întrebă. El spune că venirea ungurilor este „pricina băjenăriei” şi că domnul cu oaste va sosi îndată să-i întâmpine.
Înaintând puţin, Hroiot întâlneşte mica armată pe care o putuse înjgheba pârcălabul în pripă. Ea se luptă voiniceşte, dar numărul prea mare al duşmanilor o copleşeşte. Atunci soseşte aprodul Purice, „Purice, care în războaie a fost pururea vestit, român vrednic întru toate, al lui Ştefan favorit”, anunţând că vine şi domnul cu oastea toată.
Pe când mica avantgardă moldovenească era aproape să fie zdrobită, apare Ştefan cu ai săi, îmbărbătează oştenii cu o energică cuvântare şi se repede peste unguri:

Precum când o stâncă mare dintr-un munte s-a surpat,
Zdrobeşte, doboară, sfarmă orice-n drumu-i a aflat.


Ungurii, speriaţi voiesc să fugă, dar Hroiot îi opreşte şi-i îndeamnă la luptă disperată. În mijlocul învălmăşelii, calul lui Ştefan cade, i se prezintă alt cal, dar domnitorul fiind mic de stat nu poate încăleca. Atunci Aprodul Purice îi zice:

Eu un muşuroi m-oi face, ca pe el să mi te sui.
Eroul, ajutat de aprod, încalecă şi-i zice, zâmbind, aceste cuvinte:
De va vrea Dumnezeu astăzi să putem ca să scăpăm,
Să ştii, Purice băiete, că n-ai mai fi muşinoiu
Ci spre vrednică răsplată movilă-a te face voiu.


Izbânda este în partea moldovenilor. Ungurii sunt puşi pe fugă. După victorie, Ştefan dă lui Purice boierie mare şi numele de Movilă şi-l căsătoreşte cu fiica pârcă labului pierit în luptă.
Din acesta s-a tras familia Movileştilor, care a dat Moldovei mai mulţi domni.
Operele în proză sunt împărţite în trei grupe, botezate cu titlul general de Păcatele tinereţelor. În prima intră Amintirile din juneţe, câteva povestiri, din care unele cu caracter personal. Vom cita Zoe şi O alergare de cai, frumoase nuvele, în care intriga e bine condusă şi plină de interes, iar limba e românească şi cu expresiuni nimerite. Tot în această grupă intră şi povestea Toderică, jucătorul de cărţi, imitată cu destulă libertate după Federico de Prosper Mérimée.
E vorba aici de un jucător de cărţi care pierduse toată averea, şi găzduind odată pe Iisus Hristos şi pe Sf. Petru, a obţinut ca răsplată trei lucruri: cărţile pe care le avem în mână au fost dăruite cu putere ca totdeauna să aducă câştig lui Toderică, pomul de la uşa lui să fie aşa că oricine se va sui să nu se poată coborî fără voia lui, în fine un scaun de asemenea fu blagoslovit ca oricine va sta pe el să nu se ridice fără voia lui Toderică. Cu mijloacele acestea el făcu avere mare, scăpă în câteva rânduri de moarte şi în fine, când muri, izbuti să intre în rai prin şiretenia lui.
Această glumă nevinovată, despre care însuşi Negruzzi ne spune că s-a tipărit mai mult ca să umple coloanele revistei decât cu vreo pretenţiune literară, supără grozav clerul şi administraţia din acel timp (1844), încât îl trimiseră în exil la o mănăstire, iar revista „Propăşirea” fu suspendată.
Dintre fragmentele care alcătuiesc grupa a doua, cea mai însemnată lucrare Alexandru Lăpuşneanu e una dintre cele mai frumoase scrieri ale literaturii române.
Această admirabilă nuvelă se compune din patru părţi, fiecare purtând un motto, care este tema ei.
Iacob Eraclid, cunoscut sub numele de Despot Vodă, fusese ucis de Tomşa, care devenise domn al Moldovei, Alexandru Lăpuşneanu, care mai domnise o dată, venea cu oşti turceşti ca să ia tronul.
Pe drum îl întâmpină mai mulţi boieri, între care şi vornicul Moţoc, trimişi din partea lui Tomşa, ca să-l determine a se întoarce înapoi sau a lăsa oştirea şi a veni sin gur. Planul lor neizbutind, solii se retraseră, afară de Moţoc care rămase şi deveni, după ce Alexandru învinse şi luă tronul, sfetnicul intim al acestuia.
A doua domnie a lui Lăpuşneanu s-a caracterizat prin nişte persecuţiuni îngrozi toare împotriva boierilor: la cea mai mică greşeală capul vinovatului se spânzura în poarta curţii. Aceste cruzimi mişcară pe doamna Ruxandra, soţia lui Lăpuşneanu şi o îndemnară să roage pe domn a înceta. Rugăciunea fu zadarnică, atât numai că domnul îi promise „un leac de frică”.
După o slujbă la Mitropolie, Lăpuşneanu invită pe toţi boierii cei mari la o masă, pentru a sărbători împăcarea lor. Veniră 47. Pe la finele mesei, la un semn dat, servitorii ce se aflau pe la spatele boierilor, începură a-i lovi. Lupta fu crâncenă, dar în sfârşit „patruzeci şi şapte de trupuri zăceau pe parchet”.
Vestea se răspândise în oraş: lume multă venise să vadă ce este la palat. Când strigătele mulţumii deveniră mai puternice, Lăpuşneanu trimise să întrebe ce vrea. „Capul lui Moţoc”! fu răspunsul mulţimii. Acesta zise că nu se cade ca un boier să fie jertfit pentru nişte proşti. „Proşti dar mulţi”, răspunse domnul şi porunci ca Moţoc să fie aruncat în mijlocul gloatei care-l făcu fărâme. Răspunsul domnului cuprindea în trei cuvinte, după cum a observat Alecsandri, o întreagă revoluţiune socială. Prin ele Negruzzi voia să spună că poporul e mai puternic decât clasa stăpânitoare.
Apoi, Lăpuşneanu puse să taie capetele ucişilor şi făcu din ele o piramidă; apoi aduse pe soţia sa, care, la vederea acestui „leac de frică” leşină.
Peste patru ani, Lăpuşneanu se îmbolnăvi greu. Simţindu-se aproape de sfârşit, chemă pe mitropolit şi pe episcopi şi le zise să-l călugărească. După un acces de friguri însă deşteptându-se, azvârli hainele de pe el şi-i ameninţă cu moartea pe cei dimprejur. Atunci sosiră doi boieri pribegi care siliră pe Ruxandra să-l otrăvească. Scena aceasta este un fragment de tragedie shakespeareană; după ce băuse paharul boierii intră la el, îi spun că este otrăvit şi-l silesc să bea restul paharului.
A treia grupă din scrierile lui Negruzzi o formează Scrisorile, peste 30 de bucăţi. În unele se găsesc observări critice şi satirice asupra obiceiurilor societăţii; în alte notiţe despre diferiţi scriitori (Scavin, Alex. Donici), în alte amintiri personale sau po vestiri din istoria ţării. Tonul este în genere glumeţ, potrivit cu genul acesta chiar când tratează chestiuni serioase şi tratează şi asemenea chestiuni cum sunt cele privitoare la ortografie şi la limbă.
Negruzzi ia parte la discuţiile cu Heliade şi cu ardelenii şi înfăţişează, chiar din primii ani ai acestei lupte, punctul de vedere cel mai cuminte. Scrisorile acestea sunt un bogat izvor de informaţii de tot felul, de care nu se poate lipsi cel care voieşte să cunoască viaţa socială şi culturală a epocii dintre 1838-39.
În ediţia publicată de I. Chendi şi E. Carcalechi se găsesc pe lângă scrisorile adunate în volum de însuşi Negruzzi şi o sumă de alte scrisori şi articole ce au apărut în diferite reviste.
Negruzzi s-a ocupat şi cu teatrul. Ştim că a fost unul din cei ce au pornit mişcarea din 1840. Pentru aceasta a tradus din franţuzeşte şi a făcut şi lucrări originale - slabe ca întocmire dramatică, dar cu pasagii satirice hazlii Cârlanii, vodevil într-un act (1857) şi Muza de la Burdujeni (1850), în care îşi propune să ridiculizeze pe purişti şi neologişti.
Să vorbim acum de tovarăşul lui Negruzzi, de Al. Donici.
Alexandru Donici (1806-1866), se născu în Basarabia, care, după 1812, deveni provincie rusească. La vârsta de 12 ani, fu trimis la Petersburg. El părăsi plângând locurile unde-şi petrecu copilăria şi ţara în care auzise răsunând limba românească, - după cum singur spune - şi se duse în capitala imperiului, începând studiile secun dare într-un institut privat de acolo. Apoi intră în şcoala de cadeţi, unde nu se primeau decât fii de artistocraţi ruşi şi unde fu admis, ca o concesiune făcută nobilimii basarabene.
Îndată ce se făcu ofiţer, îşi luă concediu şi veni în Basarabia. Aci constată cu părere de rău că uitase limba română. Se hotărî s-o înveţe şi chiar să se stabilească în Moldova, în anul 1834 demisionă din armata imperială, dar fiindcă tatăl său murise, mai rămase câtva timp aci spre a pune la cale afacerile de familie.
În timpul acesta făcu cunoştinţă cu poetul rus Puşkin, proscris în Basarabia pentru ideile sale liberale, ale cărui opere împreună cu ale fabulistului Krâlov - îi erau cunoscute încă de când se afla în şcoala militară. Puşkin, observând viaţa şi obiceiurile românilor compuse o poezie Căruţa poştei. Donici o traduse în româneşte şi cu aceasta îşi făcu debutul în cariera literară, ajungând curând cunoscut nu numai în Moldova, dar şi în Muntenia.
Părăsind Basarabia, se stabili în Moldova, unde după câţiva ani intră în magis tratură. Timpul liber, pe care i-l lăsau ocupaţiunile sale, îl consacră literaturii.
El trăi această viaţă liniştită şi modestă până la 1866, când fu lovit de o crudă boală, care-l duse la mormânt.
De la dânsul ne-a rămas o colecţie de fabule şi traduceri din ruseşte.
Cele mai multe din fabulele lui Donici sunt imitate - uneori chiar traduse - după scriitorul rus Crâlov; iar altele după La Fontaine.
Stilul se resimte adesea de influenţa modelului şi aflăm inversiuni silite provocate de fraza rusească.
Versificaţiunea e foarte liberă, uneori neregulată. Neregula pare şi mai mare din pricina erorilor de tipar sau îndreptărilor făcute de diferiţi editori.
Donici a tradus, împreună cu Const. Negruzzi, satirele lui Antioh Cantemir.
Deşi nu e pe deplin original, Donici e un povestitor meşter, un bun observator - şi prin aceasta merită a ocupa un loc între fabuliştii de frunte ai noştri. E drept că este azi puţin citit, dar unele fabule şi-au păstrat farmecul lor, precum Musca la arat şi mai ales Vulpea şi bursucul, care rămase celebră, încât nu poţi vorbi de un funcţionar abuziv fără a te servi de expresia lui: „are pufuşor pe botişor”...
Un alt scriitor în vârstă, care dă sprijin tinerilor, este Costache Stamate.
Costache Stamate (1795?-1869?) era nepot al mitropolitului Iacob Stamate, iar tatăl său trăia într-un judeţ al Moldovei dintre Prut şi Nistru şi de aceea când Basa rabia a fost luată de ruşi în 1812, Costache rămâne supus rus. E curios că nu ştim cu precizie nici anul naşterii nici chiar al morţii lui. D-l G.B. Duică, în studiul ce însoţeşte poeziile lui Stamate (Buc. Minerva 1906), se sileşte să lămurească lucrul, dar nici d-sa nu poate dobândi decât rezultate aproximative.
Viaţa acestui scriitor este puţin cunoscută. Din citaţiile de autori străini ce face, se vede că cunoştea o bună parte dioon literaturile străine, dar nu ştim ce studii făcuse şi dacă le cunoştea direct sau din traduceri.
Pe la 1830 el a călătorit în Moldova unde a revenit de mai multe ori. Odată a trecut în Bucovina şi a cunoscut de aproape pe fruntaşii mişcării culturale de acolo. Unul din Hurmuzăcheşti, scrie despre dânsul un articol, în 1867 (“Foaia soc. p. cultură” din Bucovina).
El a fost în legătură cu Heliade şi mai ales cu tinerii moldoveni ce pornesc miş carea din jurul „Daciei literare” (1840) şi în această revistă publică din operele sale.
Operele lui Stamate sunt parte în proză, parte în versuri. Are câteva poezii lirice şi mai multe epice. Multe din ele sunt slabe, dar se găsesc şi unele mai reuşite şi adesea în tâlnim pasagii bine scrise. Am putea cita câteva rânduri din O biserică pustie, în care tabloul inspirat din poeţii romantici, are contururi sigure, versul are ritm aproape corect.
În timpul vieţii lui s-a publicat o broşură Povestea povestelor (Iaşi, 1843) şi o colecţie de scrieri în proză şi versuri Muza românească.
Pentru că scrierile lui Stamate sunt puţin răspândite, vom reproduce aici câteva versuri din „Biserica pustie”:

Deci aceste locuri de atunci rămase
Pustiu neîmblat;
Buruiana creşte şi scaiul se-ndeasă
Unde a fost sat;
Glas de om aicea nici că se răspunde,
Ci oaia ţipând
Şi prin stânci şi codri lupul se ascunde,
De frică urlând;
Iar printre prăpăstii pâraele repezi,
Prăvălind butuci,
Curg cu clocot mare, lăsând printre lespezi
Pleavă şi clăbuci!


Dar grupul tinerilor găseşte că foile existente nu sunt îndestulătoare şi atunci se hotărăsc să scoată la lumină ei altele noi.
Aşa Kogălniceanu dă „Dacia literară” în 1840, care însă iese numai o jumătate de an. Se vede că cenzura a oprit-o. D-l R. Rosetti a căutat actele privitoare la această publicaţie şi n-a găsit nici lucrările pentru autorizarea, nici cele pentru suspendarea ei. În „Dacia” apăruseră articole de Kogălniceanu, de Costache Negruzzi, de Costache Stamate, de Gh. Asachi şi Buchetiera lui Alecsandri, prima lui publicaţie.
În anul următor el dă „Arhiva românească” în care apar mai ales articole istorice. Dar cea mai însemnată dintre revistele din acea epocă este „Propăşirea” din anul 1844.
Aceasta are de luptat cu cenzura chiar de la apariţia ei. Un comitet de tineri (Vasile Alecsandri, P. Balş, Ion Ghica şi M. Kogălniceanu) cere autorizaţie pentru o nouă foaie. Cuvântul pe care-l puneau cu titlu fu socotit de cenzură prea revoluţionar şi li se ceru altul. Comitetul se decise să nu dea altul şi-şi tipări revista cu loc alb în locul numelui şi cu subtitlul: „foaie ştiinţifică şi literară”.
Ea fu salutată cu bucurie şi de „Albina” lui Asachi şi de „Curierul românesc” al lui Heliade şi anunţată înainte de apariţie de „Gazeta Transilvaniei”. Primul număr ieşi în ianuarie.
În această revistă publică Kogălniceanu articole de istorie şi notiţe critice, precum şi faimosul discurs ţinut în 1843 la deschiderea cursului de istorie naţională la Academia Mihăileană. Alecsandri, pe lângă bucăţile de proză, publică primele sale poezii inspirate din poezia poporană precum şi două articole critice. Negruzzi dete diferite articole şi în fine povestirea Toderică. La această revistă colaborară şi scriitori mai în vârstă şi tot aici debutează unii dintre cei care aveau să ocupe un loc mai însemnat în mişcarea noastră literară; în jurul „Propăşirii” se adunară şi munteni şi moldoveni şi ardeleni: Gr. Alexandrescu, publică Umbra lui Mircea; Costache Negri, relaţia de călătorie în Veneţia; Donici, fabule; Iancu Văcărescu, poezii; tot poezii publică Bolliac şi Andrei Mureşanu, iar Ion Ghica dă o serie de studii despre măsuri şi greutăţi; Ion Ionescu scrie despre agricultură; dr. Steeghe despre medicină şi Nicolae Bălcescu începe seria sa de studii asupra puterii armate. Se poate zice că această revistă este unul din punctele cele mai luminoase ale mişcării culturale până la 1848.
Se cade în acest loc să vorbim despre C. Negri, a cărui activitate literară pare a culmina în vremea de care ne ocupăm.
Costache Negri (1812-1876) e cunoscut mai mult ca om politic şi patriot decât ca scriitor.
El şi-a făcut studiile în Paris, în acelaşi timp cu Alecsandri şi a luat parte la mişcarea literară şi politică din Moldova care culmină în 1848 şi se desăvârşi în epoca dintre 1856-1859. A fost trimis în mai multe rânduri să susţină în străinătate interesele ţării. În 1855 ca delegat al domnitorului Grigore Ghica la Constantinopol, în 1859, ca reprezentant al ţărilor unite pentru a obţine recunoaşterea stării de lucruri creată prin votul de la 24 Ianuarie şi deci a dobândi unirea definitivă.
După domnia lui Cuza, Negri a stat cu totul retras din luptele politice.
El a publicat puţin, prin reviste, dar au rămas de la el şi manuscrise interesante. Toate acestea au fost reunite şi publicate sub îngrijirea lui E. Gârleanu în editura Minerva (Buc. 1909). Aci sunt câteva povestiri în proză, mai ales amintiri din călă torie, şi un număr de poezii. La finele volumului sunt scrisori, care n-au valoare literară, ci numai documentară. Tot în această colecţie se găseşte şi faimosul toast, rostit la Paris la 27 decembrie 1848, unde zice:

„În visurile mele înflorite se arată viitorul României. Suntem milioane de români răzleţiţi. Ce ne lipseşte ca să ajungem un neam tare? Unirea, numai unirea. Să trăiască unirea românilor!”

*


În anii 1835-45 se dezvoltă şi literatura didactică şi cea istorică.
Călugărul Eufrosin Poteca (1786-1859), acela care tradusese Logica şi etica lui Heinecke (Buda 1829) dă acum la lumină un Catehism (Buzău 1839) şi o prescurtare despre Sf. Scriptură (Buzău 1836). Asachi publică acum serii întregi de cursuri de matematică: Aritmetica (1837), Algebra (1837), Geometria (1838) şi o carte de Gramatică (1840). Tot el dă şi o istorie a şcoalelor dintre 1828-1838. G. Săulescu dă un manual de istorie universală (1837).
Activitatea şcolară şi istorică este însă, în acest timp, mai mult în mâna ardelenilor. Cei mai însemnaţi profesori din amândouă principatele sunt veniţi de peste munţi. Aşa este Damaschin Bojincă, fost în două rânduri (1834 şi 1840) directorul seminarului Veniamin din Iaşi, care publică şi volumul despre Anticele Româneşti (Buda, 1832, 1833). Aşa este Nicolae Bălăşescu care organizează în 1835 seminarul central din Bucureşti. Aşa este, în fine, Florian Aron, asupra căruia trebuie să ne oprim ceva mai mult.
Florian Aron (1805-1887), a învăţat probabil în Transilvania şi apoi în Pesta. Biografia nu [i] s-a studiat. Se ştie că a venit în 1826 chemat de Dinicu Golescu, care voia să întemeieze o şcoală secundară la moşia Goleşti. De aci a trecut la colegiul Sf.Sava din Bucureşti, a luat parte la revoluţia din 1848 din Transilvania şi după ce a fost câtva timp ziarist la Viena, s-a întors în România, unde a ocupat situaţii înalte în con ducerea şcoalelor.
A publicat câteva cărţi de şcoală (Catehism 1842; Istoria lumii 1846) şi un dicţionar francez-român (cu Hill şi Poenaru, Buc. 1840); cea mai importantă scriere a sa este o Istorie a principatului Ţării Româneşti, tipărită în 1835 în 3 volume.
Dar figura cea mai însemnată în istoria şcoalelor din epoca de care ne ocupăm este a lui Petrache Poenaru.
Petrache Poenaru (1799-1875), a fost funcţionar, scriitor, dar mai mult om al şcoalei. Biografia lui a fost expusă în mod magistral de către Al. Odobescu în discursul rostit la jubileul de 25 de ani al Universităţii din Bucureşti (1889). El a fost printre primii bursieri ai statului, trimişi în ţări străine să facă studii mai înalte şi a învăţat serios la Viena şi la Paris. Lui i se datoreşte întreaga organizaţie a şcoalelor după punerea în aplicare a Regulamentului Organic (1832), - lui, conducerea învăţământului în vreme de 16 ani, adică până la 1848, când reacţiunea îl înlătură, deşi el nu luase parte la miş carea politică.
Poenaru a mai ocupat şi alte funcţiuni, mai ales în Ministerul de Externe, a fost odată şi deputat, iar la 1867 s-a retras la pensie. În 1870 a fost ales membru al Acade miei şi, ca discurs de recepţie, a scris elogiul lui Gheorge Lazăr.

*


În vremea acestei mişcări atât de intense, trăia, de tot izolat, scriitorul popular Anton Pann, care dă acum alte ediţii din scrierile anterioare, iar ca lucrări noi publică Noul Erotocrit (Sibiu 1837) şi o colecţie de Fabule şi istorioare (Buc. 1839-1841).

*


Dar mai vrednic de luare-aminte este în acest timp teatrul.
Gustul pentru teatru l-au deşteptat la noi diferite trupe străine, mai ales franceze, care veneau din când în când în când să dea reprezentaţii. Heliade şi Asachi au făcut primele încercări de a da şi un caracter literar şi românesc acestor distracţii. Reuşita lor a fost serioasă, dar de scurtă durată; aşa că tot trupele străine erau menite să mulţu mească această trebuinţă a publicului din Bucureşti şi Iaşi. Cu timpul actori francezi s-au aşezat definitiv la Iaşi şi au dobândit un fel de situaţie oficială. Trupa lor dădea reprezentaţii şi în Bucureşti şi vedem că, în 1836, când vin pentru prima dată Fourraux şi Hette cu tovarăşii lor în acest oraş, Heliade îi salută în „Curierul” său şi speră că ei vor învăţa pe actorii români să spună versurile.
Alături de această trupă franceză se formase şi una românească alcătuită din elemente disparate: elevi sau mici funcţioinari. Direcţia teatrului se dădea oamenilor de bunăvoinţă, dar fără vreo pregătire. Aşa fu doctorul T. Stamati, profesor de chimie. În contra activităţii acestuia publică Kogălniceanu un articol sever în „Dacia literară” din 1840 şi convinsese chiar pe domnitor, cu care era atunci în relaţii foarte strânse, să schimbe directorul. În locul lui Stamati fură chemaţi trei tineri, unul era criticul şi alături cu el un prieten, Vasile Alecsandri şi un scriitor cunoscut pe atunci, Costache Negruzzi. Ei au combinat trupa românească cu cea franceză şi au deschis stagiunea cu o operetă franceză La dame blanche (1 octombrie 1840).
Silinţele lor au fost mari, dar nu era destul pentru a găsi şi elementele care lipseau. Piese mai bune puteau să facă ei, traduceri mai româneşti puteau să dea, dar nu puteau găsi nici actori, nici nu puteau suporta cheltuielile cerute de o montare îngrijită. De aceea ei nu rămaseră mult conducători efectivi ai teatrului, dar literatura română câştigă mult, căci şi Negruzzi şi Kogălniceanu publicară piese, iar Alecsandri găsi aci o ade vărată vocaţiune şi deveni astfel creatorul teatrului românesc.
Debuturile lui sunt modeste. Cinovnicul şi modista şi Farmazonul din Hârlău, primele piese, n-au fost socotite de el vrednice de a figura în colecţia ce a or do nat mai târziu.
În aceeaşi ani însă a dat teatrului şi bucăţi de oarecare valoare, cum este Iorgu de la Sadagura, care s-a jucat la 18 ianuarie 1844 şi a avut mare succes, încât zice „Propăşirea” că publicul a cerut a doua reprezentaţie.

c) 1845-1848

În această ultimă vreme a epocii lui Heliade nu se produc opere poetice de o valoare deosebită; dar ea se caracterizează prin mari mişcări de idei în public în ambele principate şi peste munţi.
Traducerile urmează cu multă sârguinţă şi în fruntea acestei activităţi stă tot Heliade. El publică în volum traducerile sale din Al. Dumas (Corricolo, 1846; Spe ronare, 1847) şi din Byron (Don Juan, poemă epică, 1847) şi încurajează prin bună voinţa şi autoritatea sa pe ceilalţi traducători.
Numărul acestora este mare. Ei publică şi prin revistele din acel timp şi în volume separate. Unii din ei sunt cunoscuţi şi prin alte feluri de lucrări sau printr-un număr mare de traduceri: alţii numai întâmplător au lucrat pe acest teren. Majoritatea operelor ce se traduc sunt din literatura franceză; puţine sunt greceşti, în special cele religioase; rar, din literatura germană. Acum apar Baladele lui V. Hugo, traduse în versuri de C. Negruzzi (Iaşi, 1845). Din Voltaire se traduce Istoria lui Carol XII (de N.D. Racoviţă, 1846) şi Meropa (de Gr. Alexandrescu, 1847). Din Molière avem Don Juan (de M.Costinescu 1846) şi Şcoala femeilor (de I. Zottu, 1847). Romanele şi nuvelele încep a fi foarte citite şi de aceea se răspândesc în multe exemplare: Bacalureatul din Salamanca de Lesage (trad. de Gr. Mihăilescu, 1847), Tereza de Al. Dumas (de Al. Pelimon, 1847), Nuvelele d-nei George Sand (de D. Moşoiu, 1848) şi Corina (de P. Teulescu, 1846) precum şi faimosul Guliver al lui Swift, nu din original, ci din franţuzeşte (de I. Negulici, 1848). Tot în acest timp apar cele 12 discursuri ale lui Massillon (Le petit Carême) traduse de Eufronsin Poteca, precum şi vestita carte a lui Lammenais Les paroles d'un croyant, Cuvântarea unui credin cios tot de un cleric: părintele Dionisie (1848).
În pleiada aceasta de traducători se vede şi numele poetului Iancu Văcărescu (Napoleon la Schoenbrun 1847) şi a lui George Sion (Moartea lui Socrat de Lamartine, 1847).
Între ei se distinge Simion Marcovici, care se ocupa în special cu literatura italienească traducând două tragedii de Alfieri: Filip şi Oreste (Buc. 1847) şi cunoscuta tragedie a lui Ulivo Bucchi Francesca de la Rimini (Buc. 1846. A doua ediţie 1848).

*


În acest timp, „Asociaţiunea literară”, fondată în Bucureşti tipăreşte (în 1848) un volum mare cu poezii vechi şi noi ale lui Ion Văcărescu, pe care le precede o prefaţă elogioasă şi respectuoasă a lui I. Voinescu. Nu se putea aştepta la un succes real, fapta lui era mai mult un omagiu adus bătrânului poet, care, în vremuri, încurajase pe cei tineri şi fusese un fel de punct central în jurul căruia se puteau grupa toate energiile începătoare care aveau nevoie de un sprijin. Mai importante sunt volumele a doi poeţi cunoscuţi din epoca anterioară: Cezar Bolliac (Poezii nouă 1847) şi Grigore Alexandrescu (Suvenire şi impresii 1847). În această nouă colecţie poetul adună tot ce pusese în volumele dinainte, adăugând câteva poezii noi pe care le publicase prin reviste, în ultimii ani (poeziile eroice şi câteva de amor, precum şi Ucigaşul fără voie).
Acum încep a se impune atenţiunii publicului Bolintineanu şi Alecsandri.
E locul a vorbi acici în special despre Bolintineanu, fiindcă partea cea mai stator nică a operei sale este scrisă înainte de 1848 şi aceasta a fost mereu refăcută şi repro dusă în diferite ediţiuni şi sub diferite titluri.
Dumitru Bolintineanu (1819-1872) s-a născut în Bolintinul din Vale, sat aproape de Bucureşti. Tatăl său, numit Cosmad, român macedonean, îl aduse în capi tală, pe la 1829 şi-l dete în casa unui boier, care îl puse, împreună cu copiii săi, să ia primele cunoştinţe de citire şi scriere. După aceea intră într-o şcoală particulară de la Colţea şi apoi la Sf. Sava, unde urmă câţiva ani şi fu numit funcţionar la postelnicie, la oficiul „pricinilor sudiţeşti”. În momentele libere se ocupa cu literatura şi scria versuri, debutând la 1842 cu O fată tânără pe patul morţii (după La jeune Captive de André Chénier), publicată în „Curier de ambe sexe”. Eliad însoţi poezia cu o notiţă elogioasă.
În acel timp se formase în Bucureşti Asociaţia literară, sprijinită de fraţii Alex. şi Ştefan Golescu care trimiseră pe la finele anului 1845 pe Bolintineanu la Paris. Aci el ascultă unele cursuri, se ocupă de citirea autorilor, dar nu urmă o învăţătură regulată, pentru că nu avea baze îndestulătoare din ţară. Fiind acolo, îşi corectă poeziile şi Rosetti le tipări în Bucureşti.
Izbucnind revoluţia din 1848, reveni în ţară şi redacta împreună cu Bălcescu, Bolliac ş.a. „Poporul suveran”, dar - căzând revoluţia - fu exilat şi se duse în Tran sil vania, apoi la Constantinopol şi în fine la Paris ca să-şi continue studiile întrerupte.
Pe la 1855 Grigore Ghica i-a oferit o catedră de literatura română la Iaşi, dar Poarta nu i-a permis intrarea în ţară şi atunci a făcut călătorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, descriindu-le toate în publicaţiuni diverse care cuprind adesea pagini pline de interes şi scrise cu multă căldură.
Întorcându-se în ţară la 1859, intră în politică şi deveni ministru de externe, culte şi instrucţiune publică. Prin stăruinţele lui, ale lui Negri şi ale lui V.A. Urechia se înfiinţează primele şcoale la românii macedoneni.
De la 1866 se retrase din viaţa politică, ocupându-se cu literatura, publicând drame în proză şi în versuri, poezii epice, satirice, dar ducând o existenţă foarte neno rocită. De aceea nu după multă vreme se îmbolnăvi rău. Părăsit de toţi îşi puse biblio teca la loterie şi fu câştigată de Alecsandri şi Negri, care i-o lăsară drept mân gâiere. Atunci, în urma intervenirii unor amici, fu aşezat la spitalul Pantelimon, unde muri după scurtă vreme şi fu îngropat în satul natal, fără nici o pompă, de câţiva amici personali, căci toată lumea uitase pe acest poet entuziast şi patriot.
Bolintineanu a scris foarte mult atât în proză cât şi în versuri.
Opera poetică ce formează principala lui producţiune este poezia lirică şi narativă. Ea cuprinde: Legendele istorice, Florile Bosforului, Basmele, Macedonele şi Reveriile.
Legendele sunt poezii narative, dar cu un însemnat element liric (în felul baladelor germane ale lui Uhland). Diferite subiecte istorice, aflate în cronicari (mai ales în Neculce) sau imaginate, sunt dezvoltate în versuri de o perfectă corectitudine, în care se vede multă simţire şi o mare iubire de ţară. Acestea l-au făcut popular şi multe din cugetările exprimate într-un stil sentenţios au devenit nişte maxime foarte des în tre buinţate. Astfel ne-a arătat patriotismul femeii române dus până la sublim în persoana mumei lui Ştefan; a cântat sentimentul datoriei care ducea pe român până la moarte; ne-a înfăţişat nobleţea caracterului lui Mircea, care nu vrea să pedepsească pe soli, dar nici să încheie o pace ruşinoasă; a veştejit pe cei ce se fac uneltele tiranilor:

Cei ce rabdă jugul şi-a trăi mai vor
Merită să-l poarte spre ruşinea lor;


a lăudat devotamentul şi pietatea nevestei lui Neagoe, care-şi vinde sculele ca să termine mănăstirea Argeşului; a scos din nou la iveală testamentul lui Ştefan, care zicea că mai bine ţara s-ar face un mormânt decât neamul să trăiască în robie; în fine, a făcut cea mai frumoasă urare plentru patria sa:

Viitor de aur ţara noastră are
Şi prevăd prin secoli a ei înălţare.


Andreiu sau luarea Nicopolei de români şi Sorin sau tăierea boierilor la Târgovişte sunt două naraţiuni în care nu subiectul istoric formează partea principală, ci un subiect imaginat.
Sorin este o compunere pe jumătate epică, pe jumătate dramatică. Ea se începe printr-un prolog, în care Herman, medicul curţii, dezvoltă ideea neputinţei omeneşti de a pătrunde tainele firii, idee inspirată după Faust a lui Goethe. Partea de la început are prea multe descrieri inutile, iar partea de la urmă trece prea repede asupra în tâmplă rilor. Şi Sorin moare, ducându-se la închisoare, ca să scape pe altul, iar o fată care îl iubea, se aruncă în apă.
Florile Bosforului cuprind poezii, parte lirice, parte narative, cu subiecte orientale. Ni se descriu frumuseţile naturii la Constantinopol, frumuseţea femeilor, intrigile din Serai, nenorocita viaţă a cadânelor, amorurile lor descoperite şi pedepsite cu cele mai grozave morţi, târgurile de sclave etc. Amorul şi gelozia formează fondul mai tuturor acestor poezii, scrise într-o limbă foarte armonioasă. Vom cita: Mehrube, povestea nenorocirii unei fete din Carpaţi, Leili, istoria unei jertfe pentru amor.
Sub titlul de Basme se cuprind o serie de poezii narative cu subiecte felurite, în care miraculosul joacă un rol însemnat, chiar dacă sunt amestecate şi personagii istorice. Cele mai cunoscute din acestea sunt: O noapte la morminte, - Ielele - Mihnea şi Baba, a cărui dezvoltare nu e destul de lămurită, dar cuprinde versuri frumoase şi acel blestem foarte important în literatura noastră, care - ca şi Grui Sânger, de Alecsandri - se poate pune alături de modelele de imprecaţiuni din litera turile străine, cum e al Camiliei din Horaces ş.a.
Macedonele ne descriu frumuseţile din ţările locuite de macedoneni şi ne poves tesc întâmplări din viaţa lor. În genere personajele sunt păstori şi păstoriţe. Cele mai însemnate: Românele din Cavaia - San-Marina.
Sub numele de Reverii a adunat poeziile sale pur lirice şi anume elegiile sale, care prin frumuseţea versurilor şi prin sentimentele triste ce inspiră au fost foarte pre ţuite. Din acestea fac parte: O fată tânără pe patul morţii - Plângerile poetului român - Scopul omului - Un tânăr român mort în străinătate şi altele.
Aceste diferite grupări sunt cele mai bune lucrări ale lui Bolintineanu. Valoarea lor a fost privită în mod foarte deosebit de critici. Unii au admirat fără rezervă tot ce a scris el, cum este Aron Densuşianu, care-l crede cel mai mare poet liric al nostru alături de Mureşanu; alţii i-au tăgăduit orice valoare, cum face d-l N. Iorga în Istoria literaturii. E drept că Bolintineanu se citeşte din ce în ce mai puţin şi impresia ce ne produc legendele sale este foarte deosebită de cea produsă generaţiei de la 1848. Tablourile sale nu au destul relief, iar elementul narativ este foarte slab, iar în locu-i sunt discursuri şi maxime. S-ar putea zice că planul tuturor poeziilor de acest fel se poate reduce la un tip: o scurtă descriere, un discurs, sau două discursuri. Limba însăşi, în care sunt multe neologisme şi cuvinte savante, precum şi prea multe diminutive, face ca poeziile acestea să fie în mare parte monotone. Un merit sigur are Bolintineanu: meşteşugul de a face versuri. Versurile sale sunt mult mai bine reuşite, vorbim în special de ritm, decât ale tuturor poeţilor anteriori şi contemporani. Poate că această calitate, cum şi maximele patriotice din scrierile sale, i-au asigurat succesul în prima parte a activităţii sale.
Dar Bolintineanu nu s-a mărginit aci. Luptele politice, dorinţa de a avea cât mai multe opere şi la urmă, nevoia materială, l-au silit să scrie mult şi în multe genuri: în epopee, în dramă, în roman, în satiră şi fabulă.
Se încearcă în epopee şi ne dă Traianida poemă în şapte cânturi în care voieşte să celebreze colonizarea Daciei, dar condiţiunile epopeii lipsesc. Cu atât mai mult se vede lipsa lor în poema Conrad, unde eroul principal e chiar poetul şi unde la tot pasul sunt intercalate poezii lirice.
Se încearcă în dramă şi ne dă o serie de drame istorice, parte în proză, parte în versuri, în care acţiunea e rău condusă şi interesul slab. Astfel: Mihai condamnat la moarte, - Ştefan Gheorghe Vodă sau voi face doamnei tale ce ai făcut jupânesei mele, - Lăpuşneanu, după nuvela lui C. Negruzzi, - „Mărirea şi uciderea lui Mihai” etc. De altfel trebuie să credem că nu le-a făcut cu gândul de a le reprezenta, pentru că vedem neîntrerupte schimbări de scenă, unele tablouri exagerat de scurte şi lucruri imposibile pentru reprezentaţie.
Se încearcă şi în roman şi ne dă Manoil, în scrisori şi Elena, inspirat din romane franceze şi plin de declamaţiuni şi cu caractere nenaturale.
Se încearcă în satiră şi în fabulă, dar nu izbuteşte. Lucrările acestea seamănă mai mult a articole de ziar decât de poezii. Mai toate au ton personal, iar cele generale sunt abstracte, declamatorii şi uneori indecente. Colecţiile se numesc „Eumenidele”, „Bolin ti neadele”, „Nemesis”, un fel de ziare sau reviste. Vom cita ca mai bune dintre satire: Două Tombatere în care ne înfăţişează doi boieri vechi nemulţumiţi cu starea de lucruri de sub Cuza; Advocaţii, în care satirizează pe avocaţi; Mihai Viteazul în rai, o satiră la adresa societăţii de atunci; Către Ion Ghica, contra partidelor politice.
În toate aceste producţiuni îl vedem slab şi se simte marele lui defect: puţina cultură ce a avut. De aceea se repetă des şi întâlnim în operele lui din urmă idei şi versuri din cele anterioare. Lipsa de cultură întinsă este şi mai aparentă în scrierile istorice, ca Viaţa lui Ştefan, Viaţa lui Traian etc., care cer cunoştinţe întinse şi cer ce tări îndelungate şi de aceea cu dreptate sunt azi date uitării. Singură Viaţa lui Cuza prezintă oarecare interes, ca scrisă de un contemporan care a cunoscut de aproape toate evenimentele.
Alecsandri compune acum poeziile sale de amor, pe care le va reuni - îm preună cu altele de mai târziu -, în 1852 sub titlul de Lăcrămioare. Logodit cu tânăra Elena Negri, sora amicului său, el a avut durerea s-o vadă suferind şi stingân du-se pe braţele sale. Prima poezie din acest ciclu poartă ca titlu data de 8 martie 1845, când el este convins că amorul său este împărtăşit. După câteva altele în care cântă planuri pentru viitor şi cele mai frumoase nădejdi de fericire, se vede că se desparte de iubita sa, care se duce în Italia pentru a-şi îngriji de sănătate. După o scurtă călătorie în Orient, o găseşte în Veneţia, dar nevoile îngrijirii o silesc să plece în sud, la Neapole, La Palermo şi apoi la Constantinopol. În fine, ea moare în drum, în 1847, pe un vapor şi este înmormântată în cimitirul unei biserici greceşti din capitala Turciei. Acest scurt roman cum şi amintirile despre iubita lui „Niniţa” formează cuprinsul colecţiei pe care o pomenirăm şi care are în frunte o „Dedicaţie” devenită celebră mai ales prin melodia ce i s-a compus:

Tu care eşti pierdută în neagra veşnicie
Stea dulce şi iubită a sufletului meu
Şi care odinioară luciai atât de vie
Pe când eram în lume tu singură şi eu...


*


Astfel anii aceştia nu ne dau o producţie poetică prea bogată. Revistele timpului, afară de rare producţii ale lui Negruzii, C.A. Rosetti, Sion sunt ocupate de poezii ale unor debutanţi care nu s-au impus niciodată atenţiei publicului.
Heliade însuşi produce acum puţine poezii. Situaţia sa de arbitru al mişcării lite rare din Ţara Românească îi impune îndatoriri noi acum când aceia pe care îi încu rajase sau îi scosese el singur la lumină aveau porniri de emancipare faţă de dânsul. El trebuie să devină acum critic literar în adevăratul înţeles al cuvântului. Încearcă, îşi propune un plan măreţ: un fel de revistă a tuturor producţiilor româneşti până în anul 1847 şi începe cu critica propriei sale lucrări, vestita Gramatică din 1828, căreia voieşte să-i stabilească însuşi rolul de căpetenie în mişcarea culturală a secolului. Prin aceasta, arată tinerilor că el este începătorul, părintele, şi-i cheamă oarecum la respect. Din nenorocire, articolele despre gramatică se înmulţiră, evenimentele aduseră mişcarea din 1848, „Curierul” încetă, iar Heliade fu chemat în alte îndatoriri şi fu prins de alte preocupări, aşa că planul său rămase fără realizare.

*


În Moldova critica este reprezentată, în acelaşi timp cu Heliade, de Asachi şi de M. Kogălniceanmu.
Critica lui Kogălniceanu se manifestă prin diferite notiţe în care aflăm aprecieri despre scrierile şi autorii timpului, şi prin articole mai cuprinzătoare. Între acestea se poate cita prefaţa colecţiei de poezii a lui Hrisoverghi (1845). Cercetându-i activitatea literară, el îi laudă cu exageraţie meritele; dar în treacăt vorbeşte şi despre mişcarea literară din Moldova dintre 1830-1840. Aci arată superioritatea producţiilor poetice din Muntenia, ilustrată prin Văcărescu, Heliade, Cârlova şi prin „marele poet” Gr. Alexandrescu, faţă de cea din Moldova, unde se publicau numai „proaste traduceri sau imitaţii rele după originaluri străine”.
Nota distinctivă a criticii sale pare a fi încurajarea producerilor româneşti originale şi înlăturarea traducerilor. Zicem „pare”, fiindcă el nu urmează multă vreme pe acest câmp de activitate, ci îl atrag alte preocupări. În vremea de care vorbim, Kogăl niceanu se dă din ce în ce mai mult istoriografiei. Acum adună el un mare număr de manuscrise ale cronicarilor moldoveneşti şi începe a le compara, pentru a găsi tipul cel mai curat pentru fiecare cronică. Dacă ştiinţa modernă poate critica unele încheieri ale lui, ea recunoaşte că el a supus imensul material de care dispunea unei cercetări serioase şi a făcut o lucrare de un mare preţ pentru vremea aceea.
După ce tipăreşte în franţuzeşte câteva extrase din cronici (Iaşi, 1845), începe tipă rirea Letopiseţelor. Această lucrare a ţinut peste 7 ani. Întâi a apărut tomul al doi lea (1845) şi al treilea (1846) şi mai târziu tomul întâi (1852).
E de prisos să se mai arate însemnătatea culegerii lui Kogălniceanu. Ea a fost o condiţie esenţială a dezvoltării ce au luat studiile şi cercetările istorice din ţara noastră. Şincai, care cunoscuse mai toate cronicile munteneşti şi moldoveneşti, publicase numai extrase şi opera lui încă nu se tipărise întreagă. Este deci meritul lui Kogălniceanu că a pus la îndemâna tuturor icoana trecutului Moldovei, aşa cum se înfăţişează în cro nicarii din veacul XVII şi XVIII.
Valoarea publicaţiei lui Kogălniceanu nu se poate compara decât cu a revistei pe care o încep în Bucureşti Bălcescu şi Laurian.
Între 1845 şi 1848 apărură cinci volume, care au rămas până în anii din urmă singurele izvoare pentru istoriografia cronicarilor munteni. În aceste volume se publi cară şi o mare parte din articolele lui Bălcescu şi câteva ale tovarăşului său. E locul aici de a vorbi mai pe larg despre cel dintâi.
Nicolae Bălcescu (1819-1852) e născut în Bucureşti unde a şi învăţat la Sf. Sava şi în particular cu bănăţeanul Murgu. E fiul unui boiernaş, care nu a lăsat copiilor săi avere însemnată. Amănunte biografice a dat asupră-i Ion Ghica, dar numai pentru tinereţea lui, aşa că până acum o nouă lucrare asupră-i, după studiul lui Gr. Tocilescu (1876) nu s-a făcut.
Chiar din vremea când era şcolar, se ocupa cu istoria în mod deosebit şi din cu noaşterea trecutului poporului său s-a ales cu o mare iubire pentru oaste. A voit chiar să fie ostaş. A intrat în miliţia ce se organizase conform Regulamentului şi a servit câtva ca ofiţer. Ieşind apoi din armată, a luat parte la mişcarea politică secretă care în 1838-1840 voia să provoace o schimbare în felul de cârmuire al ţării. Fruntaşii aces tei acţiuni, Ion Câmpineanu, Bălcescu, Mitică Filipescu ş.a. înţeleseră de atunci că viitorul românilor nu se poate asigura decât prin unirea principatelor şi prin alegerea unui principe străin. Încercarea lor n-a reuşit, cu toată rugăciunea lui Câmpineanu pe la cabinetele Europei, unde voia să provoace un curent favorabil pentru români. Con ducătorii au fost arestaţi pe la mănăstiri şi numai venirea lui Bibescu i-a scăpat.
Debutul lui ca scriitor am văzut că s-a făcut în „Propăşirea” din Iaşi (1844) cu un articol despre puterea armată a românilor, pe care-l salută Heliade în „Curierul românesc” (no. 87 an 1844) lăudând „talentul eminent” al autorului, în care „va avea patria un adevărat istoric al său”.
În anul următor începu a redacta „Magazinul” de care vorbirăm, deschizând seria articolelor printr-un studiu asupra „izvoarelor istoriei românilor” care examinează chestiunea din toate punctele de vedere şi pune în curent pe cititor cu starea de lucruri din acel moment.
Fu unul dintre fruntaşii revoluţiunii din 1848 şi, când se constitui guvernul provi zoriu, i se dete însărcinarea de secretar al statului împreună cu Rosetti şi I.C. Brătianu.
După căderea revoluţiunii, în septembrie, exilat, se duse în Transilvania, unde tocmai se începuse lupta românilor, aliaţi cu Austria, contra ungurilor. Văzând că ungurii s-au ridicat în contra tiraniei austriece, în numele principiilor proclamate de revoluţiunea franceză, mulţi dintre emigraţi crezură că e bine ca românii să se împace cu ei şi împreună să lupte contra Austriei şi Rusiei. Înţelegând rău situaţia de peste munţi, exilaţii noştri socotiră că îndeplinesc o datorie de patriotism stăruind să înceteze războiul; de aceea ei deteră specială însărcinare lui Bălcescu să trateze cu căpeteniile ungurilor ca să stabilească un mod de împăcare. Tractările nu au putut ajunge la nici un rezultat bun pentru că ungurii nu voiau să recunoască existenţa românilor ca naţiune şi nu renunţau la ideea, pe care au urmărit-o până la înfrângerea din 1918, de a face un stat maghiar unitar. Concesiunile admise de ei nu putură fi primite de comitetul naţional român şi în cele din urmă recunoscu însuşi Bălcescu că concilaţiunea nu se poate îndeplini şi văzu că transilvănenii au dreptate. Acest lucru îl mărturiseşte într-o scrisoare către Ion Ghica, în care zice: „Până când un popor nu va exista ca naţiune, n-are ce face cu libertatea”.
După aceste evenimente, atins de oftică din cauza vieţii zdruncinate ce dusese, trăi când în Franţa când în Italia şi muri în Palermo, într-o extremă sărăcie. Singur şi departe de ţară, el s-a stins cu numele ei pe buze. Minunat ne-a povestit Alecsandri ultimele momente ale vieţii nenorocitului exilat, în poezia Nicolae Bălcescu murind, care se termină cu strofa următoare:

Du-te, rază strălucită, Iar tu nour de rodire,
Du-te mică păsărea Fă să crească-n sânul său
Şi pe ţara mea iubită Cu verzi lauri de mărire
Mângâiaţi-o-n lipsa mea. Floarea sufletului meu.


Scrierile lui Bălcescu nu sunt prea multe, dar sunt foarte importante. nu numai pentru timpul în care s-au scris, ci şi ca valoare proprie.
El începe seria lucrărilor sale, declarând că voieşte să schimbe modul de a se face istoria, căci până atunci toţi se ocupau numai de războaie şi studiau numai biografia suveranilor. Trebuie să cercetăm instituţiunile trecutului, căci numai aşa vom pricepe faptele. Această cercetare îşi propune să o încerce el, luând ca punct de plecare instituţia militară, pentru că acesteia se datoreşte mărirea trecută a românilor. Astfel dete Puterea armată, importantă încă prin aceea că întreprinde studiul nu numai pe baza autorilor români şi străini, dar şi pe baza hrisoavelor. În primul articol împarte studiul asupra armatei Valahiei în două părţi: de la întemeierea principatului până la fanarioţi, - de la fanarioţi până în timpul său, adică sub regimul regulamentar. Examinează organizarea în aceste diferite epoci, cum şi arta militară, dând detalii foarte intersante, dar având defectul că nu deosebeşte bine epocile şi confundă instituţii din două momente diferite. Al doilea articol arată cum era armata moldovenească în timpii de mărire. Primul articol e publicat în „Propăşirea” (1844); celălalt în „Magazin istoric” (1846).
Ca lucrări mai mici publicate mai toate în „Magazin”, vom cita: despre mişcarea din Ardeal, despre izvoarele istoriei române şi câteva biografii.
Tot în „Magazinul istoric” (vol. II) publică el: Despre starea socială a munci torilor plugari în principatele române în diferite timpuri, în care studiază pentru prima oară această chestiune, bazat pe documente.
Porneşte de la ideea că, la întemeierea principatelor ţările erau locuite şi aveau un însemnat număr de proprietăţi private, astfel că drept loc domnesc (dominium principis) se puteau privi numai locurile pustii şi cuprinsul târgurilor. Prin urmare, numai pe acestea puteau domnii să le dăruiască boierilor ca proprietăţi. Arăta cum, din cauza războaielor şi a sărăciei, locuitorii proprietari pe mici întinderi de pământ (moşneni, răzeşi) au trebuit să renunţe la proprietăţile lor şi să devie vecini (rumâni) pe moşiile proprietarilor celor mai mari. Examinează apoi actele de emancipare ale lui Constantin Mavrocordat, susţinând că ele n-au putut să îmbunătăţească în mod real soarta ţăranilor, de vreme ce le-au liberat persoana fără să le dea mijloc de trai. Termi nând, arată cât de mare însemnătate are stabilirea relaţiilor juste între muncitori şi pătura dominantă şi zice că trebuie să ridicăm clasele de jos, să le dăm drepturi egale şi să le îmbunătăţim starea materială, „căci vai de acele naţii unde un mic număr de cetăţeni îşi întemeiază puterea şi fericirea lor pe robirea gloatelor. Ele pier!”.
Preocupat de aceleaşi idei, tipăreşte la Paris o lucrare intitulată Question écono mique des Principautés Danubiennes (1850) în care zugrăveşte reaua stare a ţăranilor, propune înfiinţarea de credite pentru cumpărare de vite şi instrumente agricole şi sfârşeşte declarând că boierimea nu caută decât interesul său, că se opune la îmbunătă ţiri şi „prin urmare nu pe boieri se reazemă mântuirea principatelor”.
Opera de căpetenie a lui Bălcescu pe care n-a putut însă s-o termine este Istoria românilor sub Mihai Viteazul, - publicată de Academia Română, sub îngrijirea lui A. Odobescu (1878).
La început e o introducere în care îşi propune a face un tablou sumar al istoriei românilor şi o privire filozofică asupra principiilor ce trebuie să călăuzească naţiunea noastră în drumul spre reorganizare, dar n-a putut s-o termine şi unele puncte sunt atinse foarte pe scurt sau numai indicate. Lucrarea e împărţită în şase cărţi, a şasea neîncepută şi a cincea neterminată. I. Libertatea naţională; venirea pe tron a lui Mihai şi primele lupte. II. Călugărenii. III. Robirea ţăranului; diferitele războaie şi aşezământul. IV Uni tatea Naţională; luptele din Transilvania şi Moldova, unirea temporară a ţărilor. V.Mirăslău: nenorocita luptă de acolo, unde Mihai e învins.
Bălcescu a consultat peste 500 de opere şi a voit să facă nu numai o lucrare ştiinţifică, dar şi o lucrare naţională. Iubirea de patrie şi de libertate încălzeşte această operă, scrisă într-un stil plin de frumuseţe şi de energie. Povesteşte evenimentele aşa, ca să le facă interesante, dar nu se mulţumeşte cu aceasta, ci le judecă, păstrând o abso lută nepărtinire: precum laudă calităţile şi faptele mari, aşa critică defectele şi greşelile.
Răpit prea curând de moarte, Bălcescu rămâne unul din cei mai mari scriitori ai noştri şi mai presus de toate ca imaginea deplină a adevăratului liberal şi patriot, care a murit cu convingerea că se va împlini într-o zi „visarea vieţii sale”, adică „Ro mânii vor fi una, liberi şi fraţi”.
Laurian, tovarăşul lui Bălcescu, a avut viaţă mai lungă şi activitate mai variată.
August Treb. Laurian (1810-1881) a învăţat la Sibiu, la Cluj şi la Viena. Studiile sale se pare că au fost foarte variate; filozofie, matematică, filologie, istorie. Amănunte sigure nu avem, fiindcă nu avem despre el nici un studiu biografic şi documentat.
Ştim că prima lui publicaţie a fost operă filologică Tentamen criticum in origi nem, derivationem et formam linguae romanae, tipărită la Viena (1840), în care în cearcă a reconstitui limba românească într-o fază primitivă - cam prin sec. XII - dar încercarea lui este o alcătuire cu totul teoretică, întrucât nu există nici un fel de urmă de limbă din acel timp, este neizbutită şi se înfăţişează ca o simplă curiozitate.
Probabil, după această publicare, a venit în Bucureşti, unde a ocupat catedra de filozofie de la Sf. Sava. În 1848 însă, când fraţii săi din Ardeal au început a se mişca împotriva ungurilor, a alergat acolo şi a fost unul dintre conducătorii luptelor. Membru în cele mai importante comitete de acţiune, a fost dintre delegaţii ce s-au dus la Viena să înfăţişeze împăratului cererile românilor.
După revoluţie se duse în Moldova ca inspector general al şcoalelor. Trecând în Bucureşti, fu unul din factorii de căpetenie ai activităţii şcolare şi filologice. Profesor la facultatea de litere, efor al şcoalelor, membru în consiliul superior al instrucţiei, fondator al Academiei şi mulţi ani prezident al ei, profesor al regelui Carol, Laurian fu o personalitate mare în toată epoca aceasta a vieţii sale. În Academie avea cuvântul hotărâtor; de aceea el redactă, ajutat de Massim şi de alţi membri, marele Dicţionar al limbei române şi Glosariul (1871-1876), care fu culminaţia curentului latinist, dar care şi contribui la prăbuşirea lui.
Laurian a fost un fecund autor didactic, iar ca tovarăş al lui Bălcescu, el a publicat în „Magazin” articole de istorie (Temişana etc.) şi de epigrafie, primele de acest fel în literatura română.

*


În afară de scrierile lui Laurian, literatura didactică este, şi în acest timp, îmbo găţită şi de alţi scriitori, iar şcoalele fac progrese însemnate. Pe lângă profesorii ardeleni, mai de mult veniţi în principate, se adaugă alţii, între care locul de frunte îl ocupă Munteanu şi Ion Maiorescu.
Gavriil Munteanu (1812-1869) profesează în Buzău (la seminar) şi în Bucureşti până la 1848, iar după acest an se întoarce în provincia sa şi devine fundatorul gimnaziului din Braşov.
De la el au rămas câteva traduceri literare, ca Suferinţele junelui Werther (Buc. 1842) şi cărţi de şcoală. Cea mai însemnată lucrare este traducerea scrierilor lui Tacit (Sibiu 1871), despre care regretăm că e scrisă într-o limbă prea latinizată. Aceasta îi deschise porţile Academiei în 1866.
Mai importantă şi mai îndelungată activitate didactică are Ion Maiorescu. Acti vitatea lui este acum mai bine cunoscută prin publicaţiile ce s-au făcut cu ocazia îm plinirii a 100 de ani de la naştere.
Ion Maiorescu (1811-1864), născut într-un sat lângă Blaj, a studiat la Blaj, Cluj, la Pesta şi la Viena. A venit în Ţara Românească în 1837, ca un profesor la o şcoală ce s-a întemeiat atunci în orăşelul Cerneţi, dintr-un fond particular. A trecut apoi profesor la un colegiu din Craiova şi inspector al şcoalelor din acel oraş. Fiind aci, a avut în anul 1839, un mare conflict cu conducătorii şcoalelor din ţară, din pricina unui articol publicat în „Gazeta de Transilvania”. În acel articol el critica şi viaţa socială şi culturală şi literatura din Ţara Românească. O sumă de glasuri de protestare se ridicară, între care şi al lui Heliade; autoritatea şcolară, în fruntea căreia se afla Petrache Poenaru, îl sili să părăsească postul pe care nu-l reluă decât după o scrisoare de retractare.
E probabil că a fost profesor la seminarul „Veniamin” din Iaşi, dacă îl identificăm cu Ion Maior pe care-l pomenesc actele şcoalei din 1842 şi 1843, ceea ce se poate face ţinând socoteală că între acuzaţiile pe care i le aduce Heliade este şi aceea că şi-a schimbat numele din Maior în Maiorescu, pe când Lazăr nu s-a făcut Lăzărescu.
Furtuna aceasta s-a potolit şi Maiorescu a avut legături cu toţi fruntaşii mişcării din 1848. Aflându-se în Ardeal, unde se dusese să ia parte la luptele fraţilor săi, el a fost delegat de către guvernul provizoriu să reprezinte dietei Germaniei, din Frankfurt, memorii, în care arăta motivele mişcărilor din principate.
Mai târziu s-a întors în Ţara Românească şi s-a ocupat cu administraţia învăţământului, fiind mai mulţi ani director al eforiei şcoalelor. În această calitate el a publicat dări de seamă asupra mersului instituţiilor culturale, puse sub oblăduirea eforiei.
În 1857 a făcut o călătorie în Istria unde a găsit sate româneşti şi a cercetat starea românilor precum şi dialectul vorbit de aceştia. Lucrarea s-a tipărit după moartea autorului de către fiul său (1874).

*


Pentru a încheia cu această epocă, ne rămâne să pomenim despre literatura poporană şi despre teatru.
Scriitorul popular Anton Pann tipăreşte acum o colecţie de Poezii populare (Buc. 1864) şi dă la lumină primul volum din culegerea de Proverburi sau povestea vorbei (Buc. 1847).
El rămâne însă tot izolat şi necunoscut de lumea scriitorilor, pe care n-o poate inte resa la acest gen de publicaţii. În Moldova însă se vede naşterea unui spirit nou, care preţuieşte produceri ale poporului, reprezentat prin Alexandru Russo şi prin Alecsandri.
Literatura dramatică este reprezentată în acest timp prin câteva comedii ale lui C. Bălcescu (O bună educaţie, 1845), T. Codrescu (Soldatul prujitor, 1846), C.Halepliu (Cumplitul amăgit 1847), C. Caragiale (O soarea la mahala 1847) şi mai ales prin piesele lui Alecsandri: Creditorii (1845), Rămăşagul (1846); Iaşii în carnaval (1845), Piatra din casă (1847); Iorgu de la Sadagura tipărită în 1844 şi Nunta ţărănească (1848). Cea mai însemnată din ele este Iorgu de la Sadagura în care, pe lângă partea comică, se vede dezvoltată şi o idee: lupta între bătrâni şi tineri. Aici el înfăţişează sub o lumină favorabilă pe boierii bătrâni care trimit pe fiii lor în străinătate şi face o figură ridicolă din Iorgu, care a stat câtva timp la Sadagura şi nu mai poate suferi nici viaţa, nici obiceiurile din Moldova. Încheierea piesei este patriotică şi spre lauda bătrânilor, căci Iorgu vede şi el, nu numai că interesul său personal este să fie de aceeaşi părere cu unchiul său, dar că datoria tinerilor care au făcut studii în ţări străine este să pună toată învăţătura şi toată puterea lor în serviciul patriei.
Iaşii în carnaval este ca şi cealaltă alcătuită din mai multe acte. Aci el face satira vieţii din Capitală, arătând, cu ocazia petrecerilor din carnaval, o sumă de obiceiuri rele, abuzuri ale administraţiei ş.a. Este una din pledoariile cele mai elocvente pentru ideile politice ale tinerimii.

2. Epoca lui Alecsandri (1848-1870)

Vasile Alecsandri (1819-1890), este fiul vornicului Vasile Alecsandri, italian de neam şi al Elenei, născută Cozoni, tot de neam italian.
Credem că nu se poate pune temei pe afirmaţia unora că nu de origină italiană îi era familia, ci de origine evreiască. Aceasta s-a produs în vremea luptelor pentru unire, când se vorbea despre candidatura lui Alecsandri la tronul Moldovei. Cine ar vrea să cunoască chestia, poate găsi amănunte în studiul lui I. Chendi (“Voinţa Naţio nală”, foileton 1904; apoi în volumul Foiletoane) şi în broşura lui Al. Dumitrescu (Despre Alecsandri, data naşterii şi originea sa Buc. 1905).
Învăţătura şi-a început-o în casă cu călugărul Gherman şi a urmat-o la şcoala franţuzească a lui Cuenim, unde a fost coleg cu Kogălniceanu şi cu Millo. În 1834 s-a dus la Paris ca să înveţe medicina. A plecat însoţit de Al. Cuza şi Nicolae Docan, con duşi toţi de un grec, Furnurachi. Acolo Alecsandri s-a pregătit pentru examenul de bacalaureat în litere cu profesorul Cotte şi a trecut bine acest examen. S-a înscris şi a urmat câtva la medicină, dar n-a putut continua. A încercat dreptul şi apoi mate ma ticile, dar nu a putut stărui nici în aceste direcţii; de aceea s-a întors la studiile literare, a studiat clasicitatea veche şi pe cea franceză şi a scris câteva poezii în franţuzeşte, primele lui încercări poetice.
Amănunte despre prima parte a vieţii sale, înainte de 1848, se găsesc în studiul d-lui G. Bengescu (“Convorbiri literare” an. XX, XXI, XXII).
În 1839 s-a întors în ţară şi a publicat întâi o nuvelă Buchetiera din Florenţa în revista lui Kogălniceanu „Dacia literară” (1840).
Fiind închisă revista şi pierzând pe mama sa, trăieşte câtăva vreme retras la munţi, unde adună poezii populare pe care avea să le dea la lumină mai târziu cu atât efect. Culegând aceste comori ale geniului popular, se inspiră şi dânsul şi scrie poezii ca Baba Cloanţa, Strunga şi altele.
Numit în 1840, împreună cu Negruzzi şi Kogălniceanu, director al teatrului, Alecsandri se hotărî să creeze teatrul român, mai ales că înţelegea cât de mare impor tanţă are scena pentru mişcarea politică. El făcu din piesele sale o armă de luptă, lovind mai ales acea pătură din societatea care se arăta refractară la ideile de reformă şi progres. Începându-şi piesele originale cu Iorgu de la Sadagura, dete canţonete, vode viluri, farse, comedii, drame.
Întemeietor al revistei „Propăşirea” cu I. Ghica, Kogălniceanu ş.a., el suferi de loviturile ce se îndreptau împotriva acestei publicaţii şi se alipi din ce în ce mai mult de cei care făceau opoziţie lui Mihai Sturdza.
În 1846 şi 1847 călătoreşte prin Orient şi prin Italia. În acest timp el scrie primele poezii de amor, închinate logodnicei sale Elena Negri, pe care a avut durerea s-o piardă în mai 1847.
În 1848 Alecsandri fu dintre tinerii care voiau să introducă oarecare reforme democratice; dar guvernul, după ce dete voie să se ţină o întrunire publică, luă măsuri severe contra conducătorilor, arestă pe unii din ei, pe alţii îi sili să plece la ţară ori să se exileze în străinătate.
Atunci Alecsandri răspândi în foi volante poezia sa Deşteptarea României.

Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare!

şi se retrase pentru câtva timp la o familie în jud. Neamţ. Apoi trecu în Bucovina, unde se adunară la moşia familiei Hurmuzachi o sumă de tineri prieteni, cum era C. Negri ş.a. De acolo, călători prin Transilvania şi apoi porni în Orient după ce scrisese poezia sa Adio Moldovei.
În 1849 se întoarce în ţară şi reia relaţiile sale cu bucovinenii, devenind unul din colaboratorii obişnuiţi ai gazetei pe care o redactau fraţii Hurmuzachi „Bucovina”. Aci publică el din poeziile sale mai vechi şi începu a da la lumină culegerile din tezaurul poetic al poporului ca Mioara, Codreanul ş.a.
Anii 1850-52 îi închină mai ales teatrului. Din această epocă datează vreo opt piese mai mari sau mai mici, între care faimoasele comedii Chiriţa la Iaşi (1850) şi Chiriţa în provincie (1852).
În 1853, pleacă la Paris, unde tipăreşte poeziile sale, adunându-le într-un volum cu titlul expresiv de Doine şi lăcrămioare; apoi, după ce petrece vara la Biaritz pe malul Atlanticei, porneşte la o călătorie mai lungă; în Africa. Pornind din Bayonne (sept. 1853), străbate sudul Franţei şi regiunea Pirineilor, apoi de la Marsilia cu vaporul ajunge la Gibraltar, de unde trece în Maroc, merge călare de la Tanger la Tetuan, şi apoi se întoarce spre a vizita cele mai vestite oraşe ale Spaniei (Cadix, Grenada, Cordova, Madridul). Şederea lui la Paris şi călătoria aceasta sunt interesante şi pentru istoria şi pentru literatura noastră. În Paris a căutat, cu alţi români ce şedeau acolo, să facă cunoscute ţările lor şi să atragă bunăvoinţa oamenilor politici pentru cauza română. În călătorie a scris poezii, a adunat notiţe, care se vor adăuga la operele lui de până acum.
Întorcându-se în ţară în 1854, făcu pregătiri pentru scoaterea unei reviste, dar nu izbuti să dobândească învoirea cenzurei decât tocmai pentru ianuarie anul următor.
Atunci apăru „România Literară”, sub direcţia lui V. Alecsandri. Din nefericire, ea nu trăi decât până la finele anului, căci fu suprimată.
În vremea aceea, evenimentele se precipitau, ca să zicem astfel, pentru români. Războiul Crimeei făcu să înceteze ocupaţia rusească a principatelor şi dete oarecare speranţe poporului român că-şi va schimba soarta. După căderea Sevastopolului, Alecsandri călători pe teatrul războiului şi scrise o poezie, pe care o termină cu expri mare acestor speranţe:

O Doamne fie! fie ca sângele vărsat
Pe sub aceste ziduri într-un război turbat
Să dee-o roadă bună, un drept de re'nviere
Pentru a mea ţară scumpă ce zace în durere!


Pacea din 1856 hotărî să se trimită o comisie specială în principate ca să le consulte asupra dorinţelor lor; e epoca divanurilor ad-hoc. Atunci tinerimea din Moldova, în fruntea căreia sta Alecsandri, cu Mihail Kogălniceanu, Costache Negri ş.a., se devotă cu totul ideii celei mântuitoare; unirea. Atunci scrise Alecsandri, Hora unirii (1857) şi se servi de piese, de canţonete, de vodeviluri pentru a susţine principiile partidului naţional. Aşa este: Păcală şi Tândală (1857), Vivandiera (1858), Ci nel-Cinel (1858).
Membru al Divanului ad-hoc, ministru de externe al căimăcăniei din 1858, el devine om politic şi unul din factorii de căpetenie în mişcarea care aduce pe tronul ţărilor pe colonelul Cuza.
Legăturile de prietenie cu noul domn şi rolul jucat în ultimii ani, desemnară pe Alecsandri să fie trimis pe la cabinetele europene ca să explice şi să susţină faptul împlinirii de la 24 Ianuarie.
Călătoria aceasta pe care a povestit-o el într-o serie de articole (Istoria misiilor mele politice), i-a inspirat şi câteva poezii ca Presimţire, Pilotul ş.a.
Luptele politice din timpul domniei lui Cuza nu l-au prins în vârtejul lor. Erau prea violente, prea amestecate cu patimi personale pentru ca să le poată susţine un temperament ca al lui Alecsandri. Totuşi ele avură ecou în unele scrieri ale sale şi în deosebi în piesele de teatru. Clevetici ultra demagogul şi Sandu Napoilă ultra-retro gradul (1861), două monoloage care zugrăvesc cele două extreme ale principiilor politice care se aflau pe atunci faţă în faţă, arată în acelaşi timp că autorul lor ar voi o stare de mijloc, o echilibrare. Chestiunea rurală se oglindeşte în Lipitorile satelor (1863), în care zugrăveşte o parte din suferinţele sătenilor. Aceeaşi chestiune o vedem amestecată, într-un mod cam confuz, în Rusaliile (1863), unde introduce şi o serie de satire împotriva diferitelor sisteme lingvistice.
După 1866 se retrage din politica militantă. Fu unul dintre primii colaboratori ai revistei „Convorbiri literare”, în care apărură Pastelurile şi Legendele.
Când veni războiul din 1877, Alecsandri regăsi în sine toată vigoarea tinereţei ca să cânte faptele soldaţilor români, dându-ne pe Peneş Curcanul, Balcanul şi Carpatul ş.a. Când în 1878, societatea limbilor romanice din Montpellier publică un concurs pentru un câtec al gintei latine, el izbuti cu lucrarea sa să câştige cupa şi să dobândească o mare victorie pentru neamul său. Scrisese apoi piese: Despot-Vodă (1879) şi Fântâna Blanduziei (1884). În 1884 se duse ca ministru plenipotenţiar la Paris, unde, după câţiva ani, se îmbolnăvi şi venind în ţară muri la Mirceşti lângă faimoasa luncă, pe care a cântat-o cu atâta talent.
Activitatea literară a lui Alecsandri e foarte întinsă şi foarte variată.
În traiul său pe la ţară, în călătoriile prin Ardeal şi Bucovina, adună poezii popu lare, pe care le publică mai întâi separat (1852-1853), apoi într-un volum mare (1866). Le-a publicat cu oarecare modificări ce ne spune că le-a „întocmit”. Aci stă defectul lui; dar are marele merit că a fost cel dintâi care a atras atenţia atât în ţară cât şi în străinătate asupra muzei poporului.
Mai înainte de a le publica, el s-a inspirat dintr-însele şi a luat idei, simţiri şi mai presus de toate limba lor minunată, înţelegând că poeţii anteriori luase o cale greşită, de vreme ce căutau inspiraţiunea în izvoare străine.
Alecsandri a îngrijit apoi publicarea în colecţii complete a scrierilor sale.
Prima lui colecţie se numeşte Doine şi lăcrămioare, la care putem adăuga ediţia de mai târziu Mărgăritărele.
Doinele cuprind poezii cu subiecte şi cu ton popular. Vom cita: Sora şi hoţul, Andrii Popa, Baba Cloanţa.
Lăcrămioarele sunt poezii lirice de caracter intim, în legătură cu primul său amor. Le-a adunat pe toate, punându-se în frunte poezia atât de cunoscută Steluţa.
Mărgăritărele cuprind poezii de amor şi poezii ocazionale. Cele mai fru moase sunt: Deşteptarea României şi Sentinela română. Această bucată, publicată întâia oară în „România literară” (1855) este prima lui poezie mare; mare şi ca dezvoltare şi ca importanţă a subiectului. Aci el înfăţişează într-un simbol rolul neamului românesc în istorie, arătând, în momentele în care se vorbea în toată diplomaţia europeană despre situaţia celor două principate, că neamul lor a fost paza occidentului:

Să trăieşti ostaş române,
Stâlp al lumii apusene!
Tu cu braţul tău armat
Pasul soartei ai schimbat.


Pastelurile sunt socotite de mulţi drept cele mai desăvârşite creaţiuni ale lui Alecsandri. Ne înfăţişează natura cu toate frumuseţile ei, natura veselă şi plăcută, iarna ca şi vara, pe furtună ca şi pe senin. În natură el caută viaţă, nu voieşte linişte, nemiş care. Descripţiile nu sunt numai descripţii de peisage; omul are un însemnat loc în aceste minunate tablouri. Scenele sunt reale, dar sunt numai vesele. Aşa era firea lui, aşa a văzut şi simţit. Ţăranii din Pasteluri vor cânta, vor face glume, vor îndemna boii de la plug sau de la car, fetele vor râde torcând sau venind de la apă cu cofiţa, sglobii şi încântătoare; niciodată nu vom întâlni gemete, nu vom avea pe ţăran plângând de as primea silei, de lipsa hranei şi a lemnelor. Mai toate sunt cunoscute, ca Sfârşit de toamnă - Concertul în luncă - Plugarii - Iarna şi altele.
Legendele cuprind o serie de lucrări cu ton epic, unele dezvoltând subiecte istorice naţionale, altele, subiecte închipuite.
Legenda Rândunicăi şi Legenda Ciocârliei povestesc în frumoase versuri cum atât una cât şi alta au fost nişte încântătoare „jumătate fete şi jumătate flori”, care s-au prefăcut în păsări. Dan căpitan de plai e poate cea mai reuşită. Figurile lui Ursan şi a bătrânului Dan ne apar ca nişte trăsături supraomeneşti, luptele lor sunt din dome niul închipuirii, dar ne plac, ne entuziasmează prin modul cum sunt arătate. Dumbrava roşie este înfăţişarea luptei lui Ştefan contra lui Albert, regele Poloniei, învingerea polonilor şi înjugarea lor la pluguri, ca să are un loc ce va deveni Dumbrava roşie, adică pădurea sângelui. Cuprinde multe frumuseţi, dar nu are destulă proporţiune. Partea introductivă, e prea lungă, iar lupta (fondul real al poemei) prea scurtă, şi figura eroului principal, a lui Ştefan ne apare mai mult în descriere decât în acţiune. Grui Sânger e o povestire romantică, având ca fond ideea că pentru Dumnezeu căinţa preţuieşte tot atât cât şi nevinovăţia. Un tâlhar crud ucide fără să vrea pe tatăl său. Cerul îl pedep seşte a trăi ani îndelungaţi şi a căra în gură apă din vale ca să ude o buturugă până va înverzi. Tocmai când ducea ultima picătură întâlneşte o pasăre care aproape murea de sete i-o dă. Atunci Dumnezeu îl iartă. Aci aflăm un blestem, care, pus alăturea cu al lui Bolintineanu din Mihnea şi baba, e dintre cele mai frumoase din literatura noastră.
În genere, putem zice de compunerile lui istorice că ne arată persoane cu totul idealizate, dar înfăţişând trecutul măreţ, el nu pune în faţă micimea prezentului ca Eminescu, ci găseşte numai un prilej de a-şi cânta ţara.
De aceea tot ce se produce mare în vremea sa îl entuziasmează şi găseşte accente energice la bătrâneţe ca să cânte luptele de la 1877 în poeziile din colecţia Ostaşii noştri. Cu acelaşi meşteşug artistic, el face un corp din diferitele bucăţi inspirate de diferitele momente ale luptelor din acel timp, punând în frunte o frumoasă alegorie, în care înfăţişează lupta între neamul nostru, reprezentantul creştinismului şi al civilizaţiunii, şi între turci, reprezentanţii păgânităţii şi ai barbariei:

Nevoie ai de o cârje ruina să-ţi supoarte,
Căci eşti acum, sărmane, ajuns la prag de moarte.


Alecsandri a scris foarte mult şi pentru teatru. Activitatea lui pe acest teren se poate împărţi în două. În prima, intră lucrările lui de la 1840 până la Despot-vodă; în a doua ultimele lui trei piese.
Afară de Cetatea Neamţului, Lipitorile satelor, Sgârcitul risipitor, care sunt drame, Alecsandri ne-a dat numai lucrări din domeniul comediei.
Cântecele comice înfăţişează diferite tipuri, care începeau să dispară în timpul său şi care astăzi nu se mai găsesc. Aşa avem: Mama Angheluţa ştiinţa medicală din acele vremuri; Herşcu Boccegiul evreul care face comerţ ambulant; Surugiul amin tind timpul căruţelor de poştă cu toată poezia şi cu toate neplăcerile lui; Barbu Lăutaru, arătând rolul jucat de lăutari în viaţa boierimei trecute; Vivandiera, amin tindu-ne o funcţiune militară desfiinţată demult. Prin urmare în cele mai multe aflăm importante documente pentru trecutul societăţii noastre.
Operetele, vodevilurile şi comediile au de scop toate să biciuiască diferite obice iuri ridicole din societate, să lovească atât pe cei care voiau să rămâie în deprinderile trecutului cât şi pe cei ce umblau după reforme nepotrivite sau greşite, să combată într-un cuvânt exageraţia, în orice direcţie s-ar manifesta. Între acestea sunt: Iorgu de la Sadagura, Coana Chiriţa, Piatra din casă, Milo director. În mai toate, caracterele sunt slab desemnate; acţiunea e vie, dar constă mai mult din fapte ce impresionează în mod fizic; iar ca ultim resort pentru a produce râsul are stricarea limbii şi de aceea mai în toate piesele avem un grec, un ovrei, un neamţ, un ţigan. Aceea pe care o preţuieşte el mai mult este Boeri şi ciocoi, dar se observă în ea multe lipsuri.
A doua categorie a pieselor sale cuprinde: Despot Vodă, Fântâna Blandu ziei, Ovidiu.
În toate a căutat să idealizeze persoanele. Aventurierul Despot nu e înfăţişat ca un om superior; Horaţiu poetul spiritual, dar senzual ne apare ca un visător şi ca un iubitor al idealului; iar desfrânatul autor al Artei amatorie, pudic ca o vestală şi viteaz ca un cavaler din evul mediu, care porneşte o luptă pentru Dieu et Madame. Culoarea locală e mai bine zugrăvită în Despot; dar în celelalte două are multe neajunsuri şi lucruri netemeinice în înfăţişarea societăţii romane.
În schimb versurile şi cugetările sunt adevărate mărgăritare pentru literatura noastră.
Alecsandri, mai ales la începutul caierei sale literare, a scris şi lucrări în proză.
Sunt mai ales nuvele şi povestiri ale călătoriilor prin ţară sau prin alte părţi (Bu chetiera de la Florenţa, O plimbare în munţi, Călătorie în Africa); sunt însă şi câteva satire sociale, cum e Istoria unui galben şi a unei parale, în care forma adop tată este atrăgătoare, dar digresiunile sunt preal ungi şi cu intersul adesea puţin susţinut.

*


Alecsandri a avut un rol mare în dezvoltarea literaturii noastre: în timp de 40 de ani el a stat în primele rânduri ale scriitorilor. În această vreme activitatea sa a fost din cele mai variate: a scris poezie intimă, a slăvit trecutul patriei, a descris frumuseţile naturale ale ţării sale, a adunat comorile literaturii poporane, a fost creatorul teatrului şi în special al literaturii dramatice în România, în fine, opera sa este în legătură directă cu tot mersul înainte al poporului românesc din momentul în care a început să scrie.
Eminescu l-a numit „rege al poeziei”. Acest epitet a inspirat d-lui Iorga titulatura de „regalitatea literară” a lui Alecsandri pentru vremea dintre 1846-66. Noi am făcut dintr-însul principala figură a epocii dintre 1840-1870, care în adevăr trebuie să poarte numele său, pentru că - în poezie în special - nimeni altul nu se ridică la înălţimea lui Alecsandri şi nici un nume de poet nu este în această vreme aşa de obşteşte respectat şi preţuit şi nimeni nu are o operă aşa de complexă ca a lui.

*


În această epocă a lui Alecsandri deosebim două părţi: una până la 1859, alta de aci până la sfârşitul ei.

a) 1848-1859

Vremea aceasta, atât de însemnată pentru istoria noastră politică, pentru că acum s-a pregătit România modernă, este puţin însemnată pentru literatură.
Nu este sărăcie de scrieri, căci acuma se tipăreşte mult, foarte mult chiar, în com paraţie cu anii anteriori, dar se observă peste tot, nerăbdarea, frigurile luptelor politice, zguduirile sociale, frământările şi ciocnirile de idei, dorinţa şi nevoia de a face din lite ratură mijloace de acţiune în sprijinul curentelor noi ce aveau să prefacă toată înfăţişarea societăţii româneşti din principate.

*


Poezia originală, se rezumă aproape în opera lui Alecsandri, care tipăreşte în 1853, la Paris Doine şi lăcrămioare. Aci sunt, pe lângă produsele lui dinainte de 1848, şi altele noi, ca Marioara Florioara ş.a.
Mai apar, e adevărat, patru volume ale lui Bolintineanu: în 1852 Cântece şi plângeri (Iaşi) în 1855, Poezii vechi şi noi (Buc.), în 1858 Melodii române (Buc.) şi în 1859 Bătăliile românilor (Buc.), dar acestea reprezintă opera lui dinainte de 1848. Mai apar şi ediţii complete ale poeziilor lui C. Bolliac (Paris 1857) şi G. Sion (Buc. 1857), precum şi o colecţie a răposatului Conachi (Iaşi 1856), dar acestea în majoritatea lor nu pot înfrunta o critică severă.
Mai prejos decât acestea se aşază, desigur, toată seria scrierilor ce se tipăresc în număr mare de autori ca A. Pelimon (Poezii, Faptele eroilor, 1857, Poezii noi, 1854), C.D. Aricescu (Harpa română, 1852; Lira, 1858), A. Lăzărescu (Ore de repaos, 1853), Radu Ionescu (Cânturi intime, 1853), N.T. Orăşanu (Flo ricele de primăvară, 1854), D. Gusti (Buchetul poetic, 1855), G. Dăscălescu (Zorile, 1855), P. Georgescu (Momente câmpeneşti, 1855), Gr. Serur ie (Poezii din exil, 1858), I. Anghelescu (Poezii amoroase, Buc., 1859), Marache Atanasiu (Poezii, 1859, Craiova), I. Bancov (Poezii originale, Craiova, 1859) ş.a.
Două nume se disting cu adevărat în această vreme: G. Creţeanu şi Al. Sihleanu.
George Creţeanu (1829-1887) a fost în cea mai mare parte a vieţii sale ma gistrat. Primele încercări le-a publicat în „Curierul” lui Heliade; apoi a colaborat la alte reviste dintre care trebuie să cităm pe a lui Alecsandri „România literară”. În 1855 şi-a adunat într-un volum scrierile sale intitulate Melodii intime (Bucureşti). A imitat pe Bolintineanu şi în urmă puţin pe Alecsandri; a dat câteva bucăţi interesante, dar nu s-a ridicat niciodată la o reputaţie literară deosebită. Cea mai cunoscută poezie este acel cântec al străinătăţii, cu refrenul pe care-l repetăm adesea:

Fie pâinea cât de rea,
Tot mai bine-n ţara mea.


Alexandru Sihleanu (1834-1857) a murit tânăr ca şi Cârlova. Poate că o viaţă mai lungă l-ar fi făcut un poet mare, fiindcă avea multe însuşiri: vers curgător şi ima ginaţie puternică. Nu reuşise însă să se libereze de influenţele modelelor sale franceze şi româneşti (mai ales Bolintineanu). Strigoiul este una din poeziile cu mai multă mişcare, dar de un romantism exagerat. În acelaşi ton este şi poema Logodnicii morţii.
Poeziile sale au fost publicate într-un mic volum: Armonii intime (1857).
Acum începe a ieşi la iveală talentul satiric, vulgar dar viguros al lui Nicolae Orăşeanu, prin câteva broşuri de un gust dubios ca Misterele mahalalelor (Buc. 1859) şi prin satire politice, Târgul cu idei (1857) etc.
O poziţie cu totul particulară ocupă în acest timp Andrei Mureşeanu.
Andrei Mureşanu (1816-1863), născut în oraşul Bistriţa, a făcut studii în Tran silvania, a fost învăţător şi apoi profesor la Braşov. A colaborat la „Gazeta Transil vaniei” cât timp vărul său Iacob Mureşeanu este conducătorul acestei foi. A luat parte la mişcarea din 1848; mai târziu a fost funcţionar al guvernului în Sibiu. De la 1861 a trăit retras, ca pensionar.
De la el avem o traducere: Icoana creşterii rele (1848) şi o colecţie de poezii (1862).
Valoarea acestui poet a fost foarte discutată. Înălţat de Aron Densuşianu (Cercetări literare 1887) la rangul de cel mai mare poet liric al nostru, a fost declarat de Titu Maiorescu (“Convorbiri liter.” 86-87) lipsit cu totul de valoare.
E adevărat că cea mai mare parte a poeziilor lui, mai ales cele erotice, nu se pot citi. Strofe bune aflăm în cele cu subiect patriotic; dar mai nici una din acestea nu se poate susţine în întregul ei. Compoziţia nu are plan lămurit şi limba e încărcată cu neologisme nepoetice şi cu prozaisme.
Nu putem însă şterge cu totul numele lui din istoria literaturii noastre, fiindcă este autorul Răsunetului din 1848. În acele momente de fierbere şi de agitare s-a sim ţit cu adevărat inspirat; a arătat aici trecutul cu nenorocirile lui, neunirea care a stri cat aşa de mult neamului nostru; apoi prezentul nesigur şi tulburat. În această poezie a predicat „unirea în cuget şi în simţiri” şi a strigat:

Murim mai bine-n luptă cu glorie deplină
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiu-ne pământ.


El va ocupa la noi acelaşi loc, pe care-l are la francezi Rouget de l'Isle, autorul Marseillesei.

*


Literatura dramatică originală e înfăţişată prin drame istorice, comedii şi vodeviluri, tragedii şi canţonete. Valoarea lor este, pentru cea mai mare parte din ele, sub mediocru.
Astfel se găsesc autori dramatici ca: V. Halepliu (Moartea lui Mihai, Buc. 1854), I. Dimitrescu (Badea comedie, Buc., 1848; Radu Calomfirescu, dramă, Buzău, 1851; Logofătul satului, vodevil, Bucureşti, 1852), I.C. Lerescu (Fan tasma, comedie, 1851), T. Strâmbeanu (Căsătoria, comedie, Craiova, 1851; Radu Leon Vodă, tragedie, 1856), G. Mavrodolu, (Vlad Ţepeş, 1858), Coculescu (Necazul Catinchii, comedie, Craiova, 1959) care numai întâmplător tipăresc câte ceva şi sunt cu desăvârşire necu noscuţi. Un autor fecund, foarte fecund, dar lipsit de talent şi de cultură literară şi de meşteşugul scrisului este Alexandru Pelimon, care scrise drame (Fiul Mazâlului, Buc., 1851; Curtea lui Vasile Vodă, 1852) sau drame cu cântece (Actriţa de Moldova, 1852). Alţii au să devină cunoscuţi prin alte îndeletniciri în mijlocul societăţii în mij locul căreia au trăit. Vasile Maniu (scrie: Amelia sau victima amorului, dramă, 1849) va fi avocat şi om politic; Nicolae Istrati (scrie: Matia Corvin, dramă, 1850, Iaşi) va fi, de asemenea, un om politic, care se va face cunoscut prin împotrivirea la cauza unirii prin cipatelor; I.M. Bujo reanu (scrie Fata sub epitropie, Buc., 1853) va publica preţioase colecţiuni de legi ale ţărilor române; Eugeniu Carada (scrie: Munteanul şi pandurul cerşetor, canţonetă, 1857; Milcovul, tot canţonetă, 1858 şi Fraţii de munte, dramă, în unire cu actorul C. Demetriade, 1856) va deveni mare financiar. Actorii sunt, de nevoie, lucrători activi pe terenul acesta; aşa face C. Demetriade şi mai ales Iorgu Cara giale (Jelbarul, canţonetă, 1857; Surdul, idem, 1857), dar ei nu tipăresc decât unele din operele lor, care sunt mai mult prelucrări şi adaptări. Aşa lucrează şi marele actor comic Matei Millo, de la care avem Baba Hârca, comedie care s-a jucat cu mult succes, datorită mai mult talentului interpretului decât valorii ei.
Acum întâlnim şi numele lui G. Baronzi cu o dramă: Matei Basarab sau dorobanţii şi seimenii, uitată, ca şi întreaga producţie a sa, pe care voieşte a o reînvia acum d-l N. Iorga.
E interesant de notat printre scriitorii acestui timp şi d-l Petre Grădişteanu, care tipăreşte în 1857: O noapte pe ruinele Târgoviştei, lucrare juvenilă, de care va fi uitat şi autorul ei.
Rămâm dar ca singure producţii cu oarecare însemnătate piesele lui Alecsandri, la care putem adăuga vodevilul Cârlanii de C. Negruzzi (1857) şi idila Ţiganii de G.Asachi (1856).
În adevăr, acum dă Alecsandri scenei române câteva canţonete, ca Şoldan Viteazul, Mama Angheluşa, câteva localizări, ca Chir Zuliardi (după o come die fran ceză Le tigre de Bengale) şi Doi morţi vii (după L'homme blasé); acum, în fine dă cele două comedii care i-au asigurat un succes mare şi îndelungat; Chiriţa în Iaşi şi Chiriţa în provincie. Studiile publicate de d-l Ch. Drouhet (în „Viaţa românească” din Iaşi 1912), arată că originalitatea acestora nu e deplină. Ele însă sunt departe de-a da o singură piesă străină; ci arată mai multe reminiscenţe, pasagii de efect transpuse din diferite comedii franţuzeşti. Pe lângă elementele împrumutate, Alecsandri a pus şi unele proprii; în orice caz, a ştiut să dea o culoare locală potrivită,. a reuşit să se folosească de ridicule ce sunt comune în multe ţări, pentru a înfăţişa personagii, pe care privitorii le-au recunoscut că trăiesc în mijlocul lor.
Provinciala, care voieşte să imite pe doamnele din societatea aleasă a Iaşilor, e arătată de autor cu însuşiri vrednice de râs, exagerate uneori peste măsură; exageraţia arată câteodată tendinţa de a aluneca din comedie în farsă şi de aci urmează, poate, puţina stăruinţă ce pune în fixarea contururilor definite ale personajelor sale. Aşa, pe când în prima piesă Coconul Bărzoiu arată spiritul serios, practic, al boiernaşului de ţară - un fel de Sancho Pança, faţă de Chiriţa, care e un fel de Don Quijotte feminin - în a doua piesă, unde dânsul ajunge ispravnic, îl vedem cu defecte pe care nu i le bănuiam şi care nu se potrivesc cu imaginea ce ne-o făcusem despre el cu prilejul primei comedii Chiriţa în Iaşi.
Cu toate aceste lipsuri, graţie poate, şi talentului cu care a creat Millo tipul Chiriţei, piesele s-au menţinut ani de-a rândul şi în 1886 Alecsandri a avut ocazie să vadă una din aceste piese jucată în Bucureşti tot cu Millo şi a constatat că încă se pot asculta cu plăcere scrierile sale din tinereţe.

*


Cititorii din principate se îndestulează în acest timp, mai ales cu traduceri. De pe lista bibliografică ce se poate stabili, se vede că traducerile se făceau la întâmplare, fără vreo preocupare sistematică. Pătrund şi câteva lucruri ale marilor scriitori, dar marea majoritate sunt opere slabe, ale autorilor de scandal sau ale unor necunoscuţi, ale căror scrieri puteau să atragă numai prin titlurile bombastice.
Majoritatea traducerilor reprezintă literatura franceză. E greu de stabilit statistica exactă, fiindcă bibliografia lui Iarcu pune multe traduceri fără numele autorului.
Din literatura clasică franceză nu se traduce mai nimic. În schimb romanticii au mulţi reprezentanţi. Lamartine are câteva scrieri între care Rafael (1856), Graziella (1858), Chateaubriand apare cu Geniul cristianismului (1850) cu René şi Anthala (1852) şi cu Martirii (1859). Alexandre Dumas (tatăl) care a împărţit favoarea pu bli cului cu d-na Georges Sand, căci cel dintâi apare cu 7 scrieri (Moartea lui Neron, 1851; Trei muşchetari, 1853; Isac Lachedem, 1853; Paul Bruno, 1856; Aventurile lui Lideric, 1857; Contele de Monte-Cristo, 1857), iar amica lui Musset cu 6 scrieri (Lelia, 1853; Metela, 1853; Mauprat, 1853; Mont revèche, 1853; Lacul Dracului, 1855).
Succesul Damei cu camelii a lui Al. Dumas fiul nu putea să rămână fără ecou la noi, şi în 1854 dă M. Costiescu o traducere.
Dintre capodoperele literaturii universale care trebuie să figureze în toate colec ţiile de traduceri avem acum: Ierusalimul liberat al lui Tasso (1852); Vicarul din Wackefield al lui Goldsmith (1852); Mizantropul lui Molière (1854); Zaira lui Voltaire (1854); Vieţile paralele ale lui Plutarch (1857) şi Telemac al lui Fenélon. Aceasta e a doua traducere direct din franţuzeşte; prima o datorăm lui Gr. Pleşoianu (1831).
Tot acum se dă pentru prima oară pe româneşte Macbeth a lui Shakespeare de Băjescu.
Numele traducătorilor sunt în mare parte sau cu totul necunoscute sau cunoscute din alte îndeletniciri, nu din istoria literaturii (ca Băjescu, I.N. Şoimescu, C. Gane, G. Romanescu, Simion Mihăilescu, Em. Angelescu, C. Bădulescu, A. Dertman, I.M. Bujoreanu, P. Teulescu, I.G. Valentineanu, D. Iarcu etc.). E interesant să notăm câteva nume de oameni politici însemnaţi pe care în tinereţe i-a atras literatura, ca Vasile Boerescu, marele orator, fostul ministru de Externe, George Chiţu, fostul ministru de Instrucţie, Alexandru Creţescu, marele jurist, fost ministru de Justiţie, fost consilier la Curtea de casaţie.
Între traducătorii din această epocă trebuie să notăm pe câţiva care şi-au făcut o îndeletnicire specială din traduceri, ca George Ioanid, T. Codrescu, G. Baronzi, G. Sion, C. Aristia. Cel din urmă e cunoscut din capitolele precedente; despre unii din ceilalţi vom spune acum un cuvânt.
Teodor Codrescu (1826-1894) a studiat în ţară şi în Franţa, a fost câtva timp profesor; dar s-a ocupat mai ales cu publicarea de ziare şi editarea de cărţi în tipografia sa în care apărea „Buciumul român” şi care a fost unul din cele mai însemnate din isto ria culturală a Iaşilor. El a făcut o ediţie nouă a dicţionarului francez-român al tovară şilor Aaron, Hill şi Poenaru. A publicat în diferite reviste traduceri în proză şi versuri. Cea mai însemnată lucrare a sa este colecţia de documente „Uricarul”, din care au apărut 22 de volume (1852-1892).
George Baronzi (1815-1896) a făcut puţine studii, dar a început de timpuriu să publice (1844) şi traduceri şi lucrări originale. Între acestea din urmă să notăm un roman original Misterele Bucureştilor (1862) azi cu totul - şi pe drept - uitat; asemenea, colecţii de poezii (Nopturne 1853, Orele dalbe 1864, Satire 1867 ş.a.). Din poe ziile sale d-l N. Iorga a ales un însemnat număr şi le-a publicat într-un volum (Vălenii de Munte 1909); atrăgând atenţia asupra acestui autor aşa de puţin cunoscut.
George Sion (1821-1892), născut în Moldova, dar, se pare, grec de neam, a avut o carieră literară foarte însemnată faţă de uitarea în care a rămas şi în ultimii ani ai vieţii şi după moartea sa. Poet, ziarist, amestecat în mişcarea din 1848 din Ţara Românească, exilat din pricina aceasta, autor de traduceri din greceşte şi franţuzeşte, el are o activitate lungă şi bogată; începe înainte de 1843, căci la acest an îşi adună în volum poeziile (Ceasuri de mulţumire), dar toate operele sale sunt scrise ca în fugă, lipsite de calităţi deosebite, care să-i dea o trăinicie măcar relativă.
În epoca de care ne ocupăm el fusese colaborator la „Curierul” lui Heliade, la revistele din Iaşi şi publicase în Bucureşti Mizantropul lui Molière în versuri, Zaira lui Voltaire aşişderea; avusese schimbul de satire cu Grigore Alexandrescu şi dăduse la lumină poezia care avea - poate singura - să rămâie:

Mult e dulce şi frumoasă
Limba ce vorbim,
Altă limbă armonioasă
Ca ea nu găsim.


Marele număr de romane şi nuvele ce se traduc din limbi străine îndeamnă şi pe scriitorii noştri să încerce şi ei aceste genuri. Nuvele se mai scriseseră şi până acum - şi unele bune; acum se publică una a lui Pantazi Ghica: O lacrimă a poetului Cârlova (1850). Romane însă acum apar pentru întâia dată. Pe cât se ştie, primul roman românesc este al lui Bolintineanu: Manoil, roman în scrisori (Iaşi 1855). Dar în şirul de zece ani de care ne ocupăm, d-abia se mai scriu două şi acele fără importanţă: Un vis pe Carpaţi (Buc. 1857) de N. Moreanu şi Radu Buzescu (Buc. 1858) de I. Dimitrescu.

*


Publicaţiile periodice se dezvoltă în aceşti ani mai mult decât în epocile anterioare.
Calendarele de tot felul se înmulţesc şi îşi dau silinţa de a fi instructive şi distractive, menţinându-şi rolul pe care-l dobândiseră de la începutul secolului. Mare parte din aceste calendare sunt făcute tot de vechii editori: Anton Pann urmează până aproape de sfârşitul vieţii (1849, 1850, 1853); asemenea George Asachi (1851, 1853, 1959) şi Gorjan (1851, 1855, 1856).
Modest institutor în Vălenii de Munte, Ion Gherasim Gorjan (mort 1857) a desfăşurat o mare activitate ca traducător şi ca autor de calendare. El a dat româneşte în 4 volume din vestita colecţie de povestiri arabe Halima sau o mie şi una de nopţi (1835-37).
Ca autori noi de calendare să însemnăm pe Zaharia Carcalechi (1849-1850), pe C. Rosetti cu Vinterhalder (1854) şi pe Ioanid (1850).
Ziarele politice sunt din ce în ce mai numeroase.
În Bucureşti Zah. Carcalechi începe „Vestitorul” (1849), iar în Iaşi A. Fotino „Zimbrul” (1850) pe care-l trece lui T. Codrescu în 1854 pentru a face loc foaiei lui Kogălniceanu „Steaua Dunării” în 1856. Acestea continuă oarecum vechile gazete înce pătoare ale ziarismului român „Curierul” şi „Albina”, care se prăbuşiseră în tulbu rările din 1848. Din cele bătrâne urmează drumul „Gazeta de Transilvania” şi „Foaia pentru minte”, întemeiată de G. Bariţ. Despre acesta e locul să spunem aci câteva cuvinte.
George Bariţ (1812-1893), născut în satul Jucul de jos în Transilvania, a urmat şcoala primară în satul Trăscău, pe cea secundară în Blaj până la 1827; studiile supe rioare le-a făcut la Cluj şi în Blaj.
În 1835 fu numit profesor la liceul din Blaj de unde a trecut la Braşov, când fruntaşii braşoveni au decis să reformeze şcoala lor şi s-au adresat lui Bariţ pentru conducerea noii instituţiuni.
Astfel organiză el în septembrie 1836 o şcoală primară superioară cu 3 clase.
Aci lucră cu mare stăruinţă, nu numai ca profesor până în 1845, când părăsi profesoratul, dar şi pe alte terenuri. Dintre acestea vom pomeni în primul loc ziaristica.
Bariţ este întemeietorul primei foi româneşti în Ardeal: „Gazeta de Transilvania” (12 martie 1838). Tot în anul acesta scoase şi o mică revistă „Foaia literară”.
Ziarul şi revista - mai ales ziarul - au fost organele de luptă politică şi naţională ale românilor din Ardeal, dar au fost într-o vreme şi centrul de activitate al românilor din toate ţările, au fost şi un fel de simbol al unităţii de cultură.
În adevăr, între 1840-1848 cenzura fiind foarte severă în principatele dunărene şi luând drept atacuri cele mai neînsemnate lucruri, cu greu puteau să-şi dea la lumină poeziile şi articolele Kogălniceanu, Alexandrescu, Alecsandri, Ion Ghica ş.a. Bariţ le punea la dispoziţie coloanele „Gazetei” sale şi acolo ieşiră o sumă din bucăţile literare de frunte din vremea aceea.
Tot în „Gazeta” publică Mureşeanu Răsunetul, devenit Marşul anului 1848.
Zilele revoluţionare din 1848 chemară pe Bariţ în primele rânduri ale luptă torilor şi el trebui să lase pentru câtăva vreme conducerea gazetei. Silit să se ducă la Sibiu, fu nevoit să fugă, după ce oraşul căzu în mâna ungurilor şi veni în Ţara Românească. Aci fu arestat de armata rusească; apoi pribegi în Bucovina, unde un amic, unul dintre Hurmuzăcheşti, reuşi să-l scape şi-l ţinu la moşia sa câtăva vreme.
Dar Transilvania ajunge în mâna Austriei. Bariţ, natural, dobândi voie de a re începe foaia sa. Acum însă cenzura era severă şi pentru un lucru de nimic, foaia se suspendă pe 6 luni, în 1850.
Bariţ însă în toate ocaziile propovăduia că românii trebuie să se îndeletnicească şi cu chestiunile economice şi să nu lase numai pe străini să se folosească de industrie şi comerţ. Ideile sale aflară răsunet, şi negustorii din Braşov întemeiară în 1852 o socie tate care deschise o fabrică de hârtie la Zărneşti şi chemă pe Bariţ să o conducă. Şi a condus-o aproape 20 de ani.
Dar ocupaţia aceasta nu l-a absorbit cu totul: luptele politice şi chestiunile cul turale l-au găsit oricând gata de lucru. Astfel, în 1860, el ascultă chemarea lui Şaguna, care voia să întemeieze Asociaţiunea Transilvană pentru cultură şi literatură şi redactă statutele acestei societăţi care trăieşte şi lucrează până azi.
Luând parte la luptele politice dintre anii 1861-66, a fost ales de două ori deputat în camera imperială.
În 1866 a fost numit membru al Societăţii Academice din Bucureşti, care avea să devie mai apoi Academia Română de azi.
Împrejurările politice se schimbă în anul 1867, căci încheindu-se pactul dualist între Ungaria şi Austria, românii transilvăneni deveniră cetăţeni ai noului stat şi fură siliţi a întreprinde o serie de lupte pentru apărarea drepturilor lor.
În aceste lupte Bariţ a ocupat un loc de frunte. Director al ziarului „Observa torul” din Sibiu, a suferit mai multe procese politice; membru în comitetul partidului naţional român, el a redactat vestitul „memorial” din 1881 şi a fost chiar preşedinte al comite tului între 1884-1887.
Restul vieţii sale până la 1893 l-a umplut cu alte lupte pentru ai săi şi pentru naţia sa. A condus multă vreme revista „Asociaţiei”, intitulată „Transilvania” (1861-1888); a dirijat şcoala de fete din Sibiu, fondată de asociaţie; a publicat cărţi felurite, între care un dicţionar german-român; în fine, a dat la lumină trei volume despre istoria Transilvaniei în ultimele 2 secole, în care sunt multe pagini din propria-i viaţă.
Asachi îşi mai aduce aminte de vechea lui îndeletnicire şi scoate „Gazeta de Moldavia” în 1850-1857; dar aceasta este acum o foaie fără vreo înrâurire însemnată.
Foi tinere, date la lumină de forţe noi, vin să ia loc în fruntea publicaţiilor de acest fel:
C.A. Rosetti începe în 1857 „Românul”; Vasile Boerescu în 1857 „Naţionalul”; D. Bolintineanu în 1850 „Dâmboviţa”.
Să nu uităm că şi afară din ţară unii exilaţi tipăreau ziare şi reviste spre a face cunoscută ori a apăra cauza principatelor române şi a mişcărilor democratice. Aşa Bolliac la Braşov „Expatriatul” (1849) şi la Paris „Republica Română” (1851), N. Bălcescu la Paris „România Viitoare” (1851), I. Heliade, tot la Paris, „Conservatorul” (1856).
Lupta naţională din Moldova este ajutată câtva timp de o foaie susţinută de familia Hurmuzachi în Cernăuţi, intitulată „Bucovina”, 1849-1850.
Dacă ne ocupăm în special de literatură, trebuie să cităm în această vreme revista lui Alecsandri numită „România Literară”, care duce mai departe steagul mişcării începute prin „Propăşirea” cu mai multă stăruinţă, dar cu trai aproape tot aşa de scurt, căci e suspendată la finele anului.
În această vremelnică existenţă, revista a însemnat totuşi un pas însemnat în mişcarea noastră literară. Aci Alecsandri a publicat multe poezii, cele scrise în timpul călătoriei sale în Spania şi Maroc (O noapte la Alhambra, Şeguidila ş.a.) diferite articole în proză şi poezii populare: tot aci apare şi Sentinela română, prima poezie mare a lui Alecsandri. Dar nu numai Alecsandri, ci şi alţi mulţi scriitori au dat articole interesante, precum Kogălniceanu, Costache Negri şi Costache Negruzzi. Aici a debutat Al. Odobescu (cu Satira latină); aci Al. Russo a publicat cele mai preţioase scrieri ale sale: Cugetările, Amintirile şi Cântarea României.

*


Istoriografia e slab reprezentată în această vreme. D-abia dacă se pot cita 2-3 scrieri ca: Istoria Câmpulungului de C.D. Aricescu (1855), Istoria românilor din Dacia superioară, (Transilvania) de Al. Papiu Ilarian (1851-52) şi Istoria ro mânilor în 3 volume de Aug. Treb. Laurian. Sunt scrise într-un spirit care continuă pe al şcolii ardelene. E puţină critică; dar în schimb e mare entuziasm pentru ideea latinităţii. Această lipsă de spirit critic îndeamnă pe unii mai puţin scrupuloşi să creadă că buna intenţie patriotică poate scuza orice greşeală. În această vreme (1856) apăru cronica falsificată atribuită lui Huru.
Fapte importante pe acest teren nu sunt decât apariţia primului volum al cronicilor moldoveneşti (1852) şi darea la lumină a cronicii lui Şincai (1853).

*


Călătoriile silite făcute de revoluţionarii goniţi de guvernul reacţiunii îi îndeamnă să-şi noteze impresiile şi avem câteva relaţii de călătorie, cum sunt ale lui Bolintineanu (Călătorii în Palestina şi în Egipt 1856); Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria (1859). O asemenea scriere publică şi G. Sion despre o excursie în Basarabia (1857).

*


Chestiunile politice dau naştere în această epocă unei literaturi speciale. Heliade tipăreşte la Paris mai multe cărţi prin care lămureşte rostul mişcărilor româneşti din 1848. Despre amestecul Rusiei în viaţa politică a principatelor, vorbeşte în: Protectorat du Czar ou la Roumanie et la Russie (Paris 1850). Despre evenimentele din 1848 vor beşte în Souvenirs et impressions d'un proscrit (Paris 1851) şi în Memoire sur l'histoire de la régénération roumaine (Paris 1851).
În acesta va afla cineva amănunte preţioase despre mişcarea din 1848, va afla informaţiuni indispensabile pentru biografia lui Heliade, dar în ce priveşte studiul însăşi al evenimentelor va trebui să se servească de ele cu multă circumspecţiune, căci faptele sunt povestite cu parţialitate; am putea zice că multe pagini sunt numai o pledoarie pentru a justifica actele sale personale. E firesc, de altfel, să fie aşa, întrucât ele sunt scrise în epoca în care se produsese şi se hrănea zilnic o mare duşmănie între emigraţi, care, împărţiţi în două tabere, urmau între dânşii - în faţa Europei - lupta pe care o începuseră împotriva duşmanilor ţării.
În acelaşi fel sunt scrise şi celelalte broşuri ale sale: Une Dacie cosaque et une Roumanie turcophile (Paris, 1854), Les turcs et les roumains (fără dată), în care susţine alipirea românilor de Turcia pentru a se apăra de ruşi care vor să-i subjuge.
Preţioasă este colecţia de documente: Epistole şi acte ale oamenilor mişcării din 1848 (Paris 1851), măcar că se oglindeşte numai activitatea sa şi a amicilor săi, precum este memoriul dat de dânsul cabinetului din Londra.
O critică a tratatului din Paris publică el sub pseudonimul de Ion Prosdociu, în 1856; Descrierea Europei după tratatul din Paris.
Ion Ghica sub pseudonimul Chainoi, publică în 1853 la Paris o broşură Dernière occupation des principautés danubiennes. E vorba de ocupaţia rusească din acel an care se sfârşi numai cu începerea războiului Crimeei şi care aduse mari tulburări în ambele principate, făcând pe Barbu Ştirbei şi pe Grigore Ghica să-şi părăsească tro nurile şi să lase ţările în voia năvălitorilor. Pe lângă discuţia faptelor politice, Ghica dă aici informaţiuni şi date statistice asupra stării financiare, culturale şi economice a ţărilor române.

*


În această vreme se poate pune începutul cultivării literaturii poporane. Acum folclorul începe a se organiza.
Pe de o parte avem colecţia lui Alecsandri de balade (Iaşi, 1853, 1855), broşurile neobositului Anton Pann: Spitalul amorului (1850), Archir şi Anadam (1850), O şezătoare la ţară (1851), Cântătorul beţiei (1852), Triumful beţiei (1852), Nastra tion Hogea (1853) etc. şi alte câteva încercări de culegeri: Oprea Dumitrescu, (1858), Cristu Ioanin (1858), între care este şi primul volum al lui At. Marian Marinescu (Balade, Pesta, 1859).
Pe de alta, avem articole despre aceste producţiuni datorite şi lui Alecsandri şi lui Alecu Russo.
Alecu Russo (1817?-1859) a fost român din Basarabia. În această provincie s-a născut, dar şi el şi familia sa au trecut în Moldova pe la 1828.
Numele adevărat al familiei ar fi fost Donici, iar Rusu (devenit apoi Russo) era o poreclă.
Russo a studiat în Elveţia, apoi, venind în ţară, a luat parte la mişcarea tinerimii în 1848, ceea ce l-a silit să se expatrieze pentru câtva timp. În vremea acestui exil călători şi prin Transilvania, unde fierbea revoluţiunea. Închis la Cluj de către unguri, a scăpat de moarte ca prin minune.
Întors în ţară el a practicat avocatura; a publicat câteva articole prin reviste, dar a dus în genere o viaţă retrasă şi modestă. Se pare că a fost director al ministerului lucrărilor publice în timpul cârmuirii lui Vogoride.
Scrierile sale s-au adunat de prin reviste şi s-au publicat de d-l P. Haneş în Editura Academiei Române (1903).
Russo a fost multă vreme foarte puţin cunoscut, mai ales în lumea scriitoare şi cititoare de dincoace de Milcov, mai ales pentru că a publicat puţin şi numai articole în reviste şi adesea semnate cu pseudonime. Astăzi, când se cunosc, probabil, toate operele lui, putem zice că merită a fi cunoscut.
Russo a scris mai multe articole critice şi câteva compuneri literare, dintre care multe în franţuzeşte. Între acestea din urmă este şi Cântarea României, o mică poemă în proză, având ca subiect istoria poporului român.
Poema aceasta a apărut în 1850 în „România viitoare” fără nume de autor, ci numai cu introducerea semnată de Bălcescu, în care spune că a fost găsită într-o mă năstire în anul 1845 şi că n-a putut afla nici când, nici cine a compus-o. Bănuieşte că ar fi scris-o un călugăr de la 1830. În 1855 a apărut din nou în „România literară” cu oarecare schimbări. Alecsandri a declarat într-un articol din „Revista română” (1863) că Russo a scris-o în franţuzeşte, iar N. Bălcescu a tradus-o în româneşte. După aceea s-a publicat împreună cu Istoria lui Bălcescu în ediţia lui Odobescu (1878) şi în anii din urmă a avut ediţii separate sub numele lui Russo. Studii asupră-i s-au publicat de d-l P. Haneş în 1900.
Alecsandri îl consideră că e „spirit ager şi cultivat”, dar regretă că „scria mai bucuros în franţuzeşte”. În adevăr atât poema de care vorbim cât şi alte bucăţi, ca Piatra teiului - Iaşii şi locuitorii lor în 1840 - Soveja şi altele s-au redactat în tâi în limba franceză.
Scrierile lui Russo se pot împărţi în două grupe: povestiri şi critice. Povestirile cuprind amintiri, din copilărie, din tinereţe, precum şi relaţii de călătorie. Între acestea e povestită şi şederea lui silită la Soveja. Sunt scrise cu duioşie şi dovedesc un talent real; dar, în cele româneşti, stilul e împestriţat cu prea multe provincialisme.
Cugetările sunt critici care privesc starea socială şi literară. Plângerea sa de căpetenie este că epoca de prefacere în care se aflau ţările româneşti la 1850 a rupt cu desăvârşire legăturile cu trecutul: „hainele, năravurile, pământul au luat prefacere, până şi limba, până şi numele!... Nimic nu mai leagă Moldova de astăzi cu trecutul!”; lite ratura cea nouă o vede el suferind de aceeaşi boală, pe care o numeşte pedantism. Prin aceasta înţelege, ca fond, împrumutarea ideilor străine şi imitarea operelor străine, iar ca formă scrierea într-o limbă cu totul artificială. De aceea găseşte că mai nici o scriere din câte apăruse până atunci (1855): „nu posedă condiţiile unei scrieri nemu ritoare” şi că adevărata literatură românească este literatura poporană. De aceea duce război mare împotriva sistemelor ortografice şi lingvistice ale lui Heliade şi ale Ardelenilor şi împotriva adepţilor acestora din Moldova, trimiţându-i pe toţi să citească cronicile pentru a învăţa să scrie româneşte.
Se poate zice că, prin activitatea pe acest teren a lui Russo şi a tovarăşilor săi, începe acest gen al criticei să se întemeieze în literatura noastră.
Între aceşti tovarăşi este şi Mihail Kogălniceanu.
Mihail Kogălniceanu (1817-1891) învăţă mai întâi în casa părintească şi într-un pension francez din Iaşi. În 1834 plecă cu fiii domnitorului Mihail Sturdza la Lunéville (Franţa) şi apoi la Berlin, unde făcu studii serioase. Fiind încă la studii scrise un articol despre limba şi literatura română într-o revistă germană şi două lucrări istorice în limba franceză; despre ţigani şi Istoria Valahiei, Moldovei şi a valahilor de peste Dunăre. În 1838 se întoarce în ţară, iar în 1840 întemeie revista „Dacia literară” şi „Arhiva românească”. În 1843 fu numit profesor de istorie la Academia Mihăileană şi deschise cursul său prin acea cuvântare care a rămas clasică. În aceeaşi vreme scoase împreună cu Ion Ghica, V. Alecsandri şi Costache Negruzzi revista „Propăşirea”, care ştergân du-i-se de cenzură titlul, a rămas numai cu numele de „Foaie ştiinţifică şi literară”.
Luă parte la mişcarea din 1848, năbuşită de Mihail Sturdza şi publică Dorinţele partidei naţionale din Moldova.
După aceea se ocupă de literatură: în 1872 apar cronicile Moldovei; în 1854, „Album istoric şi literar”; în 1855, colaborează la „România literară”, dar îndată intră cu putere în mişcarea politică redactând „Steaua Dunării” (1855-1860).
În propaganda pentru unirea ţărilor, el joacă rol de căpetenie, ca jurnalist şi ca deputat în divanul ad-hoc. Prin stăruinţele lui, partida naţională dobândeşte casarea primelor alegeri şi adunarea unui nou divan trimis de o alegere nouă şi partizan al unirii. Lucră apoi pentru unirea definitivă a ţărilor sub Cuza.
În timpul acestui domnitor, el ca prim-ministru, îşi leagă numele de marele act al înproprietăririi ţăranilor.
Sub domnia lui Carol I, luă parte la toate actele principale ale vieţii noastre politice; iar momentul cel mai însemnat din această parte a activităţii sale este în vremea războiului din 1877-78 şi în vremea Congresului din Berlin. Era atunci ministru de Externe şi fu trimis ca delegat al României împreună cu Ion. C. Brătianu. Amândoi se prezentară şi susţinură drepturile statului nostru în faţa congresului.
Membru al Academiei din 1868, Kogălniceanu se ocupă cu studiul istoriei de câte ori trebile ţării îi dădeau răgaz şi câteva luni înainte de a muri, citi cu ocazia jubi leului Academiei o interesantă lucrare despre libertatea ţiganilor, împroprietărirea ţăranilor şi alte chestii la a căror rezolvare contribuise ca om politic.
Kogălniceanu a dat cea mai mare parte a vieţii lui politicei şi oratoriei; totuşi şi în mişcarea literară el a avut - în anumite momente - un rol însemnat.
Am văzut că, încă de tânăr, a atras atenţia lumii ştiinţifice străine asupra poporului nostru, asupra limbii româneşti şi asupra puţinelor produceri ce ieşise la iveală în literatura română. Lucrarea aceasta s-a retipărit împreună cu traducerea în româneşte de către fiul său Vasile, în 1895. Întors în ţară, toată vremea dintre 1838 şi 1856 el şi-a dat-o mai mult literaturii. A publicat piese de teatru prelucrate sau traduse (Două femei împotriva unui bărbat, 1840; Orbul fericit, 1840) şi nuvele (Iluzii pierdute 1841). A fost mai ales istoric şi critic literar.
Critica lui urmărea dezvoltarea producţiunilor româneşti în spirit românesc, prin înlăturarea traducerilor şi imitaţiunilor după străini. Astfel în prefaţa pe care o scrie pentru volumul de poezii al prietenului său Hrisoverghi (1843) el osândeşte poeziile care se publicau în vremea aceea de către Asachi şi alţii, pentru că în ele se găseau numai imitaţiuni după autori străini şi o lipsă totală de spirit românesc. El a fost cu Alecsandri şi cu Const. Negruzzi, un factor de căpetenie în activitatea culturală din epoca 1838-1848. În această epocă a editat în curs de mai mulţi ani (1843 şi urm.) un Almanah de învăţătură şi petrecere, publicând şi el articole interesante şi foarte variate, dând şi articole preţioase de ale lui Alecsandri, Negruzzi, Donici.
Pentru istoriografia noastră rolul său e şi mai important fiindcă a cerut chiar la deschiderea cursului său o metodă cât mai serioasă, arătând exigeraţiunile istoricilor ardeleni. Publicarea letopiseţelor şi documentelor din „Arhiva” a însemnat un pas mare în dezvoltarea cercetărilor istorice.
Despre viaţa lui Kogălniceanu a scris A. Xenopol un studiu, pe care l-a citit ca discurs de recepţie în Academie în 1895.

b) 1860-1870

În acest deceniu poezia românească se concentrează în Vasile Alecsandri, dar şi el dă la lumină acum foarte puţine lucruri noi, care figurează în a doua ediţie (1863) a primei sale colecţii de poezii Doine, Lăcrămioare, Mărgăritărele şi Suvenire. Tot acum adună într-un volum poeziile populare publicate în reviste sau în broşuri. Primii şase ani sunt pentru Alecsandri o epocă de sterilitate; dar este epoca în care reputaţia acestuia creşte şi mai mult pentru că nu se ridică nici un alt poet până la înălţimea lui şi pentru că toate aprecierile ce se fac asupră-i sunt numai elogii.
În adevăr, ca nume de poet cunoscut avem în acest timp pe Bolintineanu; dar acesta nu dă nimic nou, ci se mărgineşte a-şi retipări sub diferite titluri producţii vechi, scoţând uneori din uitare chiar poezii din tinereţe (Buc. 1870), care nu sunt menite a-i creşte valoarea de poet. Aşa sunt: Legende noi (Buc., 1862), Poezii (1865), Plângerile României (1870). Nouă este numai Traianida (1869), pornită din bune inten ţiuni, de sigur, dar fără însuşiri de poemă epică. Noi sunt şi colecţiile de satire: Nemesis (1861) şi Eumenidele (1866), dar nici acestea nu sunt de o valoare deo sebită. Ele erau cerute de lupta politică pe care o ducea autorul, care avea să ajungă tocmai acum ministru în marele guvern al lui M. Kogălniceanu (1864).
De asemenea, colecţia lui Grigore Alexandrescu nu cuprinde decât poezii vechi sau cel mult din deceniul precedent, dar nu din chiar aceşti din urmă ani.
Nu e mai fericit nici Heliade cu Tandalida sa (1860).
Scriitorii cunoscuţi de mai înainte C.D. Aricescu cu Şoimii Carpaţilor 1860 şi A. Peliom cu Traian în Dacia 1860; - Flori de Moldo-România, 1864 şi chiar Cezar Bolliac cu Poezii umanitare 1866, nu sunt în stare să ajungă pe Alecsandri.
G. Sion apăru acum cu colecţia sa de fabule (101 fabule, 1869) care deşi mai bune decât ale lui G. Petrini (1869) sunt totuşi inferioare acelor scrise de bătrânul Donici.
Şi mai puţin putea să scadă pe Alecsandri colecţia lui Andrei Mureşeanu (Braşov, 1862), a lui G. Tăutu (Iaşi, 1862) ori modeştii începători I.C. Fundescu (Flori de câmp, 1864); N. Georgescu (Poezii, Buc., 1867) ori aceia care vor da materie de critică glumeaţă lui Titu Maiorescu: Căpitan Candiano (Când n-aveam ce face, 1866). I. Grozescu (Poezii, Arad, 1869); I. Gănescu (Surâse şi suspine, Craiova, 1869); I. Covaciu (Suvenirele mele, Buc., 1869); I.C. Drăgescu (Amorul şi patria, Italia, 1870), C. Merişescu (Încercări poetice, 1869).
Începuturi serioase fac numai: Alexandru Depărăţeanu, Haralamb Grandea, N. Nicoleanu, Petrino şi B.P. Haşdeu.
Alexandru Depărăţeanu (1835-1865) a studiat în ţară şi apoi la Paris, unde şi-a însuşit idei revoluţionare. Amestecat în mişcarea politică a ajuns deputat în Camera care a urmat după lovitura de stat (1864), dar a murit tânăr. A lăsat totuşi pe lângă o dramă Grigore-Vodă o colecţie de poezii, care s-a tipărit pentru prima dată în 1861 sub titlul Doruri şi amoruri. E sigur că avea talent, dar natural, el n-a ajuns decât în faza de imitaţie şi de inspiraţie după maeştrii săi, mai ales francezi. Influenţa aceasta se vede chiar în vocabularul întrebuinţat de el, fapt care-l apropie de Heliade, care pare a-i fi fost maestru, dar îl face neînţeles azi.
Noi îl cunoaştem numai puţin prin Vara la ţară, poezie postumă; dar şi aceasta suferă de aceleaşi defecte. Ar merita însă să fie citate şi câteva din poeziile lui filozofice, cum sunt: Isuse, Pelegrinul, Nihil novi sub sole precum şi bucăţile mici, în formă epigramatică, din care una se poate cita aci:

Erau trei sărmani: doi copii şi-o mamă
Şi pâine... un singur codru într-o maramă.
Mama-l frânse în două şi dete pe rând
La fieştecare câte o părticea.
- Mamă, atunci copiii ziseră plângând,
Ţie ce-ţi rămâne?
- Voi! răspunse ea.


Despre Despărăţeanu a publicat un studiu d-l C. Dissescu (Buc. 1904) ca intro ducere la piesa Grigore Vodă.
Haralamb Grandea (1834-1897) a avut în această epocă un moment de succes literar. Prima lui colecţie de poezii Preludii (1862) e recomandată publicului de către Sion, admiratorul şi amicul lui Bolintineanu, pentru că şi Grandea este elev al acestui poet. Cu a doua colecţie Miozotis (1865), el se prezintă singur.
Activitatea sa poetică nu s-a putut însă susţine şi şi-a sfârşit viaţa ca ziarist, fră mântat de nevoi şi fără ca să-şi mai aducă aminte cineva de izbânzile sale de odinioară.
Nicolae Nicoleanu (1833-1871) este desigur un talent cu totul superior, dar îi lipseşte perfecţiunea de formă. Mai puţin artist în alcătuirea versului decât Depărăţeanu, e tot aşa de puţin băgător de seamă ca şi acesta la alegerea cuvintelor. Neologismele strică adesea imaginile cele mai pline de viaţă şi lipsa de plan în ordo narea ideilor îl face adesea obscur.
A dus viaţă modestă. Notiţele biografice câte s-au publicat ne spun că a fost secretar al Arhivei statului şi câtva timp director al liceului din Iaşi; dar sufletul său zbuciumat de patimi şi de cugetări profunde, care îi rupseră echilibrul vieţii, îl îndepărtă de la o carieră liniştită. Gazetar, publicist, poet, el a trăit suferind mult şi a sfârşit nebun.
L-au socotit unii ca un precursor al lui Eminescu. Nu numai că viaţa lor se aseamănă în multe privinţe, dar şi Nicoleanu e un pesimist, care socoteşte epoca sa ca o decadenţă pentru poporul român, care n-are speranţă într-o zi mai bună, care înşelat în amorul său, blestemă pe femeia care i-a vărsat în pieptu-i „jalea suferinţei şi a durerii învăţătură”.
Progresul material al societăţii îl supără, ca şi pe Eminescu care blestema drumul de fier fiindcă alungă cântecele din sate. Trecând prin Bucureşti, Nicoleanu vede oraşul:

Cu palaturi daurite,
Cu biserici numeroase şi cu ziduri învechite,
Ce săltau odinioară d-a vitejilor cântare,
Dar pe unde azi curajul şi virtutea gânditoare
Se dă-n lături ca să treacă curtezana ameţită,
Vanitatea insolentă şi prostia daurită.
Precum Vlahuţă zice despre Eminescu:
De-ar fi fost lăsat în lume
Să treci ca orice om de rând...
... Fără de păsare
Ar fi privit atunci la toate
Mizeriile în care lumea
Ursita-i pururea să-nnoate
tot aşa Nicoleanu zice despre sine:
Dacă din ceruri mi s-ar fi dat
Altă chemare sau altă fire,
Un suflet rece, ne-nduplecat,
Privind la toate cu nesimţire,
Mi-aş duce păsul făr' să gândesc
Că mai sunt oameni ce pătimesc...


Dimitrie Petrino (1846-1879)era de fel din Basarabia, dar, înrudit cu familia Hurmuzachi, trecu cu părinţii săi în Bucovina. G. Sion, care l-a cunoscut de aproape, dă o sumă de amănunte despre viaţa lui. Din aceasta se vede că n-a făcut studii siste matice, dar că a fost doritor de învăţătură şi s-a instruit singur, când i-au lăsat răgaz petrecerile tinereşti. Moştenitor al unei averi de peste un milion de la un unchi, el a risipit-o în scurtă vreme, şi a ajuns după multe peregrinaţii, în Iaşi, în anul 1875. Aci a dobândit funcţiunea de director al bibliotecii statului şi a fost profesor la universitate. Numele său era cunoscut. Publicase două volume de poezii: Flori de mormânt (1869), închinate tinerei sale soţii, moartă după un an de căsătorie şi Lumini şi umbre (1870), ambele primite cu multă bunăvoinţă de critica „Convorbirilor literare”.
Purtarea sa în Iaşi fiind cam dezordonată şi sănătatea cam şubredă din cauza vieţii neregulate ce dusese, fu silit să vie în Bucureşti, unde îşi află sfârşitul pe un pat din spitalul Brâncovenesc.
Cu toate că poeziile sale denotă oarecare talent, el nu se putu impune, nici prin volumele ce publicase în Moldova, nici prin poema Raul (1875) dedicată lui Alecsandri pe care-l numeşte poet-rege, imitând expresia din Epigonii lui Eminescu.
Haşdeu, amestecat în luptele politice, deputat, dă la lumină o satiră politică sângeroasă intitulată Odă la boieri (1869) îndreptată împotriva partidului conservator din acel timp:

Ca lacoma omidă ce-şi caută o pradă
Pe fragede mlădiţe,
Ca neagra lipitoare pe sânul de zăpadă
Al dulcei copiliţe,
Boierule! cinci veacuri, cinci veacuri şi mai bine
Setos de duşmănie
Sugeai tu-n frunză sucul şi sângele din vine
În blânda Românie.


Aşa începe şi pe acest ton violent, amestecat câteodată cu expresii vulgare, continuă, arătând că vechii boieri nu sunt morţi, că trebuiesc acum zdrobiţi, însă nu cu „puşti şi beţe”, ci „să-i baţi prin libertate!”.

*


Alături cu poezia originală stă romanul şi nuvela.
Ele se prezintă în condiţiuni mai slabe, căci afară de cele două bucăţi prin care Al.Odobescu îşi începe cariera literară (Mihai-Vodă şi Doamna Chiajna, 1860), nu se mai pot cita decât trei nuvele: una a lui Haşdeu (Micuţa, 1864), care prin pasagiile-i licenţioase a atras autorului destituirea din postul de profesor, alta a lui N.D. Popescu (Radu cel frumos, 1864) a treia a lui At.M. Marinescu (Petru Rareş, 1862, Sibiu).
Romane sunt ceva mai multe, dar majoritatea lor n-au avut calităţi care să le menţină. Astfel s-au uitat cu totul cele scrise de C.D. Aricescu (Misterele căsătoriei, 1862), de G. Baronzi (Misterele Bucureştilor, 1863-1865), de A. Pelimon (Catas trofa boierilor, 1862) şi de abia două din toată lista bibliografică a celor zece ani se citesc azi: Elena de Bolintineanu (1862) şi Ciocoii vechi şi noi de Filimon (1863).
Despre acesta din urmă se impune a spune câteva rânduri.
Nicolae Filimon (1819-1865) a avut norocul să-şi găsească de biograf pe Ion Ghica.
Din însemnările acestuia ştim că a învăţat carte la dascălii de felul lui Chiosea şi apoi a învăţat muzica bisericească şi a fost cântăreţ pe la biserici. Om vesel, iubitor de petreceri cam grosolane, el îşi vedea însă serios de slujba sa de la arhivele statului şi în cât timp mai avea liber scria. Au rămas de la el două romane: unul scurt, mai mult nuvelă, necunoscut azi Slujnicarii (1861; ed. nouă f.d.) şi Ciocoii vechi şi noi. În acesta, în care nu se realizează decât prima parte a titlului, el nu se deosebeşte printr-un stil literar ce s-ar putea da ca model, nici printr-o analiză fină a caracterelor, dar este un interesant izvor pentru studiul moravurilor din acea epocă. Sfârşitul epocei fanariote, pe care a putut-o cunoaşte şi din cercetări personale şi din mărturisirile oamenilor ce trăiau atunci, este înfăţişat cu o mare putere de evocare, care îi asigură o viaţă trainică în literatura noastră.

*


Literatura dramatică nu este în mare progres.
Tot Alecsandri este autorul de frunte în această vreme, căci acum se joacă şi din piesele vechi şi cele din 1863: Rusaliile, Sgârcitul risipitor şi Lipitorile satului.
Cea dintâi e o comedie cu o intrigă prea simplă, aproape naivă, şi amestecată cu aluzii politice şi cu atacuri contra filologilor pe care îi numea el „stricători de limbă”. A doua este o dramă cu oarecare pretenţii, dar fără însuşiri deosebite. Ambele au dispărut cu totul din repertoriu. Cea de-a treia însă, în care se arată ca lipitori arendaşul grec şi cârciumarul evreu, are o concepţie mai clară şi câteva tipuri mai bine carac terizate, de aceea înfruntă şi astăzi focul rampei.
Cel mai fecund este însă Bolintineanu, de la care avem 10 piese: Mihai-Viteazul condamnat la moarte - Ştefan-Vodă cel berbant (1867), Ştefan George Vodă - Alexandru Lăpuşneanu, - După bătălia de la Călugăreni, - Mărirea şi uci derea lui Mihai, - Despot-Vodă, Mihnea care-şi taie boierii, - Postelnicul Constantin Cantacuzino, - Brâncovenii şi Cantacuzinii (1868).
Lucrările acestea nu s-au reprezentat, afară de una. Aşa cel puţin rezultă din studiul publicat de D. Olănescu (Teatrul la români, 1898).
Dintre cei vechi mai aflăm pe George Asachi cu o melodramă „Voichiţa” şi o dramă Turnul lui But (1863) şi pe G. Sion cu o comedie Influenţa morală (1869).
Sunt şi câţiva debutanţi. E.A. Depărăţeanu cu Grigore Vodă (1864).
Lucrarea aceasta a fost primită la apariţia ei cu bunăvoinţă de unii critici. Dramă în 5 acte în versuri, cu subiect naţional, scrisă în versuri curgătoare, deşi cu aceleaşi de fecte ca şi poeziile lui Depărăţeanu, ea era interesantă din multe puncte de vedere. Ideea fundamentală este că domnitorul Moldovei e ucis de imbrohorul turcesc din pricina intrigilor unor boieri, care nu puteau să ierte lui Ghica hrisovul prin care da oarecare înlesniri ţăranilor şi mai mărginea din privilegiile boierilor. Şi ţara rămâne indiferentă:

Aşa ai plătit
Moldovo, la cei ce te-au iubit.


Ar fi interesant să se vadă ce efect ar avea acum pe scenă; nu credem însă că va avea succes deosebit, căci unitatea de acţiune suferă şi stilul e adesea vulgar.
E V.A. Urechia cu comedia La Eliza (1869).
E în fine, Haşdeu cu Răzvan şi Vidra (1867).
Piesa lui Haşdeu, viu criticată la apariţia ei de P.P. Carp, are totuşi, pe lângă defecte serioase şi calităţi importante care fac cu putinţă reprezentarea ei în zilele noastre nu ca o simplă curiozitate, ci cu succes real.
Nu ne putem însă aştepta la o dezvoltare însemnată a genului dramatic, fiindcă teatrul în această vreme trăia cu mari greutăţi în ambele centre culturale româneşti.
În Bucureşti, după ce Millo avusese în antrepriză teatrul naţional (1855-59) şi rămăsese dator - ne spune d-l C. Olănescu - 700 galbeni, guvernul roagă pe C.A.Rosetti să ia direcţia teatrului în iunie 1859, dar nici el n-a putut să-i asigure o stare mai înfloritoare şi peste un an a părăsit însărcinarea aceasta. De atunci fu o adevărată criză, o lipsă absolută de direcţie, iar publicul era chemat numai la reprezentaţii ale trupelor străine sau la piese traduse mai mult rău decât bine din cele cu succes la Paris. Zadarnic încearcă Millo, din îndemnul ministrului Costaforu, să aducă o schim bare în această stare de lucruri. Tot aşa de nefericit fu şi Dimitriade care avut şi el pentru scurt timp conducerea teatrului. Mai târziu, din iniţiativa lui Dimitrie Gusti ca ministru, teatrul din Bucureşti trecu sub administraţia ministerului instrucţiei (25 aug. 1866). Cel dintâi director fu Simion Mihălescu. Curând se institui şi o comisie alcătuită din Heliade, Kogălniceanu, Bolintineanu, V.A. Ureche, cunoscuţi prin scrierile lor, C.Stăncescu, tânăr pictor, iubitor de artă şi Costache Bălăcescu, satiricul care făcuse în vremuri câteva piese de teatru. Acest din urmă fu însărcinat cu direcţia teatrului.
Cu schimbări de director şi de comitet, teatrul a dus-o aşa, când mai rău, când mai bine, până la 1877, când Ion Ghica, fiind director a reuşit să facă a se vota legea de organizare, care a ţinut până la 1910.
În Iaşi teatrul se puse sub conducerea primăriei, se administră, când de câte o persoană anume însemnată, când de un comitet. Succesul general nu i-a fost însă mai fericit, hrănindu-se tot cu piese traduse şi adesea din cele cu subiecte şi titluri de reclamă şi cu pasagii în care morala este uitată cu desăvârşire.

*


Literatura poporană face un mic pas mai departe, căci afară de broşurile lui Alecsandri (Doine, 1862 - Balade, 1863), mai avem de notat colecţia lui Miron Pompiliu (Balade, Iaşi, 1870) şi a lui I. Pop (Cântece haiduceşti, Bârlad, 1870).
Tot acum, în 1866, Alecsandri adună într-un volum toate poeziile sale po porane. În prima parte aşează baladele, în a doua doinele şi horele. Poetul dăruieşte azilului de orfane colecţia sa de poezii din gura poporului şi zice în dedicaţia către Doamna Elena:

„Ele cuprind glasurile intime ale sufletului său şi merită a fi unite cu glasurile de recunoştinţă şi de binecuvântare ce răsună împrejurul numelui înălţimei Voastre. Ele sunt copii găsiţi ai geniului românesc şi dar au dreptul a se bucura de îmbrăţişarea înaltei Protectoare a Azilului Elena”.

Aci figurează poeziile care au rămas până azi cele mai cunoscute, chiar dacă s-au aflat alte variante adesea mai interesante din unele puncte de vedere: Mioriţa, Mihu Copilul, Toma Alimoş, Român Grue Grozavanul, Mogoş Vornicul, Con stantin Brâncoveanu.
Precum prima ediţie a baladelor provocase un articol entuziast al scriitoarei Dora d'Istria, pseudonimul d-nei Elena Ghica, publicat în „Revue des deux mondes” sub titlul: La nationalité roumaine d'aprés les chantes populaires (1859), tot asemenea colecţia completă provoacă numeroase studii şi dări de seamă, publicate de T. Maiorescu (“Convorbiri literare” 1867 pag. 301), de Vârnav Liteanu (“Conv. lit. VI, pag. 405).
În capitolul privitor la diferite colecţii de poezii populare am amintit acuzaţia ce s-a adus lui Alecsandri că „a falsificat” producţiile poporului. Am spus acolo că nu poate fi vorba de falsificare, căci însuşi culegătorul zice că le-a întocmit. Adăugăm aici că acuzaţia a fost formulată întâi de d-l Schwartzfeld şi în „Contemporanul” (1887) şi în broşuri, zicând că Alecsandri a introdus mai ales pasagii contra evreilor şi numindu-l chiar „meşterul drege strică”. Chestiunea a fost discutată de mulţi publi cişti; vom aminti, ca mai recentă cercetarea d-lui Iorga, (Ist. liter. rom. în sec. XIX, vol. III, pag. 152), care susţine că Alecsandri a schimbat forma cântecului popular precum şi fondul de sentimente al cântecelor, iar uneori a „făurit de la un capăt până la altul”, poezii pe care le-a atribuit poporului, cum este Movila lui Burcel.

*


Traduceri sunt numeroase în această vreme, dar nu aşa de numeroase ca în prima parte a acestei epoci. E de notat că apar în româneşte scrieri din capodoperele literaturii universale. Literatura franceză se înfăţişează cu Mizerabilii de V. Hugo (trad. Bolintineanu, Zane şi Costiescu, Buc., 1863-65), cu un roman al lui Al. Dumas (Mâna de mort, 1869) şi cu Discursul asupra stilului al lui Buffon (trad. C. Boteanu, 1870). Mai multe lucrări sunt din literatura germană, din Goethe (Faust trad. N. Scheletti, 1862, - Ifigenia din Taurida, I. Puşcariu, 1862, şi din Schiller Moartea lui Walen stein anonim, 1864, - Clopotul de A. Stern, 1869).
Tot cu un autor german (canonicul Schmidt), însă după traducere franceză, începe I.M. Râureanu seria de povestiri pentru tinerime: Emigranţii la Brazilia, Privighetoarea (1867).
Acum apare ca traducător P.P. Carp, care ne dă - probabil, direct de pe ori ginal- Machbeth (1864) şi Othello (1868) ale lui Shakespeare.
Avem şi o traducere din italieneşte de V.A. Urechia, dar trebuie să însemnăm şi cele din limbile clasice făcute de-a-dreptul de pe original: Retragerea celor 10 mii a lui Xenophon (1862) de D. Alexandrescu, Viaţa oamenilor iluştrii a lui Corneliu Nepos (1863) de A. Liviu, Lugoş, Germania a lui Tacit (1864) şi Odele şi epodele lui Horaţiu (1867) ambele de Gavr. Munteanu. E păcat de munca acestor traducători, pentru că limba latinizată în care au scris traducerile lor le-a dat o viaţă foarte scurtă.

*


Istoriografia, filologia şi critica iau o dezvoltare însemnată în deceniul de care ne ocupăm.
Pentru istoriografie putem spune că înfăţişează începutul luptei pentru a trece din faza naraţiunii romantice la faza criticei istorice.
Broşurile lui Bolintineanu despre Mircea şi Vlad Ţepeş (1863), despre Mihai Viteazul (1863) şi despre Traian (1869) sunt scrise fără control al datelor şi faptelor. Mai interesante sunt povestirile sale de călătorie în Palestina (1862), în Macedonia (1863), în Asia Mică (1867).
Se vede însă acum o tendinţă pentru cercetări ale izvoarelor istorice. Bolliac face excursii arheologice (1869) şi vizite pe la mănăstiri (1862-63), dar nu poate avea rezultate serioase din lipsa unei pregătiri personale pentru asemenea studii. Mai importante sunt publicaţiile de izvoare. Între acestea notăm istoriile lui Dionisie Fotino şi a fraţilor Tunusli, traduse de G. Sion (1860-1863) şi cele trei volume ale lui Al. Papiu Ilarian Tezaur de monumente istorice (1862-1863-1864). Tot lui Papiu îi datorăm amănunţita biografie a lui George Şincai (1870).
Alexandru Papiu Ilarian (1823-1879) a învăţat în Transilvania; a luat parte la mişcarea românilor din Ardeal în 1848, apoi s-a dus în Italia şi a obţinut doctoratul în drept la Padova. Întorcându-se de la studii, s-a stabilit pentru câtva timp la Iaşi, unde a fost profesor la facultatea juridică. De acolo a trecut la Bucureşti unde a ocupat o înaltă funcţiune în magistratură, procuror la Curtea de Casaţie. În această calitate, a rostit (1866) un discurs la deschiderea anului judecătoresc tratând chestiunea responsa bilităţii ministeriale şi arătând nevoia de a se vota o lege în care să se stabilească normele după care să se aplice principiul stabilit în Constituţie în această privinţă.
Afară de scrierile citate mai sus, Papiu a publicat în mai multe limbi, în 1861, o broşură politică în care arată temeiurile pe care se bazează românii când susţin independenţa constituţională a Transilvaniei.
Mai presus decât toţi însă străluceşte acum B.P. Haşdeu care concentrează oarecum toată mişcarea istorică a timpului şi care reprezintă chiar în opera sa cele două tendinţe de care vorbeam. În Ion Vodă cel Cumplit, (1865), este povestitorul ro mantic, încântat de eroul şi de subiectul său, doritor să provoace admiraţia cititorului prin comparaţii îndrăzneţe şi neaşteptate şi prin elogii scrise cu entuziasm şi poate cu oarecare declamaţie. Cu „Arhiva istorică a României” (1864) arată drumul cel nou, arată cerinţa metodei ştiinţifice, care cere în primul rând să ai la îndemână izvoare cât mai numeroase şi cât mai sigure.
Filologia este toată în mâna scriitorilor din Ardeal sau a ardelenilor stabiliţi în principate. Între ei se bucură de un respect general canonicul Cipariu.
Timoteiu Cipariu (1805-1887) a studiat în Transilvania, a fost profesor la Blaj, unde era şi canonic la catedrala greco-catolică. A fost părtaş al mişcării din 1848, când a redactat ziarul „Organul luminării” (1847) şi a fost ales membru în comitetul conducător.
El s-a îndeletnicit de timpuriu cu studiul ortografiei româneşti, publicând însă din 1841 o lucrare asupra ei. (Extract de ortografie cu litere latine), Blaj, şi se poate zice că în toată viaţa chestiunea aceasta i-a fost preocuparea de căpetenie.
Problema fusese pusă de întemeietorii şcoalei latiniste: limba noastră fiind de origine latină, să se găsească chipul de a arăta aceasta atât prin alegerea cuvintelor cât şi prin scrierea lor. Trebuia să se caute prototipurile cuvintelor româneşti, pentru a se da aplicaţia practică a principiilor. Această aplicaţiune privea ortografia şi vocabularul.
Şi pentru una şi pentru alta s-au înfăţişat multe şi felurite teorii. Toate au avut ca bază ideea că filologul poate şi trebuie să potrivească limba vorbită şi scrisă cu nişte norme fixate de el. Prin urmare, din vocabularul românesc se vor înlătura cuvintele care nu sunt de origină latină, iar ortografia va înfăţişa etimologia latină a cuvintelor.
Această idee, răspândită în secolul XVIII, când se credea că limba este o creaţiune artificială a omului, s-a dovedit mai târziu a fi greşită. Astăzi rolul filologului se măr gineşte la studierea limbii aşa cum se prezintă şi la găsirea legilor, după ce se în depli nesc diferitele fenomene lingvistice.
Latiniştii noştri au rămas însă în ideile secolului XVIII şi diferitele sisteme ortografice şi lingvistice ce au produs au înfăţişat diferite păreri individuale. Cea mai însemnată se întrupează în sistemul lui Cipariu.
Căutând un punct fix, unde evoluţiunea limbii să fie desăvârşită şi să înfăţişeze forma care să rămână păstrată pentru totdeauna, Cipariu se opri la secolul XVI fiindcă cele mai vechi texte de limbă română sunt din acel timp.
Deşi înlătură ideea că limba evoluează necontenit şi niciodată nu se pot opri schimbările şi nu se poate stabili forma care să rămână veşnică, totuşi Cipariu, pentru a-şi putea statornici teoria avea nevoie să cunoască vechea limbă românească şi dialectele limbii româneşti, pentru că pe baza acestora îşi clădea construcţiunea, iar nu pe reconstituiri teoretice.
De aceea, oricât de curioasă se înfăţişează ortografia lui Cipariu, valoarea lu cră rilor lui nu trebuie stabilită după aceasta. El studiază pentru prima dată înfăţişarea limbii române în dialecte şi monumente vechi (Blaj, 1854) publică prima colecţie de extrase din vechile texte româneşti (Crestomaţie sau analecte literare, Blaj, 1858) şi apoi o revistă de mare preţ pentru cei ce se ocupă de studiul limbii şi al trecutului nostru (“Arhiva pentru filologie şi istorie”, Blaj, 1867). Cercetările şi publicaţiile lui au făcut cu putinţă studiile de mai târziu; de aceea el a fost numit părintele filologiei române.
Dacă pe lângă aceasta ne gândim că Cipariu s-a ocupat şi de istoria bisericii române (Acte şi fragmente, 1855), că a publicat cărţi de şcoală, că a fost în temeietorul „Asociaţiunii transilvane”, ne explicăm de ce a fost ales între membrii fondatori ai Societăţii academice, de ce a fost primit la prima adunare a membrilor cu entuziasm, de ce s-a bucurat de un mare prestigiu în toate şi în principatele române şi peste munţi.
Tot aşa de importantă este şi critica literară. Ea se dezvoltă în anii din urmă a deceniului de care vorbim, în revista „Convorbiri literare”.
Cea mai bogată manifestaţie culturală în acest deceniu o formează publicaţiile periodice.
Calendare se tipăresc şi acum, de Gh. Asachi în Iaşi, pe când în Bucureşti ur mează cu ale sale librarul Gh. Ioanid şi tipograful Wartha.
Ziaristica politică e reprezentată, în timpul lui Cuza, prin două foi care îl spri jinesc. „Dâmboviţa” lui D. Bolintineanu şi „Reforma” lui I.G. Valentineanu, „Naţio nalul” lui Vasile Boerescu susţine ideile conservatoare. Desigur însă că cei mai străluciţi ziarişti în acest timp sunt: C.A. Rosetti directorul „Românului”, Cezar Bolliac care scoate „Buciumul” şi apoi „Trompeta Carpaţilor” şi B.P. Haşdeu cu „Traian” şi cu „Columna lui Traian”. Mai puţin importante sunt: „Opinia naţională” a lui N.Orăşeanu (1865), „Sentinela” lui Grigore Eliad (1868) şi „Telegraful” lui P.Pencovici (1869).
Zane şi Satmary încearcă acum o foaie ilustrată „Ilustraţiunea” (1860), pe care o onorează şi Alecsandri cu câteva poezii ale sale.
Interesant de notat este marele număr de gazete umoristice: „Păcală” şi „Scrân ciobul” ale lui Pantazi Ghica, „Nichipercea”, „Ghimpele”, „Asmodeu” ale lui N.Orăşeanu. Între scriitorii noştri satirici desigur că Orăşeanu are un mare succes. Tot aşa de gustate sunt scrierile satirice ale lui Haşdeu, a cărui varietate de talent minuna pe cititori şi-i stabili în curând reputaţia de cel mai de temut polemist. Haşdeu scoate singur „Aghiuţă” (1863-64) şi apoi, în unire cu Nicoleanu şi Bujoreanu, „Satirul” (1866) în care scrie articole serioase.
Printre revistele literare întâlnim în aceşti ani publicaţii de acelea care fac epocă şi în istoria noastră literară.
Heliade încearcă să redeştepte interesul pentru vechiul său „Curier”, tipărit într-o a doua ediţie „Curierul de ambe sexe” (1862-64) şi dând la iveală un nou „Curier român” (1859), dar nu mai găseşte ecou în opinia publică.
Mai fericiţi sunt George Sion cu „Revista Carpaţilor” (1860-61) şi mai târziu Haralamb Grandea cu „Albina Pindului” (1868-70).
O publicaţie semioficială este „Instrucţiunea publică” (1859-61) a lui A.T.Laurian care era acum unul din factorii de căpetenie în organizarea şi conducerea învăţământului nostru. Ea publică pe lângă acte oficiale şi articole literare şi mai ales istorice. În 1865-68 va fi continuată de „Buletinul instrucţiunii publice”, sub redacţia lui V.A. Urechia.
Nici una din aceste publicaţii nu are însă importanţa „Revistei Române” pe care o dă la lumină Alexandru Odobescu (1861-1863).
Întemeietorii îşi propun să dea la lumină „rezultatele lucrărilor literare şi ale speculaţiunilor ştiinţifice ce pot grăbi progresul naţiunii române”.
Revista are mai mult caracter ştiinţific decât literar; se publică studii de astronomie (I. Fălcoianu), de artă (D. Berindeiu), de economie politică (P.S. Aurelian), de ştiinţe naturale (Gr. Ştefănescu, Gr. Cobălcescu), de filologie (G. Munteanu). Aci apar studiile literare şi istorice ale lui A. Odobescu (Poeţii Văcăreşti, Câteva ore la Snagov, Cântecele poporane) şi poezii şi articole de V. Alecsandri. Critica literară o reprezintă Radu Ionescu.
Interesant e de notat că aci se tipăresc parte din Istoria lui Mihai de Bălcescu şi romanul lui Filimon (Ciocoii vechi şi noi).
În acelaşi timp se formează diferite centre de activitate literară şi la românii din afară. În Braşov urmează Iacob Mureşeanu cu „Foaia pentru minte” (tot el e condu cătorul „Gazetei Transilvaniei” care apare şi azi); - în Pesta Iosif Vulcan scoate „Familia”, în care debutează Eminescu; în Cernăuţi iese „Foaia societăţii de cultură din Bucovina” (1865), onorată la început cu colaborarea activă a lui Alecsandri, dar acesta o părăseşte în curând, din pricină că nu se învoia cu ortografia lui Pumnul, ai cărui elevi reprezentau atunci toată mişcarea literară în acea provincie.

*


În aceşti ani, numai în Iaşi nu se arată nici o manifestaţie literară importantă. Ea se produce mai târziu prin societatea „Junimea” şi prin revista „Convorbiri literare”.
În anul 1863 câţiva tineri, care îşi făcuse studiile în Germania, obişnuiau să se adune din când în când să-şi schimbe impresiile asupra cărţilor citite de ei ori chiar să citească propriile lor scrieri. Între ei era şi Titu Maiorescu, profesor şi membru în comitetul de inspecţie al şcoalelor. El obişnuia să ţină prelegeri asupra unor chestii filozofice şi reuşise să atragă atenţia cercurilor luminate din Iaşi.
În 1864 se asociară şi alte persoane la aceste prelegeri, între care numărăm pe Vasile Pogor, pe Iacob Negruzzi. În acelaşi an s-au decis aceştia să formeze o societate literară pe care au botezat-o, după propunerea lui Teodor Rosetti, „Junimea”.
Viaţa intimă a acestei societăţi se găseşte povestită cu un talent deosebit şi cu multă libertate de spirit de George Panu (Amintiri de la Junimea, Buc. 2 vol. 1908 şi 1910). A scris pagini interesante, dar numai cu privire la începuturile acţiunii şi Iacob Negruzzi. Asemenea N. Gane în Zile trăite (Iaşi 1903). O lucrare asupra întregii mişcări e publicată în limba franceză (La societé litteraire Junimea Paris 1906 de d-l B. Kanner).
Activitatea acestei societăţi, care la început nu interesa decât un cerc restrâns de prieteni, a dobândit interes obştesc, când s-a decis să scoată o revistă literară.
Aceasta s-a întâmplat la 1 martie 1867. Adoptând formatul vechii reviste ieşene „România literară”, redactorul Iacob Negruzzi zice în precuvântarea sa:

„În mijlocul agitaţiunilor politice de care fură cuprinse toate spiritele în România, mişcarea literară susţinută înainte cu mult succes de foile literare atât de cunoscute şi preţuite, a încetat... În Iaşi... s-a format o societate literară «Junimea...» Aceste elemente reclamă înfiinţarea unei reviste care să aibă scopul de a reproduce şi răspândi tot ce intră în cercul ocupaţiunilor literare şi ştiinţifice.”

Vom examina în capitolul de faţă activitatea acestei reviste până la 1870, când începe a concentra în juru-i o mare parte din mişcarea noastră literară.
Producţia literară pe care o dă ea în primii trei ani este destul de slabă.
Ca poeţi are o serie de debutanţi, din care unii n-ajung niciodată să-şi facă un nume pe calea aceasta: Mihail Cornea, care va deveni un mare avocat în Bucureşti, Capşa, Pogor, Teodor Şerbănescu, N. Pruncu, S. Bodnărescu, în fine, Iacob Negruzzi şi Nicolae Gane.
Ca nuvelişti: N. Gane, Leon Negruzzi şi Pop Florantin.
Un loc important ocupă traducerile din autorii străini. Ele se datoresc lui Ştefan Vârgolici care cunoştea bine literaturile romanice şi lui N. Scheletti, militar, iubitor de literatură căruia i se datoreşte un mare număr de bucăţi. El are însă adesea lipsă de claritate şi în genere o slabă cunoştinţă de versificaţie şi în special de ritm.
Din cauza lipsei de colaboratori, ei simt nevoia să se adreseze la scriitorii din altă generaţie şi cu reputaţia stabilită. În adevăr, trăiau atunci, unul în Iaşi, altul la Mirceşti, doi din marii noştri scriitori: Cosache Negruzzi şi Vasile Alecsandri. Numele lor era menit să dea oarecare strălucire tinerei grupări. Pe Negruzzi îl atrag şi prin fiul său, conducătorul de fapt al foii, dar şi prin Titu Maiorescu, pentru care bătrânul Negruzzi avea o consideraţie deosebită. Lucrul îl vedem notat în amintirile lui Iacob Negruzzi şi într-o scrisoare din 1867 păstrată la Academie (mss. 3351). În aceasta Negruzzi spune lui T. Maiorescu că a „feştelit” hârtia, compunând bucata Flora română, dar nu îndrăzneşte să o dea până când acesta nu se va pronunţa „de poate merita publicitatea”.
Pe Alecsandri îl vor fi atras legăturile cu Negruzzi şi faptul că, supărat pe revista din Cernăuţi, nu avea unde să-şi publice poeziile, dar poate şi faptul că T. Maiorescu publicase în 1866 o scriere despre limba română în care se arăta adversar al teoriilor lui Cipariu, pe care nu le împărtăşea nici Alecsandri, chiar din vremea când trăia prietenul său Al. Russo, acela care scrisese în chiar revista lui Alecsandri (“România literară”) articolele sale împotriva ardelenilor.
C. Negruzzi publică aci puţine articole originale şi câteva traduceri.
Alecsandri dă „Convorbirilor literare” câteva poezii lirice sau narative din cele mai slabe ale sale (Tânăra creolă, Calul Cardinalului Bathori), dar începe chiar din anul I seria de canţonete, care aveau de scop să înfăţişeze tipuri caracteristice pentru viaţa socială a Ţării Româneşti şi care în epoca aceea de prefaceri dispăreau pe toată ziua. Astfel este: Stan Covrigarul, - Ion Păpuşarul, - Surugiul. Teatrul îl preo cupă mult şi-şi aduce aminte de succesul comediilor sale. Voind a relua firul din trecut, el compune o canţonetă Chiriţa la Paris, care este un fel de urmare a celor două piese în care înfăţişase pe vestita provincială în Iaşi şi în provincia ei. Acum Chiriţa s-a întors din străinătate şi povesteşte într-un monolog, întretăiat de cântece, impresiile călătoriei sale şi isprăvile galante pe care le-a săvârşit în drumul de fier şi în capitala Franţei.
Asemenea, precum înainte de 1848 şi în vremea luptelor pentru unire scrisese piese cu scop de a susţine anume idei politice sau sociale, tot aşa face acum prin comedia sa Drumul de fier (1868), prin care râde de prejudecăţile ce se întâlneau în societatea românească împotriva acestui mijloc de civilizare.
Ceea ce este însă interesant de stabilit pentru istoria noastră literară este faptul că, în anul al 2-lea al „Convorbirilor”, începe Alecsandri seria Pastelurilor. Aceasta arată cât de nesecat era talentul lui Alecsandri, care după o activitate aşa de îndelungată (1840-1868), găseşte acum un gen nou în care apare întinerit.
În adevăr, chiar în anul al 2-lea al revistei apar 22 de bucăţi de acest fel.
Sunt cele care arată diferitele aspecte ale anotimpurilor (Toamna, Iarna, Gerul, Sfârşitul iernii, Primăvara, Florile, Paştele) sunt cele care arată înde letnicirile vieţii ţărăneşti (Plugurile, Semănătorii, Secerişul, Vânătorii); sunt în fine poeziile pline de delicateţe „Rodica”, „Flori de nufăr”, precum şi vestitul Con cert în care ne arată „floa rea oaspeţilor luncii” adunându-se ca să asculte pe „dulcea privighetoare”.

Vântul tace, frunza deasă stă în aer neclintită,
Sub o pânză de lumină, lunca pare adormită...


Se ştie că vorba pastel însemnează o procedare de pictură; zugrăvirea cu creioane colorate. Prin metonimie se dă acelaşi nume şi tabloului zugrăvit prin această proce dare şi creioanelor întrebuinţate. De aci se înţelege că nu e greu să-i dai unei poezii care are intenţia să zugrăvească, adică unei poezii descriptive.
Cred că Alecsandri l-a întrebuinţat întâi în literatura noastră în acest sens.
Deşi genul acesta era socotit inferior de către membrii „Junimii” - e mărturisirea lui G. Panu - ei totuşi, din respect pentru Alecsandri, nu numai că-i publicară paste lurile, dar T. Maiorescu declară că sunt cele mai frumoase din toate scrie rile poetului.
Oricare ar fi valoarea poeziilor lui Alecsandri nu prin aceasta apar „Convorbirile literare” cu o notă nouă, ci prin articolele de critică ale lui Titu Maiorescu.
Studiul său asupra poeziei române este mai mult o lucrare didactică, dar pe lângă partea teoretică se află aplicaţiuni la literatura română din care se iau exemple şi pentru însuşirile bune ale poeziei şi mai ales, pentru defectele ei. Dacă, cum zice G. Panu, lucrarea aceasta nu este „O operă mare” luată în total, are însă pasagii care şi azi se pot citi cu înţeles, cum este cel despre comparaţie ca element poetic şi cel despre epitete. Toată dezvoltarea aceasta servă însă autorului ca să ajungă la concluzia că majoritatea poeţilor români nu merită acest nume, că producţiile lor arată o fantezie seacă de ima gini şi o inimă goală de simţiri.
De aceea va critica (în Observări polemice, 1869) cu asprime cele 6 volume ale lui Aron Pumnul, în care acesta publică bucăţi alese din autorii români. E drept că Pumnul pune modelele sale nu numai fără discernământ, dar cu aprecieeri elogioase exagerate.
Aron Pumnul (1818-1866) fără a fi scriitor de talent, fără a fi critic, a avut totuşi un mare rol în mişcarea culturală a românilor din Bucovina. Ca profesor, era foarte iubit de elevi; ca autor, era foarte respectat de compatrioţii săi. Numele lui a rămas însă legat de teoria lingvistică pe care am putea-o numi analogistă şi după care căuta să dea limbii noastre nu numai o ortografie practică, dar şi o înfăţişare teoretică, înte meiată pe oarecare principii de analogie. Teoria lui a fost, pe vremuri, foarte răspândită şi în Moldova, unde se găseau elevi de ai lui ca profesori prin diferite gimnazii. În partea cealaltă a ţării a fost mai puţin răspândită, deşi a avut un urmaş foarte învăţat şi foarte stăruitor, pe Irimia Circa (Gramatică - 1878). Glumele din atacurile lui Alecsandri şi ale altora au dat lovituri mortale acestei teorii, făcând-o ridicolă, aşa că marele public nu mai ştie azi despre Pumnul altceva decât că scria cu ciune şi nu meşte pe partizanii săi ciunişti.
Cu aceeaşi violenţă combate T. Maiorescu (1868) şi ideile lui Simion Bărnuţ din cartea intitulată Dreptul public al românilor.
E nevoie să spunem aci un cuvânt despre autor.
Simion Bărnuţ (1808-1864) a avut mai mult temperament de orator decât de scriitor, de aceea după lucrările sale nu poţi să-ţi explici admiraţiunea ce aveau pentru dânsul cei ce-l cunoşteau de aproape. G. Panu ne spune undeva în Amintirile sale că avea reputaţia de a fi peste măsură de învăţat şi exercita un prestigiu aşa de mare încât se considera că e lucru extraordinar şi de mare cinste să te poţi apropia de dânsul.
Viaţa lui fusese foarte agitată. După ce învăţase teologia la Blaj şi se făcuse preot şi profesor, fu silit să părăsească această carieră şi să devină iar student la o vârstă înaintată. Mişcarea din 1848 îl află în această situaţie la Sibiu; dar el ştiu să-şi facă evidente calităţile sale sufleteşti, astfel că deveni un factor de căpetenie între români în acele momente critice. A lui este publicaţia anonimă care s-a răspândit în manuscris la 25 martie 1848 (când s-a făcut o adunare preliminară la Sibiu) şi care oprea pe ro mâni de a se uni cu ungurii dacă nu se vor discuta cu ei „ca naţiune liberă cu naţiune liberă, căci şi republica nu este decât un despotism afurisit fără naţionalitate”. Tot el rosti acel frumos discurs în catedrala din Blaj în preziua adunării d la 3 mai din Câmpia Libertăţii. Discursul acesta a ajuns astăzi foarte răspândit. Deşi are multe scăderi, mai ales în privinţa compoziţiei, cuprinde însă pasagii minunate care vibrează de o caldă iubire de patrie.
După revoluţie Bărnuţ se duse în Italia, de unde veni doctor în drept şi astfel ajunse în 1855 profesor în Iaşi, întâi la gimnaziu şi apoi la facultatea juridică.
Oricât de curioase să-i fi fost opiniile, el le susţinea cu atâta convingere şi stăruinţă încât reuşea să facă din elevii săi nu numai nişte adepţi, dar nişte apărători fanatici.
După moartea lui aceşti elevi începură a-i publica manuscrisele şi astfel apărură: Dereptul public al românilor (1867), Dereptul naturale privat (1868), Dreptu naturale public, (1870), Pedagogia (1870), Psihologia empirică, Logica (1871).
Împotriva primului volum scrie deci T. Maiorescu critica sa, ridiculizându-i ortografia (Bărnuţ are ortografie apropiată în unele puncte de etimologismul lui Cipariu, în altele de analogismul lui Pumnu) şi insistând asupra consecinţelor care se par a rezulta din ideile fostului profesor de drept de la facultatea din Iaşi. Bărnuţ ar fi deci în contra creştinismului şi pentru cultul păgân, în contra proprietăţii funciare actuale şi pentru o împărţire egală a pământului între locuitori, în contra domnului străin şi pentru o republică naţională. E adevărat că în unele puncte concluziile criticului forţează întrucâtva argumentarea autorului, dar în altele ideile lui Bărnuţ apar cu totul greşite şi deci combaterea lor e foarte îndreptăţită.
Cel mai însemnat articol al lui T. Maiorescu din epoca de care vorbim este cel intitulat În contra direcţiei de azi în cultura română (1868) în care se formulează punctele care vor alcătui pentru multă vreme crezul celor grupaţi la „Junimea” sau măcar al unora dintre ei.
Vom da aci un mic rezumat. După ce, pe la 1820, societatea română începe a se trezi din barbaria orientală, ea doreşte să se pună la nivel cu celelalte state civilizate, mai ales cu Franţa şi Germania.
În acest scop ea imită în mod superficial oarecare forme ale civilizaţiei, tipărind cărţi cu credinţa că are literatură, făcând asociaţii ştiinţifice cu credinţa că are ştiinţă, deschizând expoziţii artistice cu credinţa că are artă, proclamând o constituţie, cu credinţa că are viaţă politică. Această „rătăcire totală a judecăţii”, este caracteristica direcţiei de atunci în cultura română, pe care autorul o combate, zicând că dacă un popor poate trăi fără cultură, nu poate însă trăi cu o cultură falsă.
În aceeaşi vreme cu acţiunea „Convorbirilor literare” se produce în ultimii ani ai epocii din care am vorbit un eveniment cultural foarte însemnat: întemeierea Academiei Române.
La 12 martie 1866, C.A. Rosetti, pe atunci ministru al instrucţiunii publice, prezintă consiliului un referat prin care propune constituirea unei societăţi literare, care să fixeze ortografia şi să întocmească gramatica şi dicţionarul limbii române. Consiliul aprobă referatul, iar locotenenţa domnească dă la 1 aprilie 1866 decretul pentru înfiinţarea societăţii propuse. Fiindcă de la această societate se aştepta să se realizeze unitatea limbii române s-a decis ca membrii ei să fie luaţi din toate ţările locuite de români. A numit astfel guvernul un număr de 21 de membri din principat, din Maramureş, din Transilvania, din Banat, din Bucovina, din Basarabia şi din Macedonia.
Constituirea definitivă şi deschiderea adunării s-a făcut numai în august 1867. Convocările fusese făcute pentru august 1866, dar din pricina epidemiei de holeră, a trebuit să se amâne pentru un an.
Credem interesant a însemna pe principalii membri ai acestei societăţi. Din Moldova fură chemaţi poetul Vasile Alecsandri, Nicolae Ionescu, profesor la Universitatea din Iaşi, renumit prin talentul său oratoric, dar nicidecum indicat pentru o asemenea chemare, Titu Maiorescu, care publicase o lucrare despre scrierea limbii române, Costache Negruzzi, marele prozator, care se ocupase câteodată şi cu chestiunile de limbă, în fine, V.A. Urechia, de la care pornise precum ne spune însuşi, ideea înfiinţării societăţii şi care era şi secretar general al Ministerului Instrucţiunii în mo mentul când s-a decis întemeierea ei. Din Muntenia avea să vie bătrânul Heliade, Ion Massim, profesor la liceul Sf. Sava, A.T. Laurian, care avea un rol de căpetenie în fruntea şcoalelor şi era cunoscut prin numeroase publicaţii; în fine, C.A. Rosetti, fostul ministru, căruia se datora existenţa societăţii. Din Maramureş veniră Iosif Hodoş şi Alex. Roman, cunoscuţi ca publicişti. Din Transilvania, canonicul Cipariu, autorul multor scrieri asupra limbii şi a cărui numire se impunea oarecum, Gavril Munteanu, directorul gimnaziului românesc din Braşov, George Bariţ, întemeietorul presei la românii de peste munţi. Banatul era reprezentat prin Vicenţiu Babeş, cunoscut ca om de acţiune şi Andrei Mocioni, care era mai depărtat de mişcarea literară, dar sprijinea toate acţiunile naţionale. Din Bucovina venea Alexandru Hurmuzachi, unul din susţinătorii foilor literare şi tânărul profesor Ion Sbiera, discipol al lui Pumnul. Din Basarabia fură chemaţi Alexandru Hâjdău, poetul Costache Stamate şi Ion Străjescu, Macedonia, în fine, era reprezentată prin Ion Caragiani, profesor în Iaşi, şi prin D. Cozacovici.
Inaugurarea societăţii s-a făcut în sala Ateneului cu o solemnitate deosebită. Membrii veniţi din celelalte provincii româneşti au fost primiţi cu mare entuziasm, cu procesiuni pe străzi, cu discursuri, cu banchete. Bucureştenii au ţinut să facă din ziua de 1 august 1867 o zi istorică.
Societatea se apucă repede de lucru, dar chestia ortografiei dete naştere la discuţii furtunoase şi produse sciziuni între membri. Erau aci oameni cu idei stabilite în această privinţă şi fiecare ţinea la ale sale. Majoritatea o aveau etimologiştii, astfel că fonetistul analogist Sbiera sau fonetistul moderat Maiorescu nu puteau să aibă partizani. Maiorescu părăsi cu totul adunările societăţii şi începu chiar o campanie contra ei, prin care nu numai combătea ideile colegilor săi, dar considera că societatea însăşi este o formă fără fond, deşi el primise a figura printre membri şi chiar luase parte la lucrări. Alecsandri făcu şi el asemenea: se retrase şi publică în „Convorbiri” un articol intitulat Dicţionar grotesc, în care ia în râs începuturile activităţii Academiei pe calea lexicografică.
Dar nici etimologiştii rămaşi în Academie nu se putură înţelege. Heliade ţinea la ortografia lui cu qu (quare, quandu) şi cu ò (lucrò, săltò) şi văzând că i se resping propunerile, se supără şi el. Rămaseră deci stăpâni pe situaţie Cipariu şi Laurian. Deşi nici aceştia nu se învoiau asupra tuturor punctelor de amănunt, ei fură cei mai ascultaţi în chestiile filologice. Chiar în primul an al activităţii Academiei se stabili ortografia (1867), care reprezenta mai mult ideile lui Cipariu: desfiinţarea aproape totală a semnelor diacritice la vocale şi la consonante, înfăţişarea originii cuvintelor, cu oarecare rezerve.
În 1868 societatea a premiat gramatica română a lui Cipariu şi a realizat astfel, măcar în parte, (căci Sintaxa a apărut în 1877) al doilea punct al misiunii acestei societăţi.
Rămânea dicţionarul. Aci era mai greu, dar după multe discuţii, după ce mai mulţi membri adunară material, se încredinţă direcţia lucrării lui Laurian şi Massim.
Dar această chestie se ţine de perioada ce urmează şi o vom examina mai departe.

III. Perioada critică (1870-1900)

Înfăţişarea generală
Manifestările literare pe care le-am văzut în ultimii ani ai perioadei eroice au dat naştere unor curente şi fapte noi care schimbă cu totul înfăţişarea mişcării literare din ţara noastră.
Caracterul cel mai însemnat al acestei perioade este spiritul critic sau mai bine triumful spiritului critic. De aceea, credem că vremea dintre 1870 şi 1900 se poate numi cu drept cuvânt perioada critică (sau de critică) a literaturii româneşti.
Când zicem aceasta, nu înţelegem că până acum nu au existat lucrări de critică literară sau socială. Am văzut că de la Alecu Russo şi Mihai Kogălniceanu, între 1850-1855, se poate prea bine urmări mersul acestui gen nou de îndeletnicire literară; dar dezvoltarea lui nu este destul de puternică pentru ca să se poată impune şi spiritul public nu este încă destul de pregătit. Tocmai la această pregătire contribuie scrierile lor. Acum însă, pe la 1870, publicul pare a fi mai dispus să guste şi articolele de critică şi polemicile literare ce se produc şi ca urmare, pe de o parte critica se statorniceşte în acest timp în literatura noastră, pe de alta, spiritul critic se introduce şi în literatura propriu-zisă, astfel că poezia, nuvela şi teatrul dobândesc acest caracter nou.
Evoluţia pe care o pomenim aci a cercetat-o d-l G. Ibrăileanu în cartea sa Spiritul critic în cultura română (Iaşi, 1909). Acolo se arată că mişcarea provocată de societatea „Junimea” şi de revista „Convorbiri literare” a găsit oarecare elemente în dezvoltarea literară de până aci şi pe ele şi-a putut întemeia izbânda. Aceste elemente sunt: critica sentimentală şi patriotică a lui Alecu Russo şi a lui Alecsandri, critica mai răutăcioasă a lui Costache Negruzzi. De aceea a fost natural ca bătrânul Negruzzi să privească cu dragoste noua revistă ieşeană şi să-i dea tot sprijinul. Pentru acelaşi motiv devine şi Alecsandri colaboratorul harnic al „Convorbirilor literare”, lucru la care-l îndeamnă şi respectul deosebit ce i se arată de către toţi membrii „Junimei”, precum se poate vedea din Amintirile lui G. Panu. El spune că era o adevărată sărbătoare când poetul venea în mijlocul lor.
Perioada aceasta începe printr-o adevărată criză literară cu deosebire în poezie. Între 1870 şi 1880 Alecsandri rămâne nu numai cel mai însemnat reprezentant al poeziei româneşti, dar singurul poet de valoare. Ceilalţi sunt sau începători timizi şi nebăgaţi în seamă sau scriitori, care curând vor părăsi muzele pentru alte îndeletniciri sau poeţi ce nu vor ajunge niciodată la o mare dezvoltare şi nu vor da opere cu putere de a se impune.
Nici proza nu e mai bogată. Romanele şi nuvelele nu-şi află reprezentanţii lor de valoare, iar Slavici şi Gane sunt de abia, la primele lor încercări. Numai Odobescu într-un gen cu totul personal, ajunge la o mare strălucire, căci Pseudochinegheticos este un adevărat eveniment literar.
Înfăţişarea se schimbă în celelalte două decenii al acestei perioade. Acum Eminescu ajunge la deplinătatea talentului său, iar după moartea lui opera i se impune aşa de mult încât ajunge la un moment să apese asupra tuturor, să împiedice originalitatea şi să producă al doilea moment de criză în poezie, pe care nu-l înlătură decât la finele perioadei scrierile lui G. Coşbuc. Acesta aduce o notă nouă, produce un fel de reacţiune, primită cu mare bucurie şi de scriitori mai vârstnici şi de cei tineri şi începători.
Mişcarea literară pe care o schiţarăm aci a fost legată în cea mai mare parte cu activitatea „Convorbirilor literare”. În afară de ea s-au produs şi alte curente, care au avut influenţă când mai slabă, când mai puternică în opinia publicului cititor.
Au fost în primul rând revistele din Bucureşti, care porniră lupta în contra „Convorbirilor literare”, între anii 1870-1880. Polemicele lor formează tocmai caracteristica acestui deceniu. Mai târziu, nu atât în contra revistei ieşene (care se mută în Bucureşti), ci mai mult asupra principalilor autori în legătură cu ea, se pornesc atacurile lui Al.Macedonschi, care pentru un moment, atrag atenţia publicului, dar efectul lor este foarte efemer.
Din toate acestea credem că a rezultat un câştig general pentru literatura noastră.
Opera critică a „Convorbirilor” a luptat la început în contra unor curente şi mani-festări culturale îmbătrânite şi care ar fi dispărut poate şi fără lupta întreprinsă de criticile lui Titu Maiorescu. I-a fost uşor, cum am văzut, să arate că limba românească şi ziarele de peste munţi este plină de barbarisme de construcţie şi de vocabular; i-a fost uşor să arate greşeala celor ce exagerau valoarea scrierilor noastre din trecut, i-a fost uşor să dovedească netemeinicia părerilor lui Simion Bărnuţ, care cerea pentru România un regim republican în felul celui de la Roma. Focul luptei l-a făcut însă şi pe criticul „Convorbirilor” să exagereze şi să prezinte lucrurile aşa ca şi cum literatura română ar trebui să înceapă numai cu „Junimea”. Natural, nu poţi admite ca Pralea, Neofit Scriban, Scavin ş.a. să fie puşi între poeţii din ale căror opere să se hrănească inteligenţa şcolarilor din licee - cum credea Aron Pumnul făcând faimosul său Lepturariu (5 vol. 1862-1865); - dar nu poţi admite nici ştergerea cu desăvârşire a numelui lui Heliade din mişcarea noastră literară, nici negarea oricărei urmări bune a curentului lati nist- cum cerea Maiorescu în criticile sale.
De aceea, revistele din Bucureşti, prin pana diferiţilor critici, ca Haşdeu, V.A. Urechia, D.A. Laurian ş.a. considerau ca neserioase atacurile „Convorbirilor”. Mai ales când în 1873 apărură cele două articole prin care Maiorescu stabilea valoarea direcţiei noi în proză şi în poezie, când prezenta deci nume de scriitori, atunci polemicele deve niră din ce în ce mai aprige, alunecând chiar pe tărâmul celor mai violente personalităţi. Lupta s-a potolit încet, încet, fără ca vreuna din tabere să se declare învinsă; aceasta mulţumită mai ales împrejurărilor politice care au silit pe criticul din Iaşi să se depărteze de ocupaţiile literare şi care au apropiat oamenii aflaţi mai înainte în câmpuri literare deosebite. Mai târziu această revistă a şi încetat a reprezenta un anume curent literar astfel că numărul jubiliar de 25 de ani (1892) a apărut cu articole de Haşdeu, de Urechia şi alţi foşti adversari ai „Convorbirilor”.
Au fost deci erori şi într-o parte şi într-alta; dar dacă azi se pare unora că triumful a fost numai al „Convorbirilor”, aceasta vine din pricină că ele au susţinut unele idei care fatal şi-ar fi făcut drum. Astfel, s-au judecat cu mai multă băgare de seamă scriitori din trecut; s-au deosebit calităţile estetice ale operei de pornirea ce a putut s-o provoace; prin căderea şcoalei latiniste, autorii s-au îndreptat spre limba cronicarilor şi spre poezia populară. Acestea ar fi rezultatele activităţii „Convorbirilor”, care se pot socoti că ar fi fost traduse de însăşi dezvoltarea normală a literaturii noastre. Mai interesantă este lupta împotriva stilului bombastic, pe care criticul revistei l-a numit „beţie de cuvinte”; aci poate ar fi meritul special al „Convorbirilor”, deşi cusurul acesta s-a văzut chiar la unii din scriitorii direcţiei noi.
Ceea ce însă, după părerea noastră, asigură mişcării din Iaşi un loc însemnat în istoria literaturii româneşti nu este activitatea negativă, critică, al cărei efect s-a şi uitat curând, ci activitatea pozitivă, adică împrejurarea, poate fortuită, că dintre colabo ratorii revistei s-au ales unii care au ajuns la o mare strălucire.
Pe cine înfăţişează criticul „Convorbirilor” ca reprezentând poezia în direcţia nouă? Întâi pe Alecsandri, care în realitate nu s-a influenţat întru nimic de spiritul sau ideile „Junimii”, pe Eminescu, pe Bodnărescu, pe Şerbănescu, pe Petrino şi pe d-na Matilda Poni (Cugler). Dintre aceştia se va ridica Eminescu; el e în adevăr animat de spirit critic, dar aceasta se datoreşte nu atât influenţei mediului de la „Junimea”, cât unor împrejurări particulare ale vieţii sale. Dar critica lui ajunge la un extrem pe care nu-l pot aproba membrii „Junimei” şi de aceea criticul grupării va fi nevoit să insiste de multe ori asupra faptului că opera literară trebuie judecată după talentul ce dovedeşte, nu după ideile ce dezvoltă.
Dintre ceilalţi, Petrino scrisese mai înainte, iar d-na Cugler Poni debutează în adevăr în „Convorbiri” ca şi Bodnărescu, dar asupra valorii acestuia însuşi Maio rescu a fost silit să declare că s-a înşelat.
Ca prozatori, Maiorescu prezintă pe Odobescu, Strat, Slavici, A. Xenopol, Burlă, Vârgolici, I. Negruzzi, Panu, Lambrior, P.P. Carp, T. Rosetti. Numai scrierile celor nouă din urmă s-au publicat în „Convorbiri”. Ceilalţi au publicat aiurea. Laudele pe care le aduce -cu oarecare rezerve - acestor scriitori, trebuiesc astăzi cu mult reduse, pentru că unii dintre ei au părăsit curând literatura şi ştiinţa, dar au contribuit prin rolul ce au jucat în politica ţării să adauge ceva la prestigiul grupării literare de care erau legaţi în tinereţe. Aşa au fost: Petre Carp, Teodor Rosetti, Gh. Panu, Burlă şi Vârgolici - au realizat speranţele criticului. Lambrior a scris puţin, fiind răpit prea curând de moarte; dar el e însemnat prin apelul ce a făcut pentru întoarcerea la limba vechilor texte, stabilind ca temei al limbii noastre literare vorbirea de la finele secolului XVIII şi la începutul secolului XIX. Numai Slavici şi I. Negruzzi au stăruit în îndelet nicirile lor literare propriu-zise, iar A. Xenopol a dobândit însemnătate după despărţirea de „Convorbiri”.
Prin amănuntele acestea am voit să arătăm că, deşi nu se poate zice pentru toţi aceşti scriitori că i-a format „Junimea”, totuşi ei au dat prin numele şi operele lor de mai târziu sau prin situaţia lor o importanţă pe care „Convorbirile” n-au putut-o avea la început.

*


Perioada de care ne ocupăm se caracterizează deci în primul timp prin polemicile, care dădură multă vioiciune vieţii noastre literare şi care puseră în discuţia publică o serie de idei filozofice şi de critică literară nu prea răspândite până atunci. Curând după aceea apare o producţie literară de mare importanţă; dar spiritul de critică depus la extrem în operele lui Eminescu sau Caragiale, produce un efect descurajator. La aceasta se adaugă şi influenţa propagandei socialiste, care lovind în alcătuirea burgheză, loveşte şi în generaţia care întemeiase această societate nouă românească, în aceea pe care ne obiş nuisem a o numi „marea noastră generaţie”, căci ei se datoreşte România modernă. Urmează deci un timp de încredere în forţele naţiunii şi de deprimare generală, de dispreţ pentru toată opera politică a înaintaşilor şi o epocă lipsită de direcţie, fiindcă publicul cititor se depărtează de literatura noastră, care se vede redusă într-o stare de criză.
Un fapt însemnat în această perioadă este marea întărire a curentului poporan. Nu numai culegeri numeroase nu numai articole de folclor avem acum de înregistrat, dar toţi scriitorii din această vreme se resimt de influenţa lui. Odobescu studiază şi duce la mare perfecţie limba literară, alcătuită din elemente poporane. Haşdeu relevează cu talentul său frumuseţile limbii poporului şi impune studierea ei. Slavici şi Delavrancea iau subiecte din popor şi caută să redea şi vorbirea potrivită cu mediul în care trăiesc personajele lor. Eminescu scoate şi trece în sufletul său o sumă de fru museţi din graiul şi cugetul poporului.
Un alt aspect al influenţei curentului poporan îl arată scriitorii care publică bucăţi alese din popor, însă trecute prin personalitatea lor artistică. Astfel este Petre Ispirescu şi Creangă, care ajunge la o adevărată perfecţiune în genul său.
Efectele acestei mişcări se lovesc însă de celelalte pricini pe care le-am arătat mai înainte şi perioada de care vorbim se încheie cu momente de adevărată restrişte, pe care Vlahuţă le atribuie „melancoliei secolului care moare” şi se întreabă cu durere:

Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?


*


Desfăşurarea faptelor pe care le amintim aici se va înţelege mai bine studiin du-le cu de-amănuntul; de aceea trebuie să despărţim perioada aceasta în două epoci şi să cercetăm deosebit epoca dintre 1870 şi 1880 caracterizată prin polemici literare, - şi epoca lui Eminescu.

1. Epoca polemicilor literare (1870-1880)

Mişcarea literară în acest deceniu este caracterizată prin polemicile dintre „Convorbiri literare” şi alte reviste din Bucureşti şi de peste munţi. Se poate zice că toţi scriitorii din această vreme se pot împărţi în două grupe după cele două grupe de luptători.
Revista ieşeană se poate lăuda mai ales cu critica literară, manifestată prin notiţe scurte, prin articole de polemică şi prin articole de principiu, scrise de Iacob Negruzzi, Petre Carp şi mai ales de Titu Maiorescu. Între acestea, primul loc îl ocupă seria de articole în care se stabilesc ideile fundamentale ale activităţii celor grupaţi în jurul „Convorbirilor”: direcţia nouă în poezia şi proza română. Este momentul culminant al activităţii lui Titu Maiorescu, care se afirmă oarecum ca întemeietor al unei şcoli literare. Aci dar vom vorbi mai pe larg despre criticul ieşean.
Titu Maiorescu (1840-1917) este fiul profesorului Ion Maiorescu. El a dobândit o instrucţie foarte îngrijită: studiile secundare le-a făcut în Viena în institutul Teresian, iar pe cele superioare la Berlin, Paris şi Giessen. A urmat cursuri regulate de drept şi de filozofie şi venind în Iaşi (1862) a fost numit profesor la gimnaziu şi apoi la şcoala normală „Vasile Lupu”. Pe vremea aceea şcolile aveau o organizare descentralizată (care s-a desfiinţat prin legea din 1864), astfel că în Iaşi funcţiona un comitet de inspecţiune. Fireşte, tânărul profesor, care ţinuse o disertaţie despre însemnătatea limbii latine, pentru învăţământul secundar, care urmase în Germania cursuri de pedagogie, se impunea ca membru în acest comitet. Dar, fiind chemat ca profesor la universitatea de curând înfiinţată în Iaşi, el socoti că nu-şi poate mărgini lucrarea în lecţiunile cu stu denţii. Începu deci o serie de prelegeri filozofice publice, lucru neobişnuit pe atunci şi în 1865 se întovărăşi cu alţi câţiva tineri şi ei foşti studenţi ai şcolilor germane şi întemeiară o societate ce primi numele de „Junimea”. Cu ei se hotărî să dea la lumină o revistă: „Convorbiri literare.
Maiorescu a făcut cursuri la universitatea din Iaşi până la 1871. Atunci, fiind ales deputat, părăsi catedra. Era atunci la cârmă partidul conservator. Maiorescu, poate şi prin ideile sale, poate şi prin împrejurările speciale din oraşul în care trăia, fu îndemnat să încline spre acest partid, fără a împărtăşi însă principiile lui, mai ales în ce priveşte organizarea învăţământului. Articolele bine studiate ce publică el asupra chestiunilor de şcoală îi creară o situaţie importantă în parlament, şi astfel, la vârsta de 34 de ani, în 1874, el fu chemat la Ministerul Instrucţiei. Urmând generalului Tell, care adminis trase şcolile cu mare severitate, dar fără nici un fel de discernământ, Maiorescu desfiin ţează multe din măsurile luate de predecesorul său, sprijini şcolile normale pe care voia să le desfiinţeze şi, cu avântul tinereţii, voi să reformeze şi organizarea învăţământului. Se ştie că legea din 1864 se lucrase cu mare grabă, avea multe lacune, multe nepotriviri şi lucruri nepractice, încât chiar după un an se ridicară glasuri cerând schimbarea ei. Maiorescu credea deci că terenul este pregătit şi va putea reuşi. Proiectul său însă n-a putut reuşi şi ministrul a fost nevoit să demisioneze. De atunci şi alţi miniştri au încercat să realizeze reforma, dar nici unul n-a reuşit până la Tache Ionescu, care, în 1893, a fost mai fericit, prezentând numai legea învăţământului primar.
Neizbânda aceasta n-a depărtat pe Maiorescu de politică, ci dimpotrivă, l-a legat şi mai mult. Ca doctor în drept, a îmbrăţişat cariera de avocat, a candidat şi a fost de mai multe ori ales membru al parlamentului.
Continuând în acelaşi timp a se ocupa de chestiile filozofice, scriind articole în „Con vorbiri”, el a fost chemat, în 1883, să ocupe catedra de logică şi istoria filozofiei contemporane la universitatea din Bucureşti. Cursurile sale erau urmărite cu mare atenţiune nu numai de studenţi, dar şi de un public numeros. Se poate zice că, prin aceste lecţiuni, a popularizat multe idei filozofice şi a determinat printre studenţii facultăţii de litere şi de drept un puternic curent spre studiile filozofice. Purtarea sa binevoi toare tinerimii a atras pe mulţi în adunările ce convoca în locuinţa sa particulară şi astfel a ştiut să strângă în jurul „Convorbirilor” o sumă de începători din care unii ajunseră să se distingă pe terenul literar.
A mai fost ministru de instrucţie în 1888, în 1889, apoi ministru de justiţie în 1900 şi ministru de externe în 1910, iar în 1912 a luat prezidenţia consiliului, deşi în vârstă de 72 de ani.
Titu Maiorescu a avut una din cele mai strălucite cariere ce se poate închipui. Succesele sale ca profesor la Iaşi au atras asupră-i aşa de repede atenţiunea publică încât, în 1866, când s-a decis să se întemeieze de stat o societate literară, pentru lucrarea dicţionarului şi a gramaticii limbii, Maiorescu deşi în vârstă de 26 de ani şi întors de abia de 4 ani de la studii, a fost socotit vrednic a fi chemat alături de cei bătrâni, cu Laurian, cu Cipariu, cu Alecsandri, cu Heliade Rădulescu, care jertfiseră o viaţă întreagă pentru cultura sau literatura naţională.
Opera literară a lui Maiorescu nu e aşa de bogată în raport cu cei 50 de ani de activitate, dar este interesantă prin împrejurările în care s-a produs şi prin efectele ce a avut.
În primii ani după întoarcerea sa de la studii din străinătate, s-a ocupat cu ches tiuni didactice şi pedagogice, redactând anuare ale diferitelor şcoli pe care le conducea (1863-1864).
De când se întemeiază societatea „Junimea” şi de când apare revista „Convorbiri literare”, Maiorescu s-a ocupat mai ales cu critica literară. După ce cercetează teoriile ortografice pentru scrierea limbii române în o serie de articole, ce apărură şi în volum (1866), el începe a urmări sistematic diferitele genuri literare care s-au manifestat în literatura noastră în trecut şi apoi a judeca valoarea operelor de tot felul ce apăreau în vremea aceea. Astfel, publică în 1867 o cercetare critică asupra poeziei române, în care pe de o parte studiază condiţiile teoretice ale poeziei, pentru a vedea întrucât ele se realizează în scrierile româneşti, pe de altă parte face o antologie română, alegând bucăţile mai meritoase.
În această colecţiune pe lângă operele scriitorilor mai vechi, ca Alecsandri, Gr. Alexandrescu, A. Donici, Bolintineanu, dă şi câteva poezii apărute în „Convorbiri”. Mişcarea provocată de această revistă, care se prezenta ca o direcţie nouă, trebuia să fie susţinută şi Maiorescu după ce publică, în 1868, o critică severă în contra direcţiei de atunci în cultura română, întreprinde o justificare, prin teorie şi prin exemple, a direcţiei celei noi (1872). În aceasta susţine valoarea literară a câtorva scriitori mai vârstnici, ca Alecsandri în poezie, Odobescu în proză, şi apoi scoate la lumină o sumă de scriitori, care debutează în revista „Junimii”, unii cu mai mult, alţii cu mai puţin talent. Din aceştia câţiva s-au ridicat mai târziu şi au devenit scriitori de frunte, ca Eminescu, Slavici, Lambrior, Gane, d-na Cugler-Poni.
Asemenea articole, prin fondul lor şi mai ales prin forma lor, adesea destul de violentă, deteră naştere multor articole de răspuns şi de aceea Maiorescu e nevoit a-şi consacra o parte din activitatea sa pentru a polemiza cu diferite reviste, scriind Beţia de cuvinte (1873), Răspunsurile Revistei contemporane (1873) ş.a.
Activitatea critică a lui Maiorescu n-a încetat nici după ce se potoliră luptele între „Convorbiri” şi alte reviste. Acum articolele sale sunt mai puţin polemice. Acum cerceteză teoretic progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare (1883), studiază chestiunea neologismelor (1881), arată cum literatura română începe a fi cunoscută şi apreciată în străinătate (1882), caută a stabili valoarea şi locul în dezvoltarea literaturii noastre a unora dintre scriitorii care dobândesc în vremea aceasta o mare reputaţie, ca Eminescu, Caragiale şi alţii.
În fine, în rapoartele sale relative la premiile Academiei, el are ocazia să releve talentele şi să ceară răsplătirea unor scriitori ca O. Goga, M. Sadoveanu, Bră tescu-Voineşti.
Studiile sale critice au fost reunite în volume, prima dată în 1874, apoi în 1892-93.
Ca om politic, Maiorescu a ţinut multe discursuri pe care le-a reunit în 4 volume (1897-1904) şi în fruntea fiecăruia a pus un studiu istoric asupra epocii, scris în chip foarte interesant şi cu câtă imparţialitate îl putea îngădui situaţiunea sa de factor prin cipal în diversele lupte politice.
Maiorescu este autorul mai multor traduceri de mare valoare: din Schopenhauer (Aforismele), din Spencer, din Ibsen etc. atrăgând mai totdeauna atenţiunea asupra operelor autorilor din care traducea.
Ultima lucrare importantă a lui Maiorescu este un discurs academic. În anul 1909 d-l Duiliu Zamfirescu având a pronunţa discursul său de recepţiune în Academie, d-sa a făcut o critică severă poporanismului în literatură. Vorbind şi de poezia poporană română, a afirmat că ea este lipsită de valoare poetică şi că Alecsandri n-a ştiut ce spune când a scos la lumină vestita lui colecţie în care vorbeşte cu admiraţie şi cu emoţiune despre geniul poetic al poporului. Maiorescu, având sarcina să-i răspundă, a ştiut cu abilitate, dar şi cu destulă sinceritate, ca, vorbind şi de meritele noului venit, să respingă cu energie afirmaţiile eronate despre poezia populară.

*


După critică, trebuie să punem poezia. La „Convorbiri” poezia e reprezentată în această epocă în primul rând prin Alecsandri.
Acum el continuă cu pastelurile, dar talentul său caută un gen nou şi în 1872 începe seria legendelor. Pentru compunerea lor, are două izvoare de inspiraţie: basmele poporului şi amintirile istorice. Astfel sunt: Răzbunarea lui Statu-Palmă, Gruiu Sânger, Ghioaga lui Briar, apoi câteva legende de păsări: a ciocârliei, a rândunelei.
Pentru cele cu subiect istoric epoca lui Ştefan cel Mare i s-a părut mai fecundă în material şi a compus Dumbrava Roşie, în care eroul poemei este însuşi domnitorul, apoi Dan căpitan de plai, unde locul de frunte îl ţine un ostaş al marelui voevod, bătrân şi el acum:

Aşa m-au deprins Ştefan, uşoară ţărâna-i fie!
La trai fără mustrare şi fără prihănie.


Aceeaşi iubire pentru trecutul glorios al neamului îl îndeamnă să scrie şi poezii ocazionale; căci tot Alecsandri celebrează amintirea celor doi viteji, a lui Ştefan şi a lui Mihai cu ocazia înălţării statuilor lor (1871 şi 1874).
Dar talentul acestui poet este continuu în legătură cu actualitatea. Când, în 1876, împrejurările politice aduc la ordinea zilei chestiunile Orientului, când Gladstone scrie faimoasa sa broşură despre atrocităţile turceşti din Bulgaria, Alecsandri se simte atras spre lumea aceasta ciudată a Orientului. Hogea Murad-Paşa şi Garda Seraiului sunt rezultatul acestor preocupări.
Războiul pentru independenţă produce mişcări mari în ţară şi schimbări în situaţia politică a partidelor. Graţie urmărilor acestui eveniment vom vedea pe Alecsandri, care se amestecase în luptele politice, publicând scrisoarea în versuri către generalul Florescu, că se apropie de partidul liberal. Vom vedea chiar pe acei din membrii „Ju nimii” care luptase în partidul conservator şi fusese chiar miniştri, că sunt acum atraşi de marele prestigiu al lui Ion Brătianu şi dau sprijin noii stări de lucruri.
E interesant de notat că acest mare eveniment de la care începe viaţa modernă a statului nostru n-a avut în poezie ecoul ce ar fi meritat.
Din câte s-au scris atunci, numai din bucăţile lui Alecsandri vor rămânea câteva: poezia plină de solemnitate, Balcanul şi Carpatul, povestirea interesantă, dar cu oarecare lungimi: Peneş Curcanul şi Sergentul. Mai puţin izbutite, mai reci, uneori prolixe din cale afară sunt cele scrise de un tânăr care luase chiar parte la război, Ion Neniţescu (adunate în volum sub titlul Pui de lei, Buc., 1891).
Tot în 1878, când publică Alecsandri colecţia sa de poezii ostăşeşti, se petrece şi un eveniment literar însemnat: premierea Cântului gintei latine de către societatea felibrilor din sudul Franţei, adunată în congres la Montpellier. Alecsandri îl consideră drept un succes pentru ţara sa tot aşa de important ca şi războiul şi, când află cât de grozav am fost loviţi în congresul din Berlin, zice într-o scrisoare: „După succesul de pe câmpiile Bulgariei şi cel de la Montpellier a venit o mare înfrângere pentru noi”.
Faţă cu marea importanţă, până la un punct literară, dar mai ales socială a poeziei lui Alecsandri, ce pot să însemneze celelalte poezii din „Convorbiri”? Nici Gane, nici I. Negruzzi, nici Volenti, nici d-şoara Cugler, nici chiar Eminescu, cu ce scrisese până atunci, nu puteau să se apropie de Alecsandri.
Alecsandri, prin urmare, dă în această epocă toată strălucirea literaturii „Convorbirilor”. În aceeaşi vreme scrie el şi publică în revistă comedia cu pretenţiuni mari, cu oarecare calităţi, dar şi cu multe defecte, pe care o intitulează Boieri şi ciocoi (1874) prin care vrea să zugrăvească epoca lui Mihai Sturdza, viaţa politică şi socială dintre 1840-48, aceeaşi pe care o descrisese în prefaţa ce o compusese pentru operele complete ale lui C. Negruzzi (1873). Scopul său este poate mai puţin literar şi mai mult politic. Vrea să arate tinerei generaţii cât de înapoiată era starea ţării în vremea când era el tânăr şi cât de mare progres s-a făcut de atunci.
Tot acum scrie Alecsandri şi dă teatrului naţional din Bucureşti (septembrie 1879) prima piesă istorică în versuri Despot-Vodă, pe care amicul său Ion Ghica, atunci director al teatrului, o reprezintă cu multă grijă, încurajându-l şi lăudându-l.
În „Convorbiri” se mai publică în acelaşi timp nuvele şi traduceri.
Ca autori de nuvele însemnăm pe Iacob Negruzzi, pe N. Gane şi pe I. Slavici şi lângă aceştia trebuie să adăugăm şi numele până acum cu totul necunoscut al unui institutor din Iaşi: Ion Creangă.
Ca traducători, pe lângă P.P. Carp şi V. Pogor, avem pe Scheletti.

*


Faţă cu aceste producţiuni, ce opuneau gruparea sau grupurile celelalte din Bucureşti?
În Bucureşti mai trăia încă, doborât de mizerie, poetul Bolintineanu, trăia şi Heliade, dar nici unul, nici altul nu mai scriau, ori scriau bucăţi care arată starea de slăbiciune în care se găseau. De aceea inferioritatea mare faţă de „Convorbiri” în privinţa poeziei. G. Zamfirol, cu poema sa Franciada (1871); C.D. Aricescu, cu Flori de Tuşnad (1872); N. Rucăreanu, cu Modeste încercări poetice (1873); Scărişoreanu cu Câteva versuri (1877); Iuliu Roşca cu Flori de primăvară (1879) sau neobositul, dar şi necititul Al. Pelimon Baia de aramă (1874), Traian în Dacia (1875); Mihai Viteazul (1874), Vladimirescu (1877); ori Aron Densuşianu cu Negriada (1879), toţi aceştia desigur că nu puteau fi comparaţi nici cu cei mai slabi poeţi ce publicau în „Convorbiri”. Singurele nume de poeţi despre care se poate vorbi în serios sunt: Gheorghe Creţeanu, care-şi publică acum un volum nou cu producţii anterioare şi cu cele recente Patrie şi libertate (1879), Nicolae Scurtescu, Mihail Zamfirescu şi Ronetti Roman. Am mai putea nota că acum apare un volum de poezii al lui H. Grandea (1873), precum şi primul volum al lui Alexandru Macedonschi (Prima verba Buc., 1872).
Nu sunt mai fericiţi bucureştenii nici cu teatrul, unde avem pe N. Scurtescu, V.Maniu, Gr. Ventura, N. Ţincu, T. Myller, Aricescu, Sion şi primele încercări ale lui Dim. Olănescu-Ascanio.
Nici nuvelistica nu se arată superioară în grupările bucureştene, căci nu se poate cita decât numele lui Teodor Myller, al lui H. Grandea, a lui Pantazi Ghica şi a lui N.D. Popescu.
Numai prin critică mişcarea din Bucureşti ţine piept celei din Iaşi, Petru Grădişteanu, D.A. Laurian, V.A. Urechia şi mai ales Haşdeu scriau notiţe scurte şi înţepătoare sau articole mai mult ori mai puţin violente în contra scriitorilor din Iaşi şi în special împotriva lui Maiorescu.
Valoarea grupării din Bucureşti o face însă Haşdeu.
Bogdan Petriceicu-Haşdeu (1836-1907) basarabean, s-a născut în Hotin şi a învăţat în Rusia (Harcov), ba a slujit şi ca ofiţer în armata rusească.
La 1856, când se anexă sudul Basarabiei la Moldova, trecu în acest ţinut ca să scape de protecţiunea rusească şi ca să se facă cetăţean român. Ruşii cerură extrădarea lui şi-l despuiară de dreptul de moştenire ce avea asupra unor moşii ale familiei rămase în partea rusească a Basarabiei, dar mai târziu i s-a recunoscut acest drept pe cale judiciară.
La 1857 fu numit membru al tribunalului din Cahul, dar nu stete decât şapte luni şi demisionă. Veni la Iaşi unde fu numit profesor de istorie şi fundă între altele, revista „Din Moldova” (1862-1863) în care, pe lângă istorie, se încercă să scrie poezii lirice, fabule, nuvele, critice etc.
Tot atunci fu numit bibliotecar al universităţii, funcţiune pentru care arată mare râvnă, dăruind chiar bibliotecii 4 000 de volume.
Pe când era ministru Al. Odobescu, fu numit membru în comisiunea instituită în Bucureşti pentru examinarea documentelor mănăstirilor închinate.
Aflându-se aci, intră în politică militantă, fiind partizan al lui Kogălniceanu şi susţinător al loviturii de stat din 2 mai 1864, apoi membru al partidului naţional-liberal şi deputat.
Numit în 1878 director general al Arhivelor statului, întreprinse publicarea docu mentelor din Arhivă şi a altora privitoare la români în „Arhiva istorică” şi „Cuvente den bătrâni”. Atunci (1878) fu numit profesor la universitatea din Bucureşti pentru filologia comparativă, în care calitate tipări o parte din lecţiunile sale pline de origina litate şi de cunoştinţe vaste asupra literaturilor străine şi asupra limbii române.
În 1877 fu ales membru al Academiei. În această calitate, el făcu rapoarte inte resante asupra diferitelor chestiuni.
Activitatea literară a lui Haşdeu e foarte întinsă. Vom pomeni numai lucrările de căpetenie şi mai cunoscute.
A scris nuvele, poezii, piese de teatru. Dintre nuvele cităm una satirică Micuţa (1864), pentru care a avut şi în Iaşi un proces de presă, dar a fost achitat. Volumul de poezii (1873) cuprinde poezii ocazionale, fabule, poezii sociale şi politice, precum şi o traducere din Tristele lui Ovidiu. Cugetări adânci exprimate într-o „formă dură” cum zice autorul însuşi, versuri scrise în momente de supărare sau chiar de deznădejde: aceasta e opera poetică a lui Haşdeu care n-a avut un răsunet deosebit. El a ca rac te rizat-o prin următoarele rânduri:

O poezie neagră, o poezie dură,
O poezie de granit,
Mişcată de teroare şi palpitând de ură,
Ca vocea răguşită pe patul de tortură
Când o silabă spune un chin nemărginit.


Dintre piesele de teatru, cea mai însemnată este Răzvan şi Vidra, foarte criticată în vremea apariţiunii ei (1867) de către criticii „Convorbirilor literare”. Ea zugră veşte una din epocile zbuciumate ale trecutului nostru, sfârşitul secolului XVI, pline de lupte pentru tron între boieri şi de lupte între bogaţi şi săraci. Înfăţişarea epocii este arătată cu o cunoştinţă desăvârşită a oamenilor şi a lucrurilor; dialogul este natural şi foarte viu; se observă însă oarecare tendinţă spre declamaţiune, mai ales în ce priveşte naţio nalismul. Cu toate scăderile ei, piesa aceasta se reprezintă şi astăzi cu succes, mai ales din pricina căldurii şi simpatiei cu care este înfăţişată pătura ţărănească.
Conform cu datele istorice ni se arată întâmplările principale din viaţa lui Răzvan, aliatul lui Mihai, anume cum acest ţigan, căpitan de haiduci, ajunge ofiţer în armata leşească, hatman în Moldova şi apoi domn. Modificările sunt prea puţine. Sfârşitul lui Răzvan, despre care spun cronicarii că a murit în ţeapă, e modificat, arătându-ni-se că moare din cauza unei răni căpătate într-o luptă cu polonii. Răzvan apare înfocat, ge neros, eroic; alături de acesta, Vidra ambiţioasă şi trufaşă. Ea, nepoată a marelui boier Moţoc, întâlneşte pe Răzvan în pădure şi se înamorează de el, fiindcă îl vede în stare să îndeplinească fapte mari; apoi, prin îndemnuri necontenite, îl face să săvârşească rând pe rând toate isprăvile care aveau să-l conducă la o glorie atât de mult dorită, dar şi atât de scurtă.
Cea mai mare parte a activităţii sale Haşdeu a consacrat-o istoriei şi filologiei.
Dintre lucrările istorice vom cita: monografia Ioan Vodă cel cumplit (1865, Ed.2-a 1894), apoi monumentala Arhiva istorică a României, în fine Istoria critică.
Începută în 1865, Arhiva este o colecţiune în 3 mari volume de documente străine şi interne privitoare la istoria românilor. Aci s-au dat întâi la lumină un mare număr de acte inedite româneşti şi străine, s-au publicat în traducere documente străine publicate în diferite colecţiuni şi s-au extras pasagii interesante din altele. E un vast repertoriu în care cercetătorul află materialul adunat, clasat şi pus în stare de a fi bine înţeles. Ea a contribuit mult la înaintarea studiilor istorice în ţara noastră, ducând mai departe opera începută de Cronica lui Şincai, de „Magazinul istoric” al lui Bălcescu şi Laurian şi de Letopiseţele lui Kogălniceanu.
Istoria critică (1873-1874) îşi propune a studia secolul XIV, epoca forma ţiunii naţionalităţii române. Din nenorocire a apărut numai un volum şi o fascicolă din al doilea.
Volumul I cuprinde trei studii: Întinderea teritorială, Nomenclatura, Acţiunea naturii asupra omului.
Vom arăta aci ideile fundamentale dintr-însele.
Întinderea teritorială dovedeşte că Muntenia în secolul XIV şi XV se întindea foarte mult: cuprindea (în afară de ce înţelegeam în veacul trecut prin Muntenia) şi ţinutul Făgăraşului, sudul Moldovei până la Bârlad şi Bacău, sudul Basarabiei, Dobrogea, ţinutul Haţegului şi o parte din Temişana. Numai o asemenea întindere explică faptele mari ale muntenilor şi rezistenţa contra atâtor duşmani puternici: sârbi, unguri, turci. Creşterea s-a făcut treptat. La început sâmburele coloniei romane cu prindea: Oltenia, Haţegul şi partea orientală a Temişanei, alcătuind Banatul Seve rinului. În secolul XII s-a întins pe malul Dunării până la Chilia şi în al XIII-lea şi-a adăugat ducatul Amlaşului.
Nomenclatura explică originea multor termeni întrebuinţaţi ca să arate teritoriul Munteniei. Tot aci se tratează şi chestiunea fundării principatului muntean, socotin du-se nu că descălecătorii au venit de peste munţi, ci românii din Banatul Severinului s-au întins către nord şi răsărit.
Acţiunea naturii asupra omului este titlul studiului al III-lea. Natura (atmosferă, hidrologie, topografie) are o mare influenţă asupra omului. Omul din sud e mai inte ligent, dar mai lipsit de sânge, omul din nord mai puţin inteligent, dar mai bogat în sânge; de aci mai puţină vitalitate la acela, mai multă la acesta. Acţiunea naturii nu e absolută şi inatacabilă; ea poate fi modificată. În primul rând o poate modifica gintea. De exemplu: nişte familii olandeze, stabilite de trei secole în sudul Africii, nu şi-au schim bat culoarea feţei. Aceste două elemente, natura şi gintea, nu sunt suficiente ca să explice diferenţierea unei naţiuni de alta, ci trebuie să adăugăm şi alte elemente. În primul rând să socotim că influenţa climei şi a gintei, în starea lor primitivă, scade şi se adaugă elemente noi.
Elementele cele noi sunt multiple. Astfel avem instituţiunile. De ce veneţienii în timpii moderni erau nişte leneşi, care nu trăiau decât ca să mănânce, iar în evul mediu stăpâneau Marea Mediterană, învingeau pe Barbarosa, împăratul german şi se luptau cu Mahomed II? Pentru că în Evul Mediu avea instituţiuni democratice, iar în timpul modern un regim despotic. Un alt element îl formează oamenii mari, Mahomed a făcut pe arabi, Gingishan pe tătari stăpânii lumii. Apoi avem accidentele locale.
Ca să putem constata acţiunea naturii asupra istoriei ţărilor române trebuie să facem un studiu monografic asupra naturii fiecărei regiuni.
Acest lucru îşi propune autorul să facă, cercetând natura Munteniei în trei epoci: în vremea lui Herodot, în vremea lui Ovidiu, în vremea formării limbii române.
Climatologia şi topografia Munteniei nu s-au schimbat mai defel din timpurile cele mai vechi până în epoca formării naţionalităţii române: Oltul divide Ţara Româ nească în două regiuni: una d-a dreapta în care e mai mult munte şi deal; alta d-a stânga, în care e mai mult câmpie. În stânga s-a trăit o viaţă mai largă, mai aptă pentru comerţ, pe aci a fost drumul tuturor invaziunilor barbare. Regiunea din dreapta Oltului a fost mai izolată, strânsă între Olt, Dunăre şi Carpaţi, aşa că năvălitorii n-au putut trece, aci odată agatârşii, apoi dacii, în urmă românii, „mulţumită condiţiunilor economice, igienice şi strategice celor mai priincioase, au putut, într-un spaţiu teritorial foarte restrâns, să ajungă succesiv la un grad înalt de rezistenţă vitală”. Aci a fost leagănul naţionalităţii române.
Scriitorul german Roessler s-a ridicat în contra ideii că acest leagăn a fost în stânga Dunării, zicând că a fost în Macedonia. El spune că Aurelian, în secolul III, de frica goţilor, a trecut pe toţi coloniştii peste Dunăre - şi acolo s-a format naţionalitatea română şi pe la 1200 românii s-au întors. Afirmaţiunea sa se sprijină pe două puncte: asemănarea între limba română şi albaneză, lipsa elementului gotic în limba română.
Albanezii s-au format dintr-un trib al tracilor, peste care s-a suprapus elementul latin. Se ştie că romanii au cuprins Peninsula Balcanică înainte de a cuprinde Dacia. Deci faptul existenţei latinismelor în limba albaneză, ca şi în cea română, se explică în modul acesta: nu trebuie să socotim că românii au locuit alături de albanezi.
Elemente gotice în adevăr nu aflăm în limba română, dar nu urmează de aci că românii nu trăiau în Dacia pe timpul stăpânirii goţilor. Goţii, după cum arată toate izvoarele, au trăit între Prut şi Nistru şi de acolo făceau dese năvăliri până la Buzău. Aşa s-ar explica existenţa cunoscutului tezaur gotic de la Pietroasa, studiat de Odobescu. Românii au putut foarte bine să se adăpostească în Oltenia şi Temişana; acolo s-a format naţionalitatea şi limba lor şi de acolo s-au întins în celelalte părţi.
Istoria critică a lui Haşdeu a fost primită cu mare entuziasm de români. Parlamentul a votat atunci un premiu pentru continuarea istoriei naţionale şi s-a decernat autorului o medalie specială de aur pentru această operă.
A avut însă şi critici: astfel au fost articolele publicate de G. Panu în „Convorbiri literare” şi o broşură a lui I.C. Massim. Cercetările ulterioare au modificat multe din concluziunile lui Haşdeu, dar opera sa prezintă interes de a fi citită nu numai pentru a se vedea starea studiilor istorice din acea vreme, ci şi pentru a se constata talentul autorului în felul acesta de scrieri.
Dintre lucrările filologice cele mai însemnate sunt: Cuvente den bătrâni şi Etymologicum Magnum.
Sub titlul arhaic Cuvente den bătrâni (1878-1879) a publicat o serie de documente şi de studii de o mare valoare. Volumul I se ocupă cu limba dintre 1550-1600. Din acest timp noi posedăm un număr foarte restrâns de opere, mai toate bisericeşti şi mai toate traduceri. Haşdeu şi-a dat seama că ar fi mai interesante pentru istoria limbii compuneri româneşti propriu-zise. Compuneri literare n-a găsit, dar a găsit acte publice şi particulare, scrisori etc. în care - dacă nu se putea urmări dezvoltarea unor idei - se pot vedea fazele evoluţiei limbii. El nu s-a mulţumit să le transcrie, ci le-a însoţit de observaţii felurite despre care marele filolog german Schuchard a zis: „Pătrunderea şi erudiţia lui Haşdeu se pun în evidenţă aici în modul cel mai splendid”. Volumul al II-lea poartă titlul special de Cărţile poporane ale românilor în sec. XVI. În el se publică colecţiunea de texte cunoscute sub numele de Codex Sturdzanus. Textele sunt publicate cu transcrierea în litere latine şi cu un studiu asupra fiecăruia. Volumul se termină cu o serie de monografii asupra diferitelor chestiuni de ligvistică, precum Redu plicarea şi triplicarea articolului definit ş.a.
Etymologicum Magnum Romaniae (1887-1898), operă monumentală, are în vedere nu anume limba literară de azi, ci mai cu seamă limba vorbită şi limba veche şi de aceea a şi fost intitulat: dicţionarul limbii istorice şi poporane. Conceput pe un plan prea vast, acest dicţionar s-a oprit când d-abia începuse şi nimeni nu l-a continuat, căci Academia a stabilit alte norme pentru noul dicţionar. Haşdeu voia să facă din fiecare cuvânt o monografie. La fiecare vorbă ne dă forma cea mai răspândită şi formele dialectice vechi şi noi; - diferitele însemnări ale cu vântului, cu exemple; - derivaţiunea cuvântului. Autorul a avut în vedere răspun surile la un chestionar trimis preoţilor şi învăţătorilor ca să poată şti cum se pronunţă sunetele în diferite ţinuturi, care sunt formele, care sunt numirile date diferitelor obiecte, care sunt deosebitele credinţe ale poporului. În cele 4 volume ce a publicat n-a ajuns decât până la cuvântul bărbat.
Alături cu aceste opere de istorie şi filologie, trebuie să aşezăm revista „Columna lui Traian” (1870-1877) în care a pus, prin studiile sale, baza ştiinţei etno-psihologice în ţara noastră.
Ultimii ani ai vieţii, i-a consacrat Haşdeu altor preocupări: acum a scris articole şi poezii filozofice, multe satire literare (Sarcasm şi ideal 1897), şi, de la moartea fiicei sale, Iulia, s-a dat cu totul cercetărilor asupra spiritismului (Sic cogito 1892).
Spirit cu o cultură vastă, cu o vioiciune rară, Haşdeu are adesea sclipiri geniale în combinarea detaliilor pentru a închega teorii istorice sau filologice spre dezlegarea problemelor celor mai grele şi mai obscure. Din nenorocire, el nu a urmărit vreme îndelungată studiul unei chestiuni pentru a da o operă desăvârşită, ci a trecut în cursul vieţii, prea de multe ori, de la o serie de preocupări la altele, încât cele mai de frunte din operele lui rămân neterminate.

*


Mai importantă decât critica este istoriografia pentru mişcarea bucureşteană. În această privinţă G. Panu recunoaşte că „Convorbirile” erau slab înarmate: n-aveau decât puţine studii ale lui Al. Xenopol, pe atunci debutant, şi articole de critică ale lui G. Panu însuşi.
În Bucureşti este tocmai vremea când Haşdeu publică faimoasa sa istorie critică, pe care toate ziarele şi revistele din Bucureşti o laudă într-un adevărat cor de entuziasm.
Tot acum, V.A. Urechia urmează cu articole foarte variate. Reputaţia sa creşte din ce în ce; în 1878 socoteşte că a venit momentul să-şi publice operele sale complete şi, în adevăr, apar mai multe volume cuprinzând drame şi comedii, discursuri şi conferinţe, nuvele şi articole pedagogice etc. Gr. Tocilescu apare pe arena publi cităţii cu mai multe broşuri despre Petru Cercel (1874), despre Nicolae Bălcescu (1876) şi cu o critică severă în contra lui G. Panu şi P. Cernătescu (1874). De asemenea, el începe a se ocupa şi de epigrafie şi se duce chiar în Bulgaria, unde face cercetări pe care le consemnează într-un Raport (1878).

*


O altă ramură, în care puterile celor două direcţiuni se egalau, era filologia. Dintre cei de la Iaşi se ocupa numai V. Burlă cu asemenea chestiuni. Negreşit, era om bine pregătit, dar nu avea talentul literar şi vivacitatea de spirit ca să poată lupta cu Haşdeu şi poate nu era nici destul de încurajat de prietenii săi, care se socoteau, şi erau, cu totul nepregătiţi ca să poată urmări nişte articole cu totul de specialitate. De aceea, „Convorbirile” au primit cu bucurie atacurile lui Cihac împotriva lui Haşdeu şi au întreţinut lupta, de altfel greşită, a lui Cihac, contra lui Haşdeu. Acum apar cele două volume ale dicţionarului etimologic ale lui Cihac (1870 şi 1879) dar ele nu pot să întunece valoarea preţioasei lucrări a lui Haşdeu Cuvente den bătrâni.
Gruparea din Iaşi mai era combătută şi de etimologişti, ale căror teorii se vedeau lovite cu furie şi succes de către critica „Convorbirilor”. Laurian şi Massim se mărgineau a lucra în tihnă la dicţionarul lor, care apare în epoca de care ne ocupăm. E o lucrare enormă, dar aşezată pe o bază greşită. Autorii zic - cu dreptate, - că un dicţionar român trebuie să cuprindă „toate cuvintele câte vreodată s-au scris şi câte se aud în gura poporului român din toate părţile”; ei adaugă însă o restricţiune: că numai elementele curat romanice au dreptul să intre în dicţionar. Dar limba noastră are şi cuvinte de origină străină: cei vei face cu ele? Acestea se vor aduna deosebit într-un glosar. De aceea se deosebesc două părţi în opera Academiei.
a) Dicţionarul cuprinde vorbele vechi de origină latină care au păstrat forma regulată, ca abatere, abia, când, cântare etc., pe cele care s-au depărtat puţin de forma regulată şi acestea sunt corectate, ca bubalu (bivol), buboniu (buhoiu), cagliu (chiag), cafeiu (cafeniu) şi neologismele corecte şi introduse, sau bune de introdus ca: demonstrare, demoralizare, egoism, experienţă; demorare (a sta pe loc), demulcere (a mân gâia), fellitare (a suge ţâţă) ş.a.
b) Glosarul cuprinde neologisme introduse dar necorecte ca: bastard, abordare, agio, anchetă, batalion etc., apoi cuvinte vechi de origine străină ca: habar, angara, cârmă, chel etc.; în fine, vorbe a căror origine latină e aproape sigură, dar forma actuală îm pie dică a se stabili derivaţia: undrea, acreală etc.
Prima parte e dată în două volume mari (de 1200 şi 1600 pagini). Din acest fapt chiar s-ar putea trage concluzia că elementele latine sunt mai numeroase decât cele străine.
Greşeala autorilor nu stă numai în această clasificare cu totul arbitrară şi fără nici un temei; ei mai modificau formele zicerilor de origină latină spre a le apropia de original, ca braciu în loc de braţ şi celelalte arătate mai sus; ei propuneau înlocuirea unor vorbe întrebuinţate cu altele create de ei, ca muciniu în loc de batistă ş.a. Era apoi ortografia etimologică foarte complicată cu care se scriau cuvintele: attengutoriu (atingător), bene (bine), connoscentie (cunoştinţă) etc.
La aceste neajunsuri privitoare la limba însăşi se adaugă o mare greşeală de metodă în chestia exemplelor. Pe ce se întemeiază autorul unui dicţionar ca să treacă în „tezaurul limbii” un cuvânt oarecare? Sau pe citate de autori, pe comunicări precise cu indicaţia locului, când sunt cuvinte uzitate numai sau mai mult în vorbirea comună. Autorii dicţionarului Academiei compun ei singuri toate exemplele, astfel că nu se dă nici o garanţie nici despre răspândirea unui cuvânt, nici despre adevăratul înţeles al lui.
Aceste împrejurări explică de ce lucrarea lui Laurian şi Massim n-a avut nici un succes; că a fost o operă aproape născută moartă; ea a prăbuşit oarecum întregul curent latinist.
Se cuvine însă să spunem că lucrarea lor a fost făcută numai „ca proiect”, rămânând ca societatea s-o revizuiască. Această revizuire a început, dar a trecut vreme multă până să se găsească formula pentru alcătuirea unui nou dicţionar. Faptul s-a petrecut în a doua epocă a perioadei de care ne ocupăm şi vom da la locul cuvenit amănuntele trebuincioase.

*


În afară de cele două grupări literare, avem puţin fapte importante de notat.
Vom aminti pe poeţii Baronzi şi G. Tăutu, care s-au bucurat de oarecare succes în timpul lor, dar nu au lăsat opere care să se impună atenţiei cititorilor şi mai târziu.
În istoriografie însă avem de însemnat că acum apare a doua ediţie a Cronicilor lui Kogălniceanu, iar Bolliac publică articole de arheologie. Fiind puţin pregătit, el va suferi atacuri crude din partea lui Odobescu, care, îndemnat de această scurtă polemică, începe a se ocupa singur de asemenea chestiuni şi dobândeşte curând atâta notorietate, încât în 1874 i se oferă catedra de arheologie la universitatea din Bucureşti.
Mult mai roditoare este activitatea episcopului Melchisedec.
Melchisedec (1822-1892) este o figură foarte interesantă. Călugăr, profesor, istoric şi om politic, el a lăsat urme în dezvoltarea noastră culturală. Mai puţin însem nat ca literat, merită totuşi a i se consacra o pagină în istoria literaturii.
Fiu de preot sătesc, el a învăţat întâi cu un dascăl de la biserica Trei Ierarhi din Piatra şi în satul său cu un călugăr. Părinţii săi, văzându-i dorul de învăţătură, l-au dat (1834) la seminarul din Socola, ale cărui clase terminându-le, se făcu învăţător în jude ţul Neamţ. A studiat mai târziu din nou în seminar (cursul superior) şi a fost numit pro fesor suplinitor la seminar (1843). În acelaşi an se făcu călugăr, luând numele de Melchisedec. Curând după aceea fu hirotonit ierodiacon, numit inspector al semina rului, iar în 1848 fu trimis la Kiev ca să-şi completeze studiile.
Întorcându-se din străinătate, deveni profesor la seminarul din Socola, rector al seminarului din Huşi (1856), arhimandrit, locţiitor al episcopiei din Huşi, arhiereu, conducător provizoriu al episcopiei din Ismail, episcop definitiv la Galaţi apoi la Roman (1870). Această episcopie o ţinu până la moarte.
În timpul pe care ocupaţiunile de profesor sau de conducător al bisericii îl lăsau liber, el se ocupa cu literatura bisericească şi cu istoria ţării. Pentru meritele sale ca scriitor fu ales membru al Academiei în 1870.
Mai interesant este faptul că s-a ocupat şi de politică. Ales membru al divanului ad-hoc în 1857, el susţinu unirea în toate chipurile, ţinu chiar predici în biserică, prin care îndemna pe credincioşi să-şi dea mâna pentru această măreaţă faptă. După ce ideea unirii izbuti să-şi facă drum şi să fie pusă în practică prin îndoita alegere a lui Cuza, Mihail Kogălniceanu devenind prim-ministru al Moldovei, luă în minister pe arhiman dritul Melchisedec, pentru că tocmai atunci începuse a se agita chestiunea seculari zării averilor mănăstireşti şi era nevoie de un cunoscător al afacerii şi patriot. Adunarea electivă n-a primit numirea lui Melchisedec şi acesta, imediat ce s-a pronunţat un dis curs contra sa, a şi demisionat.
Operele episcopului Melchisedec sunt foarte numeroase, însă multe din ele sunt special bisericeşti, fie ocupându-se de figuri din trecutul bisericii române (Filaret, 1883, Ţamblac, 1884, Antim Ivireanu, 1889), fie ocupându-se de starea ei în timpul său (Edi ta rea cărţilor bisericeşti, 1882, Cântările bisericeşti, 1882, Instituţiunea sinodială, 1883, Memoriu despre starea preoţilor, 1888).
Are şi scrieri istorice, dintre cele mai însemnate sunt: Istoria răscolnicilor (1871), Cronica Huşilor (1869) care cuprinde istoria oraşului de la întemeiere şi istoria episcopiei de la 1592 până la 1865, cu notiţe privitoare la originea oraşului Huşi, cercetări asupra organizării administraţiunii în timpurile vechi, biografii ale episco pilor, studii despre introducerea limbii slavone în biserică etc. Cronica Romanului (2vol., 1874-75), care vorbeşte despre vechii locuitori, despre bisericile vechi de acolo, apoi studiază documentele privitoare la bisericile din acea eparhie; Biserica română în luptă cu protestantismul (1890), un memoriu citit în Academie, în care studiază mai ales după izvoare greceşti şi ruseşti, acest important eveniment al istoriei noastre şi ne dă amănunte interesante despre mitropolitul Kievului, Petru Movilă, care a jucat un mare rol în acele împrejurări.

*


Asemenea, depărtat de polemicele dintre cele două grupări, lucrează şi Alexandru Odobescu, care ajunge în acest timp la o însemnătate literară aşa de mare, încât este momentul a-i studia întreaga activitate.
Alexandru Odobescu (1834-1895), născut în Bucureşti, fiu al generalului Ioan Odobescu şi nepot prin mumă al d-rului Constantin Caracaş, a studiat mai întâi acasă şi la Sf. Sava, până când vodă Bibescu a desfiinţat cursurile în limba română şi le-a înlocuit cu un pensionat francez. Peste câţiva ani (1851) s-a dus la Paris, unde a obţinut titlul de bacalaureat şi a terminat facultatea de litere.
Fiind încă în străinătate, publică în diferite reviste din ţară câteva articole într-un timp (1855) în care mişcarea literară era cu totul slabă în Muntenia. În Moldova însă Alecsandri întemeia „România literară” care - după expresiunea lui V.A. Urechia - „a dat semnalul unei mari campanii în contra stricării limbii române”. Aci crezu că este locul său Odobescu, care a studiat cu o deosebită dragoste şi cu o mare stăruinţă producerile poporului şi care a ştiut să se pătrundă de spiritul acestor produceri încât însuşi Alecsandri, acel profund cunoscător al baladelor şi doinelor a zis cu admiraţie despre dânsul că „cuvintele populare îi vin sub condei fără să le caute”.
Întors în ţară, Odobescu deveni un colaborator asiduu al revistei lui Alecsandri şi în acelaşi timp se hotărî a servi statului, ocupând diferite funcţiuni, intrând un moment în magistratură ca procuror la Curte de Apel din Bucureşti; iar după aceea, mai conform cu dispoziţiunile sale fireşti, fu numit membru în comisiunea documen tală. Când se uniră ministerele la 1861, fu numit director al Ministerului Instrucţiei, iar la 1863 ministru de culte şi instrucţiune publică.
În timpul acesta se ocupa şi cu ştiinţa şi cu literatura, făcea cercetări arheologice prin ţară, publica diferite articole asupra Văcăreştilor, asupra poeziei poporane ş.a. şi spre o mai spornică răspândire a ideilor sale, fundă „Revista Română” (cu G. Creţianu, G. Cantacuzino, P. Aurelian, D. Berindeiu, I. Fălcoianu). În această revistă Odobescu a dat un rol de frunte folcloristicei naţionale, a deprins pe români să iubească pe bărbaţii mari ai naţiunii şi a deşteptat interes pentru monumentele trecutului.
Pe când era ministru, s-a agitat foarte tare chestiunea mănăstirilor închinate. Cuza şi Kogălniceanu voiau o secularizare deplină. Odobescu voia, de asemenea, să se ia averile din mâna călugărilor greci, dar să se ţie seamă de scopul donatorilor, care le-au dat pentru cultură şi pentru binefacere şi prin urmare tot în felul acesta să se întrebuin ţeze atât în ţară cât şi în întregul Orient, ceea ce ar fi dat României o reală preponderenţă politică şi culturală în acele părţi. Deosebindu-se în păreri de colegii săi, a încercat să convingă opiniunea publică despre adevărul ziselor sale şi spre acest sfârşit a tipărit sub pseudonimul Agaton Otmemenedec o lucrare intitulată: Etudes sur les droits et les obligations des monastères roumains dédiés aux Saints-Lieux. Din cauză că ideea sa n-a fost primită s-a şi retras din minister.
Mai târziu, când s-a început organizarea expoziţiei din Paris, guvernul român a însărcinat pe Odobescu, care fusese membru în consiliul de stat, să mijlocească pentru participarea României la acea expoziţie. Guvernul francez nu se putea hotărî a da răspuns favorabil cererii lui Odobescu, fiindcă nu se ştia dacă un stat, nefiind cu desăvârşire independent poate sta alături cu cele de tot libere. Prin stăruinţele trimisului român, aceste dificultăţi fură înlăturate şi România fu primită să participe în mod oficial la acel concurs universal, unde a figurat pentru prima oară cu numele general de „România”. Prin această participare, ţara noastră s-a făcut cunoscută străinilor, lucru la care a contribuit şi lucrarea publicată de Odobescu în unire cu P.S. Aurelian sub titlul: Notice sur la Roumanie principalement au point du vue de son économie rurale, industrielle et commerciale, suivie du catalogue spécial des produits exposés dans la section roumaine a l'Exposition universelle de Paris en 1867, et d'une notice sur l'histoire du travail dans ce pays.
Odobescu publică apoi diferite articole în „Columna lui Traian” şi prin alte reviste şi ziare, mai ales ocupându-se cu arheologia şi ca să răspândească cunoştinţele asupra acestei ştiinţe, ţinu la Ateneu câteva conferinţe asupra Artelor în România în perioada preistorică.
Ales membru al Academiei în 1870, el află tocmai în splendoare direcţiunea lati nistă, care voia să reformeze limba, eliminând cuvintele vechi şi să facă o ortografie care să oglindească originea latină a cuvintelor. Odobescu era contra acestui mod de a vedea şi de aceea ceru să se revizuiască dicţionarul şi glosarul Academiei, lucrare de mare răbdare, dar „greşită în însăşi concepţiunea ei”. Revizuirea cerută nu s-a făcut atunci, dar numai prin acest curent, provocat de Odobescu mai ales, s-a născut ideea unui dicţionar în care să intre limba „poporană”, aşa cum a propus Academiei Regele Carol.
Pe lângă alte lucrări, ca academician, Odobescu a făcut un însemnat raport, în care vorbeşte despre condiţiunile unei bune traduceri din latineşte şi greceşte. Aci emise ideea că în româneşte se pot face foarte izbutite traduceri dacă se păstrează, pe cât e cu putinţă, aşezarea cuvintelor din limbile clasice. Ideea pare curioasă la prima vedere, dar ea a fost dovedită cu exemple atât înaintea Academiei cât şi în lecţiunile sale de la facultate.
În 1874 Maiorescu, fiind ministru de instrucţiune, roagă pe mai mulţi bărbaţi învăţaţi să ţie câteva cursuri la facultatea de litere. Odobescu făcu lecţiuni de arheo logie şi mai târziu deveni profesor titular, când se înfiinţă prin lege catedra numită.
Între 1876-78 se ocupă cu politica şi publică mai ales în ziarul „Românul”, o mulţime de articole, dintre care cele mai importante sunt cele relative la chestiunea războiului. În 1877, când ruşii erau aproape să declare război turcilor, apare broşura cu titlul O cugetare politică, în care se propune să nu ne arătăm prieteni nici cu unii, nici cu alţii, că să-i lăsăm în pace şi să ne retragem în munţi cu armata noastră. Odobescu examinează într-o serie de articole, această chestiune şi arată că lucrul ar fi şi periculos şi ruşinos. Ce situaţiune ar fi pentru ţară, când ar fi lăsată în voia întâm plării fără nici o apărare, având pe teritoriul ei două armate duşmane ce se bat? „În orice caz şi oricum s-ar întoarce lucrurile, pradă, incendiu şi măcel din partea turcilor, cucerire din partea ruşilor sau din partea austriecilor.” De aceea Odobescu voia să intrăm în război, cu încredere în puterea naţiunii, ca şi marii bărbaţi ce se aflau atunci la cârma statului.
După o boală grea, Odobescu pleacă la Paris unde ocupă câtva timp funcţiunea de prim-secretar şi însărcinat de afaceri al legaţiunii (1882-1885) şi începu publi carea monumentalei lucrări La Trésor de Petroasa. Întorcându-se în Bucureşti la 1887, reîncepu cursul de arheologie la universitate, fu membru al consiliului permanent de instrucţiune, de unde trecu ca director al şcoalei normale superioare.
În timpul acesta îşi adună în trei volume aproape toate operele sale şi Academia îl onoră cu marele premiu Năsturel-Herescu, premiu care fusese acordat numai marelui poet Alecsandri.
Operele lui Odobescu fiind destul de numeroase, ne vom ocupa aci de cele mai însemnate din ele.
După ce se făcu cunoscut prin câteva deosebite articole, precum Satira Latină (1855), Poeţii Văcăreşti (1860) ş.a. Odobescu dete la lumină două nuvele istorice Mihnea (1857) şi Doamna Chiajna (1860), fruct al studiilor sale istorice şi al citirii cu folos a cronicarilor.
Scrise într-o limbă curat românească, înfrumuseţate prin cuvinte din cronicari, cuvinte care dau o culoare de vechime, aceste lucrări ne arată o fantezie de poet în combinaţiunea detaliilor, pe când fondul rămâne istoric, fără nici o falsificare, ne arată pe scriitorul ştiutor al limbii, care a devenit stăpân pe toate farmecele ei. Prin asemenea calităţi pot sta alături cu celebra nuvelă Alexandru Lăpuşneanu a lui Costache Negruzzi, întemeietorul prozei moldoveneşti.
La 1874, rugat de C.C. Cornescu, care alcătuise un Manual al vânătorului, să scrie prefaţa, Odobescu s-a pomenit din vorbă în vorbă, să scrie un volum întreg, pe care l-a publicat sub titlul de Pseudochinegheticos sau Fals tratat de vânătoare.
Scrisă în stil epistolar, lucrarea se dezvoltă cu libertatea vorbirii obişnuite şi cugetările ne apar ca inspiraţiuni ale momentului. Ea ne înfăţişează vânătoarea din antichitate, din Evul Mediu, din timpul modern, într-o serie de tabele azvârlite într-o neregulă poetică, amestecate cu anecdote, cu vorbe de spirit, cu aluziuni la diferite întâmplări poetice sau literare, cu descripţiuni de opere de pictură sau sculptură, cu notiţe despre artişti, cu minunate fragmente din cugetare şi limba poporană, precum este basmul cu Fata din piatră şi Feciorul de împărat, - astfel că, după expresiunea unui critic, „sfârşeşti cartea fără să ştii cum de ai ajuns la capătul ei”. Limba în care e scrisă e aşa plină de farmec, încât de aci se scot unele din cele mai fericite modele de proză românească.
În Istoria arheologiei a tipărit lecţiunile făcute la Universitate în 1874.
De la început stabileşte că „arheologia nu are de scop a mulţumi plăcerile nesă buite şi gusturile răsfăţate ale celor curioşi de fapte şi de obiecte care au pierit din uz”; de aceea trebuie să deosebim pe anticar, care scormoneşte rămăşiţele trecutului - de arheolog, care „alege şi judecă însemnătatea acelor rămăşiţe, în raport cu cultura din trecut a omenirii”. Din rezultatele muncii ambele profesiuni se naşte ştiinţa arheo logiei, adică ştiinţa care cercetează datinile şi monumentele, ce au rămas de la oamenii din secolii trecuţi şi s-au păstrat până la noi. După definiţiune, autorul arată care sunt obiectele pe care trebuie să le examineze arheologul. Apoi, trece la istoria arheolo giei, care cuprinde trei perioade; antichitatea, renaşterea, epoca modernă. Cursul pu blicat se ocupă numai cu primele două perioade. Autorul ne vorbeşte despre cercetările arheologice din secolul XV, XVI, XVII şi XVIII, despre restaurarea monumentelor vechi, despre încercările de falsificare ce s-au făcut în diferite timpuri; ne arată cum s-au descoperit şi studiat antichităţile creştine, şi, de câte ori găseşte prilej, se opreşte cu deosebită plăcere la monumentele vechi din ţara noastră. Vom afla aci importante amănunte asupra picturii bisericeşti la români, asupra vechii arhitecturi, asupra podu lui lui Traian, asupra ruinelor aflate prin Moldova etc.
Sub titlul caracteristic de Moţii şi Curcanii a tipărit două conferinţe rostite în vremea războiului. În cea dintâi arată caracterul şi viaţa acelor viteji locuitori ai Mun ţilor Apuseni ai Transilvaniei, cunoscuţi sub numele de moţi, care în luptele cu ungurii, atât în vremea lui Horia cât şi la 1848, au speriat pe duşmanii lor şi prin bărbăţie şi prin tenacitatea rezistenţei. În cea de a doua zugrăveşte cu minunate culori luptele, recente atunci, ale ţăranilor din România în acel voinicesc avânt în care schimbară în renume porecla de Curcan.
Cu prilejul serbării Universităţii din Bucureşti, când ea împlinea 25 de ani de la întemeiere, Odobescu fiind delegat de colegii săi să rostească un discurs, făcu într-o lucrare măiastră elogiul unui fost profesor şi director de şcoală, Petrache Poenaru, care în curs de şaisprezece ani a condus instrucţiunea publică în Ţara Românească.
În anii din urmă a publicat la Paris Trésor de Petroasa şi apoi în Bucureşti diferite cărţi didactice spre a introduce în clasele elementare metodele pedagogice cele mai nimerite şi totodeodată a întreţine şi dezvolta în cele mai fragede generaţiuni conştiinţa unei pure şi curate limbi româneşti. Astfel a lucrat un Abecedar nou (cu d-l Borgovan) şi o Carte de citire (cu d-l Slavici).

*


O remarcă de activitate care se dezvoltă în această epocă este folclorul. Colecţii importante se publică acum. Preotul S.F. Marian tipăreşte la Cernăuţi două volume de poezii (1873-1875) şi un volum de tradiţiuni populare la Sibiu (1878). Ath. M. Marinescu dă Steaua Magilor (Biserica Albă, 1875), Hinţescu publică o colecţie de proverbe (Sibiu, 1877) viu criticată de G. Dem. Teodorescu; iar Arsenie una de basme (Buc., 1878). În fine, acum dă la lumină culegătorul tipograf (Ispirescu) două volume: unul de basme (1872, Buc.), altul de snoave (1874). Alături de adunarea de materialuri, apar şi studii teoretice publicate de Haşdeu (în Cuvente den bătrâni) şi de Teodorescu G. Dem.: Cercetări asupra colindelor, asupra proverbelor etc.

*


În fine, în epoca de care ne ocupăm, ziaristica şi publicaţiile periodice iau o dezvoltare foarte mare. Prin ele se poate urmări şi mişcarea politică şi cea literară din ţară.
Numărul periodicelor este foarte mare, de aceea o înşirare completă ar fi peste putinţă aci. Apoi apariţia, dispariţia şi reapariţia multora din ele, adesea cu nume schim bate, fac lucrarea şi mai grea. Pentru cei ce ar vrea să-şi urmărească chestia de aproape, este un preţios element de informaţie, publicaţia Academiei făcută de N. Hodoş şi Ionescu-Sadi (cuprinde bibliografia periodicelor de la cele dintâi până la 1905).
Foile politice sunt conduse sau de oameni puţin însemnaţi ca Valentineanu (“Reforma”, Buc., 1873 ş.a.), N. Basarabescu (“Poporul”, Buc., 1871-1876) sau de ziarişti cu mare talent ca C. Bolliac (“Trompeta Carpaţilor”, Buc., 1865-1877), C.A. Rosetti (“Românul”, 1870 şi urm.), D.A. Laurian (“România liberă”, 1877-1889) sau de oameni politici ca V. Boerescu (“Presa”, 1868-1881) sau de literaţi ca B.P. Haşdeu (“Traian” şi „Columna lui Traian”).
Caracteristic e marele număr de foi umoristice, cele mai multe cu existenţă efemeră, dar cu titluri care de care mai ciudate, ca: „Calcavura” (1871), „Cucuvaia” (1871), „Nichipercea”, „Sarsailá” (1871), „Viespele” (1871), „Perdaful” (1873), „Daracul” (1869), „Puricele” (1879), „Ghimpele” (1873) ş.a. autorii cei mai fecunzi în acest gen fiind V.A. Urechia, N. Orăşeanu şi Teodorescu G. Dem.; Haşdeu însuşi scoase o foaie de acest fel „Aghiuţă”.
Dintre revistele literare vom cita: „Albina Pindului”, condusă de Grandea (Buc., 1868-1871), „Familia”, condusă de Iosif Vulcan (Pesta 1865 şi urm.), „Transacţiuni literare şi ştiinţifice”, condusă de D.Aug. Laurian şi Ştefan Mihăilescu (1872, Buc.).
Cea mai însemnată a fost desigur „Convorbirile literare” şi pentru motivele arătate până aci şi pentru că conducătorii ei au reuşit să-i asigure existenţa până azi. Ea a trecut prin mai multe faze. De la 1867 până la 1884 apare în Iaşi. În anul 1885-86 revista apare în Bucureşti; dar în toată această vreme stă sub redacţia lui Iacob Negruzzi. La 1 aprilie 1893 directorul anunţă că-şi asociază câţiva tineri la conducerea revistei, iar în 1895, cu anul XXIX, se retrage, şi trece direcţiunea unui comitet de tineri colaboratori.
Se cade să spunem aci un cuvânt despre activitatea fondatorului acestei reviste.
Iacob Negruzzi (născut 1842), fiu al marelui prozator Costache Negruzzi, şi-a făcut studiile în Iaşi şi apoi la Berlin. A ajuns foarte tânăr (1864) profesor de drept comercial la universitatea din Iaşi; a fost unul din întemeietorii „Junimei” şi a condus revista „Convorbiri literare” în timp de 28 de ani. A debutat prin poezii şi apoi a între prins seria de nuvele şi schiţe satirice intitulate: Copii după natură.
După moartea lui Vasile Boerescu, a trecut la catedra acestuia la facultatea din Bucureşti, pe care a ocupat-o până la 1897, când s-a retras la pensie.
A fost de mai multe ori deputat şi senator, iar în 1881 a fost ales membru al Academiei.
În 1894-96 au apărut operele sale complete (Buc., ed. Socec) în şase volume.
Primul volum cuprinde cele mai bune din lucrările sale: Copii după natură şi cinci scrisori.
Copiile sunt compoziţii variate: mici nuvele satirice ca Părintele Gavriil, - Cristache Văicărescu, - Un drum la Cahul; dialoguri şi satire în versuri, ca Vespasian şi Papinian- Electorale; critici literare glumeţe ca Poeticale, Grama ticale; în fine o colecţie de vorbe parlamentare, adică expresii consacrate folosite în parlament şi în presă, ca „a ascunde după deget”, „nu, de o mie de ori nu!”, „cu o oră mai înainte” etc. însoţite de comentarii hazlii sau satirice.
Scrisorile se ocupă mai ales de chestiuni de limbă şi înfăţişează observaţii mai adesea juste în privinţa uzului diferitelor cuvinte asupra cărora s-au urmat discuţiuni şi s-au dus lupte între etimologişti şi fonetişti.
Bucăţile satirice cuprinse în acest volum sunt mai toate episoade din lupta susţi nută de „Convorbirile literare” în contra adversarilor. Când aceştia acuzau pe cei din „Junimea” că nu sunt patrioţi, Negruzzi ridiculizează tendinţa de a vorbi prea des şi prea mult de patriotism, de românism. Pepinescu, unul din eroii din aceste satire, zice:

Domnilor, literatura românească să vă fie!
Arta fie românească: fiţi români în poezie.
Industria şi comerţul să vă fie româneşti;
Româneşti de acum să fie dogmele bisericeşti.
Maniera românească; fiţi români în îmbrăcare.
Românească să vă fie băutură şi mâncare.
Mândrul soare sus pe ceruri româneşte să lucească,
Căci română e deasupra împărăţia cerească,
Românesc e Domnul sfântul!


Asemenea atacuri, dacă produceau efect momentan, îndreptăţeau pe adversari să le arunce acuzaţia de, „internaţionalism” şi nu se ştie dacă conducătorii „Convor birilor” nu sunt răspunzători până la un punct de spiritul puţin patriotic al generaţiilor care au crescut sub înrâurirea lor. Ca să nu treacă de şovinişti, tinerii s-au ferit de a fi naţionalişti. Astfel se explică curentul ce s-a accentuat puţin câte puţin şi în literatură, până când am avut ocazie să vedem pe Vlahuţă şi pe Coşbuc constatând (în 1901 în „Semănătorul”) că tinerii se sfiesc a pronunţa cuvântul patrie.
Limitele acestei cărticele sunt prea restrânse ca să pot cerceta chestiunea în toate amănuntele.
Al doilea volum al lui I. Negruzzi cuprinde poeziile originale. Cele mai multe sunt poezii lirice mai ales de amor sau cu reflexiuni filozofice fără profunzime. Talentul lui I. Negruzzi nu e însă liric; el izbuteşte mai bine în poezia narativă şi în adevăr unele din „balade” pot interesa şi azi pe cititor. Aşa este Kaher şi până la oarecare punct chiar idila Miron şi Florica.
Al treilea cuprinde un roman original: Mihaiu Vereanu şi o serie de relaţii de călătorie.
Celelalte trei sunt consacrate teatrului: unul cu piese originale, două cu traduceri din Schiller.
Piesele originale ori nu s-au reprezentat deloc (una Amor şi viclenie s-a jucat prima dată în 1912) ori s-au jucat cu puţin succes. Mai bine primite de public au fost operetele şi revistele satirice politice (Nazat ş.a.).

*


Împotriva revistei societăţii „Junimea” luptă mai multe reviste. În epoca de care vorbim apare în Bucureşti „Columna lui Traian” sub direcţia lui Haşdeu (1870-1877) precum şi o revistă a tineretului bucureştean. Anghel Demetriescu, Petre Grădişteanu, D.A. Laurian, Ştefan Mihăilescu, M. Zamfirescu, N. Scurtescu întemeiază „Revista contemporană” (1873) la care se asociază câţiva scriitori mai în vârstă ca Pantazi Ghica, G. Sion căreia îi dă sprijin şi Alecsandri, măcar că în această revistă se ducea o luptă aprigă împotriva „Convorbirilor”.
În acelaşi timp iese în Bucureşti, la 15 februarie 1876, sub direcţia lui Haşdeu şi a d-rului Brânză; „Revista ştiinţifică şi literară”; iar în iulie se contopeşte cu „Revista contemporană” sub titlul de: „Revista contemporană literară şi ştiinţifică”, având o lungă listă de redactori, dar nu trăieşte decât câteva luni.
Tot ca adversare ale „Convorbirilor” se prezintă „Federaţiunea” din Pesta, con dusă de Hodoş şi Roman, „Orientul latin” din Braşov condus de Aron Densuşianu.
Dintre multiplele episoade ale acestor polemici literare vom însemna cum a păcălit Haşdeu redacţia „Convorbirilor”.
Revista ieşeană publică multe poezii traduse din nemţeşte, adesea din poeţi fără nici o importanţă. Haşdeu alcătuieşte câteva versuri cu idei vagi şi uneori absurde, le intitulează Eu şi Ea şi le semnează M.I. Ellias, adăugând: „după Gablitz” şi le trimite la Iaşi. Versurile se publică (15 iulie 1871) şi Haşdeu are ocazia să atace, nu atât redacţia „Convorbirilor” cât pe Titu Maiorescu, zicând că are ca criteriu în aprecierile sale „să subscrii evreieşte şi să zici că ai tradus din nemţeşte” chiar când numele poetului german e inventat. G. Panu ne spune că aceasta a produs o mare bucurie printre adversarii „Junimii” şi o adevărată deprimare pentru membrii ei; el ne dă chiar amă nunte (vol. I, pag. 363) asupra şedinţei în care s-a citit poezia. Maiorescu a răspuns printr-o notiţă prin care declară că nefiind redactorul revistei, nu poate fi răspunzător de cele ce se publică într-însa.
A doua păcăleală o face tot Haşdeu trimiţând „Convorbirilor” o satiră violentă intitulată La noi, semnată de P.A. Călescu, care era un acrostih cu vorbele La Convorbiri literare:

La noi e putred mărul, a zis de mult poetul,
A zis în disperare şi a murit nebun... etc.


Redacţia revistei, neştiind că e un acrostih, a modificat un cuvânt punând fecioară în loc de virgulă, astfel că se citea „Conforbiri”, iar Haşdeu profită de ocazie ca să zică: „iată cât sunt de nemţiţi; chiar numele revistei şi-l pronunţă ca nemţii”.
Aceste glume, desigur, nu dovedeau nimic în chestiile de fond ce se discutau între cele două grupări literare, dar ele aveau un mare răsunet în public, se reproducea u şi se comentau de toate ziarele vremii.
În acelaşi fel este şi satira lui Mihail Zamfirescu: Muza de la Borta rece.
Mihail Zamfirescu (1839-1878) a făcut puţin studii şi a debutat foarte tânăr. Se pare că în 1859 a publicat o mică colecţie de poezii Aurora. A fost funcţionar în Bucureşti şi legat foarte de aproape cu grupările literare de aci, din epoca de care ne ocupăm. Poeziile sale s-au publicat în volum în 1881 de către familia-i sub titlul Cântece şi plângeri. Ele au plăcut prin romantismul lor şi prin o perfecţiune de formă care se află la puţini dintre poeţii din acest timp. Versurile sale au o muzi calitate particulară. Defectul lor cel mai mare stă în mulţimea neologismelor pentru care pare a avea o predilecţie ca pentru un element de succes.
Cuprinsul lor este, în cea mai mare parte, erotic. Pe lângă poeziile lirice, sunt câteva narative şi altele satirice. Satira lui e amară şi îndreptată în contra nedreptăţilor sociale, ca în Balada Dracului şi Balada Nebunului.
În satira contra „Junimii” ia ca titlu numele unei cârciume vestite din Iaşi (Bolta rece) schimbându-l în Borta rece. Satira apare în 1873 cu indicaţia că e „bufonerie literară lirică” şi e scrisă de „Meilhac şi Halévy” iar muzica de Offenbach. Atunci se jucau în Bucureşti cu mult succes operele franţuzeşti datorite acestor autori.
Din cele trei acte făgăduite, au apărut numai două. Primul se petrece în Olimp, unde Brutnărescu se dusese să-şi caute o muză, al doilea se petrece la Borta rece, unde redactorii „Flecăriilor literare” sunt adunaţi pentru a benchetui şi unde colegul lor se întoarce cu Tereza, bucătăreasa lui Joe, care să-i serve de muză. Este ceea ce numesc francezii „une charge”, o serie de dialoguri vioaie, uneori cu mult haz printre care se amestecă frânturi de fraze din poeziile şi nuvelele diferiţilor redactori ai „Convorbirilor” precum şi parodii ale operelor sau cuvintelor lor. Persoanele poartă numele prefă cute ale diferiţilor redactori, uneori poreclele ce li se dădeau în realitate în cercul „Junimei”, iar eroul principal este S. Bodnărescu de a cărui lipsă de claritate râdeau uneori şi tovarăşii săi (cum se vede din Amintirile lui Panu). Lui îi atribuie acel faimos cântec, care a circulat ani de zile pe cale orală în toate cercurile din Bucureşti.

Văzui oameni de hârtie
Cu mustăţi de chihlimbar,
Lei de cocă pe câmpie,
Mâncând stridii cu muştar.


Alături de Zamfirescu trebuie să punem pe poetul Scrutescu.
Nicolae Scrutescu (1844-1879), fiu de sătean din jud. Dâmboviţa, a fost insti tutor în Bucureşti. Dotat cu oarecare talent literar a colaborat la revistele lui Haşdeu şi la alte reviste din Bucureşti. A publicat cărţi de şcoală şi câteva lucrări poetice: două piese de teatru (Rhea Silvia şi Despot Vodă) şi poezii (1877). Scrierile sale n-au avut mare succes în timpul vieţii autorului. Piesele nu s-au reprezentat. Încercarea făcută în 1911 de a se deschide stagiunea cu Rhea Silvia a reuşit numai în parte; piesa a avut un succes de curiozitate, dar nu s-a menţinut.

2. Epoca lui Eminescu (1880-1900)

Mihai Eminescu (1850-1889) este una din figurile cele mai mari ale literaturii româneşti. Viaţa sa este, poate, mai bine cunoscută decât a tuturor poeţilor noştri; pentru unele epoci ale vieţii lui s-au dat la lumină chiar amănunte de puţină însemnătate. Deşi el (în Satira I) a aruncat câteva săgeţi în contra biografilor, care răscolesc viaţa scriitorilor şi se ocupă de „micile mizerii ale unui suflet chinuit”, soarta a voit ca el însuşi să cadă „pradă” acestei tendinţe. Motive de ordin superior, dar şi din cele puţin serioase, explică lucrurile acestea. O bibliografie aproape completă se găseşte la finele lucrării d-lui N. Zaharia (Eminescu, viaţa şi opera sa, Bucureşti 1912).
Ştim deci, că, după mamă, Eminescu se trăgea dintr-un cazac emigrat în ţară, căsătorit cu o româncă, iar după tată dintr-un rutean. Tatăl său era însă stabilit în ţară de multă vreme şi ajunsese să aibă chiar rang boieresc, după 1841, Mihai Sturdza îl face căminar. S-a îndeletnicit cu agricultura şi diferite neguţătorii.
Părinţii lui avură 10 copii, între care poetul fu al 6-lea.
S-a discutat multă vreme despre data naşterii lui. Găsindu-se chiar actul oficial din registrul primăriei s-a văzut că această dată e: 15 ianuarie 1850.
Primii ani ai copilăriei a trebuit să-i petreacă parte la Ipoteşti (moşia părin tească), parte la Botoşani. În 1856 a fost trimis la Cernăuţi; aci a învăţat cursul primar şi apoi trei clase secundare, având profesor şi pe Aron Pumnul, pentru care a păstrat o mare admiraţie. Fiindcă s-au căutat matricolele şcolare, se ştie că era şcolar nedisciplinat şi că a rămas repetent. Se mai ştie că a stat câtăva vreme şi în Blaj şi că de trei ori a fugit de la şcoală întovărăşindu-se cu trupe de actori ambulanţi.
Aceste întâmplări s-au petrecut între anii 1864-67. În acest interval a fost câtva timp şi practicant al tribunalului din Botoşani. Traiul lui de artist rătăcitor a fost plin de suferinţe şi de mizerii. Caragiale scrie în 1889 că-l cunoscuse cu vreo 20 de ani mai înainte (poate în toamna anului 1866) şi aflase că într-un rând ajunsese rândaş la un han.
În această vreme se deşteaptă şi talentul său poetic. Prima poezie o scrie la moartea fostului său profesor, Aron Pumnul (1866), care se publică într-o bruşură ocazională (Lăcrămioarele învăţăceilor, Cernăuţi, 1866). Altele sunt provocate de iubirea pentru o artistă din trupă (Amorul unei marmore) şi altele sunt fantastice sau patriotice. Primele sale poezii au fost publicate în „Familia” revista lui I. Vulcan, care i-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu.
În 1869 tatăl său l-a trimis să-şi urmeze studiile la Viena, unde fu coleg cu I.Slavici, care ne dă amănunte despre traiul de acolo.
Fiind student extraordinar (de vreme ce n-avea bacalaureatul), el urma stăruitor numai cursurile care îl atrăgeau mai mult: economia naţională, dreptul roman, dar lucra singur foarte mult, citind şi traducând cărţi literare şi filozofice din toate timpurile. Adân-cea pe Confucius şi pe Platon, pe Spinoza şi pe Fichte. Din Kant a tradus ceva. Manu scrisele lui, care se găsesc la Academie, arată răbdarea cu care făcea cercetări şi extrase.
Pe când se afla la Viena, trimise revistei „Convorbiri literare” poezia Venere şi madonă, care fu publicată în nr. pe aprilie 1870 şi în care redactorii intrevăzură un talent deosebit. După aceea veni în Iaşi şi dobândind ajutor de la societatea „Juni mea” se duse să-şi completeze studiile la Berlin şi Jena. T. Maiorescu îl îndemnă să-şi treacă examenul de doctor pentru ca venind în ţară să ceară o catedră la universitate.
Eminescu nu putu răspunde acestei aşteptări şi de aceea - după întoarcerea în ţară - îl vedem la 1 septembrie 1874 director al Bibliotecii din Iaşi, iar la 1 iulie 1875 revizor şcolar. Acestea sunt cele mai înalte funcţiuni pe care le-a ocupat Eminescu. În această epocă vedem că a fost şi profesor la liceul nou din Iaşi.
Scos din revizorat la 1 iulie 1876, el găsi loc de redactor al „Curierului de Iaşi”, o foaie administrativă şi judiciară, în care se publicau acte oficiale şi în care el introduse rubrici variate, în care trata cele mai diverse chestiuni: politică şi teatru, literatură şi critică socială, istorie şi economie politică. Situaţiunea aceasta era prea puţin plătită şi prea modestă, de aceea primi cu mulţumire locul de redactor la ziarul „Timpul”, pe care-l păstră mai mulţi ani (1877-1883).
În această vreme el ajunse la dezvoltarea deplină a talentului său şi produse operele cele mai strălucite. Munca de ziarist - pe care o socoteşte el istovitoare - precum şi viaţa dezordonată ce ducea, desigur şi boala care-l rodea de mult şi de care nu se îngrijea, toate îl duseră la nebunie.
Nenorocirea aceasta atrase deodată băgarea de seamă a lumii la poeziile sale. T.Maiorescu adună pe cele pe care le socotea mai izbutite (numai cele publicate în „Convorbiri”) şi le publică într-un volum (1883), primit cu simpatie, chiar cu admiraţie din ce în ce crescând de la o ediţie la alta.
Restabilit din boală, după o cură la Viena, Eminescu fu câtva timp (1884) subdirector la biblioteca din Iaşi, dar boala-i reveni în 1886. Îngrijit câtăva vreme în azilul de lângă mănăstirea Neamţului şi în Botoşani, unde se afla o soră a sa, infirmă şi dânsa, el se găsi în mare lipsă, dar publicul românesc din toate unghiurile, prin tot felul de colecte şi reprezentaţii, îi manifestă dragostea şi-i înlesni alinarea suferinţelor.
Simţindu-se ceva mai bine, veni în Bucureşti în 1888. Aci cercă să-şi reia munca literară. În tovărăşie cu câţiva amici scoase o revistă „Fântâna Blanduziei”, publică poezii şi diferite articole; dar în anul următor boala îi reveni pentru cea din urmă oară şi dus la casa de sănătate din strada Plantelor, muri la 15 iunie 1889.
Înmormântarea i-a fost simplă, însă studenţimea şi şcolărimea a căutat să-i înlocuiască, prin căldura simţirilor lor, strălucirea oficialităţii.
La moartea lui Eminescu nu se cunoştea decât volumul de poezii şi câteva nuvele. Erau, negreşit, cele mai bune lucrări, dar ele nu puteau să facă cu putinţă a se înţelege evoluţiunea talentului lui.
În 1890 V.G. Morţun, edită un volum de proză şi de versuri; aci se văzură primele încercări ale lui Eminescu, publicat în alte reviste, nu în „Convorbiri literare”.
În 1891 Gr. Păucescu, care fusese câtăva vreme director al ziarului „Timpul”, adună într-un volum articolele politice apărute în acest ziar.
De atunci, o sumă de ediţiuni ieşiră la lumină. Mai târziu, începură a fi cercetate manuscrisele lui şi diferitele gazete în care publicase câte ceva şi astfel publicul putu să cunoască şi criticile sale literare şi poeziile populare adunate de el, şi poeziile postume şi romanul Geniu pustiu şi două piese de teatru şi alte diferite articole.
Proza politică a lui Eminescu e inspirată de ideile conservatoare pe care trebuia să le susţină în ziarul „Timpul”, dar el nu e numai ziaristul mărginit la polemicile zilnice, căci cultura şi talentul său literar îl îndeamnă să afle câteva idei generale drept temei al luptei politice dintr-un anumit moment. Astfel inventă el teoria străinismului păturii superpuse, iar prin „pătura superpusă” înţelege numai pe membrii partidului liberal. Ei ar fi urmaşi direcţi ai fanarioţilor: aceştia au învins elementul autohton în 1700 şi au întemeiat „domnia fanariotă”; la 1821 elementul românesc s-a ridicat contra lor şi a biruit, iar la 11 februarie 1866 a învins din nou elementul străin. Această teorie, falsă din punctul de vedere al adevărului istoric, era nepotrivită şi cu lupta politică a vremii în care scria, căci dacă Brătianu şi Rosetti, care au luat parte la înlăturarea lui Cuza erau „fanarioţi”, tot aşa de „fanariot” era atunci şi Lascăr Catargiu, pe care Eminescu îl laudă şi care era chiar şeful partidului conservator în acel moment. Patima politică îi întunecă logica, îl face să critice guvernul liberal chiar şi pentru înfiinţarea spitalurilor săteşti, zicând că asemenea lucruri nu se mai găsesc „nicăieri în lume” şi că ele sunt dovada „morbidităţii pe care a pricinuit-o el singur”; patima aceasta îi trivializează stilul, încât ajunge să numească şi pe adversarii politici „sediment de pungaşi şi de cocote”.
Interesantă desigur pentru cunoaşterea activităţii întregi a lui Eminescu, te întrebi dacă publicarea acestor articole a fost un adevărat serviciu pentru memoria lui. Se poate zice că sunt mai judicioase - deşi discutabile în amănunte - articolaşele ce au apărut înainte de a trece la „Timpul” şi care s-au adunat de d-l I. Scurtu sub titlul de Scrieri politice şi literare (Bucureşti, 1905).
Proza poetică o reprezintă povestirea Făt-Frumos din lacrimă, nuvela Sărmanul Dionis şi romanul Geniu pustiu.
Renumele cel mare a lui Eminescu se datoreşte poeziilor sale.
Primele încercări scrise între 1866 şi 1869 sunt - cum a arătat Ang. Demetriescu într-un studiu (Liter. şi artă, VII, 359) - nişte imitaţiuni după Alecsandri, Bolinti neanu şi Sihleanu. De la aceştia ia subiecte, ia imagini şi cuvinte. Mai interesante din toată grupa aceasta sunt: La Bucovina, Junii corupţi, Ce-ţi doresc eu ţine, dulce Ro mânie; chiar acestea însă sunt departe de a prevesti pe poetul de mai târziu.
Cu anul 1870 se începe a doua serie a poeziilor lui (1870-1874), din care fac parte, pe lângă Venere şi madonă prin care debutează la „Convorbiri”; Epigonii, Mortua est pe care le analizează T. Maiorescu în paginile consacrate lui Eminescu în articolul Direcţia nouă, apoi Egipetul, Înger şi demon, Împărat şi pro letar. În acestea apare personalitatea poetului prin imagini îndrăzneţe, printr-un vocabular cu vorbe poetice ca şi necunoscute până atunci, printr-o critică mai mult decât severeă a organizaţiei sociale şi prin idei curioase şi paradoxale. Nesiguranţa limbii şi a versi ficaţiei, obscu ritatea multor cugetări ne fac să socotim bucăţile acestea ca formând o perioadă de tranziţiune.
Poezia sa apare perfecţionându-se din ce în ce în epoca dintre 1876-1880, când poezia romantică Strigoii stă alături cu Călin inspirată, în parte, din basmele noastre, când ideile budiste transpiră în Rugăciunea unui dac şi când influenţa poeziei poporane se vede în Freamăt de codru şi Crăiasa din poveşti.
Apogeul producţiei sale poetice îl atinge Eminescu între 1881-1883. Este epoca Satirelor, a Luceafărului şi mulţimii de poezii mici în care se arată în deplinătatea lor toate calităţile lui.
El mai publică şi după ce se însănătoşeşte din primul atac al boalei (1884-88), dar acestea sunt cu totul slabe sau copiate după vreun autor pe care nu voieşte să-l spună.
Un mare număr din poeziile lui sunt erotice. Cea mai mare parte din ele arată desfăşurarea unui singur roman, care i-a fermecat şi, poate, i-a şi înveninat viaţa. Nu mai este o indiscreţiune nepotrivită de a pronunţa aici numele Veronicăi Micle, poetă şi ea, care i-a deplâns moartea printr-o poezie intitulată Lui:

Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună
Ai zis tu, şi eu atuncea când pe-a dorului aripe,
Duşi de al iubirii farmec, privind cerul împreună,
Ne visam eternitatea în durata unei clipe.


Faptele se petrec ca şi viaţa multor poeţi. Ea citeşte Veneră şi Madonă şi se entuziasmează de autorul necunoscut. În 1873 are prilejul să-l cunoască la Viena. Curând poetul se stabileşte la Iaşi, unde frecventează adunările „Junimii”şi saloanele familiilor celor mai distinse. E frumos, e admirat de femei şi ca poet şi ca om. El distinge pe dânsa, o iubeşte discret, iubirea e împărtăşită şi astfel începe poezia de amor a lui Eminescu.
Începutul este romantic: femeia iubită este îngerul. Ea vine şi-l dezmiardă. O chiamă la izvor şi ea răspunde la chemarea lui. Dar fericirea nu o găseşte în toate clipele: dacă vine câteodată şi pătrunde în singurătatea lui, altădată o aşteaptă zadarnic. Când ea e departe, îi suferă greu lipsa şi trăieşte cu amintirea ei în mijlocul naturii, care pare că împărtăşeşte regretul lui. În asemenea momente se gândeşte la fragilitatea iubirii şi parcă îi pare rău că a cunoscut-o. E destul să se revadă însă, pentru ca fericirea să le surâdă şi să se lase duşi de ea. Despărţirile însă sunt dese şi dacă revederile sunt prilejuri de dulci emoţiuni, cu timpul un nor pare că le întunecă fericirea: îndoială, presimţire... apoi părăsire.
De la un moment dat (1879) poeziile lui vorbesc despre această despărţire, invocă imaginea celei ce s-a dus, plânge amorul de altă dată: aci mai speră, aci se consolează cu amintirile din trecut până când se convinge că au trecut anii la mijloc şi că iubirea s-a stins pentru totdeauna.

Poate „Dalila” este încheierea romanului:
Tinere ce plin de visuri urmăreşti vreo femeie
Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee
Se pătează umbra verde cu misterioase dungi,
Nu uita că... doamna are minte scurtă, haine lungi!


Povestea aceasta este ca mai toate poveştile de amor: dar Eminescu a vărsat în poeziile sale accentul unei sincerităţi aşa de profunde, încât cititorii au fost mişcaţi la rândul lor şi şi-au văzut în ele propriile lor simţiri.
Muzica a contribuit şi ea ca odinioară pentru Alecsandri - să popularizeze poeziile acestea ale lui Eminescu: peste 40 de melodii s-au scris pentru ele.
Nu se poate zice însă că muzica le-a susţinut. Ele au avut însuşiri proprii destul de puternice pentru ca să se impună.
Alături cu poeziile de amor putem pune câteva elegii: Melancolie şi Mai am un singur dor din care se cunosc mai multe variante.
Poeziile lui în formă poporană: Ce te legeni, codrule, Doina ş.a. ne arată adânca lui cunoştinţă de limba şi cugetarea poporană, pe care nici un altul dintre poeţii noştri - afară de Alecsandri - n-a ştiut s-o reproducă cu infinitele-i nuanţe şi cu acea caracteristică naivitate care te farmecă.
Cele mai multe poezii însă sunt lucrări filozofice, în care se oglindesc ideile lui pesimiste, dezgustul de viaţă, adoraţia trecutului, dispreţul prezentului, neîncrederea în viitor: Epigonii, Satirele, Împărat şi proletar.
Epigonii cuprinde o antiteză între poeţii şi scriitorii generaţiilor trecute româ neşti şi între generaţia poetului. Trecutul e lăudat şi toţi cei vechi sunt înfăţişaţi cu calităţi deosebite, căci ei reprezintă „zilele de aur a scripturilor române”. Aci critica nu intervine. Cichindel şi cu Pralea, pentru care d-l Maiorescu purtase război contra lui Aron Pumnu, sunt slăviţi deopotrivă cu Gr. Alexandrescu şi cu Alecsandri şi sunt arătaţi ca poeţi ce „au scris o limbă ca un fagure de miere”. Nu se poate însă aduce lui Eminescu o învinuire de lipsă de simţ critic (deşi Maiorescu a spus că poeţii nu pot fi şi critici), fiindcă exagerarea laudei pentru trecut îi servă ca să înjosească mai mult prezentul. Oricare ar putea să fie scăderile celor vechi, ei au fost „inimi mari” şi au avut „idealuri” pe când cei de azi - din timpul lui - epigonii - nu mai pot să aibă simţire adevărată nu mai au credinţă, sunt pesimişti şi sceptici.
Poezia produce impresie profundă, mai ales partea primă, prin caracterizări sclipi toare, deşi uneori obscure, prin epitetele neşteptate, prin cugetările filozofice ce cuprinde. Ideile nu sunt însă desfăşurate cu destulă ordine şi ultimele două strofe sunt confuze.
Împărat şi proletar ne arată mizeria clasei muncitoare faţă de viaţa răsfăţată a celor bogaţi, într-o serie de antiteze de o putere poetică deosebită. Proletarul care vorbeşte tovarăşilor săi „în scunda tavernă mohorâtă” îi îndeamnă la luptă, îi îndeamnă să distrugă tot ce arată mândrie şi avere, tot ce arată civilizaţiune şi înlesnire a traiului şi în locul acestei lumi să vie „potopul” şi atunci, dispărând cu totul lumea de azi, toţi oamenii din altă lume nouă vor trăi în fericire. Această protestare violentă a proletarilor ne-o arată poetul ca petrecându-se la Paris şi îndată tabloul se schimbă şi ne apare Cezarul, pentru ca contrastul între mizeria ce ne-a înfăţişat înainte şi situaţia acestui om care stăpâneşte ţara să fie mai izbitor. Dar acest tablou se schimbă asemenea ca să ne arate violenţele luptelor revoluţionare. Poezia se sfârşeşte printr-o serie de reflec ţiuni filozofice, care zugrăvesc de minune sufletul lui pesimist. Din întreaga lucrare ar fi fost natural să rezulte un îndemn la muncă spre a se schimba situaţia socială pe care o găseşte nedreaptă, dar în loc de aceasta aflăm o încheiere contrarie. Omul se pietrifică în sclav sau în împărat; de la începutul lumii şi până acum aşa a fost: „aceleaşi doruri mascate cu alte haine”. Dar atunci de ce protestare, de ce revoltă? În zadar, căci „vis al morţii eterne, e viaţa lumii întregi”.
Satira I este o poezie în care ne arată situaţia sufletească a unui filozof care se preocupă de chestiunea cea nedezlegată a existenţei. Aci ni se înfăţişează cosmogonia vedică: cum lumea s-a creat din pacea eternă prin mişcarea unui punct care devine tatăl, iar din haos face muma; cum această creaţiune va dispărea odată când va reîncepe eterna pace. Dar la ce servesc toate asemenea cugetări, asemenea concepţiuni măreţe?

Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfărâmi, orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune.


În viaţă lumea nu te ascultă, după moarte nu te înţelege, n-ai mulţumire cât trăieşti, n-ai răsplată după moarte. Aci pune el acele versuri în care ridiculizează pe cei ce ţin discursuri funebre „lustruindu-se pe ei” sub umbra numelui celui răposat.
Această poezie amară o aşază, ca să zicem aşa, într-un cadru duios, asociind luna la reflecţiile sale prin cele două apostrofe la lună, cu care începe şi sfârşeşte;

Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară...
Şi câţi codri ascund în umbră strălucire de izvoare!


Dacă cele spuse în prima satiră sunt adevărate, atunci te întrebi: de ce să se mai ocupe omul? de ce să înveţe? de ce să scrie? Această întrebare şi-o pune el în SatiraII, ca răspuns unui prieten care-i impută că nu mai scrie. Unii scriu ca să capete funcţiuni, ca să-şi stabilească o poziţiune socială, alţii ca să capete glorie. El nu poate face ca unii, nu înţelege de ce ar face ca alţii. Gloria e „închipuirea ce o mie de neghiobi ido lului lor închină”, în dragoste e numai „durere, înjosire şi spoială”. Aceasta este şcoala vieţii mature, pe care o pune în contrast cu iluziile tinereţii când învăţa la şcoală şi asculta „pe vechii dascăli cârpocind la haina vremii”.
Celelalte două satire sunt scrise de pe acelaşi plan: se compun din două părţi, din care prima arată trecutul cu toate calităţile, a doua prezentul cu toate defectele. Din acest contrast trebuie să rezulte tăria loviturilor sale.
Satira III pune în contrast epoca lui Mircea cu epoca în care trăieşte el. Începe prin povestirea întemeierii împărăţiei turceşti, cu visul sultanului, luat - cum a observat Ang. Demetriescu - aproape vorbă cu vorbă din Istoria imperiului otoman a lui Hammer şi, arătând cum ajung turcii la Dunăre, povesteşte o luptă între oastea lui şi oastea românească. Criticabilă în unele puncte de detaliu, mai ales dacă e vorba să o punem în faţă cu istoria, partea aceasta este totuşi o admirabilă descripţie a luptei, bucată însufleţită de cel mai cald suflu patriotic şi naţional:

N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid,
Care nu se înfiorează de-a ta faimă Baiazid.


Şi în comparaţie cu aceşti oameni stau: saltimbancii, irozii, stâlpi de cafenele, demagogii care înşeală mulţimea şi se îmbogăţesc exploatând-o. Pentru aceasta face apel la Vlad Ţepeş ca să vie şi împărţindu-i în două cete, smintiţi şi mişei, să dea foc puşcăriei şi casei de nebuni.
Ca satiră violentă împotriva societăţii, ar putea fi citată, deşi vulgarismele de expresie îi strică adesea avântul poetic; dar când se văd aluzii transparente şi atacuri pe faţă împotriva unor oameni care şi-au închinat viaţa lor pentru ţară, atunci satira lui devine simplu pamflet.
Satira IV înfăţişează în prima parte o povestire poetică a unui amor de pe la 1400, pe care o pune în faţă cu proza vieţii de azi când femeia, în mijlocul lumii pro zaice şi materialiste, e frivolă, e chiar crudă cu adoratorii, când lasă pe unii să privească din stradă prin geamuri lucii şi s-o vadă „înconjurată de un roiu de pierde vară”. Foarte puţin clară în concepţia ei, poezia aceasta are pasagii admirabile şi se încheie cu o explozie de deznădejde:

Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun?
Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun


care, fiind dat sfârşitul poetului, te mişcă până la lacrimi.
Între poeziile lui cele mai frumoase sunt şi câteva producţiuni de altă natură, povestiri romantice, descripţiuni ale naturii reale sau ale închipuitelor ţinuturi din alte lumi; importante cu deosebire prin calităţile stilistice, acestea sunt: Călin, Lucea fărul, Strigoii.
Călin este un basm în versuri în care o fată de împărat, iubită de Făt-Frumos, e izgonită de tatăl său şi naşte un copil în singurătate, unde iubitul ei o găseşte după câţiva ani. Înduplecând pe împărat, acesta o iartă şi se face o adevărată nuntă împărătească. Descripţiunile din această poezie sunt, desigur, printre cele mai frumoase pagini ale literaturii noastre; este uimitoare bogăţia de cuvinte cu putere descriptivă; sunt pasagii de o muzicalitate poate unică în poezia românească.
Un singur exemplu:

Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline.


Luceafărul se serveşte de un fond care se găseşte în multe bucăţi chiar în literatura noastră. Sunt basme unde vedem fete de împărat care iubesc soarele ori luceafărul. Heliade ne arată iubirea unei fete din sat pentru Sburător. Mai peste tot copila este nenorocită din pricina amorului care trece dincolo de fire.
În poezia lui Eminescu Luceafărul o iubeşte aşa de mult încât e gata să-şi piardă nemurirea şi să se coboare în lumea omenească pentru că fata îi cere aceasta:

Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine.


În realitate ea iubeşte mai mult pe un paj tânăr şi viclean şi când află Luceafărul nu se mai coboară şi zice:

Trăind în cercul vostru strâmt,
Norocul vă petrece;
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.


Poema arată o imaginaţie bogată şi e scrisă într-un stil strălucit şi cu claritate în compoziţie; dar se poate ca ea să nu fie un simplu basm, ci un simbol şi Luceafărul să fie geniul, care rămâne adesea neînţeles.
Strigoii, poezie romantică, în acelaşi gen cu Strigoiul lui Sihleanu are o dezvoltare mai mare şi concepţia poetică e mai clară, deşi compoziţia are câteva neajunsuri. E vorba de un rege al avarilor, Arald, care a venit cu hoardele lui în Dacia şi s-a înamorat de fata unui rege dunărean. Logodit cu ea, o pierde. Disperat, se duce la un vrăjitor, care îl face strigoi ca să se poată întâlni în fiecare noapte cu iubita lui.
Cuprinde pasagii de o putere descriptivă deosebită.
Reputaţia lui Eminescu s-a stabilit cu greu.
Deşi publicase câteva din poeziile sale bune, el era ignorat de unele cercuri sau luat în râs. O revistă din Bucureşti îl punea alături cu Prodănescu. Aron Densuşianu socotea că poezia lui este maladivă şi că ea trebuie gonită îndată din literatură, căci e şi molipsitoare. O carte apărută la Blaj (anonimă, 1891) consideră că Eminescu este o adevărată nenorocire pentru naţiunea română.
Au fost negreşit şi aprecieri elogioase. Vremea a dat dreptate acestora din urmă.
Astăzi, când locul lui în istoria literaturii este asigurat, poate fi judecat obiectiv.
E sigur că opera lui Eminescu a captivat tinerimea şi că generaţiile ce s-au ridicat între 1890 şi 1900 au crescut oarecum sub influenţa lui.
Ce a făcut succesul lui? El a fost simţit ca un lucru nou. Noutatea aceasta a constat în posibilitatea de a exprima ideile filozofice cu claritate şi cu poezie. Bolintineanu, care încercase altă dată acest lucru, rămăsese sau prozaic sau absolut confuz. Numai Alexandrescu izbutise în direcţia aceasta. A mai constat în elementele luate din lite ratura germană, din care se hrănise mai mult, şi aceasta era necunoscută la noi în acea vreme, cum observă Ang. Demetriescu. A constat, în fine, în stilul bogat în cuvinte scoase din cărţi vechi şi înnoite, bogat în imagini îndrăzneţe şi energice, şi legănat de o armonie particulară. Versificaţia lui a avut asemenea elemente noi: forme de versuri şi de strofe, rime neaşteptate.

a) 1880-1890

Deşi, precum am văzut, Eminescu începe să publice încă din 1866, ajunge însă cunoscut foarte târziu, iar gloria lui se poate zice că începe după ce moare.
În cele două decenii care încheie secolul XIX nu este figură mai importantă în literatura noastră decât a lui. Influenţa operelor sale se aşează cu încetul, dar devine foarte puternică.
Se pot stabili două subdiviziuni în această epocă: una în primii zece ani şi alta până la finele secolului. Le vom cerceta deosebit.

*


Primul deceniu începe prin două manifestări literare: una la Iaşi, alta la Bucureşti.
E vorba de două reviste importante: „Contemporanul” şi „Literatorul”.

*


La 20 ianuarie 1880 apare la Bucureşti revista săptămânală „Literatorul”, care adună în juru-i pe cea mai mare parte din scriitorii din Bucureşti şi scoate la iveală o sumă de tineri. Cu aceştia se întâmplă acelaşi lucru ca şi cu debutanţii din „Convorbiri literare”; unii - mai puţini - îşi fac în literatură un nume însemnat; alţii părăsesc poezia şi devin personalităţi marcante în politică; alţii se pierd cu desăvârşire.
Articolul program afirmă că timpurile în care apare revista sunt „timpuri de indiferentism” şi că literatura „străbate o criză foarte serioasă”. Mai mult „suntem în timpi anormali”. Se plânge mai ales de decadenţa poeziei, care are numai „versificatori”, care „nu se abat din calea bătută, fiindcă nu ştiu încă nimic din viaţă”.
Pentru îndreptarea acestei stări de lucruri îşi propun să lucreze cei adunaţi la revista cea nouă. Făgăduiesc că nu-şi vor umple foaia cu traduceri, că vor da numai lucruri bune, că vor fi severi pentru ei înşişi şi nu vor „pactiza cu vanitatea celorlalţi”.
Centrul acestei mişcări este Alexandru Macedonschi. Deşi nu erau decât opt ani de când apăruse primul său volum Prima verba pe care-l încurajase D. Laurian (în Transacţiuni literare, 1872, pag. 279) cu câteva cuvinte binevoitoare ca „un început care promite”, el îşi creă în Bucureşti un cerc de admiratori, între care puţini profesori şi mai mulţi studenţi şi elevi. Aceştia vedeau într-însul, nu numai un mare poet, dar un mare critic, un reformator al literaturii. Succesul a fost important. Alecsandri însuşi s-a arătat prietenos, trimiţând lui Macedonschi o scrisoare încurajatoare însoţită de un fragment din Despot-Vodă în două redacţii: una primitivă inedită şi alta cea publicată. Bătrânul poet adăugă o serie de consilii pentru tinerii scriitori. Împrejurarea se explică prin faptul că acum se ivesc ici-colo oarecare atacuri contra poetului Gintei latine şi el devine sensibil, la cuvintele de laudă ce i se adresează, iar Macedonschi avusese grija să-l măgulească, pentru a-l atrage de parte-i, socotind că prin aceasta dă o lovitură „Convorbirilor literare”, date fiind legăturile lui Alecsandri cu această revistă. Purtarea lui Alecsandri nu ne miră, căci tot aşa procedase în toiul polemicilor dintre foile din Bucureşti şi „Convorbiri literare”, când dăduse acestora să publice din poeziile sale. Se afirmă că numai prin intervenţia lui a suspendat Mihail Zamfirescu publicarea satirei sale Muza de la Borta rece.
Această atitudine se explică prin dorinţa lui Alecsandri de a nu fi socotit ca alipit la o singură grupare literară, ci de a fi considerat ca poet al naţiunii întregi.
Lui Macedonschi i se pare că tonul lui Alecsandri ar fi de protector şi de aceea publică o serie de comentarii asupra compoziţiei lui Alecsandri pentru a stabili că vorbeşte ca „mărire cu mărire”. În curând avea să atace pe Alecsandri şi prin articole de critică şi printr-o epigramă cu ocazia reprezentaţiei piesei Fântâna Blanduziei, socotind că persoana lui Zoil ar fi fost un atac împotriva sa.
“Literatorul” ne dă pe lângă poeziile lui Macedonschi şi altele semnate de T.M.Stoenescu, C.C. Bacalbaşa, Carol Scrob, N. Pruncu, Scarlat Moscu, Veronica Micle, P.Dulfu, I. Polihroniade, Duiliu Zamfirescu, C. Pleşoianu, I.N. Iancovescu, Alexandru Djuvara, N. Davidescu, M. Toncescu, Anton Bacalbaşa, N. Ţincu, Mircea Demetriade ş.a.
Cei mai mulţi din aceşti debutează aci. Pe unii şeful grupării îi încurajează în mod public, cum este cazul lui Duiliu Zamfirescu cu ocazia publicării poemei Levante şi Calavrita.
Nuvelistica o reprezintă Al. Macedonschi însuşi şi Vladimir Macedonschi, Mihail Demetrescu, T.M. Stoenescu, Gr. Creţescu, D. Teleor.
Critica literară o face Al. Macedonschi, T.M. Stoenescu, alături de cunoscutul polemist Pantazi Ghica şi de tânărul D.D. Racoviţă, care se va specializa în cronica teatrală (sub pseudonimul Sphinx).
Această mişcare literară devine din ce în ce mai importantă; ba conducătorii ei au ideea de a întemeia o societate literară, oarecum în felul „Junimei”. Ei simt însă că au trebuinţă de o persoană cu vază care s-o patroneze şi fac apel la V.A. Urechia.
Vasile A. Urechia (1860-1901) făcuse studii în Iaşi, apoi în Spania, debutase în „România literară” prin câteva poezii pe care le semna Vasile Alexandrescu. Ca profesor în Iaşi, luase o parte activă la mişcarea culturală din Moldova, ocupase func ţiuni importante în administraţia şcolară.
În vremea aceasta era profesor la Facultatea de Litere în Bucureşti, membru fondator al Academiei, al Ateneului român, publicase scrieri numeroase. Era deci o personalitate de primul rang care putea să patroneze un curent literar. Ca unul ce avusese lupte numeroase cu criticul „Convorbirilor literare”, privea poate cu oarecare satisfacţie că se ridică o mişcare în Bucureşti care să ţină piept celei din Iaşi.
Urechia deveni deci prezidentul de onoare al tinerei societăţi, iar viceprezident era Alexandru Macedonschi.
Afară de acest comitet central, se constituise în multe orşe ale ţării comitete parţiale şi comitete judeţene. Numărul colaboratorilor se măreşte şi succesul merge crescând şi din punct de vedere material. Macedonschi este acum consacrat „cap al poeziei sociale” şi el însuşi în prefaţa volumului unui colaborator (Th. M. Stoenescu Poezii, Buc., 1883) face teoria acestei noi şcoli literare.
Ce era această „poezie socială”?
Criticul pleacă de la afirmarea că poeţii din acel timp reflectează în operele lor numai simţirile şi ideile legate cu propria lor persoană şi cu propriile lor suferinţe sau bucurii şi reduc cu totul valoarea socială a poeziei; se impune deci o reacţiune în această privinţă: cercul trebuie să se mărească. Să nu se mărginească poeţii a ne spune dragostea lor şi a ne descrie femeile pe care le iubesc ori decepţiile lor amoroase, ci să alerge la alte izvoare de inspiraţie, mai nobile; să cânte familia, patria, marile idei ce mişcă lumea.
Se poate observa că nu e ceva nou în această teorie, că s-a zis de mult poeta vates; că în toate literaturile sunt poeţi de acest fel; ba chiar în literatura noastră se pot cita şi din cei vechi, se pot cita şi din cei ce scriau în vremea aceea precum Alecsandri, cântăreţul patriei, precum Eminescu, poetul filozof, care ştiuse să exprime în modul cel mai artistic cele mai adânci concepţii metafizice. Asemenea consideraţii nu se ţineau în seamă şi Al. Macedonschi se înfăţişă ca poetul care întemeiază o şcoală nouă.
Mişcarea aceasta ar fi putut să aibă succes statornic dacă o mare greşeală a conducătorului ei efectiv nu ar fi stricat totul. În anul 1883, când Eminescu e lovit întâia oară de nenorocita lui boală, Macedonschi publică o epigramă prin care batjocorea în mod crud pe acest poet. Deşi epigrama vorbea de „un X... pretins poet”, totuşi opinia publică recunoscu împotriva cui e îndreptată şi se porni o campanie neîndurată contra autorului. Ziarele publică articole în contra-i; unii colaboratori ai lui se retraseră fără zgomot, alţii exprimară în mod public supărarea lor: societatea se prăbuşi. În zadar se publică un articol în care se căutau scuze pentru epigramist, invocându-se preceden tele altor oameni mari ca Lord Byron, Goethe, Thiers, care ar fi făcut şi ei cam aşa la moartea duşmanilor lor ,- căci publicul nici nu primea alăturarea lui Al.Macedonschi cu asemenea genii ale omenirii, nici nu vedea să fi fost o duşmănie personală între Macedonschi şi Eminescu, care să explice până la un punct lovitura celui dintâi împotriva celuilalt. De aceea vedem că numărul scriitorilor se împuţinează la „Literatorul”. Apoi, în ianuarie 1885, se aduce la cunoştinţa publicului că Macedonschi ca şi Lord Byron, „izbit de patimele strigătoare ale contemporanilor” şi-a părăsit ţara şi s-a stabilit la Paris, unde a fost primit cu mare bucurie: acolo „într-o ţară mai iubitoare de frumos şi de literatură” îşi va croi un nou drum.
De atunci Macedonschi va da o nouă ediţie a poeziilor sale vechi (1882) şi un nou volum Excelsior (Buc. 1895), va publica poezii în franţuzeşte şi tocmai în 1912 va scoate a treia colecţiune: Flori sacre.
Curând după plecarea lui Macedonschi, „Literatorul” încetează şi în 1885 apare, în locu-i „Revista literară” care iese în şir de mai mulţi ani sub direcţia lui Ştefan Velescu, a lui I. Rădoiu ş.a., iar mai târziu sub a lui T.M. Stoenescu. La aceasta colaborează câtăva vreme şi Macedonschi, publicând poezii (Ospăţul lui Pentaur, 1886) şi nuvele (Nicu Doreanu, Zi de august, 1886); dar curând scoate el însuşi vechiul „Literatorul” care apare din când în când între anii 1890-1899 şi 1904.

*


În anul 1881 apare în Iaşi o revistă lunară „Contemporanul”. Ea avea de scop să răspândească ideile tânărului partid socialist. Era mai mult o revistă de ştiinţe şi de critică. Articolul program spune că-şi propune în primul rând să arate „cum priveşte ştiinţa contemporană lumea”, apoi să combată ideile greşite şi mai ales „cărţile de şcoală” rele. Literatura e ceva secundar.
Cititorii vor afla critica scrierilor ce vor apărea şi câteodată şi lucrări poetice „care se vor judeca bune pe baza unei cercetări foarte aspre”.
Primul an (1881-82) e ocupat numai de plagiatele autorilor didactici şi de articole de vulgarizare ştiinţifică. Cei mai mulţi redactori semnează cu pseudonime: Verax, Audax etc. Partea ştiinţifică o conduc fraţii Ion şi George Nădejde; iar poezia o reprezintă A.C. Cuza, C. Mille şi T. Speranţă cu „anecdotele” sale. Mai târziu vom găsi poezii semnate de N. Beldiceanu, care publicase şi în „Convorbiri literare”; de filoszoful Vasile Conta, de Vasile Morţun, care publică şi piese de teatru. Vom găsi pe Gh. din Moldova (pseudonimul lui Kernbach), pe O. Carp (pseudonimul lui G. Proca), pe tinerii D.A. Teodoru, Artur Stavri şi Anton Bacalbaşa.
Natural, fiind principalul organ de propagandă al unui partid politic, „Contem poranul” susţinea ideile acestuia şi lucrul e mai evident în nuvelă şi în critică.
Ca nuvelişti, se disting Ştefan Basarabeanu, căruia îi datorăm trei volume de nuvele din viaţa pescarilor de la Dunăre (Bucureşti, 1893) şi Sofia Nădejde, care începe cu critica socială, dar mai târziu se va devota cu totul nuvelei şi romanului, dobândind oarecare succese cu scrierile sale în care elementul educativ şi moral apare în primul rând în evidenţă.
Critica literară are ca reprezentant principal pe I. Gherea.
„Contemporanul” a apărut până în anul 1888 şi a avut o mare influenţă asupra tinerimii. Generaţiile de şcolari din acea vreme s-au hrănit mai ales cu articolele acestei reviste. Universitatea din Iaşi îndeosebi era legată de aproape cu mişcarea lite rară şi ştiinţifică a ei, căci în vremea aceasta „Convorbirile literare” îşi mutase sediul în Bucureşti şi rămăsese astfel triumfătoare revista socialistă. Studenţimea din Bucu reşti, mai ales cea din facultea de litere şi drept, se afla sub influenţa „Convorbirilor” şi îndeosebi a profesorului lor Titu Maiorescu. Atunci s-au alipit pe lângă dânsul o sumă de studenţi, care aveau să devină apoi falanga cea nouă a „Junimei” şi unii aveau să urmeze şi în politică pe predecesorii lor.
Nu cred că e locul aci să vorbesc de rezultatele acestei mişcări socialiste pentru progresul spiritului public. Pentru literatură câştigul a fost puţin însemnat căci unii din colaboratori - cum se întâmplă totdeauna - erau scriitori mediocri, care n-au dovedit nici în restul vieţii lor nici un talent literar; alţii, mai talentaţi, au părăsit cu totul ori în mare parte activitatea literară.
Mai multă stăruinţă se poate zice că au dovedit dr. Proca (O. Carp) şi Artur Stavri, ca poeţi şi I. Gherea ca critic.
Amândouă aceste curente sunt ostile „Convorbirilor literare”, dar din puncte de vedere cu totul deosebite, „Literatorul” îşi îndreaptă atenţiunea asupra activităţii literare, fără a formula acuzaţii precise. „Contemporanul” atacă mai ales partea politică şi socială. Reluând o veche formulă a criticului Maiorescu „formă fără fond”, redactorii îşi dezvoltară teoriile lor politice, găsind vinovată organizaţia burgheză şi aducând în sprijinul lor chiar pe unii autori de la „Convorbiri”. Astfel, Eminescu, care strigase:

Sfărâmaţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă
Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!


devine autorul lor favorit şi când poetul înnebuneşte, ei îşi arată durerea lor, reproduc poezii de ale lui, iar criticul Gherea întreprinde un studiu amănunţit asupra operei lui Eminescu, scoţând dintr-însa argumente în contra organizaţiei burgheze.

*


“Convorbirile literare” dacă nu mai dau criticii literare locul şi importanţa din primii ani şi din deceniul '70-'80, au norocul să dea la lumină operele unor scriitori care se impun şi care caracterizează o mare parte din mişcarea literară în aceşti 20 de ani.
În poezie este Eminescu, despre care am vorbit mai înainte.
În proză sunt: Slavici, Gane şi Ion Creangă.
Ion Slavici (născut 1848) este un ardelean care a studiat în Pesta şi Viena, care s-a făcut profesor în Bucureşti ca mai mulţi compatrioţi ai săi, dar apoi s-a întors în provincia sa (în 1884), unde a avut un rol însemnat în politica românilor, ca director al „Tribunei” din Sibiu şi ca membru în comitetul conducător. Osândit la închisoare, s-a refugiat în 1890 în România şi a fost iarăşi profesor. În anii din urmă, trecând iar în Ardeal, acţiunea sa politică a fost aspru criticată de fraţii săi şi poetul Goga a scris în contră-i un articol în care spune că nu trebuie să se mai ocupe nimeni de Slavici omul politic, ci numai de scriitor.
Acesta este şi Slavici care ne interesează pe noi aci.
El a debutat în „Convorbiri literare” cu o serie de nuvele pe care în 1881 le-a adunat în 2 volume (Nuvele din popor, Buc., 1881).
Ele înfăţişează o lume cu totul nouă: ţărănimea din Ardeal, cu caracterul ei paticular, cu suferinţele, cu sforţările ce face pentru a-şi îmbunătăţi situaţia. Dar nu e numai culoarea locală care le face interesante, ci talentul cu care izbuteşte să dea viaţă persoanelor şi meşteşugul cu care zugrăveşte conflictele sufleteşti şi conduce intrigile dramatice.
Moara cu noroc se consideră ca una din cele mai desăvârşite bucăţi ale lui din această colecţie şi una din cele mai frumoase nuvele ale literaturii noastre.
Stilul nu-i prea viu şi câteodată limba îi este împestriţată cu ardelenisme. Are însă în schimb, un umor particular, un amestec de seriozitate şi de glumă care te face să-i urmăreşti cu plăcere chiar dezvoltările uneori prea lungi. Budulea Taichii şi Popa Tanda sunt cele mai caracteristice în această privinţă.
Slavici a mai publicat în „Convorbiri” şi diferite studii istorice (Despre ma ghiari, 1871) şi câteva piese de teatru (Toane, comedie, 1874; Gaspar Graziani, tragedie 1888) şi apoi mai multe broşuri despre chestiuni variate (Şcoalele săteşti, 1890; Ardealul, 1893) precum şi cărţi de şcoală singur sau în colaborare. Atunci activitatea literară propriu-zisă e părăsită şi o reia în 1900 cu Vatra părăsită, în care zugrăvirea carac terelor este mai slabă, dar se văd încă însuşirile fundamentale ale operelor lui.
Inferioară este povestirea istorică Din bătrâni (1902) în care faptele se petrec în timpul lui Justinian şi nu au destulă claritate în desfăşurarea lor.
Nu e mai fericit nici cu romanul Mara (Budapesta 1906), nici cu nuvela Spiru Călin (1908). Totuşi, vechea reputaţie a lui Slavici îi susţine încă operele: ele se citesc cu curiozitate şi se apreciază cu bunăvoinţă, iar apariţia unei ediţii complete (Minerva, 1907) e privită cu o satisfacţie deosebită şi dă ocazie criticilor să judece în întregul ei opera autorului.
Nicolae Gane (născut 1835) este orăşean din Moldova, a fost magistrat, apoi avocat şi om politic: deputat, senator, primar, ministru, preşedinte al Senatului.
A debutat în „Convorbiri literare” cu nuvela Fluierul lui Ştefan (1867); a publicat apoi alte nuvele şi poezii. El şi-a adunat în volumul întâi poeziile (Iaşi, 1873). Ele exprimă mai ales stări sufleteşti vesele, zugrăvind mulţumirea omului care iubeşte viaţa şi doreşte bine semenilor săi şi patriei.
Nuvelele le-a adunat în două volume în 1880 (Iaşi), iar a doua ediţie din 1886 (Buc.) cuprinde 3 volume.
Pe Gane îl atrage viaţa ţărănească şi viaţa boierilor vechi, care şedeau la ţară şi duceau un trai patriarhal.
Aci este izvorul celor mai frumoase din nuvelele sale: Piatra lui Osman - Comoara de pe Rarău, - Duduia Bălaşa, - Povestirile Câinele Bălan - şi În vacanţă (1879) sunt legate cu amintiri din viaţa sa. Influenţa povestirilor şi poeziilor poporane se vede în Şanta iubita haiducului Codreanu (1875) şi Aliuţă (1881). Interesante sunt cele două nuvele istorice Domniţa Ruxandra şi Petru Rareş. Privighetoarea Socolei e o nuvelă cu subiect modern, fără o valoare deosebită.
După 1886, vreme de 15 ani, Gane s-a ocupat mai puţin cu literatura. De la 1901 începe a doua serie de publicaţii, dând la lumină amintiri din viaţă, discursuri, note de călătorie, însemnări critice: Pagini răsleţe (Iaşi 1901) Zile trăite (Iaşi, 1903) şi Păcate mărturisite (Iaşi, 1904). În această a doua parte a activităţii sale nu mai are nici o legătură cu „Convorbirile literare”.
În 1908 fu ales membru al Academiei. Cu ocazia recepţiunii sale, s-a relevat meritele sale ca nuvelist şi ca traducător.
În această direcţie, el are o lucrare de însemnătate deosebită: Infernul lui Dante. N-a părăsit forma şi versul original (ca Heliade şi Coşbuc); a izbutit însă să dea, uneori în mod fericit, paginile pline de mişcare şi de grozăvii ale genialului poet al Italiei. Traducerea aceasta a apărut în volum în 1906.
Ion Creangă (1837-1889) este cu totul deosebit de ceilalţi doi. Moldovean ca Gane, el este sătean, nu orăşean; sătean ca Slavici, el are o cultură restrânsă. Se mai deo sebeşte de ei şi prin faptul că viaţa i-a fost cu totul modestă. El este cum zic fran cezii, un scriitor „qui sent le terroir”, care înfăţişează lumea ţărănească cu toată sinceritatea şi cu toată naivitatea, adesea cu toată cruditate de expresii particulară mediului.
Viaţa lui Creangă e foarte bine cunoscută, căci el însuşi a povestit-o în note autobiografice şi în Amintirile sale.
Fiu de sătean din Humuleşti (jud. Neamţ), a învăţat cu dascălul din sat, apoi la o şcoală din Broşteni şi la alta din Târgul Neamţului, în fine la o şcoală de „Catiheţi” din Fălticeni. Când era să se facă preot, iată că se desfiinţează şcoalele de preoţi jude ţene şi se cere absolvirea seminarului din Socola. Iată-l deci silit să plece în oraş.
Cu greu s-a despărţit de viaţa ţărănească:

„Dragi mi-erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului, tovarăşii mei de copilărie, cu cari, iarna , în zilele geroase, mă desfătam pe gheaţă şi la săniuş, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând şi chiuind, cutreieram dumbrăvile şi luncile umbroase, ţarinele cu holdele, câmpul cu florile şi mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereţii! Asemenea, dragi mi-erau şezătorile, clăcile, horile şi toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire”.

De la 1855 până la 1859 Creangă stete în seminar; atunci luând atestatul, veni în satul natal; apoi se însură la Iaşi şi se făcu diacon la biserica Patruzeci de sfinţi şi pe rând la alte biserici.
Deşi om în vârstă, căsătorit de trei ani, Creangă, dorind să se cultive şi să găsească pentru viitor şi un mijloc de a scăpa de cariera preoţească, pe care nu o prea iubea, intră în şcoala normală „Vasile Lupu” din Iaşi şi terminând fu numit institutor la o şcoală din capitala Moldovei.
Mai târziu, pe la 1871, permiţându-şi să umble cu pălărie în loc de potcap, fu acuzat de eretic şi silit a părăsi preoţia. Atunci ministrul Tell l-a destituit din postul de institutor, sub cuvânt că e imoral pentru un popă să lase darul.
Atunci s-a apucat de negustorie, a fost apoi profesor la o şcoală particulară din Iaşi; în fine d. Maiorescu, venind la minister, l-a reintegrat ca institutor.
Împrietenindu-se cu Eminescu, a început să frecventeze întrunirile societăţii „Junimea” şi a publicat în „Convorbiri literare” diverse povestiri, anecdote şi amintiri.
Ultimele zile le-a petrecut într-o căsuţă dintr-o mahala înfundată a Iaşilor, unde un atac teribil de epilepsie i-a curmat firul vieţii.
De la Creangă ne-au rămas opere, publicate în două volume după moartea autorului.
În primul volum sunt publicate basmele. Culese din gura poporului de către un povestitor care însuşi crescuse în mijlocul lumii din sate, ele au un farmec deosebit, au expresiuni, construcţii şi gândiri ciudate care se întâlnesc rar aiurea. Vom cita dintre acestea Harap-Alb, în care aflăm zugrăvite cu o măestrie deosebită tipurile carac teristice ale lui Ochilă, Setilă, Flămânzilă unul care vedea „şi în măruntaiele pămân tului”, altul care bea „apă de la 24 de iazuri şi o gârlă şi strigă că se usucă de sete”, altul care mănâncă „brazdele de pe urma a 24 de pluguri şi strigă că crapă de foame”. Cunoscute sunt, de asemenea, Soacra cu trei nurori, - Capra cu trei iezi. Dar se citeşte cu o plăcere deosebită basmul intitulat Dănilă Prepeleac, ce ne înfăţişează figura cunos cutului tip poporan Păcală, ale cărui întâmplări extraordinare îţi de şteaptă un interes deosebit prin amestecul curios de dibăcie şi prostie.
Basmul intitulat Harap Alb face parte din ciclul isprăvilor eroice. Un împărat, având numai fete, scrie fratelui său, care avea băieţi, să-i trimită unul ca să-l lase moştenitor. Acesta, după câteva încercări, alege pe cel mai mic, ca fiind mai vrednic, şi-l trimite. Pornind pe drum e nevoit să-şi ia în slujbă un spân, deşi i se spusese să se ferească de spâni. Spânul îi dă numele de Harap Alb şi merg la împărat. Apoi Harap Alb porneşte să facă isprăvi eroice, între care să aducă şi pe fata împăratului Roşu. În acestea reuşeşte, ajutat de Ochilă, Setilă, Gerilă, Flămânzilă etc. În cele din urmă se cunună cu fata împăratului Roşu şi trăieşte fericit.
Capra cu trei iezi e un basm care are ca personaje numai animale. Asemenea basme se găsesc foarte puţin în literatura noastră. La germani şi la slavi se găsesc din contră foarte multe. O capră avea trei iezi. Plecând de acasă, veni un lup şi mâncă doi. Când auzi capra, unelti o răzbunare cumplită. Chemă la praznic pe lup şi-l aşeză pe un scaun de ceară de-asupra unei gropi cu jăratec, astupată cu nuiele. Topindu-se scaunul, lupul căzu în foc.
La Creangă întâlnim încă o fabulă în care au rol animale: Punguţa cu doi bani.
Întâmplările lui Păcală în literatura noastră populară sunt multe şi variate. În două povestiri din colecţiunea lui Creangă întâlnim acest tip: în Dănilă Prepeleac şi în Stan Păţitul. Tipul lui Păcală ne apare în literatura noastră ca şi a altor popoare, sub două înfăţişări: ca răutăcios, care face totul pentru necăji pe alţii şi ca prost. În acest din urmă caz el poartă numele de Pepelea. Trebuie însă să notăm că extrema simplitate şi naivitate nu e totdeauna legată de tipul lui Pepelea. Astfel în piesa lui Alecsandri Arvinte şi Pepelea, acesta din urmă ne apare mai mult cu trăsăturile lui Păcală decât cu ale eroului prost. Prepeleac din povestea lui Creangă este tipul prostului. Pleacă cu boii să-i vândă la târg ca să-şi ia alţii mai ieftini şi un car, şi pe drum îi schimbă cu un car, care i se pare că merge singur, fiindcă îl vedea venind la vale; apoi schimbă carul pe o capră, capra pe gâscă şi gâsca pe o pungă. În cele din urmă numai dracii îl ajută să scape din mizerie.
Între basme sunt intercalate şi două istorioare: Moş Nichifor Coţcarul şi Ivan Turbincă. În aceasta din urmă regăsim tema din Toderică, povestirea lui Costache Negruzzi. Aci Dumnezeu blagosloveşte turbinca lui Ivan ca să intre într-însa cine o vrea Ivan şi fără voia lui să nu poată ieşi.
A doua categorie de lucrări a lui Creangă o formează anecdotele, povestiri cu dez voltări lungi, cu o intrigă bine condusă şi cu subiecte mai adesea din istoria noastră contem porană. În Cinci pâini aflăm o satiră la adresa judecătorilor şi avocaţilor, pe care îi numeşte: „ciorogari, porecliţi şi apărători”. În două din ele aflăm o persoană istorică foarte interesantă. Ioan Roată, unul dintre deputaţii ţărani în divanul ad-hoc. Cea intitulată: Ioan Roată şi Unirea este o glumă cu multă fineţe satirică la adresa stratului conducător al ţării, care nu voieşte a recunoaşte drepturile ţărănimii.
Pe când se discutau punctele programului partidului unionist prin toate cercurile sociale din Moldova, mai mulţi boieri, membri ai partidului, cheamă pe deputaţii ţărani ca să le explice programa şi în special chestiunea „Unirii”. Toţi ţăranii păreau convinşi de argumentele boierilor afară de Moş Ioan Roată.
În cele din urmă unul din boieri îl invită să ridice singur o piatră mare ce se afla în grădină. Neputând s-o facă singur, Roată e ajutat de ceilalţi ţărani. „Acum ai înţeles”, întreabă boierul. Roată răspunde: „Am înţeles aşa, că până acum noi ţăranii am dus fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe umere, însă acum suntem chemaţi a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre”.
Prima parte a operei lui Creangă o formează precum văzurăm, mai mult repro ducerea producţiunilor poporane. Ne-am înşela însă dacă l-am socoti ca un culegător de folclor: trebuie să-l privim ca unul ce a trăit la ţară, a supt oarecum sucul acestei literaturi poporane şi apoi a dat drum liber fanteziei sale. De aceea basmele şi poveştile lui, deşi înfăţişează în mod admirabil spiritul poporului de la ţară, pun însă în evidenţă însuşirile lui literare proprii.
Amintirile din copilărie sunt partea cea mai personală a operei lui Creangă. Acestea i-au stabilit reputaţiunea de mare prozator. În adevăr, alcătuirea meşteşugită a frazei, în care se vede totuşi tonul poporan, - scoaterea la iveală a multor provin cialisme cu o putere de expresiune deosebită, vivacitatea naraţiunii şi sinceritatea cu care povesteşte cele mai intime detalii ale vieţii lui de copil, toate acestea fac din opera lui Creangă una din cele mai însemnate ale literaturii române.
În teatru, „Convorbirile literare” dau la lumină operele unui mare scriitor: ale lui Caragiale.
Care era situaţia acestui gen poetic în aceste momente?
Încă din deceniile trecute, teatrul românesc mergea cu multă greutate. El era privit aci ca instituţie de stat, aci ca simplă sală de spectacole. Câteodată Ministerul Cultelor o îngrijea de aproape numind directori din oameni tineri stăruitori ca Const. Stăncescu (1873), ori oameni cunoscuţi prin relaţiile lor sociale ca I.A. Cantacuzino (1872), ori prin situaţia lor politică sau literară ca Al. Odobescu (1875), altădată actorii (Millo, Pascali) erau ei înşişi însărcinaţi cu conducerea teatrului şi se zbăteau în mijlocul situaţiei financiare destul de încurcate. Este epoca succesului mare al trupelor de operă italiană, aduse de vestitul Franchetti. Este epoca trupei de operete franţuzeşti a d-nei Keller.
Piesele sunt mai toate traduceri. Originalele sunt puţine şi fără vreo valoare deosebită. Se pot lua în seamă numai comediile lui Alecsandri şi piesele patriotice ale lui V.A. Urechia. Criticii teatrali în acel timp erau Pantazi Ghica, Alexandru Lăzărescu şi C. Aricescu.
Cu venirea lui Ion Ghica la conducerea teatrului, lucrurile luară o schimbare în bine; se făcu legea de organizare după modelul Comediei franceze din Paris şi încurajat de amicul său, Alecsandri dete prima sa dramă istorică în versuri Despot Vodă (1879). După acestea apar comediile lui Caragiale. Ele găsesc un public deprins cu traducerile din franţuzeşte. Acestea fură câteodată melodrame sforăitoare, altădată piese mai seri oase ca dramele lui V. Hugo, Pailleron, uneori comedii uşoare şi cu situaţii îndrăzneţe. Ca autori români scena teatrului nostru cunoaşte pe B.P. Haşdeu (Trei crai de la răsărit, Răzvan şi Vidra), V. Alecsandri (Despot-Vodă, Lipitorile satelor, Sânziana, Pepelea, Fântâna Blanduziei, Ovidiu), Gr. Ventura (Curcanii), D. Olănescu (Pe malul gârlei), V.A. Urechia (Odă la Eliza, Porcarul şi Măria Sa, Marţial), A. Macedonschi (Iadeş), I.C. Negruzzi (Hatmanul Baltag), Bengescu-Dabija (Pygmalion), Slavici (Gaspar Graziani).
Succesul cel mare îl formează însă o serie de operete în care joacă cei mai buni actori şi care se încheie cu vestita Voievodul ţiganilor în care Iulian are un succes nemaiauzit până atunci. Nu cunosc bine analele teatrului, dar cred că a fost prima piesă care a atins un număr aşa de mare de reprezentaţii: peste 30 într-o stagiune.
Actorii aceştia, unii mai în vârstă, ca Iulian, Mateescu, alţii mai tineri ca Niculescu, Catopol ş.a., amici personali ai lui Caragiale îi serviră de îndemn oarecum, căci în ei vedea el pe aceia care ar putea să întrupeze personagiile lucrate de dânsul.
Astfel apăru Caragiale pe scenă.
Ion L. Caragiale (1853-1912) e o figură deosebită în literatura noastră. Face parte dintr-o familie de actori şi de aceea a cunoscut teatrul din fragedă copilărie. Nu s-au publicat amănunte asupra vieţii sale. Până la moartea lui nu se ştia ce studii făcuse; se spunea că n-a învăţat decât patru clase primare. S-a descoperit atunci că făcuse patru clase secundare la liceul din Ploieşti. Lucrul este interesant, dar n-avea prea mare importanţă, căci Caragiale rămâne tot autodidact.
Viaţa lui? O serie de contraste; aci sărac şi în luptă cu mizeria, aci îmbogăţit prin moşteniri neaşteptate şi cheltuind fără socoteală; odată sufleur al unei trupe ambulante sau mic funcţionar în arhiva unei cancelarii, altădată director general al teatrelor, urzind reforme şi căutând să dea îndrumări artei dramatice româneşti; uneori negustor de bere, alteori director de reviste literare. În anii din urmă părăsi ţara şi se stabili la Berlin.
Nu ştim care va fi fost prima lui publicaţie; dar cunoscut s-a făcut prin comediile sale publicate în „Convorbiri literare” şi anume: Noaptea furtunoasă şi Conul Leonida în anul XIII (1879-80); O scrisoare pierdută în anul XVIII (1884-85) şi D-ale carnavalului, reprezentată în stagiunea 1884-85, dar publicată mai târziu în anul XIX (1895-1896). Aceasta din urmă a fost rău primită de public şi fluierată la prima reprezentaţie.
Comediile lui dovedesc o desăvârşită cunoştinţă a meşteşugului teatral şi o mare originalitate de intuiţie, căci figurile sale sunt înfăţişate cu însuşiri care le dau viaţă. E critica societăţii noastre orăşeneşti, o critică răutăcioasă, în care partea rea şi ridico lul sunt căutate cu toată stăruinţa şi puse în lumină cu toată puterea fără ca vreodată să vezi că s-a preocupat şi de purtarea bună a naturii omeneşti sau a societăţii din mijlo cul căruia îşi ia tipurile. Faptul l-a observat şi Titu Maiorescu, care totuşi vedea în opera lui Caragiale o aplicare a spiritului „Junimei”. Caragiale înfăţişează însă o critică extremă, cum i-a zis d-l Ibrăileanu, în cartea despre Spiritul critic (1909), de care am pomenit.
Piesele sale ridiculizează pe orăşeni, pe mahalagii la care ajung numai ecouri ale civilizaţiei introduse din apus; pe oamenii politici din provincie care, de asemenea, nu se pot ridica până la înţelegerea principiilor pe care le dezvoltă în cuvântări stupide sau nelogice şi pe baza cărora se mişcă în acţiunea lor politică.
Comediile sale au avut succes destul de satisfăcător, totuşi ele au rămas câtăva vreme afară de repertoriul artiştilor noştri.
După multă vreme, în stagiunea 1889-90, deodată Caragiale dă Teatrului Naţional o piesă nouă, însă de astă dată o dramă, Năpasta. Deşi criticat cu multă vivacitate de mare parte a presei, deşi succesul faţă de public a fost îndoios, ea a fost susţinută şi de Gherea prin articole speciale şi de „Convorbiri literare”, unde d-l D. Nădejde a publicat mai multe articole (1897) pentru apărarea autorului.
Caragiale n-a mers însă mai departe pe calea începută, ci a părăsit teatrul, abordând nuvela.
Admirabila sa nuvelă psihologică Făclia de Paşti ne înfăţişează o faţă nouă a talentului lui Caragiale. Dar nici în calea aceasta nu persistă. Pe la 1895 începe a publica schiţe umoristice şi satirice, pe care le adună în 1901 sub titlul de Momente.
În acestea satirizează uneori cu ironie fină, alte ori în mod sarcastic, viaţa claselor mijlocii orăşeneşti: mahalagii inculţi şi rău crescuţi, soţi lipsiţi de demnitate ai unor soţii fără ruşine, funcţionari abuzivi şi studenţi gălăgioşi, femei de naştere obscură, care, având avere, voiesc a imita traiul claselor mai înalte. Toată lumea aceasta e fără cultură sau cu o spoială ridicolă, e răutăcioasă până la cruzime, e lipsită de orice sentiment, nu urmăreşte altă ţintă decât îmbogăţirea şi traiul bun chiar cu mijloace neoneste. Câteodată ne transportă şi la ţară, dar numai ca să râdă de preoţi şi de funcţionarii din sate.
De ţăran s-ar putea zice că nu vorbeşte deloc sau vorbeşte numai bine. Singura excepţie ar fi o notiţă din „Vatra” care a dat loc unei polemici între el şi Vlahuţă.
Satira lui nu se vede a fi îndreptată nici contra claselor sociale celor mai înalte, ci mai ales contra celor mijlocii, pe care le numeşte „lume de strânsură”.
Un nou volum intitulat Schiţe noi (1910) cuprinde un număr de schiţe în felul celor din precedenta colecţiune şi câteva poveşti cu subiecte luate din literatura poporană, din cele care călătoresc din limbă în limbă şi se găsesc în multe literaturi, ca Pastramă trufanda, Kir Ianulea etc. Aci toată valoarea stă în felul compunerii, în dialog, în descripţiuni. Ele sunt din acest punct de vedere dovezi de stăpânire deplină a mijloacelor acestora şi arată superioritatea lui Caragiale ca stilist.
Printre cele din urmă producţii ale lui Caragiale sunt iarăşi lucrări de un gen nou: fabule în versuri. Caragiale mai scrisese versuri; poate chiar că cu versuri a ieşit el pe arena publicităţii. Acestea din urmă apărură în revista „Convorbiri critice” (1908).

*


Pe lângă aceşti mari autori, tot la „Convorbiri” au publicat şi alţii, care, deşi nu ajung pe aceştia, nu pot fi înlăturaţi, căci prezintă destule însuşiri care să dea trăinicie măcar unei părţi din opera lor.
Astfel sunt: Teodor Şerbănescu, N. Volenti, I.C. Negruzzi, Veronica Micle, A.Naum, Matilda Poni, D.C. Olănescu.
Câţiva dintre aceştia au rămas legaţi de revista în care debutase. Aşa au fost: Nicolae Volenti (mort 1910), fost magistrat, de la care ne-au rămas două volume de poezii (1875, 1891, ed. 2-a, 1905); Anton Naum (născut 12835), fost profesor la Universitatea din Iaşi, azi pensionar şi membru al Academiei din 1894, care a publicat un volum de traduceri în 1875, un volum de poezii originale (Versuri, Iaşi, 1890) şi o poemă eroi-comică Povestea vulpei (Buc. 1903) şi d-na Matilda Poni (născută Cugler), care a început a publica poezii chiar din primii ani ai „Convorbirilor literare”, iar în 1874 a publicat un volum (Poezii, Iaşi, Goldner). Sunt bucăţi fără emoţiuni puternice, fără accente energice, dar expunând sentimente intime cu delicateţă aleasă. Aşa e, de exemplu, poezia următoare:

Floarea-n câmp când veştejeşte
Alta-n locu-i înfloreşte;
Dar în pieptul omenesc
Florile când veştejesc
Cade roua în zadar,
Alte-n loc nu mai răsar.


Neapărat nu mai notăm pe I. Negruzzi, directorul revistei.
Teodor Şerbănescu (1837-1901) a fost militar şi s-a retras la pensie cu gradul de colonel, a publicat poezii lirice de natură intimă care au avut mare succes, mai ales prin ajutorul melodiilor ce i s-au adaptat de diferiţi compozitori, între care G. Cavadia. Lucrările lui au fost adunate în volum numai după moartea lui, prin îngrijirea d-lui Tr. Djuvara (Buc. 1902).
Veronica Micle (1850-1889) începe să publice încă din 1870 şi colaborează întâi la „Convorbiri literare”, apoi la diferite reviste din Bucureşti. Poeziile sale s-au adunat într-un volum (1887, Buc. Haimann), iar în 1889 a dat la lumină o broşură de versuri pentru copii.
D.C. Olănescu, asemenea, s-a depărtat de „Convorbiri” a publicat în alte reviste poezii originale şi traduceri şi apoi a înfiinţat însuşi o importantă revistă literară.
Pe lângă toţi aceşti autori, „Convorbirile” au încă un mare succes; în coloanele lor Ion Ghica începe a doua serie de operelor sale şi acelea care au în adevăr valoare literară şi-l clasează printre marii noştri scriitori.
Numele lui Ghica s-a întâlnit de multe ori în istoria literaturii şi culturii noastre. Acum însă prin publicarea Scrisorilor către Alecsandri el ajunge la punctul culminant al activităţii sale; este deci momentul a o studia în întregul ei.
Ioan Ghica (1816-1897). Născut la Bucureşti, studiază mai întâi la Sfântu-Sava, luând lecţii de gramatică de la Heliade. Se duse apoi la Paris, unde urmă Facultatea de ştiinţe şi la şcoala de mine.
La 1841 dobândise titlul de inginer de la şcoala de mine şi se întorcea în ţară cu gândul să fie întrebuinţat la exploatarea salinelor sau să dobândească o catedră la Sfântu-Sava. Cu gândul acesta, alcătui el un proiect pentru scoaterea sării şi-l dete rudei sale Iancu Oteteleşeanu, unul din concesionarii salinelor, dar a fost respins de coasociaţi sub cuvânt că e prea costisitor.
Fiind rău văzut la Palat din cauza ideilor sale liberale, pe care le manifesta cu orice ocaziune, tatăl său îl sfătui să se ducă la Iaşi pentru câtva timp. Câţiva boieri i-au dat la plecare o scrisoare către Mihail Sturdza, căruia îi propuneau a se face domn în Muntenia în locul lui Alexandru Ghica, despre care se ştia că are să fie în curând scos - şi să se realizeze cu acest chip unirea. Domnul Moldovei a citit cu plăcere scrisoarea, dar i-a spus că nu poate primi să lucreze pentru această idee, fiindcă o crede inoportună.
După ce petrecu câtăva vreme la Iaşi, Ion Ghica era gata să plece în străinătate, când într-o zi, cunoscând pe Nicolachi Şuţu, care era efor al şcoalelor, acesta îi propuse să rămâie în Moldova şi-i oferi o catedră la Academia Mihăileană. Coleg cu Mihail Kogălniceanu, el începu lecţiuni de matematică, de geologie şi de economie politică. Societatea ieşeană arătă interes acestor cursuri noi şi ne spune însuşi Ghica în scrisorile sale că, afară de şcolari, asistau la cursurile de economie politică şi persoane străine.
Profesorii cei noi, cu amicii lor, produceau o adevărată mişcare în spiritul public, gonind o sumă de idei ruginite. Ca şi mai bine să fie ajuns acest scop, Ghica, împreună cu Kogălniceanu şi Alecsandri fundează o „foaie ştiinţifică şi literară”.
Venind în Bucureşti, el fu unul din organizatorii revoluţiunii de la 1848. În partidul naţional, care a produs această mişcare erau două curente: unul moderat, care nu voia reforme prea radicale în fruntea căruia se aflau Heliade, Tell ş.a., altul înaintat, condus de Rosetti, I.C. Brătianu, Ion Ghica, Bălcescu ş.a.
Revoluţia proclamată de întreg partidul, deveni după fuga lui Bibescu, stăpână pe situaţie. Guvernul provizoriu, îndată ce trecură primele momente de agitaţiune, se apucă de lucru, prepară legi, prepară chemarea unei adunări constituante şi numi re prezentanţi oficiali: la Frankfurt (dieta Germaniei) pe Ioan Maiorescu, la Paris pe Alexandru Golescu şi la Constantinopol pe Ioan Ghica.
Ghica se afla în capitala Turciei încă din mai, înainte de izbucnirea revoluţiei, trimis ca să pregătească spiritele oamenilor politici. Generalul Aupick, reprezentantul republicei franceze, l-a primit bine şi l-a încredinţat de sprijinul său pe lângă guvernul turcesc. Prin intervenirea acestuia a scăpat de arestare, când s-a aflat că în Bucureşti s-a răsturnat ordinea stabilită de lucruri.
În septembrie 1848, fruntaşii mişcării revoluţionare, fură exilaţi. Ghica rămase la Constantinopol, silindu-se să deştepte în lumea diplomatică simpatii pentru români.
În 1853 a publicat sub pseudonim (G. Chainoi) o broşură cu titlul Dernière occu pation des principautés relativă la intrarea ruşilor în Moldova şi Muntenia. Tot atunci a dat ministerului turcesc un memoriu, arătând importanţa ce ar avea participarea României la războiul care se pregătea atunci contra Rusiei, război ce avea să se nu mească al Crimeei.
În 1854, i s-a propus de ambasadorul englez să se ducă guvernator (bey) în insula Samos, unde era cuibul piraţilor din arhipelag. El, după stăruinţele amicului său, Re şid-Paşa, a primit sarcina pentru trei luni, dar a stat câţiva ani (1854-1859) reuşind prin măsuri înţelepte şi prin ajutorul unui vas francez să stârpească pirateria din arhipelag.
Venind în ţară, fu ministru în Moldova şi în Muntenia.
La 1866 fu dintre conducătorii mişcării care răsturnă pe Vodă Cuza.
De la 11 februarie a fost în mai multe rânduri ministru şi prezident de consiliu; apoi a reprezentat ţara la Londra în curs de vreo nouă ani, dar din cauza boalei şi bătrâ neţii, s-a retras şi a murit apoi la moşia sa.
La 1874, Ion Ghica a fost ales membru al Academiei şi în mai multe rânduri a ocupat locul de prezident.
Operele lui Ion Ghica nu sunt numeroase, dar sunt foarte meritorii.
Convorbiri economice 1865-1876, sunt o încercare pe deplin izbutită de a pre zenta într-o formă cât se poate de simplă diferite chestiuni de economie politică, mijloc întrebuinţat de Jules Verne şi mai târziu de Camille Flamarion pentru răspândirea cu noş tinţelor de matematică, geologie, astronomie etc., nu în formă dogmatică, ci în naraţiuni şi dialoguri animate şi pline de spirit. Pe lângă fondul ştiinţific, întâlnim aci descrieri de obiceiuri, detalii asupra situaţiunii politice din timpul în care sunt scrise, cum şi modele de stil, precum descrierea Cişmigiului, portretul lui Mavrogheni domni torul, Bucureştii acum o sută de ani ş.a.
Pentru analizarea ideilor sale, Ghica se serveşte de mai multe procedări. Uneori între buinţează forma de scrisori, alteori schiţează o mică povestire în care intereca lează chestiile pe care vrea să le discute; pentru altele alege forma dialogică.
Negreşit, ca cunoştinţe de economie politică teoretică, nu dă nimic nou, dar el nu prezintă originalitate numai în modul cum face chestia accesibilă, adică cum îşi îndeplineşte misiunea de vulgarizator, ci în detaliile despre stări de fapt din ţara noastră din epoca în care scria. Cititorul deci, nu numai că va înţelege lesne ce este creditul, ce sunt împrumuturile statului, ce este proprietatea etc., dar va vedea cum era în anume epocă starea creditului public la noi, în ce stadiu se aflau împrumuturile statului, ce probleme erau legate de chestia proprietăţii ş.a.
Prima chestie pe care o cercetează autorul este munca. După o introducere, în care caută în toate chipurile să depărteze pe tineri de la funcţionarism, arătând că sunt mai bune carierele libere şi în special industria şi comerţul - trece la studiul pro priu-zis. Pentru aceasta imaginează un caz. Un părinte, om cu puţină ştiinţă de carte, dar foarte ambiţios, care se îmbogăţise prin agricultură, doreşte să vadă pe fiul său funcţionar şi cât de curând ministru. Pentru acest scop îl trimite în Franţa ca să se facă doctor în drept. Tânărul stă acolo 8 ani, dar învaţă literele la Sorbona şi agricultura la Grignon. Acest tânăr face cunoştinţă pe vapor cu autorul şi-i scrie apoi întâm plările vieţii sale. Aci se vede cât s-a supărat bătrânul părinte când a aflat că fiul său nu e om de legi şi că vrea să stea la ţară şi să se ocupe cu agricultura şi cu opere literare. Aci se văd deosebirile de concepţii între cel care crede că numai funcţiile statului sunt ono rabile şi importante, pe când celelalte ocupaţii sunt inferioare şi între cel care socoteşte că munca este onorabilă. De aci consideraţii asupra muncii intelectuale şi a celei manuale şi în legătură cu acestea chestia maşinilor, a concurenţei, a asociaţiei etc.
În aceste Convorbiri Ghica discută mai ales munca, creditul, împrumuturile statului, proprietatea, industria, finanţele. El îndeamnă pe români a se deda la meserii şi la comerţ, căci „o naţiune fără industrie nu poate progresa”. În dezvoltarea bogăţiei naţionale stă îmbunătăţirea stării tuturor categoriilor sociale, deci şi a ţăranilor care suferă de atâtea lipsuri. Şi în legătură cu această chestie el face următorul tablou al situaţiunei poporaţiei rurale:

„Muncă ostenitoare, mâncare proastă şi puţin hrănitoare, lipsă de încălţăminte, îmbrăcăminte uşoară, aşternut neodihnitor, adăpost rău, apă stătută şi înverzită în mijlocul satelor, tifosul şi lingoarea, vărsatul, angina difterică şi frigurile în permanenţă şi vara şi iarna, fac ca femeile să devie din ce în ce mai anemice şi mai chlorotice, copiii limfatici, slabi şi bolnăvicioşi.”

Alte începuturi de opere de vulgarizare sunt: Omul fizic şi intelectual (Buc. 1866) şi Pământul şi omul (Buc. 1884). Această din urmă este o culegere de arti cole despre filozofia naturii. Este adresată tinerimii, care va trebui să înţeleagă „mulţu mirile spiritului omului care intră cu investigările sale în regiunile înalte ale ştiinţei”.
Dar ajungem la Scrisorile lui.
Ghica era vechi prieten cu Alecsandri. Se cunoscuse în Paris poate în anul 1835, petrecuse împreună şi se întorsese în patrie: unul, literat în Moldova, altul, om de ştiinţă, în Muntenia. Dar vechii prieteni se întâlniră din nou în Iaşi în 1840, când întocmiră foaia „Propăşirea”. Despărţiţi din nou se regăsiră când cele două principate se uniră, politica îi apropie, fiind şi unul şi altul miniştri ai noului domnitor; tot politica îi separă după 11 februarie 1866, căci Alecsandri nu a luat parte la mişcare contra lui Cuza. Alte împrejurări veniră mai târziu şi vechii tovarăşi îşi reluară relaţiile, ba le făcură şi mai cordiale. Ghica petrecea adesea la Mirceşti şi vorbea de fapte din trecut. Din aceste discuţiuni se născu ideea de a scrie amintirile lor şi astfel în aprilie 1880 apăru în „Con vorbiri literare” prima scrisoare din Corespondenţa între V. Alecsandri şi I. Ghica.
Alte scrisori urmară, mai multe ale lui Ghica şi câteva ale lui Alecsandri. În 1885 ele fură întrunite în volum şi tipărite cu o prefaţă semnată de I. Ghica.

„Oaspe iubit, zice Alecsandri despre acest volum, el va veni să ia loc în familiile române spre a le povesti cu graiul său limpede, vesel, plăcut, câteva scene de la începutul secolului nostru sau din zilele noastre şi a desfăşura o galerie originală de figuri ce poartă sigiliul caracteristic al epocei.”

Aici întâlnim o sumă de date autobiografice şi pagini ce vor servi istoricilor, care se vor ocupa cu viaţa românească în secolul trecut. Aici aflăm o minunată descriere a ciumei lui Caragea, modul cum se făceau nunţile pe la începutul secolului trecut. Ni se înfăţişează, de asemenea, starea şcolilor acum 50 de ani cu acei dascăli tipicari, ignoranţi, care băteau pe şcolari cu băţul sau aruncau cu papucul după ei - cum e figura dascălului Chiosea, dar făceau acestea „împinşi de un instinct bun şi generos, fără să aibă cunoştinţă de binele ce făceau ţării lor”. Viaţa lui Ghica în insula Samos se găseşte povestită în cele două scrisori despre Căpitanul Laurent. Câteodată tratează şi chestii teoretice ca Libertatea, Egalitatea, Legile.
Între aceste epistole se află şi studiul asupra lui Ioan Câmpineanu, pe care l-a citit la Academie, precum şi interesante amintiri despre Grigore Alexandrescu.
Volumul se termină cu cu articol asupra lui Bălcescu. Acesta a fost amic bun cu autorul şi în timpul cât Ghica se afla la Constantinopol, iar Bălcescu, după 1848, prin Transilvania, au întreţinut o lungă corespondenţă.
Această corespondenţă a dat prilej unui alt volum intitulat Amintiri din pribegia după 1848, scrisori către V. Alecsandri (Buc. 1889). Acest volum nu e o lucrare lite rară, ci o culegere cu o mare valoare documentară.
Aici se află multe scrisori ale lui Bălcescu, ale lui Heliade, Golescu, Rosetti ş.a. Atât aceste scrisori, cât şi capitolele explicative, presărate cu aduceri aminte foarte intere sante, sunt dispuse ca material numai, autorul neavând în vedere a trata o ches tiune în întregul ei. Vom afla aci stăruinţele depuse de o parte din emigraţi, ca să împace pe români cu ungurii, mergând până acolo ca să organizeze o legiune ro mânească des tinată a lupta alături de unguri, - stăruinţe care n-au ajuns la rezultat. Vom vedea atinse şi alte o sumă de fapte din epoca 1848-1852. Din nenorocire însă, vom vedea aci certurile dintre emigraţi, acuzaţiunile ce-şi aduceau unii altora, chiar ura cea mai cumplită uneori. Aceasta însă era interesantă situaţiunii lor, căci însuşi Ioan Ghica zicea că „exilatul depărtat de patrie, despărţit de familie şi de toate afecţiunile sale din tinereţe şi din copilărie, trăit în lipsă şi privaţiuni, de abia tolerat în pământul unde a putut găsi un trist adăpost, îşi înăspreşte spiritul, îşi împietreşte inima, se crede persecutat, trădat, spionat şi devine bănuitor şi de multe ori chiar nedrept şi pizmuitor”.

*


Dintre toţi autorii cu care se mândresc „Convorbirile literare”, nici unul n-a exercitat o influenţă aşa de mare ca Eminescu. Se poate zice că a făcut şcoală. Dintre elevii săi, unii, fără vreun puternic talent, au reuşit să-i imiteze numai forma, dar n-au dat opere personale; alţii însă s-au eliberat mai curând sau mai târziu de influenţa modelului şi şi-au luat zbor liber. Între aceştia, cel mai însemnat este, desigur, Vlahuţă.
Alexandru Vlahuţă (născut 1858) e bârlădean, a făcut studiile în Iaşi, a fost câtăva vreme avocat în Târgovişte şi apoi profesor în Bucureşti. Apoi s-a devotat numai literaturii, ocupând în acelaşi timp o funcţiune cu caracter literar în administraţia Casei şcoalelor.
Poeziile cu care s-a făcut cunoscut s-au publicat în „Convorbiri literare”, dar legătura lui cu „Junimea” sta numai în faptul că a avut un cult pentru Eminescu.
În 1887 a scos primul volum de poezii, care a provocat aprecieri diferite. Lăudat de admiratorii lui Eminescu, a fost criticat cu severitate şi fără dreptate de amicii lui Macedonschi. În această privinţă se poate cita un articol al profesorului Bonifaciu Florescu în revista „Peleşul” (1887).
După ce a mai publicat câteva colecţii de poezii, precum Iubire (1896) şi diferite ediţii, a dat în 1904 (Minerva) un volum care cuprinde întreaga sa operă poetică. Aşezarea bucăţilor e foarte puţin nimerită. Se pare că a vrut să le dea o ordine potrivită cu o idee, dar această idee nu se poate vedea desluşit. E de preferat ordinea cronologică, fiindcă poate mai lesne să-şi dea seama cineva de evoluţia talentului unui poet. În frunte e Cuvântul, în care vorbeşte despre rolul poetului. E un rol social: el care are puterea de a face să bată mii de inimi la un fel, nu trebuie să se ocupe de mizeriile şi de durerile sale personale. Aceasta e o concepţie de mai târziu a lui Vlahuţă şi nu se potriveşte cu colecţia întreagă a poeziilor sale, care sunt mai mult personale.
În primul rând el a cântat iubirea. Între poeziile acestea sunt unele narative sau lirice care cântă iubirea altora şi se înduioşează de suferinţele tinerilor care se iubesc şi pe care nenorocirile îi despart (Ce dor, Ce te uiţi cu ochii galeşi, În mănăstire). Sunt altele care exprimă propriile sale sentimente. Din acestea nu se poate recon stitui un roman de amor, ca din ale lui Eminescu; găsim numai începuturi timide, speranţe şi iluzii ale unui amor care de-abia se manifestă. Mai găsim fericirea iubirii (grupul: În fericire), dar nu urmările tragice ale unui amor dispreţuit sau ale unei gelozii zgu du itoare; de-abia (în Eternul cântec) se vede un regret pentru un amor atins şi poetul se învăluie în filozofia resemnării.
A doua grupă de poezii o formează acelea care arată ecoul pe care-l produce în sufletul poetului şi al altora credinţa în Dumnezeu., El nu e un ateu şi dacă credinţa sa trece prin momente de îndoială (La icoană şi Dormi, iubito), totdeauna credinţa iese învingătoare.
Cele mai multe şi cele mai izbutite poezii sunt cele care se raportează la problema vieţii. Din ele reiese că viaţa e tristă, iar cauzele sunt de natură personală şi de natură generală.
Pricina personală este situaţia scriitorului în societate. Scriitorul, şi în special poetul, este fiinţa care adânceşte problemele vieţii, care cugetă şi suferă pentru ceilalţi oameni, dar e privit ca inferior, pentru că e sărac, şi vine din clasa de jos a societăţii. Tu eşti poet arată lămurit nemulţumirea împotriva celor ce privesc pe poet ca un obiect de curiozitate sau de distracţie, iar Linişte, dedicată amicului său Dela vrancea, vorbeşte pe larg despre inferioritatea poetului, care nu poate îndura nici

... mila rea şi dispreţuitoare
Cu care-l privesc bogaţii din deşarta lor splendoare


nici trimful pretinşilor poeţi, linguşitori ai celor puternici şi scriitori „în gustul tuturor”; de aceea îl îndeamnă să fugă de splendoarea avuţiei, a renumelui şi a gloriei:

Lumea ce ai fost visat-o negăsind-o nicăirea,
Caută-ţi în tine însuţi liniştea şi fericirea.


O poezie provenită din aceleaşi preocupări este Delendum, care conchide însă cu un îndemn la inacţiune.
Pricina generală este eterna problemă a existenţei. De ce trăieşte? se întreabă el în poezia Cugetări, cam lungă, dar exprimând ideile cu multă plasticitate. Şi când viaţa nu-ţi mai oferă nici o atracţiune, e lesne „să-ţi arunci un glonţ în creer” (Din prag); dar nu te lasă natura dimprejur, viaţa însăşi, dragostea de viaţă; ar trebui să omori întâi această dragoste şi apoi să te omori şi tu.
Vlahuţă a publicat şi nuvele. Prima colecţie de nuvele Din durerile lumii, tratează aceleaşi subiecte ca şi poeziile lui de la început. A doua intitulată Din goana vieţii (Buc.1892), cuprinde puţine nuvele şi mai multe articole de ziar, critici sociale şi literare.
După ce a lucrat cu Haşdeu la „Revista Nouă” a căutat să fie însuşi conducător şi a făcut două încercări de acest fel: în 1893, când a scos „Vieaţa” şi în 1901 când a scos „Semănătorul”. Mai târziu a stat departe de grupările literare şi a dat concursul său numai revistei „Viaţa românească” din Iaşi.
În a doua parte a activităţii sale a produs puţine poezii, dar acum a descris fru museţile ţării în România pitorească (1901) şi faptele mai însemnate din istoria patriei în Din trecutul nostru (1908). În anii din urmă a consacrat un mare studiu pictorului Grigorescu (1910), pe care l-a iubit şi l-a admirat ca pe artistul desăvârşit al naturii şi ţării române.

b) 1890-1900

Influenţa Convorbirilor literare nu mai est acum covârşitoare. Mulţi din vechii colaboratori se despart de ele; apar scriitori tineri care n-au nici o legătură cu această revistă. Dar se simte continuu necesitatea de a se grupa. Prima manifestaţie mai im portantă este a lui Haşdeu, care dă la lumină „Revista nouă” 1888-1895. Acum este al doilea moment de mare glorie a lui Haşdeu”; este epoca dicţionarului.
Să spunem câteva cuvinte asupra acestei chestiuni:
Se ştie că chiar în primii ani după apariţia dicţionarului Academiei din 1871, s-au ridicat glasuri în această instituţie care cerură o refacere a lucrării lui Laurian şi Massim. Curentul acesta, susţinut mai ales de Odobescu şi de Alecsandri, a căpătat oarecare succes; dar Academia ezită, nu atât din pricină că nu se putea decide asupra persoanei, cât din pricina cheltuielilor ce ar fi cerut o asemenea lucrare. Atunci regele, care este protectorul instituţiei şi care s-a interesat de aproape de lucrările ei, a venit de câteva ori în sânul adunării şi a făcut comunicări cu privire la limba română.
În cea rostită la 23 martie 1884 propune Academiei publicarea unui Etymologicum Magnum Romaniae şi chiar arată principiile de care ar trebui să se călăuzească noua lucrare. În această privinţă, regele, deşi învăţase limba românească cu etimo logistul Laurian, a arătat un spirit clar cerând cu stăruinţă să nu se abuzeze de neolo gisme şi chiar a cerut Academiei să ia sub paza sa „această limbă veche”.

„Menţinem, zice el, aceste frumoase expresiuni întrebuinţate de străbuni şi nu ne temem de cuvinte care au dobândit de veacuri împământenirea.”

Atunci s-a oferit a suporta cheltuielile lucrării care credea că se va termina în 5-6 ani. În 1891 şi 1894 regele a stăruit ca lucrarea să meargă mai repede ca să aibă fericirea a vedea în timpul domniei sale sfârşită această operă monumentală. Planul lui Haşdeu, fiind prea vast, nu s-a putut duce la capăt şi de aceea Academia, în 1897 a dat însărcinarea d-lui Al. Philippide, dar s-a socotit că planul lucrării d-sale e prea mare şi de aceea, în urma unor divergenţe de păreri între d-sa şi majoritatea colegilor săi, d-l Philippide a părăsit lucrarea. Atunci în 1906, s-a încredinţat d-lui Sextil Puşcariu, azi profesor la Universitatea din Cernăuţi, misiunea de a termina lucrarea. Până azi au apărut două volume.
Haşdeu însă, primind sarcina aceasta, îşi puse în gând să facă o lucrare monu mentală şi modul cum a început, studiile savante ce a publicat, cu ocazia aceea i-au asigurat, cum am zis, o nouă epocă de glorie literară.
Situaţia aceasta a lui Haşdeu îndrumă pe mai mulţi scriitori să se grupeze în juru-i pentru a forma o mişcare literară nouă. Gruparea cuprinde pe doi dintre scriitorii care îşi făcuseră o reputaţie stabilită în câmpul literelor: Delavrancea şi Vlahuţă. Se alipiră şi poeta Veronica Micle şi poetul Gh. Kernbach (Gheorghe din Moldova), T. Speranţă, cunoscut prin anecdotele sale.
Colabora aci şi Ion Neniţescu (1854-1901) şi istoricii Ion Bianu, care publică aci mai multe articole de istorie literară şi de biografie şi G. Ionescu-Gion, care avu în acest timp o serie de succese importante prin conferinţele sale, scrise în stil bom bastic, dar critic cu oarecare talent şi prin articolele istorice. De la publicarea Istoriei Bucureştilor (1899) reputaţia sa începu să scadă din pricina atacurilor ce i se deteră de către gruparea de scriitori de istorie de la „Convorbiri literare.
Aci este momentul a vorbi cu oarecare amănunte despre Delavrancea.
Născut în 1858, Barbu Ştefănescu, mai târziu Delavrancea, a învăţat la liceul Sf. Sava (Bursierul cuprinde amintiri din viaţa de şcolar), apoi a studiat dreptul la facultatea din Bucureşti şi la Paris.
Întorcându-se în ţară, s-a consacrat gazetăriei; mai târziu a fost avocat şi om po litic: a fost deputat, primar al capitalei şi ministru de lucrări publice.
Ca orator, el a dobândit o mare notorietate. D-l Maiorescu - după ce Dela vrancea s-a alipit la politica conservatoare - l-a declarat „cel mai mare orator al epocii noastre”. E drept că în acţiune sunt puţini ca el; are mare putere de a ridica masele; dar discursurile citite nu mai produc acelaşi efect.
Ca literat, debutează între anii 1880-84 prin nuvele care înfăţişează figuri şi scene din lumea ţărănească şi din lumea mahalalelor bucureştene (Sultănica, 1885).
Treptat el intră cu observaţiile şi studiile sale în alte cercuri sociale: micii func ţionari (Iancu Moroiu), studenţii (Trubadurul, 1887) şi înalţii funcţionari (Paraziţii, 1893).
A căutat să-şi potrivească stilul cu starea socială a persoanelor care se înfăţişează în diferite scrieri; dar el nu s-a mărginit să dea această culoare locală în dialoguri, ci a urmat acelaşi procedeu şi în descripţie şi propriile sale reflexiuni. Forme neliterare ca „deştile”, „fitecine” ş.a. se întâlnesc la tot pasul.
Mai toate aceste nuvele sunt scrise după principiile şcolii naturaliste, urmărind o reproducere fidelă, chiar atunci când bunul gust se împotriveşte.
A doua serie de nuvele ale lui Delavrancea este cu totul deosebită: sunt bucăţi alegorice în care limba poetică a poeziei este dusă la o perfecţiune neatinsă de alţi scriitori. Nu s-ar putea compara decât cu Odobescu: acesta însă e mai rece, e mai manierat, nu are căldura lui Delavrancea.
După câţiva ani (1893-1903) de neactivitate literară, Delavrancea apare deodată într-un gen cu totul nou de activitate, teatrul, abordând drama istorică. Putem zice că de la Despot-Vodă şi Fântâna Blanduziei nu s-a mai produs atâta mişcare în opinia publică.
Cu aceşti scriitori întemeie Haşdeu „Revista Nouă”.
În Cuvântul premergător el se arată mulţumit că tinerii s-au gândit la el, ca unul ce a avut multe păcate pe care le-a ispăşit şi a făcut multe greşeli pe care a căutat să le îndrepte.
În privinţa programului, el nu făgăduieşte nimic precis, ci numai arată ceea ce „nu va fi” revista sa: „nu va fi socialistă, nu va fi gongoristă”.
Pe lângă scriitorii citaţi mai înainte, la „Revista Nouă” mai colaborează şi câteva importante personalităţi politice şi literare ca Ion Ghica, Dim. A. Sturdza, V. A. Urechia precum şi câţiva debutanţi sau tineri scriitori puţin cunoscuţi, ca Artur Stavri, P. Dulfu, Haralamb Lecca, Rădulescu-Niger, N. Ţincu.
Haşdeu dă loc important folclorului. Apar şi culegeri de bucăţi şi studii ştiinţifice. Dintre culegătorii care publică aci, doi sunt mai însemnaţi: Dumitru Stăncescu, de la care avem mai multe colecţii de basme şi snoave şi Petre Ispirescu, care ajunge acum la deplinătatea reputaţiei sale. Este deci necesar a spune câteva cuvinte despre dânsul.
Începuturile literare ale lui Ispirescu (1838-1887) au fost foarte modeste. El însuşi nu şi-a preţuit niciodată îndeajuns însemnătatea. Basmele publicate ici şi colo prin reviste, snoave şi ghicitori atraseră atenţiunea celor mai de seamă oameni de litere. După ce publică în broşuri (1873 şi 1874) Snoavele sau poveştile, el avu cinstea ca trei din volumele sale să fie precedate de prefeţe semnate de B.P. Haşdeu (Legende sau basme, Buc., 1872), V. Alecsandri (Legende sau basme, Buc., 1872), Al. Odobescu (Poveştile unchiaşului sfătos, 1879).
Ispirescu a încercat să fie şi povestitor original şi a publicat poveşti păgâneşti, adică basme cu subiecte din mitologia greacă şi poveşti istorice din trecutul poporului român. Negreşit, lipsa de cultură clasică îl împiedică să reuşească cu adevărat în primele lui încercări. Mai fericite sunt cele din urmă. Ele sunt adevărate modele de povestire „populară” şi ar trebui să fie studiate de cei care scriu pentru popor. Ispirescu, cu mai multă învăţătură, ar fi fost un admirabil vulgarizator.
Poate pentru a arăta că Iaşul nu şi-a pierdut prin transferarea „Convorbirilor literare” rolul său de oraş cultural, poate pentru a răspunde mişcării lui Haşdeu, se întemeie în 1889 o societate ştiinţifică şi literară, având ca organ „Arhiva societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi”. Foaia apare şi azi sub direcţia d-lui Al. Xenopol. În primii trei ani revista era în adevăr „arhiva” societăţii, căci îşi propunea să publice memorii şi note arătând rezultatele cercetărilor făcute de membri, precum şi analize şi dări de seamă despre diferite opere apărute în ţară şi în străinătate. Din 1893 ea se transformă, dând o parte din cuprinsul ei pentru poezii, dar păstrând vechile rubrici. S-au publicat aci multe articole de ştiinţe naturale, de drept şi de istorie. Au mai publicat articole istorice şi d-nii: Al. Philippide, P. Răşcanu, N. Iorga, I. Tanoviceanu, Gr. Buţureanu. Articole de filologie au dat d-nii Al. Philippide şi H. Tiktin. Cu pedagogia s-au ocupat d-nii C. Meissner şi I. Găvănescu. Documente au publicat d-nii N. Iorga şi G. Ghibănescu. D-l Iorga făcea adesea şi critica literară. Pentru literatura poetică rolul revistei a fost puţin însemnat. Aflăm puţine nume din cele cunoscute până atunci. Între acestea am putut cita pe al d-lui A.C. Cuza şi al lui N. Beldiceanu. Încolo sunt scriitori care debutează acum: d-l O. Densusianu, Boniface Hétrat, Ana Conta Kernbach, G. Lazu cu traducerile sale etc.
În vremea aceasta, se publică foarte mult, iar mare parte din publicaţii sunt legate cu luptele zilnice politice sau literare. Apar şi dispar reviste, se întemeiază şi se desfac grupări literare. Amicii de ieri devin duşmanii de azi. E o vreme foarte agitată. Vom nota aci câteva din manifestările de acest fel care au avut mai mult răsunet în acest timp.

*


În contra lui Haşdeu porneşte lupta Caragiale prin revista sa „Moftul român”, care începe la 24 ianuarie 1893, având ca director pe Caragiale şi ca prim-redactor pe Anton Bacalbaşa. Titlul ales de ei înfăţişează „meteahna specifică” a poporului român, precum au francezii l'engouement, ungurii şovinismul, italienii vendetta. Pe lângă campania regulată dusă prin articole şi prin ilustraţii contra spiritismului lui Haşdeu, contra poeziilor lui şi chiar contra dicţionarului pe care-l numesc „magnum morfologicum”, se publică aci multe din schiţele umoristice ale lui Caragiale. Aşa sunt articolele contra profesorilor transilvăneni, cei cu „aplicaţiunea metoaghii intuikive”, articole care, deşi nu aduc nimic nou şi nu zugrăvesc o stare de lucruri reală şi interesantă, au mare succes din pricina talentului particular cu care înfăţişează Caragiale lucrurile. Verva satirică a lui Caragiale se mai îndreaptă şi în contra poeziilor simboliste pe care le dă atunci la lumină Al. Macedonschi şi unii din colaboratorii „Literatorului”.

*


Criticul Gherea, în 1893, adună în juru-i pe I. Nădejde, fostul conducător al „Contemporanului” şi pe Sofia Nădejde, pe poeţii de la aceeaşi revistă, O. Carp şi Artur Stavri, pe N. Beldiceanu, colaborator la „Arhiva” din Iaşi, pe Anton Bacalbaşa, cunoscut prin câteva poezii şi prin articole de ziar. Mai toţi aceştia sunt atraşi prin prietenia politică: sunt socialişti. Pe alţii însă îi atrage valoarea criticului literar: Delavrancea şi Vlahuţă. Apar aci câţiva tineri ca: I.N. Roman, P. Bujor şi I. Păun. Noua publicaţie „Literatură şi ştiinţă” (1893-94) este importantă prin studiile critice ale d-lui Gherea, care califică epoca aceea de „secetă literară şi ştiinţifică”, prin o serie de nuvele şi poezii şi prin articole ştiinţifice.
Chestiunile politice în curând despart pe colaboratori şi publicaţia încetează. Socialiştii se concentrează la revista săptămânală „Lumea Nouă” (care începe în 1895). Aci atrag şi pe un tânăr poet şi admirator al lui Macedonschi, Traian Demetrescu (1866-1896), care acum stă departe de fostul său maestru şi lucrează la diferite reviste bucureştene, ba întemeiază singur o revistă în Craiova (“Revista Olteană”).
De la el avem mai multe volume de poezii (Poezii, 1885, Sensitive, 1894, Acuarele, 1896) şi două romane (Cum iubim, 1896, Iubita, 1895) ş.a.
Al. Vlahuţă se asociază cu Dr. A. Urechia şi scot la 28 noiembrie 1893 revista săptămânală „Vieaţa”. Văzând certurile dintre scriitori şi atacurile lor pline de ură şi de duşmănie, directorii, nefiind înglobaţi în nici o mişcare din taberele literare sau politice, îşi propun să urmărească mersul culturii, al ştiinţei şi al artei şi ţinând în curent pe cititori, să le arate partea de seriozitate şi partea de ridicol din toate luptele literare şi politice.
Ca folos pentru literatură, revista aceasta a adat la lumină câteva din poeziile lui Vlahuţă, a încurajat debuturile lui Şt.O. Iosif şi ale altor tineri scriitori. Tot ea a îndemnat pe bătrânul V.A. Urechia să scrie mici nuvele şi schiţe Viaţa în trecut bazate pe documente.
Genul criticei umoristice, cam vulgare, a d-rului Urechia, a avut succes prin noutatea lui; dar obiectivitatea de critică pe care o făgăduieşte direcţia în articolul-program n-au putut s-o menţină totdeauna. Revista a devenit un organ de luptă. Lupta aceasta s-a purtat mai ales în contra socialiştilor, contra revistei lor „Lumea Nouă” şi „Munca” şi în special contra lui Anton Bacalbaşa.
Acesta, după ce se depărtase de Caragiale de la redacţia revistei „Moftul român”, redacta o revistă pe care o intitulase „Moş Teacă” pentru a da oarecare continuitate succesului ce avusese cu volumul său prin care ridiculiza viaţa militară. Volumul cuprinde însă - precum s-a şi arătat - multe motive luate din cartea umoristului francez Leroy, care crease tipul colonelului Ramollot.
Aci, pe lângă articolele de critică satirică vulgară, persiflează uneori pe Caragiale şi atacă direct cu multă vehemenţă pe Haşdeu. Împotriva articolelor despre spiritism sunt îndreptate cele mai multe atacuri.

*


În 1894, I. Slavici, I.L. Caragiale şi G. Coşbuc se întovărăşesc şi scot în editura librarului Sfetea o revistă bilunară „Vatra”, frumos tipărită şi frumos ilustrată, însă cu reproduceri după reviste străine, mai ales germane.
Constatând cu bucurie că s-a format încet-încet în Ţara Românească un public de cititori destul de numeros care iubeşte literatura naţională, articolul program Vorba de acasă accentuează o idee nouă care avea să devină mai târziu un îndemn urmat de fecunde rezultate: dorinţa de a face literatură naţională.
Deşi arta nu are naţionalitate, totuşi fiecare naţiune prezintă în producţiunile sale o sinteză a dezvoltării sale particulare. Dacă aceste producţii se pot ridica la o valoare deosebită, ele se impun şi altor popoare şi acea literatură devine literatură universală. Românii n-au ajuns încă la acest punct. De aceea directorii publicaţiei declară că vor fi mulţumiţi să scrie „pentru contemporanii lor români”.
Dintre conducători, Coşbuc s-a ocupat mai de aproape cu revista şi aci a publicat o bună parte din poeziile cele mai de seamă ale lui. Mai puţin a scris Slavici şi Caragiale.
În vremea aceasta, Coşbuc se impune atenţiunei publicului cititor. E momentul deci de a-i cerceta activitatea.
George Coşbuc (născut 1866) este dintr-un sat de lângă Năsăud. Nu se cunosc multe amănunte din viaţa sa înainte de a trece în regat. A învăţat la Năsăud şi la Cluj, dar mare parte din cultură şi-a făcut-o singur.
După ce a lucrat câţiva ani la ziarele de peste munţi, îndeosebi la „Tribuna” din Sibiu, a trecut în 1890 în România. A fost câtva timp profesor şi ziarist în Bucureşti, colaborând la cele mai importante ziare şi reviste, întemeind apoi el însuşi câteva reviste (“Vatra”, 1894).
Primul volum care i-a stabilit reputaţia este Balade şi idile (Buc. 1893), dar el avea până atunci o activitate literară de aproape 10 ani. Publicase prin reviste diferite poezii, iar în 1885 dăduse la lumină un mic volum în Biblioteca Tribunei din Sibiu: Pe pământul Turcului, după care urmă: Blestem de mamă (1885), Fata craiului din cetini (1886), Draga mamei, baladă (1866), Fulger, poveste în versuri (1877).
Apariţiunea volumului din 1893 s-a făcut tocmai în vremea când poezia româ nească se afla în stare de criză. Eminescu stăpânea toate spiritele şi produsese un mare număr de imitatori. Ideile pesimiste ce se desfăceau din operele lui, critica în contra organizaţiei sociale răspândită de socialişti, precum şi ideile lor cosmopolite care apelau la „muncitorii din toate ţările”, negaţiunea sau batjocorirea ideii de patrie, toate aceste lăsau o stare de adâncă deprimare în suflete.
Nici un scriitor din Regat nu putea să reacţioneze împotriva acestei situaţiuni. Vlahuţă o constata, se întreba dacă trebuie s-o atribuie „melancoliei secolului care moare” şi îndemna pe tineri să se inspire din alte izvoare, să adâncească viaţa poporului, să înalţe pe eroii lipsiţi de slavă, să facă a se naşte o lume „nouă”. Coşbuc răspundea acestei necesităţi. Lumea lui era cu adevărat nouă. Toţi marii noştri poeţi fuseseră sau oameni dintr-o clasă socială înaltă sau orăşeni mulţumiţi cu starea lor ori nemulţumiţi şi revoltaţi de nedreptatea şi de dispreţul ce sufereau de la cei bogaţi şi sus puşi sau filozofi care cugetaseră asupra problemelor care frământau pe oameni în toate ţările. Coşbuc e poetul sătean, care şi-a început cariera, dacă am putea zice astfel, ca poet în sat, luând parte la viaţa ţărănească chiar după ce se dusese la învăţătură. Ne spune cu mare since ritate într-un articol că, dacă n-ar fi învăţat carte şi ar fi rămas în locul său de naştere, el ar fi fost rapsodul satului. De aceea d-l Dobrogeanu Gherea, în studiul critic ce a publica asupră-i (1897), l-a numit poetul ţărănimii.
Deşi publicate în volum de abia în 1899, poeziile din colecţia a doua Fire de tort sunt compuse în cea mai mare parte cam în aceeaşi epocă cu cele precedente. De aceea putem vorbi deodată despre amândouă .
Subiectele poeziilor acestora sunt foarte variate. Cele mai multe sunt narative, sunt cu adevărat balade. Acestea se pot împărţi în patru grupări:
a) Cu subiecte erotice, cum este Crăiasa zânelor, care arată triumful amorului pământesc faţă de un ideal care ar trece de hotarele acestei lumi. Se poate alătura cu Luceafărul lui Eminescu, lăsând, bineînţeles, la o parte faptul că aceasta se poate inter preta ca o poezie simbolică. În opera lui Eminescu avem o fată de împărat care e iubită de un Luceafăr, dar acesta, când e aproape să-şi piardă nemurirea, vede că mai puternică este iubirea pământească. La Coşbuc zânele au fugit într-un palat departe de lume ca să scape de mrejele dragostei, dar un tânăr travestit ajunge la ele şi însăşi căriasa cade în ispită şi trece în lumea muritoare;
b) Cu subiecte din viaţa sufletească a ţăranului. Aci vedem obiceiurile ţărăneşti şi concepţia ţărănească despre probleme sociale sau sufleteşti. Poetul spune că avea de gând să scrie un ciclu întreg de poeme de acest fel, dar în volumele de care vorbim avem numai nunta (Nunta Zamfirei) şi moartea (Moartea lui Fulger). Pentru a înălţa importanţa naraţiunilor, poetul ne înfăţişează nu simpli săteni, ci împăraţi: Zamfira e fata unui împărat pe care o peţesc crai din toate părţile lumii. Fulger este fecior de împărat şi moare în luptă. Obiceiurile acestei lumi împărăteşti sunt primitive ca şi ale simplilor ţărani, dar mărite în raport cu puterea şi cu rolul împăraţilor. În acest cadru se găseşte închisă discuţia problemei vieţii şi morţii. Aflăm concepţia ţăranului: viaţa trebuie s-o trăieşti şi s-o primeşti cum ţi se dă; să nu disperăm în faţa morţii, căci este dincolo o altă viaţă mai fericită. Mai departe nu trebuie să mergi:

Nu cerceta aceste legi
Căci eşti nebun când le înţelegi.


c) Cu subiecte din istoria românească, cum este Voichiţa lui Ştefan, Ştefăniţă Vodă şi Paşa Hasan. Cea mai importantă este cea din urmă, care povesteşte un episod din lupta de la Călugăreni. Având ca izvor pe Bălcescu, ne arată cum, după înfrângerea lui Sinan, comandanţii fugeau să se pună la adăpost şi cum Mihai urmă reşte pe unul din ei: Hasan Paşa. Vitejia lui Mihai, spaima turcului, în a cărui imaginaţie eroul român luă proporţii uriaşe, toate acestea sunt zugrăvite în mod admirabil. Şi ca formă de vers şi ca imagini, poezia aceasta e una din cele mai bune alui lui;
d) Cu subiecte exotice, ca Regina Ostrogoţilor şi El Zorab.
În aceste două volume sunt şi câteva poezii lirice: Doina, Noi vrem pământ şi Cântec barbar. Cele două din urmă sunt cântece de revoltă, cu accente sălbatice, în care energia expresiunii este poate fără pereche în literatura noastră. Cea dintâi este o apostrofă către Doină, în care arată, ca şi poezia poporană, rostul acestui cântec în viaţa sufletească a neamului românesc, care vede într-însa expresia sentimentului dragostei, ca şi durerea despărţirii şi a înstrăinării, ca şi revolta în contra nedreptăţii şi a asupririi.
O parte din poeziile din aceste volume sunt descriptive. Mai numeroase sunt însă acestea în al treilea volum intitulat foarte ciudat Ziarul unui pierde vară (1902). Sunt pasteluri, dar deosebite de ale lui Alecsandri; în ale lui Coşbuc e mai multă mişcare, e priveliştea diferitelor aspecte ale naturii, vară, iarnă, noapte, seară, dimineaţă, cu amestecul omului care trăieşte, se bucură, munceşte, suferă în mijlocul naturii. Gherea socoteşte că în descrierea frumuseţilor naturii întrece pe Alecsandri.
Coşbuc a scris, în 1899, două cărţi asupra războiului de independenţă: Povestea unei coroane de oţel şi Războiul pentru neatârnare. Studiile ce-a făcut ca să le scrie, i-au inspirat o sumă de poezii cu subiecte relative la faptele vitejeşti din această epocă. După Alecsandri el este al doilea cântăreţ mare al acestor lupte; dar lucrarea lui e mai complexă: sunt mai multe la număr poeziile, sunt mai complicate povestirile, sunt mai variate înfăţişările faptelor. El are darul de a reînvia trecutul şi, prin aceasta, poeziile sale din acest ciclu vor forma un material bogat de cultură patriotică.
O parte din cele vechi şi câteva poezii noi a adunat în 1904 în broşura Cântece de vitejie.
Dar activitatea lui Coşbuc este neobosită. El a întreprins să traducă operele marilor scriitori străini, a tradus în versuri exametre (ideie nu tocmai fericită) Eneida lui Virgiliu, apoi Georgicele aceluiaşi poet, a tradus din Terentiu (Parmeno) şi din Schiller. Piesa acestuia Don Carlos s-a reprezentat pe scena teatrului Naţional în 1910 cu mare succes.
Pe lângă conducătorii revistei se adaugă şi câţiva scriitori, care îşi mai încercase puterile, ca Vasile Păun, care publicase puţine poezii pe la 1870 şi care dă acum studii literare şi poezii corecte, dar fără un puternic suflu poetic; ca Petre Dulfu, care publică aci Povestea lui Păcală. Aci debutează şi tânărul poet G. Murnu, traducătorul de mai târziu al Iliadei lui Omer şi profesor de arheologie. Asemenea, Traian Demetrescu publică aci mai multe poezii.

*


„Convorbirile” încearcă, în acest domeniu, transformări importante în or ganizarea şi mersul lor. În 1895 se retrage I. Negruzzi şi conducerea o ia un comitet compus din tineri, cei mai mulţi foşti elevi ai profesorului Titu Maiorescu. E noua generaţie care-şi propune a continua opera înaintaşilor lor.
Teohari Antonescu a debutat ca elev al lui Gr. Tocilescu prin lucrarea despre Cultul cabirilor în Dacia şi a publicat articole de arheologie, devenind primul titular al catedrei de arheologie la Universitatea din Iaşi.
Ion Al. Brătescu-Voineşti, fost magistrat, avocat şi deputat, începe cu poezii, dar se impune atenţiei publicului prin nuvelele sale.
Mihail Dragomirescu, azi profesor la Universitatea din Bucureşti, începe ase menea prin poezii şi continuă prin critice literare, în care caută a da o nouă formulare vechilor teorii ale lui T. Maiorescu. Mai târziu se desparte de tovarăşii săi şi devine chiar adversarul „Convorbirilor literare”, acuzând pe conducătorii lor că nu mai repre zintă tradiţia fundatorilor.
D. Evolceanu publică recesiuni asupra cărţilor ce apar, dar apoi părăseşte această îndeletnicire şi devine profesor de limbă latină la Universitatea din Bucureşti şi mai târziu colaborator la dicţionarul Academiei.
Ion S. Floru publică articole de istorie.
Petre P. Negulescu publică articole de filozofie şi azi este titularul catedrei ocu pate odinioară de Titu Maiorescu.
C. Rădulescu-Motru, care azi e profesor de psihologie la Universitatea din Bucureşti, părăseşte „Convorbirile” şi întemeiează „Noua revistă română”.
I.A. Rădulescu scrie articole de critică socială şi literară şi azi colaborează la dicţionarul Academiei.
Fr. Robin scrie studii de stilistică.
Comitetul acesta conduce revista până în 1900. În acest interval se publicară lucrări diferite de ale tinerilor conducători, precum şi de ale altor scriitori mai vârstnici. Apărură aci şi multe nume noi.
D. Titu Maiorescu, fără să fi scris articole anume pentru „Convorbiri literare”, a ţinut să publice întâi aci studiile şi notele introductive pentru diferite cărţi, cum au fost acelea care au servit ca prefaţă colecţiilor de discursuri parlamentare. Tot aşa a fost notiţa asupra lui I. Popovici Bănăţeanu. Acest tânăr bănăţean, de la care au rămas câteva poezii şi nuvele din viaţa meseriaşilor (În lume, Buc., 1895) promitea să scrie lucruri de valoare, dar a fost prea curând răpit de moarte, ca şi un alt bănăţean, Victor Vlad, cel ce scria poezii în dialectul provinciei sale.
Dintre vechii colaboratori publică acum în „Convorbiri literare” poezii Anton Naum (Povestea vulpei), Ascanio Olănescu, N. Volenti şi Duiliu Zamfirescu. Pe lângă ei apar tineri ca Brătescu-Voineşti, Mihail Dragomirescu, Dim. Nanu, G. Murnu şi Haralamb Lecca, iar mai târziu G. Tutoveanu şi Al. Antemireanu.
Traducerile ocupă un loc însemnat, ca şi în primii ani ai revistei. Vom nota poe ziile lui Catul (trad. de N. Basilescu) şi piese de teatru ca Femeia îndărătnică a lui Shakespeare (trad. H. Lecca), Antigona lui Sophocle (trad. de M. Dragomirescu) ş.a.
Romanul este înfăţişat prin seria pe care o începe d. Duiliu Zamfirescu (Viaţa la ţară, 1895; Tănase Scatiu, 1896, În război, 1897), iar nuvele scriu mulţi colabo ratori, între care vom nota pe d-nii: Duiliu Zamfirescu, pe Marin Stroescu, I.Basarabescu, Brătescu-Voineşti.
Tinerii conducători se ocupă mai ales de filozofie (P.P. Negulescu, C. Rădu lescu-Motru) şi de critică şi polemici literare. Recensiuni şi notiţe critice semnate de d-nii D. Evolceanu, S. Mehedinţi, C. Litzica, Mih. Dragomirescu, St. Orăşeanu cercetează diferite scrieri apărute şi îşi dau părerea asupra valorii lor; iar d-l Mihail Dragomirescu întreprinde studii critice mai întinse, cum sunt cele îndreptate contra d-lui Dobrogeanu-Gherea, discutând teoria criticei, opunând „criticei ştiinţifice” a aces tuia „critica estetică” (Critica ştiinţifică şi Eminescu, 1895).
Comitetul acesta conducător fusese recomandat publicului de d-l Iacob Negruzzi (nr. de la 1 ian. 1895) cu vorbe încurajatoare. D-sa, după o împreună lucrare de doi ani, declară că „a dobândit încredinţarea că acei tineri vor şti să ducă înainte cu succes” opera generaţiei d-sale şi a d-sale personal. Cu toate acestea, după mici schimbări, vom vedea că în 1900 compunerea comitetului se schimbă şi revista ia un caracter mai mult ştiinţific decât literar.
La 25 noiembrie 1896, Olănescu, care era acum o persoană însemnată în mişcarea noastră politică şi literară, chemă pe scriitori la o publicaţie nouă: „Revista pentru literatură şi artă română”.
Dumitru C. Olănescu (1849-1908), după studii juridice făcute în Paris, a fost magistrat şi apoi diplomat. În 1900 ajunsese ministru plenipotenţiar. Comisar general al guvernului la Expoziţia universală din Paris (1900), el a publicat un voluminos raport despre activitatea ţării sale şi despre modul cum s-a înfăţişat ea la acel concurs internaţional.
S-a făcut cunoscut prin poeziile sale originale şi traduse, publicate în „Con vorbiri literare” sub pseudonimul Ascanio. Mai târziu a tradus diferite piese din franţuzeşte (Ruy-Blas a lui V. Hugo) şi a compus şi originale (Doctorul satului, Pribeagul, Primul bal, comedii). Curând după războiul din 1877 a scris Pe malul gârlei, o comedie în care vedem cum un ţăran scapă de la moarte pe o beizadea şi e plătit cu o grozavă ingratitudine; e deci o satiră adresată ruşilor după răpirea Basarabiei având ca încheiere: pe cine nu-l laşi să moară, nu te lasă să trăieşti. Mai publică nuvele, poezii, satire, piese de teatru.
Lucrarea cea mai importantă este traducerea poeziilor lui Horaţiu: Ode epode, Carmen saeculare (Buc., 1891), operă premiată de Academie în 1892.
În 1893 i se deschiseseră porţile Academiei dându-i-se fotoliul lui Alecsandri. Mare admirator al acestui scriitor, pe care-l celebrase printr-o apologie în versuri La mormântul poetului (1893), el alege ca subiect al discursului său de recepţie viaţa şi operele predecesorului său.
“Literatura şi arta română”, pe care o întemeiază Olănescu cu d-l N. Pătraşcu, se înfăţişează cu un program cam vag: constatarea că literatura noastră nu urmează o dezvoltare firească, pentru că lipseşte o „educaţie naţională”.
Pentru acoperirea lipsei trebuie un nou „regim intelectual” care să dezvolte patriotismul şi în vederea acestui scop îşi propune a lucra revista aceasta.
Colaboratorii cei mai stăruitori ai revistei, care a apărut până în 1904, afară de directorul D. Olănescu, care publică poezii şi studii diferite şi de secretarul redacţiei, d-l N. Pătraşcu, care debutase în „Convorbiri literare” şi care publică acum critici şi recenzii literare, sunt d-l G. Coşbuc, cu poezii, d-l Duiliu Zamfirescu, cu poezii şi cu un roman (Îndreptări, 1901-1902). Numeroase bucăţi a publicat şi d-l Hara lamb Lecca. Încurajat de Haşdeu, care i-a adresat o scrisoare plină de laude, a început apoi să publice o serie de volume pe care le-a numerotat: Prima, Secunda, Quarta etc. Unele sunt colecţii de poezii lirice sau narative, altele sunt piese de teatru, mai ales drame moderne ca Jucătorii de cărţi (1899) şi Câinii (1900). Sub titlul I.N.R.I. a publicat în 1905 o poemă lirică în care se înfăţişează patimile şi moartea lui Hristos.
Au mai publicat poezii d-nii: D. Nanu, Ştefan Petică, Th. Şerbănescu, G. Tutoveanu, D. Anghel, I. Bârseanul, Iuliu Dragomirescu, Ştefan Iosif, Andreiu Naum, L. Dauş, Radu Rosetti ş.a.
Nuvele au publicat d-nii C.I. Nottara, H. Coşoiu, E. Grigoroviţă ş.a.
Anghel Demetriescu a publicat articole de critică literară; G.Dem. Teodorescu, articole de folclor; iar Ionescu-Gion articole de istorie.
Câteodată însuşi Haşdeu a dat lucrări de ale sale.
D-l N. Iorga a publicat aci note de călătorie şi articole de istorie. Este epoca în care scrierile sale încep a atrage atenţia publicului.

IV. Literatura care se formează (1900-1910)

Primul deceniu al secolului XX-lea însemnează desigur o fază nouă în literatura noastră. Cred însă că nu a venit momentul de a se face caracterizarea generală a acestui timp, pentru că nu putem şti mersul şi succesul curentelor ce se observă, pentru că s-au ivit scriitori despre a căror dezvoltare nu se poate spune cu siguranţă nimic. Trebuie să notăm totuşi câteva principii care s-au formulat, câteva talente noi care s-au impus precum şi o serie de fapte care vor rămâne, oricare va fi valoarea ce li se va acorda.

*


La 1 ianuarie 1900, d-l C. Rădulescu-Motru, dă la lumină o publicaţie intitulată „Noua revistă română pentru politică, literatură, ştiinţă şi artă”. Ea a avut un succes destul de important la început, mai ales prin anchetele politice şi sociale ce a întreprins, dar acţiunea ei a slăbit, şi la finele anului 1901 a încetat. A reapărut în 1908, dar acum are alt caracter: e o publicaţie săptămânală în care partea politică şi de polemică curentă este cea mai importantă; apoi activitatea ei în mare parte trece peste marginile crono logice ale acestei cărticele.
Noua revistă a publicat articole ştiinţifice şi politice, articole de pedagogie şi de istorie; a ţinut în curent pe cititori cu publicaţiile româneşti. Direcţiunea a făcut apel la toţi scriitorii bătrâni şi tineri şi a obţinut concursul unui număr însemnat dintre ei. D-nii N. Iorga, I. Tanoviceanu şi I. Nădejde au dat articole de istorie; d-nii O.Densusianu, H. Sanielevici şi P. Haneş, articole de istorie literară; d-l Coşbuc dă câteva poezii şi articole de folclor. Dar poezii aflăm şi de alţi mulţi poeţi ca d-nii: D.Karr, Radu Rosetti, Artur Stavri, H. Lecca ş.a. Folclorul e cercetat mai ales de d-l Şăineanu şi T. Speranţă.

*


O altă manifestare literară pe care trebuie s-o cotăm este apariţia revistei „Semănătorul” (1901), condusă de d-nii Al. Vlahuţă şi G. Coşbuc. Ei observă că „inimile tânjesc”, că e nevoie de „un stindard de înseninare şi de înfrăţire intelec tuală” şi că trebuie să se redeştepte „avântul de odinioară în sufletele româneşti”. Ei cred că luptele literare din anii precedenţi au fost dăunătoare mişcării literare şi că forţele s-au risipit prea mult. Ei mai cred că însăşi literatura se află pe o cale greşită. Ei declară că simt chiar „o mustrare de cuget” pentru că s-au înstrăinat de marea viaţă a poporului, de marile lui suferinţe şi aspiraţii”. Ei văd cu durere că în educaţia ce s-a făcut tinerimii, şi de către şcoală şi de către scriitori, s-au introdus nepăsarea faţă de neam şi în străinarea în simţire; că mulţi se sfiesc de rostirea cuvintelor patrie, iubire de ţară şi de popor.
De aceea ei cer „adâncă evlavie pentru trecutul glorios” şi „iubire entuziastă pentru ţară”. Aceste sentimente ei vor să le vadă realizate, nu numai în educarea tine rimii, dar şi în manifestările literare şi cred că au datoria să facă aşa.
În anul al doilea, fondatorii se retrag şi revista rămâne sub direcţia unui comitet. Acum se introduc câţiva colaboratori noi, între care d-l N. Iorga şi d-l Ovid Densusianu. Programul fondatorilor se realizează: se publică poezii patriotice, nuvele cu subiecte din viaţa ţărănească.
Curând însă d-l Ovid Densusianu se retrage, rămânând director d-l N. Iorga cu un comitet compus din d-nii: St.O. Iosif, M. Sadoveanu şi I. Scurtu. Cu anul următor se retrage şi d-l N. Iorga, rămânând d-nii Sadoveanu, Anghel şi cu d-l Iosif, iar în 1908 intră în comitet pentru partea politică, d-l Aurel Popovici, care scrie o serie de articole violente împotriva ideilor democratice şi apoi revista încetează. Retragerea d-lui Ovid Densusianu, se vede a fi provocată de felul literaturii ce se publică în „Semănătorul”, căci în 1905 scoate însuşi o revistă „Viaţa nouă”, în care califică de „rătăciri populare” poveţele ce se dau scriitorilor de a se întoarce la popor şi aduce ca exemple de „copilării şi necuviinţe” versuri publicate în revista în care scrisese în ajun.
La „Semănătorul” poezia e reprezentată în primul rând prin cei doi condu cători: G. Coşbuc, care dă câteva poezii originale şi traduceri din Odisea şi din Infernul lui Dante; Al. Vlahuţă care dă asemenea poezii originale şi traduceri din poeta italiană Ada Negri.
Dintre poeţii cunoscuţi din publicaţii anterioare, scriu aci: Ştefan O. Iosif, care în această epocă îşi stabileşte reputaţiunea prin volumele: Patriarhale (1901), Ro manţe din Heine (1901), Poezii (1902), Din zile mari (1905), Credinţe (1905); d-l Dimitrie Nanu, care debutase în 1893 în „Familia” din Oradea Mare şi care dă, pe lângă poezii originale şi traduceri foarte reuşite din Racine - şi d-l Artur Stavri, care va publica în acest timp două volume de poezii (Pe acelaşi drum şi Luminişuri).
Dar multe nume noi apar în coloanele revistei de care vorbim: G. Orleanu, d-na Natalia Iosif, d-nii: P. Cerna, Z. Bârsan, H. Frollo, G. Vâlsan, Corneliu Moldovan, A.A.Naum ş.a.
Dintre tinerii de peste munţi scriu aci: d-ra Ecaterina Pitiş din Braşov, d-l I. Broşu, I.U. Soricu, azi profesor în Bucureşti şi G. Rotică din Bucovina.
Nuvela e reprezentată prin scrierile d-lor Vlahuţă, Ion Gorun (Al. Hodoş), Constanţa Hodoş, dr. Basarabeanu, cunoscut prin publicaţii anterioare, I.A.Basarabescu, D. Anghel, I. Agârbiceanu, Vasile Pop, M. Sadoveanu, I. Ciocârlan, C. Sandu-Aldea, Emil Gârleanu (cu psed. Emilgar), N. Dunăreanu, N.N.Beldiceanu, I. Boteni, V.Caraivan, Ion Adam.
Critica o reprezintă d-nii: N. Iorga, O. Densusianu, Ilarie Chendi, I. Scurtu şi Izabela Sadoveanu.

*


„Viaţa nouă” începe (1 februarie 1905) prin a combate literatura timpului, care are ca izvor de inspiraţie viaţa poporului de la ţară: „Nu e literatură aceasta; nu e lite ratură care să ne facă cinste”.
Pe lângă articolele de istorie literară şi recensiunile scurte asupra cărţilor apărute, se publică aci poezii de d-nii: I.B. Hétrat, Al. Stamatiade, Al. Gherghel, M. Cruceanu, D. Teleor, N. Davidescu, Eugeniu Speranţă etc. Directorul revistei, d-l O. Densusianu publică şi d-sa (sub pseudonimul Ervin) un număr însemnat de poezii şi în diferite articole susţine principiile poeziei simboliste, versul liber ş.a.

*


D-l N. Iorga, socotind că misiunea sa în „fericita prefacere” a literaturii româneşti este în parte împlinită prin sprijinul dat tinerilor scriitori grupaţi în jurul „Semănătorului”, scoate în 1906, „Floarea Darurilor”, o revistă destinată a da pe de o parte traduceri din marii autori străini, pe de alta pagini uitate din epoca începuturilor literare şi în special dintre 1830-1840.
Această publicaţie ţine numai doi ani fiindcă de la ianuarie 1908 se contopeşte cu foaia politică „Neamul Românesc”; iar de la 25 decembrie 1908 apare deosebit revista lunară „Neamul românesc literar”. „Cuvântul” introductiv anunţă că nu re pre zintă un „partid literar”, că va publica „pentru plăcerea şi învăţătura publicului” diferite articole având ca normă: „exprimarea sinceră a sufletului românesc în formă de adevăr”.
La partea literară a acestei reviste au colaborat unii scriitori cunoscuţi din coloanele „Semănătorului” ca d-l I.U. Soricu, H. Frollo, Agârbiceanu ş.a. precum şi câţiva debutanţi, ca d-nii Oreste, G. Rotică, Topârceanu ş.a.
Publicaţiile acestea au pus în evidenţă şi mai mult activitatea multilaterală şi neobosită a d-lui Iorga.
Începând cu poezii, încă din vremea când era student, trecând la impresii de călătorie şi apoi la studii literare şi istorice, d-l N. Iorga a colaborat la toate principalele reviste din ţară, până când a întreprins însuşi asemenea publicaţiuni.
Numărul cărţilor date la lumină de d-sa este foarte mare. Adună şi publică documente şi cronici şi în colecţia Academiei (Hurmuzachi) şi într-o colecţie proprie (tipărită sub auspiciile Ministerului de Culte), precum şi în volume separate (Cronica lui Constantin Căpitanul). În acelaşi timp, pe lângă broşurile felurite şi articolele de polemică din reviste, întreprinde şi câteva serii de lucrări istorice: a) istoria patriei, fie sub formă de manuale, fie sub formă de studii speciale, ca cercetarea negoţului şi meşteşugurilor, a obiceiurilor, a costumelor etc.); b) istoria literaturii şi a culturii româneşti, tratând deosebit: literatura religioasă, literatura secolului XVIII şi trei volume din literatura sec. XIX (ajunge până la 1866); c) istoria diferitelor instituţii importante, ca armata (numai primul volum), biserica (tot asemenea); d) studii asupra istoriei universale, fie manuale, cuprinzând „istoria lumii”, fie volume dezvoltate; în care studiază istoria imperiului otoman (în limba germană), istoria imperiului bizantin (în limba engleză). La acestea se adaugă o serie de volume cu descrieri de călătorie; dru muri şi oraşe, sate şi mănăstări şi cele care vorbesc de Basarabia, Bucovina, Ardeal.
Activitatea aceasta îi dă un loc în Academie în 1910, unde citeşte ca discurs de recepţiune un studiu asupra activităţii istorice române (Două concepţii istorice).

*


Coşbuc, la rândul său, în 1906, dă la lumină cu Ion Gorun (d-l Al. Hodoş) revista „Viaţa literară”, care însă n-are viaţă lungă, fiindcă în 1907 directorii o părăsesc şi ea se preface în „Viaţa literară şi artistică” pentru a dispare după scurtă vreme. Cola boratorii sunt cam aceiaşi ca şi la celelalte reviste; mişcarea provocată de ea nu are mare putere; dar ea dă ocazie de a se distinge un critic: d-l Ilarie Chendi. Polemicile sale violente, nedrepte de multe ori, sunt scrise cu vervă şi denotă o deosebită agerime de spirit. (Adunate în volume: Preludii, Foiletoane, Fragmente). Aci a publicat multe din nuvelele sale d-l Al. Cazaban, care le va reuni apoi în volumul Chipuri şi suflete ş.a.

*


Mai importante decât toate aceste reviste este fără îndoială, aceea care iese la Iaşi la 1 martie 1906 „Viaţa românească”.
Iată câteva rânduri din programul ei:

„Poporul român a rămas în urma civilizaţiei europene, fapt explicat prin viaţa acestui popor. Cam de o sută de ani ne-am apropiat de această civilizaţie. Putem însă noi aduce nota mai particulară a neamului nostru în cultura generală a omenirii? Răspunsul e negativ, pentru că la noi e mare depărtare între clasele de sus şi între popor, sunt ca două naţii. Clasele de sus se ating de cultura apuseană, dar n-o asimilează, cele de jos nu se ating de această cultură şi sufletul poporului rămâne străin de viaţa civilizată şi nu poate da naştere unei culturi naţionale.
Aceasta nu se va întâmpla decât atunci când ţărănimea va căpăta în stat valoare socială, proporţională cu valoarea sa numerică, economică, morală naţională, când vom fi un popor, când toate clasele sociale vor fi ale aceluiaşi popor”.


În acest scop îşi propune să lucreze revista ieşeană. Autorii programului nu-şi propun să susţină o anumită şcoală literară, dar întrebuinţează numele de „poporanism” pentru a-şi caracteriza tendinţa. Acest cuvânt fusese - pe cât ştim - folosit de C. Stere în o serie de articole publicate mai de mult în „Evenimentul literar”. El a dat naştere la multe critici, mai adesea nedrepte (d-l S. Puşcariu zice „îngrozitorul cuvânt de po poranism”) care au avut ecou chiar în sânul Academiei, prin discursul d-lui Duiliu Zamirescu.
Revista întemeiată de d-nii C. Stere şi P. Bujor, profesori la Universitatea din Iaşi (mai târziu se retrage d-l Bujor şi se asociază d-l dr. I. Cantacuzino), este o publi caţie enciclopedică, în care se găsesc expuse în articole serioase chestiunile importante ce se înfăţişează la ordinea zilei; ea însă acordă o bună parte şi literaturii poetice.
Poezia nu se înfăţişează printr-un grup de scriitori, care să fie colaboratorii parti culari ai revistei, ci se găsesc poeţi de toate vârstele şi din toate curentele. Vlahuţă şi Coşbuc dau câteodată din operele lor. Dintre foştii colaboratori ai „Convorbirilor lite rare”, aflăm pe d-na Matilda Poni, dintre cei de la „Contemporanul” pe d-l Artur Stavri şi O. Carp; iar răposatul Kernbach Gh. (din Moldova) publică aci mare parte din scrierile sale. Aflăm pe tovarăşii de lucru d-nii St.O. Iosif şi D. Anghel (care deteră: Legenda funigeilor, Carmen saeculare etc.). Dintre colaboratorii revistelor bucu reştene publică aci d-nii H. Lecca şi D.A. Nanu, precum şi umoristul G. Ranetti şi simbolistul I. Minulescu. Dintre poeţii de peste munţi, găsim pe d-na Maria Cunţan şi pe d-l O. Goga.
De asemenea, mulţi tineri găsesc aici încurajare şi îndemn, precum sunt d-nii: M. Codreanu, A. Toma, Victor Eftimiu şi Oreste.
În privinţa nuvelei e o mică deosebire. Alături cu puţinele bucăţi semnate de Caragiale şi Delavrancea, aflăm opere ale multora din scriitorii care publică şi în alte reviste: N. Gane, Matilda Poni, Vlahuţă, D. Anghel, N.N. Beldiceanu, Sofia Nădejde, Sandu Aldea, I. Ciocârlan. Aflăm asemenea scriitori de peste munţi, ca I. Agârbiceanu ş.a. Genul acesta însă are prilej să se bucure de producţia deosebit de bogată a doi scriitori, care îşi stabilesc acum în mod definitiv reputaţia lor: I.A. Brătescu-Voineşti şi M. Sadoveanu.
I. Brătescu-Voineşti pe de o parte prin numărul restrâns de publicaţii, pe de alta prin modestia sa care l-a oprit de a aduna multă vreme în volum scrierile sale, a fost relativ târziu preţuit după dreapta sa valoare.
De abia în 1903 apare primul său volum: Nuvele şi schiţe. În 1908 retipăreşte vechile sale lucrări împreună cu câteva noi, dând volumului titlul primei nuvele: În lumea dreptăţii. În 1909 a tradus comedia lui Emile Augier: Guèrin Notarul.
Brătescu-Voineşti are în nuvele şi nota şi lumea sa particulară. Eroii săi sunt oameni cu situaţiuni modeste, mai adesea locuitori din provincie, în ale căror suflete se zbat suferinţe adânci, dar fără izbucniri violente. Ei trăiesc într-un mediu liniştit, în care vedem cu plăcere descrise bucuriile vieţii de familie şi tradiţiile unor familii cinstite şi tihnite. Viaţa şi actele acestor eroi sunt înfăţişate cu mare talent de observaţie, analizând sufletul omenesc până în cele mai mici detalii şi sunt scrise într-un stil sobru, totdeauna îngrijit, fără să alunece în vulgarisme, dar fără a fi rece şi pedant.
Mihail Sadoveanu are curajul, curând după debutul său, să apară cu un roman: Şoimii (1904), care desigur e o operă de tinereţe, dar are multe însuşiri serioase. Urmează apoi o serie de volume culegeri de nuvele: Dureri înnăbuşite, 1904, Povestiri din război, 1905, Crâşma lui Moş Precu, 1905, Povestiri de sărbători, 1906, Amin tirile căprarului Gheorghiţă, 1906, Mormântul unui copil, 1906, La noi în Viişoară, 1907, O istorie de demult, 1908, Cântecul amintirii, 1909, Povestiri de seară, 1910. Pe lângă acestea, dă două romane: Vremuri de bejenie, 1907, Duduia Margareta, 1908, apoi două serii de povestiri de călătorie prin ţară şi descripţiuni şi tipuri pe care le intitu lează Oameni şi locuri (1908).
Eroii lui Sadoveanu sunt locuitori din mici orăşele de provincie sau ţărani. Stilul îi este exuberant şi cu mare putere în descripţiunea naturii.
Amândoi aceşti scriitori au dat naştere, prin operele lor, la multe discuţii şi apre cieri. S-ar putea zice că aflăm câteodată oarecare rezerve, dar în genere aprecierile sunt favorabile, unii critici au afirmat că sunt cei mai mari prozatori ai timpului nostru.
Un fapt mai interesant pentru activitatea revistei de care ne ocupăm, este ivirea a câtorva nume aproape noi: d-l Sp. Popescu, un scriitor cu dar deosebit de a înfăţişa sufletul ţăranului (Moş Gheorghe la expoziţie ş.a.) şi d-nii C. Hogaş, cu ale sale minunate povestiri de călătorie (Părintele Iovinadie, ş.a.) şi D.D. Pătrăşcanu care pe cât ştim - nu mai publicase până acum nimic. Schiţele sale cu un umor particular, în genul lui Pierre Mille, cronicarul ziarului „Le Temps”, se impuseră într-un timp foarte scurt. (Reţeta unui discurs parlamentar, Ce cere publicul de la un deputat ş.a.).
Critica literară e condusă de d-nii G. Ibrăileanu, acum profesor la Universitatea din Iaşi şi d-nii G.B. Duică şi C. Şercăleanu (poate un pseudonim?) şi de d-na Izabela Sadoveanu, iar recenziile sunt semnate cu iniţiale, aşa că nu se cunosc totdeauna autorii.

*


În 1907 apar „Convorbirile critice” sub direcţia d-lui Mihail Dragomirescu, care îşi propun a susţine pentru aprecierea scriitorilor un criteriu mai obiectiv:

„Dacă e o greşeală, scuzabilă prin scop, înălţarea nemeritată a unor poeţi pentru că sunt naţionalişti; apoi e greşeală şi mai mare, fiindcă nu e scuzabilă prin nimic în josirea unor scriitori pentru că sunt naţionalişti. Atitudinea criticului să nu se influen ţeze câtuşi de puţin de conţinutul operei de artă”.

Revista „Convorbiri critice” publică un mare număr de poezii, semnate de câţiva poeţi cunoscuţi, ca d-nii D. Nanu, Cincinat Pavelescu (care debutează pe la 1890 în revista lui Al. Macedonschi), Gh. Orleanu, Ciru Oeconomu (din generaţia veche a polemicilor literare), Radu Rosetti, ce publicase câteva volume de poezii primite bine de unii, dar viu criticate de alţii, Corn. Moldoveanu; dar mai mult dă loc la tineri, unii care mai publicaseră în alte reviste, ca d-nii P. Cerna, I. Minulescu, H. Frollo, A.A.Naum, alţii care dacă nu debutează aci, dar sunt la primele lor încercări, ca d-nii M. Săulescu, A. Mândru, N. Davidescu, M. Codreanu, Al. Stamatiade, Donar Munteanu, Oreste, Victor Eftimiu ş.a.
Nuvele publică d-l Emil Gârleanu, despre care se poate zice că în aceşti ani îşi stabileşte reputaţiunea sa literară. D-sa şi-a adunat nuvelele într-o serie de volume: Bătrânii 1905, Cea dintâi durere 1907, Nucul lui Odobac, a publicat traduceri: Neves tele artiştilor de Alph. Daudet (1908) ş.a. şi o ediţie a poeziilor lui Gr. Alexandrescu (1902). Apoi d-nii: N.N. Beldiceanu, L. Rebreanu, Chiru Nanov, M. Lungeanu, Eug. Lovinescu ş.a.
Un gen special de povestire populară scrie d-l Ion Dragoslav.
Critica o fac d-nii Mihail Dragomirescu, Eug. Lovinescu, N.E. Teohari ş.a.
Se publică aci şi câteva piese de teatru, între care unele semnate de d-l A. Herz şi de Mihail Sorbul.
În genere, directorul încurajează pe colaboratorii săi prin notiţe elogioase, uneori a publicat asupra scrierilor lor şi articole mai lungi, căutând a le stabili valoarea literară în contra părerilor altora, precum pentru P. Cerna, E. Gârleanu, I. Dragoslav, Mihail Sorbul.

*


Negreşit şi vechea revistă „Convorbiri literare”, care îşi serbează în 1907 împlinirea a 40 de ani de viaţă, fiind cea mai bătrână publicaţie periodică după „Gazeta Transilvaniei”, are şi ea un rol în mişcarea literară din acest timp, dar nu aşa de important ca altădată. În 1900 se alcătuieşte un comitet nou de redacţie, compus şi din tinerii pe care îi lăsase urmaşi Iacob Negruzzi şi din alte persoane, mai ales oameni de ştiinţă, d-nii: Gr. Antipa, Dr. Babeş, D. Bungeţeanu, P. Missir, L. Mrazec, D. Onciul, E.Pangratti, A. Philippide, M. Săulescu, D. Voinov. În faza aceasta şi sub direcţia d-lui I. Bogdan (1902-1906), revista are mai mult caracter ştiinţific dând mare însemnătate articolelor de geografie, zoologie, matematică şi celor de istorie.
Sub direcţia d-lui S. Mehedinţi (1907) se pare că preocupaţiunea politică a do bândit o importanţă precumpănitoare.
Cu toate acestea literatura n-a fost cu totul părăsită. Dintre scriitorii ce au co la borat mai mult la „Convorbiri literare” în acest timp, şi-au asigurat o poziţie în lumea literelor mai ales d-nii Duiliu Zamfirescu şi I.A. Basarabescu.
Duiliu Zamfirescu după o tăcere de câţiva ani în urma criticilor severe ce i s-au adresat când a publicat romanul său În faţa vieţii (Buc., 1884), de către Gherea (Pesi mistul de la Soleni) şi după primirea nefavorabilă ce a făcut Academia aceleaşi cărţi, a revenit la vechile-i ocupaţiuni încet-încet... Întâi a dat poezii lirice şi epice (Alte orizonturi, Buc., 1896, Imnuri păgâne, Buc., 1897, Poezii noi, Buc., 1899), nuvele (Nuvele, 1888, Nuvele romane); apoi a început seria de romane, în care eroii au legătură între ei ca în faimoasa colecţie a lui Zola Les Rougon-Macquart şi anume: Viaţa la ţară, În război (1902); Tănase Scatiu (1907), Îndreptări (1908).
Intrând în Academie a socotit că trebuie să abordeze critica literară. Discursul său de recepţie, care a făcut pe d-l Maiorescu să-i spună că ar fi bine să se ocupe numai de a scrie literatură, nu de a o judeca, a făcut zgomot prin noutatea felului de tratare. Când însă a dat o poemă istorică Miriţă, ea n-a produs efectul pe care-l aştepta. Mai slab desigur este ultimul roman Anna, ceea ce nu se poate.
Ioan A. Basarabescu e singurul care, scriind în genul lui Caragiale, deşi neavând notă proprie, a reuşit totuşi să scape de o imitaţie servilă şi să-şi asigure un succes, care într-un moment (1909, mai 25) a fost aşa de important încât i-a asigurat alegerea de membru corespondent al Academiei (după propunerea d-lui D. Zamfirescu), pe când maestrul său nu fusese primit, ba nici izbutise să i se premieze vreo carte, deşi încercase, aceasta în 1891 (cu Teatru) şi 1901 (cu Momente).
Afară de aceştia, ca nume de scriitori găsim mai pe toţi care publică în toate revistele. D-nii G. Coşbuc, Şt. Iosif, D. Nanu, D. Anghel, Cerna, Vâlsan ş.a. dau poezii. Nuvele dau d-nii: I. Adam, M.I. Chriţescu, d-l Duiliu Zamfirescu dă romanul Lydda, iar un fost odinioară colaborator al revistelor bucureştene în vremea polemicilor dintre 1870-80, răposatul Ciru Oeconomu publică romanul Din Rucăr.
Importante sunt articolele de ştiinţă şi mai ales cele de istorie. Acum se stabileşte reputaţia şi se întemeiază forţa unei pleiade de istorici, care se ţin strânşi uniţi în multe împrejurări: d-nii D. Onciul, I. Bogdan, N. Iorga care luptă contra scriitorilor mai bătrâni ca Haşdeu, Urechia, Tocilescu şi chiar contra d-lui Al. Xenopol.

*


Lucru important de notat în aceste decenii este mişcare literară din ce în ce mai intensă în ţinuturile fraţilor supuşi altor stăpâniri politice. Faptul ni se pare important şi socotesc că trebuie să spunem un cuvânt asupră-i.
După ce curentul latinist din Ardeal şi-a întins influenţa şi în principate, produ cerile literare au rămas, în ţinuturile de peste munţi, într-o stare de vădită inferiori tate faţă de cele culturale şi scriitorii moldoveni şi munteni au găsit adesea sprijin şi îndemn în gazetele şi în asociaţiile din Braşov, din Sibiu ori din Cernăuţi. Cu vremea şi aceste legături s-au mai slăbit şi lupta „Convorbirilor literare” împotriva şcoalei latiniste a produs oarecare răceală. În vremea aceea genurile poetice, care şi în prin cipate nu se aflau în stare prea înfloritoare, aveau în Ardeal reprezentanţi din ce în ce mai slabi şi în revistele ardelene găsea T. Maiorescu materialul exemplelor sale glu meţe. Mai târziu, în epoca pe care am numit-o a lui Eminescu, poate şi prin oarecare acţi une indirectă chiar a acestuia, apropierea se face mai strânsă între fraţii de pe cele două coline ale Carpaţilor şi silinţele de a modifica limba după cea din regat devin din ce în ce mai serioase şi mai încununate de succes. Revistele lor se îmbunătăţesc şi, pe lângă partea istorică şi filologică, încep a da şi producţiuni poetice de valoare. Coşbuc e primul poet al Ardealului, dar el nu e consacrat până nu trece în regat şi nu-şi publică aci scrierile, căci mişcarea literară din provincia sa nu e destul de puternică pentru a-i sublinia meritele şi a-l impune atenţiei generale. Cea mai bună revistă literară de pe vremurile acelea era „Familia” lui Iosif Vulcan (Oradea Mare) şi aceea se ali menta sau cu reproduceri de scrieri ale autorilor din regat sau cu poeziile debutan ţilor care nu erau lesne primite în revistele de aci.
În deceniul de care ne ocupăm, lucrurile se schimbă. Acum, nu numai că se înmulţesc scriitorii ardeleni, care trec în regat şi îşi stabilesc aci o situaţie literară de frunte, ca Şt. Iosif ş.a., dar avem chiar un poet care se impune prin mişcarea literară din provincia sa şi care, numai când reputaţia-i e stabilită începe a-şi vedea volumele tipărite şi în Bucureşti: e vorba de d-l O. Goga.
Octavian Goga debutează în revistele ardelene semnându-şi poeziile Ion Otavă. În 1905 el îşi reuneşte poeziile în volum şi are mulţumirea să se vadă încoronat de Academie (1919) în urma unui raport semnat tocmai de Titu Maiorescu. Al doilea volum (Ne cheamă pământul) apare în 1909.
În Ardeal apar acum mai multe reviste literare, dintre care cea mai însemnată este „Luceafărul” care începe în 1902 (Pesta) sub conducerea d-lor Goga şi Agâr biceanu şi apare încă, transferându-şi redacţia în Sibiu. Despre ea zice d-l S. Puşcariu „că a regenerat literatura cu totul decăzută în Ardeal şi a întărit legăturile culturale cu România”.
Numărul revistelor ce apar în acest interval este natural mai mare, dar pentru unele succesul a fost neînsemnat, pentru altele, traiul a fost scurt, astfel că n-au putut avea rol în mişcarea literară. Afară de cele de care am vorbit până aci este şi „Arhiva” din Iaşi, care dă mare parte din coloanele sale articolelor istorice şi filologice. Vom mai nota: „Revista idealistă” care apare în Bucureşti în 1903: „Făt-Frumos” care apare în Bârlad în 1904; „Ramuri” care apare în Craiova în 1906. Acestea două din urmă sunt scrise de colaboratori ai „Semănătorului” şi au legături cu ei. G. Panu a redactat în curs de mai mulţi ani (1903-1910) „Săptămâna”, publicaţie mai mult politică, dar în care a dat şi critici literare şi a dat la lumină amintirile despre activitatea „Junimei”.

*


Arătând activitatea revistelor, am arătat faptele principale ale mişcării literare. Este însă o altă ramură de activitate pe care trebuie s-o notăm deosebit: teatrul. Nu e vorba numai de faptul că publicul iubitor de teatru devine din ce în ce mai numeros, dar şi producţiunile originale se înmulţesc şi valoarea lor creşte în mod simţitor. Drame istorice în versuri (Vlaicu Vodă de Alexandru Davila), drame sociale (Sanda de Alex. Florescu, Câinii de H. Lecca) comedii felurite inaugurează această eră nouă. Seria pieselor d-lui Delavrancea formează un moment important. Trilogia istoriei Mol dovei (Apus de soare, 1909, Viforul, 1910 şi Luceafărul, 1910) naşte speranţe mari faţă de îndrumarea nouă a talentului acestui scriitor, dar, din nefericire el părăseşte teatrul istoric pentru cel social, dar aci producţiile sale sunt cu mult mai slabe, mai ales din punct de vedere al cerinţelor proprii ale teatrului.
Un alt fapt important în acest deceniu şi cu care trebuie să încheiem cărticica noastră, este încercarea de a se înfrăţi scriitorii, adunându-se într-o societate. Această societate a reuşit să adune într-un mănunchi pe un mare număr din scriitorii noştri şi, după ce au proclamat prezident de onoare pe ministrul instrucţiei, au avut cinstea să vadă pe însuşi M.S. Regina, patronând societatea şi făcând chiar şezători în palatul regal.


BIBLIOGRAFIE:


Sursa: http://ro.wikisource.org, 2014