Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (14)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (43)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (361)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

CANTEMIR DIMITRIE - DESCRIEREA MOLDOVEI

Avis

Această carte minunată o am scos eu întâiaşi-dată la lumină de pe o scrisoare Latinească cu mâna, pentru care sfârşit, mi-a lăsat-o Domnul Miler sfetnicul de Colegie. Iară chipul cu care a dat el de dânsa, se poate vedea la Prefaţa lui. Scrisoarea aceia este Latinească, iară eu am socotit a fi de folos ca să o dau să se tălmăcească în limba nemţească, ca să poată fi de trebuinţă şi acelora carii nu ştiu limba Latinească. Deci D. Ioan Ludovig Redslov iscusitul Profesor a corpului Cadeţilor de aice, au săvârşit această tălmăcire şi alăturând-o cu amăruntul cu izvodul cel Latinesc, sânt răspunzător pentru adevărul ei.

Bişing.
Berlin 1769.


Prefaţă

Dimitrie Cantemir o dinioară Domn Sau Gospodariul Moldaviei este îndestul de cunoscut din Istoria care o a făcut el pentru împărăţiea turcească şi din scrisoarea vieţii lui care este adaosă la acea istorie.
Învăţătura lui cea mare şi ştiinţa limbilor celor multe, covârşeşte pre toate acele ce este de a se cere dela un Beizade carele n'au învăţat aiurea nicăiri, decât numai la Ţarigrad dela Grecii cei de acolo.
Însă trebue să arătăm că Dimitrie dă cu totul o altă idee despre vredniciile Grecilor acelora, decât obişnueşte a se gândi pentru dânşii unul dintr'aceştia, Atanasie (nu Anastasie) Conduida, din ostrovul Corfus, pentru care pomeneşte Dimitrie la acel loc că ia învăţat pre copii săi, mai pe urmă cu adevărat s'au cunoscut în Rusia om foarte învăţat; şi Petru cel mare l'au făcut întâi Egumen la Mănăstirea Tolscoi nu departe de Iaroslav şi mădulariu Sinodului. După aceia s'a făcut Arhimandrit la mănăstirea Spascoi la Iaroslav, apoi Arhiepiscop la Vologda. şi pe urmă Arhiepiscop la Suzdal unde a şi murit la Octombrie în 10, anul 1737.
Dimitrie după ce şi-a scăpat Domnia şi a fost dăruit de Împăratul Petru cu moşii bune în Ucraina şi prin prejurul Moscovei, şi-a petrecut vremea mai mult cu învăţătura, isprăvind acolo multe scrieri pe care le-a fost început la Ţarigrad şi o scrisoare pentru religia turcească a scris-o din nou, având la aceasta poruncă dela Împăratul, care s'a tipărit în limba Rusească în Petersburg la 1722, cu titlul Sistemul sau starea religiei Turceşti, coală în două, în 379 feţe. Vrednică este de a se tălmăci în fieşte care limbă, căci cuprinde în sine atâtea lucruri nouă şi necunoscute, în cât nu se găseşte aseminea nici un istoric care a scris despre aceasta.
Din scrisoarea vieţii sale, aflăm că el a alcătuit o carte morală în dialog sub titlul: Lumea şi Sufletul, în limba Moldovenească.
Iară pentru oarecare manuscripte care să se fi pierdut în marea Caspică la sfărămarea corăbiei, poate să fie îndoeală; însă aceasta o vom lăsa nehotărâtă. Între celelalte scrieri care au rămas de dânsul la moartea sa, se vede a nu fi adevărată, acea pentru cântările turceşti, pentrucă însuşi Dimitrie dă pentru dânsa o nădejde prea cu 'ndoială la viaţa lui Selim I, Nota 0 din istoria împărăţiei turceşti.
Scrisoarea vieţii lui pomeneşte, c'ar fi fost mădulariu a Academiei învăţaţilor din Berlin, însă la istoria aceştii academii este netrecut. Şi fiindcă lexiconul cel de învăţătură a lui Jexer îl arată a fi el Director a academiei din Peterburg, zicând c'ar fi multe adăogiri ale lui în izvoadele acestei academii, aceasta este o rătăcire vederată, căci când s'a făcut academia Peterburgului, era mort Domnul Cantimir. Iară aceia ce se găseşte de dânsul la izvoadele aceştii academii, se cuprinde numai într'acea scrisoare a lui, pentru zidul cel vestit dela Derbent, care a fost de trebuinţă răposatului profesor Baer, la descrierea muntelui Caucazul, în cartea cea dintâi a lucrărilor academiei.
Baer ar fi tipărit şi istoria împărăţiei turceşti a Domnului Cantimir, dacă nu l'ar fi împedicat ducerea la ţara Englezească a lui Antioh fiului celui mai tânăr a lui Dimitrie căci Antioh a luat-o cu sine, ca să o dea în tipar acolo, însă în loc de latineşte a tipărit-o englizeşte, de pe care s'a dat mai la urmă şi'n tipar franţez şi nemţesc.
Şi măcar că 'ntru aceste tălmăciri, nu s'a pomenit nimic de aceia a profesorului Baer, însă tot se văd întru dânsele adăogirile lui pe la margini osebite de celelalte prin stelişoare; şi scrisoarea vieţii încă se vede mai mult a fi alcătuită de dânsul.
Tălmăcirile acelea pot să fie prea bune, însă tot se poate să fie intrat întru dânsele niscaiva greşale şi pentru aceia aş dori ca stăpânitorul ast de acum al scrierii cei vechi latineşti, să voiască a o da în tipariu, măcar de o vor socoti cineva a fi de prisos, pentru celelalte tălmăciri ce s'au făcut. Iară cei iubitori de istorii, fără de îndoeală vor fi într'un gând cu mine.
Acum să pomenesc şi de scrierea aceia a Domnului Cantemir care ne-a îndemnat spre această prefaţă, adecă Descrierea Moldovei, un lucru care nu poate lesne să se răsplătească de către geografi, căci ea luminează prea frumos istoria, obiceiurile vechi, împreună şi toată închipuirea ţării.
Eu cunosc scrierea aceasta aproape de 40 ani, căci Beizade Antioh învăţa pe atuncea la Academia împăraţilor de aicea şi Ivan Ilinschii odineoară Logofăt al Domnului Dimitrie, a fost unul din tălmăcitorii ei şi mie mi se pare c'am auzit atuncea, cum că izvodul l'ar fi fost alcătuit Dimitrie în limba Moldovinească şi apoi acel Ilinschii l'ar fi prefăcut în limba Latinească. Beizade Antioh a luat Descrierea Moldaviei, ca şi istoria turcească şi o a adus cu sineşi la anul 1732 la Englitera şi de acolo la Francia.
După ce a murit Beizade Antioh şi rămasele sale s'au vândut, aflându-se atuncea la Paris Graf Tomson, un ginere a lui Berhave celui mare, a cumpărat scrierile bătrânului Cantemir, pricinuind prin aceia de a rămas Rusiei. Pentru că după moartea lui le-a dăruit soţia sa unchiului ei Avram Raab Berhave, carele a fost odinioară Profesor la Academia învăţaţilor de aici şi dela acesta le-a luat prin moştenire domnul Cruze sfetnicul de poliţie şi medic al Împăratului.
Un om adevărat învăţat, este mulţămit să se arate obştei cu slujbă prin o îndeletnicire de acest fel.
Deci cu acest chip şi domnul Cruze mi-a dăruit mie Descrierea Moldovei, dându-mi volnicie nehotărâtă, ca să lucrez cu dânsa dupre cum voiu socoti.
Şi s'ar fi căzut ca să împodobesc acest lucru şi cu oarecare adăogire dela istorici Leşeşti, Ungureşti şi Turceşti, încă şi din istoria cea turcească a Domnului nostru Dimitrie, dar îmi lipseşte vremea trebuincioasă la aceasta.

G. F. Miler.
Petersburg 1764.


Prescurtare din viaţa Principelui Dimitrie Cantemir

Prinţul Dimitrie Cantemir s'a născut la anul 1673 Octomvrie 26, când tatăl său Constantin era numai Serdar la Orhei. La 1684 numindu-se Constantin Cantemir Domn Moldaviei. si urmând a trimite zălog pre unul din fiii săi la Poarta Otomană (după cum se obişnuia atunci), el a trimis pre Antioh fiul său cel mai mare împreună cu alţi şase tineri fii de boeri. După trei ani l'a schimbat fratele său Dimitrie rămâind la Constantinopoli până la 1691 când iarăşi l'a schimbat Antioh.
În cursul vremii cât s'a aflat acolo, el s'a ocupat cu limba şi mai ales cu muzica turcească pre care a adus-o la o deplinire de care era cu totul lipsită, căci el fu cel dintâi ce a regulat notele turceşti.
În anul următor a întovărăşit cu tatăl său pre Seraschierul Deldabon în campania dela Soroca.
La 14 Martie 1693, murind tatăl său, boierii care făgăduiseră murindului părinte că vor alege Domn pre Dimitrie, n'a putut izbuti, căci Poarta numi pre un altul, iar Dimitrie fu chemat la Constantinopoli. La 1700, s'a însurat cu Casandra fata lui Şerban Cantacuzin care fusese Domn în ţara românească şi din căsătoria aceasta i s'a născut o fiică.
Curând mazilindu-se Antioh, s'a înturnat şi Dimitrie cu dânsul la Ţarigrad, unde s'a făcut părinte a patru feciori şi a patru fete.
Aici a rămas până la anul 1710, când Petru I al Rusiei a declarat război Turciei. La asemenea. împrejurare, Poarta găsi de cuviinţă a numi pre Dimitrie domn Moldaviei, căci domnul ce era Nicolai Mavrocordat, deşi om învăţat şi în favor la Turci, nu avea experienţa ce se cere la vreme de război.
Cantemir primi domnia mai mult prin îndemnul lui Deblet Girei hanul Tătarilor prietenul său, câştigând făgăduinţa marelui vizir Baltagi-Mohamet că nu i se vor cere dările acele mari ce se obişnuiau la numirea Domnilor. Făgăduinţa însă nu se ţinu, căci abia sosise el în capitala sa cu cea mai mare grabă, când şi primi poruncă să trimită îndată banii pentru domnie şi să facă pod peste Dunăre pentru trecerea oştilor turceşti.
Acestea îl supărară într'atâta, încât îndată a şi intrat în trataţie cu un doctor grec numit Policala pre care-l trimisese Petru şi au încheiat un tratat care încuviinţându-l şi întărindu-l acest monarh la Luţc în Polonia în 13 Aprilie 1711, i s'au şi trimis cu un înadins.
În urma acestei convenţii, Cantemir înştiinţa pre Petru de toate cele ce se urmau, prelungind pre cât putea facerea podului şi îndemnând pre Ţarul a veni cât mai curând. Amăgit însă de Brâncoveanul, domnul Valahiei şi duşmanul Cantemireştilor, Petru sosi prea târziu, când nu mai putu opri trecerea Turcilor.
Oştile ruseşti tăbărâră pe Prut, iar împăratul vizită Iaşii în luna lui Iunie, unde boierii şi tot norodul îl primiră cu consideraţia şi respectul ce se cuvenea unui aşa mare monarh. Ţarul se zăbovi în Iaşi două zile şi apoi se înturnară în tabăra sa.
Campania dela Prut e prea cunoscută pentru ca să o mai spunem aici, îndestul că Petru cel mare silit a încheia pace, refuză hotărâtor de a da Turcilor, ce-l ceria, pe domnul Moldaviei ce era în lagărul său.
Cantemir împreună cu vreo mie Moldoveni, ce voiră a se deştera pentru dânsul, întovărăşi pre Împăratul în Rusia. Petru se arătă recunoscător şi generos. Prin un uric cu data din 1 August dela Movilă numi pre Dimitrie şi urmaşii săi Cnezi Ruseşti cu titlul de Prea Înălţaţi şi Prea luminaţi, îi hărăzi o însemnătoare pensie şi îl dărui cu mari moşii în Ucraina şi cu mari privilegii, căci, lucru nepilduit încă, îi lăsă dreptul de viaţă şi moarte asupra Moldovenilor ce-l urmaseră. În acelaş an, ei se şi aşezară cu toţii în Harcov.
Aici petrecu Cantemir până la 1713, ocupându-se de literatură, când se duse la Moscova, unde bolnăvindu-se soţia sa Casandra, se şi săvârşi din viaţă la 12 Mai nea vând încă treizeci ani. Ea fu înmormântată într'o mânăstire grecească din Moscova, la care soţul ei contribui mult spre zidirea unei biserici frumoase.
La 1714 chiemat fiind la Petersburg, Ţarul primi în gvardiea sa pre Şerban al treilea fiu al lui Cantemir. Aici zăbovi până la 1715 când Petru întreprinse o călătorie în Europa, iar el se înturnă la moşiile sale unde sfârşi istoria împărăţiei Otomane, pre care a fost începută la Ţarigrad.
La 1718 întovărăşind pre Ţarul la Petersburg, se însură de al doilea cu fiica Cneazului Trubeţcoi, când îşi schimbă şi portul, luând costumul franţez. La serbarea cununiei lui, au asistat Împăratul, Împărăteasa şi toată nobilimea curţii şi la această ocazie fu numit sfetnic de taină, dăruindu-i Petru şi o sabie de mare preţ.
În anul următor ş'a dus la Petersburg şi copii, afară de fiica sa Smaragda care fiind bolnavă de oftigă, a şi murit la 4 Iulie în al şeaptesprezecelea an al vârstei sale. Noua sa soţie însă a îndeplinit acea lipsă născând la 8 Noemvrie o altă fată, căriia a fost cumătră Împăratul şi Împărăteasa, numind-o tot Smaragda.
La 1720 primi poruncă să întovărăşească pre Ţarul la Persia, împreună cu Graful Tolstoi şi amiralul Apraxin. În campania aceasta, Apraxin avea grija oştilor, iar Cantemir şi Tolstoi a trebilor politice, alcătuindu-se din aceşti trei sfatul de taină al Împăratului.
Mergând cu Împăratul până la Colomna ce este la gura apei Moscova unde se varsă în Oca, de acolo au intrat în corabie şi au mers la Astrahan unde au sosit la 4 Iulie 1721. Dela Colomna însă a început a simţi o durere la rărunchi împreună cu nişte friguri ascunse care-l aducea uneori într'atâta slăbiciune, încât era silit să nu se scoale din pat câte trei, patru zile. La August simţindu se mai bine s'a dus dela Astrahan după Ţarul la Persia într'o fregată cu douăzeci tunuri; şi toată oastea trecând peste apă cu Împăratul, au ajuns în puţine zile la locul unde s'a zidit apoi cetatea St. Cruci. Cantemir mergând de acolo cu Petru pe uscat până la Derbent, ş-au trimis fregata înainte cu oamenii şi lucrurile sale.
O grozavă furtună însă aruncă corabia într'un scruntar unde, afară de oameni, se perdură toate alte lucruri, între care şi multe scrieri ale sale. Slăbiciunea sa însă mergea sporind şi boala sa se văzu că era o curgere de ud, la care nu puteau medicii, să-i facă nici o uşurinţă. Atunci el îşi făcu testamentul şi îl încredinţă Împăratului, pre care îl numi Epitrop copiilor săi.
Înturnându-se la Astrahan şi simţindu-se ceva mai în putere, îşi ceru voe dela Ţarul ca să se ducă la moşiile sale, unde ajungând în luna lui Martie, îşi petrecea vremea cu trebile casnice şi cu zidirea unei biserici pre care a închinat-o St. Dimitrie, dar reapucându-l boala se săvârşi din viaţă în 21 August 1723, fiind în vârstă de 40 ani, 7 luni şi 5 zile.
El avu cu soţia dintâi şease feciori şi două fete, iar cu cea a doua, numai o fată. Una din fete şi doi feciori muriră, încă trăind el; şi aşa-i rămaseră două fete Maria şi Smaragda şi patru feciori Matei, Constantin, Şerban şi Antioh. Acest din urmă fiind trimis ambasador al Împărătesei Elisabetei lângă regele George, a luat cu dânsul şi istoria Latină a tatălui său despre Împărăţia Otomană, care s'a tradus şi s'a tipărit mai întâi Englezeşte şi apoi franţuzeşte şi nemţeşte.
Dimitrie era la stat de mijloc, mai mult slab decât gras; pururea vesel, vorba sa era foarte blândă şi plăcută. Se scula dimineaţa şi se ocupa de literatură până la amiazăzi când prânzia; pe urmă după obiceiul meridional dormia puţin după masă şi apoi iar se apuca de cetit şi scris. A trebuit însă să-şi mai schimbe felul traiului după ce s'a făcut sfetnicul lui Petru cel mare şi ş-a luat o soţie tânără. Grăia turceşte, persieneşte, arabeşte, greceşte, latineşte, italieneşte, ruseşte şi româneşte; şi înţelegea foarte bine limba elenică, slavonă şi franţeză. Se îndeletnicia mai mult de istorie deşi iubia filosofia şi matematicile. Arhitectura îi plăcea mult şi bisericile făcute în trei sate ale sale dovedesc gustul său în această artă, căci ele fiind de croiala sa sunt de un stil graţios şi original. Cele mai multe din scrierile sale sunt cunoscute şi preţuite în lumea învăţată; şi fără nici o îndoială, el poate lua loc între cei întâi liraţi ce au existat pe la sfârşitul secolului XVII şi începutul celui al XVIII. Pentru Moldavi însă el trebui să fie îndoit scump şi ca domnitor şi ca istoric. Deşi domnia lui fu scurtă şi viforoasă, totuş a arătat îndestulă înţelepciune şi chibzuire în cârmuirea trebilor ţării. Ca autor el fu cel întâi ce a dat idei lămurite istorice şi statistice asupra Moldaviei.
Chiar când sosi vestea morţii lui la Petersburg, rezidentul Împăratului Nemţesc de acolo primise diploma prin care Cantemir se numia Prinţ de Imperia Romană.
C. Negruzzi.
1851 Ianuarie 1.

PARTEA GEOGRAFICĂ

CAP. I. Despre numirile vechi şi cea de astăzi a Moldovei

Toată ţara pe care o numim astăzi Moldova, împreună cu ţinuturile învecinate de către apus, au fost dintr'un început stăpânite de cuceritorii celor trei părţi ale lumei, Sciţii, dar fără să aibe locuinţe statornice, ci strămutându-se, după datina lor, dintr'un loc într'altul. După mai multe numiri ce deteră acestor ţări, hoardele lor care urmau unele după altele, Grecii chiemară pe locuitorii ţării, când Geţi, când Daci; în fine, sub stăpânirea Romanilor, le ziseră Daci peste tot. Iar după ce Decebal regele acestora, fu învins prin vitejia lui Nerva Traian, Dacii fiind toţi, parte stinşi, parte răspândiţi în toate părţile, toată ţara lor fu prefăcută în provincie romană, dată cetăţenilor romani şi împărţită în trei părţi, numite: Ripense, Mediterana şi Alpestre. Decea dintâi ţinea o parte a ţărei ungureşti şi ţărei româneşti, Transilvania se numea Mediterana şi în fine, partea cea mai mare a Moldovei noastre dintre Dunăre şi Prut, împreună cu marginile învecinate ţării româneşti, Alpestre. Iar după ce mai la urmă începu să scadă domnia Romanilor, Moldova fu adesea călcată de barbari, de Sarmaţi, Huni şi Goţi şi coloniile romane se văzură nevoite a se trage la munţi şi a-şi căuta scăparea în contra furiei barbarilor în partea muntoasă, în Maramureş. Apăraţi aci prin greutatea locurilor în curs de câteva secole, trăind sub legile şi domnii lor, în fine, văzând cât crescuse numărul locuitorilor, Dragoş, fiul lui Bogdan, îşi propuse să treacă munţii spre răsărit sub chip de vânătoare, însoţit de vreo 300 oameni. În această călătorie dete din întâmplare peste un bou sălbatic, căruia Moldovenii îi zic bour, şi luându-l la goană, descinse la poalele munţilor. Iar o tânără căţea de vânat ce avea, pe care o iubea foarte mult şi-i zicea Molda repezindu-se asupra fiarei, aceasta se aruncă în valurile unei ape curgătoare, unde vânătorii o uciseră cu săgeţile lor, iar căţeaua ce o urmărea cu fuga şi 'n apă, se 'necă în repedele ei unde. În memoria acestei întâmplări, Dragoş numi râul Moldova; locul unde se întâmplase aceasta, dete numele gintei sale Roman; iar capul bourului voi să rămână semn al noului său principat.
Cercetând apoi locurile cele mai apropiate şi descoperind acolo câmpuri mănoase, cu râuri adăpate, oraşe, cetăţi întărite, dar lipsite de locuitori, spune toate acestea compatrioţilor săi şi-i invită să ocupe un pământ atât de fertil.
Nu fără multă voie bună urmează tinerimea română pe Domnul său, trece munţii în cete numeroase, se aşează în aceste locuri aflate cu acest chip minunat şi se 'nchină lui Dragoş aflătorul lor, ca celui dintâi Domn al acestor locuri.
Astfel, această ţară intrând iarăşi în stăpânirea vechilor ei posesori, pierzând domnia Romei, perdu şi numele roman şi dacic şi dela râul Moldova se numi Moldova, atât de străini cât şi de indigeni. Dar numirea aceasta încă nu rămase pretutindeni. Căci Turcii, intrând adeseaori în Moldova pentru ţările vecine ce ocupară în Europa, pe Moldoveni îi numiră la început Ak Ulach.
Iar după ce Bogdan, închină ţara conform ultimei voinţi a părintelui său, Ştefan-cel-Mare, Otomanii, după datina ce au de a da ţărilor numele domnitorilor săi, numiră pe Moldoveni Bogdanli, iar vechea numire rămase până azi în limba Tătarilor. De altă parte, vecinii Poloni şi Ruşi numesc pe Moldoveni Valachi, adică Italieni, iar pe Români, Munteni, adică oameni de peste munte.

CAP. II. Despre situaţiunea Moldovei, marginele ei cele vechi şi cele de astăzi şi despre clima ei

Moldova se 'ntinde în lat dela gradul 44°, 54', până la 48° şi 51'.
Lungimea ei nu este determinată, dar cei mai mulţi partea ei occidentală care atinge Transilvania, o aşează la 45°, 39', iar cealaltă extremitate, care formează. un unghiu ascuţit lângă Alba Iulia sau Cetatea Albă, cum o numesc locuitorii, la 53°, 22', precum se poate vedea din chartă. Dealtmintrea, fiindcă o parte a ţărei, cea despre Transilvania, e muntoasă, iar ceeace se întinde spre Ucraina Poloniei, spre Basarabia şi spre Dunăre, e şes, clima nu pretutindeni este aceeaşi. În partea muntelui suflă vântul mai rece, dar şi mai sănătos, iar în partea câmpului, mai cald, dar mai puţin princios sănătăţii. Cu toate acestea însă Moldova nu cunoaşte multe boale, zic aceasta în asemănare cu alte ţări mai călduroase; câte odată, dar rar, e cercetată de pestă şi de friguri rele. Experienţa a arătat că pesta nu se naşte din viţierea aerului, ci observăm că ea pătrunde 'n ţările noastre, uneori din Polonia, unde mai aspru domneşte, alte ori prin rasele egiptene şi constantinopolitane care debarcă în portul Galaţi. Frigurile rele d'aici sunt de altă natură ca în celelalte părţi ale Europei. În genere sunt foarte tari şi aproape pestilenţiale, aşa încât cei prinşi de friguri mai toţi mor a treia zi, rari care o duc şeapte zile şi prea puţini se reînsănătoşesc. Şi atât este de lipicioasă această boală, încât locuitorii mai mult se tem de dânsa decât de ciumă şi se feresc şi de amicii cei mai intimi prinşi de această boală. Dacă locuitorii nu ajung adânci bătrâneţe, cauza nu poate fi alta, decât ori repezile schimbări ale temperaturii ori traiul vieţii, ori vreo slăbiciune firească a puterilor. Prea rare ori vei găsi om de şeaptezeci de ani, d'abia vreunul de optzeci. Dar viaţa şi-o petrec mai mult cu sănătate, şi astfel scurtimea vieţei le este compensată că, atât cât au de trăit, trăesc mulţumiţi şi nesupăraţi de boalele care răpesc cea mai mare parte a fericirii omeneşti. Afară de aceasta, ţăranii ajung la o etate mai înaintată, decât nobilii şi cei crescuţi în desfătări şi 'n moliciune.
Cutremurile de pământ, care turbură plăcerile mai tutulor ţărilor călduroase, se simt arare ori, şi nici că s'a auzit vreodată, ca vreun oraş sau munte să se fi risipit sau cufundat din cauza cutremurului.
Moldova n'a avut totdeauna aceleaşi margini, ci când mai întinse, când mai strimte, după cum şi ţara creştea sau scădea. În fine, ŞtefanVodă numit cel Mare, a pus ţării marginile pe care le păstrează până astăzi. Spre miază-zi totdeauna s'a 'ntins până la Dunăre, cea mai mare apă a Europei şi mai departe până la gura ei, aproape de Chilia se varsă în Marea Neagră. Spre răsărit, marginea cea veche a ţărei era marea Neagră, dar în timpii din urmă după ce Turcii luară cu armele Basarabia şi Benderul, ţara fu împuţinată de această parte. Astăzi marginea Moldovei o formează Prutul dela gura sa până la satul lui Traian, iar de aci, valul lui Traian, care e dus prin apa Botnei şi 'n linie dreaptă până la gura Bâcului, unde se varsă în Nistru, precum se vede clar în chartă. Spre miază-noapte şi răsărit, râul Nistru (Tyras), căruia Turcii îi zic Turla, desparte Moldova de Polonia şi de Tătarii de Ociacov. Mai înainte ţârmul Nistrului numai până la Hotin era al Moldovenilor şi de acolo o linie dreaptă trasă prin râurile: Prut şi Cirimişu forma marginea ţărei în acea parte; dar în urmă provincia ce zace despre Podolia până la gurile râului Serafineşti, fu supusă Moldovei prin bărbăţia lui Ştefan-cel-Mare şi astfel aceste ape unite între sine, adică Nistrul, Serafineşti, Colacinul şi Cirimuşul închid Moldova despre miază-noapte, unde este Câmpulung rutean. Despre apus Moldova astăzi e cu mult mai întinsă decât era odinioară. Pentru că înainte de timpurile lui Ştefan-cel-Mare, toţi munţii de care e încinsă, erau ai Transilvaniei şi ţara era îngustă despre această parte. Dar prin puterea acestui Domn, care bătuse în câteva rânduri pe regele Matiaş al Ungariei, Transilvanii respinşi se văzură nevoiţi a-şi căuta prin învoeli scăparea de loviri mai grele. După aceste învoeli tot şirul munţilor cari despart aceste două ţări s'au dat sub puterea Moldovei, adică toată partea de loc care zace între văile apelor care curg în Moldova.
Se trase deci o linie dela sorgintea apei Cirimuşului prin sorgintea râurilor Suceavei, Bistriţei şi a Trotoşului până la rîul Milcov şi această linie s'a decis a fi marginea despărţitoare a acestor două ţări.
Mai înainte Siretul şi Trotuşul despărţea Moldova de ţara românească, dar apoi prin bărbăţia lui Ştefan-cel-Mare, judeţul Putnei se aduase Moldovei, aşa încât astăzi rîuleţul Milcov şi Siret despart aceste două ţări.
La partea despre miazăzi sta margine Dunărea.
Înăuntrul acestor margini Moldova coprinde cale de 237 ore sau 711 milliarie italiene, calcul ce oricine uşor poate face consultând alăturata chartă geografică. Iar mai înainte, până a nu fi Basarabia ocupată de oştire turcească şi tătărască, coprinderea Moldovei era de 247 ore şi 822 mil.
Moldova se 'nvecineşte la apus cu Transilvanii şi cu Românii, la miază-noapte cu Polonii, la miazăzi cu Turcii.
Cu toţi aceştia aveau a se lupta ager Moldovenii, pe când îşi apărau încă libertatea. Despre aceste lupte iată cum vorbeşte un scriitor polon demn de credinţă: „Aceşti Moldoveni prin natura, datinele şi limba lor nu diferă mult de Italieni, sunt oameni feroci, dar de o mare virtute, nici este vr'un alt neam, care având o ţară aşa de mică, să se lupte pentru gloria resbelului cu atâta bărbăţie, cu atâţi inimici deodată, ori că aceştia îi fac resbel, ori că se apără contra lor”. Mai adaogă apoi zicând: „Ei sunt aşa de viteji, în cât cu toate aceste neamuri cu care se mărginesc, în acelaşi timp făcu resbel neîncetat şi eşiră învingători, pentrucă Ştefan care pe timpul părinţilor noştri domnia în Dacia, bătu şi învinse într'un mare resbel, mai în aceiaşi vară, pe Baiazet Turcul, pe Matia Ungurul şi pe Ion Albert Polonul”. (Ovichoviu, annol 5 an. 1552).
Dar mai în urmă după ce ţara Moldovei căzu sub puterea Turcilor, nu mai fu cercată de alte rezbele, afară de acelea îndreptate in contra Turcilor, având cu aceştia aceiaşi amici şi aceiaşi inimici. Numai Tătarii Nogai, cărora Turcii le dedeseră Basarabia spre locuire, devastară Moldova prin desele lor incursiuni şi'n mijlocul păcei, aducând-o în mizeria în care se află şi astăzi.

CAP. III. Despre apele Moldovei

De abia vei găsi în vreo altă ţară atât de mărginită, precum este Moldova, atâtea ape împodobite cu atâtea jocuri ale naturei ca acestea.
Moldova numără patru ape mai mari şi navigabile: Dunărea, Nistrul, Prutul şi Siretul.
Dunărea deşi spală numai o mică parte a ţării supusă astăzi domnului Moldovei, dar tot aduce ţării cele mai mare foloase. Căci afară de aceea că vasele neguţătoreşti a mai multor neamuri pot să vină pe Dunăre şi să debarce la Galaţi aduce Moldovenilor îndemânarea de a-şi trimete marfa pe Prut la Constantinopol şi la alte cetăţi de pe lângă Marea Neagră, de unde nu scot puţin profit. Despre undele şi bunurile ei cele ascunse, trecem într'adins, fiindcă au vorbit pe larg despre acestea aceia ce au descris Germania şi Ungaria mai nainte de noi.
În Dunăre se varsă Prutul, odinioară Hierasus, el vine din munţii Transilvaniei, Carpaţii celor vechi, cari despart această ţară de Polonia şi taie toată Moldova prin mijlocul ei. Apa Prutului este cea mai sănătoasă din câte cunoaştem, însă cam turbure din cauza mâlului ce poartă cu sine; iar puind-o într'un vas de sticlă, mâlul se aşează la fund şi apa rămâne limpede şi curată. Când eram în Moldova, am făcut însumi încercare şi am aflat că o măsură de 100 drame apă de această, este cu 30 drame mai uşoară decât o cantitate egală de apă luată din alte râuri.
Siretul, râul propriu al Moldovei, se naşte din cele mai depărtate margini ale ţărei despre Polonia, curgând spre miazăzi, se varsă în Dunăre prin două guri. Râu destul de lat şi profund, dar fiind pretutindenea înconjurat de păduri şi de munţi, iar în unele locuri împedicat de vaduri, încă nu e pretutindeni navigabil.
Spre miazăzi mare parte a Moldovei este adăpată de Nistru râu aşa de cunoscut, încât găsesc de prisos a mai vorbi de dânsul. Caută însă a se aduce aminte că Turcii pe acest râu transportă toată proviziunea şi cele pentru resbel din Constantinopol prin Marea Neagră la Bender, odinioară şi la Cameniţia, astăzi la Hotin. Apa Nistrului e limpede, dar grea şi sănătăţei foarte vătămătoare. La Cetatea Albă se varsă în Marea Neagră.
Pe lângă acestea mai sunt şi alte ape mai mici care adapă Moldova: Bârladul care curge în ţinutul Tecucilor, despre răsărit spre apus şi se uneşte cu Siretul la satul Şerbăneşti. N'am putut afla vechiul nume al acestui rău. Suceava care dete nume Suceavei, odinioară capitală a ţărei. Moldova, al cărui nume l-am arătat de unde vine. Bistriţa curge din Alpii Transilvaniei şi este atât de repede, încât cele mai mari pietre le surpă din munte şi le duce cu sine. Trotoşul, cu apa tot atât de repede; sorgintea lui nu e departe de a Bistriţei. În Prut se varsă Cirimuşul, care formează marginea între Moldova şi Polonia. Mai jos de acesta se varsă Jijia. Iar în Nistru se varsă râul Reutul, care lângă Orchei formează o prea frumoasă insulă, şi Botna, care pe jumătate este a tătarilor de Budjac.
Pâraie Moldova are nenumărate. Vom însemna aci numai cele mai însemnate, al căror nume l-am putut afla.
Se varsă în Siret, Bănila, Molniţa, Somuşiul cel mare şi cel mic, Valea neagră, Faraon, Răcătău, Gerul Sahului, Milcovul şi Putna, cari aceste două din urmă unindu-se poartă numele de Sireţelul.
Pe Suceava o măresc Suceviţa, Solca şi Soloneţu.
În Moldova se varsă: Homorul, Slatina, Risca, Neamţul, Topologul, Valea albă şi altele.
Cu Bistriţa se uneşte Crăcăul.
În Trotoş se varsă Tăslăul sărat şi celalt Tăslău, Oituzul, Caşinul, Valea seacă şi Valea rea.
Bârladul se adaugă cu Bârlădeţul, Sacoveţiul, Vilna, Rebricea, Vasluiul, Vasluieţul, Racova, Crasna, Lohanul, Docolina, Hobalna, Horiata, Smila, Tutova, Berheciu, Zeletinul, Oorodul.
Cirimuşul se naşte din Cirimuşul alb şi negru şi din Putila.
În Jijia se varsă Siubana, Sitna, Miletinul, Bahluiul, Bahluieţul, Sârca.
Prutul duce cu sine, Colacinul, Cosmanul, Cuciurul, Ciuhurul, Basieul, Corovia, Caminca, Căldăruşa, Jijia, Gârla mare, Dele, Valea mare, Valea Bratuleni, Mojna, Nirnova, Călmăţui, Lăpuşna, Strâmba, Sărata de răsărit şi cea de apus, Chighieciu, Larga şi Slanul.
În Nistru se varsă Serafinetul, a cărui gură formează cel din urmă unghiu al Moldovei spre miazăzi, Ciorna Ichielul, Băcoveţiul, Isnoveţiul şi Bâcul.
În Răut se varsă, Soloneţiul, Ciulucul cel mare şi mic, Dobruja, Cula şi Cogălnicul.
Acestea în Moldova.
În Basarabia, Cahulul, Saicea şi Ialpuchul măresc Dunărea, Cogalnicul, Nistru.
Din acestea numai Ialpuchul curge necontenit, iar celelalte două sunt ape mai mult stătătoare decât curgătoare; de asemenea şi Cogalnicul nu are sorginţi, ci numai atunci se poate numi pârâu când se umple de ploile de toamnă, iar peste vară este sec şi uscat şi ca un şanţ la vedere, pentru aceia vitele tătarilor din Budjac adesea pier din cauza lipsei de apă.
Precum râuri, de asemenea nu lipsesc lacuri (bălţi) în Moldova.
Dintre mai multe lacuri parte naturale, parte artificiale, merită a fi însemnate mai cu seamă următoarele cinci.
Lacul Brateşu, între Prut şi Siret, lângă Galaţi; lăţimea lui este de un milliariu şi jumătate italian, lungimea de două milliarie. Nu are sorginţi, ci numai o gârlă mică şi nu prea adâncă, numită Pruteţu, care atunci când Prutu creşte prin ploi, se adapă dintr'însul. Altădată gârla rămâne uscată şi aduce lacului putrejune. Iar primăvara când Dunărea creşte prin topirea omătului, nu numai împinge Prutul înapoi, ci umple şi lacul cu apă proaspătă şi cu peşte, pe care locuitorii îi prind fără osteneală, după ce apa scade.
Lacul Orcheiului, lângă oraşul Orcheiu, se formează din apele Răutu şi Cula, şease milliarie de lung şi două de lat. Lungimea şi lăţimea lui o măreşte un iez, făcut de Vasile voevod Albanit cu scop de a opri ape şi a face mori, cari aduc mari venituri. În mijlocul lacului este o insulă, nu prea mare, dar care odinioară era împodobită cu vii frumoase şi alte deosebite fructe.
Lacul Dorohoiului, numit astfel dela urbea vecină cu acel aş nume, nu departe de sorgintea Jijiei, demn de memorat pentru mulţimea peştilor ce are.
Lacul Colacinul, la marginea Poloniei, demn de a fi însemnat mai cu seamă pentru aceea, că din laturea lui boreală şi cea australă curg două râuri, Colacinul şi Serafineţiul, care formează marginele Moldovei şi Poloniei între Nistru şi între Prut.
Cel din urmă şi cel mai celebru este lacul lui Ovidiu, numit de locuitori Lacul Ovidiului aproape de Acherman, odinioară Alba Iulia, în Basarabia, ilustrat cu acest nume, pentrucă în apropierea lui se zice a ti fost exilat cunoscutul poet roman Ovidiu.
El se varsă în Nistru, nu departe de gura acestuia, pe o gârlă strâmtă, dar împresurată de atâtea şi atât de întinse mlaştini, în cât peste două milliarie italiene în lat nu poţi trece cu piciorul. Are un pod peste dânsa, de o construcţie foarte veche, precum arată îndestul atât tăria lucrului, cât şi mărimea pietrelor din care e făcut.
Toate aceste până aci descrise ape curgătoare şi stătătoare sunt pline de peşti frumoşi şi mai ales pâraiele ce curg din munţi, au păstrăvii cei mai cu gust, lostoatie şi lipeni. Acest peşte la zilele de post se aduce totd auna viu pe cai, pentru masa domnească.
Băi, ape acide si minerale, Moldova n'are, ori nu le-a descoperit încă, poate pentru că crede că apa Prutului este destulă doftorie contra tutulor boalelor.

CAP. IV. Despre ţinuturile şi târgurile cele de acum ale Moldovei

Odinioară Moldova se împărţea în trei părţi: în ţara de jos, ţara de sus şi Basarabia, în care se numărau peste tot 23 ţinuturi mai mici. Iar după ce a căzut Basarabia prin trădarea lui Aron Vodă, au rămas Domnilor Moldovei numai 19 ţinuturi şi nici acestea întregi.
Ţara de jos cuprinde 12 ţinuturi mai mici.
În mijloc este:
1. Ţinutul Iaşilor. Aici este urbea Iaşi, lângă apa Bahluiul, cu patru milliarie mai sus de vărsarea lui în Prut. Aici e scaunul ţării pe care l'a mutat Ştefan Voevod din Suceava, pentru ca să poată apăra ţara mai bine din mijlocul ei contra năvălirii Turcilor şi Tătarilor, observând că-i venea mai cu greu a face aceasta din Suceava, atât de departe de marginele barbarilor. Mai nainte de aceasta era un sat prost, în care abia se aşezaseră vre-o trei sau patru ţărani; avea şi o moară, în care era un morar bătrân, numit Ion, căruia îi zicea şi Iassi. Numele acestui om a voit Domnul alt păstreze urbea ce a făcut dânsul, în care a zidit mai întâi o biserică care astăzi e catedrală, închinată Sfântului Nicolae şi după aceia şi alte palate pentru sine şi, pentru boerii săi. Iar Radu Vodă a înconjurat Iaşii cu ziduri, alţii l-au înfrumuseţat cu alte ornamente şi edificii publice, aşa în cât şi astăzi numără mai mult de, 40 de biserici, atât de peatră cât şi de lemn, cea mai mare parte prea frumos lucrate. Mai nainte cu 50 de ani numărându-se, s'au găsit 12 mii case private, iar apoi, arzând de mai multe ori şi pustiindu-se prin năvălirile Tătarilor şi Polonilor, de abia a rămas a treia parte nemistuit. Osebit de curtea, domnească, care trage la sine veniturile din toată ţara, şade acolo şi mitropolitul ţării, măcar că nu are numele de mitropolit, al Iaşilor, ci al, Sucevei, vechiul scaun al ţării, iar în Iaşi nu e în adevăr decât protopopia, precum mai jos se va arăta mai pre larg.
Cu acest ţinut se mărgineşte la miazăzi.
2. Ţinutul Cârligăturei, în care nu e nimic de însemnat, afară de Târgul-Frumos, opt ore dela Iaşi spre Suceava, tot lângă apa Bahluiului. În acest târg se află o casă domnească, peste care e pus un pârcălab.
Mai încolo spre apus se întinde:
3. Ţinutul Romanului, cel dintâi în care s'au aşezat cetele Romanilor carii s'au întors din Transilvania în urma năvălirilor lui Bathie, dându-i numele lor cel vechiu. Aci e Romanul, Bonfiniu îl numeşte Forum Romanorum, târg şi scaun archiepiscopal, la confluenţa Moldovei şi Siretului. Doi pârcălabi se rânduesc dela domnie asupra acestui târg. Mulţi susţin că aici s'au aşezat mai întâi pământenii noştri reîntorşi. Dar nu toţi sunt de această părere, pentru că nu departe de acolo se vede alt loc, pe malul răsăritean al Siretului, numit de locuitori Smedorova, şi aci cred unii c'ar fi fost întemeiată cea dintâi şi mai mare urbe. Adevărul este, că aceasta a fost înoită mai târziu de Ştefan cel Mare şi pusă iarăşi în vechea ei splendoare, dar după câteva decenii de ani Petru Vodă Rareş, nu se ştie din ce cauză, a risipit-o iarăşi şi pe locuitori i-a strămutat la Roman.
Cu aceasta se mărgineşte spre răsărit sub ţinutul Iaşilor şi al Cârligăturei.
4. Ţinutul Vasluiului. În acest ţinut este Vasluiul, 12 ore dela Iaşi, pe drumul Dunărei, la gura apei Vasluiu, unde se varsă în Bârlad; era câte odată scaun domnesc, unde şi acum sunt casele de faţă. După ce domnia s'a aşezat la Iaşi, la Vaslui se rândui un pârcălab.
Spre miazăzi se întinde de-a lungul:
5. Ţinutul Tutovei, numit aşa dela apa Tutova, care curge prin mijlocul lui. Scaunul ţinutului este Bârladul lângă apa cu acelaş nume. Bârladul era odată mare iar acum e căzut şi lipsit de toate frumuseţile. Acesta este scaunul vornicului ţării de jos, dar fiind el pururea pe lângă curte, se rânduesc în locu-i doi alţi vornici mai mici.
Un milliariu de loc mai jos la acelaşi mal se văd rămăşiţele unei cetăţi foarte vechi, ce se zice astăzi Cetate de pământ. Dar nu s'a aflat nici o temelie de casă, nici vre un alt monument, din care să se poată cunoaşte bine de cine să fi fost zidită, că nu este alta decât un zid de pământ, de unde poate nu fără cuvânt credem, c'acele zidiri vor fi fost făcute în timpurile vechi de către locuitorii ţării, spre a respinge invaziunile Tătarilor.
6. Ţinutul Tecuciului, se mărgineşte despre apus cu Bârladul; ţinut mare, dar n'are alt nimic însemnat, decât micul târg Tecuciu, lângă apa Bârladulul, opt ore dela Bârlad pe drumul Galaţilor. Nu are ziduri; aici şed doi pârcălabi.
În malul Siretului spre apus este:
7. Ţinutul Putnei, se vede că-şi are numele dela apa Putnei. Aici este Focşanii, târguşor lângă râul Milcov la marginile ţării româneşti. Starostele de aici administra ţinutul. Adjudul, târguşor puţin însemnat pe Siret în sus. La piciorul muntelui Vrancei, nu departe de Mira, mănăstire întemeiată de principele Constantin Cantemir, se văd ruinele unei cetăţi foarte vechi, dar nu s'a putut afla vre-o urmă, nici de timpul zidirei nici al ziditorului. Locul se chiamă astăzi Crăciuna. La celălalt mal al Siretului, la mijloc între Siret, Dunăre şi Prut, este:
8. Ţinutul Covurluiului, care se chiamă aşa dela şanţul Covurluiu, care deşi se 'ntinde pe un spaţiu de opt ore, e mai mult uscat decât cu apă. Aci merită atenţiune târgul Galaţi, care deşi e de o structură şi mărime puţin însemnată, dar e piaţa cea mai celebră pe toată Dunărea. Aci debarcă de două şi de trei ori pe fiecare an, vase, nu numai din locurile vecine ale Mărei Negre, din Crimeea, Trapezunt, Sinope, Constantinopole, dar şi din Egipt şi din însuşi Barbaria şi se 'ntorc încărcate cu lemne din Moldova, stejar, corn, brad, cum şi cu miere, ceară, unt şi bucate, din care nu puţin folos scot toţi locuitorii Moldovei. Nu departe de Galaţi, la gura Siretului despre răsărit se vede ruinele unei cetăţi vechi, care astăzi locuitorii o numesc Ghierghina. Cum c'această cetate a fost întemeiată pe timpul lui Traian, ne încredinţează monetele descoperite acolo în timpul nostru dar şi o marmură c'următoare inscripţiune:

IMP. CAESARI. DIV. FILIO. NERVAE. TRAIANO. AUGUSTO. GERM. DACICO. PONT. MAX. FEL. B. DICT. XVI. IMP. VI. CONS. VII. P. P. CALPURNIO. PUBLIO. MARCO. C. AURELIO. RUFO.


Deasupra acestuia pe Prut este:
9. Ţinutul Fălciului în care e Fălciu, târg frumos lângă Prut. Cum că aici a şezut odinioară Taifalii, mă încredinţează urmele unei cetăţi vechi, ce am descoperit eu însumi nu departe d'acolo; căci cetind eu odată într'o scrisoare cu mâna din istoria lui Erodot, cum că neamul acel războinic al Taifalilor ar fi locuit pe Prut cale de trei zile dela Dunăre, şi ar fi zidit şi o cetate foarte mare; şi neputând eu a găsi nici într'un ţinut rămăşiţele ei, am trimis vreo câţiva oameni cari ştia bine părţile locurilor, ca să caute în pădurile cele de pe lângă Prut, doar vor putea afla niscaiva semne din care să se poată vedea luminat, pentru starea cea mai adevărată a cetăţei aceia. Şi viind ei înapoi au povestit, că în pădurile cele mai dese despre apus în cuprinsul de cinci mile italieneşti dealungul apei, ar fi găsit temelii de ziduri şi turnuri zidite cu pietre arse, care măcar că pe câmpul acel dinprejur de acolo nu se mai găsesc alte rămăşiţe, dar tot au semn de vreo ocolire mare. Osebit de aceasta se mai întăreşte chibzuirea mea şi cu numirea aceasta de acum a ţinutului acestuia, căci asemănarea adeveream să se fi izvodit Falciei din Taifalica.
Mai sus înăuntrul ţinutului este Huşu, un târguşor mic, dar scaun episcopal, însemnat numai prin resbelul în care Petru cel mare, autocratul Rusiei, cu o mică oştire a susţinut şi respins cu tărie patru zile dearândul, mai ades repeţitele atacuri ale Turcilor, în anul 1711. Nu departe de acest loc se vede o movilă mare făcută de mână de om, care o numesc Tătarii Chan Tepesi, iar locuitorii movila Rabâii. Încât pentru origina ei sunt deosebite păreri. Unii zic că Moldovenii ar fi ucis aci pe un oarecare Chan al Tătarilor cu toată oştirea sa şi că întru aducerea aminte s'ar fi ridicat această movilă; alţii spun că o regină a Sciţilor, anume Rabâia, sculându-se contra Sciţilor ce locuiau atunci în Moldova şi ajungând cu oastea până aci, ar fi perit, şi aci ar fi îngropat-o ai săi. Care este adevărul, nu pot spune într'o istorie atât de întunecată.
Cu acest ţinut se mărgineşte la miazănoapte.
10. Ţinutul Lăpuşnei. De acesta se ţinea odinioară Tighina, Turcii îi zic Benderu, care mai înainte încă era foarte întărită, iar Turcii o întăria acum şi mai mult la Nistru; în timpurile noastre a fost loc de scăpare al regelui Suediei în fuga sa după bătălia dela Pultava. Turcii până a nu li se supune, adesea dar în deşert bătură această cetate, dar ceeace nu putură cu forţa câştigară în urmă prin frauda şi perfidia lui Aron Vodă, căruia Moldovenii, îi ziseră şi tiranul, pentru că fiind scos din ţară pentru cruzimea şi tirania cu care se purta, a fugit la împăratul turcesc şi-i promise că de-l va readuce în domnie, îi va da Tighina cea de atâtea ori cerută împreună cu 12 sate şi i-o va da pentru totdeauna. Plăcând sultanului acest dar, pe Aron îl puse iarăşi în domnie, iar pentru preţul ostenelei sale luă cea dintâi cetate a ţării şi mai mare întăritură a ei contra Polonilor şi a Tătarilor.
Astfel astăzi Lăpuşna este locul cel mai de frunte al ţinutului, la râul cu acelaş nume. Doi pârcălabi rânduiţi de domn îngrijesc de trebile ţinutului. Apoi Chişineul, lângă apa Bâcu, târguleţ de puţină importanţă. Nu departe de aci se vede un şir de petre foarte mari, aşezate în linie dreaptă, ca şi cum ar fi puse într'adins de mână de om. Însă atât mărimea pietrelor, cât şi lungimea şirului, nu ne lasă a crede aceasta. Pentrucă unele dintr'ânsele sunt în patru colţuri de câte trei şi patru coţi de mari şi şirul lor se întinde peste Nistru până în Crimeea. În limba ţării se cheamă Chieile Bâcului şi prostimea crede că este o lucrare a celor necuraţi, cari i-ar fi conjuraţi să astupe apa Bâcului. Cu adevărat este că, mai mulţi domni au cercat să astupe albia acestei ape, care curge o bună bucată printre munţi, vrând a preface în baltă locurile de acolo, cari nu sunt bune decât pentru fâneţe, dar acest lucru niciodată nu s'a putut împlini.
Din sus de acesta pe Nistru zace:
11. Tinutul Orcheiului. Poartă acest nume dela târgul Orchei, lângă apa Răutul, târg nu mare, dar frumos şi având cu îndestulare toate cele necesare vieţei omeneşti. Nutriment deajuns îi da lacul Orcheiului, nu departe de târg spre răsărit şi frumoasa insulă ce a format într'însul şi despre care vorbirăm mai pe larg mai sus la Cap. III.
Ţinutul cel mai de pe urmă ce este pe canalul Nistrului, o bucată bună de cale, e:
12. Ţinutul Sorocei. Scaunul lui este Soroca, odinioară Alchionia, lângă Nistru, sub deal pe un şes. Soroca e mică, dar după timpul în care a fost zidită, foarte tare. Are un zid cu patru unghiuri, foarte tare şi apărat de turnuri foarte înalte, zidit cu bicasie, de cari sunt pline dealurile dimprejur. Partea de sus a acestui ţinut nu se poate cultiva pentru lipsa de lemne şi apă şi acesta este unicul, dar nu atât de mare deşert al Moldovei. În chartele geografice cele bune e şi însemnată această parte de loc ca deşert. După perderea Tighinei, această cetate nefiind de puţină importanţă în contra Polonilor, domnul aşeză acolo doi prefecţi militari.
Ţara de sus coprinde şeapte ţinuturi mai mici:
1. Ţinutul Hotinului, care se întinde pe din sus de al Sorocei, pe lângă Nistru, spre miazănoapte. Aici este Hotinul, cetate pe Nistru de către Cameniţia, ce se numără între cele mai mari cetăţi ale Moldovei. Aceasta era mai 'nainte întărită despre apus cu ziduri înalte şi şanţuri adânci, iar despre răsărit natura însăşi o întărise prin râpa cea repede a Nistrului şi prin stâncile ei, dar în cel din urmă resbel ce avură Ruşii cu Turcii, luând aceştia cetatea la 1712, dărâmară zidurilor de partea dincoace, iar de cealaltă parte atât o întăriră cu noui lucrări după datina de acum, lărgindu-o mai mult de jumătate, încât astăzi merită a se numi cea mai frumoasă şi mai tare între cetăţile Moldovei. Când era sub ascultarea domnilor Moldovei, paza ei era încredinţată unui comandant deosebit, iar de când au luat-o Turcii, o guverna un paşe turcesc contra încredinţărilor de pace ce legaseră cu Polonii, că niciodată să nu se aşeze în cetăţile Moldovei oştire turcească.
Spre apus urmează:
2. Ţinutul Dorohoiului, în care este Dorohoiul, târg puţin însemnat, nu departe de sorginţile Jijiei. Aici e scaunul Vornicului din ţara de sus, care fiind pururea ocupat la curte, e înlocuit prin doi Vornici mai mici.
Ştefăneşti, târguşor lângă Prut, în care Turcii, curăţind râul, se zice că ar fi făcut un stabiliment naval şi o magazie pentru oştirea din Hotin.
Mai în jos:
3. Ţinutul Hârlăului. Aici e Hârlăul, târguşor mic, pe care îl administra un deosebit pârcălab. Târgul Cotnarii este renumit pentru viile sale care întrec pe celelalte toate. Administraţiunea lui e încredinţată marelui paharnic. Locuitorii catolici au aici o biserică de peatră prea frumos zidită.
Târgul Botoşani, ale cărui venituri şi ale părţilor lui dimprejur le trăgea doamna, iar pentru strângerea lor e rânduit un deosebit cămăraş.
Aceste ţinuturi le încinge ca o coroană:
4. Ţinutul Cernăuţilor, care se întinde dealungul marginelor Poloniei. Târgul cel mai însemnat e Cernăuţi, pe malul de miazănoapte al Prutului, administraţiunea lui e încredinţată marelui spătar. Aproape de satul Cozmin, lângă apa Cuciurul, nu departe de vărsarea ei în Prut, se văd ruinele unei cetăţi foarte vechi, dar cu toate cercetările ce am făcut, n'am putut afla vreo urmă de întemeietorii ei.
Pe malul Siretului spre apus urmează:
5. Ţinutul Suceavei, în care însemnat este Suceava, odinioară capitala Moldovei, scaunul domniei şi al mitropolitului, iar astăzi mai toată zace în ruine. Ea e situată lângă apa Suceava, dela care şi oraşul s'a numit aşa, pe un deal neted, împresurată cu ziduri înalte şi şanţuri. Suceava avea pe valea dealului o suburbie foarte întinsă. Afară de curtea domnească şi casele boierilor, se numărau aici patruzeci de biserici de piatră, mai multe de lemn, 14 mii case private, cari toate au căzut după strămutarea scaunului domnesc. Astăzi stă sub îngrijirea Hatmanului.
Nu departe de Suceava, lângă apele Suceava şi Siretul, în cotul Siretului, unde acesta se întoarce spre miazăzi, este Rădăuţii, târg şi scaun episcopesc.
Aproape din jos este:
6. Ţinutul Neamţului, care se întinde o bucată bună între apele Moldova şi Bistriţa. Aci este Neamţul, cetate pe un deal înalt lângă apa cu acest nume, care din fire este aşa de tare, încât poate să înfrunte cu mândrie orice atac ostil. Ea a fost împresurată de mai multe ori, dar luată numai de două ori, odată de Turci sub imperiul lui Suleiman şi odată în timpurile noastre de Ioan Sobiesky, regele Poloniei şi nici atunci n'ar fi luat-o dacă puţinii Moldoveni ce erau într'însa, după o împresurare de mai multe zile n'ar fi fost siliţi să se închine Polonilor. Mai nainte era împrejurată cu două ziduri şi avea numai o poartă, iar după aceia Turcii stricând zidul cel pe din afară, a rămas acum Moldovenilor numai cel din năuntru. Până a nu fi Moldova supusă Turcilor, la vreo întâmplare de resbel, Domnii îşi trimtea copii şi visteria acolo ca într'o cetate nebiruită. Încă şi acum este pentru locuitori la ori şi ce timp de resmeriţă un loc foarte sigur de scăpare. Pentru aceia şi Domnii mai nainte au zidit într'însa case mari, cari şi acum se pot vedea, dar nu au purtarea de grije ce li se cade. Drept dincolo de apa Bistriţei este târgul Piatra.
În fine:
7. Ţinutul Bacăului, peste care este un vornic, cu scaunul la Bacău, târg situat într'o insulă a râului Bistriţa, vestit pentru abondenţa merelor şi altor fructe. Are şi un episcop catolic, care se numeşte de Bacău, pentrucă în ţinuturile de pe lângă munte sunt mulţi supuşi Moldoveni, numiţi catolici după naţionalitatea şi religiunea lor, pe cari i-a aşezat acolo Ştefan Vodă, după ce a biruit pe Matiaş regele unguresc şi i-a împărţit pe la boierii săi. Este de însemnat satul Cantemireştii din ţinutul Roman, numit Faraoni, ai cărui locuitori mai bine de 200 familii sunt toţi catolici şi au o biserică de piatră foarte veche. Ocna şi Trotoşul lângă apa Trotoşiu târguri renumite pentru salinele excelente ce se găsesc împrejurul lor. Pe aici e intrarea cea mai largă din Moldova în Transilvania.
Basarabia. Basarabia era odată a treia parte a Moldovei. Tot pământul ei este şes, n'are dealuri, nici codri, se adapă numai cu Ialpugul, care curge necontenit; neavând râuri nici fântâni, ca să scape de lipsa de apă, locuitorii sunt nevoiţi a săpa puţuri foarte adânci şi în loc de lemne se folosesc cu balega vitelor, cu aceasta dupăce o usucă la soare îşi încălzesc colibele. Această parte de ţară fu subjugată de Turci înainte de a li se supune toată Moldova. Astăzi nu mai stă sub domnia Moldovei, cu toate că oraşele şi satele de pe lângă Dunăre până în ziua de astăzi sunt pline de Moldoveni care urmează legea creştină şi rabdă tirania Turcilor şi Tătarilor. Ceilalţi locuitori sunt parte Tătari, parte Turci, supuşi ascultărei Serascherului. Basarabia se împarte astăzi în patru ţinuturi: al Budjacului, Achermanului, al Chiliei şi Ismailului.
În mijlocul acestei părţi de pământ este:
1. Budjacul care s'a dat spre locuinţă Tătarilor de Nogaia, carii se zic unii de Budjac, alţii de Belgrad, pentru ca pe la anul 1568 dela naşterea Domnului, chanul Crimeei cercând, din ordinul lui Selim II, să împreuneze Donul cu Volga, mai bine de treizeci de mii familii de Tătari Nogai, din cei ce erau supuşi imperiului rusesc, se desfăcură de Ruşi şi se retraseră în Crimeea. Dar fiindcă în această peninsulă nu încăpeau, li se dete alt loc de aşezare în ţinutul Budjacului. În curgerea timpului, mai venind apoi şi alte mai multe familii din Nogaia, aşa se înmulţiră aceşti Tătari, încât astăzi mai că nu sunt mai puţini la număr decât celealte oarde scitice. Se împart în două: Orak-ugli şi Orumbet-ugli şi-şi păstrează geneologiile cu îngrijire. După datina lor părintească, viaţa şi-o petrece pe câmpu liber: târguri n'au, afară de Causiani lângă râul Botna, care atinge prea puţin acest pământ. Dar cum că această provincie se bucura odinioară de oraşe destul de frumoase, se vede lămurit din ruinele vechilor zidiri ce se găsesc pe ici şi pe colea, între alte ruinele unei prea vechi cetăţi la malul Nistrului, care se chiamă astăzi Tartarpunar, adică ţinutul Tătarilor. Aceste ruine se află deasupra pe o stâncă foarte înaltă, din al cărui picior curge o sorginte foarte limpede. Dar nici o inscripţiune nici altă urmă de cine ar fi înterneiată nu s'a putut descoperi. Nu departe de gura Ialpugului însă se găsesc urme unei cetăţi mai vechi, care de comun se chiamă Tint. Ştefan cel Mare o ridicase din ruine, iar după aceia Turcii o asemănară pământului, încât astăzi de abia i se poate arăta locul unde a fost. Din ruinele ei se ridică un alt târg în dreptul celui vechi, care înfloreşte şi astăzi şi se chiamă Tobacu, lângă Marea Neagră, poate în locul unde era vechiul Aepoliu.
2. Ţinutul Achermanului. Aici e Achermanul, locuitorii îi zic Cetatea Albă, Romanii îi zicea Alba-Iulia, Grecii Moncastron, Polonii Bielograd, pe ţărmul Mărei Negre, cetate destul de mare şi foarte întărită. Când ţinea de Moldova, o guverna marele logofăt, astăzi o guvernă un Aga de ianiceri. În timpul din urmă s'a renumit prin Sfântul Ion cel nou, care a suferit moarte şi martiru sub tirania turcească. Rămăşiţele acestuia făcătoare de minuni împreună cu alte odoare dăruite din îndurarea Domnilor, le-a luat şi le-a dus în Moldova Ioan Sobiesky, regele Poloniei, pe când se lăuda că el se oştia pentru biserică şi pentru Crist, dându-i ajutoare băneşti papa dela Roma.
Mai jos pe ţărmul Dunărei se întinde:
3. Ţinutul Chiliei. Aici e cetatea cea de frunte Chilia, odinioară Lycostomon, la gura septentrională a Dunărei, numită tot astfel de corăbieri greci, pentru cât se pare că-şi varsă apa ca dintr'o gură de lup. Ea nu este aşa de mare, dar e o piaţă celebră, cercetată nu numai de vasele cetăţilor maritime de prin prejur, dar şi de altele mai depărtate, dela Egipt, Veneţia şi Ragusa cari se încărca de aci cu ceară şi cu pei crude de boi.
Locuitorii sunt nu numai Turci, ci şi Evrei, Creştini, Armeni şi alţii de alte naţiuni pe cari toţi îi administra un Nasir. Pe timpul împărăţiei lui Suleiman Moldovenii o au prefăcut în cenuşe şi de atunci n'a mai putut ajunge la strălucirea ei de mai nainte.
Pe ţărmu Dunărei din lăuntru este:
4. Ţinutul Ismailului. Aci merită a însemna:
Ismailul, căruia Moldovenii îi zicea odinioară Smilu, cetate care nu e de despreţuit, cu oaste turcească comandată de un Mutecveli.
Cartalu, la Dunăre, unde se varsă Ialpugul, în dreptul Isaccei, întăritură nu prea însemnată. La 1711, când avură Turcii rezbel cu Ruşii, aci făcură un pod peste Dunăre spre a trece oştirea în Moldova. Pentru paza cetăţii e rânduit un comandant numit Dijdar.
Reni, cum îi zicea Moldovenii, iar Turcii îi zic Timarova, cetate de aceiaşi ordine, nu departe de gura Prutului în Dunăre. Deşi sta sub puterea turcească, nu se afla aci nici un turc; ostaşii toţi sunt creştini, toţi Moldoveni, prefectul lor, tot creştin, numit Besliagasi, sta sub paşa dela Silistra, care totd'auna e seraschieriu.
Acestea erau mai toate cetăţile şi oraşele Moldaviei, care înfloria pe când erau libere şi apoi au căzut prin tirania cea nedreaptă şi inimica înflorirei lucrului public. Despre întemeietorii lor, tac istoricii vechi şi noi, inscripţiuni şi monumente însă nu se descopere. Nici o urmă din care să se poată vedea timpul sau poporul ce le-au întemeiat, nici o inscripţiune pe ziduri, afară numai când vre-un principe le-a restaurat. Numai Suceava are în zidurile ei o peatră mare, în care sunt săpate şapte turnuri, acoperite c'o coroană imperială, pe care o ţin doi lei. Afară de aceasta, se mai vede în temelia turnurilor o peatră, în care stau doi peşti solzoşi, cu capetele în jos şi cu coadele în sus, şi sub dânşii, capul unui bour, iar în coarnele acestuia o stea cu şease raze. Fiind însă că capul de bour s'a aşezat ca stemă a ţării numai după a doua venire a Romanilor în Moldavia, precum arătarăm la Cap. I, se înţelege că acea peatră încă arată mai mult înnoirea zidurilor, decât întemeiarea lor. Apoi toţi istoricii noştri sunt într'un cuvânt, cum că Moldovenii, când se întoarseră din Maramureş în vechia lor patrie, au găsit oraşe şi cetăţi deşarte de locuitori, de unde se vede că întemeierea datează din timpuri mai depărtate. Aceasta se mai probează şi prin modul structurii zidurilor în cele mai multe cetăţi, cari nu seamănă decât a architectum romană, afară de prea puţine de care arătarăm mai sus că sunt făcute mai în urmă spre apărare în contra incursiunilor tătare. Dar partea cea mai de frunte sunt mărturiile celor mai buni istorici romani din cari se vede că, împăratul Traian a adus în Dacia mari colonii romane şi următorul său Adrian, cedând barbarilor mai multe provincii orientale, a fost oprit de-a părăsi Dacia numai de frică să nu fie nimicite de barbari acele colonii. Adauge apoi monumentul sempitern al acestui lucru adică Valul împăratului Traian, care până 'n ziua de astăzi păstrează numele întemeietorului său, despre care mă mir cum de nu memorează nici unul din vechii sau marii istorici. Aceasta, după cum l'am văzut eu însumi, începe cu două şanţuri dela Petrovaradinu în Ungaria şi de aci până la munţii Demarcapu, adică până la Poarta de fer, se întinde apoi ca un simplu şanţ prin toată România şi Moldova, tăia prin Prut la satul lui Traian, prin Botna la târgul Causiani şi trecând prin toată Tataria se termina la apa Donului. Până astăzi are o adâncime de 12 coţi, de unde nu fără cuvânt putem culege, că spaţiul valului când s'a făcut, va fi fost încă pe atât de lat şi profund. Care aşa fiind, nu se poate admite de loc aceia ce voim unii să afirme, că oraşele Moldovei ar fi fost întemeiate de Genuesi. Pentru că oştirea romană care de-a pururea se afla acolo asediată în mare număr, n'ar fi putut sta fără oraşe şi fără acoperământ şi nici se poate crede că Genuesii, cari numai pentru negoţ venia de se aşeza la mare, ar fi pătruns în interiorul Moldovei şi că ar fi întemeiat oraşe în locuri ce servesc mai mult pentru agricultură decât pentru comerţ. Iar dacă ar susţine cineva că ele ar fi întemeiate de Dacii cei vechi, pe când lucrurile lor înfloriau pe timpul domniei lui Decebal şi că după aceea le-au ocupat Romanii şi au aşezat într'însele colonii, noi unii n'am cuteza să contrazicem.

CAP. V. Despre munţii şi minerele Moldovei

Despre apus, unde Transilvania se mărgineşte cu România, Moldova mai peste tot e împresurată cu munţi înalţi, de unde Romanii o numia şi Dacia muntoasă; iar cealaltă parte a ei despre răsărit, are câmpii foarte producătoare. Munţii sunt învescuţi din fire cu arbori fructiferi şi pomi, care pe aiurea caută a-i produce prin artă. Printre munţi curg pâraele cele mai limpezi, care se varsă din sus cu sunet desfătat şi aseamănă aceste părţi de loc cu cele mai frumoase grădini. Câmpiile dau cu îndestulare semănături pe care aerul rece al muntelui nu le lasă a creşte.
Muntele cel mai înalt este Ciahlăul, care de era cunoscut celor vechi, nu era să fie mai puţin celebru în fabulele lor, decât Olimpul, Pindul sau Pelia. El se află în ţinutul Neamţului, nu departe de sorgintea Tăslăului; mijlocul lui totd'auna e acoperit de zăpadă, iar vârful lui nici odată, pentrucă pare a fi mai înalt decât norii cei de zăpadă.
Din piscul lui, care se înălţa foarte în foma unui turn, se vărsa un pârâu foarte limpede şi cu mare sunet se repede peste stânci în Tăslău. În mijlocul muntelui se vede o statuă de peatră, foarte veche, de cinci coţi înnaltă, care reprezintă o babă înconjurată de 20 oi; dintru a căreia parte firească curge necontenit un izvor de apă şi cu greu poate cineva să 'nţeleagă, dacă natura şi-a arătat în acest monument jocurile sale, sau dacă s'a lucrat astfel prin mâna vreunui maestru iscusit. Pentrucă această statuă n'are o bază pe care să fie aşezată, ci e 'mpreună crescută cu restul stâncei, iar pântecele şi spatele îi sunt libere, şi măcar de s'ar admite că crăpăturile s'ar fi uns cu oarecare var artificios, precum înşine nu negăm că asemeni descoperiri ale celor vechi se vor fi perdut în cursul timpului, dar totul nu poate lesne să se înţeleagă, în ce chip acel canal s'a adus prin picior în partea naturei, pentrucă prinprejur nicăeri nu se văd urme de fântână sau vre-o albie de apă. Se poate cu adevărat să fi servit păgânilor pentru cultul idolilor, ai cărui închinători erau obişnuiţi ori prin mijloace fireşti, ori prin farmece a face lucruri care să aducă minuni şi cugetări de dumnezeire pentru prostimea cea lesne credincioasă.
Înnălţimea cea mare a muntelui se poate cunoaşte din aceea, că el tocmai dela Acherman, care cetate este de 60 de ceasuri depărtate de dânsul la vreme limpede. la apunerea soarelui, se poate vedea tot şi aşa de curat ca când ar fi aproape, care lucru cu greu se poate zice pentru alţi munţi, până şi pentru cele mai vestite piscuri, după cum socotesc eu.
Pre dealurile de prinprejur, se găsesc prăbuşite în petre, urme de cai, de câini şi de paseri, asemenea ca când ar fi trecut pe acolo vreodată o călărime mare. Locuitorii povestesc pentru acest lucru multe basme, însă cercătorii naturii cei poftitori de ştiinţă, să ispitească adevărul acestui lucru.
Mai este încă şi altă întinsoare de munte, ce se numeşte de locuitori Ercul, spre miazănoapte la apa Cirimuşul, în cotul unde se împreună hotarul Moldovei cu al ţării Leşeşti şi al Ardealului, carele pentru înnălţime nu este de a se asemăna cu celălalt. Iară pentru alt osebit fenomen firesc, care pre aiurea nu s'a mai văzut, este iarăşi de a se socoti.
Adecă: locuitorii culeg roua care cade pre frunzele buruenilor, mai nainte de a răsări soarele şi puind-o într'un vas, găsesc pe deasupra apei plutind cel mai frumos unt, care nici la miros, nici la floare, nici la gust, nu are osebire de untul celălalt, dar nu este preste tot anul, ci numai trei luni, Martie, Aprilie şi Mai. Untul acesta are în sine atâta putere de hrană, în cât când suie oile la munte, întru acea vreme se 'năduşe de multa grăsime. Pentru aceia păstorii cari ştiu, îşi opresc turmele lor în lunile acelea, numai la poalele muntelui.
Munţii noştri nu au lipsă nici de acele daruri, care aduc munţii, adecă metaluri. Însă mai înainte n'au îngăduit săparea lor, atâta îndestularea domnilor, cât şi lipsa de băeaşi. Iară spre vremile noastre, au împedicat-o ştiuta lăcomie a Turcilor, şi frica, că de vor umbla săpând vor perde împreună cu ţara încă osteneala, şi rodul ei. Dar cum că munţii nu sunt săraci de acest fel de comori, ne adeverează pâraele care curg din trânşii. Pentrucă acelea fiind înguste şi umplându-se de multe ori cu apă de ploae, sau cu topirea omătului, se varsă din gârla lor şi după ce scad iarăşi, remâne apoi pre locul acela unde au vărsat, nişte nisip, în care se găsesc mulţime de grăunţe de cel mai curat aur. Pre care le strâng ţiganii şi curăţindu-le, scot atâta aur dintr'însele, încât pot să aducă Domniei în tot anul în loc de bir, câte 1600 dramuri. Pe malul Nistrului în ţinutul Hotinului, nu departe de cetate, se găsesc gurile de fier însuşi din fire făcute, care sunt aşa de rotunde, încât fără de a le mai lucra poate cineva să împuşte cu dânsele. Însă materia lor este atâta de proastă, încât la nimic nu poate să slujească, până a nu se topi în foc; şi mai înainte până a nu se lua Hotinul, le căra cu grămădire la Cameniţa. lară în vremea de acum gândesc că cu greu vor lăsa Turcii, ca spre stricăciunea lor să le strângă Leşii şi să le aibă cu îndestulare la război.
În ţinutul Bacăului nu departe de târgul Trotuşul, sunt ocne foarte bogate de sare, care n'au trebuinţă de nici un meşteşug pentru curăţit, căci săpând pământul de un cot sau doi de adânc, se găşeşte sare prea curată, care se prevede ca cristalul şi nu este amestecată cu pământ nici cât de puţin; şi aceste ocne nici odinioară, nu i-au sfârşit, măcar deşi lucrează într'ânsele multe sute de oameni, pentrucă în tot locul unde se tae drobii cei de sare, lasă într'un loc şi într'altul, stâlpii de acest cristal de sare, ca să sprijinească pământul boltiturilor şi să aibă loc de a se lăţi vinele acele noui; şi aşa apoi boltele acestea, atâta se umplu de sare până în douăzeci de ani; încât nici se cunosc că au fost deşertate vre odată; şi se găsesc într'însele uneori peşti împreună crescuţi, cari n'au deosebire de peştii cei fireşti cari se află prin pâraele de prin prejur.
Şi într'alte locuri se mai găsesc multe ocne de acestea, însă domnii au oprit să nu se destupe, pentrucă nu fiind prea multă sare să-i scază preţul, fiindcă acele ce se lucrează ajung în destul pentru trebuinţă.
Încă şi dealuri întregi sunt în Moldova, care se văd a fi pline de sare, luându-se faţa pământului deasupra lor.
Dela această sare nu numai Domniea, ci şi toata ţara are mare folos; osebit de locuitori, vin şi dela Bugeag şi dela Crim, încă şi dintre alte ţări mai depărtate şi o cară în toţi anii cu corăbiile.
Silitra o fac mai în tot locul, pentrucă pământul Moldovei este negru şi silitricios.
Pre Tăzlăul sărat nu departe de satul Moineşti, în ţinutul Bacăului, curge dintr'un izvor păcură cu apă amestecată, cu care se slujesc ţăranii pentru unsul carelor şi zic, că de s'ar putea scurge bine de apă, ar fi cu mult mai bună pentru trebuinţa casei decât dohotul.

CAP. VI. Despre câmpiile şi pădurile Moldovei

Câmpii Moldovei cari sunt lăudaţi pentru rodirea lor, atât de istorici cei vechi, cât şi de cei noi, întrec cu mult bunătăţile munţilor pentru care am vorbit mai sus; căci aceia cari sunt în mijlocul celor mai multe ţinuturi, ce sunt despărţite cu dealurile şi apele Moldovei, măcar de nu-i mai grijeşte nimenea, dar tot îşi dau rodirea lor la toţi. Semănăturile care nu se pot semăna la munte pentru răceală, cresc atâta de frumos pre câmpii aceşti netezi, încât grâul în anii cei bine roditori, îşi dă sămânţa sa locuitorilor cu douăzeci şi patru de părţi mai mult, secara cu treizeci de părţi, orzul cu şasezeci de părţi, iar mălaiul de nu va vedea cineva însuşi, cu greu va crede, căci asemenea îşi dă sămânţa sa cu trei sute de părţi mai mult decât semănătura.
Pentru ovăz nu este Moldova aşa roditoare, ca pentru celelalte semănături şi nici este obicinuit până la atâta, pentrucă caii se hrănesc cu orz în loc de ovăz. Mălaiul creşte atâta de frumos în ţara de jos, cât este cu putinţă, pentru aceea au şi ţăranii acest proverb: „Că mălaiul în ţara de jos şi merile în ţara de sus, n'au coajă”. Pre acesta măcinându-l ei, îl frământă şi-l fac pâine şi-l mănâncă mai vârtos cu unt, când este cald.
Nu livezi se găsesc pe câmpii aceştia ci chiar păduri întregi cu copaci roditori. Acestea cresc din fire la munte, iară la câmp se hultuesc şi pentru aceia sunt şi mai cu gust; şi îndestularea poamelor este aşa de mare, încât Leşii când avea în vremile vechi să meargă cu oaste la Moldova, credea că n'au trebuinţă de altă zaharea, zicând: că poamele care sunt cu îndestulare în ţară, le-ar fi deajuns pentru toată oastea. Însă ei prin aşa mare lăcomie ce aveau la acestea, îşi pricinuiau de multe ori boale lor, prin care mai tare au căzut, decât de armele vrăjmaşilor şi apoi s'au şi învăţat a se păzi mai bine de dânsele. Viile cele de frunte, ce sunt o bucată bună de loc, între Cotnari şi între Dunăre, întrec pe toate celelalte bunătăţi ale ţării; căci ele atâta sunt de bogate, încât numai un pogon dă câte patru şi cinci sute vedre de vin.
Şi vinul cel mai bun, se face la Cotnari, un târg în ţinutul Hârlăului, iară afară din ţară nu este cunoscut, căci dacă îl scot din ţară şi-l duc pe apă, sau pe uscat şi n'au vasele purtare bună de grijă, apoi îşi perde puterea sa. Iar eu fără de aceea îndrăsnesc al socoti a fi cel mai bun decât toate celelalte vinuri ale Europei, încă şi însuşi decât cel de Tocaia; că ţiindu-l cineva trei ani în pivniţă adâncă şi boltită, după cum este obiceiul la noi în ţară, apoi întru al patrulea an, dobândeşte acel fel de putere, încât arde ca rachiul, şi cel mai mare beţiv, abia este vrednic să bea trei pahare să nu se îmbete; încă nu aduce durere de cap şi floarea lui este osebită de ale altor vinuri, căci este verde şi de ce se învecheşte, se şi mai înverzeşte.
De acolo spre miazănoapte, nu mai sunt alte vii care să poată face vin mai bun, căci în partea muntelui Cotnarii despre miazănoapte încă nici un strugur măcar nu se coace, despre cum de multe ori s'au ispitit; şi se vede că firea îndărăptând celorlalte ţinuturi rodirea vinului, ş'a arătat puterile sale numai la acest loc. După vinul acesta, se socoteşte a fi mai bun, acela care se face la Huşi, în ţinutul Fălciului; al treilea, cel dela Odobeşti în ţinutul Putnei spre Milcov; al patrulea al Nicoreştilor în ţinutul Tecuciului pe Siret; al cincelea cel dela Greceni în ţinutul Tutovei pe Berheciu; şi al şaselea acel din viile dela Costeşti tot dintr'un acest ţinut; osebit de alte locuri cu vii mai proaste, pe care le trec acum cu vederea.
Aceste podgorii nu slujesc numai pentru trebuinţa locuitorilor, ci încă preţul cel mic al vinului, trage la sine şi pre neguţătorii Ruseşti, Leşeşti, Căzăceşti şi Ardeleneşti; ba încă şi pre cei Ungureşti; şi duc pre tot anul în ţările lor mulţime de vin, măcar deşi nu întrece cu bunătatea pre al lor. Basarabia mai înainte până când era a Moldovenilor, încă nu avea vii slabe, iară după ce au început a o stăpâni Turcii, hulitorii de vin, au căzut şi acelea şi acum numai cât îşi ţin creştinii cari locuesc în ţinutul Chiliei şi al Ismailului vreo câteva vii, din care de abia scot atâta vin, cât le este pentru trebuinta lor.
Cu codrii încă este Moldova foarte îmbogăţită, al cărora lemn nu este numai pentru cherestea şi pentru foc, ci şi copaci aducători de roadă îndestulă.
Lucrătorii de corăbii, caută mai vârtos stejari Moldoveneşti şi îi laudă a fi mai buni pentru corăbii, decât tot celălalt lemn, şi mai tare împotriva cariului. Încă ei au înţeles la acest lemn, că de nu curăţă bine coaja lui cea albă ce este pre dedesupt şi se întâmplă de rămâne cât de puţină, apoi în scurtă vreme pricinueşte tot lemnului, borte de cari; iară curăţindu-i bine peliţa aceasta, acest lemn nici peste o sută de ani, nu-l vatămă nici vremile, nici aerul, nici apa.
Doi codrii au fost la Moldoveni mai vestiţi decât toţi ceilalţi, adică al Cotnariului şi al Tigheciului.
Al Cotnariului este aproape de târgul acestuiaşi nume şi nu s'au făcut din fire, ci însuşi sârguinţa locuitorilor l'au clădit; căci pe vremile lui Ştefan Voevod celui mare, era acolo numai un câmp mare gol, iară după aceea, Leşii cu o oaste mare aşezându-se cu tabăra pre câmpul acela şi strâmtorându-i Ştefan Voevod i-au bătut şi le-au robit tabăra şi luându-i pe fugă, pre cei mai mulţi i-a oborât şi preste douăzeci de mii a prins robi, dintru care cei mai mulţi era boieri. Şi apoi pentru rescumpărarea lor îndemnându-l Craiul Leşesc cu o sumă de bani, n'au primit-o el, pentrucă nu era iubitor de argint, ci a voit mai vârtos să-şi facă aşa un semn de biruinţă, care să-i vestească vitejiile sale şi în veacurile cele viitoare. Şi pentru acest sfârşit, a înjugat el pre toţi Leşii la plug şi a poruncit de a arat tot câmpul acela, pre care s'a întâmplat războiul, care este de două mile de lung şi de o milă de lat şi a semănat pre dânsul ghinda care era gătită pentru acea trebuinţă, din care au crescut acum păduri în destul de largi şi de fruumoase, care se numesc Dumbrăvile Roşii, pentrucă s'au udat cu sângile Leşilor; iară Leşii le numesc Bucovina şi niciodată nu pomenesc fără de lacrămi pentru acest loc.
Alt codru dincolo de Prut, la hotarul Basarabiei, ce se chiamă Tigheciu, cuprinde în lăuntru mai la treizeci de mile Italieneşti şi este pentru Moldoveni apărarea cea mai tare în potriva Sciţilor, cari de multeori l'a năpădit dar nici odată nu l'a avut. Şi măcar că copacii întru dânsul sunt foarte înalţi, dar stau foarte deşi unul de altul, încât nici pedestraşi nu poate să străbată printr'însul, afară numai pe poteci, care sunt ştiute numai de locuitori.
Mai înainte se număra pre acolea preste 12 mii de locuitori, cari era ostaşii cei mai viteji în toată Moldova; iară acum după războaele şi căderile cele multe de abia au rămas două mii. Aceşti oameni au cu Tătarii megieşi dela Bugeag, o învoeală, ca pre tot anul să le dee o sumă de grinzi, pentrucă în Basarabia mai totdeauna este lipsă de lemn; şi această învoială o păzesc şi până în ziua de astăzi foarte. Însă când voesc Tătari să calce preste tocmeală şi să iee lemn mai mult, care de multe ori să şi întâmplă, atuncea aceşti locuitori de pre acolo, se apără cu mâna înarmată, izbutind de multe ori biruinţă.

CAP. VII. Despre fiarele cele sălbatice şi dobitoacele cele domestice

Despre fiarele care sunt în Moldova asemenea ca şi în celelalte ţări de prin prejur, nu este treaba noastră ca să facem o descriere aşa lungă, pentru că noi, nu ne-am apucat ca să arătăm turmele cele ce umblă prin codrii adică; cerbii, ciute, căpioare, vulpi, râşi şi lupi; ci numai ca să povestim pentru dânsele ce am aflat cu osebire la aceste fiare Moldoveneşti. Şi aşa îmi aduc aminte, că la noi sunt trei soiuri de oi, acele de munte, de Soroca şi cele sălbatice; dar nu se ştie bine, câte şi de mari turme de oi se află la munte; pentru că toate părţile Moldovei despre apus, care nu sunt aşa bune pentru semănături, slujesc pentru păşunea oilor, cu care se ţin mai vârtos locuitorii de pre acolo. Pentru aceea Beiliccii dau la Tarigrad pre tot anul oi de acestea, ce se numesc în limba turcească, Chivirdoc, mai mult de şasezeci mii, pentru cuhnea Sultanului; pentru că carnea lor se socoteşte de Turci mai mult decât toată altă carne, atât pentru gustul ei cel bun, cât şi pentru uşurinţa mistuitului. În trei locuri se găseşte deosebit bună păşune; în Câmpulung Rusesc spre Putila, în Câmpulung Moldovenesc pre Moldova şi pe muntele Vrancea în ţinutul Putnei.
La câmp sunt oile cu mult mai mari, însă mai puţine decât la munte; şi dintre acestea sunt de a se socoti deosebit, acelea ce sunt în ţinutul Sorocei că toate au câte o coastă mai mult decât celelalte şi cât trăesc ele, nu o pierd. Iară trecându-le într'alt ţinut, fată miei la al treilea an numai cu acelea coaste, obişnuite, şi asemenea şi alte ori de pre aiurea, aducându-le într'acest ţinut, fată miei câte cu o coastă mai mult.
Decât acestea sunt mai cu mult deosebite oile cele sălbatice, care cu greu se vor găsi şi pre la alte locuri. Buza lor cea deasupra spânzură în jos de două degete mari, pentru aceea sunt nevoite ca să pască mergând îndărăt; şi grumazul lor este ţapăn fără de încheetură, pentru aceea nu pot să-şi întoarcă capul nici în dreapta, nici în stânga, şi picioarele lor sunt scurte, însă atâta de grabnice, încât nici câinii când le gonesc mai nu pot să le ajungă; şi adulmecarea lor este atâta de aspră, încât de o milă nemţească departe adulmecă pre vânătoriu, sau pre fiara care vine cu vântul asupra lor. Iară când vin asupra lor împotriva vântului, nu pot să-i adulmece până când le prind.
Oamenii locuitori de pre lângă munte, au boi mici, iară cei din partea câmpului, au cirezi mari de boi prea frumoşi, pre cari îi dau prin ţara Leşească la Danţig pre tot anul mai mult de patruzeci de mii, şi de acolo îi vând prin ţările de prin prejur, în loc de boi Leşeşti şi în Moldova se cumpără perechea de boi câte cu 5 şi iarna încă şi câte cu 3 taleri nemţeşti, iară în Danţig îi vând şi cu câte 40—50 taleri, şi boii cei mai graşi şi mai buni se găsesc pre pârâul Sărat în ţinutul Fălciului, şi pre pârâul Bascul în ţinutul Cernăuţului pentru c'acolo este câmpul foarte sărat şi iarba foarte bună şi îngrăşitoare. Şi atâta sunt de mulţi acolo, încât nu numai că sunt cu îndestulare pentru chivernisirea locuitorilor; ci încă îşi pot plăti cu dânşii şi birul şi dările cele grele, care le iau Turcii dela dânşii.
Pe amândouă malurile Nistrului se ivesc câte odată bivoli, dar se vede că nu sunt de loc, ci sunt trecuţi din Podolia şi din ţara Tătărească preste Nistru când îngheaţă, din pricina vânturilor despre miazănoapte ce bat iarna în părţile acelea.
Pre munţii despre apus se află o fiară, care mai că a-şi adeveri că este a Moldovei şi se numeşte de locuitori Zimbru. La mărime se aseamănă cu boul domestic, însă capul lui este mai mic grumajul lungăreţ, pântecile vitoan şi mai înalt la ciolane, coarnele supţiri crescute drepte în sus şi vârfurile lor cele foarte ascuţite sunt puţin întoarse în afară. O fiară sălbatică şi grabnică şi asemenea ca şi căprioarele se poate urca pre stăncele cele oable; pentru aceea cu greu se poate prinde cu alt chip, fără numai cu puşca. Şi aceasta este fiara a căriea cap l'au luat stemă ţărei Dragoş Voevod Domnul cel dintâi al Moldovei.
Râmătorii în ţinutul Orheiului la satul Tohatin, între apele Ichilul şi Răuţul, nu sunt cu copitele despicate, ci întregi şi mai ca şi la cai şi râmătoarele care le aduc acolo din alte părţi, al treilea an încă fată prăsilă asemenea cu copitele întregi şi aceasta nu se întâmplă numai celor domestici, ci şi celor sălbatici cari se plodesc mulţime prin stuhurile ce sunt pre lângă Nistru.
Caii Moldoveneşti în partea muntelui sunt mici, şi la făptură asemenea celor Ruseşti, însă foarte vârtoşi şi trainici la muncă şi la copite aşa de tari încât n'au trebuinţă de a fi potcoviţi, măcar de au a merge ori şi la ce drumuri grele.
Iară în partea câmpului sunt caii mai mari şi mai frumoşi la făptură, potriviţi la ciolane, mai grabnici şi mai trainici şi nu sunt iubiţi numai de Leşi şi de Ungari, ci şi de Turci, cari au şi proverb: Agem dilberi, Bogdan bargiri meşhurdir, adică: un tânăr persesc şi un cal Moldovinesc, sunt mai slăviţi decât toţi ceilalţi.
Împrejurul hotarelor Moldovei se mai găsesc încă şi herghelii mari de cai sălbatici, cari nu sunt cu nimic alt osebiţi de cei domestici, ci numai că sunt mai mici şi copitele de o palmă de late, vârtoase şi rotunde. Pe aceştia îi cumpără Tătarii de Bugeag şi îi ţin ori pentru ospeţe, ori pentru slujba casii. Căci despre toamnă când este vre-o parte de acelea adăpate cu ploi necontenite, prefăcându-se ca o mlaştină, atuncea hotărăsc ei o zi şi locul unde să se adune şi toate câmpiile cele de prin prejur le umplu de chiote şi de zberete. Deci caii când aud chiotele care răsună din toate părţile de pe câmpii, fug împrăştiaţi într'o parte şi într'alta şi nu găsesc nici un loc să fie fără de vuet; şi apoi cu acest chip îi mână în mijlocul vre unui şes de acelea mlăştinoase, pe care îl numesc Ghioler, de unde ei pentru copitele lor cele late nu pot să mai fugă, ci rămân acolo înglodaţi; şi aşa îi ucid apoi Tătarii cu săgeţile şi cu suliţele şi îi prind pe o seamă şi vii şi îi împărţesc între dânşii după plăcerea lor.
Pentru alte fiare de care sunt plini codrii noştri, nu voiu zice acum nimic, adecă: pentru rîşi şi pentru şderi şi pentru vulpi, a cărora blane slujesc foarte mult împotriva frigului.
Iar pentru albine voiu zice măcar cât de puţin, căci aceia ce am înţeles pentru economia lor, nu este neplăcut şi nici este la toţi cunoscut. Locuitorii au dela dânsele mare dobândă, pentru că toate câmpiile în toate locurile sunt pline de cele mai frumoase şi mai desfătate flori; şi pădurile încă le dau neîncetat materie pentru ceară şi pentru miere; şi ar avea şi mai mare dobândă, când ar cuteza să ţie pe toţi roii care roiesc ele în toţi anii, însă în legea ţării este oprit ca orişicine să nu ţie mai mulţi stupi decât sufere locul său, ca nu cumva mulţimea lor să zâhăească pe megieşi. Osebit de fagurii cei obişnuiţi de miere şi de ceară mai fac albinele moldoveneşti încă şi alt soiu de ceară cam neagră prea mirositoare, dar nu pun miere într'ânsa, ci o aşează numai împotriva lucirii soarelui; pentru aceia prisăcarii, când prind câte un roiu cu matca lui, apoi fac în vasul în care îl pun o bortă şi tn multe locuri crestături, şi ele mai nainte de a 'ncepe să lucreze altceva, astupă borţile şi crestăturile cu ceară d'aceasta neagră, pentrucă ele nu pot să lucreze, fără numai la întuneric şi apoi după aceia încep a lucra. Pe această ceară o scot prisăcarii la vreme cu mierea şi o vând mai scump, pentrucă miroase mai ca şi ambra şi stă împotriva razelor soarelui.
S'au înţeles că roii cari sunt aproape de alţii, când se întâlnesc unul cu altul prin văzduh încep război cumplit şi nu încetează până când partea cea biruită este nevoită a scăpa cu fuga, şi de acolo înainte partea cea biruitoare, nu-şi mai strânge miere de pe flori, ci merge în toate zilele la ştiubeiul celei biruite şi îi ia mierea cea gătită, pentrucă ea nu se poate apăra. Ş'apoi văzând prisăcariul că albinele lui lucrează cu sârguinţă şi spor, nu fac nimic, atuncea el pe toate albinele care le găseşte în ştiubeiul acela le stropeşte cu cridă muiată în apă şi a doua zi merge la megieşul său pe ale căruia albine are presus şi îi arată petele cele albe şi îl sileşte să-i împlinească paguba.
Se mai găseşte încă în Moldova şi pe hotarul Pocuţiei, o pasere ce se numeşte de locuitori, Ierunca, şi de Leşi, Gluşca, adecă surdă, şi este asemenea cucoşului de gotcă, însă mai mic şi de fire nătângă şi surdă; şi dacă găseşte vr'un vânător şi o sută într'un copac, pe toate le poate împuşca pe rând şi celelalte privesc cum cade una după alta. Carnea lor este foarte gingaşe şi albă şi 'ntrece cu gustul ei cel bun pe potârniche, încă şi pe fasan.

PARTEA POLITICĂ

CAP. I. Despre ocârmuirea stăpânirii Moldoveneşti

Cela ce voeşte să facă o descriere politică pentru Moldova, trebue după cum gândesc, întâi să cerceteze chipul şi mijlocirea cu care se ocârmueşte, pentrucă aflăm, că încă şi oamenii cei mai învăţaţi au greşit în descrierea ei.
Mărturiile cele lumina te ale istoricilor celor vechi, nici de cum nu ne lasă să fim la îndoială cum că toată Dacia, când era încă a Romanilor, nu numai că s'a ocârmuit de stăpânitorii Româneşti, ci încă şi despre legile lor; iar după căderea Monarhiei, ne mai trimiţând Romanii întru dânsa nici oşti, nici ocârmuitori; şi bejenarii Romaneşti ne mai putând suferi năvălirile cele multe ale barbarilor, pentrucă nu avea nici ostaşi, nici ocârmuitori, se vede că au fost nevoiţi ca să-şi pue loru'şi stăpânitorii dintre dânşii, după pilda vecinilor lor; însă închipuirea stăpânirii aceştia nu se înţelege luminat, pentrucă istoria tutulor popoarelor de pe vremile acelea este întunecată, ci numai aceasta este ştiut, că locuitorii Moldoveni, cari venise dela Italeia şi după aceea ş'au căutat scăparea lor prin munţi, pentru năvălirile Sciţilor şi a barbarilor, au avut însuşi Craii sau Domnitorii lor. Dela Crai se trage Ioan cel Românesc, carele a fost aşa de vestit, precum arată Nechita Honieat şi tatăl lui Dragoş I, carele a sfătuit pe strămoşii noştri să se întoarcă iarăşi înapoi în patria lor cea veche, primind şi dregătoria domniei sale dela cel ce a venit în Moldova după dânsul.
Ai săi următori au ocârmuit cu atâta de mare socotinţă stăpânirea care o dobândea ei prin alegerea boerilor, încât, măcar că pentru puterea şi mărirea ţării nu era asemenea cu cei mai mulţi principi creştineşti, dar nici unii dintr'aceeia nu avea a porunci nimica asupra supuşilor lor.
Pompele împărăteşti cu care se slăvesc stăpânitorii cei mai mari, nu le lipsia lor nici una şi în ţară nu avea pe nimeni asupra lor afară numai de Dumnezeu şi legea şi nici la o stăpânire străină nu era nici închinaţi, nici supuşi. Războiul, pacea, viaţa, moartea şi averea tutulor supuşilor lor era numai la însuşi voia lor şi la toate aceste avea să poruncească după plăcerea lor, fără de a avea ei împotrivire dela cineva, măcar de urma cu dreptate sau cu strâmbătate.
Încă şi împăratul grecesc Ioan Paleologul, pe vremea soborului dela Florenţia a dăruit lui Alexandru celui bun coroana Crăească împreună cu numele de Despot. Şi a pricinuit acestui domn ridicarea vrăjmaşului asupra lui, pentru care fiind el nevoit să-şi isbândească împotriva vrăjmaşului aceluia, a poruncit de a apuca tot neamul arme în mâini; şi cu acest chip nu numai că s'a păzit şi s'a apărat Moldova numai singură de către năpădirea megieşilor ei, ci încă şi de către tulburarea Turcilor, Iăţindu-se încă şi hotarele mult mai înăuntru în ţările vrăjmaşilor ei, adică în vremea stăpănirei lui Ştefan V, celui mare. Însă stăpânirea lui a fost o prea scurtare de vreme pentru Moldova, întru care a stâmpit de a mai creşte; şi a început când şi când a scădea, până când a căzut mai la urmă în stările cele mai sereimane întru care o vedem acum. Căci subt Bogdan un fiu al său, de odată s'a stins raza cea de frunte a slavei Moldoveneşti, voia de a mai face răsboi şi a lega pace, jurând el împăratului turcesc jurământul credinţei, făgăduindu-i să plătească pe tot anul patru mii de galbeni semn de închinăciune. Iară o bucată de vreme tot a rămas o umbră a slavei ei vechi şi se părea că republica ar fi mai mult supt paza Turcilor decât sub supunerea lor; poate pentrucă Turcii nu voia să tulbere cugetele cele ce încă nu era de tot plecate a le supuşilor lor celor noi şi purta frică că de-i vor purta ca pe nişte robi le vor fi la vedere vrăjmaşi şi rescolnici; iar apoi după ce s'a stins neamul cel vechi al Drăgoşeştilor cu Ştefan VIII, fiul lui Petru Voevod Rareş, apoi lăcomia de cinste a celor mai mari cari-i făcea gâlceavă pentru stăpânire, a dat prilej Turcilor ca să mai mărească birul Moldoviei şi să o mai prade încă şi de slobezenia care mai avea până atunci. Şi mai după vreme a ridicat de tot şi puterea de a mai alege pe Domn, pe care o mai avea boerii, trimiţând în scaunul acesta pe alţi domni străini cari li se părea lor, pe cari îi scotea şi apoi iarăşi îi punea; amestecând aşa una cu alta, încât a căzut la urmă subt Otomani puterile cele mai înalte, care le avea domnii mai înainte.
Aici nu se poate să nu zicem, că şi o seamă din cei străini lacomi de cinste, nu au fost pricină la această stricăciune, cari numai ca să aibă nume de domni, nu socotea întru nimic a tăgădui Turcilor orice şi a se lipsi de toate ale lor şi apoi neputând trăi numai din dările cele obicinuite, se afla siliţi ca să stârnească alte chipuri de sarcini şi să le arunce asupra ţării.
Şi într'acest chip Moldova care îşi luase asupraşi întâi numai un jug singur şi nu prea greu, a fost silită pe urmă să-l poarte îndoit, atât de la Turci, cât şi dela domnii cei străini. Şi ca să zic de toate pe scurt; înţelepţii împăraţi ai Turcilor, ş'au oprit pentru dânşii în vremile aceste tulburate toate acele ce au socotit că le sunt trebuincioase; iar aceia de unde n'avea ei să nădăjduiască nici o dobândă, a lăsat-o domnilor, ca să mulţumească cât de puţin cugetele cele iubitoare de cinste a le acelor ce voia să se facă domni.
Puterea de a începe război şi a face pace, a lega alianţii şi a trimite soli cu trebuinţa republicei pe la stăpânirile de prin prejur, s'a oprit stăpânitorilor Moldovei; însă li s'a îngăduit toată volnicia şi mai tot aceiaşi putere care avea ei şi mai înainte, a pune legi, a pedepsi pe supuşii lor, a face boeri, sau şi a le lua boeria, a arunca biruri încă şi a pune arhierei împreună şi altele de acestea.
Puterea lor nu este numai asupra boierimei şi a locuitorilor Moldoveni, ci încă şi asupra Turcilor neguţători şi alţii ori şi din ce stare ar fi când se află în ţară şi viaţa şi moartea lor este în mâinile Domnilor; şi judecând ei pe cineva spre moarte, spre bătae, surgunire sau spre perderea tutulor moşiilor, măcar şi cu strâmbătate şi tirănie, apoi aceea cărora le pasă (adică le este milă) pentru acel judecat, numai că pot să se roage pentru dânsul cu ruga, sau prin scrisoare; iară de a se împotrivi judecăţei Domneşti, nimeni nu cutează.
Aşijderea şi când voeşte Domnia să sloboadă pe vreunul carele este judecat la moarte de toată obştea, nici atuncea nu poate nimeni să steie împotrivă şi luându-l Domnia supt apărarea sa, nu-l pot omorî cu sila, şi toate dregătoriile cele ostăşeşti şi politiceşti spânzură numai din singura voia sa; le dă celor iubiţi ai săi şi le ia dela aceia cari îi sunt urâţi; şi la împărţirea lor nu are să caute nici după un canon; şi voind să facă şi pe un ţăran Logofăt mare, care este boeriea cea mai mare a Moldovei, nimenea nu cutează să vorbească de faţă împotrivă; aşa şi când voeşte să lipsească dintr'una ea aceasta de unul măcar şi din neamul cel mai de frunte, îndată acela trebue să se supue hotărîrei Domneşti.
Asemenea putere are nu numai asupra celor mai de jos a Clerului bisericesc, ci încă şi asupra Mitropolitului şi a celorlalţi Arhierei, Arhimandriţi şi Egumeni şi asupra tutulor ce sunt de tagma bisericească; şi când fac vreun rău, sau dau vreo sminteală unui mirean, sau cugetă ceva împotriva Domniei, sau a ocupaţiei, atuncea şi fără de învoiala Patriarhului din Ţarigrad, neîmpedicat poate să-i scoaţă din dregătoria lor, afară de a-i lipsi de darul hirotoniei şi cerând trebuinţa, poate încă şi cu moarte să-i pedepsească.
Partea bisericească îşi alege singură pe păstorii cei noi, însă atuncea când îi chiamă Domnia la aceasta, la care se cere şi îngăduirea Domnească, adică dă celui nou ales, un toiag păstoresc, cu însuşi mâna sa, care putere a luat-o Papii cu meşteşug dela Împăraţii Romaneşti, şi nici unul din prinţipii creştineşti n'o are mai mult afară numai singur Împăratul Rusesc.
Acestea sunt puterile Domnilor Moldoveneşti asupra supuşilor lor, cari nu li s'au lăsat numai dela poarta Otomanicească, ci încă li s'au întărit şi prin hrisoavele altor împăraţi mulţi, încă asupra moşiilor locuitorilor nu le-au lăsat nici o volnicie de aceste, căci când voeşte Domnia ca să arunce pe ţară niscai sarcini grele, măcar că nu poate nimenea să i le abată fără de primejdia vieţii, dar tot este silit de curtea Turcească ca să deie samă pentru asupririle lui; şi mai ales atuncea are să aştepte şi mai mare pedeapsă, când îl pârăşte cineva la Vizirul pentru vărsare de sânge nevinovat (măcar că nu-l pot pârî); şi când se jeluşte toată ţara, pentru sarcinele cele prea mari, apoi atuncea de multeori, îl pedepseşte cu surgunire sau cu răpirea tutulor moşiilor sale. Iară pedeapsa morţii ş'o pricinuesc Domnii numai prin răscoală şi prin apărare de a nu plăti Împăratului birul de preste an. Însă nici această încuetoare nu este îndestul de tare de a nu se putea strica, căci dacă s'a făcut el prieten bun primit şi prin daruri, cu Vizirul, cu Cihaia şi cu Tefterdarul şi cu alte obraze de aceste care au îndrăsneală către Împăratul, apoi n'are să se teamă nici de pâra boerilor nici încă şi de toată ţara, căci un advocat la curtea Turcească le ia toate asupra sa, să-I apere, când poate ca să arăte cu iscusinţă îndreptarea pricinii aceia acelui despre partea lui.
Şi într'acest chip se apasă Moldova foarte greu cu tirania Turcească, însă tot poate Domnia să săvârşească orice voeşte fără de frică şi nimenea nu cutează să-i stea împotrivă fără de a aştepta pedeapsă.
Iară de a nu ţinea în seamă poruncile celoralalţi mai dinainte Domni, sau de a aduce iarăşi din nou înaintea Divanului, pricinile cele hotărâte de dânşii, îl opreşte mai mult obiceiul ţărei, decât vreo lege careva; pentru aceea, măcar de a şi fost oarecari Domni în Moldova, cari au tras iarăşi la cămara lor moşiile cele dăruite de Domnii cei mai dinainte de dânşii, cu cuvânt c'ar fi fost dăruite la oameni nevrednici, dar de către obştie nici odată nu s'au ţinut în seamă, nici s'a îngăduit şi oamenii acei asupriţi, totdeauna au dobândit dreptate şi întoarcerea moşiilor dela Domnul cel următor.

CAP. II. Despre alegerea Domnitorilor

Fiindcă am vorbit de puterea Domnilor Moldovineşti, cere orânduiala ca să scriem oareşi ce mai pe larg şi pentru alegerea lor cea veche şi cea de acum. Lenevirea celor ce au fost mai înainte de noi, cărora le sta mai mult la inimă să facă fapte bune, decât să scrie, este vinovată la aceasta, de nu putem spune nimica cu adeverinţă pentru vremile cele dintâi ale neamului nostru; iară dacă se vor ţinea în seamă prepusurile, atuncea poate că nu se zice fără de cale, cum că Domnia Moldovenească a fost moştenitoare în vremile vechi şi cum că puterea alegerei n'a aflat loc fără numai atuncea când era stins de tot neamul Domnesc. Şi osebit de temeiul acesta, cumcă la toate popoarele cele de frunte ale Europei a fost tot acestaşi obicei pe vremile acele, se mai întăreşte zicerea aceasta şi prin arătarea aceasta care nu este grea adică catastihul Domnilor celor dintâi care arată luminat, că rar s'a pus în stăpânire altul strein, până când mai era vreo stâlpare de neamul celui mai dinainte; şi ca să se poată vedea mai bine aceasta, socotesc că nu va fi de prisos ca să arat aici de rând pe toţi Domnii Moldovei, până pe vremile noastre.
Domnul cel dintâi carele după năvălirea lui Batie, a agonisit iarăşi strălucirea cea mai dinainte a Moldovei a fost:
1. Dragoş şi măcar că hronografiile noastre nu arată pentru ştiinţa neamului său, dar la noi se zice necontenit, că a fost din neamul cel vechiu al crailor Moldovineşti, şi a avut tată pe Bogdan fiul lui Ioan, dela carele toţi Domnii obişnuesc a-şi pune la iscălitură numele Ioan.
Şi cuvântul acesta este mai uşor de a se adeveri şi pentru aceasta, căci cu greu este de a se crede, că altul din neam mai prost, ar fi putut cu o tovărăşie aşa mare să meargă la vânat, carele a dat prilej la descoperirea Moldovei şi ar fi putut îndemna pe ceilalţi patrioţi ai săi, ca să vie după dânsul. Următor după dânsul la scaunul domnesc a fost fiul său:
2. Sas. După dânsul fiul lui,
3. Lascu. După Lascu:
4. Bogdan I, cu poroclea Muşat, fiul lui Lascu.
5. Petru I, un fiu al lui Bogdan Muşat, şi pentrucă a murit fără de a avea copii a urmat fratele tatălui său:
6. Roman I, fiul lui Lascu şi frate cu Muşat. Şi după moartea lui, sau pentru nevârsta lui Alexandru fiul său, sau în vre-o răscoală a a ales pe:
7. Ştefan II, după carele a urmat:
8. Petru al II-lea, şi după dânsul:
9. Ştefan al II-lea, fratele lui Petru şi fiu al lui Ştefan I.
10. Iuga, care a gonit cu sila din Domnie pe Ştefan II, dar nici el nu a purtat mult stăpânirea sa cea cu nedreptul, căci încă până a nu împlini anul, l'au împins:
11. Alexandru I, cu poroclea cel bun, fiul lui Roman I, dela locul ce-l răpise cu nedreptul. Şi aşa prin aceasta iarăşi s'a pus neamul Dragoşesc la loc, în dregătoria cea mai dinainte. Acesta este, carele a făcut cunoscut numele Moldovenilor care era puţin cunoscut pre la alte ţări, adecă prin aceasta, că a trimis pe Mitropolitul şi sol moldovenesc la soborul dela Florenţia şi prin apărare statornică a învăţăturii cei lămurite s'a învrednicit de a luat dela Ioan Paleologul împăratul răsăritului, numele de Despot cinstindu-l şi cu coroana Crăească. După dânsul a urmat fiul său:
12. Ilie I, şi după acesta fratele său,
13. Ştefan III, fiul lui Alexandru I. Acesta a fost cel întâiu carele s'a făcut Domn în urma fratelui său spre paguba Beizadelei, care în urmă de multe ori s'a întâmplat. La această pricină a fost nimic alt vinovat, decât numai acesta, că fiind Alexandru depărtat de scaunul Domniei, cu alegerea lui Ştefan I, nu a putut cu alt chip să ajungă în dregătorie, fără numai prin alegerea boerilor şi apoi de acolea au dobândit boerii Moldovei mai mare volnicie la alegerea Domnilor decât aveau ei mai înainte; însă cu hotărâre de a nu cuteza să aleagă pe altul, fără numai din neamul Domnesc, dacă mai era cineva. Tot această rânduială se păzia mai înainte, de aceia şi cu alegerea Crailor Leşeşti şi în vremea de acum cu alegerea Sultanului turcesc şi a Hanului de Cram. După acesta a luat Domnia:
14. Roman al II-lea, fiul lui Ilie I, şi după moartea lui, s'a pus:
15. Petru al III-lea, un fiu al lui Ştefan al III-lea şi-a avut următor pe fiul său:
16. Ştefan al IV-lea, după acesta s'a pus:
17. Alexandru al II-lea, un fiu al lui Ilie I, şi frate lui Roman al II-lea, după dânsul fiul său:
18. Bogdan al II-lea şi după acesta a urmat fratele său:
19. Petru al IV-lea, ce s'a zis Aron, un fiu al lui Alexandru al II-lea, după moartea acestuia a ajuns în Domnie:
20. Ştefan al V-lea, cu poroclea cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea. Acesta a fost un domn cu totul vrednic de laudă şi apărător viteaz patriei sale de către toate năpădirile vrăjmaşilor săi, ori din care parte se ridica; după dânsul a urmat fiul său:
21. Bogdan al III-lea, ce se zice Chiorul pentru o patimă ce avea la ochiu. Acesta a închinat Moldova Turcilor, pricinuind ei starea cea mai ticăloasă în care se află acum şi după ce a murit, s'a pus în domnie fiul său:
22. Ştefan al VI-lea, cel tânăr; şi murind el şi neavând copii, a urmat în locul său:
23. Petru al V-lea, căruia îi zicea Rareş, sau Majă, un fiu afară de cununie al lui Ştefan al V-lea, dintru a căruia alegere se vede luminat, cât de cu luare aminte, păzia boerii Moldovei odinioară urmarea moştenitoare a Domnilor, căci ivirea acestui Petru era la toţi necunoscută, ori pentrucă tatăl său s'a ruşinat cu fiul său cel afară de cununie, sau pentrucă n'a voit să dee pricină, ca după moartea sa să se stârnească sfadă şi gâlceavă. Şi însuşi Petru carele nu ştia nimic de neamul său cel de frunte atât a fost sărăcit, în cât era nevoit ca să-şi agonisească hrana cu vânzarea de peşte, ce se zice la Moldoveni măjerie, care i-a şi pricinuit lui numele acesta. Şi apoi după moartea lui Ştefan al VI-lea, gândind că s'a stins nemul cel slăvit al Drăgoşeştilor, s'a adunat toţi boerii ca să facă alegere nouă; atuncia s'a arătat şi muma acestui Petru şi a scos un hrisov dela Ştefan cel Mare, în care o arăta el pe dânsa a fi slobodă de bir, şi pe Petru fiul ei îl arăta a fi drept fiu al său. Şi după acest hrisov, au fost toţi plecaţi, fără de a se mai sfătui ca să ridice în scaun pe Petru, ca pe fiul Domnului lor şi a-l chema în Domnie dela pescărie. Iară mai pe urmă l-a lipsit din dregătorie Suleiman Împăratul turcesc, vinovăţindu-l c'ar fi aprins Chilia şi a pus în locul lui pe:
24. Ştefan al VII-lea, carele s'a arătat pe sine a fi strănepot lui Alexandru al II-lea şi subt acest nume a ajuns cererea, sa şi a boerilor Moldovei la Împăratul turcesc.
Însă în scurtă vreme l'au ucis boerii care se sfătuesc asupra lui şi au chemat la scaun, iarăşi pe Petru al V-a Rareş şi apoi murind el a lăsat domnia fiului său:
25. Ilie al III-lea, şi ne având acesta copil, i-a urmat fratele său:
26. Ştefan al VIII-a, asemenea fiul lui Petru al V-a şi acestuia încă s'a întâmplat de nu a avut copii şi murind a făcut sfârşit neamului Dragoşesc, atât celui ales, cât şi celui neales a căruia apunere s'a făcut cea mai mare pricină a toate întâmplările cele nenorocite, la care a ajuns Moldova după aceia; căci nefiind nici unul să întreacă pe ceilalţi cu vrednicia neamului şi să poată supune sub ascultare pre urzitorii neodihuirilor, apoi toată ţara s'a răsvrătit şi s'a umplut de răscolnici.
Iară Turcii răbda bucuroşi neodihuirile aceste din lăuntru, pentrucă ei au cunoscut că vor putea purta mai lesne după cheful lor pre Moldoveni, dacă vor fi slabi, decât dacă vor fi uniţi şi tari şi aşa în vreme de câteva vreme de vreo câteva luni, pe mulţi ia ales şi i-a scos, până când la urmă, prin învoiala celor mai înţelepţi, s'a ales şi s'a pus domn din osebite familii.
27. Petru, stolnicul răposatului Ştefan, iară la ungere a dobândit numele de Alexandru al III Lăpuşneanu; însă altă parte a adus asupra lui în scaun pe:
28. Ioan Despot, ce se numeşte de istoricii noştri mai vârtos Riţer, un om viclean şi bârfitor, care a scos pe Alexandru cu ajutorul Turcesc. Şi apoi fiindcă cei mai mulţi cugetau cu reu asupra lui, ispitindu-se de multe ori să-l şi otrăviască, s'a făcut că ar fi murit şi a dat în locul lui alt chip asemenuia lui ca să-l îngroape; iar el a fugit în ţara Leşească, ca să cunoască mai cu amănuntul gândurile lor.
După ducerea lui, au chemat Moldovenii de al doilea pe Alexandru al III-a Lăpuşneanul; însă această bucurie nu a ţinut atâta că viind Despot înapoi din ţara Leşească, l-a gonit prea lesne cu ajutorul oştilor sale pe care i le-a întărit Leşii. Şi apoi după moartea lui, a luat stăpânirea cu sila:
29. Ştefan al IX-a Tomşa, hatmanul lui Despot; însă Moldovenii cari în scurtă vreme se supăraseră cu stăpânirea lui cea cu nedreptul, au chemat de a treia oară din ţara Leşească pe al lor drept domn Alexandru al III-a şi biruind cu războiu pe Stefan, l-a prins şi la pedepsit cu moarte; şi după aşa multe întâmplări schimbate, a gustat el la urmă odihnă şi a murit în scaun. Moşiile şi domnia a lăsat-o clironomului şi fiului său:
30. Bogdan al IV-a, şi ne având acesta copii, au ales boerii pe:
31. Ion Armanul, carele s'a chemat aşa pentrucă el în postul sfinţ. Apostoli a mâncat carne după obiceiul Armenesc.
El a fost un om foarte învăţat în limba grecească şi latinească şi a fost tovarăş la şcoală cu acel vestit dascăl grecesc Ioan Lascar, a căruia răvaşe trimise la dânsul stau şi acum în cartea Cruzii, ce se numeşte Turcogreţia; pentrucă el a voit să iasă de sub stăpânirea turcească, străduindu-se după slobozenie, pentru aceia l-au prins turcii cu vicleşug şi l-au rupt în două bucăţi cu cămilele şi au pus în locul lui pe:
32. Petru al VI-a Şchiopul, fiul lui Mircea al II-a, domn din ţara Românească. Însă boerii n'au voit să se lese a fi stăpâniţi de străini şi au lucrat de l-au scos Turcii, şi au pus în locul lui pe:
33. Iancul, ce a fost născut din părinţi Sas, acesta nu ştiu cu ce meştaşug a sfătuit pe cei mai mulţi, zicând că ar fi din neamul Dragoşeştilor, însă apoi pentru curvia şi străşnicia sa, s'a făcut la toţi uricios şi l-au ucis boerii care s'au sfătuit asupra lui şi au pus Turcii în locul lui de al doilea pe: Petru Şchiopul, carele văzându-se pe sine în turburări necontenite şi iubind mai vârtos odihna decât slava a lepădat domnia de bună voe şi s'a la Ardeal. Scaunul cel părăsit de dânsul l-a dobândit prin alegerea boerilor:
34. Aron, un om straşnic şi sălbatec, pe carele l-au isgonit Moldovenii pentru tirania lui. Însă Turcii dându-le el Benderul l-au pus iarăşi în scaun şi după moartea lui a stăpânit o bucată de vreme:
35. Ştefan al X-a Răsvan, şi după dânsul au ales boeri pe:
36. Eremia Movilă, şi după moartea lui, fratele său:
37. Simion Movilă, şi după moartea lui a avut Moldova trei domni dintr'o tulpină pe:
38. Mihail I, fiul lui Simion Movilă, pe:
39. Constantin I, şi:
40. Bogdan al V-a, fraţi, fii ai lui Eremia Movilă, însă apoi începând ei isnoave şi vrând ca să dea ţara Leşilor, i-au isgonit boerii, pentrucă boerii nădăjduia prea puţină pază dela Leşi, şi apoi ei pentru credinţa aceia, fără de osteneală, au dobândit dela Turci, întărirea celui ales de dânşii.
41. Ştefan XI Tomşevit, pentru carele credea că ar din neamul lui Ştefan IX. După acesta a urmat:
42. Gaspar, născut Italian, carele a fost mai nainte Dragoman la Poarta Otomană şi l'au pus Turcii cu sila domn în Moldova şi apoi vrând el să aducă în Moldova legea papistăşească, l'au isgonit boierii şi au pus Turcii în locul lui, pe:
43. Radul I, carele fusese mai înainte domn în ţara Românească şi avea porecla Lungul şi după moartea lui, a urmat:
44. Miron I Barnoschii, leah şi pentru slujbele sale cele multe, s'a primit între boerimea Moldovei, şi prin alegerea celor mai mari, a ajuns şi în stăpânirea Domniei. În vremea acestuea a căzut în mâna Turcilor toată volnicia alegerei Domnilor, care încă o avea boerii până atuncea, cu însuşi voia lor; că stârnindu-se răsboi între Leşi şi între Turci, acest Miron a trecut la Leşi şi a pricinuit prin aceea o groaznică năvălire a Tătarilor în Moldova. Şi pentru aceea boerii ca să numai pătimească şi altă dată vreo întâmplare ca aceea, ş'au lăsat la Turci toată volnicia alegerii, însă cu acest chip: ca să fie din neam domnesc şi supus credinţei pravoslavnice; şi aşa dupre aşezământul acesta, au trimis turcii domn, tăind pe Barnovschi, pe:
45. Alexandru al IV Ilieaş, socotind că ar fi din neamul lui Ştefan VI, şi după moartea lui, pe:
46. Moisi I, un fiu al Simion Movilă şi împotriva obiceiului l'a cinstit cu trei tuiuri; însă după moartea acestuia, rupându-se toate legăturile aşezămintelor şi a obiceiurilor, prea rar a dat ei dregătoria aceasta, pe la fiii domnilor şi încă şi mai rar pe la alţi pământeni, ci mai adeseori au dat-o celor străini şi într'acestaş chip, împotriva voii boierilor, numai singur prin bani mulţi a luat domniea dela Turci:
47. Vasile I, dela Epir sau Albania, carele se chema Lupul, însă la ungere a dobândit numele acesta, jugul lui l'au purtat supuşii săi, cu îndestulă răbdare mulţi ani, însă în urmă totuşi l'au gonit şi au pus în locul lui pe:
48. Stefan XII Burdujea, dobândind-ei şi dela Turci întărire la alegerea lui. Şi trecând acesta la Leşi, au pus Turcii pe:
49. Gheorghie Ghica I Albanit, ce a fost Capuchihaea lui Ştefan la Curtea Turcească şi după aceea numindu-l domn în ţara Românească, a numit Turcii pe:
50. Ştefan al XIII, fiul lui Vasile Albanitul şi după moartea acestuia au ales boierii pe:
51. Eustaţie I Dabija, dându-i şi Turcii întărire. După acesta a urmat:
52. Ilie III, fiul lui Alexandru IV Ilieş, cu voia Turcilor; iar la urmă l-au scos iarăşi ei, şi în locul lui s'a pus:
53. Duca I, un Grec carele era din neam prost, dar prin vrednicia sa, nu ş'a agonisit numai domnia Moldovei, ci şi soţie pe fiica lui Eustaţie Dabija; însă după stăpânirea de şase luni l'au scos din domnie şi în locul lui au pus Turcii iarăşi pe Ilie III. Acesta a fost cel dintâi, pe carele după scoaterea din domnie, iarăşi l'au făcut Turcii domn, care după aceea de multe ori s'a întâmplat; căci apoi îndată după dânsul au pus ei iarăşi pe Duca, de a doua oară domn în Moldova şi apoi părându-l Moldovenii, l'au scos încă pe drum mergând la războiu la Cameniţă şi în locul lui au ales boerii pe:
54. Ştefan XIX dela Petrecaic, pre carele şi Turcii l'au întărit, şi apoi tocmai când se lovea oştile la Hotin a trecut la Leşi. Şi a dobândit Domnia:
55. Dumitraşc I Cantacuzino, pe carele l'a fost gonit din ţara românească şi făcea la Ţarigrad neguţătorie cu pietre scumpe şi a dăruit Sultanului cişmea de argint lucrată foarte cu meşteşug; însă pe urmă l'a scos şi au pus Turcii în locul lui, pe:
56. Antonie I Roset, un boier din Ţarigrad, carele era Capuchehaea Moldovenească. După dânsul a urmat iarăşi Duca Grecul, pe carele l'au pus Turcii domn de a treia oară şi robindu-l Leşii, au pus Turcii de al doilea pre Dumitraşc Cantacuzino, şi urându-l boerii pentru tiraniea lui, au dobândit ei dela Poarta Turcească voe ca singuri ei să'şi aleagă domn şi aşa au ales el pre tatăl nostru:
57. Constantin II Cantimir cel bătrân şi după moartea lui care s'a întâmplat la anul 1693, Martie 23 au ales boerii in scaun pe fiul său cel mai tânăr:
58. Dimitrie II Cantemir, şi s'a şi uns în Iaşi de doi Patriarhi, iară pentru că n'a putut ajunge întărire şi dela Poarta Otomană a fost nevoit să facă loc lui:
59. Constantin III, un fiu al lui Duca, pe carele Turcii cu sila l'au îndesat Moldovenilor şi prin rugămintea boerilor iarăşi l'au scos, şi au pus în locul lui, pe:
60. Antioh I Cantemir, fiul cel mai mare a lui Constantin II; însă Domnia a fost dat-o Sultanul atuncea lui Dimitrie Cantemir şi el a dăruit-o fratelui său. Apoi Constantin Brâncoveanu carele prin banii lui cei mulţi, ştiind cum să vâneze pe lacomul Vizir, l'a scos pe dânsul după ce a domnit cinci ani şi a adus in locul lui iarăşi pe ginerele său:
Constantin III, fiul lui Duca, puindu-să de a doua oară Domn in Moldova; însă şi acesta după doi ani şi jumătate, pârându-l boierii l'au scos şi-au rânduit Turcii în locul lui, iarăşi pe Antioh Cantemir, a căruia mazilie o a dobândit Constantin Brâncoveanul, vrăjmaşul cel de moarte al neamului Cantemiresc, tot prin cheltuirea vistieriilor sale, dupre obiceiul său şi în locul lui au trimis pe:
61. Mihail II Racoviţă, ce avea soţie pe Safta fiica lui Constantin Cantemir şi fiind vinovăţit de către Seraschierul dela Silistra c'ar fi nesupus, l'au scos Turcii îndată după aceea şi au pus pe:
62. Nicolae I Mavrocordat, carele era atuncea dragoman mare, la curtea Împărătească următoriu fiind la acea dregătorie tatălui său celui vestit Alexandru Mavrocordat. Iară apoi stricându-se pacea între Ruşi şi Poarta Otomană şi socotindu-l pe dânsul a fi mai bun scriitor decât ostaş; l'au scos din domnie şi au pus în locul lui de al doilea pe Dimitrie Cantemir, carele pentru voea unor lucruri folositoare a lăsat toată cinstea şi îndămânarea şi s'a întors cu oastea sa către partea creştinească şi în locul lui a venit iarăşi:
Nicolae Mavrocordat, pe carele foarte îl iubia Turcii, pentru credinţa sa şi a tătâne-su şi prin această credinţă învrednicindu-se el apoi şi de Domniea ţării Româneşti, a pus în Moldova iarăşi pe Mihail Racoviţă, la anul 1713.
Noi ne-am văzut a fi nevoiţi ca să vorbim aşa pe larg întru această materie, fiindcă se vedea, că mai pe scurt nu s'ar fi putut lesne aduce cu înţelegere înaintea ochilor celor plecaţi asupra cetirii, schimbările aceste osebite ale stării Moldovenilor.
Iară acum de va voi cetitorul să caute descrierea aceasta care am făcut-o pentru Domnii patriei noastre, va înţelege fără de osteneală:
1. Că dela Dragoş întemeietorul Moldovei şi până la Ştefan cel mare, cât a fost Moldova slobodă, totdeauna s'a păzit moştenirea în Domnie.
2. Că acest obiceiu s'a păzit şi sub stăpânirea turcească, întocma nesmintit, cât a fost neamul Dragoşesc.
3. Că de când s'a stins neamul Dragoşesc şi până pe vremea Movileştilor, au lăsat boierii toată volniciea alegerii Domnilor.
4. Că Moldovenii, totdeauna şi-au pus Domn pe unul din fii sau rudenia celui răposat.
5. Că după Ioan Armanul carele a umblat să iasă de sub stăpânirea Turcească şi după prodosia lui Aron, au tras Turcii asupra lor întâi numai întărirea, iară apoi şi alegerea, însă aşa, cât la altul strein, nu se deschidea lesne drumul la stăpânirea Moldovei, decât numai celor de neam domnesc.
6. Că dupa răscoala lui Miron Barnovschi, nu numai c'a eşit această lege din obiceiu, ci încă şi dregătoria Domniei au vândut-o Turcii pe la alţii streini ca un negoţ eftin.
Pe toate acestea le vom arăta mai pe larg când vom afla vreme să scriem Istoriceşte întâmplările patriei noastre, dela început până pe vremile de faţă.

CAP. III. Despre obiceiurile cele vechi şi cele noi, la punerea Domnilor

După ce am arătat pentru acele care mai înainte vreme, cum şi în vremea de acum se socotea a fi vrednic pentru stăpânirea Moldovei; socot că este de cuviinţă să spunem ceva şi pentru ţerimoniile care se facea mai înainte în vremile vechi la punerea Domnilor.
În vremea celor şase Domni dintâi, până a nu se ridica urmarea cea moştinitoare la scaun a stăpânitorilor Moldovei, cu alegerea lui Ştefan I, care o avea ei până atuncea, nu au prea avut loc obiceiurile cele politice, sau nici cum n'au încăput; căci moşteanul Domniei carele să ştia încă până ce trăia tatăl, sau fratele său, nu avea trebuinţă de nimica la suirea în scaun, fără numai ce'l vestea la iveală. Iară apoi după aceea, de când s'a cerut sfatul boierilor la alegerea Domnilor, s'au introdus mai multe obiceiuri şi ţerimonii la punerea lor. Că îndată după moartea lui Roman I, Domnul cel al şeaselea după descălecarea Moldovei, pentru nevrâsta fiului său Alexandru celui bun, carele era prea slab de a putea goni înapoi pe vrăjmaşii cari năpădise în Moldova din toate părţile, pentru acea au socotit boerii a fi mai bine ca să'şi aleagă un Domn mai harnic şi oştean bun, decât să pue în vâsla republicei un copil şi pentru nepriceperea lui să li să întâmple vreo mare primejdie.
Această putere care o avea atuncea toţi boerii, au lăsat-o mai la urmă (din pricina tulburărilor, care le pricinuia de multe ori mulţimea alegătorilor), numai celor şapte boeri mari ai stărei dintâi, adecă: Logofătului mare, amândoror Vornicilor, Hatmanului, Postelnicului, Spătarului mare şi Paharnicului mare; pentru ale cărora slujbe vom arăta mai jos la capul VI.
Aceştia îndată după ce muria Domnul, obişnuia de se aduna în divan şi deschidea testamentul Domnului celui răposat. Şi dacă nu era nimenea însemnat întru dânsul să fie Domn, apoi ei cu sfatul lor îşi alegea Domn, însă nu'l vestea la iveală; iară dacă era însemnat vreunul din fii Domnului în dieta tatălui său să fie Domn, apoi şi obrazele cele alegătoare trebuia să rămâe la acel cuvânt, ne mai fiind volnici să facă altă alegere. Şi isprăvindu-se aceasta, purta grijă pentru îngroparea mortului şi trupul lui, dacă făcuse vreo biserică până ce a trăit, îl punea întru dânsa; iară dacă nu, apoi îl punea într'altă biserică mare şi după îngropare, toţi boerii şi curtenii împreună cu slujitorii cei de oaste se întorcea dela biserică înapoi la curte, cu mare tăcere şi cu strae jalnice şi feţe mâhnite. Şi boerii după aceea îndată intra în divanul cel mare şi se aşează tot întru aceleaşi scaune şi locuri, care le avea până ce trăia Domnul; iară cetele ostaşilor, atâta de mult cât putea se întindea rând în curte, cu puştele şi steagurile întoarse şi aştepta punerea Domnului celui nou. La aceasta obişnuia acela carele era să fie Domn, dacă era vreunul din fii celui răposat, de sta la scaunul tatălui său cu strae jalnice; iară dacă era ales dintre boieri, apoi rămânea nemişcat la locul său cel mai dinainte. Şi după ce era toate acestea aşezate, apoi întâi curma Mitropolitul tăcere şi făcea cuvânt de laudă pentru Domnul cel mort şi se jeluia pentru moartea lui în numele republicei. După aceea citia Logofătul cel mare la adunare cu glas testamentul mortului; pentru că dacă se întâmplă, după cum se obişnuia de multeori, să fie însemnat în diată următoriu la scaun fratele cel mai mic, înaintea celui mare, să ştie fieşte carele, că nu s'a făcut cu voea celor alegători, ci s'a făcut cu voia mortului.
Tot acelaş logofăt mare întâi după cetire, se apropia de Domnul cel nou şi dacă era din neamul celui mort, apoi îi arăta întâi că şi lui i-ar fi împreună tânguire pentru moartea tatălui sau a fratelui său; şi apoi îi arăta că ar fi el hotărît şi ales prin testamentul răposatului ca să fie Domn; şi-l ruga în numele tuturor breslelor Moldovei, ca cât a fi cu putinţă de îngrabă să intre în stăpânire şi pe dânşii să voiască ai stăpâni cu dreptate, ca pe supuşii şi slugele sale cele credincioase.
După aceia, trebuia Domnul cel nou să stea cu capul gol şi cu puţine cuvinte să respunză şi să se tânguească pentru întâmplarea aceea c'a perdut republica pe un Domn aşa bun şi să arate că el măcar că nu este destul de vrednic a purta sarcina ţării; însă trebue să se plece atât poruncii tatălui său, sau a fratelui său, cât şi la voea a toată republica; şi pentru aceia voeşte ca să ia dregătoria aceea înbietă şi să stăpânească pe supuşii săi cu toată dreptatea, dragostea şi mila.
După aceea îndată se scula toată adunarea dimpreună cu Mitropolitul şi cu partea bisericească şi-l petrecea cu mare alai până la biserica cea mare şi la uşa bisericei îi eşia întru întâmpinare Mitropolitul, purtându-i înainte două făclii şi îl cădia şi îi întindea sfânta cruce şi Evanghelia de o săruta şi-şi arăta evlavia sa; după aceia intra în biserică şi 'ngenuchea la altar drept uşa cea Împărătească şi-şi răzema capul de sfântul pristol, iar Mitropolitul îi punea omoforul pe cap şi-i cetea cu glas rugăciunea care obişnueşte să se cetească la încoronoarea Împăraţilor pravoslavnici şi apoi îl ungea pe frunte cu sfântul mir. După săvârşirea acestor ţeremonii, se scula Domnul în picioare şi săruta atât sfântul pristol, cât şi sfintele icoane cu evlavie şi eşind deacolea în mijlocul bisericei, îi pune Mitropolitul pe cap o coroană de aur împodobită cu multe pietre scumpe şi cântând cântăreţii „Cade-să să te fericim”; îl lua Mitropolitul de subţioara dreaptă şi Postelnicul cel mare de subţioara stângă şi-l ridica într'un scaun cu trei trepte ce este de-a dreapta în biserică şi la acea vreme se slobozea toate tunurile câte era şi muzica începea a cânta.
După săvârşirea liturghiei, îl îmbrăca în privdorul bisericei cu caftan Domnesc şi îndată toţi boerii după lepădarea straelor celor jalnice ce le avea până atuncea îmbracă alte strae vesele şi strălucitoare; şi după aceste încăleca Domnul iarăşi pe armăsar şi se întorcea la curte sub petrecerea atât a Mitropolitului, cât şi a tot sfatul; şi la intrarea în sala cea mare se suia pe scaunul Domnesc. La această ţeremonie obişnuia Hatmanul dea dreapta şi Postelnicul cel mare dea stânga de-i ducea poalele caftanului. După dânsul urma Mitropolitul şi tot sfatul şi fieşte carele după rândueala sa, se aşează pe la scaunele lor. Şi apoi mergea întâi Mitropolitul şi-i săruta mâna; şi'n scurtă vorbă, îl heritisea poftindu-i noroc la stăpânire şi-l încredinţa că va fi rugător către Dumnezeu pentru dânsul şi să ruga lui, ca să fie şi el apărat împreună cu tot clerul bisericesc. Apoi se întorcea cătră tot poporul, îl blagoslovea şi-l sfătuia, ca să fie cu credinţă spre Domnul lor.
După Mitropolitul urma Arhiereii şi cealaltă parte bisericească a Moldovei, arătându-şi şi aceştia cinstea lor cătră Domnul cel nou. Apoi mergea şi Logofătul cel mare cu ceilalţi boeri şi-i sărută mâna.
După săvârşirea acestor ţeremonii, se scula Domnul din scaun şi cu capul gol mulţumea la toţi pentru cugetări le cele bune ce arăta către dânsul şi făgăduia patriei milă, dreptate şi apărare. Şi după aceste cuvinte, îi lua Spătarul cel mare coroana de pe cap, şi el după ce se ducea toţi boerii, intra în cabinetul său cel din lăuntru.
Tot acest fel de ţeremonii arăta jupânesele boerilor şi Doamnei lui Vodă (dacă avea), în sala Doamnei, iar încoronării nu era ea părtaşă duhovniceşte. Ea încă avea strană în biserică, însă oareştece mai jos decât strana Domnului ei şi în sala ei unde toate jupânesele boerilor avea locuri ştiute după boieriea bărbaţilor lor, purta şi ea coroana tot într'acelaş chip ca şi a bărbatului ei, care se poate vedea pe la portretele cele vechi.
Într'acestaş chip se urma odinioară la punerea Domnilor în Moldova.
Iar după ce a căzut toate în neorândueală cu stăpânirea cea silnică a Turcilor, luând dela boeri şi volniciea de a-şi alege Domni, de aceea acum se păzeşte cu totul altă urmare la alegerea unui Domn Moldovenesc, că îndată făcându-se înştiinţare Vizirului c'a murit Domnul Moldovei, sau când Vizirul a hotărât ca să-l scoată având ură asupra lui, sau făcând el vreo greşală; apoi el căută pe alt Domn nou dintre fiii Domnilor, sau alţi boeri din Ţarigrad şi la vremea de pace făgădueşte el Domnia numai la unii ca aceia cari îi dau lui bani mai multi; iar la vremea de război, numai pe acela îl face Domn carele este cunoscut a fi mai credincios şi mai viteaz, şi dacă se învoeşte el cu Domnul acel nou, pentru darurile şi pentru alte tocmele şi ia dela dânsul scrisoarea pentru plătirea banilor, apoi îşi arată socotinţa sa Împăratului, cu o scrisoare ce se numeşte Talhis, cu aceste cuvinte:
„(Cutare) Domn, stăpânitorul acest de acum al Moldovei, asupreşte prea tare pe supuşii împărăţiei tale, încât boerii ţării, ca să scape din tiraniea lui sunt siliţi să fugă prin alte ţări de prin prejur şi unii se nevoesc a veni şi aicea, ca să ceară într'ajutor mila Împărăţiei tale de către un domn aşa ştraşnic”. Iară dacă nu poate să-l vinovăţească cu aceasta; apoi fie adevărat, ori neadevărat, zice, că se apară a nu plăti birul, sau că ar fi leneş la împlinirea poruncilor, sau îi aruncă, altă vină pentru care este vrednic de a se scoate din domnie. Şi mai adaogă zicând: „Şi fiindcă acesta este cu totul împotriva împărăţiei tale, şi a folosului ţării, pentru aceea dacă va plăcea şi împărăţiei tale, eu am socotit a fi de folos, ca să se scoată mai sus pomenitul domn şi'n locul lui să se pue (cutare), pe care eu îl cunosc şi-l ştiu, că este om drept, credincios, bun şi vrednic de mila aceasta”.
Şi dacă se învoeşte Împăratul la pricina aceasta şi dacă nu stă împotriva vizirului nici Chizlar-agasi, nici alt slujitor de curte, atuncea obicinueşte Împăratul a scrie aşa însuşi cu mâna sa, adecă: „Munge binge amiel oluna”, adecă să fie precum scrie mai sus. După ce primeşte vizirul îngăduirea aceasta a Împăratului, apoi chiamă noaptea la curte pe domnul cel nou, dacă este ca să se isprăvească lucrul pe taină, şi dacă poartă frică, că dacă va oblici domnul acel ce este să se scoată, pentru nenorocirea lui, să nu fugă la vreo stăpânire creştinească. Iară dacă nu este de a purta frică pentru unele ca aceste, apoi îl chiamă ziua la curte şi Chihaia bei al Vizirului îl primeşte cu toată cinstea şi-l duce în cabinetul său ce-l are în curtea Vizirului şi-l pofteşte să şează şi heretisindu-l din partea sa îi arată pricina pentru care l'a chemat, care după obiceiul curţii aşa trebue să se poftorească, măcar de este şi ştiută de cel ce este să se pue domn şi-i zice: „Că măriea sa Vizirul pentru vrednicia tatălui său, sau a sa şi pentru slujbele cele credincioase care a făcut Porţii, a arătat Împăratului şi l-a îndemnat pentru acestea, de a poruncit ca să-l orânduească domn în Moldova şi-l sfătueşte ca să se poarte cu vrednicie în dregătoria aceasta şi prin slujbe credincioase să se arate bărbat şi să se păzească ca nu cumva prin lenevire, sau necredinţa lui, să fie Vizirul ruşinat înaintea Împăratului”.
Şi după ce îi vorbeşte toate aceste, ese Chihaea şi merge în cabinetul Vizirului şi-i spune cum că, chematul acela carele este să se pue domn în Moldova, ar fi venit acolea şi aşteaptă poruncile Măriei sale. Atuncea Vizirul îndată, dacă nu are altă treabă, porunceşte lui Capigilar Chehai-agasi, sau celui mai dintâi dela perdea, ca să aducă în lăuntru pe domnul cel nou şi aducându-l, aşteaptă puţin în sala cea dinainte şi nu intră în divan sau Orţagasi, până când nu sunt tocmiţi în rând toţi slujitorii Vizirului şi oamenii lui cei dela camară pe de amândouă părţile în sală fieşte carele după starea sa; şi atuncea merge înlăuntru şi sărută mâna Vizirului carele şade între perini după obiceiul turcesc şi Chihaia stă de-a dreapta lui. Şi după ce-i sărută mâna păşeşte puţin înapoi şi rămâne stând de-a dreapta, iară Vizirul ridicându-şi capul său şi posomorându-şi faţa; îl heretiseşte cu politică şi-i zice: „Hoş gheeldi Bei”, adică bine ai venit Domnule. „Prea înălţatul, prea dreptul şi prea milostivul Împăratul nostru, oblicind cum că domnul acela carele a stătut până acum în Moldova, s'a arătat leneş la împlinirea poruncilor sale şi a asuprit pe supuşii săi; a poruncit ca să fie scos din dregătoria sa; şi eu l'am rugat ca să te pue pe tine în locul aceluia, fiindcă te ştiu că eşti om de treabă şi cinstit şi credincios Porţii; şi întru tot prea puternicul Împărat a ascultat rugămintea mea şi s'a milostivit asupra ta de ţi-a încredinţat domnia Moldovei. Deci acum, datoria ta este, ca să te arăţi cunoscător prin credinţă către o milă aşa mare Împărătească ce ţi s'a făcut. Şi pe vrăjmaşi şi pe prieteni să-i aibi uniţi cu noi şi pe supuşii tăi să-i stăpâneşti cu blândeţe; pe cei drepţi să-i aperi şi pe făcătorii de rău să nu-i treci cu vederea; cu veniturile domniei cele după lege şi după obiceiu să fii mulţumit şi pe supuşii tăi cu nimica să nu-i asupreşti cu sila; iară birul şi darurile care eşti îndatorit a le da Împăratului să le trimeţi la curte la vremea ştiută şi de vei urma tu acestea, apoi cât vei trăi, vei gustă mila împărătească; iară de vei face împotrivă, apoi ştiut să-ţi fie că sfârşitul tău într'alt chip nu va fi, decât nenorocit”. Atuncea domnul dacă ştie limba turcească, răspunde însuşi la cuvintele Vizirului; iară dacă nu ştie, apoi răspunde prin Dragomanul cel mare al curţii şi mulţumeşte pentru împărăteasca facere de bine care l'a întâmpinat nefiind el vrednic; şi se făgădueşte că va urma poruncilor trimese şi toată puterea lui încă şi viaţa o va jertfi bucuros la slujba Împăratului; şi se roagă ca să nu-şi întoarcă Împăratul mila sa de către dânsul.
Iară Capigilar Chihagasi aduce din porunca Vizirului un caftan şi întâi îl dă domnului de îl sărută şi apoi îl îmbracă cu dânsul peste celelalte strae; şi după ce l'a îmbrăcat se apropie de Vizirul a doua oară şi-i sărută mâna şi poala straiului şi-i aduce înainte pe Capu Chihagasi a lui ce-l întovărăşeşte şi se roagă Vizirului ca să-l primească şi pe acela supt apărarea sa şi dacă îl primeşte Vizirul apoi îi răspunde: Nehoş; adică prea bine, şi apoi îmbracă şi pe acel Capu Chihagasi cu un caftan mai prost.
După săvârşirea acestor cerimonii, sărută domnul de a treia oară mâna Vizirului şi ese din divan fără de a mai zice vreun cuvânt şi merge în cabinetul lui Chihaia şi îndată după aceea merge şi Chihaia după dânsul tot acoloşi îl heretiseşte pentru dregătoria sa cea nouă, îi dă cafea şi şerbet şi vorbeşte cu dânsul pentru ale Domniei, sau pentru alte lucruri.
Şi până când şed la vorbă, găteşte Imirahorul sau comitul Vizirului un cal, prea frumos împodobindu-l, şi Baş Ceauş cu 24 de Ceauşi şi cu 4 Ceatiri de ai Vizirului pedeştri şi alţi Agaleri sau slugi mari de ai Vizirului de curte şi lcigaleri sau slugi de casă, aşteaptă eşirea Domnului. Şi îndată ce ie Chihaea înştiinţare, cumcă toate acestea sunt gătite cu rânduială porunceşte de aduc înlăuntru mirodenii şi afumă cu dânsele pe Domnul, care la Turci este un semn, că trebue să purceagă; după aceea sărută Domnul mâna lui Chihaia şi eşind încalică pe cal şi ese afară din curtea Vizirului mergându-i înainte patru Alai ceauşi cu această rânduială, adică: înaintea lui merg atâţia Ceauşi, câţi cere el, cu Ceauşilar Emini; după aceea urmează Agalerii Vizirului, şi lceagalerii şi după aceşti urmează el înconjurat de patru Ceatiri, carii merg doi înaintea calului şi cei doi pe de amândouă părţile de îi ţin picioarele; în urmă mai aproape de dânsul, vine Capuchihaea al său şi după aceea boerii din Moldova dacă sunt faţă, sau alţi Greci boieri din Ţarigrad, cari sunt rudenii sau prieteni cu Domnul acela; şi aşa cu acest fel de alai ese din curtea Vizirului, pe poarta Bacce-Capu ce se zicea mai înainte Hricopile şi ese din cetate afară şi merge drept la biserica cea mare a Patriarhului din Ţarigrad şi văzându-l ori şi cine trecând, fie Turc, sau Creştin trebue să se scoale pe picioare, măcar de şeade la lucru, să'şi pue mâinele pe piept cruciş una peste alta şi să'şi plece capul în jos. Încă şi când trece pe la poartă, trebue pe toate strajele inicerilor să le aşeze în rând căpitanii lor să'l heritisească când trece, asemenea ca şi pe Vizirul, adică îşi pleacă capetele şi mâinile drepte le pun la piept şi slobod în jos poalele cele de dinainte ale straiului. Şi această mai de pe urmă, este la dânşii un semn de cinstea cea mai mare, prin care dau a înţelege, că ei într'atâta îl cinstesc pe dânsul, încât stau înaintea lui cu picioarele acoperite şi nu într'alt chip, fără numai din porunca lui se vor mişca de pe la locurile lor; şi cu această petrecere ajungând el la biserica Patriarhiei, rămân Turcii stând la uliţă, iară el intră în ograda bisericii şi descalică la scară, adică o peatră care este pusă mai vârtos pentru acest lucru şi Ceauşii strigă cuvintele aceste obişnuite:
Hac teala Padişahumuze Vebei Efendimuze cioc ilar umurler virsum devlet ile cioc iasa. Adică dreptul şi prea înaltul Dumnezeu să dea Împăratului nostru şi Voevodului Domnului nostru, viaţă îndelungată şi să trăiască, mulţi ani fericiţi.
La poarta cea dinafară despre uliţă, îi viu întru întâmpinare preoţi cei de mir ai Patriarhiei şi la scara cea de mai sus pomenită, Mitropoliţii şi Arhiereii şi alţi bărbaţi bisericeşti carii pot să fie de faţă la vremea aceea; iară mai la urmă întâmpină Patriarhul la uşa bisericii pe Domnul şi-l blagosloveşte cu semnul sfintei cruci şi merge în biserică cântându-i cântăreţii Patriarhului: Cuvine-se cu adevărat; şi în mijlocul bisericii se însemnează spre altar cu semnul crucii şi sărutând icoanele sfinţilor, să sue în strana aceea care este făcută pentru Domnul Moldovei şi păşind în treapta cea mai de jos a stranei, ceteşte întâiul diacon ecteniea întru care îl pomineşte pe dânsul şi după ectenie intră Patriarhul în altar îmbrăcat cu sfinţitele vestminte, împreună cu patru Mitropoliţi sau mai mulţi şi Domnul încă merge în altar după Patriarh şi plecându-şi genunchile îşi razemă capul de sfântul pristol şi Patriarhul puindu-i omoforul pe cap, îi ceteşte rugăciunea care se obişnuia a se ceti odinioară la încoronarea Împăraţilor Greci şi ungându-l cu sfânt mir se scoală pe picioare şi merge înapoi la strana sa, cântându-i cântăreţii Polihronu şi apoi să sue şi Patriarhul în strana sa şi porunceşte ca să fie tăcere şi face Domnului aceluia cuvânt de laudă în scurt şi îl sfătueşte să fie cu frica lui Dumnezeu şi apărător bisericii. După cuvânt urmează Polihronu pentru Patriarhul şi atuncea vine Domnul şi Patriarhul în mijlocul bisericii; iară Patriarhul îl întăreşte pe dânsul cu împărtăşirea blagosloveniei şi el sărută mâna Patriarhului; şi la eşirea din biserică, îl petrece Patriarhul până la scara sus pomenită şi sărutându-se unul pe altul, încalică el pe cal şi dinaintea ogrăzii bisericii îl primesc Turcii petrecătorii săi şi de acolo se întoarce înapoi la palatul său, tot cu aceeaşi orânduială cu care a fost venit strigându-i Ceauşii de multe ori. Şi dacă ajunge acolo, pofteşte la sine numai pe căpitanii petrecătorilor şi le dă dulceţi şi cafea şi le împărţeşte bacşişul obişnuit; după aceea heretisindu-l ei împreună cu oamenii lor, se întorc înapoi la curtea Vizirului.
A doua zi vine Patriarhul cu Mitropoliţii şi după aceea toată boerimea care se află la Ţarigrad şi heretisesc pe Domnul cel nou; şi obişnuesc încă şi solii împăraţilor şi ai republicelor creştineşti de'l heretisesc însuşi ei, sau prin Dragomanii lor, mai ales, dacă au mai dinainte cunoştinţă cu dânsul.
În celelalte zile se zăboveşte el cu plătirea banilor cu care este dator pentru luarea Domniei şi cu bacşişurile care le-au pus Otomanii cu nume de pişuriş adică, dar de bună voie, însă vederat îl asupresc cu dânsele dupre nesăţioasa lor lăcomie.
Şi după ce plăteşte acei bani pe jumătate, apoi îi trimit semnele Domniei două tuiuri şi un steag, care se chiamă în limba lor sângeac, mai cu multă pompă, decât la punerea unui Vizir de aceia cari se cinstesc câte cu trei tuiuri, pentrucă acestora li se dă fără de nici o slavă, dela Miralem-Aga carele le are sub stăpânirea sa, iar unui Domn de Moldova sau de ţara Românească, le trimite cu mare alai prin toată cetatea până la curtea sa. Căci la vremea cea hotărîtă, ceauşii şi slugile Vizirului cari au fost petrecut pre Domn la biserică, se adună foarte dimineaţă în ziua aceia la Miralem-Aga, adecă la acela ce păzeşte steagurile împărăteşti, care nu este mică boerie la curtea Împărătească, şi înţelegind Domnul că s'au adunat toţi aceia acolo, apoi trimete şi el pe Capu chihaielele sale şi pe boerii cari sunt de faţă îmbrăcaţi foarte şi mai ales cu cai împodobiţi frumos şi merg pe la Babihumaiulu sau poarta cea mare care este în afară la curtea Împărătească, şi după ce sosesc acolo, îi primeşte Miralem-Aga cu mare cinste şi îndată ce aduce acolo tubulhanaoa sau muzica Împărătească care este orânduită pentru Domn şi începând tubulhanaua aceasta a cânta tot felul de cântări care se obişnuesc la Turci; tot alaiul ese cu orânduiala sa din curtea Împărătească, făcând începutul Ciauşii tot doi câte doi; după aceştia urmează Agalerii Vizirului tot cu aceleaşi strae cu care se îmbracă şi când merg în divanul Sultanului, după aceştia vine Capuchihaia a Domnului cu boerii Moldovineşti şi mai pe urmă Miralem-Aga c'un steag şi două tuiuri şi cu tubulhanaoa înapoia lui; şi cu această rândueală merg prin toată cetatea şi toate străjile, fie unde ar fi, încă şi aceia din curtea Vizirului, trebue să se tocmească în rând la uliţă şi slobozindu-şi în jos poalele straelor, să-şi puie mâinele cruciş pe piept şi într'acestaşi chip să cinstească semnele împărăteşti.
Şi aşa sosind la curtea domnească iese Domnul cu curtezenii dinaintea palatului său, întru întâmpinarea acelui purtător de steag, şi Miralem-Aga îi dă lui sângeacul şi tuiurile cu capul plecat, împreună cu această urare: Allah teala mubarec eiliie, adecă: Dumnezeu să-ţi dee noroc la aceasta. Iar el iea sângeacul în mână şi îl sărută cu cinste, şi îl dă Sângectarului său sau Stegarului său, să poarte grijă pentru dânsul şi apoi pofteşte la sineşi pe Miralem-Aga în sala cea mare sau divan şi dându-i dulceţi, cafea şi alte după obiceiul turcesc, îl îmbracă cu o blană de samur şi-i dă bacşişul cel obişnuit. Atuncea Miralem-Aga cu slugile curţii se întoarce înapoi la palatul Împărătesc, iar tubulhanaoa rămâne la Domn şi cânta pe toată ziua neubet sau semn de strajă câte trei ceasuri înainte de apunerea soarelui, care vreme se zice la Turcii ichindi, însă cinstea aceasta o au numai Domnii de Moldova şi de ţara Românească, iar Paşii nici unul în vremea care se află în Ţarigrad, nu poate să aibă această muzică ostăşească.
Şi aşa săvârşind el toate trebile care are să le hotărască cu curtea şi plătind toţi banii cu carii este dator, arată Vizirului prin Cihaia, cum că nimic nu-l împedică dela intrarea în stăpânirea Domniei şi se roagă ca să iasă înaintea Împăratului şi să aibă voie de purces şi după ce se hotărăşte ziua aceia care alta nu obişnueşte să fie, decât numai Duminica sau Marţa, căci întru aceste zile se face divan înaintea Sultanului, după aşezământul lui Suleiman.
Apoi în ziua aceia foarte de dimineaţă se adună la divan, Vizirul, Mufti şi Cadileschiarii, ceilalţi Viziri, Ienicer-Agasi, Silahdar-Agasi şi alţi cari după dregătoria lor au intrare slobodă şi judecă pricinile jăluitorilor, la care ascultă şi Împăratul în dosul unor parcane, sau cafas aurit şi judecata această ţine patru ceasuri, până când numai este nimene să mai jeluiască.
După isprăvirea divanului se porunceşte domnului, ca să stea drept în rând cu boierii săi dela uşa divanului celui dinafară în Cubea şi până la uşa cu care se închide Cubeaoa cea din lăuntru şi apoi sculându-se Vizirul cel mare dela locul său merge la Împăratul cu ceilalţi Viziri şi cu Cadilischierii când trec îşi pleacă domnul capul către Vizirul cel mare şi la ceilalţi Viziri şi intrând ei la Împăratul, îl înştiinţează Vizirul pentru pricinile ce s'au judecat în divan, sau pentru alte trebi ale obştei şi după aceea îi spune că sluga sa domnul Moldovei se roagă ca să aibă voie a merge în domnia lui; şi dacă îi dă Sultanul voie de purces, apoi îi spune Capugilar Chihaiasi ceeace a hotărît Sultanul şi Muhţur-Agasi porunceşte ca să-i pue pe cap o Cucă lucrată foarte cu meşteşug de pene de struţi, însă Cuca aceasta este mai vârtos o podoabă a Enicerilor, iară pentru că şi domnii se socotesc între cetile Enicerilor, pentru aceea li se dă şi lor această podoabă, care nu poate nimenea altul să li o pue pe cap, fără numai Muhţur-Aga, pe carele atâta îl socotesc, ca când ar avea sub sineşi pe toate cetile Enicerilor, numai pentru că este peste straja cea din curtea Vizirului.
Şi într'acest chip fiind el împodobit, îl îmbracă şi Tefderdar-başa cu un caftan, dând şi boierilor lui 27 caftane mai proaste; şi apoi îl duc în lăuntru doi Capugi-başa ţiindu-l vârtos de supt subsiori, împreună şi pe alţi patru boieri mai de frunte ce sunt cu dânsul; şi viind la uşa divanului, îl silesc acei ce îl duc ca să-şi plece capul până la pământ; şi după aceia încă de două ori păşind câte trei paşi rămâne stând drept în mijlocul divanului fiindcă nu este prea mare. Iar Împăratul din scaunul său arată Vizirului carele stă deadreapta sa cu mâinile puse crucişi una preste alta şi-i zice ca să spue Domnului ceeace are de spus; iar Vizirul plecându-se până la pământ înaintea Sultanului, vorbeşte către Domn aceste cuvinte: „Fiindcă credinţa şi buna cuviinţa ta, s'a făcut cunoscută Măriei sale Împăratului nostru, carele este scăparea a toată lumea, pentru aceia el s'a milostivit asupra ta, şi 'ţi-a dat domnia Moldovei, deci tu şi de acum înainte să fii credincios slujind cu dreptate şi să fii ascultător poruncilor lui celor sfinte, cărora toată lumea se supune şi să rămâi cu această evlavie către dânsul, iar pe supuşii lui să-i aperi şi să-i stăpâneşti cu blândeţe şi cu sârguinţă, să aibi purtare de grijă a privighia la toate iznoavele vrăjmaşilor, trimiţând în toată vremea înştiinţări sigure pentru unele ca acelea, având purtare de grije pentru acestea din toată puterea ta şi apoi prea bine ştii ce ai să aştepţi, iară lenevindu-te la acestea nu te vei putea îndrepta cu disvinovăţiri deşerte”.
Atuncea Domnul dacă ştie limba Turcească răspunde în scurt aşa: „eu pe capul meu mă făgăduesc că voesc a jertfi toată puterea mea la slujbele prea cinstitului şi prea milostivului Împăratului meu, numai de nu-şi va întoarce faţa sa cea milostivă ele către mine, sluga sa cea nevrednică”.
Şi după ce zice aceste cuvinte, îl scot Capigibaşii iarăşi afară din divan tot cu aceiaşi ţerimonie cu care a intrat, însă cu dosul înainte, pentrucă nu este slobod să arate dosul către Sultan.
Şi în vremea aceea găteşte un cal arabesc Buiuc imirahor sau Comisul cel mare al Împăratului, împodobindu-l cu raft de aur bătut cu pietre scumpe şi cu harşa cusută cu aur şi cu argint şi de a stânga cu o spată şi de a dreapta cu buzdugan, iară doi Idiccii sau slugi dela grajdul Împărătesc ţin calul în poarta curţii şi pe lângă dânsul stau doi Chiulahlii cu comanace albe pe capete şi doi alergători cu strae de fir, cu comanace de argint şi poleite cu aur, ce sunt făcute în chip de pahare.
Şi aşa eşind Domnul, încalecă pe cal şi aşteaptă venirea Vizirului şi porunceşte boierilor săi ca să stea în rând dea stânga lui şi apoi se închină la Vizirul cel mare şi la ceilalţi Viziri cu plecarea capului şi cu mâinile la piept, mulţămindu-i şi ei cu plecarea capului şi apoi ducându-se aceştia înapoi pe la palaturile lor, ese şi el din curte şi merge drept la biserica cea mare, tot cu tovărăşiea aceia cu care a şi venit şi cu muzica de oaste sub petrecerea Paicilor şi a Chiulahliilor Împărăteşti şi se primeşte de cătră Patriarhul şi de cătră ceialalţi bărbaţi bisericeşti, tot cu aceiaşi pompă şi ţerimonie precum am scris mai sus, iară Cuca o ia de pe cap la intrarea în biserică şi nu o pune până când nu ese şi eşind din biserică, merge drept la palatul său, şi acolo îl duc în divan Agalerii aceia carii l'au petrecut şi luându-şi bacşişurile lor, se întorc înapoi la curte, iară paicii şi Chiulahlii rămân la dânsul şi'l petrec până în Iaşi care este scaunul şi oraşul cel de căpetenie al Moldovei.
A doua zi îi trimete Reiz Efendi sau Logofătul cel mare al Împăratului, Hrisovul Domniei scris foarte cu meşteşug cu litere de aur şi'i hotărăşte să purceadă la scaun, cu cât se va putea mai în grabă, pentru că niciun Domn după ce merge înaintea Împăratului, nu poate să rămâe la Ţarigrad mai mult de o săptămână.
La purcederea lui îi dă Împăratul un Schimne-Agasi, care se înţelege acela ce sue pe Domn în scaun şi dregătoriea aceasta se dă numai la slugile cele mai din lăuntru, adică lui Capigilar Chihagasi, perdelegiului sau Portarului celui mare, Imerahorului celui mare, sau celui de al doilea, adică Comisari Împărăteşti şi nu prea rar şi Silahdariului şi Ciohadarului, cari sunt întâi între slugile cele mai din lăuntru ale curţii: însă aceşti doi nici odinioară nu obişnuesc a petrece însuşi pe Domn, pentru trebuinţele lor cele mari ce au la Curte, ce trimit pe alţii în locul lor.
I să mai trimete lui şi un Capigi-başa, cu patru Capigii mai mici şi patru Ciauşi, doi Chiulahlii, doi Ciatiri şi doi Paici Împărăteşti şi o ciată de muzicanţi, de care are şi Vizirul.
Şi după ce se săvârşesc aceste toate, apoi cu o zi înainte de purcederea sa din Ţarigrad, se roagă Vizirului ca să-i dee voie să meargă să-şi eie ziua bună dela dânsul; şi dobândind voe, merge la curtea Vizirului cu Capu-Chihaea a lui şi cu boierii şi sosind el acolo, îl duce Chihaia în cabinetul Vizirului şi Vizirul îl sfătueşte iarăşi ca să fie cu credinţă şi'i aduce aminte pentru cele ce l'au învăţat mai nainte şi altele pentru care cere trebuinţa ca să'i arate, iară el îi răspunde după cum cere trebuinţa şi-i recomendueşte pe Capu Chihaialelile sale şi pe sineşi însuşi şi sfârşind vorba îi sărută mâna şi atuncea îl slobode Vizirul dela sine cu aceste cuvinte:
„Eu te voiu vedea, urmează bărbăteşte şi vitejeşte şi Dumnezeu să-ţi deie noroc şi sănătate şi să-ţi fie la toate întru ajutor”.
După aceia porunceşte de'l îmbracă c'un Caftan care se chiamă iţuncaftan, sau caftan de purcedere şi săvârşindu-să şi aceasta, merge după aceia la Chihaia şi-şi ia zioa bună dela dânsul şi la urmă încalică pe cal şi merge înapoi la palatul său, sau pre la ceialalţi Viziri; ca să se închine şi acelora, însă aceasta se obişnueşte a fi mai de multeori noaptea decât zioa, pentru ca să nu pricinuească Vizirului vreun prepus, că'şi caută lui şi alte răgele sau că le şi are.
A doua zi ese din cetate foarte încet şi merge cu mare pompă şi tovărăşie sub strigarea Ciauşilor, care se obişnueşte totdeauna la încălecare şi la descălecare, precum am zis mai sus şi 'nainte merg călăraşii de Moldova, dacă sunt atuncea de faţă şi steagul îl duc înainte; după aceştia urmează o muzică creştinească cu pauce şi cu trâmbeţe; după aceştia un steag alb, care este semn de pace şi de supunere, între cele două tuiuri care i se dau lui dela Poartă; după acestea urmează Capu-Chihaialele Domnului şi alţi boieri de Ţarigrad, pe cari îi împresoară două rânduri de Ciauşi pre de amândouă părţile; după acestea vin pohodnicii Domneşti de care nu poate să aibă mai mulţi decât şapte ca şi alţi Viziri şi sunt împodobiţi cu harşele de mare preţ şi pre de amândouă părţile sunt împreunaţi de şase Satiri Domneşti, şi după dânşii doi Satiri Împărăteşti, după cari urmează şi Domnul îmbrăcat cu turban Domnesc.
Capul calului său îl acoper doi paici Împărăteşti şi scările le ţin doi Iedeclii, puţin mai înapoia lui de a stânga, care este partea cea mai cinstită la Turci, merge Schimni-Agasi, şi de a dreapta Sângeac-Agasi, sau acel ce poartă de grijă pentru steaguri, iară denapoia lui sunt slugile sale dela cămară, şi după dânşii vechilii lui Sângeac-Agasi cu trei steaguri roşii şi steagul cel din mijloc are în vârful lui luna jumătate, iară celelalte două numai câte un bumb poleit; după acestea, vine o ceată de Mehteri sau muzicanţi Turceşti, cari cu pauce mari şi cu trâmbiţe fac muzică răsunătoare, iară mai pe urmă sunt slugile lui Schimne-Agasi şi ale lui Sângeac-Agasi şi alţii mai proşti care trebue să meargă de'mpreună.
Şi cu această orândueală merge alaiul încet până la conacul cel dintâi, care nu este departe de zidurile Cetăţii cei mari. Iară apoi la drum de acolo înainte, nu se pot păzi aşa bine toate ţerimoniile acestea, fără numai când intră în vreun târg, sau oraş, atuncea iarăşi se bate meterhaneaoa şi se face strigarea cea obişnuită a Ciauşilor şi altele şi la drum totdeauna trebue să meargă înainte până la al doilea conac, doi Ciauşi şi o slugă Domnească, ca să orânduească sălaş şi să facă gătire pentru bucate, care toate se fac după voia şi după cerirea Domnului; că într'acea vreme, din porunca Împăratului trebue toţi să asculte de dânsul ca când ar fi însuşi Vizirul. Şi dacă se arată vre un Turc cu necuviinţă, sau nu voeşte să asculte de porunca lui, atuncea Domnul poate prin Beşli-Agasi al său să-l pedepsească după vina lui, sau dacă voeşte să fie mai lin cu dânsul, apoi îl dă pe mâna stăpânului său ca să-l pedepsească.
Şi'ntr'acest chip ajungând el la Galaţi, oraşul Moldovei cel dintâi despre Ţarigrad, îl întâmpină acolea toţi boierii de ţara de jos, şi unii încă şi din ţara de sus, cari sunt mai pe aproape, şi'l petrec până în Iaşi şi pe drum încă fiind el cercetează pentru supuşii săi, le ascultă jalobile şi le hotărăşte pricinile.
O milă de loc din Iaşi afară îi ese întru întâmpinare Caimacamii, cari sunt puşi de dânsul încă dela Ţarigrad prin scrisoare, împreună cu ceialalţi boieri, ostaşi şi târgoveţi, pe care îi lasă de'i sărută mâna sau poala, călare fiind el şi intră în oraş tot cu asemenea pompă şi ţerimonie, precum au eşit din Ţarigrad şi descalecă la biserica cea mare a sfântului Nicolae şi 'n ograda bisericei îi ese întru întâmpinare Mitropolitul, şi ceilalţi bărbaţi Duhovniceşti cu smerenie şi îl duc în biserică, păzind tot aceleaşi obiceiuri bisericeşti, precum am arătat mai sus şi după săvârşirea slujbei Dumnezeeşti, eşind din biserică se primeşte iarăşi de cătră tovărăşiea sa cea Turcească, ce a fost rămas stând la uliţă, făcându-i obişnuita strigare şi muzică şi cu petrecerea aceia merge la Curtea Domnească.
Şi sosind acolo, îndată îl ia Schimne-Agasi, şi'l duce în divanul cel mare, şi rămâne stând lângă scaunul Domnesc, ce este aşezat acolo şi este cu trei trepte; şi după ce se aşează toţi boierii pe la locurile lor, se lasă în Divan şi ceilalţi dregători de oaste şi neguţătorii cei mai bogaţi din Iaşi şi apoi se porunceşte să fie tăcere. Şi Schimni-Agasi scoate porunca Împărătească care se zice: hiuchim ferman, şi o dă să o cetească secretarul, adecă Divan Efendesi, un Turc pe carele îl ţine Domnul cu bună leafă în slujba sa.
Acest ferman obişnueşte a se scrie cu aceste cuvinte: „Aleşilor şi vrednicilor Boieri şi Arhierei, pedestraşi şi călăraşi şi voi toate slugile şi supuşii mei, sfârşitul vostru să fie fericit. Sosind la voi puternica poruncă prea luminatei noastre măriri căreia toată lumea este ascultătoare, să ştiţi că în anul (N) luna (N), mila noastră cea nemărginită a văzut credinţa şi slujbele cele făcute cu dreptate, ale prea alesului vrednicului Domn, dintru poporul care crede în Isus, şi din neamul Nazareilor şi l'am cunoscut a fi destoinic şi vrednic de milostivirea, de mila şi de ajutorul nostru, pentru aceea l'am miluit şi l'am pus Domn în Moldova şi i-am poruncit pre cu înţeles, ca să poarte grijă părinteşte pentru boieri, ori şi din care stare ar fi, pentru mazilii cari sunt prin ţinuturi şi pentru toţi supuşii lui, să-i apere şi să fie plecat asupra lor şi poruncile noastre să le plinească cu bucurie şi toate slujbele noastre să le săvârşească cu credinţă şi cu dreptate. Iar vouă vă poruncesc ca să-i fiţi ascultători în toate lucrurile şi să vă supuneţi lui şi ceeace vă va porunci el vouă din porunca noastră, să faceţi cu sârguinţă fără de zăbavă. Iar carele se va arăta cu necuviinţă şi cu împrotrivire, şi se va feri, de la ascultarea poruncilor lui, atunci el pre unul ca acela, ori din ce stare ar fi, poate să-i pedepsească răutăţile lui cu sabia sau cu alte pedepse precum îi va plăcea lui. Deci pentru aceasta voi, pe acest de sus pomenit, să-l cunoaşteţi vouă stăpân şi Domn, carele este pus şi orânduit vouă dela noi. Şi vă păziţi a nu gândi într'alt chip, sau să urmaţi împrotrivă; ci vă încredeţi semnului nostru celui cu totul prea sfânt, (adecă Tura, sau iscălitura Împărătească) aceasta să ştiţi. Dată în Ţarigrad, anul (N) luna (N)”.
Şi apoi după ce se ceteşte aceasta de către Divan-Efendisi, tălmăcind tălmaciul fieştecare fras unul după altul: răspund toţi boerii c'un cuvânt toţi odată: să fie voia Împăratului. Atuncea Schimne-Agasi îmbracă pe Domn, c'un caftan ce-l aduce cu sine şi-l ridică în scaun cu mâna cea dreaptă, slobozindu-se tunurile întru acea clipeală şi făcând Ciauşii obişnuita strigare.
Şi într'acest chip fiind el întărit în scaunul său, porunceşte de îmbracă pre Schimne-Agasi c'o blană de samur, iar pe Divan-Efendesi şi pe Postelnicul cel mare, numai câte c'un caftan obişnuit.
După isprăvirea obiceiurilor acestora, începe întâi Mitropolitul să-i vorbească în scurt, poftindu-i noroc la stăpânire şi îi sărută mâna şi blagoslovindu-l, sărută şi el mâna Mitropolitului. După aceasta vin Arhiereii şi alţi boieri de starea întâi ca să-i sărute mâna şi poala. Şi numele lor le spune Postelnicul cel mare, cu aceste cuvinte: sluga Măriei tale (N) sărută prea cinstita poala caftanului Măriei tale. Asemenea slujbă face şi Postelnicul al doilea, boierilor celor de starea a doua si Postelnicul al treilea, boierilor stării a treia. După boieri urmează dregătorii de oaste fiecare dupre starea sa, cum şi neguţitorilor şi alţi orăşeni cinstiţi din Iaşi.
După aceasta intră Domnul în cabinetul său cel din lăuntru, iar pe Schimne-Agasi îl duce Perdelegiul sau Portarul cel mare cu mare alai la gazda care e gătită.
A doua zi se adună iarăşi boieri la Divan şi aşezându-se pe la locurile lor, iase Domnul mergându-i înainte Postelniceii şi merge din sala cea mare în cea mică adică în spătărie. Şi aşezându-se el acolea în scaun, chiamă Postelnicul pre toţi boierii celor trei stări, adecă fieştecare Postelnic starea sa. Şi apropiindu-se de dânsul fieştecare boier dupre starea sa, el sau îi scoate pre dânşii din slujbă, sau iarăşi îi înoeşte, sau îi înalţă dintr'o boerie mai mică într'alta mai mare, iar să scoată pe vre unul dintr' o boerie mai mare şi să-l pue într'alta mai mică, nu îngădueşte obiceiul pământului, fără numai atuncea când primeşte cineva de buna voia sa. Însă la alte pricini poate să urmeze cu dânşii dupre plăcerea sa, asemenea ca când n'ar avea asupra lui pre nimenea în lume.
Şi după ce aşază pe toate dupre voia sa şi pune în orândueală republica ce i s'a încredinţat, trimete iarăşi înapoi la Ţarigrad pre Schimne-Agasi şi pre celelalte slugi împărăteşti, cinstindu-i cu multe daruri şi scoţându-i din oraş cu mare slavă, petrecându-i însuşi ca la o mie de paşi din oraş şi de acolo le dă un boier ca să-i petreacă până la Galaţi, iar el se întoarce înapoi în Iaşi.

CAP. IV. Despre întărirea sau înoirea Domnilor

Într'acest chip precum am arătat mai sus, se da Domnilor Moldovei stăpânirea de la Poarta Otomană care măcar că se vede a fi prea bună, însă atâta este de nestatornică, încât neavând ei cele mai tari legături, nici gândesc când le cade din mâini; căci cu ce chip se arată Otomanii asupra Moldovenilor, au arătat ei îndestul de luminat, încât cu dreptate să zice pentru dânşii acest proverb: că ei nu gonesc pe epure cu câinii, ci cu carul; nici pe cal nu caută să-l amăgească cu traista deşartă.
Căci ei au socotit a fi mult mai bine ca să 'mblânzască întâi cu măgulire pe taurul cel neînduplecat al Moldovei, a căruia sălbătăcire de multe ori o cunoscuse ei spre paguba lor, decât să înduplece turburarea lui cu sila; pentrucă ei au nădăjduit că după vreme îşi va lepăda sălbăticirea sa, şi mai slăbind din putere, lesne îl vor putea strânge în chingi.
Deci cu acest scop n'au scăzut ei lui Bogdan al III-lea, fiul lui Ştefan cel Mare, nici un obiceiu al slavei, după ce a închinat el ţara sa Porţei Otomane; ce mai vârtos i-au întărit legile ţării politice şi bisericeşti şi i-au lăsat toate semnele acele de mărirea Domnească ale ţării şi au fost mulţemiţi să plătească ei curţii pe tot anul patru mii de galbeni, ca un semn de închinăciune şi după moartea lui Bogdan, alegând boerii domn pe fiul său Ştefan VI, ca pe un drept moştenitor al Domniei ce era, l'au cinstit Otomanii şi mai mult: pentru că Sultanul i-a trimes lui sol pe comisul cel mare şi l'a heretisit poftindu-i noroc mult la intrarea în Domnie şi iau trimis Tuiuri, un singeac, turban şi caftan Domnesc şi un armăsar împătrătesc.
Celorlalţi următori ai săi li s'au mai îngreuiat dajdiea, iar din obiceiurile mărirei n'au cutezat Otomanii să smintească nimic, sau să nu primească alegerea vre unui Domn. Până ce au găsit ei vreme cu 'prilej în zilele lui Ioan Armanul, de au mai împuţinat slobozeniile cele vechi şi au aruncat în ţară alte sarcini noui nepomenite. Căci acest Ioan apucându-se să facă oarecare iznoave şi dobândindu-l ei în mâinile lor cu vicleşug, l'au pedepsit cu moarte călcând parola ce au dat; şi aşa au început ei deaicea să puie ţării alte legături mai cu tărie, hotărând că dacă nu îşi va cere Domnul întărire Domniei dela Poartă, apoi să se pedepsească ca un vrăjmaş al împărăţiei.
Deci într'acest chip fiind Moldova lipsită din puterea ei şi văzând Turcii că ea numai poate sta împotriva însărcinărilor lor, îndată după aceea sub stăpânirea lui Miron Barnovschi au început să facă alte obiceiuri cu care au însărcinat pe Domni ca să meargă ei însuşi la curte să iee semnele Domniei şi la fiecare trei ani, să meargă la Înalta Poartă să se arate înaintea Împăratului. Şi pentru ca să se păzească acestea mai cu amănuntul, pentru aceea de multe ori au schimbat ei pe Domni şi i-au scos din stăpânire; prin care atâta s'au spăimântat Domnii, încât nu numai că se 'ndeletnicesc bucuroşi ca să meargă la curte, după ce trece un an, sau doi, ca să-şi ceară înoirea Domniei, ca o milă împărătească; ci încă şi de frica lăcomiei Vizirului, cer de bună voie fermanul înoirii; care lesne se dă Domnului, numai dacă n'are Vizirul vre un prepus la credinţa lui, sau dacă nu face altul îmbiere cu vre o sumă mare de bani. Şi atuncea Vizirul dă Sultanului un talhiş cu aceste cuvinte: „Fiindcă (N) Domnul acest de acum al Moldovei, s'au arătat atâţia ani cu credinţă în stăpânirea sa, şi nici de răpunerea vieţii sau a moşiilor sale nu s'au ferit în slujbile Împăratului şi dajdiea obişnuită o au plătit în toţi anii deplin la norocita Poartă Otomană. Şi osebit de acestea pre boeri şi pre ceilalţi locuitori ai Moldovei, i-au stăpânit cu atâta bunătate şi dreptate, în cât ei prin necontenite jalbe arată, că sunt mulţămiţi cu stăpânirea lui şi să roagă Măririi tale, ca să binevoeşti a-i înoi Domnia lui; pentru aceea, eu îl socotesc pre dânsul a fi vrednic de mila Împărăţiei tale şi aştept porunca cea prea înaltă a Mărirei tale”.
Scrisoarea aceasta o duce Talhişciul la Împăratul după obiceiul turcesc şi după ce scrie Împăratul dedesupt cuvintele aceste obişnuite: „Amel oluna”; adecă: „să fie precum scrie”, apoi o trimite tot cu acel Talhişciu, iarăşi înapoi la Vizinul. Însă Vizirul măcar c'a dobândit voie dela Sultanul ca să înoească pe Domn în stăpânirea sa; iară pentru ca să poată scurge bani mai mulţi, se arată ca când n'ar fi isprăvit nimic cu Sultanul despre acea treabă. Însă şi Chihaea cu tăcerea sa stă întru ajutor lăcomiei Vizirului şi chiamă la sine pe Capuchihaelele Domnului şi zice cătră dânşii: cumcă prin şoptiturile şi zavistiile altor slugi împărăteşti, s'au arătat Sultanul mai puţin plecat la aceasta, decât avea ei nădejde; şi curmcă Măriea sa Vizirul a făcut de vreo câteva ori aducere aminte Împăratului pentru pricina aceasta şi încă tot n'au luat răspuns deplin. Atunci Capuchihaielele văzând primejdiea Domnului lor ce le stă înainte, se aruncă la picioarele lui Chihaea şi-l roagă pe dânsul, ca cât ar fi prin putinţă în tot chipul să stea pentru Domnul lor, făgăduind la urmă că'i vor mai mări darurile cele obişnuite, ce sunt pentru dânsul şi pentru Vizirul. Şi într'acest chip joacă pe pielea bieţilor Moldoveni lăcomia de cinste şi lăcomia de argint.
Şi tot aşa urmează, până când le îndestulează mândriea care îi stăpâneşte, împreună şi lăcomia banilor.
Şi la urmă învoindu-se amândouă părţile şi unindu-se la toate şi înţelegând Chihaia cumcă nu mai are nimic să mai scurgă, apoi sloboade dela sine pe Chihaiele; dându-le nădejde că le va merge bine treaba.
Şi a doua zi trimete la dânşii pe o slugă a Vizirului, care încă nu se întoarce înapoi cu mâna deşartă şi le dă de ştire, cumcă Vizirul au dobândit la urmă voie dela Împăratul ca să înoească în stăpânire pe Domnul lor şi le porunceşte să vie la curte. Şi după ce vin ei la curte, merg întâi la Chihaea şi după aceia intră la Vizirul şi le arată că s'a milostivit Împăratul asupra Domnului lor şi după aceia îi îmbracă câte c'un caftan după obiceiul lor. După vreo câteva zile trimete Vizirul la Domn pe Capugilar chihagasi, sau pe altă slugă din curte, cu hrisovul cel nou al Domniei şi cu Hin chim Ferman, ca să i le aducă lui la scaun. Şi hrisovul obişnuesc să-l facă asemenea ca şi acela pe care îl dau Domnilor când îi pun întâi în scaun, numai cât în locul cuvintelor acestora: „Că din mila şi milostivirea noastră ţi-am dăruit Domnica”, zice: „Că din mila noastră ţi s'a înoit şi ţi s'a şi întărit Domniea”.
Iară porunca aceia sau Hiuchim Ferman, este într'acestaşi chip: „Pre alesule dintre Domni poporului celui ce crede în Isus şi prea vrednicule dintre cei mai mari ai neamului Nazarinesc, Domnule stăpânitor de acum al Moldovei (N) ajungând la tine acest ferm an al nostru, să ştii c'atât slujbele tale cele credincioase le-am văzut, cât şi pentru credinţa ta cea tare ce ai către noi, am înţeles cunoscându-te în tot chipul că eşti vrednic de mila şi milostivirea noastră, pentru aceia am dat poruncă ca să-ţi înoiască şi să-ţi întărească Domniea Moldovei, puindu-te în stăpânire şi dându-ţi putere deplin, asupra Moldovenilor supuşi împărăţiei noastre: către cari să te arăţi cu dragoste ca şi pân'acum şi pe boieri şi pe fieştecarele locuitor ori şi de ce stare ar fi, să-i păzeşti şi să-i aperi; şi ca să nu te leneveşti a arăta fără de zăbavă Porţii noastre cei întru totul prea luminate, nevoia şi greutăţile şi toate asupririle lor şi să fii gata a împlini poruncile împărăţiei noastre care ţi se vor trimete, puindu-ţi pentru noi toată virtutea ta cea cu poala ridicată; şi haraciul Moldovei de preste an să-l trimiţi deplin la vremea hotărâtă la vistieriea noastră; şi te păzeşte să nu gândeşti sau să urmezi întru alt chip şi crede iscăliturii noastre cei sfinte.
Dat la Ţarigrad anul (N), luna (N)”. Într'acest ferman mai adaoge şi Vizirul o scrisoare, cu care înştiinţează el pe Domn, zicând că el prin rugămintea şi regelăcul său, i-au dobândit la urmă înoirea Domniei din mila Împărătească.
Şi luând Capigi-başa scrisorile aceste, vine cu poşta până în Iaşi şi ajungând la Galaţi trimete om inainte ca să înştiinţeze pe Domn pentru venirea lui şi pentru ziua aceea în care să intre în Iaşi.
Într'acea zi iese întru întâmpinarea lui Domnul cu toată curtea sa, o mie de paşi din oraş afară şi întâlnindu-se amândoi, se închină unul la altul de călare şi merg alăturea Capigi-başa de a dreapta care se înţelege la Turci scara cea mai mică. Întorcându-se amândoi în oraş, înaintea Domnului merge o slugă de a lui Capigi-başa, carele duce în mâinile sale fermanul Împărătesc învălit într'o basma albă şi caftanul Domnesc pe braţile sale: iar înapoi vine o ceată de Mehteri împărăteşti şi Ceauşii fac când şi când obicinuita strigare; şi cu această orânduială sosind ei la curte şi aşezându-se Domnul în scaunul său, cu toţi boierii în sala cea mare, scoate Capigi-başa fermanul, şi îl dă în mâinile lui, iară el îl dă lui Divan Efendisi ca să-l cetească, care aseminea toate se urmează ca şi la punerea Domnilor, precum am scris mai sus.
Osebit de înoirea aceasta care se face după fieştecare trei ani şi se numeşte Mucarerul cel mare; se mai face încă şi altă înoire pe tot anul, care se chiamă Mucarerul cel mic, la care se face cu mult mai puţină cheltueală, decât la aceea, care vom arăta mai jos; însă la aceasta, nu se înoeşte hrisovul Domniei, ci se trimete numai ferman nou, c'o slugă de a Vizirului din starea de mijloc, căreia i se dă şi bacşiş mai puţin.

CAP. V. Despre scoaterea sau maziliea Domnilor

Fiindcă am vorbit pentru punirea şi pentru înoirea Domnilor Moldovei, cu dreptate poate să ceară dela noi cetitorul cel poftitor de ştiinţă, să spunem şi pentru maziliea lor.
Deci vom rămâne la acea orândueală ce am arătat mai sus şi din izvoarele care le avem înaintea ochilor, vom ispiti cu amăruntul, obiceiurile ce se urma în vremile vechi, cum şi într'aceste de acum, la scoaterea Domnilor.
În veacurile cele dintâi întru care a început Moldova să fie Domnie deosebită, nu se scotea Domnii nici decum din stăpânire şi nici putea niminea să-i scoată; pentru că ei stăpânea fără hotar asupra supuşilor săi, ca nişte Împăraţi, fiindcă puterea lor era moştenitoare, iar nu o dobândea prin alegerea boierilor măcar că istoricii arată că unii din stăpânitorii Moldoveni au fost isgoniţi din scaun; însă aceastea s'a făcut prin tulburările cele din lăuntru, iară nu de altă silă străină, căci Moldovenii nu voia a şti naşterea cea dintâi, care pricinueşte pe la stăpânirile Europei tulburările cete mai mari; şi nici legile pământului nu îngăduea să împărţească fraţii Domniea între sine şi era numai în voia părintească ca să lase în dieată următor la scaun după moartea sa, pe acela din fii săi, pe carele îl voia el. Iar când se întâmpla vreodată să-l împedice vreo moarte grabnică hotărîrea această părintească, sau când vreo lăcomie nemăsurată a cinstii, a fiilor Domnului celui mort, stârnea gâlceavă pentru luarea Domniei, atuncea într'alt chip nu putea să fie, ci trebuia să se scoale cu război şi apoi acela lua Domniea, căruia slujea norocul de biruia; iar cel biruit dacă putea să scape, fugea la Ardeal sau în ţara Leşească, căci în ţările acestea avea Domnii moşii şi aştepta acolo până ce găsea vreme cu prilej, de'şi înmulţia puterea şi-şi întărea oastea. Şi dintr'aceasta s'a pricinuit de adeverează atât istoricii cei Leşeşti, cât şi cei Ungureşti, îndemnându-se unul dela altul, zicând că Domnii Moldoveneşti le-ar fi fost supuşi, numind supunere, aceea care nu era alta decât oarecare aşezământuri de pace.
Osebit de aceasta s'a mai întâmplat câte odată la unii din Domni de i-au scos boierii din scaun pentru tiraniea, sau pentru alte năravuri rele, pedepsindu-i câte odată şi cu moartea.
Iar afară de aceste, nu era alt chip cu care putea să se lipsească Domnii de stăpânire; ci acela carele apuca să dobândească Sceptrul în mâni, îl şi ţinea fără nici-o împotrivire până la sfârşitul vieţii sale.
Această orândueală s'a călcat întâi în zilele lui Petru V Rareş, fiul cel afară de cununie al lui Ştefan celui mare, izgonindu-l din scaun Împăratul Suleiman, zicând c'ar fi aprins el cetatea Chiliea; şi încă trăind el, au pus în locul său, pe Ştefan al III, carele s'a arătat pe sine că este strănepotul lui Alexandru I. Şi asemenea s'a întâmplat aceasta şi cu Petru VI Şchiopul, că alegându-l boierii Domn, după moartea cea straşnică a lui Ioan Armanul, l-au scos Turcii din scaun îndată după aceia; însă căindu-se ei pentru dânsul, în scurt după aceea, l-au pus iarăşi în stăpânire.
Iar a tăea capetele Domnilor, obicinuia Turcii foarte rar şi mai ales numai la vreo răscoală de faţă când făcea vreunul, până ce a căzut puterea alegerei în mâinele lor, după fuga lui Miron Barnovschi, puind în stăpânire după plăcerea lor pe Ilie III, fiul lui Alexandru IV; căci după aceea n'a avut nici unul nenorocirea aceea ca să fie ucis în scaun, fără numai Eustaţie Dabija şi tatăl nostru Constantin Cantemir. Cela ce are poftă să cerceteze mai cu amăruntul pricina aceasta, caute dacă va voi la cap. II, la catastihul Domnilor.
Scoaterea sau maziliea Domnilor Moldovei se urmează mai într'acestaş chip. Când hotărăşte Vizirul ca să scoată pe Domn din scaun şi dobândind la aceasta voe dela Împăratul prin Talhiş, atuncea foarte se păzeşte la taină şi nu spune nimănui ca să ştie, fără numai Domnul acel nou ca nu cumva să oblicească Capu-Chihaielele Domnului celui din scaun şi să-l înştiinţeze; pentru aceea, porunceşte Chihaea al Vizirului Domnului celui nou, să vie la curte noaptea îmbrăcat în alte strae şi viind îi porunceşte ca să-şi pue caimacami şi să le poruncească, ca să facă aceea ce este să se urmeze din porunca Împăratului şi isprăvindu-se aceasta, orândueşte Vizirul pe un Capigi-başa ca să aducă Domnului fermanul şi să-l ducă pe dânsul la Ţarigrad; iară Domnul cel nou trimete cu Capigi-başa pe unul din slugile sale, cu cărţile şi cu poruncile sale către caimacami c'o scrisoare osebită către toată boerimea. Iară lui Capigibaşa, i se mai dau şi alte două fermanuri Împărăteşti unul către Domn şi altul către Caimacami acei orânduiţi de Domnul cel nou. Fermanul acela care este către Domn, obişnueşte să fie cu aceste cuvinte: „Pre alesule dintre Domnii cei ce cred în Mesia şi mai vrednic dintre cei mai mari din poporul lui Isus; (pentru că Domnilor celor maziliţi li se dă tot acelaş titlu, ca şi celor stăpânitori); carele ai fost mai nainte Domn al Moldovei, sfârşitul tău să fie fericit. Ajungând la tine porunca întru tot prea luminatei Împărăteştii noastre măriri, căreia toată lumea este ascultătoare, să-ţi fie ştiut; că tu prin trândăvirea ta la slujbele noastre şi prin lenevirea la împlinirea poruncilor măririi noastre cei Împărăteşti, te-ai făcut vinovat a tot felul de pedepse şi canonisiri (Câte odată se adaogă şi pedepse de moarte). Însă fiindcă îndurarea şi mila noastră este nemărginită asupra ta; pentru aceea am poruncit ca să ţi se ia domnia şi în locul tău să se pue pe (N); deci tu fără a mai zăbovi un ceas, sau o clipeală, să te ridici cu toată casa ta, cu slugile şi cu averea şi să vii la pragul Porţii Împărăţiei noastre, ci-i întru tot luminate. Şi te fereşte să nu gândeşti sau să urmezi într'alt chip. Şi crede iscăliturei noastre cei sfiinte. Dată la Ţarigrad: anul (N) luna (N)”. Iară fermanul cel ce este către caimacami, este cu aceste cuvinte alcătuit: „Aleşilor dintre boerii poporului Mesiei, sfârşitul vostru să fie bun; ajungând la voi fermenul acesta al Împărăteştei noastre măriri, să ştiţi că ne-am înştiinţat, cum că (N) Domnul vostru acest de acum, s'a purtat leneş la împlinirea poruncilor noastre şi slujbele noastre nu le bagă în seamă şi n'are purtare de grijă pentru popor şi pentru boeri ne apărând precum se cade pre supuşii noştrii, nefăcându-le lor dreptate, ci mai vârtos îi asupreşte şi-i scurge în tot chipul. Şi dintr'aceasta, milostivindu-se asupra voastră, mila noastră cea nemărginită, am poruncit ca să-l scoată din stăpânirea Domniei şi să-l aducă la prea luminata Poarta Împărăţiei noastre. Deci voi să ascultaţi de fermanul acesta al nostru şi prea pomenitul Domn ce l'am scos din stăpânire, să-l daţi cu toată casa sa, slugile şi averea în mâinele lui Capigi-başa al nostru, ce l-am trimes acolo pentru această pricină. Însă vă păziţi, să nu vă arătaţi către dânsul nici unul cu necuviinţă sau să luaţi cât de puţin din averea lui. Osebit de aceasta, să împliniţi fără de apărare, toate acelea care vă va porunci vouă din porunca noastră, Domnul nostru cest nou (N) şi vă păziţi să nu gândiţi, sau să faceţi într'alt chip. Şi credeţi peceţii noastre ce[le]i cu totul prea sfiinte”.
„Dată la Ţarigrad, anul (N) luna (N)”.
Şi dacă au Turcii frică să nu facă Domnul vreo răscoală, înţelegând pentru maziliea sa, sau să nu fugă pre la stăpânirile cele creştineşti de prin prejur, atuncea dau poruncă Seraschierului de Babadag, sau Paşii de Bendir, ca să dea lui Capigi-başa vreo câţiva ostaşi cu carii să poată apuca pre Domn şi cu bună strajă să-l trimită la Ţarigrad.
Iară dacă sunt toate liniştite în toate părţile şi nu este pricină la mijloc, pentru care să facă Domnul; apoi vine la Iaşi numai singur Capigibaşa cu poştă menzil şi cu acele două fermanuri, cu atâta grăbire încât îi este prin putinţă şi pre cale tăinueşte pricina pentru care este trimis, mai vârtos după ce soseşte la Galaţi, care este oraşul cel dintâiu al Moldovei de cătră Turcia şi pentru ca să apuce pre Domn fără de veste zice că este trimes cu altă poruncă.
Şi aşa îşi întocmeşte mersul său, în cât potriveştesă sosească în Iaşi mai nainte de amiază-zi, la care vreme toţi boerii se află adunaţi la Curte. Şi aşa sosind el, merge drept la curtea Domnească şi intrând în divan heritiseşte acolo pe boerii ce sunt adunaţi şi dă fermanul în mâinile Caimacamilor, care sunt orânduiţi de Domnul cel nou, pre carii îi arată lui cu degetul o slugă a Domnului celui nou, carele este trimis cu dânsul, îmbrăcat în strae turceşti şi când le dă el lor fermanul, le zice aşa: „Domnul vostru este scos din stăpânire, deci să ascultaţi poruncile Domnului nou”.
Şi apoi heretisindu-i în numele Domnului celui nou şi acea slugă a sa le dă scrisoarea şi porunca stăpânului său şi la urmă adunându-se toţi boerii în Spătărie, intră şi Capigibaşa acolo, viind Domnul până la uşe întru întâmpinarea lui şi închinându-se puţin unul altuia porunceşte Domnului Capigi-başa, ca să se suie în scaunul său, fiindcă are să-i vestească o poruncă Împărătească. Iară Domnul este ascultător la aceasta, măcar deşi pricepe din urmările acestea, că va să-i facă mazilie şi se aşează în scaun nezicând alt nimic, de cât numai aceasta: „Fie porunca prea milostivului şi întru tot prea luminatului Împărat”.
Şi după aceia scoate Capigi başa fermanul, şi-l dă lui, eară el aducându-l la gură şi la frunte dupre obiceiu, îl dă lui Divan Efendisi ca să-l cetească; şi în vremea cetirei se scoală Domnul pe picioare şi Capigi başa, împreună cu toţi boerii şi după cetirea fermanului, ia Capigi-başa pre Domn de subţioară şi-l coboară din scaun, aşezându-l lângă dânsul într'alt scaun mai jos; după aceea se întoarce Domnul către Capigi-başa şi-i zice aşa: „Că el este Împăratului dator cu nemărginită mulţemire, pentrucă n'a voit să piarză până în sfârşit pre sluga sa cea netrebnică; ci voeşte să-l înveţe numai prin pedeapsă lină. Şi cum că el toate acelea ce sunt hotărâte pentru dânsul, le aşteaptă plecat şi-şi cunoaşte vina sa; însă nu se desnădăjdueşte cu totul de mila Împărătească”.
Încă şi altele ca acestea, care socoteşte el că sunt pentru gustul Turcilor şi isprăvindu-şi el vorba, îl lasă Capigi-başa în seama boerilor pe trei zile şi le porunceşte, ca în cât ar fi prin putinţă mai curând să facă gătire pentru trăsuri şi pentru alte lucruri ce sunt trebuincioase la drum şi orânduind el acestea, merge d'acolo la gazda care este gătită pentru dânsul de Caimacami, iară Domnul rămâne în curtea sa trei zile. După aceia având toată puterea domnească ca şi mai 'nainte, îi dau boerii tot aceiaş cinste ca şi când era în scaun, şi îndrăznind cineva să se arate către dânsul cu necuviinţă, sau cât de puţin nebăgător de seamă, poate să zdrobească ciolanele aceluia cu topuzul sau buzduganul ce i s'a dat lui de la Sultanul, când au intrat în stăpânire; încă şi cu sabiea sa spinticând pre vreun boier, măcar şi din cei mai mari (însă numai însuşi cu mâna sa), nici de către Împăratul nu se socoteşte a fi greşală. Pentru că Turcii au acest proverb: „O piatră care a fost pusă vreodată în vreo zidire, rămâne tot piatră de zidit şi poate să vie o vreme, întru care va fi iarăşi de trebuinţă la vreo zidire”.
În cuprinderea acestor trei zile, acei ce sunt orânduiţi Caimacami poartă grije pentru cai, trăsuri şi alte ce sunt trebuincioase la drum, pentru rădicarea Domnului şi trecând zilele acestea cu vade, purcede Domnul din Iaşi către Ţarigrad, cu toată curtea, familia şi averea sa, dintre care nimenea nu cutează dinaintea ochilor lui să ieie măcar preţ de un ban şi iese din curte pe poarta cea mică ce este de către amiazăzi şi toţi boerii şi dregătorii de oaste, îl petrec o milă de loc din oraş şi descălecând de pre cai, îi sărută mâna cu mare cinste şi se despărţesc luându'şi voie de la dânsul asemenea ca şi când ar fi şezând în scaun. Iară el le mulţumeşte pentru cinstea care i-au arătat şi pentru petrecirea ce au avut cu dânşii şi-i sfătueşte cu politică dupre obiceiu, ca să fie ascultători la poruncile Împăratului, şi a Domnului celui nou şi după aceia se întorc boerii iarăşi înapoi la Iaşi, iară pentru dânsul lasă doi petrecători ca să-i poarte grije pentru conac şi pentru gătirea mesei.
Într'această călătorie, se păzeşte Capigi-başa ca să nu se întâlnească Domnul cel nou, cu acest mazîlit. Iară întâmplându-se una ca aceasta, apoi acela încunjură pre cestălalt şi-i face loc şi după ce trece Dunărea dincolo, are voie ca să trimeată înainte la Ţarigrad pre unii din slugile sale la Viziriul şi pre la alţi prieteni buni, dacă are, ca să înduplece pre slugile cele mai mari dela poartă.
Şi dacă ştiu ei cum vor sătura lăcomia de bani acelor mai mari ce sunt în vâslă, atuncia ei prea lesne dobândesc poruncă cătră Capigi-başa, ca să aducă pre Domn la palatul său. Iară dacă nu pot scoate porunca aceia apoi ajungând Capigi-başa la cetate cu Domnul, aşteaptă cu tăcere până când face înştiinţare cu unul din slugile sale lui Chiaia, zicând că a adus pre Domn până acolo şi aşteaptă porunca Vizirului cum să urmeze cu dânsul.
Şi dacă este Domnul pârât cu vreo vină mai mare, sau dacă voesc Turcii ca să scurgă dela dânsul bani mai mulţi, atunci se dă poruncă lui Capigi-başa ca să-l străjuiască. Şi aceasta se face numai atuncea când voesc Turcii să urmeze cu dânsul mai cu milostivire, în casa lui Capigi-başa sau a lui Başbachiculi, adică a Visternicului. Iară dacă voeşte Împăratul ca să simţească Domnul mânia lui, apoi îl bagă pre dânsul în cele şapte turnuri, unde nimeni nu poate să şează la prinsoare fără numai din însuşi porunca Împăratului, însă măcar să fie el ori şi unde la opreală, tot nu poate să fie lesne într'alt chip slobod, decât numai prin bani mulţi şi daruri mari.
Şi dacă poate scăpa la urmă trăeşte slobod în curtea sa, până când mai găseşte vreme cu prilej ca să ia Domniea.
Şi măcar să se afle scos din Domnie, dar când merge la biserica Patriarchiei, şade în strana cea Domnească, întru care nimenia altul nu poate să şează, fără numai când este la Ţarigrad vreunul din ceilalţi Patriarchi.
Asemenea cinste are şi Doamna lui, având în tinda bisericii strană osebită pentru dânsa, care este mai înaltă decât celelalte strane.
Osebit de aceasta şi casă îşi zideşte dupre plăcerea sa şi o împodobeşte precât îi este la putinţă. Şi are petrecerea sa slobodă cu solii curţilor Europei, adică ai Franţezilor, ai Englezilor şi ai Veneţiei şi cu alţii. Pentru că Turcii cred, că unul ce se află trăind în Ţarigrad nu poate să facă nici o lucrare în potriva Porţei Otomane şi când merge undeva, ia cu sine patru sau şi mai mulţi din slugile sale, şi dacă voeşte încalică pe cal împodobit cu cele mai frumoase tacâmuri; şi împreună cu toate slugile sale, poartă strae ori de care văpsea dupre cum voeşte, iară celorlalţi creştini este oprit să poarte strae verzi şi ciobote galbene. Şi când merge el la curtea Vizirului, descalecă la scară şi i se dă titlul Domnesc de către Chiaia şi de la alţii şi i se dă cafea şi altele dupre obiceiul turcesc, dându-i toată cinstea care obişnuesc Turcii a o da Domnilor celor stăpânitori şi mai înainte avea, atât Beizadelele Domnilor, cât şi Domnii cei maziliţi, dela vistieria împărătească o leafă hotărîtă pre toată ziua, dela cinci până la zece taleri împărăteşti. Însă mai la urmă s'a ridicat acest obiceiu. Şi de bir este slobod cu toţi oamenii săi până'n vremea de acum; şi poate în iveală să-şi facă vin pentru curtea sa, iară să-l vânză nu este volnic: însă aceasta nici Domnii nu au cerut nici odinioară. Pentru că la Moldoveni şi mai ales la obrazele cele mari, tot felul de vânzare se socoteşte a fi necinstită, osebit de vânzarea pâinei care fac pe moşiile lor.
Şi atuncea are un Domn şi mai mare norocire, când nu se vădeşte vina pentru care vor să-l maziliască, ce satură numai lăcomia Vizirului. Pentrucă după obiceiul turcesc schimbându-se Vizirii foarte des, apoi Vizirul cel nou ca să descopere înşelăciunea şi vicleşugurile celuilalt, face îndată cercetare pentru cele ce a luat cu strâmbătate şi preste suma hotărâtă, de la Domnul Moldovei şi al Ţării Româneşti. Şi apoi pentru ca să mai mărească el vina celuilalt, de multe ori iartă pre un Domn cu greşale mai mici şi descoperă lăcomia celuilalt, numai ca să dee înţelegere şi pentru îndestularea lăcomiei lui.

CAP. VI. Despre Boieriile Moldovineşti şi despre stările lor

Fiindcă până aici am pomenit de multe ori pentru boierii Moldovei, dupre cum şi în capetele următoare avem să vorbim încă şi mai de multe ori, socotim a fi de folos ca să arătăm cetitorului celui iubitor de ştiinţă şi pentru boieriile lor.
Ei se numesc în limba ţării Boieri, care nume este împrumutat dela slavoni, prin schimbarea cuvântului celui drept slavonesc, boleariu, cu care popoarele slavoneşti obişnuia în vremile vechi a numi cu acest nume pre toţi magnaţii lor.
Ivirea boierilor lor este neştiută şi întunecată, pentru lenevirea istoricilor Moldoveneşti.
Numai atâta cât adeverează pildele noroadelor celor de prin prejur, a Serbilor şi a Bulgarilor, cumcă slujbele lor sunt cu mult mai vechi decât descălecarea Moldovei.
Însă stăpânitorii acei de mult ai Moldovei, nu împărţia dregătoriile cele mai de frunte ale curţii, pre la boierii lor aşa cum se urmează acum şi sunt aşezate de Alexandru I cel bun, după ce a primit el dela Ioan Paleologul, numele de Despot şi coroană crăiască, voind ca să-şi întocmească toată curtea sa, dupre obiceiurile curţii Împărăteşti.
Şi aceasta o va crede fieştecarele prea lesne, numai de va alătura cu amăruntul boieriile ceste de acum ale Moldovenilor, cu acele ce era mai nainte la împăraţii Greceşti, pre care le-a scris Curopalat şi Gheorghe Codin într'o carte osebită, căci va afla la amândouă tot un nume şi tot o slujbă a boierilor celor mari, care atât la Divan stau lângă Domn, cât şi prin ţinuturi împlinesc poruncile lui şi slujesc curţii. Drept aceia ei se împărţesc acum în Moldova, ca şi odinioară la Greci, în boieri de sfat şi în boieri de Divan.
Boierii de sfat, adecă aceia cari sunt în trebile ţării sfetnicii cei din lăuntru ai Domniei, sunt aceşti şeapte. Adecă:
1. Logofătul cel mare este înaintea tuturor celorlalţi şi la toate sfaturile este Prezident şi Director, carele întâi pune înaintea celorlalţi sfetnici, pricina aceea pentru care este să facă sfat din porunca Domnească. Şi după ce aude el hotărîrea fieştecăruia, înştiinţează pre Domn pentru hotărîrea ce s'a făcut. Iar când este trebuinţă, ca să fie Domnul rugat în numele tuturor boierilor pentru oarecare pricină, apoi numai singur el poate să facă acea arătare şi pentru aceea i s'a şi dat nume Grecesc, Logofetis. El mai are şi trebuinţa hotărîtului şi desfacerea pricinilor, atât pentru stăpânirea ţarinilor, cât şi pentru datoria ce este la munca lor şi curtenii încă sunt sub stăpânirea lui, adecă aceea cari nu au ajuns în starea boierească; şi pentru semnul boieriei lui, poartă la grumazi gherdan cu lanţ de aur şi în mâna sa toiag aurit; şi când era Moldova încă deplin în floarea sa, era sub această boierie şi oblăduirea cetăţii Moncastron, ce se zice acum Acherman. Însă după ce au luat Turcii cetatea dela Moldoveni, i s'a dat zăciueala din ţinutul Cernăuţului.
2. Vornicul de ţara de jos, poartă grijă la curtea Domnească, pentru toate trebile aceştii provinţii şi are sub sineşi toate curţile cele dregătoreşti, ce sunt în partea aceasta a ţării şi înaintea lui se aduc toate pricinile lor cele de judecata politicească. El răspunde la pricinile cele de osândire şi poate să hotărască pedeapsa morţii la tâlhari, la ucigaşi şi la prădătorii de biserici şi la alţi făcători de rele şi fără de a întreba pre Domn. Pentru semnul boieriei lui, poartă toiag aurit; şi odinioară când se ţinea Basarabia de Moldova, era asupra lui oblăduirea cetăţii Chilia, iară decând s'a luat Basarabia dela Moldoveni, i s'a dat Bârladul sub stăpânire, însă pentrucă el trebue să fie necontenit la curte, dupre slujba ce are, pune în locul său pre alţi doi din boieri.
3. Vornicul de ţara de sus, are asemenea putere în provinţia sa, ca şi vornicul de ţara de jos şi încă poartă în mâini toiag aurit, pentru cinstea boieriei lui şi sub stăpânirea sa este ţinutul Dorohoiului.
4. Hatmanul sau arhistratigul a toată oastea. Această dregătorie o avea în vremile împăraţilor Greceşti, ispravnicul cel mare al curţii împărăteşti. El este căpiteniea tuturor Călăraşilor şi are sub stăpânirea sa toată oastea cea cu leafă, atât călărimea cât şi pedestrimea. Are oblăduirea asupra ţinutului Sucevii şi când merge la curte poartă în mâini toiag aurit.
5. Postelnicul cel mare. El orândueşte toate în curtea domnească şi are sub sine pre toate slugile cele dinlăuntru ale curţii şi pre călăraşii cari sunt orânduiţi pentru poşta Ţarigradului şi a Crămului, ce să numesc Beslii. La sfatul cel de taină, nu are el nici loc de şidere, nici cuvânt de răspuns; însă de multe ori este şi el primit, ori cu învoeala celorlalţi, sau din porunca Domnească şi atuncea trebue să-l socotească vechil în locul Domnului şi are purtare de grijă, ca ceilalţi sfetnici cât de curând şi dupre voinţa Domnului să hotărască pricinile cele mai pătrunzătoare ale ţării. El are oblăduirea Iaşului şi este cel mai ales judecător al locuitorilor lui şi la curte poartă toiag de argint.
6. Spătariul cel mare, este orânduit asupra celor purtători de spata Domnească şi are stăpânire peste jumătate din ţinutul Cernăuţului şi la praznicile cele mari ce se zic Despotice, se îmbracă. în haină de fir şi cu un turban cu pietre scumpe şi la vremea în care ascultă Domnul Dumnezeeasca Liturghie, sau şeade la masă, poarta spata Domnească.
7. Paharnicul cel mare, la praznicile cele mari, dă el întâi Domnului paharul cu vin şi are suh sineşi pre ceilalţi paharnici, şi toate viile domneşti sunt în purtarea sa de grijă, silind ca să se lucreze cu rânduială şi să se culeagă la vreme, şi pentru aceea toţi vierii stau sub stăpânirea lui şi nimeni nu este slobod în toată ţara să-şi culeagă viea, până nu va lua voie dela dânsul prin oarecare dar mic, care voie să dă mai ales la 14 zile ale lunii lui Septembre şi aceasta îi aduce lui destul venit; şi osebit de acestea are şi stăpânire asupra ţinutului Cotnarii.
8. Cu aceşti şeapte sfetnici se mai socoteşte şi Visternicul cel mare. Acesta strânge banii venitului Domnesc şi plăteşte acolo unde i se porunceşte de Domn şi are sama cheltuelilor şi a veniturilor şi toţi scriitorii visteriei ce se zic dieaci de visterie, trebue să asculte de poruncile lui şi numai pentrucă are la mâna sa, cheile dela casa sfatului de taină, pentru aceea se socoteşte şi el al optulea între sfetnici, însă nu are între dânşii nici loc de şedere nici cuvânt. Iară când este la sfat şi vre o pricină de-ale visteriei, atuncea şi el şeade dimpreună, însă nu pentru ca să fie şi el sfătuitor, ci numai ca să asculte poruncile celorlalţi şi să le împlinească.
După aceşti opt sfetnici, urmează boierii de Divan, cari se osebesc în trei stări. Starea întâi, ce se numesc boierii mari, sunt aceştiea:
1. Stolnicul cel mare. Este orânduit peste culmea domnească şi preste oamenii ei, şi orândueşte bucatele pentru masa Domnească, pre la sărbători şi la alte veselii ale curţii, şi le încrede pre dânsele prin gustare şi stă la masă până la al treilea pahar, şi osebit de alte băuturi, i se mai dă dela cuhnea Domnească, şi cele trebuincioase pentru masă.
2. Comisul cel mare, are în purtarea de grijă toate grajdurile şi tacâmurile cailor, slugile lor, fierarii şi carăţaşii. Şi este orânduit preste Branişte, un şeş pentru fânaţ ce este lângă Prut, şi poartă grijă de se coseşte pre dânsul fânul pentru grajdiul Domnesc şi de acolea este hotărât pentru dânsul, un venit ştiut. Preste acestea, mai are încă la câte trei ani, câte 20 taleri, dela fişte care moară cu dubac, de care sunt pe Prut îndestul de multe.
3. Medelnicerul cel mare, la praznicile şi veseliile cele mari, dă Domnului de spălat înainte de masă şi are jumătate din venitul dela Ştefăneşti.
4. Clucerul cel mare, carele s'ar putea zice şi ispravnic mare al Curţii, este asupra tuturor cămărilor domneşti, întru care se păstrează legumile, untul, mierea, brânza, sarea şi altele ca acestea şi poartă grijă ca să se strângă toate la vremea lor şi să se păstreze bine şi dă din trânsele când este de trebuinţă şi când îi porunceşte Domul. Domnii i-au rânduit lui zeciuelele oilor care le ţin locuitorii ţărani de pe lângă munte.
5. Sardarul (Kampiducs) ce se înţelege general leitenant, după obişnuirea limbelor Europei; este mai mare poruncitor peste călărimea din ţinutul Lăpuşnei, a Orheiului şi a Sorocii; şi apără ţara care este între Prut şi întru Nistru şi intre Basarabia, de năvălirile Tătarilor de Krăm şi de Bugeac.
6. Serdarul cel mare; este asupra casapilor şi are datorie ca să aibă purtare de grijă, să fie vite de tăiat pentru masa Domnească şi să împărţească carnea, pre la cei ce au tain din Curte.
7. Jitnicerul cel mare; strânge grâul care este pentru trebuinţa Domnească şi poartă grijă ca să se pue prin jitniţe!
8. Pitarul cel mare; este asupra pitarilor, şi poartă grijă ca să fie făină şi să se facă în toate zilele pâine proaspătă, atât pentru masa Domnească cât şi pentru ceialalţi tainţii.
9. Şetrarul cel mare; are purtare de grijă pentru corturile Domneşti şi la drum pentru armele cele mari şi cele mici, aşază taberile, şi are adică slujbă atâta ca un Feldţaig-maister, cât şi ca un General cvartir maister.
10. Armaşul cel mare; este poruncitor celorlalţi armăşei care sunt ca la vreo 60. Când este cineva judecat la moarte atuncea are el datorie, ca să poarte grijă pentru plinirea hotărârei Domneşti. Preste aceasta mai are el purtare de grijă şi pentru temniţe şi pentru tubulhana, adică muzica Enicerilor.
11. Logofătul al doilea; este în locul Logofătului celui mare; şi când are acela împiedecare de alte trebi mai mari, atuncea orândueşte el pe acesta în locul său, ca să hotărască arăturile şi moşiile.
12. Uşerul sau portarul cel mare; este asupra celorlalţi uşeri, şi poartă grijă pentru Capigi-başa şi alte Agale, ce se trimit de Vizirul dela Curtea Împărătească.
13. Aga; ia aminte pentru străjle din Iaşi şi este poruncitor peste Segbanii de scuteală, cari slujesc fără de leafă, numai pentru ca să fie slobozi de bir. El hotărăşte pricinile cele mai mici ale locuitorilor din Iaşi şi dacă întâlneşte el pe uliţe pe vreun om necuvios, sau beat, îl pedepseşte pe unu ca acela pe loc, măcar să fie ori unde. Peste acestea săvârşeşte el toate acelea ca şi un Enicer Aga la Turci.
14. Postelnicul al doilea; isprăveşte slujba Postelnicului celui mare şi ia aminte peste toată curtea. Însă slujba lui cea mai aleasă este, ca să ducă în lăuntru la Domn pe boierii cei mari, cari sunt scoşi din slujbe şi pe ceialalţi dregători ai ţării şi când are vreunul dintre dânşii ca să se roage pentru ceva la Domn, atuncea el are datorie ca să ducă în lăuntru cererea lor, şi să le aducă răspuns înapoi.
15. Logofătul al treilea, sau Secretarul Domnesc; pecetlueşte scrisorile Domneşti cu pecetea cea mică, le scrie şi le dă la Domn ca să le iscălească şi este orânduit peste cămară şi peste uricari, adică scriitorii de hrisovuri. Isprăveşte pricinile Mănăstirilor şi duce în lăuntru la Domn pe Mitropolitul, pe Episcopi şi pe ceialalţi bărbaţi bisericeşti. Şi când vin soli de pe la alte curţi, atuncea el are purtare de grijă pentru dânşii, ca să li să facă ţeremoniile după obiceiul curţii şi poartă la sine în lanţ de aur pecetea, cu care pecetlueşte el anaforalele, sau hotărârile cele de judecată pe care le iscăleşte Logofătul cel mare cu mâna sa.
16. Căpitanul de Darabani, ocârmueşte pe darabani, care nume este alcătuit din cuvântul cel nemţesc, taraban; şi se înţelege pedestraşi cari străjuesc la Curtea Domnească, el cearcă străjăle ziua şi noaptea, le rândueşte şi le schimbă; şi când lipseşte Aga din oraş, este el deplin în locul lui.
Toţi boierii aceşti de sus pomeniţi sunt starea I-a şi se numesc boieri mari. Şi osebit de cinstea care le o dă lor oficia sau dregătoria lor, mai au încă şi această putere, ca în toată Moldova pe unde sunt cu aşezarea, să judece pe supuşii lor şi să le hotărască pricinile. Însă boierii de starea a II-a şi de starea a III-a, nu au puterea aceasta.
Sardarul, Logofătul al II-lea, şi Logofătul al III-lea, Postelnicul al II-lea, cum şi Căpitanul de Darabani, măcar că sunt sub ascultarea altora şi au asemenea slujbe ca şi boierii cei mari, cari au tot aceleaşi dregătorii şi ar fi mai mult să se socotească în starea a doua; însă pentru că slujbele lor le dau mai multă cinste, decât ale acelora din starea a II-a şi pentrucă în toate zilele sunt mai mult pe lângă Domn, pentru aceea au şederea lor între boierii din starea dintâi.
Osebit de aceştia ce am pomenit mai sus, se mai socotesc întru această stare şi Vameşul şi Căminarul, carele strânge la sine zăciuiala Domnească din ţară; însă nici unul dintre dânşii nu au loc ştiut în divan, ei trebue să stea la acelaşi loc unde le porunceşte lor Domnul, însă mai sus de Serdarul nu pot încăpea.
Iară starea a doua a boierilor de divan, sunt:
1. Spătarul al II-lea, poartă spata Domnească în sărbătorile cele mai mici şi în lipsa Spătarului celui mare, isprăveşte toate slujbele aceluia.
2. Paharnicul al II-lea, asemenea urmează în slujba Paharnicului celui mare, şi mai ales are purtare de grijă pentru viile Domneşti, care sunt pe lângă Huşi şi pentru lucrarea şi culegerea lor ca să fie la vreme.
3. Vistiernicul al II-lea. poartă seama cheltuelelor vistieriei, trei luni după Vistiernicul al III-lea, şi le supune Vistiernicului cel mare, care orânduială asemenea se urmează cu toţi ceialalţi slujbaşi economi.
4. Stolnicul al II-lea, are purtare de grijă în toate zilele pentru cuhnea Domnească, orândueşte bucatele pentru Domn, le aşază pe masă şi le încrede întâi prin gustare.
5. Comisul al II-lea, face slujba Comisului celui mare şi în toate zilele are privighere pentru grajdul Domnesc şi când voeşte Domnul să meargă undeva călare, atuncea îi pune el şaua pe cal şi îl aduce lui înainte. Leafa lui este a treia parte din venitul Comisului celui mare.
6. Medelnicerul al II-lea.
7. Clucerul al II-lea.
8. Suldgerul al II-lea.
9. Jitnicerul al II-lea şi
10. Pitarul al II-lea, asemenea ca şi Visternicul al II-lea, trebue să-şi poarte slujba trei luni, după dregătorii ce sunt cu aseminea nume în starea a III-a.
11. Armaşul al II-lea, are izvod pentru toţi cei ce şed la închisoare şi sunt să se pedepsească şi-i arată în toate Sâmbetele seara la Domn şi-l întreabă pe dânsul ca să-i poruncească ce să urmeze cu robii. Şi când este să se aducă cineva înaintea Domnului, pentru vreo greşală, atuncea el aduce pe unul ca acela împreună cu vre-o câţiva armăşei.
12. Uşerul al II-lea, în lipsa uşerului celui mare, poartă el toată slujba aceluia.
Boierii din starea a III-a, sunt:
1. Postelnicul al III-lea, se află ziua şi noaptea, în curtea Domnească împreună cu alţi doi postelnicei şi slujba lor este aceasta: când are să spună Domnul ceva Postelnicului celui mare, atuncea ei aduc porunca aceea la dânsul, încă şi pentru alte porunci Domneşti care li se spun lor de către slugile Domnului, au purtare de grijă ca să se plinească şi să aducă răspunsul lor la Domn. Pentru aceea, aceşti trei au voie slobodă ca să intre în cabinetul cel mare, care la alţi boieri nu este slobod.
2. Spatarul al III-lea, în toate zilele poartă spata Domnească; şi pentru aceea, osebit de boieria lui, mai are şi altă dregătorie între slugile Domneşti.
3. Paharnicul al III-lea, este asupra viilor Domneşti dela Bacău şi dela Trotuş şi porunceşte vierilor ca să culeagă poama de vreme şi să o calce.
4. Visternicul al III-lea, este sub ascultarea Visternicului celui mare şi este dator ca să-i dei[e] samă pentru slujba dregătoriei sale. Şi după ce poartă Visternicul cel mare sama cheltuelilor Visteriei trei luni, apoi o dă Visternicului al III-lea şi purtând-o el o lună, o iea dela dânsul asupra sa Visternicul al II-lea. Şi acesta precum am zis mai sus, după trecerea unui cvert de an, o dă iarăşi Visternicului al III-lea, şi acesta iarăşi după 30 de zile, îşi dă sama acea încredinţată lui la Visternicul cel mare. Şi întru acest chip, necontenit se petrece slujba Visteriei prin aceşti trei Visternici; aşa cât purtându-o cei doi mai mari câte trei luni, ajunge apoi la acest mai mic două luni. Asemenea orândueală se păzeşte şi la celelalte dregătorii, precum vom arăta mai jos.
5. Comisul al III-lea, are asemenea slujbă ca şi Comisul al II-lea.
6. Sludgerul al III-lea şi
7. Jitnicerul al III-lea, fac slujbele celor mai mari cu boieriea aceasta, ca şi Visternicul al III-lea, ajungându-i slujba totdeauna a patra lună.
8. Cămăraşul de suldgerie, împărţeşte carnea după cântar.
9. Cămăraşul de jitniţă are samă pentru pâinea care este în jitniţele Domneşti; şi pentru leafa sa, are dela fieştecare car câte 30 aspri.
10. Patru Vornici de poartă, sunt cu şederea dinafară de curte şi desfac acolo pricinile cele mai mici, pedepsesc pe curve; şi pe femeile care cu sila se necinstesc cu păcatul curviei, sau de bună voie se pleacă a fi ţiitoare, le împreunează prin cununie cu făcătorul păcatului aceluia, dacă sunt de starea proastă; iară când este vreo parte cu obraz cinstit, atuncea înştiinţează pe Domn. Şi când şade Domnul în scaunul cel de judecată, stau şi ei deoparte şi zic poporului să tacă şi aduc în divan pe jăluitori şi când vre unul dintre aceia zăboveşte şi nu vine cu pârâşul său la vadea înaintea Domnului, atuncea ei pe acela îl însemnează în condica lor, pentru ca cel ce nu se arată la vadea, se face prin aceea vinovat neascultărei către Domnie şi este rămas din judecată. Şi pentru slujbele acestea li se dă lor ca o leafă, adetiul din târgul Romanul.
Pe toţi boierii aceştia de mai sus pomeniţi, îi ţine ţara pentru slujbele Domneşti; şi pentru aceea rar poate să ajungă cineva la aceste dregătorii, de nu va fi neam de boier, măcar de şi este la voia Domnească, ca ori şi cui, încă şi celor mai proşti, să dea vreo boierie de acestea.
Jupânesele lor au fiecare loc de şedere după starea bărbaţilor în sala Doamnei care este în harem (Ghinekion). Osebit de boierii aceştiea obişnuiţi ce am zis mai sus, cari slujesc la curtea Domnească mai au Domnii şi slugi de casă, cari se chiamă boiernaşi, cari nu numai din neamul boieresc, ci şi din birnici şi din oamenii cei mai de jos, se primesc întru această stare, prin care asemenea dobândesc putere şi volnicie boierească.
Aceştia sunt:
Cămăraşul cel mare este asupra slugilor cabinetului celui mare şi asupra vistieriei Domneşti, ce este deosebită de cealaltă vistierie a ţării; el dă porunci pe la curtenii cei dela cămară şi pe la boierii cei din starea cea mai mică. Aşează cumpenele şi măsurile neguţătorilor după care trebue să-şi vânză marfa lor şi iau aminte ca să nu vânză cu alte cumpene şi cot viclean şi pedepseşte după pravilă pe călcători; încă şi neguţătorii cazaclii cari aduc în Moldova negoţuri de prin oraşele căzăceşti şi din Rusia, stau sub porunca lui.
Vatavul de aprozi; este asupra aprozilor de Divan, şi are asemenea slujbă ca şi un Ceauş-başa la Poarta Otomană. El împlineşte datoriile celor jăluitori, cu volniciea judecăţii şi la toţi cei ce sunt împreună judecători la Divan, le arată el locul lor. Şi pentru semnul dregătoriei lui, poartă în mâinile sale biciu cu mănuchiul învălit cu argint.
Vatavul de stolnicei; este mai mare peste slugile mesii şi când duc aceştia bucatele din cuhnie, la masa Domnească, merge el înaintea lor, ţiind în mâinile sale biciu, însă nu legat cu argint.
Vatavul de paharnicei; este poruncitor peste paharnicei, adecă aceia ce dau pe la boieri paharele cu vinul la masa Domnească, sau pe la alte ospeţe.
Cuparul, dă Domnului în toate zilele paharul cu vin când şade la masă şi este mai mare peste pivniţa din curte; el dă pe la crăşmari măsură dreaptă, însemnată cu pecetea Domnească şi când găseşte el pe vre unul vânzând vin cu măsură mai mică decât acea poruncită, atuncea pe unul ca acela îl pedepseşte el după lege.
Ciohodarul; poartă grijă de ciubote şi de papuci pentru Domn şi pentru toată curtea şi Domnului îmbracă el ciobotele şi are sub sine pe toţi cismarii din Iaşi.
Medelnicerii; de aceştiea se obişnueşte să fie trei sau patru şi în toate zilele pun masa Domnească, aduc apă pentru spălat şi au sub paza lor, toate tacâmurile mesii cele de argint, blidele, talgirile şi paharele, precum şi feţele cele de masă, şervetele şi celelalte podoabe pentru masă.
Cămăraşul din lăuntru; are la mâna sa straele, petrile cele scumpe şi alte giuvaeruri Domneşti şi este mai mare peste slugile cămărilor celor de jos.
Vatavul de copii; este asupra slugilor dela cămara cea cu arme şi din divan şi venitul lui curge din slujbele lor; pentrucă aceştia se trimit foarte des pe la boierii ce se află la ţară şi sunt chemaţi de Domn, şi vatavul lor, are câte un leu, din şase lei, care le dau lor fieştecare boier chemat după obiceiu.
Cămăraşul de dulceţi; poartă grijă ca să se aducă seara pe masa Domnească mâncările cele lucrate în zahar şi întru alte chipuri şi are porţelanul sub mâna lui.
Cămăraşul de rafturi: are asupra sa, şălile şi frâile sau rafturile, cele împodobite cu aur şi cu argint şi toate alte podoabe ale cailor.
Pivnicerul, este mai mare peste slujitorii de pe la pivniţi, iară el stă sub ascultarea cuparului şi butnarii şi alţi oameni cari lucrează în pivniţi, sunt sub mâna lui. Şi pentru leafa sa, are drojdiile vinului, din care face rachiu.
Logofătul de visterie; este poruncitor celorlalţi scriitori de visterie şi păstrează catastivele şi stă sub ascultarea Visternicului celui mare.
Cămăraşul de catastive; are la sine toate izvoadele şi toate catastivile pentru osebite cheltueli Domneşti împreună şi condica ostaşilor; şi când se face adunare oştilor pentru cercetare, atuncea ceteşte el numele fiecăruia. Şi asemenea face şi când li se dă leafa, dând după aceea fiecăruia Căpitan condica ostaşilor din ceata lui, pe care o scrie el însuşi cu mâna lui; şi pentru osteneală, are de fiecarele câte un taler nemţesc; adecă doi lei, zece parale.
Cămăraşul de lumini; are sama birului de ceară şi de săpun ce se numeşte haimen. Şi îl cheltueşte la luminări şi opaiţuri pentru curte.
Vornicul de târg; strânge dejma din toată marfa care se vinde cu măsura şi cu cumpăna, ci se numeşte la Moldoveni mortasipie şi ia luminări dela Cămăraşul de lumini şi le împărţeşte pe la slugile din curte; şi mai are datorie ca să poarte grijă şi pentru lemnele de foc ce sunt de trebuinţă pentru curte şi la vreme trebuincioasă să le împărţească prin odăi şi prin cuhne.
Vatavul de aprozi de târg; este asupra slujitorilor divanului, cari strâng birul şi alte dări ale orăşenilor şi le aduc la Visterie; cari stau toţi sub Visternicul cel mare, împreună cu Vatavul lor.
Vatavul de paici; are supt sine pe cei opt paici Domneşti cari sunt încinşi cu brâe de argint, cu sabie şi cu lănci cu mănunchele şi vârfurele legate cu argint poleite cu aur, iară pentru slujba Domnului sunt aceştia.
Doi Vornici, carii sunt şi mai mari peste ţinutul Vasluiului.
Un comis: carele poartă grijă pentru grajdul ei, pentru caretă şi pentru cai.
Doi Cluceri, cari poartă grijă pentru hrană, de orz şi de fân, atât pentru slugi, cât şi pentru grajd.
După aceştia sunt slugile cele de neam boieresc cari slujesc la curtea Domnească, pentru ca să iasă mai la înalte trepte de boierie:
Adecă:
50 Slugi ale divanului, carii stau împrejurul Domnului când şede în divan şi chiamă înlăuntru pe boieri.
24 Slugi la cămara cea cu arme.
12 Slugi la cabinetul cel mare.
3 Slugi la cabinetul cel mic.
7 Postelnici mai mari şi
24 Postelnicei mai mici, sau şi mai mulţi după cum voeşte Domnul să aibă.
50 Aprozi de divan, cari se asemănează cu Ceauşii Turceşti, adecă: au datorie să aducă la divan, pe pârâţi; cari nu se arată la vadea şi să împlinească datoriile de pe la datornicii cei răi de plată.
24 Paharnicei carii slujesc la masă şi dau pe la boieri paharele cu vin.
24 Stolnicei, carii aduc bucatele dela cuhne, la masa Domnească.
60 Armăşei, carii ţin la opreală pe tâlhari şi pe boierii carii umblă să fugă, sau fac vreo greşală mai mare.
Uşierii, carii duc la gazdă şi slujesc pe solii Turceşti ai Porţii Otomane şi ai Hanului Tătarilor de Crăm.

CAP. VII. Despre oastea Moldovenească

Fiindcă am vorbit pentru boieriile Moldoveneşti şi pentru dregătoriile slugilor din curtea Domnească, urmează acum ca să dăm o scurtă înştiinţare şi pentru oastea ce ţinea Moldova odinioară şi încă tot mai ţine şi până acum.
Hronicile patriei noastre, povestesc, cum că, când încă era Moldova slobodă, avea oaste la şaptezeci de mii şi de multe ori şi până la o sută de mii de oameni. Şi nici va fi necrezut aceasta, de vom socoti cu ce megieşi puternici a avut Moldova război pe acele vremuri: Adecă cu Turcii, Leşii, Cazacii, cu Ungurii şi cu Muntenii. Şi cum că îşi apăra slobozenia ei de către năvălirile lor, până în vremea lui Bogdan III-lea, ci încă şi hotarele şi le-au lungit. Însă această putere a Moldovenilor după cum a fost ajuns vârful cel mai înalt sub stăpânirea lui Ştefan cel Mare, aşa a început după aceea a-şi cădea încet, încet; căci stăpânitorii ţării, carii au fost în urma lui Bogdan III-lea (care a închinat Moldova la Turci) ne mai având frică de năvălirile vecinilor pentru că se afla sub paza Turcilor, au părăsit purtarea de grijă de război, dupre cum pretutindinea se obişnueşte în vreme de pace.
Şi pentru că ei socotea a nu mai fi de trebuinţă să ţie atâţea oameni, neavând trebuinţă de dânşii, au îngăduit bucuroşi de nu numai că au căzut cetele ostaşilor din vitejia lor cea veche ci încă au scăzut şi din numărul lor. Însă tot povestesc hronicile Moldoveneşti că până în vremile Movileştilor, nu s'au ţinut oameni de oaste mai puţini decât patruzeci de mii. Iară apoi în urma acestora, atât prin turburările cele din lăuntru, cât şi prin sila Turcilor, (carii au luat prilej din răscoalele Domnilor, de au micşorat puterea Coronii Moldoveneşti): atâta a căzut puterea Moldovenilor, încât acum de abia sunt vrednici să stea împotriva vrăjmaşilor lor, cu şase sau opt mii de ostaşi. Şi aceştia se osebesc între sine, în ostaşi cu leafă şi ostaşi de scuteală, cari slujesc cu cheltueala lor, numai ca să fie scutiţi de bir. Preste ostaşii cei cu leafă sunt aceşti dregători:
1. Baş bulu-başa: acesta porunceşte la zece bulu-başi sau căpitani, dintru carii fieştecarele are supt mâna sa mai câte o sută de Simeni, ce se numesc aşa turceşte şi se înţelege ostaşii aceia cari slujesc cu bună leafă dintre Sârbi, Bulgari, Arnăuţi şi Greci şi sunt pentru straja Domnească din curte, cari necontenit se schimbă între sineşi pre rând şi au lăcaşurile lor pre lângă zidul curţii.
2. Patru căpitani nemţeşti, cari aveau mai nainte sub porunca lor, preste o mie de oameni; iar acum de abia au rămas câte 25 de oameni supt steagurile lor.
3. Patru căpitani căzăceşti, încă avea mai nainte asemenea o mie de ostaşi, sau şi mai mulţi supt ocârmuirea lor, iară acum de abia au rămas cu 40 sau 50 de oameni patrioţi ai lor, cari sunt mai ales din Zaporojeni.
4. Douăzeci de căpitani călăreţi, povăţuesc ca la o sută de oameni şi fieştecarele are leafă, pe lună 6 lei 30 parale, sau 3 taleri nemţeşti.
5. Unsprezece Vel căpitani, adecă căpitani mari, sunt toţi supt ascultarea Hatmanului. Căpitanii Tătarilor Lipcani, adecă ai Schiţilor acelora cari au fost locuit în Litvaniea şi acum sunt Mohametani: aceşti căpitani sunt patru sau şi mai mulţi dupre voinţa domnească.
6. Beşliagasi, are sub ascultarea sa doi căpitani de ai Beşliilor. Acesti Beşlii sunt Tătari sau Turci, pre cari îi ţine Domniea pentru împiedecarea răpirilor de către oştile Turceşti şi pentru pedepsirea Turcilor, când fac vreo necuvinţă, pentrucă muftiii zic că este mare greşală ca să bată şi să pedepsească necredincioşii (creştinii), pre vre un mohametan; aceştia sunt mai sus decât ostaşii cei de scuteală.
7. Bulugbaşii de târguri, sunt în fiecare târg câte patru sau cinci, iară în Iaşi sunt zece şi stau sub ascultarea Agăi. Opt căpitani preste dărăbani şi asupra lor este vel căpitan de dărăbani, carele încă stă sub ascultarea Agăi.
8. Nouăsprezece căpitani de polcuri, întru care polcuri sunt o mie de oameni de prin cele 19 ţinuturi ale Moldovei şi fieştecare polc era mai nainte câte din zece roate, cari se zic la Moldoveni sutaşi; însă acum foarte le-au scăzut numărul. Aceştia sta mai nainte sub ascultarea Vornicilor celor mari, acelui de ţara de jos şi acelui de ţara de sus; iară acum toate cetele ostaşilor s'au dat supt ocârmuirea Hatmanului.
Aceia carii se află dintru aceşti căpitani pre lângă hotar, păzesc străjile munţilor şi trecirea apelor; iară cei ce sunt în mijlocul ţării unde nu este frică pentru vrăjmaşi, străjuesc la curtea Hatmanului şi se trimet de către dânsul în slujbele ţării, şi cumcă ei să fi fost odinioară Husari, ne arată numele cetelor acelora, care se numesc Hănsari. Hănsarii de ţara de jos şi de ţara de sus, sunt ai celor doi vornici mari a provinţiilor acestora; şi nu fac slujbă ostăşească, ci sunt numai pentru lucrarea ţarinilor şi pentru aceia le-au şi stârnit lor Moldovenii acest proverb, care zice: dela arme la sapă.
Tot către această stare se socoteşte şi ceata vânătorilor Moldoveneşti, care are spre locuire cu vatavul ei, un sat mai mare de o sută de case, la munte în ţinutul Neamţului, carii au datorie la vreme de război, să fie tot pre lângă Domn în taberi; iară la vreme de pace se zăbovesc numai cu vânatul şi aduc la curte tot felul de fiare, cerbi, oi sălbatice şi altele care se află prin codri; pre unele vii, pentru desfătarea Domnului şi pre altele moarte pentru masa lui şi pentru aceea sunt scutiţi de bir; iară pentru cheltuiala încărcăturii puştilor, au leafă osebită.
9. Călăraşii de Ţarigrad sunt 50, cu vatavul lor şi toţi vorbesc turceşte şi au datorie să meargă la Ţarigrad când este trebuinţă şi pentru aceea osebit că sunt slobozi de bir, mai au şi dela Visteriea ţării câte 20 de taleri.
10. Călăraşii de Galaţi, încă au vatavul lor şi fac asemenea slujbă ca şi călăraşii de Ţarigrad, fiind şi la număr tot 50; însă când se trimit undeva, nu li se dă mai mult dela Visterie decât câte 10 taleri.
11. Umblătorii de Hotin sunt 50 şi asemenea atâţea umblători de Soroca, şi toţi înţeleg limba Leşească şi Rusească; şi când cere trebuinţa, se trimit în ţara Leşească şi în Rusia şi amândouă cetele au câte un vatav osebit.
12. 24 de fuştaşi: la vremea de pace strejuesc la perdelele Doamnei şi la gvardiea curţii în care se închid slugile curţii pentru greşele mai mici. Şi când este să se bată cineva cu toege din porunca Domnească, atuncea ei au datorie ca să isprăvească această slujbă. Şi când ese Domnul din oraş cu alai sau la altă desfătare, atuncea ei merg pe lângă dânsul pe de amândouă părţile cu fuşti lungi în mâini. Şi asemenea slujbă fac şi la război şi au un căpitan osebit asupra lor care se chiamă vatav de fuştaşi.
Aceste sunt oştile carele ţine ţara cu cheltuiala sa pentru Domni.
Iară când voeşte vreun Domn, să ţie mai mulţi ostaşi cu cheltuiala sa, nu are împiedecare dela nimenea; însă ei niciodată nu îndrăznesc să'şi înmulţească. oştile, fără numai atuncea când voiesc să facă vreo răscoală; căci ei socotesc a fi mai de folos ca să-şi strângă banii în visteriile lor, decât să-i împrăştie pe la ostaşi, neavând trebuinţă de dânşii.

CAP. VIII. Despre obiceiurile şi ţerimoniile curţii Domneşti

Acum credem că va fi un lucru plăcut pentru cetitorul cel poftitor de ştiinţă, ca să-i descoperim împreună şi pompa şi orânduiala care se păzeşte pe la alaiurile cele răsfăţate şi ospeţele Domneşti, precum şi la biserică.
Ori şi când ese Domnul afară din oraş, ca să meargă la vreo biserică sau mănăstire sau şi la război, atuncea nu se întâmplă mergerea lui într'alt chip, decât numai cu cea mai mare pompă sub petrecerea a mulţime de ostaşi. Înainte merg vreo câţiva povăţuitori şi îndreptători de drum, care sunt buni pentru această treabă dintre ostaşi şi dintre alergători.
După aceştia urmează călărimea, înaintea căreia merge steagul şi căpitanii cetelor, aşa în cât între fiecare ceată se lasă loc deşert, ca să se poată deosebi una de alta; şi de amândouă părţile steagului merg căpitanii cetelor şi iau aminte pentru ostaşi ca să meargă toţi cu rânduială şi în dreaptă linie. După aceştia urmează călăraşii şi umblătorii cu vatavii lor şi după dânşii caii domneşti, mergându-le înainte două tuiuri care se dau Domnului dela Poarta Otomană. După aceştia vin fii Domnului şi ceva mai depărtişor de dânşii urmează tatăl lor, drept în mijlocul liniei, înconjurat de Paici de pe amândouă părţile; pentru a cărora îmbrăcăminte şi slujbă am arătat mai sus. Mai depărtişor de-a dreapta urmează Comisii şi vatavii slugilor de curte, iar de-a stânga Postelnicul cel mare cu ceilalţi postelnici.
În linia de a treia după Domn, merg Bulugbaşii patru pe deamândouă părţile şi adică cei mai vechi, mai aproape de Domn şi mai pe urma cetei aceştii dântâiu, sunt Sigmenii sau ostaşii cei cu leafă pe de amândouă părţile. Pentru care iau aminte Căuşeii ce se înţeleg căprari după obiceiul Europei, ca să meargă în dreaptă linie şi cu pas potrivit. Iară mai aproape în urma Domnului este locul Spătarului care duce armele domneşti. După aceştia urmează boerii cei din lăuntru dupre cum se numesc, adică: Vistiernicii, Paharnicii, Ciohodarul, Medelnicerii; după aceştia vatavul de copii cu slugile, al doilea Paharniceii şi al treilea Stolniceii.
După aceştia urmează Singeacul cel mare, adică steagul cel mare care are în vârf luna jumătate împreună cu alte două steaguri ce se dau Domnului când intră în stăpânire dela curtea Împărătească. După steaguri merge Tubulhanaua sau muzica Enicerilor, după care merg armaşii pe deamândouă părţile; după aceştia, în linia dintâiu, sunt boerii cei mai mari; într'a doua cei din starea II-a şi într'a treia cei din starea III-a, iară cei fără de slujbe, merg fiecarele după starea şi boeria sa unul după altul.
Sfârşitul tuturor cetelor este o grămădire amestecată de slugi boereşti, de orăşeni şi de neguţători.
Iară când este să meargă Domnul la vreun război, apoi urmează armele cele mari adică tunurile, sub purtarea de grije a Şertrarului celui mare şi Căpitanul de Darabani cu puşcaşii sau tunarii şi cu toate cele trebuincioase ale unei tabere şi zahereaua; iară dacă nu merg la război, apoi urmează şi aceştia cu ceilalţi boeri după boeria lor.
Şi cu acest fel de orânduială ajungând Domnul la vreo biserică, sau mănăstire, rămâne toată călărimea stând la poartă şi se închină la Domn când trece, iară pedestrimea câtă poate încăpea în ogradă, se tocmeşte în rând în cât este prin putinţă şi ajungând Domnul la scară descalecă de pe cal strigând Ceauşii, să trăiască mulţi ani! După aceia îi iese întru întâmpinare Mitropolitul cu sfânta cruce şi cu diaconii săi cântând şi sărutând Evanghelia intră în biserică cântând cântăreţii: „Cade-sesă te fericim”. Şi după ce se închină cu evlavie pe la sfintele icoane, pe dinaintea analogului pe unde numai preoţii şi el pot să treacă, merge în mijlocul bisericei şi se însemnează cu semnul crucii şi întorcându-să către strana să se sue într'însa, şi heretiseşte cu plecarea capului întăi pe Mitropolitul şi apoi pe boierii care sunt aşezaţi pe la stranele lor. Şi fiindcă facem arătarea pentru obiceiurile şi ţerimoniile curţii, pentru aceia nu va fi de prisos să arătăm oaresce şi pentru orânduiala stranelor din biserici.
La stâlpul cel de-a dreapta din biserică este scaunul sau strana domnească cu trei scări, săpată şi poleită şi amândoi pereţii ei împodobiţi cu stema Domnească şi deasupra cu o coroană poleită, sub care este icoana sfântului aceluia pe care-l are Domnul păzitor. De cealaltă parte la stâlpul dela stânga, este altă strană pentru fii domnilor, asemenea ca şi cea Domnească însă numai cu două scări.
De-a dreapta lângă Domn stă Spătarul cu spata domnească pe umăr şi cu topuzul în mână; iar de-a stânga Postelnicul cel mare, şi mai un rând de Postelnicei până la scaunul de-a stânga, cu toege în mâini. Dinapoia acestora sunt celelalte slugi ale curţii, fiecare după starea sa.
De-a dreapta Domnului către altar este strana Mitropolitului şi a unuia din Episcopi, după care urmează Arhimandriţii şi Egumenii mănăstirilor până la strana cântăreţilor; de-a stânga în dreptul Mitropolitului stau alţi doi Archierei cu Egumeni cu asemenea rânduială, de-a dreapta mai întâi după bărbaţii bisericeşti este Visternicul cel mare şi ţine la îndemânâ banii pentru Leturghie, pe care obişnueşte Domnul a-i da la anaforă şi pentru aceasta are şederea sa aşa aproape, pentru ca să nu aibă atuncea pricină să-l cheme mai de departe şi prin aceia să risipească evlavia ascultătorilor; iară dincolo de-a stânga este secretarul sau logofătul al III-lea, pentrucă este purtătorul de grije pentru pricinele mănăstirilor şi ale părţei bisericeşti.
În unghiul stranei de-a stânga stau cântăreţii Moldoveneşti, iar de-a stânga cântăreţii Greceşti care pe rând într'amândouă limbile cântă cântările bisericeşti.
În urma stranei Beizadelelor stau boierii din starea I-a în rând până la stâlpul cel din tinda bisericei; după aceştia urmează boierii cei fără de slujbe, şi după dânşii căpitanii cei mari şi ceilalţi căpitani împreună cu toţi ceilalţi câţi pot încăpea în biserică.
Iar în urma stranei Domneşti, sunt jupânesele boierilor celor ce sunt în dregătorie fiecare în drept cu bărbatul său până la stâlpul cel de pe urmă de-a dreapta bisericei.
La acest stâlp este strana Doamnei asemenea cu trei scări, iară Domniţele stau între Doamnă şi între jupânesele boierilor. De-a dreapta Doamnei, stau jupânesele cele din curte care sunt în slujba ei, iar de-a stânga o păzesc doi Vornici şi o apără de îmbulzirea poporului. În tinda bisericei sunt jupânesele boierilor celor fără de dregătorie, fiecare în dreptul bărbatului ei.
Şi măcar că în toate stranele acestea sunt scaune, dar nimenea nu cutează să şează pe dânsele fără numai la vecernie; şi nimenea nu are voie să fie cu capul acoperit, fără numai singur Domnul şi numai la părţile cele mai mari ale sfintei Liturghii îşi ia de pe cap şi la priciastnă merge întâi Mitropolitul şi sărută icoanele şi după dânsul merge Domnul; şi când se pogoară din strana sa se depărtează şi boierii puţin de pe la locurile lor, ca să i se închine lui la întoarcere şi săvârşindu-se Dumnezeiasca Leturghie dă Mitropolitul anaforă Domnului, Doamnei şi Beizadelelor, Domniţelor şi împreună şi la toţi boierii cei ce sunt în dregătorie; însă acestora le o dă el şezând în strana sa. Mai pe urmă dă Logofătul al III-lea prinoasele preoţilor ca să guste dintru dânsele.
Şi după acestea ies boierii înaintea Domnului din biserică şi încălecând pe caii lor dinaintea bisericei se întocmesc în rând şi stau cu capetele goale până ce trece Domnul şi apoi urmează şi ei după dânsul la curte, tot cu aceiaşi orânduială precum am zis mai sus. Şi ajungând acolo, descalecă la scara cea din afară, pentru că nimenea nu cutează să meargă călare până la scara cea din lăuntru şi se întocmesc rând pedestru şi primesc pe Domn cu cinste la descălecarea sa. Şi după ce sue el scările se întoarce către dânşii şi le mulţumeşte cu capul gol; şi după aceia se duce fiecarele la casa sa.
Masa domnească când nu este vreo veselie se pune mai totdeauna la amiazi în sofrageria cea mică dar de multe ori şi în cea mare sau în sala Doamnei Ghinechion. Şi totdeauna se opresc la masă doi boieri mari şi alţi doi mai mici şi boieri de oaste dacă este loc şi câte odată şi ostaşii vechi.
Iară la masa de seară, nu şade nimeni altul fără numai acela care este rudenie cu Domnul, sau carele este de către dânsul socotit mai mult decât ceilalţi, sau carele îl poate zăbovi pe dânsul cu măguliri şi vorbe dulci.
Uneori şade şi Doamna cu dânsul la masa de amiazi; iară alteori se pune pentru dânsa masă osebită în Ghinechion sau harem, şi are pentru slujba mesei pe unii din slugi şi Medelniceri şi pe cupari şi fete alese din neam de boier.
Iară la zile mari de gală, se pune masa în divanul cel mic. Sunetul dobilor, a paucelor şi a trâmbiţelor dă semn pentru darea bucatelor pe care le duc din cuhne la masă stolniceii; mergându-le înainte vatavul lor şi Stolnicul al II-lea şi le dă Stolnicului celui mare ca să le aşeze pe masă şi viind Domnul, zice Mitropolitul rugăciunea mesei după obiceiu şi blagosloveşte bucatele; iară Medelnicerul cel mare dă apă de spălat şi aşezându-se Domnul la locul său, se aşează şi ceilalţi fiecarele după boieriea, sa; iară boierii cei de starea I-a, stau împrejurul lor şi-şi fac slujbele sale.
Stolnicul cel mare încrede întâi bucatele care sunt puse pe masă. înaintea Domnului şi când începe Domnul a mânca, se slobod tunurile şi se bate meterheneaua cea turcească şi cea moldovenească.
Băutura cea dintâiu o dă Domnului paharnicul cel mare cu un pahar mic, care se zice „credinţa” în limba ţării, turnând vinul într'însul din alt vas mai mare. Atuncea Mitropolitul şi cu ceilalţi Archierei (cari au dinaintea lor bucate de peşte şi de lapte fiindcă ei nu mănâncă carne după canoanele sfântului Vasile) se scoală pe picioare împreună cu toţi boierii şi se închină la Domn când bea, iară după aceia nu se mai scoală însă tot se pleacă uneori către dânsul când bea, măcar de şi sunt beţi.
Boierii cei mari stau la masă până la paharul al III-lea, iar după aceia Spătarul cel mare dă spata la Spătarul al II-lea, şi Paharnicul al II-lea drege cu paharul împreună, şi ceilalţi boieri din starea II-a fac slujbele celor mai mari. Şi mai pe urmă le dă Domnul şi lor la fiecare câte un blid cu bucate de pe masă, arătând semn pentru mila sa şi sărutându-i mâna îl ia fiecarele şi-l pune în odaia cea mai deaproape, în care se pune osebită masă pentru dânşii.
Asemenea cinste arată el şi la ceealalţi boieri mai mici care sunt de faţă; adecă Bulugbaşilor şi Căpitanilor. Şi după ce au mâncat cu toţii şi au băut merg iarăşi la masa domnească pe la scaunele lor şi poartă grije ca să dea paharniceii vin pe la boieri şi stolniceii să ridice bucatele de pe masă şi să le ducă şi slugile să schimbe talgirile şi să păzească toate după orânduială.
Armaşii stau la coada mesei cu buzdugane şi străjuesc pe Domn şi după ce au băut cu toţii împrejur de vreo câteva ori, şi au început capetele a-şi înfierbânta, mai beau cu toţi câte un pahar mare de vin, mulţămită pentru darul şi mila Dumnezeiască, al doilea îl beau pentru Împăratul, însă fără de a mai pomeni vre un nume; pentrucă Moldovenilor li se pare a fi un lucru necurat şi urât, a bea pentru sănătatea Turcilor, dar pentru sănătatea Împăraţilor creştinii le este cu primejdie ca să închine. Paharul al III-lea îl bea Mitropolitul după ce face puţin cuvânt pentru sănătatea Domnului, şi când pomeneşte numele lui îndată se scoală toţi boierii de pe la locurile sale şi stau în mijlocul divanului în rând.
Şi după săvârşirea rugăciunei, face Mitropolitul cruce în faţa Domnului şi-l blagosloveşte, şi puind Domnul paharul la gură, se slobod toate tunurile împrejur, şi se bat meterhenelele. După Domn bea Mitropolitul un pahar ca de o sută de dramuri, însă nu se depărtează dela locul său, şi numai cât se scoală; iară boierii care stau sau şed pe acolo deşartă toţi doi câte doi paharele care li se dau. Şi după aceia sărutând mâna Domnului, şi ţiindu-l Postelnicul cel mare de subţiori se aşează iarăşi pe la locurile lor cele de mai înainte.
După această băutură, se mai deşartă paharele pentru sănătatea Doamnei, a Beizadelelor şi a Domniţelor şi pentru alţii; pentrucă Domnii nu obişnuesc a se scula mai nainte dela masă până când nu se aduc luminările, pe care le aşează pe masă Medelnicerul cel mare; şi apoi atuncea se scoală toţi dela masă şi se slobozesc de către Domn şi când pune şi el şervetul pe masă, este semn că s'a sfârşit ospăţul. Şi înţelegând de aceasta Postelnicul cel mare, loveşte în pământ cu toiagul său cel de argint pe care îl poartă în mâini, şi după acest semn îndată se scoală toţi cari pot să mai stea pe picioare, iară acei cari sunt atâta de beţi de nu se mai pot sluji de picioarele lor, îi ridică alţii şi-i duc de acolo.
Şi sculându-se Domnul, îi aduce Medelnicerul apă de spălat şi prosop de şters.
Şi Mitropolitul săvârşind rugăciunea, îşi face Domnul trei închinăciuni, şi se întoarce către boieri şi cu capul gol îşi ia seara bună dela dânşii; şi întorcându-se după aceia cu dosul cătră masă, cu mare grăbire iau slugile curţii bucatele de pe masă, fieştecarele ce poate apuca; pentrucă ei îşi socotesc loru-şi cinste ca să mănânce oareş-ce de pe masa Domnească; însă pentru ca să nu lipsească vre un vas de argint, le este oprit ca să scoaţă afară vre un vas cu bucate; sau dacă sunt câte mulţi la un loc şi fiecarele voeşte să mănânce deosebi, atuncea trebue să arate câte vase a luat, la cel ce este peste cămara cea cu arginterii şi să i le aducă iarăşi înapoi.
Iară muzica Domnească petrece pe boieri până la casele lor; şi a doua zi să adună iarăşi cu toţii în divan şi sărută mâna Domnului, şi-i mulţemesc pentru cinstea care au avut-o şi se roagă pentru ertare la greşalele care le-au făcut la beţie.

CAP. IX. Despre vânatul Domnilor

Dupre cum toţi Domnii pământului obişnuesc a iubi vânatul, asemenea îl iubesc şi Domnii Moldovei foarte. Nu ca să se gândească, că ei, ca un popor ce este cu totul plecat la arme socotesc mai mult vânatul (pentru că este în chip de războiu) decât toate celelalte deprinderi trupeşti, ci numai pentru aducerea aminte că le-au dat prilej de ş'au aflat patriea lor şi au luat-o iarăşi în stăpânire.
Iară fiindcă Domnii mai în urmă, au păşit peste măsură şi întru acest lucru şi bieţilor ţărani carii locuea în câmpii şi în pădurele acele care era în îndemânare pentru vânat de abea le lăsa numai atâta vreme câtă le era de trebuinţă pentru agonisirea hranii lor, şi pentru acea de multe ori s'au stârnit răscoale. Si osebit de aceasta, au mai luat seama oamenii cei înţelepţi, cum că Domnii carii era cu totul plecaţi vânatului, lenevia şi trebile ţărei lăsându-le cu totul numai asupra sfetnicilor săi; şi vremea care era rânduită pentru trebile aceste, o cheltuea numai la aceste zburdări. Pentru aceia Domnii cei din urmă, au socotit paguba aceasta şi au pus măsură şi vreme desfătării aceştia întru acest chip, încât nici ţăranul nu este asuprit până întru atâta, nici Domnii nu sunt lipsiţi de aceasă desfătare.
Ei au rânduit pentru acest lucru, zilele cele ce sunt aproape de posturile cele aşezate de biserica răsăritului, la care vreme se adună la acest vânat Domnesc, toate breslele, boierii, ostaşii, mazilii şi neguţătorii împreună şi vreo câteva mii de ţărani din satele de prin prejur, carii intră prin codrii şi gonesc fiarele; iară de către câmp despre toate părţile cuprind marginile pădurilor vânătorii, unii cu câinii, iară alţii cu mreji şi întru acest chip fără de osteneală mare, prind fiarele pe care le gonesc ţăranii cu chiotele lor. Şi pentru deşteptarea sârguinţii vânătorilor au rânduit Domnii câte un bacşiş ştiut pentru fieştecare fiară vânată.
Celui ce vânează un iepure i să dă 25 de aspri, pentru o vulpe 60, pentru un râmător sălbatic un taler, pentru un urs, un galben şi pentru o ciută 80 de aspri.
După isprăvirea vânatului, se aduc fiarele cele curate, o parte în cuhnea Domnească, iară cealaltă parte se împărţeşte pe la boieri şi pe la dregătorii oştii, iară pe cele necurate, vulpi, lupi, urşi, mâţe sălbatice şi alte fiare care mai sunt prin codrii Moldovei, le lasă Paicilor, sau slugilor Domneşti, carii nu îşi scot loruşi puţin folos.
Osebit de aceste patru vremi ale anului ce sunt rânduite pentru vânat, poate Domnul de câteori voeşte, să strângă locuitori şi să-i pue la vânat, căci niminea nu poate să'l oprească, sau să-i stea împotrivă, dupre cum am şi zis mai sus, însă îşi pricinueşte prin aceia nume rău şi în urmă veşnică defăimare şi nici nu poate să fie el bine încredinţat că nu îl vor pârî boierii la Poartă pentru nişte asupriri ca aceste.
Iară când îl îndeamnă pe dânsul o vreme frumoasă, sau gustul locului, ca să-şi facă vreo desfătare ca aceasta, atuncea îşi orândueşte el un vânat din adunarea curtenilor săi şi a ostaşilor, carii totdeauna au datorie să'l asculte; însă nici aceasta nu o fac aşa des, încât să cheltuească vremea la vânat şi să-şi lenevească trebile ţărei.

CAP. X. Despre îngroparea Domnilor când mor în scaun

Moldovenii nu cinstesc pe Domnii săi, numai când sunt în viaţă; ci încă şi după ce mor; căci îndată după ce moare Domnul, dacă este vară îi bălsămuesc trupul şi până atuncea rămâne ne îngropat în patul său, până când se adună toţi boierii cei mari şi cei mici, Arhiereii, Arhimandriţii şi Egumenii tutulor Mănăstirilor, cum şi Monahii carii sunt vestiţi pentru vieţuirea cea sfântă şi Preoţii cei mai aleşi.
În vremea aceasta îl îmbracă cu hainele şi juvaerurile Domneşti şi boierii cei mari şi cei mici şi celelalte slugi stau împrejurul lui, cu asemenea smerenie, ca şi în viaţa lui şi tot poporul umblă în oraş cu capetele goale pentru jelire şi în toate zilele până când îl îngroapă, trag toate clopotele ziua şi noaptea; şi'n ziua îngropării, se face alai asemenea ca şi acela pe care îl face el în viaţa sa când merge undeva.
Partea bisericească merge înainte şi cântă cântările îngropărei după obiceiul bisericii răsăritului; şi pe amândouă părţile merg ostaşii cu puştile şi cu steagurile întoarse, arătând cu toţii jelire în feţele şi întru îmbrăcămintea lor, cu care împărtăşesc încă şi pe caii lor, făcându-le lăcrămarea ochilor cu must de ceapă.
Năsăliea o ia pe umere boierii din starea întâi şi se schimbă pe rând, de cătră tovarăşii lor cei din stările cele mai de jos, arătând că stau spre ascultarea poruncilor Domnului lor atât în viaţă, cât şi după moartea lui.
Mai în urma alaiului este muzica ostăşească amestecată cu dobe, care dau un sunet jalnic, fiind slăbănogite.
Şi cu această rândueală îl duc pe dânsul la biserica cea mare şi până când se cântă prohodul, îl pun jos lângă strana aceea întru care a şezut el în viaţă.
După aceasta se suie cuvântăreţul în anvon şi face pentru dânsul cuvânt pre larg, povestind faptele şi năravurile lui cele bune şi arătând paguba care s'a pricinuit ţării cu moartea lui; iară mai pe urmă mângâie pe ascultători pentru paguba aceea, dându-le nădejdi că iarăşi vor afla faptele acele slăvite la fiiul următorul lui.
După săvârşirea cuvântului, se apropie de năsălie toţi Arhiereii, Egumenii, boierii cei mari şi cei mai mici şi toţi aceia carii au fost în slujbile lui şi îi sărută mâna dreaptă şi crucea care este în mâna aceea.
Şi apoi după ce îi dau lui şi această cinste mai de pe urmă; dacă a hotărât el mai dinainte să-l îngroape în oraş, îl duc la locul cel de îngropare, tot cu aceeaşi petrecere cu care l'au adus la biserica cea mare şi boerii din starea întâi, îl slobod în mormânt cu năfrămi de mătasă şi Mitropolitul aruncă întâi ţărâna peste secriu; şi isprăvindu-se aceasta, se slobod tunurile şi se bat mehterhenelele, cu care este amestecat vuetul clopotelor şi aşa se face un vuet încurcat, care nu se sfârşeşte până când este mormântul acoperit deplin.
Iară dacă a poruncit el ca să-l îngroape în vreo Mănăstire depărtată de oraş, apoi se orânduesc numai vreo câţiva din boieri cu slugile curţii şi cu mare pompă îi duc trupul acolo, arătându-i asemenea cinste ca şi în viaţă, căci dacă au să treacă prin vreun oraş, sau târg, îl ia din carâtă pe umerele lor şi aşa îl duc până ce trec de acea parte de oraş. Şi dacă sosesc la Mănăstirea aceea care este rânduită pentru îngropare, îl îngroapă cu aceeaşi rândueală precum am zis mai sus, şi aşează stema Domnească în păretele cel mai de aproape al bisericei.

CAP. XI. Despre legile ţării Moldovei

Ce fel de pravele au fost în Daciea în vremele vechi, este neştiut, pentru tăcerea Istoricilor.
Însă dintru asemănarea obiceiului de pe la celelalte popoare barbare putem să prepunem, cum că voea Domnilor şi dreptul firesc au avut putere ca şi o lege scrisă.
Însă după aceia cu biruirea craiului Decebal, de Împăratul Nerva Traian, s'au gonit popoarele Dace din Daciea şi ţara s'a făcut ţinut Romanesc, umplându-se cu popoare Romaneşti ş'au primit şi legile Romaneşti dela locuitorii ei cei noi şi au ţinut atâta cât a fost ţara supt stăpânirea împăraţilor Romaneşti şi Ţarigradeşti.
Iară după ce a fost ea golită de locuitorii săi prin năpădirile barbarilor şi împăraţii Ţarigradului văzându-să siliţi a o părăsi purtând grije numai pentru dânşii; au început apoi şi legile Romaneşti între Daci până într'atâta a se strica şi a se schimba, încât, după descălecarea cea norocoasă a lui Dragoş, mai că nu ştiea judecătorii să judece drept.
Şi pentru aceea Alexandru Despotul cel dintâi al Moldovei, pe carele l-au numit locuitorii cel bun, pentru faptele lui cele mari; voind să vindece rana aceasta, a primit dela Împăraţii Ţarigradului, cu coroana Crăească împreună şi legile Greceşti; care era cuprinse în cărţile lui Balsamon.
Şi din cărţile acele prea largi, au scos numai aceea ce este acum Legea Moldovei.
Însă obiceiurile cele multe, pe care le-au fost luat ei de pe la popoarele cele învecinate cât au umblat ei rătăciţi prin prejur, nu le-au putut aminti; precum la moştenirea în scaun, la obiceiul dieţilor şi la împărţirea acareturilor de moştenire şi a moşiilor, fiecare neam pe pământ are osebit obicei.
Pentru aceea şi la Moldoveni s'a făcut două legi una scrisă, care este întemeeată pe canoanele împăraţilor Romaneşti şi Ţarigradeşti şi pe canoanele soboarelor bisericeşti; iară alta nescrisă care se poate zice ivirea sau apucare a neamului căci să şi zice în limba noastră, obicei, cu cuvânt slavonesc.
Însă pentrucă aceste obiceiuri nefiind scrise, de multe ori le călca şi le schimonosea judecătorii cei strâmbi, pentru aceea Vasile Albanitul, carele a fost Domn în Moldova în veacul trecut, a pus oameni bine încuviinţaţi şi pricepuţi la legi, de au adunat la un loc toate Legile ţărei, cele scrise şi cele nescrise, făcând dintru dânsele o carte osebită de Legi, cari şi până în ziua de astăzi este pentru judecătorii Moldovei aţa dreptăţii după care judecă drept.

CAP. XII. Despre Divanul de judecată al Domnilor şi al boierilor

Anul deplin, osebitele zilele postului ce sunt oprite de biserică, se face judecată în Divan înaintea Domnului, pe toată săptămâna de trei sau patru ori. Divanul acesta, care cu cuvânt turcesc se înţelege sala cea de judecată, este totdeauna în mijlocul palatului Domnesc. Într'acesta este la peretele cel dinapoia scaunului Domnesc şi deasupra lui chipul Domnului Iisus Hristos, carele se arată de faţă la judecată şi dinaintea Sfântului Chip arde necontenit o făclie. În partea dea stânga, care şi la Moldoveni se socoteşte partea cea mai cinstită, după obiceiul Turcesc, este şederea Mitropolitului şi după dânsul sunt boierii cei ce sunt în slujbă, fiecarele după starea sa; iară dincolo dea dreapta la păretele Divanului, este şederea boierilor celor fără de slujbe. În mijloc deadreapta mai aproape de Domn, stă Spătarul cu Spata Domnească; şi ceva mai depărtişor tot de această parte, sta Postelnicul cel mare c'un rând lung de postelnicei; iară ceilalţi cari mai sunt de trebuinţă la Divan, aprozi şi armaşi, stau drept dinaintea Domnului.
Şi făcând Domnul puţină rugăciune către judecătorul Hristos, se aşează în scaun şi poruncindu-se fiecarele să tacă, aduc Aprozii înlăuntru după porunca păzitorilor dela perdea, pe doi trei dintru poporul cel jeluitor, care se află adunaţi la perdea. Şi după isprăvirea jeluirii şi după hotărîrea ce li se face, se slobozesc iarăşi afară pe altă uşă a Divanului, dacă nu este să-i ducă la temniţă.
După aceştiea urmează alţii, până când nu este nimenea altul să mai jeluească, iară bătând ceasul de amiazi, se pune celorlalţi jeluitori altă zi cu vadea, ca să vie la Divan.
Această judecată este atâta de înfricoşată şi nefăţarnică, încât însuşi Logofătul cel mare pârându-l măcar un ţăran şi auzind că se pomeneşte numele său, îndată trebue să se scoale de la locul său şi să stea dea stânga pârâşului său până când îşi isprăveşte jalova sa.
Pricinile cele mai mari le hotăreşte însuşi Domnul; iară cele mai mici le lasă asupra boierilor şi aceştea le cercetează pe la casele lor şi le hotăresc; şi dacă se împacă cu judecata lor amândouă părţile, pârâşul împreună cu cel pârât, apoi asemenea se ţine în seamă ca şi când s'ar fi curmat în Divanul Domnesc. Iară când vreunul dintr'amândoi gândeşte că i s'a făcut strâmbătate; atuncea poate să mai cerce la Divanul Domnesc şi acolo să cerceteze pricina de al doilea; şi dovedindu-se vreun boier c'a făcut judecată făţarnică, luând mită, sau făcând părtinire, sau neavând măcar pricepere să judece, atuncea se pedepseşte cumplit; iară de va cunoaşte Domnul, că acelui carele a jeluit, i s'a fost făcut judecată dreaptă, apoi îl pedepseşte pre acela cu bătae, pentru c'a defăimat judecata boierului şi pentru că n'a ţinut în seamă porunca stăpânească, îl globeşte Domniea cu ceeace socoate, plătind el îndoit şi cheltueala celuilalt, pre care l'a tras el la judecată.
Când voeşte Domnul să asculte însuşi jalovile şi pricinile cele mari; atuncea chiamă înaintea sa în Divan pe pârâşul şi pe cel pârât şi dă voe la amândoi ca să spue toate ce au, pârâşul de pârât şi cel pârât, pentru apărarea sa; şi cercetându-se pricina, spune întâi Mitropolitul gândul său cu glas şi după dânsul ceilalţi boieri judecători, fieştecare precum socoteşte măcar de şi ştiu că Domnul are alt gând; şi hotărăsc pe cel pârât sau a fi slobod sau îl judecă a fi vinovat; iară boierii cei fără de slujbe nu cutează să zică nimica, nici să-şi arate gândurile lor, fără numai atuncea când sunt întrebaţi de Domn. Şi după ce s'au auzit gândurile tutulor, cunoscând pe unul a fi vinovat, întreabă Domnul pe Mitropolitul, de ce pedeapsă e acela vrednic după legile politiceşti şi bisericeşti, iară Mitropolitul arată întâi hotărîrea legilor şi după aceea, pune înainte mila Domnească, căreia nu poate judecata să-i pue hotar şi făcând şi boierii asemenea, pe urmă arată şi Domnul gândul său şi hotăreşte pe cel pârât ori a fi slobod, sau îl judecă la moarte, sau la altă pedeapsă. Şi aceia carii sunt pârâţi pentru vre-o greşeală mare vrednică de chinuit, se dau pe mâna Armaşului celui mare, ca să-i pue la prinsoare; iară aceia cari au fost aduşi la judecată pentru vre-o datorie, se dau pe mâna Vătafului de aprozi.
Chinurile şi pedepsile sunt de multe feluri pe tâlhari îi spânzură; pe prădătorii de biserici îi ard; boierilor care omoară pe cineva le tae capetele; iară pe ţăranii cari fac vre-o ucidere de om, îi pun în ţeapă, având moarte mai prelungită şi mai cumplită; şi acest fel de greşale, pre rare ori poate să aibă pedeapsa mai lină, de către stăpânitori, fără numai atuncea când se poate învoi ucigaşul cu rudeniile celui ucis, împăcându-se de faţă înaintea Domnului, zicând, că ei îi iartă lui greşala şi nu cer să se răsplătească sânge pentru sânge, sau moarte pentru moarte. Şi dacă poate ucigaşul să dobândească ertarea aceasta dela dânşii, atuncea poate el oareşce să se nădăjduească spre mila Domnească; însă pentru aceea tot nu poate el să fie bine încredinţat că va rămânea cu viaţă; căci având Domnul ştiinţă pentru purtările lui cele mai dinainte, că nici c'un fel de pedeapsă nu l'a putut face să înceteze dela răutăţile sale; sau fiind măcar şi alte pricini, pentru care nu voeşte el să-i dăruească viaţa; atuncea le dă el răspuns după obicei, zicând: că măcar că jăluitorii şi rudeniile celui ucis, pot să-i erte greşala lui, însă el nu poate suferi ca să trăească în ţara sa ucigaşi de oameni şi răpitori de odihnă, ca să umple cu puroile lor şi mădulările cele sănătoase ale ţărei; şi cu acest cuvânt hotăreşte el pe unii ca aceea să-i pedepsească cu moarte, sau să-i trimită la ocne.
Când ascunde vreun boier banii Domneşti, sau face vre-o socoteală primejduitoare împotriva Domnului său, care de multe ori să şi întâmplă, după cugetele cele nestatornice ale Moldovenilor; atuncea pe unii ca aceea poate Domnul să-i pe depsească cu moarte, fără de a se sfătui cu ceilalţi boieri; iară dacă n'are frică că va avea pagubă din pricina prelungirii, sau n'are de a purta grijă, că vor pune acei sfătuiţi în lucrare socoteala lor, văzând nevoea; atuncea el ca să-şi arate dreptatea judecăţei sale, şi să înspăimânteze pe ceilalţi; aduce pe acel vinovat înaintea Divanului şi-l dovedeşte pe dânsul din scrisorile lui pe care le-au prins, (dacă are) sau cu alte temeiuri deale vicleşugului lui şi îl pedepseşte cu moarte sau cu altă pedeapsă şi dacă este vinovat de moarte, nu poate să-l pedepsească cu altfel de moarte, fără numai cu tăerea capului; iară dacă este să-l pedepsească cu bătae, atuncea nimeni altul nu poate să-l bată, fără numai însuşi Domnul cu mâna sa, adecă cu topuzul sau buzduganul care măcar că este bătaia cea mai cumplită, dară cinstea nu este vătămătoare, sau cu toege şi cu bice, care este pedeapsa cea mai de ocară.
Alte pricini n'au zăbavă la Divan, ci o pricină ca aceea de judecată ia sfârşit într'o zi şi mai ales în ziua cea dintâiu, sau dacă este prea încurcată, se hotăreşte în trei sau patru Divanuri; şi când nu poate Domnul ca să vie în Divan, având împedecare de alte trebi, sau fiind bolnav ; atunci toţi boierii se aşează pe la locurile lor, şezând asemenea ca şi când ar fi Domnul de faţă şi judecă şi hotărăsc pricinele jeluitorilor, trimiţând înscris către Domn judecăţile lor, împreună cu înştiinţarea pentru toată curgerea pricinei.
Osebit de aceasta, mai este slobod fieştecăruia ca să dea jalova sa la Domn, când merge el la vreo biserică, sau când ese la preumblare şi luându-le Spătarul al III-lea, le pune pe masa domnească, când se întorc la curte înapoi, după aceia merge Logofătul cel de taină şi le citeşte înaintea Domnului şi scrie d'asupra lor hotărârea domnească.
Iară jalovele cele mincinoase, sau care cuprind vreo cerere fără dreptate le rumpe; şi după aceea le dă Spătarul acela iarăşi în mâinile jeluitorilor, şi povăţuitorul aprozilor are purtare de grijă ca să se plinească hotărîrea domnească.
Niciodată nu s'a auzit povestind să se fi întors prin daruri judecata vreunui Domn, sau să se fi abătut dela dreptate făcând părtinire vreunei părţi; măcar de este şi ştiut că la boieri s'a întâmplat unele ca acestea câteodată; aceasta este orânduiala cu care ajung jalovele celor asupriţi la judecătorii cei mai înalţi ai Moldovei, adică la Domnii şi cu care se judecă de către dânşii. Deci s'arătăm acum oarece şi pentru judecăţile cele mici; aceste sunt de două feluri, adecă judecăţi de obşte ale ţării şi judecăţi deosebi ale unui ţinut.
Toţi sfetnicii domneşti şi boierii cei de divan din starea I-a îndată ce se află afară din Iaşi au putere în toată Moldavia să judece şi să hotărască pricinele cele de judecată; însă Vornicii cei mari au amândoi mai multă putere în provinciile lor; căci de judecata lor, nu poate să se ferească nici unul carele este de sub stăpânirea lor; însă pe ceilalţi boeri nu-i primesc atuncea ca să le fie judecători, ci calcă judecata lor şi se întorc la divanul domnesc; dară şi cu judecata Vornicului neîmpăcându-se o parte sau alta, are voie ca să dea jalovă la divanul domnesc şi apoi acolea nu se mai cercetează pricina de al doilea, ci se caută numai să vază, de este judecata curmată drept după legea ţărei, precum scrie în mărturia Vornicului care se dă după obiceiu la partea cea învingătoare; asemenea numai atuncia se cercetează şi judecata altui boier, când nu se mulţumeşte vreo parte cu dânsa şi dă jalovă la divan; iar când se află nedreaptă judecata vreunui boer, care se obişnueşte să fie prea de multe ori, atuncea unul ca acela trebue să sufere pedepse grele; iar aflându-se la cercetare că s'a judecat drept şi jeluitorul numai pentru gâlceavă a vătămat cu defăimare cinstea boierului, atunci acela se pedepseşte cu bătae, plătind îndoit şi cheltuiala aceluia cu care s'a judecat.
S'a mai îngăduit boerilor din starea I-a ca şi în Iaşi să judece şi să hotărască pricinile; însă dacă voesc amândouă părţile cele gâlcevitoare; pentrucă nimeni nu poate să fie oprit dela divanul domnesc. Când a hotărât vreun boier în divanul domnesc o pricină de judecată care a fost dată în seama lui, atuncea trebue el judecata să împreună cu temeiurile hotărârei, să o dea la Logofătul cel mare, prin mâna unui Logofăt de divan, şi văzând acesta că s'a făcut judecata după legea politicească şi bisericească şi după închipuirea pricinei, atuncia scrie cu mâna sa dedesubt: „S'a cercetat”. Şi o dă Logofătului al III-lea, ca să o întărească cu pecetea divanului, făcând-o prin aceia neschimbătoare; iară dacă cunoaşte el că boerul a făcut judecata nedreaptă, atuncea rumpe scrisoarea şi îndreptează pe jeluitorul la divanul domnesc; însă afară din curte nu poate Logofătul cel mare, să cerceteze judecata altui boer, sau să o lepede.
Un boier de stare mai mică nici într'un chip nu poate să poticnească judecata unui boier mai mare, iară pentrucă boerii cei mari, trebue să fie la curte mai necontenit neputând căuta pentru toate pricinile în toată ţara; pentru aceia în fiecare oraş şi târg, s'au orânduit osebiţi judecători, ca să judece pe locuitori.
Aceştia în vreo câteva locuri se chiamă Pârcălabi, iar într'altele Vornici şi Cămăraşi; Pârcălabii sunt câte doi, la Hotin, la Cernăuţi, la Suceava, la Neamţ şi la Soroca; şi pentrucă cetăţile acestea sunt cele mai alese, pentru aceia se şi zic pe numele dregătoriei aceştia ale oblăduitorilor lor; şi mai sunt câte doi şi la Roman, la Botoşani (Tg. Doamnei), la Orchei, la Chişinău, la Lăpuşna, la Fălcii, la Galaţi, la Tecuciu, la Tutova şi la Putna; iar la celelalte târguri mai mici, precum este Bacăul, Tg. Frumos, Hârlăul şi Covurluiul, au numai câte un Pârcălab; la Bârlad sunt doi vornici judecători, în locul Vornicului celui mare de ţara de jos şi asemenea sunt doi şi la Dorohoi, în locul Vornicului de ţara de sus; doi la C.-Lung şi unul la Vasluiu; asupra ocnelor sunt osebit doi cămăraşi.
Aceştia toţi, măcar că au putere să caute şi să cerceteze toate pricinile, însă de a le hotărî, n'au voie, fără numai pe acele mai mici; iară pe cele mari, trebuie să le trimită către Vornicul cel mare al părţei aceia, sau la divan. La această întâmplare, hotărăsc ei celor cu pricina o zi de vadea, întru care este să iasă amândoi înaintea Domniei; şi aceasta se face într'acest chip, adică: Pârcălabul scrie o scrisoare întru care arată, că: „(N) şi (N) având gâlceavă unul cu altul pentru această pricină, au dat jalovă şi s'au apucat că se vor afla la divan în cutare zi”, asemenea scrisoare se dă de către dânşii la amândouă părţile; şi când nu se arată vre-unul în divan la vadeaoa însemnată, apoi acela trebue să plătească gloabă; un ţăran 25 galbeni, un mazil 100 şi un boier 600; neputând să facă la aceasta nici o îndreptare, fără numai atuncea când poate să arăte c'a fost împedecat de vreo boală sau de vreo slujbă domnească, sau cu altă treabă. poruncită de cei mai mari.

CAP. XIII. Despre veniturile cele vechi şi cele deacum ale Moldovei

Cum că Moldova, după descălecarea lui Dragoş, a fost moşie moştenitoare, numai câte la un Domn singur, arată destul de luminat atât hronografiile noastre, cât şi hrisoavele Domnilor celor vechi; căci locuitorii cei noi ai Moldaviei, n'au putut să-şi aleagă moşiile anume şi să le ia în stăpânire; ci după vitejia fiecăruia, le-a dat Domnii boierii, dăruindu-le şi sate şi moşii; şi adevărul pricinii aceştia îl întăresc toate hrisoavele neamurilor celor vechi din Moldova, care le au pentru stăpânirea satelor şi ale moşiilor lor; dintru care se vede că sunt numai danii, pentru care au să mulţămească dărniciei Domnilor.
Şi pentru ca să se vază mai luminat, iată c'am adăogit a pune aicea şi acest hrisov, pe care l'a dat Ştefan-Voevod cel mare, lui Teodor-Cantemir strămoşului nostru, care se cuprinde într'acest chip:
„Fiindcă Teodor Cantemir Pârcălabul de la Chilia şi de la Smil, s'a arătat întru apărarea acestor cetăţi ca o slugă credincioasă, şi ca un ostaş viteaz al crucei lui Hs., împotriva năvălitorilor turceşti şi tătărăşti; însă pe urmă cu voia lui D-zeu, pustiind şi luând Turcii toate locurile acestea şi el prin puterea lor fiind silit ca să-şi părăsească moşiile părinteşti, care au fost dăruite moşului şi strămoşului său, de Domnii care au fost mai înainte de noi, pentru slujbele lor cele credincioase; pentru aceia din mila şi din dragostea creştinească dăruim mai sus numitului Teodor Cantemir, trei sate în ţinutul Fălciilor cu toate ale lor, pădure, câmp, ape şi pescării; şi-l facem mai mare preste tot codrul Tigheciului şi Căpitan mare preste călărimea de Tigheciu; (care era pe atuncea la opt mii de oameni precum arată istoricii)” .
Aşijderea tot asemenea zic şi hrisoavele care sunt date pe la alte familii.
Şi pentru aceasta nici un neam boeresc nu este în Moldova, care să nu'şi aibă numele său împrumutat după numele satului, pe care l-a făcut el întâiu, fiindu-i dăruit de domnie, precum s'a numit şi Cantemir după aceia Siliştean, despre satul lui cel cu aseminea nume; Racovitză, de pe Racova; şi Ureche depe Urecheşti.
Iară fiindcă în vremele aceste mai din urmă, s'a îmulţit prea tare numărul boerilor, în cât se părea că aceste danii vor împresura de tot venitul Domniei; pentru aceia Domnii au împărţit în osebită vistierie veniturile cele de trebuinţă pentru folosul obştei, care era mai înainte pentru cheltuelile Domneşti, cât şi pentru cheltuelile cele trebuincioase ale obştiei; şi pentru cheltuiala curţii lor, ş'au oprit toate oraşele şi târgurile din Moldova, împreună şi 12 sate de pe aproape, încă şi ocnele, vămile, şi zeciuiala sau dajdiea oilor, a râmătorilor şi a stupilor, de pe la ţărani şi dela mazili; pentrucă boierii tot au rămas slobozi până acum de dările aceste. Iară celelalte venituri, pe toate le-au lăsat pentru trebuinţele obştei şi pentru boieri; şi au aşezat cu întărire, ca fiecare casă ţărănească, care se zice fumărit, să dea la vreme de pace, pentru trebuinţa republicei, câte 80 de aspri; (adecă 1 leu), iară la vremea deschiderei vreunui războiu să dea o rublă adică 120 de aspri, şi la nevoe mai mare câte un galben 200 de aspri; adică 2 lei şi 20 de parale, iară mărimea sumei care se făcea dintre aceştia, poate cetitorul s'o cunoască dintru aceasta, căci era cu îndestulare pentru cheltuială la 40 de mii de ostaşi Moldoveni şi 14 mii de streini Nemţi, Cazaci, Sârbi, Bulgari, Albaniţi şi Greci. Iară veniturile domneşti, era pe an preste 900 de mii de lei şi cum că dela C. Lung se aducea câte 24 de mii de oi, zăciuială, ştim din catasticele cele de socoteală ce se pot vedea.
Iară acuma, vai! întru atâta sărăcie şi ticăloşie s'a acufundat Moldova, încât abia poate să iasă a şeasa parte din veniturile cele mai dinainte, adică: din vămi ese ca la 45 mii de lei, din ocne 15 mii, din oraşe şi din târguri pe unde sunt Pârcălabi 22 de mii şi cinci sute, din zeciuele 15 mii; iară în anul cel dintâiu la inceputul stăpânirei, când dau şi boerii zeciuială, se cuprinde ca la 30 de mii din zeciuiala stupilor şi a râmătorilor, 37 de mii şi cinci sute, de pe la curteni, sau boieri din starea cea mai mică, 22 de mii şi cinci sute; care socotindu-se preste tot, se fac ceva mai mult decât 150 de mii de lei.
Aceste venituri pot Domnii după plăcerea lor să le cheltuiască pentru dânşii şi pentru curtea lor.
Iară veniturile cele pentru obşte, nu sunt aşezate după putinţa locuitorilor, ci după măsura lăcomiei turceşti; căci aceia ce cer ei, nu se poate a nu se primi; şi Domnul nu este silit ca să dea şi el din venitul său ajutor locuitorilor pentru uşurarea lor.
Purtarea de grije pentru venitul de obşte, este asupra celor dintâiu şapte boieri de sfat; aceştia toţi au voe ca să intre în vistierie, adică odaia întru care se face sfatul de obşte şi mai şade atuncea între dânşii şi Visternicul cel mare; pentrucă este asupra visteriei şi are şi cheile dela cămara vistieriei.
Când vine vreo poruncă dela curtea turcească sau când este de trebuinţă pentru alte pricini ale obştei, atuncea porunceşte Domnul prin scrisoare, ca să se adune acolea aceşti şapte boieri şi să facă sfat asupra pricinei aceştia; şi adunându-se ei în vistierie se sfătuesc, şi trimit înştiinţare la Domni cu Visternicul cel mare, după cum au socotit că cere trebuinţa ca să se urmeze; şi dacă este plăcut Domnului sfatul lor, porunceşte ca până într'atâtea zile să se pue pricina în lucrare.
Atuncea se trimit prin ţinuturi doi, trei sau şi mai mulţi, după cum cere trebuinţa şi aceştia adună banii, sau zahereaua sau şi alta care le este lor poruncit şi le dau în seama Visternicului, luând dela dânsul scrisoare de primire.
Tot acestora şapte boieri de sfat, are Visternicul datorie, pe tot cvertul anului să le dea seama pentru primiri şi pentru cheltueli.
La vremile liniştite, se găsesc la cămara Visteriei, câte 45 până şi la 60 mii de lei; iară când se trimite Domn nouă dela Poartă sau acel vechiu când se înoeşte în Domniea sa, cu vreun ferman de înoire; atuncea trebue să se adune ca vreo 75 mii de lei; care se iau de pe la bieţii locuitori, ori cu ce chip, numai ca să potolească nesăţioasa lăcomie de bani a Turcilor.
Pentru aceia, trebue să privim înaintea ochilor apunerea cea mai din afară, înmulţindu-se în toate zilele lipsa şi ticăloşia.

CAP. XIV. Despre birul şi darurile ce dă Moldova Portii Otomane

Din vremele întru care s'au ivit armele turceşti la ţărmurile Dunărei şi până în zilele lui Ştefan Voevod cel mare, şi-au apărat Moldovenii tot cu vitejie slobozenia, neplecându-şi grumajii sub jug strein, fără ca să înşele nici prin măguliri nici prin promisiuni mari, dară nici prin pilda megieşilor săi a Muntenilor.
Iară cum că Domnii Moldovei de multe ori au dat bani la Turci, precum arată hronicele Patriei noastre, nici noi nu ne dăm în lături; pentrucă Domnii noştri cei înţălepţi, când puteau să-şi răscumpere cu bani strimtorările şi nevoile lor, mai bucuroşi îşi golea punga, decât să-şi rănească ţara şi pe locuitori; urmând după pilda Senatului Veneţiei, cel slăvit pentru înţelepciunea ocârmuirei. Însă alt bir care să fi fost necontenit în toată vremea, nu a putut să li s'arunce lor dela nime, până după vremea lui Ştefan cel mare; căci atuncea fiul său Bogdan Chiorul, din porunca tatălui său după cum se zice, a închinat ţara sa Turcilor, cu aşezământ ca să le dea pe an câte 4 mii de galbeni, 40 de cai şi 24 şoimi, însă nu bir, ci numai ca semn de închinăciune. Şi când va merge însuşi Împăratul la războiu, atuncia să trimeată şi el la oastea turcească 4 mii de Moldoveni, ca să fie pentru deschisul drumurilor şi pentru întocmirea podurilor; şi această tocmeală cu aşezământ a ţinut mai un an pentru că Turcii fiind mulţumiţi că au pus numai funia în capul boului Moldovenesc n'au cutezat s'o scurteze până ce l-au înblânzit.
Iară mai pe urmă după răscoala lui Ioan Armeanul fiind scurse de tot puterile Moldovenilor, au făcut Turcii început ca să ceară dela Petru Voevod Schiopul, următorul lui Ioan, câte 12 mii de galbeni ca un bir, sau haraciu şi măcar că boierii s'au învoit la aceasta, iară Petru nu a voit să primiască, pentru ca să nu-şi pricinuiască în urmă defăimare, c'a pricinuit el întâiu bir Moldovei; ci părăsindu-şi scaunul, s'a dus la Ardeal la moşiile sale şi în locul lui au pus Turcii pe Iancul Sasul, un om crud (hain) şi tiran, Sardanapalul Moldovenilor, carele s'a primit şi a învoit Turcilor toate cele ce cerea, numai ca să dobândească Domnia, căci el nu avea frică că'şi va vătăma numele său cel bun; pentrucă nici l-a avut vreodată.
Iară apoi mai în urmă după aceia, ispitindu-se Domnii de multe ori ca să-şi lepede jugul şi mai ales când se întâmpla şi alte tulburări în ţară, au găsit Turcii vreme cu prilej de au mai mărit birul acela, în cât acei 12 mii de galbeni, adică 30 de mii de lei s'au suit la 97 de mii şi cinci sute de lei, care se plătesc acum la Visteria curţii turceşti.
Şi pentru ridicarea banilor acestora, când nu sunt Turcii încurcaţi în războiu cu alte stăpâniri din Europa, trimit ei la Moldova pe tot anul, câte o slugă de taină de a Împăratului, cu nume de Hasne-Agasi. Acesta după ce soseşte şi intră în oraş cu mare pompă, numără banii aceia ai haraciului şi-i dă iarăşi în seama Domniei ca să-i trimeată la Ţarigrad; şi pentru această osteneală, i se dăruesc 11.250 lei şi o blană de samur şi altele; ori i se dau bani mai mulţi, mai ales când se porunceşte în scrisoarea Vizirului, sau când este ştiut, că acel Hasne-Agasi are mare trecere la Împăratul.
Şi după ce plătesc Capuchihaialele Domnului, banii aceia la visteria împărătească; primesc scrisoare la mână de la Hasne-Agasi şi o dau apoi lui Meden-Calfasi (mai marele băilor) şi acesta le mai dă şi altă scrisoare, întru care zice: „Că s'a plătit haraciul pentru tot anul acesta”. Şi după aceia aduc ei hârtiile aceste două la Mectubci-Efendi, Logofătul cel întâiu al Vizirului, sau la Logofătul Vizirului cel de taină; şi luând acesta scrisorile celorlalţi le dă altă scrisoare de la sine, „precum că s'au plătit banii”.
Şi mergând Capuchihaialele la Vizirul cu scrisoarea aceasta mai de pe urmă, îi îmbracă el cu câte un caftan şi scrie atât Vizirul, cât şi Tefterdarul, o scrisoare către Domn într'acest chip.
„(După titlu), banii cari aveţi să plătiţi pe tot anul s'au adus şi s'au plătit drept deplin cu trimisul nostru Hasne-Agasi şi prin Chihaialele tale, care ne'ncetat slujesc la Poarta Otomană, deci foarte bine; să fii preste măsură binecuvântat întru toate lucrurile tale şi să-ţi fie cu pace pânea întru tot prea luminatului nostru Împărat şi Domnului nostru celui sfânt; eu te voiu vedea, urmează tot asemenea şi de acum înainte, cheltuindu-ţi la slujbele Împăratului toată puterea cu poala ridicată şi să te înfricoşezi de a face rău sau a te împotrivi poruncilor ce ţi se vor trimite, şi umblă în credinţă cu picior statornic. Pace ţie”. Osebit de haraciul acesta de peste an, pentru carele am arătat acum, mai dă Moldova încă şi la Baeramul sau paştele turcesti ca un peşcheş Împăratului 8.750 de lei şi două blane una de samur preţ de 3.250 de lei şi alta de râs; Validei Sultane adecă mumei Împăratului 7.500 de lei şi o blană de râs; pentru ceară de făclii pentru curtea împărătească 9.000 lei; pentru seu de uns corăbiile cele de oaste 18.000 de lei; lui Chizlar-Agasi (mai mare peste fameni) 2.500 de lei şi o blană de samur; Vizirului 7.500 de lei şi o blană de mult preţ, lui Chihaia 3.750 de lei şi o blană de samur, Tefterdarului 500 lei şi o blană de samur, lui Reis-Efendi 750 lei şi o blană de samur. Celelalte daruri cari se împărţesc pe la slugile împăratului şi ale Vizirului, postavuri, pânzuri de mătase şi blane de samuri mai proaste cari se zic paicea pentru că sunt făcute din picioarele samurilor prea rare ori se coprind în bani mai puţin de 60.000 de lei.
Osebit de acestea când se face vre-un război cu Leşii, sau cu Ruşii, mai are ţara datorie când porunceşte Vizirul, să facă pod peste Dunăre, sau să dea cai pentru grajdul împărătesc sau pentru trăsurile tunurilor şi să dea zaherea, însă cheltuiala acestora se scade din haraci.
La punerea Domnilor, nu se plăteşte totdeauna sumă potrivită, ci se hotărăşte plata aceia, după lăcomia de bani a Vizirului şi după ambiţia candidatului adică a celui ce voeşte să ia domnia; măcar că obiceiul este ca să dea Împăratului 37.500 de lei, Validei Sultane 5.700, Vizirului 22.500, lui Chihaia 11.250, Tefterdarului 1.500, lui Reis-Efendi 750 de lei.
Darurile, ce se zic Bairam-peschiş, pentru celelalte slugi ale curţii şi boieri se sue la 60.000 de lei. Lui Sehimne-Agasi, carele aduce pe Domn în scaun, i se dă 10.000 de lei şi prea de multe ori cuprind toate cheltuelile aceste încă şi până la 300.000 de lei. Numai însă nu le dă Domnul de la camara sa, ci numai ţara are datorie ca să le plătească pe toate.
Încă şi înoirea sau întărirea Domnilor cere cheltuelile sale.
Aceasta este, ori cea mică, sau cea mare, precum am arătat mai sus, cea mică se face numai cu hiuchim ferman care se plăteşte numai cu 37.500 lei sau şi mai puţin, mai ales când este Vizirul voitor de bine Domnului aceluia.
Iară înoirea cea mare, la care se înoeşte hrisovul Domniei, după trei ani ai stăpânirii, cere aseminea cheltuială ca şi la punerea din nou a unui Domn.
Osebit de aceste când se trimite către Domn cu vreo poruncă, vreun Capigi-başa sau altă slugă Împărătească, atuncea nici acela nu poate să rămâe ne dăruit.

CAP. XV. Despre neamul boieresc din Moldova

Cela ce voieşte a cerceta pentru ivirea neamului boieresc, nu are trebuinţă după pilda altor popoare, să crează iscodirile cele neadevărate şi întunecoase. Căci Istoricii Greceşti şi Latineşti carii de toţi învăţaţii lumii sunt cunoscuţi a fi adevăraţi, ne arată lumina cea mai curată la pricina aceasta şi eu nici nu cred că va tăgădui cineva că n'au fost ostaşi şi cetăţeni Romani popoarele acelea, pe care le-au răsădit Traian în Dacia, după ce a biruit el pe Craiul Decebal, risipind toată Împărăţia Dacilor şi când ne-ar lipsi şi mărturiea aceasta, adecă: cum că Adrian după moartea lui Traian, dând barbarilor multe ţări din Asia, numai pentru aceia s'a oprit pe sineşi a nu părăsi şi Daciea, pentru că se temea să nu surpe atâtea mii de Romani, ce locuia într'însa; atuncea cetitoriul cel ştiutor de întâmplările vremilor celor vechi, voind ca să se încredinţeze pentru adevărul pricinei aceştia, îi va fi din destul ca să-şi aducă aminte numai de obiceiul cel necontenit al Romanilor, după care le era lor oprit a nu primi pe niminea în vreun legion de nu va fi din politic şi de neam.
Deci socotim că nu va mai fi de trebuinţă să facem vreo adeverinţă de mărturie împotriva lui Enea Silvie, care zice: că Moldova a fost numai un loc de ocrotire pentru Romanii cei isgoniţi, pentru că nici odinioară mărturiea unui istoric carele a fost pe vremile acelea, nu poate să se socotească mai puţin decât închipuirile şi presupunerile cele de sine ale altuea, carele a fost cu o mie de ani mai târziu.
Iară chipul cu care s'a sădit înainte şi s'a ţinut în Dacia viţa Romană aşa multe sute de ani, de la Traian, până în vremile noastre; nu ne este voea ca să-l descoperim aşa pre larg ci numai singur adevărul acesta îl punem împotriva celor ce sunt cu îndoeală, adecă: limba Moldovenească care mai mult decât toate alte limbi se asemenează cu limba Romană, ne îndreptează la spiţa neamului nostru destul de luminat, încât nimenea nu poate să mai stea împotrivă cu nimic.
Însă noi cu toate acestea, tot nu îndrăznim a zice cu încredinţare, cumcă neamurile boiereşti cele mai de frunte care sunt acum vestite în Moldova, a întrecut cu slava pre neamul acesta şi mai înainte, supt stăpânirea Romanilor când locuia în Daciea; căci prefacerea pământului nostru ne este cunoscută îndestul şi ştim prea bine, că Dragoş descălecătorul Moldovei, n'a dat boierii mai mari celor ce avea nume de neam, ci acelor carii întrecea pe alţii cu vitejia şi cu credinţa, puindu-i în dregătoriile cele politice şi în cele ostăşeşti şi mai ştim încă, că ei prin satele cele ce era pustiite de năvălirile Tătarilor, au aşezat ţărani goniţi de prin ţara Leşască; şi ori că punea numile sale satelor acelora, mai ales care erau făcute de dânşii; sau după cum se vede a fi mai adevărat, li se da lor satele ca un semn pentru că s'au boierit.
Şi prea ştiut este, că în vremile cele mai dincoace, prin puterea turcească răsăpindu-să crăiea Serbilor şi crăiea Bulgarilor, împreună şi scaunul Grecilor căzând sub stăpânire streină, multe neamuri boiereşti din cele mai de frunte ale popoarelor acestora, s'au tras la Moldova ca la locul cel de obştie pentru scăpare de pe vremea aceea şi prin purtările lor cele cu credinţă, au dobândit slavă şi boierie.
Aseminea s'a întâmplat şi cu vreo câteva neamuri boiereşti de ale Tătarilor, care, sau c'au căzut în robie prin răsboaele cele necontenite ce avea Schiţii cu Moldovenii, sau şi pentru neunirile care cumva se întâmpla între dânşii, se pleca de bună-voe Domnilor Moldovei şi creştini făcându-se se punea la slujbele ţării, atât la cele politice cât şi la cele de oaste.
Însă după aceea mai ales în veacul cest trecut, începându-se a se trimete de la Ţarigrad Domni în Moldova şi aceştia până când era ţarigradeni, îşi cumpăra robi Cerchezeşti şi Avaseşti şi după ce'i slujea pe dânşii robii aceştia multă vreme cu credinţă îi punea pe la dregătoriile curţii Domneşti şi după aceea încă şi în starea boierească.
Şi Domnii au mai primit în slujbele boiereşti şi vreo câteva neamuri Leşeşti, mai ales care era plecate asupra ţării, dupre cum şi din Moldoveni, mulţi au primit boerii Leşeşti.
Într'acest chip, înmulţindu-se prea tare numărul boierilor, au socotit Domnii şi au deosebit boieriile în trei stări. În stare cea dintâi au aşezat pe aceia, carii sau că au fost puşi însuşi de Domni prin dregătoriile cele mai mari ale ţării, sau că era născuţi dintr'acelaşi neam, ei au asemenea protie înaintea celor mai mici ca şi boierii cei mari în Rusia.
În starea a doua, sunt curtenii, sau oamenii cei din curte, carii au dobândit un sat şi altul prin moştenire.
În starea a treia sunt Călăraşii, carii pentru folosul moşiilor ce le sunt lor dăruite de Domni totdeauna merg la război cu cheltuiala lor.
Cei mai de pe urmă sunt rezeşii, cari se asemenează cu odnodvorţii Ruseşti şi n'au vecini, ci locuesc câte mulţi în sate şi îşi lucrează moşiile lor însuşi ei, sau cu slugile ce le au năimite.
Neamurile boierilor pe cari le arată dintru început istoriea Moldovenească, sunt încă şi până acum toate şi este de minune, că nici un neam boieresc din cele vechi, nu s'au stins de tot fără numai singur neamul lui Vasilie Albanitul, Domnul Moldovei, carele era mai mult la număr decât toate celelalte; iar acum s'au stins de tot şi măcar că oarecare neamuri au scăpătat la atâta sărăcie încât, din câte cinci mii de case ce avea mai fiecare supt stăpânire, deabia au rămas câte cu cinci, însă tot a rămas măcar neamul.
Deci noi voim ca să arătăm aicea neamurile acestea fiecarele pe numele lor şi fiindcă toate sunt deopotrivă încât pentru vrednicie, pentru aceea le-am pus după rânduiala alfabetică, adecă:
Abazeştii
Arbureştii
Azanii
Arăpeşti
Bantoşeştii
Başoteşti
Balşeştii, (două neamuri)
Bogdăneştii
Bouleştii
Buhuşeştii
Burgheleştii
Buţurenii
Vârlăneştii
Ganeştii
Ghengeştii
Goeneşti
Darieştii
Doniceştii
Durăceştii sau Doneştii
Dragoşeştii
Joreştii
Zorileştii
Isaceştii
Cantacuzenii
Cantimireşti
Carabaşeştii
Carpeştii
Catargieştii
Clucereştii
Costăcheşti, sau Gavriliţeştii
Costineştii, Serbi
Crupenţscheştii, Leşi
Chiriaceştii
Micleştii
Mileştii
Mireştii
Mihuleştii
Movileştii
Moţoceştii
Murguleştii
Naculeştii
Niculeştii, Greci
Paladeştii, Grecii
Petralifii, Greci
Pilateştii,
Pisoscheştii Leşi
Prăjeştii
Razii, Greci
Racoviţeştii
Ropceneştii
Roseteştii, Greci Sturzeştii
Stăvăreştii
Stărceştii
Talpeştii
Tanschii
Totoeştii
Tudureştii, Greci
Turculeţeştii
Tălăbeştii
Tămăşeştii
Tăutuleştii
Urecheştii
Frăticeştii
Hinceştii
Hăbăşeştii
Hăzareştii
Hrisorvergi
Ţibăneştii
Ţifeştii
Cerchezeştii, Cerchezi
Ciogoleştii
Şepteliceştii
Şipoteneştii
Şoldăneştii.
Moldovenii avea[u] mai înainte obiceiu care prin lungimea vremei, s'a fost făcut ea şi o lege de nu da boierie oamenilor celor tineri, măcar de era şi din neamul cel mai de frunte, până când nu îşi arăta ei credinţa la alte slujbe mai proaste şi se făcea iscusiţi prin deprinderi, pentru aceea boierii cei mai mici, îşi da pe copii lor îndată după ce trecea anii copilăriei, de slujea pe la boierii cei mari; însă nu'i punea la altă slujbă fără numai cât slujea la masă şi avea privighere pentru stăpănul lor într'altă casă mai aproape şi după ce 'nvăţa ei până 'n trei ani, obiceiurile curţii şi năravuri împodobite, atuncea stăpânul lor îi punea înaintea Domnului şi prin rugămintea lui îi aşeza între slugile divanului celui mare şi după un an îi schimba în divanul cel mic şi de acolea în spătărie şi după ce da vreunul acolea probe de cugete bune şi de năravuri cinstite, încât putea să aibă cineva vreo nădejde, atuncea să primea între slugile cămării celei mari şi mai trecând vreo câţiva ani, se făcea Postelnicel, prin rugămintea altor boieri, pentru că socotea lucru necinstit să vorbească însuşi părinţii cu Domnul pentru fii săi. De aceşti Postelnicei sunt 12 şi toţi poartă în mâini înaintea Domnului toege albe supţiri, de măsura statului lor.
Şi după ce îşi arăta ei către Domnul şi în slujba aceasta credinţa şi iscusinţa sa, apoi îl punea şi la alte dregătorii ale curţii, încă şi'n slujbile cele de taină; şi aşa după ce îşi petrecea tinereţile sale, îl ridica mai întâi în starea III-a a boieriei şi mai pe urmă la starea cea dintâi, iară când cunoştea Domnul la vreunul o minte prea deosebită şi înţeleaptă, atuncea în puţini ani putea să-l ridice la boieriea cea mai mare, măcar de ar fi fost şi din starea cea mai proastă.
Însă în vremea de acum adăogându-se mândriea şi sărăciea, socotesc boierii, că îşi vor necinsti starea lor, dacă vor sluji pre alţi boieri mai mari; şi fiindcă nici lăcomia cinstii nu le dă voe să trăească prosteşte, ci socotesc numai cu ce chipuri ar putea face prin mijlocirile rudeniilor sale ca să intre în rândul boierilor celor dinlăuntru ce se zic boiernaşi şi să iasă deodată.
Şi pentrucă starea aceasta, este ca şi o răsadniţă a ocârmuirei, din care obicinueşte a să plini numărul boierilor celor mari, pentru aceia nici se poate spune ce fel de neoameni ajung la cele mai înalte trepte ale boieriei, şi aceasta este pricina pentrucare de multe ori se află între boierii cei mari oameni trufaşi, sumeţi şi mânioşi; şi nu numai fără de nici o ştiinţă pentru ocârmuirea trebilor obştiei ci încă cu totul fără de năravuri bune şi fără de vieţuire cinstită, la carii nimic nu se găseşte vrednic de laudă, fără numai acel fel de bunătate, ce este la vreunul dăruită din fire, care n'are ajutor pe dinafară nici c'un fel de creştere.
La această întâmplare socotesc că nu va fi rău ca să povestesc, în ce chip dau Domnii boierii pe la boierii Moldovei. La sfârşitul lui Decemvrie ce este ziua înaintea praznicului sfântului Vasile, toţi boierii din porunca Spătarului celui mare îşi lasă semnele boieriilor sale în spătărie; sau în postelnicie, a doua zi, adecă ziua cea dintâi a lunei lui Ianuarie, cu trei sau patru ceasuri mai înainte de răvărsarea zilii se adună la curte toţi boierii, atât cei ce sunt în slujbă, cât şi cei fără de slujbă şi merg cu Domnul la biserică fără de semnele boieriei asemenea ca când ar fi scoşi de prin dregătorii; şi săvârşindu-să utrenea es din biserică şi se întorc la curte şi Domnul se aşează în scaunul său în spătărie, iară boierii toţi rămân stând afară în divanul cel mic, după aceea Domnul prin cămăraşul cel de taină, chiamă la sineşi pe Postelnicul cel mare, dacă voeşte să-l mai lase în dregătorie; iară dacă nu, apoi chiamă pe acela pe carele a socotit să-l pue în locul lui şi intrând el înlăuntru, îi vorbeşte Domnul, făcându-i aducere aminte pentru slujbile care a făcut ţării, însuşi el sau părinţii lui, arătându-i pricina pentru care voeşte să-l pue într'această dregătorie, sau să-l înoească întru dânsa şi-l sfătueşte să fie cu credinţă, dându-i bune făgăduinţi şi împreună lăudându-se; şi spuindu-i ce are să urmeze; îi dă un toeag de argint, pe care luându-l el, sărută mâna Domnului şi poala hainei lui; şi păşind înapoi puţin, îl îmbracă Cămăraşul cel mare cu un caftan.
Postelnicul cel mare primeşte întâi semnele dregătoriei, nu pentru că el se protimiseşte doară înaintea celorlalţi, căci el este al cincilea după rând, precum am arătat mai sus; ci pentru că el are datorie să chieme înlăuntru pe ceilalţi boieri, pentru aceea fiind el întărit desăvârşit, îndată chiamă înlăuntru, din porunca Domnului, pe acela pe care voeşte Domniea să-l cinstească cu dregătoriea Logofeţiei cei mari, acestuea după puţină sfătuire, îi dă Domnul un toeag aurit; iară Postelnicul cel mare îi pune caftan peste umere şi luându-l cu blândeţe de subsiori, îl apropie către Domn ca să-i sărute mâna şi poala, asemenea slujbă face Postelnicul cel mare şi celorlalţi sfetnici şi boierii de starea întâi.
Iară pe boierii de starea a doua, îi chiamă înlăuntru Postelnicul II-a şi îi îmbracă cu caftan, iară pe cei din starea III-a, îi slujeşte la aceasta Postelnicul III-a, însă pe aceşti de pe urmă nu îi îmbracă cu caftan; ci din porunca Domnească se întăresc numai prin dregătoriile lor. Şi după ce se isprăveşte aceasta, merg toţi cu Domnul iarăşi înapoi la biserică, ca să asculte liturghia şi boierii cei noi, se aşează în biserică pe la locurile celor scoşi din dregătorie, iară aceştia rămân în tinda bisericii, cu ceilalţi boieri.
După săvârşirea liturghiei, chiamă Domnul la masă pe care voeşte el; iară mai de către seară, trimite dar fieştecăruia sfetnic şi boier de starea I-a, câte două pahare de argint cari cuprind mai două oca.
Iară boierilor celor din starea II-a, fieştecăruia numai câte un pahar; şi apoi toţi le bea pline cu vin înaintea Domnului. Cucoanele boierilor celor mari, încă se dăruesc de către Doamnă, câte c'un pahar oareşce mai mic.
A doua zi iarăşi se adună boierii la curte şi mulţămesc Domnului pentru facerea de bine care i-a întâmpinat, aducându-i fieştecarele dar prin Postelnicul cel mare, câte un cal de mult preţ, sau alt lucru frumos ce are, asemenea cinste arată şi Doamnei, cucoanele boierilor întru aceiaşi zi în sala cea mare (Ginechion) adecă a haremului.
În cealaltă vreme a anului, prea rar obişnuesc Domnii să facă schimbare boierilor, măcar că nimic nu poate să-i împedice, ca ori şi în care vreme când vor voi să schimbe pe boierii cei vechi şi să pue pre alţii noi. Însă pentru că s'au fost obişnuit ca să schimbe şi să prefacă boieriile numai la începutul anului, pentru aceia poate că şi ei urmând obiceiului celui vechiu, au ales pentru aceste ţeremonii vremea aceia a anului, care obişnuiau şi ceilalţi Domni mai înainte de dânşii, a o socoti bună pentru treaba aceasta.

CAP. XVI. Despre ceilalţi locuitori ai Moldovei

Eu nu cred că mai este altă ţară de potriva Moldovei, intru care să se afle locuind aşa multe feluri de noroade, căci osebit de Moldoveni, ai cărora moşi s'au întors din Maramureş, mai locuesc întru dânsa şi Grecii, Albaniţi, Sârbi, Bulgari, Leşi, Cazaci, Ruşi, Unguri, Nemţi, Armeni, Evrei şi Tiganii cei plodoşi.
Grecii, Albaniţii, Sârbii şi Bulgarii trăiesc întru dânsa slobozi şi alţii se îndeletnicesc cu neguţătoria, iar alţii slujesc cu leafă la Domnie. Nemţi, Leşi şi Cazacii sunt puţini şi unii sunt ostaşi, eară alţii slujesc în curte, însă din Leşi s'au ridicat vreo câţiva şi în starea boieriei. Iar Armenii sunt supuşi ca şi ceilalţi neguţători şi târgoveţi şi sunt prin oraşele Moldovei şi plătesc asemenea bir la Domnie şi bisericile lor sunt ca şi ale papistaşilor şi nici sunt mai mici nici mai puţin împodobite decât ale pravoslavnicilor şi sunt slobozi de a-şi păzi legea lor. Evreii încă sunt supuşi şi plătesc pre an mai mare bir decât cel de obşte şi cu alt nu se îndeletnicesc, decât numai cu neguţătoria şi cu cârciumăritul şi unde voesc acolo pot să-şi facă sinagogă însă numai de lemn, eară de piatră n'au voe. Ruşi şi Ungurii totdeauna au fost ţărani boiereşti ai Moldovei. Ţiganii sunt împrăştieţi prin toată Moldova şi nici un boier nu este carele să nu aibă robi vreo câteva salaşe de dânşii. Iară de unde şi când a venit acest neam în Moldova, nici ei singuri nu ştiu şi nici în hronicile noastre nu se găseşte nimic pentru dânşi, şi toţi vorbesc un grai amestecat cu multe cuvinte greceşti şi persieneşti şi nimic alta nu lucrează decât meşteşugul zlătăriei şi al ferăriei şi asemenea sunt închipuiţi ca şi ceilalţi ţigani de prin alte ţări, au asemenea năravuri ca şi aceia; şi faptele lor cele mai mari şi semnele cele pentru deosebire, le este trândăvirea şi furtişagul.
Se mai zăbovesc pentru neguţătorie şi Turci mulţi în Iaşi şi prin alte târguri, însă nu le este slobod să-şi cumpere moşii nici într'un loc, cu cât mai puţin măcar să-şi facă casă la târg sau la vreun sat, sau să-şi zidească moschee adecă casă de rugăciune, sau să-şi facă la vedere rugăciunile şi închinăciunile. Măcar că nici Poarta n'a silit ca să li se dea voe nici la unile de acestea şi măcar de ar da Dumnezeu, ca să aibă pentru acest lucru tăcere deapururea.
Cei ce sunt adevăraţi Moldoveni, osebit de stările boiereşti, pentru care am pomenit mai sus, unii sunt târgoveţi, eară alţii ţărani; târgoveţii sunt aceia, carii se află cu locuinţa prin oraşe şi prin târguri, iară ţăranii sunt aceia cari locuesc prin sate; cei de pe la târguri, nu sunt supuşi nimărui fără numai Domniei la care îşi plătesc dăjdiile lor şi se îndeletnicesc la toate lucrurile, iară neguţătorii sunt prea puţini din Moldoveni; pentrucă Moldovanului din fire este născută mândriea, sau să zic mai bine lenea, căci ei ori ce neguţătorie, socotesc că este lucru de ruşine, osebit numai de neguţătoria cu pâinea care o fac ei pe moşiile lor. Şi eu socotesc, că aceasta este pricina cea mai mare, de se găsesc prea puţini din Moldoveni târgoveţi bogaţi şi căci este în ţară necontenit lipsă de bani, măcar de şi se trec preste hotar afară mai multe lucruri, decât cele ce se aduc în lăuntru, căci neguţătorii, cei streini, Turci, Jidovi, Armeni şi Greci, carii se zic ţeleni, au apucat în mâini toată neguţătoria Moldovei, din pricina lenevirei patrioţilor noştri şi turme întregi de dobitoace mici şi mari, pre care le cumpără din Moldova cu puţin preţ, le duc pe la Stambul şi pre la alte cetăţi şi acolo le vând cu preţ îndoit şi întreit. Însă fiindcă aceştia sunt cei mai bogaţi, nu au voie să fie cu moşii şi cu case statorniciţi în Moldova, pentru aceasta banii cei mai mulţi se petrec afară din ţară, iară preste Dunăre înapoi vin prea puţini şi de abia sunt cu îndestulare pentru plătirea birului şi ale altor cheltueli Turceşti.
Ţăranii nici nu sunt drepţi Moldoveni, ci aceia cari se află ţărani, se trag sau din Ruşi, sau din Ardeleni cărora le zic Moldovenii Ungureni şi adevărat că în veacul cel dintâi după descălecarea Moldovei, cu totul a împărţit Dragoş celor ce venise cu dânsul, toată ţara cea nouă care a fost găsită golită de locuitori. Iară mai pre urmă văzând ei că nu este bine ca să lucreze şi să muncească boieri la boieri, pentru că toţi care era din neamul Romanilor se socoteau că sunt boieri şi pentrucă neamul acesta fiind deprins numai cu armele, se socotea a fi mai vrednic, decât a se pune tocma să lucreze pământul; pentru aceia următorii lui Dragoş, au fost siliţi să-şi caute cu învoeala Domnilor, prin alte ţări de prin prejur şi să-şi aducă oamenii carii era deprinşi cu munca şi să-i aşeze pre la moşiile lor.
Adevărul la pricina aceasta îl întăreşte singur numele ţăranului, care se zice la Moldoveni vecin, pentru adeverinţă, precum că aceia au fost întâi ţăranii, carii au fost siliţi la această muncă de armele cele cu noroc ale Moldovenilor. Şi pentru aceia în ţara de sus, unde a început Dragoşeşti[i] a locui, sunt mai multe sate ţărăneşti, iară în ţara de jos, unde au locuit ei mai în urmă, nu sunt alţi ţărani, fără numai aceia, pre carii i'au cumpărat cu bani boierii dela cei din ţara de sus şi i'au pus pe la moşiile lor, sau aceia pre carii i'au cumpărat ei dintre răzeşii aceia, carii pentru sărăcie ş'au vândut moşiile lor cele părinteşti şi i'au silit cu strâmbătate ca să primească jugul supunerei.
Pentru aceea când trage un boier pre vre unul ca să-l supue cu judecată, lesne se poate veadea din ce stare este, căci dacă poate jăluitorul să adevereze, cum că neamul său ar fi stăpânit vreo moşie, (măcar de au şi pierdut-o apoi din pricina sărăciei, sau a vremilor celor turburate), sau că ar fi fost în ciata căIăraşilor, sau a curtenilor, sau a aprozilor, atuncea îndată îl hotărăşte judecata a fi slobod. Pentrucă la slujbele acestea, nimenea nu poate să încapă, fără numai oamenii cei slobozi. Iară dacă n'are cu ce să adevereze aceasta, apoi unul ca acela rămâne subt stăpânirea boierului.
Cei ce au fost aduşi din ţara Leşească şi au fost aşezaţi în mijlocul Moldovei, ş'au uitat limba lor, pentru îndelungarea vremii şi au deprins pe această Moldovenească. Iară Ungurii, pentru c'au rămas nesmintiţi în legea lor cea papistăşească, îşi ţin împreună şi limba lor, măcar că şi pre această Moldovenească toţi o înţeleg.
Aceşti ţărani toţi ori şi din ce limbă ar fi, sunt foarte aspru asupriţi, cu munca stăpânilor lor. Căci lucrul nu le este lor aşezat cu hotărâre, ci numai singur în voia stăpânului stă câte zile să-i lucreze ei. Iară banii sau dobitoacele lor, nu poate el să le ieie cu sila şi agonisindu-şi ţăranul cât de multă bogăţie, stăpânul său nu poate să ieie nici o parte dintr'însa; iară luând-o el cu sila, atuncea judecata îl sileşte ca să i-o dea înapoi. Însă voind el să-i facă strâmbătate, îl bate atâta de mult, până când ţăranul de bună voia sa îi dă ceeace cere el, iară ca să'l omoare, îl opreşte legea şi întâmplăndu-se cu vre un chip ca să-l omoare, atuncea nu numai că stăpânul acela să judecă la moarte, ci încă şi femeia şi copii celui ucis se slobod cu pace. Pentrucă nici nu are putere asupra vieţii sau a morţii unui Moldovean, fără numai singură Domnia. Iară să vânză vreun boier pre ţăranul său, are voie, însă nu afară din satul întru care s'a născut şi dacă voeşte să-şi vânză toată moşia împreună cu ţăranii, i să dă voie.
Mărimea birului lor eate la voia Domniei şi n'are nici nume, nici vreme hotărâtă şi într'adevăr zic, că eu aşi socoti pre ţăranii Moldoveneşti, că sunt cei mai bicisnici decât toţi locuitorii de sub soare, dacă împotriva voinţei lor, nu i-ar scoate din sărăcie rodirea pământului şi săcerişurile cele bogate. Căci ei sunt foarte leneşi şi trândavi pentru lucru, ară puţin, samănă puţin şi totuşi seceră mult şi nu se nevoesc ca să-şi agonisească cu munca, aceea ce ar putea ei să aibă, şi se mulţumesc ca să adune în jătniţele lor, numai atâta cât socotesc că le va fi deajuns într'un an pentru hrana lor, sau până la pâinea cea nouă, dupre cum obişnuesc să şi zică. Pentru aceea când se întâmplă vreun an neroditor, sau când îi împedică dela seceriş vre-o năpădire a protivnicilor, sunt în primejdie să moară de foame, şi dacă au vreo vacă sau două, socotesc că le este destul pentru hrana lor şi a copiilor, pentru că unele dintre dânsele dau pe zi câte 40 sau cel mai puţin 24 oca de lapte şi dacă are unul 20 de stupi prea lesne poate din venitul lor să-şi plătească birul pe tot anul. Căci când este şi timpul dupre pofta prisăcarilor, atuncea fieşte care stup dă pre an câte şeapte roi. Apoi socoteşte, că la retezat din toţi se scoate câte două sau şi mai multe oca de miere şi ocaua se vinde câte o rublă.
Cei ce locuesc la munte, au oi, miere şi poame cu îndestulare şi cei dela câmp au pâine, boi şi cai. Iară la cei ce sunt megieşi cu Tatarii, le merge mai rău decât la toţi. Căci Tătarii nu numai că fură dela dânşii toate cele ce pot să apuce, ci cu chip că merg cu războiu asupra Leşilor, răzbat în Moldova şi fac prăzile cele mai mari, prind pre toţi locuitorii de prin sate şi ducându-i cu dânşii, îi vând la Ţarigrad cu chip că sunt Ruşi, măcar că acest fel de năpădire de mult s'a oprit de multe ori prin poruncile împărăteşti, însă la aceasta cine poate să se păzească aşa bine, de şeretlicurile Tătarilor? Şi pre cei ce îi duce întâmplarea la Ţarigrad sunt mai norociţi; căci acolo dacă găsesc Capuchihaielile Domniei, pre vreun Moldovan robit, unde îl găsesc de acolo îl iau fără de plată şi îl slobozesc cu pace.
Cele ce am pomenit mai sus pentru ţăranii Moldovei, numai cu locuitorii din trei ţinuturi nu se urmează asemenea. Căci ei măcar că nu sunt din starea boierească, însă nu sunt supuşi nici la un boier şi sunt de sine ca o republică, adecă cel dintâiu este: Câmpul lung în ţinutul Sucevei şi este ocolit cu cele mai înalte vârfuri de munţi şi sunt într'însul ca vreo cincisprezece sate şi fieştecare au obiceiuri şi judecăţi ale lor deosebite. Uneori primesc şi dela Domnie doi Vornici, însă de multe ori îi şi gonesc afară din ţinut, când întărâtă cugetele locuitorilor asupra lor şi se lasă în nădejdea cetăţilor ce au făcute din fire. Ei nu pricep lucrul pământului, pentru că nici au ţarini prin munţii lor, ci tot lucrul lor este numai păstoriea oilor şi împreună plătesc şi ei bir pre tot anul, însă nu atâta cât li se cere lor dela Domnie, ci numai cât făgăduesc ei Domnilor la intrarea în scaun şi aşezământul acesta totdeauna îl înoesc ei prin trimişii lor, când se pune stăpânitor nou în Moldova şi când voeşte vre un Domn să urmeze mai aspru cu dânşii şi să le arunce alte sarcini noui, atuncea ei nu stau îndelung la tocmeală, ci cu toţii nu voesc să le primească şi fug prin părţile cele nerăsbătute ale munţilor. Pentru aceasta şi Domnii, nici odată n'au cerut dela dânşii mai mult, fără numai atâta cât s'au îndatorit să dee.
Uneori prin îndemnările unor capete răscolnice, au eşit ei de supt stăpânirea Domnilor şi s'au dat supt paza Leşilor, care întâmplare a şi dat pricină unora din istoricii Leşeşti, de au zis, că Moldova a plătit dajdie la Leşi.
Însă aceasta este ştiut de fieşte carele: că Moldova mai înainte până a nu cădea supt stăpânirea turcească, avea aşezământ de pace cu Leşii, după cum mărturiseşte însuşi vlădica Piaziţius, măcar că'i stă împotrivă Dlugoş, Sarniţius şi Oricovius. Iară după aceea începând a plăti haraciu la Turci, nici n'au avut Leşii gând ca să o silească să fie supt ascultarea lor, ci mai ales unii din Craii lor umbla să le dea ajutor, ca să se pue iarăşi în slobozenia ce avea mai înainte.
Al doilea republică mai mică, este Vrancea în ţinutul Putnei, la hotarul ţărei Româneşti din toate părţile încunjurat cu munţi straşnici şi sunt întru dânsul 12 sate cu două mii de case şi nici locuitorii aceştia n'au ştiinţă pentru plugărit. Pentru că şi ei se îndeletnicesc cu păstoriea oilor, ca şi Câmpulungenii, şi plătesc pre an la Domnie o dajdie ştiută şi hotărîtă şi se ţin cu legile sau obiceiurile lor iară porunci şi judecători dela Domnie nu primesc.
Al treilea, este Tigheciul, în ţinutul Fălciilor adică un codru ce este despre hotarul Tătarilor de Bugeag şi este pieptul Moldovei cel mai tare între Prut şi între Basarabia. Locuitorii plătesc la Domnie pre tot anul o dajdie mică şi sunt toţi călăreţi şi mai nainte era ei la număr opt mii de oameni, iară acum deabia sunt două mii pentru oaste şi întrec cu vitejiea pre toţi ceilalţi Moldoveni, încât se obişnueşte a se zice pentru dânşii acest proverb „Cinci Tătari de Crăm, plătesc mai mult decât zece de Bugeag şi cinci Moldoveni, biruesc pre zece Tătari de Crăm. lară cinci Codreni adecă, Tigheceni, bat pre zece Moldoveni”. Pentru dânşii am vorbit mai mult la partea întâea.

CAP. XVII. Despre năravurile Moldovenilor

Fiindcă ne-am apucat să arătăm năravurile Moldovenilor, pentru care lucru nici unii din cei străini, sau prea puţini au ştiinţă adevărată, dragostea ce avem asupra patriei noastre, şi neamul dintru care suntem născuţi, ne îndeamnă ca să lăudăm şi să închinăm pre locuitorii ţării, cărora avem să le mulţămim pentru iubirea noastră, ne stă însă şi dragostea adevărului în cale, ca să lăudăm aceia, care cu dreptate ar fi să se hulească. Căci mai de mântuire le va fi lor, când li se vor aşterne slobode înaintea ochilor greşalele care le fac, decât să fie înşelaţi şi amăgiţi cu vreo măgulire mângăioasa şi apărare iscusită şi prin aceia să creadă că urmează bine întru greşalele acele, pentru care toată lumea cea cu năravuri bune îi huleşte. Deci noi din pricina aceasta voim să zicem curat, că noi la năravurile Moldovenilor nu putem să aflăm nimic lesne ca să putem lăuda, osebit de credinţa cea adevărată şi primire de oaspeţi.
Din toate greşalele care sunt obişnuite şi pre la alţi oameni, au şi Moldovenii de nu prea multe, încă nu prea puţine.
Năravuri bune sunt rari la dânşii, pentru că nu au nici creştere cum se cuvine, nici deprindere la năravurile cele bune şi pentru aceia cu greu se va găsi vreunul mai împodobit cu năravuri bune decât alţii, de nu va avea vreo fire bună spre ajutor.
Dârziea şi semeţiea este maica şi sora lor, căci dacă are vreunul cal bun şi arme bune, atuncea gândeşte că nici un om nu poate să-l întreacă şi nu s'ar feri, de ar fi cu putinţă însuşi cu Dumnezeu să se lupte. Şi toţi de obşte sunt îndrăzneţi şi semeţi, foarte înţinaţi de a începe gâlceavă, însă prea lesne să liniştesc şi se împacă iarăşi. Luptă cu sabia câte doi numai, nu obişnuesc; şi ţărănimea încă prea rar se întoarce la arme, numai din vorbe, ci cu beţe, cu ciomege şi cu pumnii astupă gura cea fără de omenire a protivnicului lor şi asemenea fac şi ostaşii, rar săr cu sabia unul la altul numai din sfadă şi când se întâmpla aceasta vreodată, trebue aciea sa sufere pedepsele cele mai cumplite. Ei cu toţii sunt şegalnici şi veseli şi inima nu le este departe de gură; însă dupre cum uită degrab mânia, asemenea şi prieteşugul nu ţin îndelung şi de băutură n'au greaţă prea mare, însă şi prea tare plecaţi asupra ei încă nu sunt. Desfătarea lor cea mai mare este uneori a petrece în ospeţe dela 12 ceasuri până la 9 după miazănoapte şi alteori şi până la revărsarea zilei şi beau până ce varsă. Dar aceasta încă nu se obişnueşte în toate zilele, ci numai pe la sărbători mari şi earna când este vreme rea, şi sileşte frigul pre oameni ca să şează pre la casele lor şi să-şi încălzească mădulările cu vin. Rachiu nimenea nu iubeşte, fără numai ostaşii, iară ceialalţi beau numai câte un pahar înainte de masă. Cei ce locuesc în ţara de jos şi pe lângă hotarul ţărei româneşti, iubesc vinul mai mult decât ceilalţi.
Odineoară s'au apucat pre rămas un Moldovean cu un Muntean, să vază carii sunt mai beţivi, Moldovenii sau Muntenii, ş'au mers pe podul din Focşani, care este hotar între Moldova şi între ţara Românească şi atâta sau gâlcevit amândoi cu paharele, până când a căzut Munteanul de multă băutură de vin. Iar pre Moldovean pentru învingere, l-au dăruit Domnia cu boerie.
Arcul îl întind ei foarte bine, şi se pricep a purta şi suliţa. Iar cu sabia totdeauna fac ei mai multă izbândă, iar puşte poartă numai vânătorii, pentru că zic că este lucru cu ruşine, să se lupte la oaste cu acest fel de arme, cu care nu poate să se cunoască nici meşteşugul războiului nici vitejia.
Ei la începutul războiului totdeauna sunt foarte vitezi şi de al doilea mai slabi de inimă.
Iar dacă îi înfrâng protivnicii înapoi, atuncea prea rar au bărbăţie să înceapă de a treia oară, însă au învăţat dela Tătari de se întorc iarăşi înapoi din fugă şi prin această apucare cu meşteşug, au smuls biruinţa de multe ori din mâinile protivnicilor.
Către cei robiţi se arată acum cu blândeţe şi acum cu tiranie, după cugetul lor cel nestatornic şi să ucigă pre vreun Turc, sau vreun Tătar, socotesc drept datorie creştinească şi pre cel ce se arată cu blândeţe către aceste neamuri, îl socotesc că nu este creştin bun; şi această urmare au adeverit-o ei prea cu îndestulare la pustiirea aceasta mai de pre urmă a Bugeagului, când a năvălit Petriceicu asupra Basarabiei, după războiul Austriecesc.
Ei nu au măsuri în cugetile lor, când le merge bine sunt semeţi, iar de le merge rău părăsesc bărbăţiea şi la vederea dintâiu nimic nu li se pare cu greu. Iar dacă li se întâmplă la aceia cât de puţină sminteală împotrivitoare, atuncea cad în uimire şi nu ştie ce să facă şi la urmă, dacă văd că ostenelile lor sunt zădarnice, se căesc că s'au apucat însă prea târziu.
Deci dar nu putem zice alt nimic, fără numai că. din prea osebită şi nemărginită provedinţă a lui Dumnezeu, o împărăţie aşa mare şi înfricoşată a Otomanilor, biruind cu armele sale pre toată puterea romanilor în Asia şi o bucată nu prea mică în Europa şi pre Unguri, Sârbi, Bulgari şi alte stăpâniri nenumărate, aducând cu sila sub stăpânirea sa şi pre Greci norodul cel mai înţelept. Iar pre un norod aşa prost şi fără de putere, n'a fost vrednică ca să-l silească cu război, ca să i se plece sub stăpânire şi mai pre urmă umblând de atâtea ori să lepede jugul cel primit de bunăvoe, totuşi a rămas neatins şi nesmintit, atât la obiceiurile lui cele politiceşti cât şi la orânduelile cele bisericeşti.
De alta, nu numai că Moldovenii nu sunt iubitori de ştiinţi, ci mai la toţi le sunt şi urâte. Şi aşa nici numele ştiinţelor şi ale meşteşugurilor frumoase nu le sunt lor cunoscute; şi zic, că oamenii cei învăţaţi îşi perd minţea şi când voesc să laude învăţătura cuiva zic că este nebun de ştiinţa cea multă şi cel mai de ocară lucru este pentru că zic, că numai preoţilor se cuvine să, înveţe, iar pentru mireni este destul să citească şi să scrie şi să-şi iscălească numele şi să ştie cum îşi vor pune la isbod boii, caii, oile, stupii şi altele de acestea; iar celealte toate sunt netrebuitoare.
Femeile lor măcar că nu le ascund de bărbaţi aşa cu băgare de seamă ca Turcii, însă totuşi obişnuesc prea rar a se depărta de pe la casele lor, dacă sunt măcar de puţină ceva stare.
Cucoanele boierilor sunt bine închipuite, iar pentru frumuseţe cu mult mai în urma celor proaste. Căci acestea sunt cu chip mai frumos, iar cele mai multe sunt desfrănate unele beau pe acasă vin mult, iar la adunare prea rar se arată vreuna beată. Pentrucă un obraz femeesc se socoteşte a fi mai cinstit cu cât mănâncă şi bea mai puţin pe la ospeţe, şi pentru aceia prea rar poate cineva să o vază aducând câte o bucăţică la gură, sau să-şi deschiză buzele până întru atâta, ca să i se vază dinţii, ci aşa de tăinuit vâră bucatele în gură, cu cât îi este prin putinţă, şi nimic nu socotesc mai de ruşine, decât a se vedea părul capului la vreo femee cu bărbat sau văduvă şi este cea mai mare greşală, a descoperi la vedere capul vreunei femei. Însă fecioarele socotesc ruşine să-şi acopere capul măcar cu cât de subţire pânză, pentrucă goliciunea capului, o înţeleg semn de feciorie.
Celelalte obiceiuri atâta sunt deosebite, ca şi aerul în cele mai multe părţi ale ţării. Locuitorii din ţara de jos, care sunt obişnuiţi de mult să trăiască în răsboiu cu Tătarii, sunt ostaşi mai buni şi oameni mai sălbatici decât ceialalţi şi mai mult sunt rescolnici şi nestatornici şi dacă n'au niciun protivnic străin să bată războiu, atuncea de trândăvire prea lesne se amăgesc şi stârnesc zurba asupra mai marilor săi, însă şi însuşi asupra Domniei. Pentru Dumnezeiasca slujbă au puţină ştiinţă şi mulţi dintre dânşii, mai ales oamenii cei proşti, cu toţii zic: că fieştecăruea om este hotărâtă dela Dumnezeu ziua morţii sale şi mai înainte de ziua aceea nu poate nimenea să moară, nici să piară la războiu, şi aceasta le dă lor atât de mare bărbăţie, încât, uneori orbeşte se slobod asupra protivnicilor lor. A ucide, sau a prăda pre Turci, pre Tătari şi pre Evrei, nu socotesc că este păcat nici ucidere, şi cei ce locuesc aproape de Tătari, fură şi ucig cu sirguinţă şi când fac vreo pradă în ţara Tătărască, zic că n'au prădat, ci ş'au întors numai al lor înapoi, pentru că zic că Tătarii n'ar fi având acum alt nimic, fără numai aceia ce au apucat cu sila dela strămoşii lor. Prea curviea este rară la dânşii. Iară cei tineri nu numai că socotesc a nu fi păcat, ci încă le este cinste ca să iubească pre ascuns curviea până ce sunt holtei, asemenea ca când ar fi slobozi de toate legile. Pentru aceia de multeori se aude la dânşii vorba aceasta:
„Fătul meu! fereşte-te de furtişag şi de ucidere, că eu nu te voi putea scăpa de spânzurătoare, iară pentru că te vei culca cu cineva, n'ai să porţi frică de peire, numai să plăteşti banii pezevenchiului”.
Primirea lor de oaspezi, care o arată către cei nemernici şi drumeţi este foarte vrednică de laudă, căci măcar că sunt prea săraci din pricină că se află megieşi cu Tătarii, însă niciodată nu este să nu dee oaspeţului sălaş şi mâncare, ţiindu-l în dar trei zile împreună cu dobitocul său şi pre cel nemernic îl primesc cu feţe vesele, ca când ar fi frate, sau altă rudenie a lor şi unii aşteaptă cu masă până la 7 ceasuri din zi şi ca să nu mănânce singuri trimit pre slugi pe la căi, ca să cheme la masă pe câţi drumeţi îi vor întâmpina. Numai singuri Vasluenii n'au lauda aceasta, că ei nu numai că îşi închid casele şi cămările de către oaspeţi şi când zăresc pre vreunul că vine atuncea se tăinuesc, îmbracă haine sparte, şi vin înapoi în chip de calici, şi cer milostenie însuşi dela cei străini.
Locuitorii de ţara de sus, au mai puţină pricepere la războiu şi nici sunt deprinşi aşa bine cu armele, căci ei mai bucuroşi îşi agonisesc pâinea în sudoarea feţelor sale ş'o mănâncă cu linişte şi în odihnă.
Asupra religiei sunt plecaţi mai până la Eres şi nu numai în ţinutul Sucevei sunt vreo 60 de biserici de piatră şi în toată ţara de sus mai mult de 200 mănăstiri mari de piatră, ci încă şi munţii sunt plini de monahi şi de sahastri, carii acolo în linişte îşi jertfesc lui Dumnezeu viaţa cea cuvioasă şi singuratecă.
Furtişag este între dânşii prea puţin, sau nici ca cum şi totdeauna s'au aflat buni credincioşi Domniei şi măcar de s'a şi întâmplat între dânşii vreo turburare, însă şi aceea a fost numai din pricina boierilor de ţara de jos şi mai înainte de a se căsători sunt curaţi şi sunt oameni prea încuviinţaţi cu cari prea rar se află asemenea vreunul din ţara de jos.
În slujbele ţării sunt mai harnici decât ceilalţi şi trebile gospodăriei le fac foarte bine şi poruncile le plinesc cu cea mai mare râvnă şi la primirea oaspeţilor, se îndeletnicesc mai mult decât ceilalţi locuitori din ţara de jos.
Jocurile Moldovenilor au cu totul altă închipuire, decât pre la alte popoare, căci ei nu joacă doi cu doi, sau patru cu patru, ca Franţezii, sau ca Leşii, ci joacă mai multe obraze deodată, împrejur sau în rând şi altădată nu joacă bucuroşi, fără numai la nunte, când se ţin toţi de mână şi joacă împrejur cu pas potrivit după cântare, mergând despre dreapta spre stânga, atuncea se chiamă horă, iară când stau în rând şi se ţin de mână, însă fruntea şi coada slobodă, atuncea se chiamă danţ cu cuvânt Leşesc.
La nunte sunt obişnuiţi să joace mai înainte de cununie în ogradă, sau şi în drum şi adecă cu două rânduri, unul de bărbaţi şi altul de femei şi la amândouă rândurile pun câte un povăţuitor, om bătrân şi cinstit, carele poartă în mâini toiag de lemn poleit şi legat la capăt cu naframă cusută şi unul dintre dânşii trage după sineşi pre ceilalţi din rândul său, despre dreapta spre stânga şi iarăşi despre stânga, aşa încât să stea faţă în faţă. După aceia îndărăpt spate la spate şi apoi se întoarce fieştecare rând cu încordare atâta de încet ca să nu se încurce, încât abia se poate zări vreo mişcare şi întru amândouă rândurile îşi alege loc fieştecarele după cinstea sa Cocoanele şi fecioarele boierilor, îşi iau loc dupre starea bărbatului, sau a tatălui lor, însă locul cel dintâi, este pentru povăţuitor, al doilea, pentru Nun şi al treilea pentru Mire. Asemenea şi în rândul femeilor este întâi povăţuitorul; apoi nuna, după dânsa mireasa, măcar de sunt şi de stare mai proastă decât ceilalţi iară la urmă se amestecă amândouă rândurile şi joacă ocol împrejur, avându-şi fieştecarele femeia sa din dreapta, iar holteii câte o fată de starea lor şi uneori obişnueşte hora să se întoarcă în trei părţi sau patru, sau şi într'unul, dupre voia şi iscusinţa povăţuitorului.
Osebit de jocurile acestea ce se obicinuese pre la veselii, mai sunt şi alte jocuri cu eres, alcătuite cu număr nepotrivit adică 7, 9, 11 şi jucăuşii se chiamă căluşeri şi se adună odată într'un an, se îmbracă în haine femeeşti şi pun pe cap cunună de pelin împletită şi împodobită cu alte flori, vorbesc cu glas femeesc şi ca să nu se cunoască, îşi învelesc faţa cu pânză albă şi in mâini poartă sabie goală, ca să taie cu dânsa ori şi pre cine ar cuteza să le descopere faţa, căci puterea aceasta le-au dat-o lor un obiceiu vechi, aşa încât nimenea nu-i poate trage la judecată când fac vreo ucidere întru acel chip.
Povăţuitorul cetei se chiamă Stareţă şi cel de al doilea Primicer şi are datorie să întrebe ce fel de joc pofteşte Stareţa şi apoi să spue celorlalţi în taină, ca să nu auză norodul numele jocului, până când nu-l va vedea cu ochii, pentrucă ei au mai mult de o sută de sărituri şi unele aşa de potrivite, încât aceia cari joacă se pare că nu se ating de pământ ci se poartă în văzduh şi cu acest fel de urmări, cu jocuri şi cu săltări, prin toate târgurile şi satele se petrec acele zece zile, ce sunt între praznicul înălţărei, şi a coborîrei Sfântului Duh, şi într'această vreme nu se culcă ei nicăeri, fără numai sub straşinile bisericilor şi zic: că de se vor culca la alt loc, ar fi căzniţi de strigoaice şi când se întâlnesc pre drum două cete de căluşări, bat război una cu alta şi ceata cea biruită face loc celeilalte şi după ce fac învoiala de pace, apoi ceata cea biruită este supusă celeilalte nouă ani şi întâmplându-se să se omoare vreunul la acest fel de bătălie, atuncea nu se încape judecată şi nici judecătorul nu întreabă pre cel ce a făcut ucidere şi cel ce intră în vreo ceată de acestea, trebue nouă ani în tot anul să se afle adunat dimpreună, iar întâmplându-se să nu se arate vreodată, atuncea zic ceilalţi că este căznit de duhuri rele şi de strigoaice şi prostimea cea eretică crede, cum că ei au putere să gonească acel fel de boale. Căci ei fac vindecare într'acest chip, adecă: aştern la pământ pre acel bolnav şi încep a sări şi la o notă anume a cântării îl calcă fieştecarele dela cap până la călcâie şi mai pre urmă îi zic la urechi nişte cuvinte alcătuite de dânşii într'adins şi poruncesc beteşugului să se depărteze şi după ce fac ei aceasta de trei ori în trei zile, apoi urmează lucrarea care o nădăjduea ei; şi aşa într'acest chip cu prea puţină osteneală se pot vindeca boalele cele mai grele cari se împotrivesc meşteşugului doftoresc. Asemenea lucrare are nădăjduirea şi în farmece.

CAP. XVIII. Despre obiceiurile logodnelor şi a nuntelor în Moldova

Fiindcă am arătat pentru purtările şi năravurile Moldovenilor, socotesc că cititorul cel iubitor de ştiinţă nu va fi nemulţumitor ca să-i descoperim în scurt şi obiceiurile ce au ei pe la logodne şi pe la nunţi.
Ei căsătoresc pre copiii lor la vârsta care este hotărâtă de biserică şi este ruşine ca să-şi ceară fecioara bărbat, căci obiceiul ţării este ca să-şi aleagă holteii loru-şi neveste, iară nu părinţii fecioarelor să-şi caute gineri. Drept aceia plăcând unui holtei o fecioară, trimite la părinţii aceia starosti, cari se chiamă peţitori, cu cuvânt Latinesc, care este stricat din cuvântul petitores şi aceştia ispitesc pre departe cugetele părinţilor fecioarei, ca să nu le fie atuncea ruşine, când n'ar voi părinţii şi cunoscând că le este lor voia ca să o deie, apoi merg starostii în casa fecioarei cu toate rudeniile mirelui şi cel mai de frunte dintre starosti începe să aducă cuvânt, pre care l'am pus şi noi aice, pentrucă mai în tot locul obişnueşte, să se facă cu aceste cuvinte, adecă:
„Moşii şi strămoşii părinţilor noştri celor mai dinainte umblând la vânat prin codrii, au aflat această ţară, întru care ne aflăm şi noi acum şi ne hrănim şi ne desmierdăm cu mierea şi cu laptele dintr'însa. Deci prin pilda aceasta fiind îndemnat şi slăvitul boer (N), a mers la vânat prin câmpi, prin codrii şi prin munţi şi a dat preste o fiară, care fiind ruşinoasă şi cinstită, nu a stătut faţă cu dânsul, ci a fugit şi s'a ascuns şi viind noi pe urma ei, ne-a adus într'această casă. Deci, D-voastră trebue să ne-o daţi sau să ne arătaţi unde a fugit fiara aceasta pre care noi cu atâta osteneală şi sudoare am gonit-o din pustie”. Şi mai adaogă încă şi zice şi alte alegorii şi metafore după cum se pricepe.
Iară părinţii zic dintâi, cumcă acest fel de fiară n'a venit în casa lor, ci poate că ei i-au rătăcit urma şi ea se va fi ascuns aiurea, la vre-un megieş. Însă dacă silesc starostii ca numai decât să le-o arate, atuncea scot părinţii înaintea lor, o fată urâtă şi bătrână, îmbrăcată cu strae sdrenţuroase, şi întreabă ei pe starosti de este această fiara aceia pe care o caută ei. Atuncea starostii zic, că nu este aceia. „Căci fiara lor este cu părul galben ca aurul, cu ochii ca de şoim, dinţii săi stau ca mărgeaua, cu buzele roşii ca cireşile, la trup ca o leoaică şi la piept ca o gâscă, cu grumajii ca de lebădă, degetele mai gingaşe decât ceara, şi faţa mai strălucitoare decât soarele şi luna”. Şi dacă tăgăduesc părinţii dealdoilea precumcă nu au văzut de acel fel de fiară, atuncea starostii dau răspuns, zicând: „Că câinii lor atâta sunt de adulmecatori încât niciodată nu i-au înşelat şi acum le-au dat semnele cele mai adevărate, cumcă fiara aceia pe care o caută ei ar fi ascunsă acolea”. După aceea lăudându-li-se şi cu arme şi cu silă scot apoi părinţii pre fiica lor, împodobită dupre putinţa şi averea lor şi văzând-o starostii zic, că aceasta este fiara pre care o caută ei şi atuncea chiamă pre un preot, sau dacă acesta este împedicat cu alte trebi, apoi chiamă pre cei mai bătrâni din megieşi şi înaintea acestora îşi schimbă mirii inelele şi după aceea îndată iarăşi tăinuesc părinţii pre fiica lor şi aşează masă şi în vreme când şed la masă, hotărăsc ziua aceia întru care va să fie nunta.
Iară dacă sunt mirii feciori de boieri, atuncea fără de învoeala Domniei şi fără de mărturia arhiereului nu poate să fie nici logodna nici cununia, căci cu pecetluitul sau mărturia arhiereului se ia aminte ca să nu se facă vreo nuntă în potriva aşezământurilor bisericei, şi cu învoiala şi ştirea Domniei, pentru ca să nu se unească mai deaproape prin legătura aceasta multe neamuri boiereşti fără de voia Domniei.
Şi după ce se hotărăşte ziua întru care va să fie nunta, atuncea în Lunea cea dinainte merg rudeniile dimpreună atât la casa mirelui cât şi la casa miresei şi aduc muzicanţi, cari rar pot să fie alţii de cât numai ţiganii şi se ospetează unii cu alţii şi după ce se râdică masa, apoi fetele şi alte femei cern făina cară este ca să fie pentru nuntă, pentru aceia să şi zice, ziua cernutului, şi dacă sunt tot într'un târg sau întru'un sat, sau măcar dacă nu sunt tocma cale de 2 sau 3 zile depărtate una de alta, apoi atuncea se începe veselia nunţei de Joi, la amândouă părţile şi ţine până Duminică. Iară Duminică se gătesc toţi prietenii şi rudeniile mirelui ca să aducă mireasa, şi trimit înainte conăcarii să spue de venirea mirelui şi cei ce sunt adunaţi la mireasă, străjuesc la drum şi caută să-i prinză până a nu sosi ei la casa miresei şi ei pentru ca să nu li se întâmple aceasta îşi caută cai foarte ageri, iară de se întâmplă să se prinză, apoi la oamenii cei proşti îi leagă pre dânşii foarte vârtos şi îi pun îndărăpt pre cai, iară la cei mai de frunte, numai cât îi încunjiură rudeniile miresei, şi luându-i între dânşii îi duc la casa ei ca când i-ar fi robit şi după ce sosesc acolo, îi întreabă pre dânşii ce caută? Iară ei dau răspuns că ar fi trimeşi să vestească război şi oastea încă îndată va sosi, ca să ia cetatea. Şi după ce zic ei cuvintele acestea îi poftesc înlăuntru şi îi silesc de bea vreo câteva pahare de vin şi după aceia îi trimet earăşi înapoi cu vreo câţiva din oaspeţii miresei şi după ce văd oamenii miresei, că se apropie mirele, dau drumul conăcarilor cu ocări şi degrab să întorc iarăşi înapoi şi dacă pot petrecătorii mirelui ca să-i ajungă pre dânşii, apoi asemenea îi leagă şi ei şi iau împreună cu sine şi după aceia adunându-se amândouă părţile de oaspeţi la casa miresei, fac întrecere cu alergarea cailor, dându-se bacşiş celui ce se arată mai cu vitejie. Adică la cei mai proşti o năframă, iară la cei mai cinstiţi postav de bun preţ, sau vreo pânză de mătasă, şi după ce se trimet oamenii înainte ca să puie semne unde să alerge şi dând unul prin chiot semn ca să alerge, atuncea cei ce socotesc că au cai mai buni dau pinteni şi cela ce ajunge întâi ia acel bacşiş singur din mâna miresei şi calului său i se pune cunună de flori împodobită.
Seara după vecernie merg mirii la biserică cu toată slava câtă le este lor prin putinţă şi primesc cununia. În mijlocul bisericei se aşterne un covor, pe care stă mirele deadreapta şi mireasa deastânga şi sub dânsul pun galbeni, atât sub picioarele mirelui cât şi sub ale miresei, iară la oameni cei mai proşti pun taleri, un semn care se înţelege că ei nu caută la lume, ci toată mărirea sa o calcă în picioare. Lângă dânşii stau nunii cu două făclii potrivite şi aşa le citeşte preotul slujba cununiei şi le schimbă inelele câte de trei ori şi împodobindu-i pre amândoi cu cununi îi poartă pre la icoane ca un danţ, cântând cântăreţii obişnuita cântare.
În vremea aceasta aruncă rudeniile pre la cei ce stau împrejur arginţi mărunţi (parale), nuci şi hamei uscat, ca să arate că cer de la Dumnezeu dătătorul de viaţă numai timpurile cele roditoare de nuci şi de hamei, iară cealaltă bogăţie şi însumuţare a lumei aceştia, pre toată trebue să o lepede. Pre urmă dă preotul la amândoi tinerii pâine întinsă în miere şi gustă de trei ori ca un semn de iubire şi de unire nedespărţită. Şi pentru ca să dea preotul pricină privitorilor să râză la această prăznuire de veselie, îi amăgeşte de trei ori cu această îmbucătură, şi luând sfârşit şi obiceiurile acestea să întorc apoi cu toţii iarăşi la casa miresei cu aceiaşi orânduială cu care au venit înhobotând faţa miresei cu o pânză prea subţire de mătase roşie, priponind-o cu două săgeţi pe care apoi le bat în perete la capul tinerilor, fraţii sau rudeniile miresei atuncea când este să se aducă mireasa la cămară.
Şi apoi mănâncă şi bea alte ori până la nouă ceasuri dimineaţa şi după al noulea ceas să aduce pre masă un cocoş fript cu pene cu tot, iară unul dintre oaspeţi intră sub masă şi cântând ca cocoşul vesteşte revărsarea zilei şi după aceia dând toţi oaspeţii câte un bacşis bucătarului, să ridică de la masă, iară mirele cu mireasa, ţiindu-se de mână stau în mijlocul casei şi un scriitor citeşte cu glas izvodul cel de zestre şi apoi zestrea aceasta care era mai înainte pusă într'o casă deosebit ca să o vază toţi oamenii, se încarcă toată într'un car şi se aduce la casa mirelui. După aceia povăţuitorul sau vătăşelul miresei cere în numele ei ertăciune dela părinţii sei, adică: face pomenire pentru naşterea, pentru creşterea şi pentru alte faceri de bine care a avut ea de la dânşii şi le mulţumeşte pentru dânsele şi îşi cere blagoslovenie de la dânşii şi această blagoslovenie i se dă ei sau însuşi prin gura părinţilor săi sau şi prin alţii în numele părinţilor şi pentru amândoi rugând pe Dumnezeu şi pe îngerul lor cel păzitor ca să-i păzească şi să le dee dragoste deplin şi pat nespurcat şi apoi le dau la amândoi să bea câte un pahar de vin, care se chiamă băutura căii cei înţelepte; şi aşa îi slobod dela sine şi când voiesc să iasă pe uşa casei, atuncea le stau înainte la uşă cu sabia scoasă, fraţii miresei sau dacă nu are fraţi apoi fraţii părinţilor ei şi îi propesc stând în uşă cu sabia curmeziş ; iară mirele se rescumpără pe sine dela dânşii cu un cal bun sau cu alt dar ce are la îndemână şi eşind să suie mireasa numai singură într'o trăsură dimpreună cu maica sau o soră a mirelui, pentrucă din casa părintească nu poate să ia cu sine nici slugă nici slujnică şi aşa merge după bărbatul său carele merge înainte. Şi după ce sosesc la casa mirelui mai deşartă vreo câteva pahare de vin şi după aceia duce nuna pe tineri la cămară iară mirele să ia aminte ca să poată înţelege a doua zi oarece părinţii nevestii pentru fiica lor, căci ei a treia zi după nuntă vin la dânsa cu toate rudeniile lor ca să o vază, care se chiamă cale prea mare, pentrucă întru acea călătorie, dupre cum să întâmplă, sau se împărtăşesc părinţii de cinste multă sau de ruşine multă, căci dacă se află fiica lor fecioară, atuncea nu numai că sunt toate bune, ci încă îi şi ospătează cu masă frumoasă, la care se aduce după aceia şi cămaşa miresei pe un blid cu semnele fecioriei şi o arată pe la toţi, la care obişnueşte să arunce fieşte carele câte un bacşiş mic însă aceasta se face numai între oamenii cei proşti, iară la cei cinstiţi să arată numai la socri.
Iară dacă fiica lor şi-a fost stricat fecioria mai dinnainte, atuncea a doua zi după mâncare, chiamă mirele la sine pe toate rudeniile sale şi le arată că nu ş'a găsit mireasa fecioară, deci ei caută căruţele cele mai rele şi cu curele rupte înhamă pe părinţi în loc de cai, după ce vin şi Pe fiica lor o pun în căruţă, iară pe dânşii îi silesc cu bătăi ca să o tragă singuri până la casa lor; şi aşa o ia înapoi ca pe o curvă şi nimeni nu poate să le facă sminteală la drum. Iară îndrăsnind cineva săi sloboază pe dânşii, atuncia unul ca acela osebit de alte bătăi se mai pedepseşte şi de către judecătorul locului ca un călcător de legile şi de obiceiurile ţării.
Iar zestrea miresei toată o opreşte bărbatul ei şi toată cheltueiala care a făcut-o el la nuntă o plineşte cu porunca judecătorilor de la părinţii aceia care nu şi-au păzit pre copilul lor.
Şi aşa urmează între ţărani cu bieţii oameni aceia; iară cei mai de frunte îşi păzesc mai de aproape pe fetele lor, încât nu poate aşa lesne să se întâmple unele ca acelea; iară de se şi întâmplă să nu fie vre una fecioară, atuncea plinesc părinţii fecioria prin zestre mai mare, cu sate şi cu bani şi nemulţumindu-se ginerele lor nici cu aceia, apoi părinţii iau pe fiica lor iarăşi înapoi şi lui îi dau voie ca să ia pe alta.
Când cunună Domniea, atuncea se pune masă în curtea domnească şi mirelui se dă asemenea gugiuman ca şi cel domnesc, împreună şi un cal şi la masă şade deadreapta Domnului cu gugiumanul pre cap şi toate slugile curţei domneşti îl slujesc asemenea ca şi pre Domnul lor şi când merge la biserică, sau la casa sa, i se face alai ca şi cel domnesc, cu muzica Moldovenească şi Turcească.
A treia zi merge împreună cu mireasa, cu daruri la Domn şi la Doamna, şi mulţămesc pentru o cinste aşa mare.

CAP. XIX. Despre obiceiurile îngropărei în Moldova

Moldovenii îngroapă pe morţi cu orânduiala aceea care este aşezată de biserică; căci îndată după ce moare cineva îl spală cu apă caldă şi până a nu amorţi trupul mortului îl îmbracă cu hainele cele mai noi şi mai bune pre care le-a avut; şi după aceia îl pun pre o năsălie în mijlocul casei sau a tinzii. Însă nu-l îngroapă îndată în ziua aceia dintâi ci aşteaptă până a treia zi; ca nu cumva să se întâmple să îngroape de viu pre vre un bolnav carele numai a fost leşinat. După ce aud clopotele se adună megieşii şi se tânguesc şi ei împreună cu rudeniile mortului, şi în ziua îngropărei încă vin cu toţii şi petrec pe mort la biserică, mergând preoţii înainte şi rudeniile în urmă şi după săvârşirea prohodului, îl îngroapă în ţintirimul bisericei. Iară, când moare vreun boier de oaste, atuncia caii lui se îmbracă cu postav negru şi deasupra lor pun hainele cele mai de preţ şi înaintea năsăliei duc o suliţă, întru care este spânzurată o sabie cu mănuchiul în jos; şi deamândouă părţile merg vreo câţiva ostaşi înzăoaţi şi încoifaţi; şi în ochii cailor pun must de ceapă sau praf de puşcă, ca să se arate ca când ar plânge şi caii asemenea ca oamenii pentru moartea stăpânului lor.
Trupul unui boier îl petrece însuşi Domnul înpreună cu tot alaiul şi dacă a fost el unul din cei mai mari, atuncea merg înaintea lui cu semnul cel de boierie până la groapă şi după aceia duc semnul iarăşi înapoi şi îl pun în spătărie, sau în divan şi locul boieriei lui rămâne deşert cel mai puţin trei zile.
Jelirea nu este la toţi de o potrivă, când moare vreun ţăran, trebue feciorii lui să umble şase luni cu capul gol, măcar de este şi la mijlocul ernei şi să-şi lase părul şi barba şi cât dedeparte să aibă a merge nu cutează să-şi învelească capul cu nimica. Asemenea şi cei mai de frunte obişnuia mai înainte să urmeze patruzeci de zile; iară acum au părăsit acest fel de eres şi numai cât îmbracă haine cernite şi-şi lasă părul capului să crească.
Iară când moare fratele vreunei fecioare de ţăran atuncea ea după obicei taie din părul capului său şi leagă la crucea care se pune la mormântul frăţine-său şi ia aminte într'un an ca să nu lipsească de acolo sau să cază jos, iară întâmplându-se se lipsească atuncea mai pune iarăşi deal doilea altă legătură de păr.
Ei de obşte un an de zile în toate Duminicele merg cu toţii la mormânturi şi plâng pe morţii lor şi cei mai bogaţi năimesc femei care ştiu a cânta osebite versuri de jale, în care arată ele mişelia şi ticăloşia vieţei aceştia, dupre cum se poate vedea dintr'un acest vers care mai toate au începeri asemenea: „Plâng şi mă tâguesc, pentru viaţa cea rea a lumii aceştiea ce se rumpe ca şi aţa, şi celelalte”.
După aceia, ca când ar fi mortul viu aşa îl întreabă pentru multe lucruri şi zic că s'a supărat pe lumea aceasta şi nu voeşte să le dea răspuns: iar mai pe urmă zic; că pentru atâta rugăminte a rudeniilor lui, se umileşte şi începe să vorbească, şi învaţă pre dânşii ceeace au să facă şi ceea ce trebue să părăsească şi zice cât de acum înainte nici va mai vorbi cu dânşii nici se va mai întoarce înapoi, pentrucă a început a gusta din desfătările raiului, care le-a gătit Dumnezeu slugilor sale celor credincioase şi alte multe de aceste bârfituri femeeşti.

PARTEA ECLESIASTICĂ ŞI LITERARĂ

CAP. I. Despre religiea Moldovenilor

Lenevirea celor mai nainte de noi, este singură pricina, de nu putem să spunem acum, ce fel de religie au avut locuitorii Moldovei mai nainte până a nu răsări soarele dreptăţii în părţile noastre, iară de vom voi să credem cum că Dacii cei vechi, s'au tras din Schiţi, dupre cum zic împreună şi toţi istoricii cei ce ne sunt nouă cunoscuţi; atuncea gândesc că şi prepusul acesta, va fi adevărat, adecă cumcă şi ei s'au închinat tot la aceiaşi idoli, de cari mărturisea hronicile Ruseşti că s'au închinat şi Schiţii, adecă la Perun, zeul tunetului; Volos, al dobitoacelor; Pohvist, al văzduhului; Lado al veseliei; Cupalo, al săcerişului, şi la alţi idoli ca aceştia, precum: Osliado, Corza, Daşuba, Striba, Semargle şi Mocoza.
Şi se vede că şi Romanii, pe cari nici un popor nu i-au întrecut cu eresurile, nu numai că n'au părăsit slujba cea veche a idolilor, ci încă au mai înmulţit-o şi cu de ai lor. Şi aceasta va crede prea lesne fieştecarele, numai de îşi va aduce aminte pentru Romani, cumcă ei ori şi când biruia vreo ţară, jertfea atât la idolii neamului celui biruit, cât şi la ai lor, ba încă şi când au biruit ei Egipetul adecă pre Maica cea roditoare a idolilor, au şi luat cu sine mulţi idoli de acolo şi aducându-i la Roma au jertfit împreună şi acelora.
La aceasta se mai adaugă şi această credinţă, care avea toţi cei ce era plecaţi cu totul asupra slujbei idoleşti; încât nu numai fiecare ţară, ci încă şi fiecarele casnic avea idol de casă păzitor vieţei sale şi credea că poartă grije osebită pentru dânşii şi cela ce nu se înpăca cu dânşii nici ţara sa nu putea să şi-o stăpânească cu norocire, nici în casa sa nu putea să trăească cu pace.
Însă în vremea în care a secat în Moldova eresul păgânesc şi s'a primit legea creştinească, nu arată istoricii nici c'o mărturie luminată; ci se socoteşte cu părere, că întâi sub stăpânirea marelui Constantin s'au început în Dacia la vedere deprinderea religiei creştineşti; pentrucă în vremea lui Constantie fiul marelui Constantin, avea amândouă Daciile arhiereii săi, după cum adeverează Tipicul soborului de la Sardiea. Şi se poate ca şi în vremea de mai nainte să vor fi plecat mulţi a urma steagului lui Hs.; prin învăţăturile cele sângerate ale Mucenicilor.
Iară acum tot neamul se ţine de biserica răsăritului şi nu are cugete streine nici pentru o închietură a credinţii şi nu părăseşte nimic din cele ce sunt poruncite de biserică şi nu face nimica ce este oprit de dânsa.
Vre un eres sau vre un eretic nu s'a arătat nici odinioară în Moldova, cu cât mai puţin să se poată încuiba. Poate că este şi din pricina aceasta pentrucă poporul niciodată n'a primit teologie sholastică şi meşteşugurile cele amăgitoare ale celor îmbolditori; ci a crezut că învăţătura Evangheliei şi a sfinţilor părinţi şi fără de şcoale este îndestul pentru mântuirea sufletelor.
Nici o religie nu este urâtă Moldovenilor ca acea papistăşească, măcar de şi ţin de biserica apusului mulţime de locuitori Unguri cari au şi episcop la Bacău. Ei zic, că toate celelalte religii eretice sunt cunoscute şi prea lesne se înţelege depărtarea lor dela biserica cea pravoslavnică; însă papistaşii ascund chipul lor cel de lup sub cojoc de oaie, căci ei uneori numesc pe pravoslavnici fraţi şi uneori shismatici şi achefalon, adecă fără de cap, pentrucă nu cinstesc pe Papa ca pe un cap al bisericii; iară alteori îi numesc eretici şi pentru aceia prostimea nu poate să deosebească binele de rău, ca să se poată păzi de veninul lor.
Deci iată că neînduplecarea Moldovenilor la nici un fel de erez, se vede c'a fost statornică, rămâind dea pururea sub biserica răsăritului, căci fiecarele ce ştie istoria bisericei, prea bine va fi ştiind, că Ungaria şi Ardealul unde au fost locuit patrioţii noştri mai înainte de descălecarea lui Dragoş, niciodată n'au fost supuse scaunului Ţarigrădesc şi grecesc; ci totdeauna au fost sub scaunul Romei; drept aceia şi locuitorii lor au fost fii ai bisericii apusului, până a nu răzbate într'însele eresurile lui Luter şi ale lui Calvin; şi fiindcă următorii lui Dragoş totdeauna şi-au ţinut religia care au fost avut-o ei mai înainte acolo, căci nicăieri nu se zice c'ar fi părăsit ei biserica apusului şi s'ar fi lipit de biserica răsăritului; pentru aceia este vederat că tot aceiaşi învăţătură a fost întru acea vreme şi la biserica apusului pe care o are acum numai biserica răsăritului, pentru aceia se vede că în urma apusului au căzut din credinţa cea adevărată creştinească, însă nu răsăritul. Dar să lăsăm aceasta şi să venim la pricina noastră.
Moldovenii ţin mărturisirea credinţei dupre cum au alcătuit-o sfinţii părinţi, la soborul dela Niceea şi adăogirea papistăşească o leapădă adecă: „Şi dela fiul” şi pentru purcederea sfântului Duh, cred asemenea, precum zice Hs., la evanghelia dela Ioan; şi dupre cum nu primesc purcederea dela fiul, asemenea nu primesc nici adăogirea lui Palama, care zice: „Dela Tatăl singur”. Au şeapte taine şi cina cea de taină o ţin dupre aşezarea sfinţilor părinţi, a lui Vasile celui mare şi a lui Ion Hrisostomului şi o şi săvârşesc cu pâine dospită şi se împărtăşesc sub amândouă formele a pâinii şi a vinului.
Icoanele sfinţilor le cinstesc, însă nu cioplite ci numai zugrăvite, dar zic că numai lui Dumnezeu singur se cuvine slujbă şi cred că drepţii încă n'a[u] ajuns desăvârşit desfătarea raiului, ci o aşteaptă până la ziua judecăţii împreună cu Pavel; şi au întru sufletele lor nădejde fără de îndoiaiă, care le pricinueşte lor bucurie nespusă, încât nu le lipseşte nimic pentru vredniciile lor. Iară pentru purgatorium, nu cred, însă adeverează, că păcatele cele mici se pot erta şi după moarte, prin rugăciunile bisericei şi prin milostenii.
Sfânta scriptură o citesc în biserică dupre tălmăcirea celor 70 de dascăli; iar Vulgatele şi toate alte tălmăciri le leapădă.
Osebit de Miercuri şi de Vineri, postesc de două ori într'un an, la vremile orânduite şi în postul mare şi în postul prea curatei fecioarei, se înfrânează încă şi de peşte; şi mai sunt unii carii din eres mare ce au, nici Lunea nu mănâncă carne şi singuri ei îşi mai fac încă şi alte posturi, precum la praznicul sfântului Atanasie, Grigorie şi Dimitrie; şi unele din femei măcar de nu se şi îmbracă cu haine monahiceşti, se hotărăsc din bunăvoinţă ca să nu mănânce carne întru toată viaţa.
Osebit de acestea, prostimea şi în Moldova ca şi întru alte ţări, care încă n'are ştiinţă pentru învăţături, este foarte plecată asupra eresurilor şi nu este încă desâvârşit spălată de tina sa cea veche; încât şi la nunţi, la îngropări şi la alte în tâmplări ştiute de dânşii, cinstesc prin versuri şi cântări, nişte dumnezeiri necunoscute şi duhluitoare de idoli. Deci, adecă: Lado şi Mano, Dzina, Dragaica, Doina, Stahiea, Dracul din tău, Ursitele, Frumoasele, Simzienele, Joimarţele, Papaluga, Chiraleica, Colinda, Turca, Zburătorul, Miază-noapte, Striga, Tricoliciul, Legătura, Deslegătura, Farmecul, Descântecul, Vergelatul. Şi altele de acestea.

CAP. II. Despre stăpânirea Bisericească

Povăţuirea cea pre dinafară a Bisericii este numai a Domniei, care ia aminte cu sârguinţă şi cu purtare de grijă, ca urmările şi învăţăturile bărbaţilor bisericeşti, să fie întocmai după aşezământul credinţei şi ca nici unul dintre dânşii să nu se abată din drumul adevărului şi să tăinuiască inimă de lup sub cojoc de oaie, nici păstorul să nu fie leneş pentru turma sa, sau să-i dee vreo sminteală prin pildă rea. Iară purtarea de grije cea din lăuntru pentru suflete, cum să le îndrepteze pre calea cea cerească, este încredinţată Mitropolitului, care ca un păstor credincios şi ca o slugă privighetor al Domnului, cercetează bisericele sale şi le aşează lor Arhierei carii de şi nu are vreo înţelegere pentru ştiinţă, însă sunt plini de Duh sfânt; şi nimic nu părăseşte din cele ce socoteşte el că sunt de trebuinţă pentru păşiunea şi pentru mântuirea oilor sale. Însă fiindcă după ce s'a înmulţit la număr locuitorii Moldovei, s'au prea îngreuiat lucrul acesta, încât un om singur nu era puternic ca să-l săvârşească, pentru aceea spre uşurinţa sa, s'au mai aşezat în Moldova încă şi alte trei scaune Arhiereşti, adecă: la Roman, la Rădăuţi şi al treilea la Huşi, însă celui dela Rădăuţi şi celui dela Huşi, numai cât li s'a dat nume de Episcopi, iar cel dela Roman este Episcop desăvârşit şi i s'a dat voie ca să puie mitră pe cap, însă asupra tovarăşilor săi celor doi, nu are el putere, ci numai protie înaintea lor.
Mitropolitul Moldovei a luat blagoslovenie sau întărire la hirotonia sa, dela Patriarhul de Ţarigrad, de când s'a aşezat în Moldova scaun Mitropolesc şi până pe vremea soborului dela Florenţia; iară atuncea la acest sobor, fiind Mitropolitul acel de atuncea al Moldovei, om prost şi puţin învăţat la Sfânta Scriptură, a iscălit şi el toate aşezământurile cele mincinoase şi amăgitoare ale soborului, (împotriva solului ce l'a fost trimis cu dânsul Alexandru cel bun, Domnul Moldovei), numai ca să dobândească scaunul al şeaptelea ce i s'a fost făgăduit de către Papa, împreună şi alte măriri; însă după ce s'a spart soborul nu a cutezat să se întoarcă iarăşi înapoi în Moldova. Pentru aceea, Marco Arhiepiscopul dela Efes, a trimis Mitropolit în Moldova pe Arhidiaconul său, bulgar de neam, care a fost foarte vestit pentru cuvioşia şi pentru credinţa cea bună şi fiindcă şi Patriarhul de Ţarigrad s'a fost plecat în partea celor cu duşmănie, i-a poruncit lui ca să-şi caute blagoslovenia sa totdeauna la Arhiepiscopul de la Ohrida şi dintr'acea vreme, obişnuia Mitropoliţii Moldovei să-şi ceară blagoslovenia lor necontenit dela Ohrideanul până la începutul veacului trecut.
Iară apoi după ce a luat Domnia Vasile Albanitul şi căutând el ca să puie iar la întemeiere lucrurile cele ce ajunsese la neorânduială, prin lenevirea Domnilor celor ce au fost mai înainte de dânsul şi prin alte turburări din lăuntru; pentru aceea i-a scris lui o carte Partenie, care era pre atuncea Patriarh la Ţarigrad într'acest chip: „Facem înştiinţare Măriei tale, ca să ştii, cum că biserica moldovenească totdeauna a fost supusă bisericii răsăritului la Maica cea adevărată şi voitoare de bine tuturor creştinilor şi Mitropoliţii săi ca şi toţi ceilalţi primea blagoslovenia lor dela scaunul cel de obşte al Ţarigradului şi a fost sub această ascultare vreo câteva sute de ani, până pe vremea împărăţiei lui Ioan Paleologului, când s'a iscălit la soborul de la Florenţia Mitrofan Patriarhul cel rău şi a adus prin aceia prepus asupra scaunului celui de obşte şi cel mai dintâi al Ţarigradului, la toţi iubitorii de credinţa cea adevărată. Însă după turburările acestea, curăţindu-se îndată din cale uneltele şi urzitorii beteşugului celui rău şi Biserica cea sfântă a lui Dumnezeu mireasa Mielului celui fără de prihană, s'a întemeiat iarăşi în odihna sa cea mai dinainte şi în cinstea sa cea veche, rădicându-se împreună şi toate prilegiurile de vreun prepus rău.
Deci se vede a fi lucru necinstit şi cu necuviinţă, ca Biserica moldovenească, care totdeauna a fost mădularea cea mai aleasă şi mai de frunte a Bisericii cei mari, să-şi caute blagoslovenia sa, la scaunul cel mai mic şi nu la cel mai mare. Pentru aceia te rugăm pre Măriea ta, smerenia noastră, împreună cu tot sfinţitul sobor, ca să bine voeşti a întrupa iarăşi la alt scaun mai vrednic, mădularea această cinstită a Bisericii şi să porunceşti ca Mitropoliţii Moldovlahiei (aşa numesc grecii Moldova) să-şi caute blagoslovenie ca şi mai nainte la scaunul nostru cel de obşte al Patriarhiei şi cu adevărat va fi spre cinstea lui Dumnezeu şi spre slavă maicii noastre a Bisericii şi nouă ne va fi pricină de bucurie veşnică.”
Deci Domnul Vasilie, îndemnat fiind cu această scrisoare a Patriarhului şi a soborului, a poruncit îndată, ca de acolea înainte, să nu-şi mai caute Mitropolitul Moldovei blagoslovenie aiurea, fără numai la Patriarhul de Ţarigrad.
Şi mai pe urmă tot sub stăpânirea acestui Domn, adunându-se în Iaşi sobor din ţară asupra Iconoclastrilor şi alţi eretici din vremea aceia, a întărit şi această poruncă împreună cu învoiala şi iscălitura tutulor Patriarhilor încă şi cu a Ohridianului.
Mitropolitul Moldovei are cu totul osebită cinste la Biserica răsăritului, care alţi Mitropoliţi n'au şi măcar că n'are nume de Patriarh, dar nu este supus nici la unii, căci măcar că-şi caută întărire şi blagoslovenie la Patriarhul de Ţarigrad; însă acela nici îl poate scoate pre dânsul din scaun, nici poate să-l aleagă şi nici este el îndatorit ca alţi Mitropoliţi, să aştepte psiful dela Biserica cea mare a Ţarigradului, ci dacă dobândeşte întărire dela Domnie, săvârşesc punerea mâinei trei Arhierei din Moldova şi trimit scrisoare cătră Patriarhul, cu înştiinţare cumcă „s'a ales (N) prin chemarea Duhului Sfânt, iară nu din altă pricină omenească şi este om învăţat şi cuvios şi temător de Dumnezeu”.
Asemenea scrie şi Domniea cătră Patriarhul, altă scrisoare osebită şi-l roagă pre dânsul, ca şi cu blagosloveniea sa, să întărească pre acel nou hirotonit. Iară Patriarhul nu poate cumva să nu priimească, ci trebue la toate să urmeze dupre cererea Domniei.
El este slobod şi de dajdiea aceia ce se dă Patriarhului cu nume de ϰοινότητος ϰαὶ βοηθείας şi nicio lege nu-l îndatoreşte pre dânsul ca să întrebe pre Patriarhul, ori şi pentru care pricină ce este să se facă în Biserica Moldovei, căci el are putere asupra Bisericii sale asemene ca şi Ohrideanul. Însă măcar că el este aşa puternic în dregătoriea sa, nu poate nici să puie nici să scoată pe vreunul din Episcopii săi, căci numai Domniea are să cerceteze pentru purtările şi pentru învăţătura celor ce se fac Arhierei şi pentru pricinile acele pentru care ar fi să-i scoată, avănd putere ca să-i şi scoată, pentrucă aceste toate le-au oprit Domnii asupra sa şi Mitropoliţilor au lăsat numai punerea mâinilor, dupre aşezământul Apostolicesc. Însă şi Domniea măcar c'are stăpânire nemărginită asupra supuşilor săi, fără de voia Mitropolitului nu poate nimic să schimbe, să adaoge sau să lepede. Dar şi legea această opreşte numai pre Domnii cei cuvioşi, iară când este vreunul călcător de lege, nu poate să-l oprească nicio lege.
Mai este datoria Mitropolitului, când va hotărî Domniea pre cineva ca să-l pedepsească cu moarte atuncea să stea înaintea Divanului, sau să întărească judecata Domnească, sau să o îndrepteze, dupre hotărîrea legilor. Şi Domnii încă primesc aceasta ca nişte creştini şi iubitori de dreptate.
Episcopii încă fără de zătihnire îşi săvârşesc datoriea chemării lor prin eparhiile lor, şi aşează preoţi, pe carii aflăndu-i cu vreo greşală mare, îi şi lipsesc pre dânşii de darul preoţiei, fără de nicio milostivire şi nimine nu stă la această împotriva judecăţii lor, însă ca să puie ei sau să scoată pe vreun Egumen, sau vreun Arhimandrit, nu li s'a dat acest fel de putere; şi aceştia stau numai sub Divanul domnesc şi când fac vreo greşală mai mică, atuncea se pedepseşte fieştecarele, cel mai mic de cătră cel mai mare, adică pre Diacon îl pedepseşte Preotul său, pre Preot, Protopopul; pre Ieromonah sau pre Monah, îl pedepseşte Egumenul sau Arhimandritul său; pre Protopop, pre Egumen şi pre Arhimandrit, Episcopul; şi pre Episcop, Mitropolitul; iară pre Mitropolit îl pedepseşte Domniea. Însă Domniea se pedepseşte numai singură de conştiinţa sa şi de Dumnezeu, carele a pus pre Sultan ca să îndrepteze şi să pedepsească uneori pre Domni.
Iar la greşalele cele mai mari, care sunt vrednice de a se pedepsi cu moartea, sau cu lipsirea darului hirotoniei, stau sub judecata Episcopilor săi, numai Preoţii, Ieromonahii şi Monahii; iară Egumenii, Arhimandriţii şi Episcopii, se pot pedepsi numai de către Domnie. Însă şi datoria Episcopilor este, când vre unul dintre aceştia face oareşce împotriva canoanelor bisericeşti, sau altele, să înştiinţeze cu scrisoare pre Mitropolit şi atuncea el arată pricina la Domnie.
Mitropolitul are pe an dela fieştecarele preot din Eparhiea sa, câte două sute de aspri şi o piele de vulpe, sau de jder, iară alta nu poate să mai ieie nimic. Şi dela Episcopi încă n'are nicio dajdie, fără numai cele ce îi dăruesc ei lui de bună voia lor. Aşijderea şi Episcopii au asemenea venit de prin Eparhiile lor.

CAP. III. Despre Mănăstirile din Moldova

Toate mănăstirile din Moldova sunt aşezate întocmai şi urmează canoanelor acelora care sunt scrise pentru Monahi, de sfântul Vasile.
Mănăstiri mari cu Arhimandriţi, sunt numai patru, iară mai mici cu Egumeni, sunt mai mult de două sute şi mai pre atâtea şi schituri, pe care le au sub stăpânire mănăstirile acestea.
Acestea sunt unele închinate şi altele slobode. Acelea sunt închinate la Ierusalim, sau la Sinai, sau la sfântul Munte.
Căci, în Moldova s'a făcut obiceiu, când cineva din Domni sau din boieri face vreo mănăstire, atuncea îşi împărţeşte toată averea sa întocmai copiilor săi şi mănăstirii, adecă, pre câtă parte la fieştecarele din copii, pre atâta dă el şi mănăstirii şi dacă se teme ca nu cumva după moartea sa să se strice şi să se răsipească mănăstirea, atuncea o închina el la o mânăstire mai mare, la care socoteşte el din părţile ce am arătat şi atuncea Arhimandriţii mănăstirilor acelora, se îndatoresc ca să iee asupră-le purtarea de grijă pentru mănăstirea aceia şi să privigheze, ca să aibă monahii purtări bune şi cinstite, dar şi din venitul mănăstirei numai atâta lasă în urmă cât socotesc că este de trebuinţă pentru hrana fraţilor, iară pre celălalt venit îl ia pentru trebuinţa mănăstirei celei mari şi-l trimit acolo pre tot anul.
La mănăstirile cele slobode trebue fraţii singuri să-şi are şi să secere şi în ceasurile care sunt slobode de trebile cele Duhovniceşti, trebue să muncească cu mâinile la cele ce li se porunceşte de către Egumenul, adecă la vii, la ţarini şi la grădini şi să strângă rodurile acestora pentru folosul mănăstirei.
Toate mănăstirile dau pe an dajdie la Domnie, după mărimea moşiilor, ce au sub stăpânire, iară Mitropolitul şi Episcopii, nu dau nimic şi Monahii toţi atâta sunt de ascultători la canoanele sfântului Vasile, încât mai bucuroşi ar muri de o sută de ori, decât să bage în gura lor carne măcar odată fiind chiar sfătuiţi şi de vre-un doctor şi din mânăstire afară nu ies nici odinioară, fără numai atuncea când sunt trimeşi de Egumenii săi, sau cu altă trebuinţă a sa, însă cu blagoslovenie. Economia casii e asupra celor mai bătrâni şi mai vechi şi primirea oaspeţilor care se păzeşte pre la toate mănăstirile este foarte de lăudat, căci nemernicind orice strein, creştin, jidov, turc, sau armean, nu numai că au datorie să-l primească cu bucurie, ci încă şi un an deplin, dacă voeşte să şează, trebue să-l hrănească după putinţa mănăstirei, cu cinste şi fără de cârtire, împreună şi pre toţi cei ce sunt cu dânsul şi dobitoacele sale.

CAP. IV. Despre limba sau graiul Moldovenilor

Istoricii arată osebite cugete pentru alcătuirea limbii Moldoveneşti, mulţi dintre dânşii zic că este alcătuită cu schimbare din limba latinească, fără de a fi împrumutată şi dela alte limbi; iară alţii zic, că este din cea italienească. Însă noi vom arăta temeiul despre amândouă părţile, ca să poată cetitorul să înţeleagă adevărul mai cu amăruntul.
Aceia cari zic că limba Latinească este maica cea adevărată a limbei Moldoveneşti, se razimă pe aceste temeiuri; adecă zic:
I. Că bejenarii Romaneşti, au venit în Dacia cel mult mai nainte până a nu se strica limba Romanilor în Italia, prin năvălirile Goţilor şi ale Vandalilor; şi cumcă nici unii din istorici nu arată că s'ar fi întors ei iarăşi înapoi la Italia în vremea când stăpânea barbarii şi pentru aceia locuitorii din Dacia n'au avut de unde să-şi schimbe limba lor cea veche.
II. Cumcă Moldovenii nici odinioară nu s'au chemat Italieni, precum s'au chemat alţi Romani în multe locuri după aceea, ci totdeauna ş'au ţinut numele său cel vechiu, pe care îl avea toţi Romanii, când era Roma cetatea a toată lumea, măcar că aceasta nu stă împotrivă, căci Ungurii şi Leşii îi numesc pe dânşii Vlah; care nume obişnuesc neamurile acestea să-l dea şi Italienilor.
Iară eu mai bucuros cred, că neamurile acestea fiind învecinate şi mai cunoscute cu Moldovenii, întâi Moldovenilor au dat acest nume Vlah şi apoi mai pe urmă la Italia; însă nu l'au luat dela Italia ca să-l dea Moldovenilor.
III. Că. adeverinţa cea mai cu temeiu pentru zisul acesta, sunt cuvintele cele multe curat Latineşti, care încă tot se obişnuesc în limba Moldovenească, care în cea Italienească nici odinioară nu se află; iară cuvintele acelea pe care le au adăogit în limba Italienească, Goţii, Vandalii şi Longobarzii, nici cum nu se află la Moldoveni.
Şi pentru ca să arătăm mai luminat am pus aicea aceste cuvinte:

LatineşteItalieneşteMoldovineşte
IncipioComincioÎncep
AlbusBiancoAlbu
CivitasCitaCetate
DominusSignoreDomn
MensaTavolaMasa
VerbumParolaVorba
CaputTestaCapul
VenatioCacciaVânat


Iară cei ce mărturisesc cum că limba Moldovenească este alcătuită din cea Italienească zic aşa:
I. Că are tot aceleaşi vorbe ajutătoare am, ai, are, ca şi cea Italienească.
II. Că articulii ei, sunt asemenea ca şi la aceea.
III. Că oarecare cuvinte sunt cu totul Italieneşti, adecă: schiop, italieneşte schiopo; iară latineşte claudus, precum şi cerc, italieneşte cerco, iară latineşte quaero şi fiindcă cuvintele acestea sunt necunoscute în limba latinească, pentru aceea, nu pot să fie aiurea, decât din cea italienească.
Însă cei ce cugetă precum am arătat dintru întâi, zic împotrivă aşa:
I. Că Moldovenii au adevărat vorbele acelea ajutătoare, însă nu italieneşti ce însuşi ale lor.
II. Că asemenea aceasta este şi cu articulile cuvintelor, căci nici cu o parte din graiu, nu se depărtează mai mult limba Moldovenească de către cea italienească decât cu acestea, pentrucă Italianul pune articulul înaintea cuvântului, iară Moldoveanul îl pune pe urma cuvântului; adecă italieneşte l'uomo, la moglie şi moldoveneşte, omul, femeia.
Şi Italianul are numai un articul bărbătesc adecă singuratic; il, şi î[n]mulţit gli sau i şi femeesc singuratic la înmulţit le; iară Moldovenii au două articule singuratice, ul şi le, pe cel dintâi îl pun la cuvintele cele ce se încep cu literă glasnică; iară pe celălalt, la cuvintele, ce se încep cu literă neglasnică; adecă omul, latineşte homo; calul, latineşte equus; scaunul, scamnum; vasul, vaso; şarpele, serpens; cânele, canis şi altele.
Iară la număr înmulţit pun articolul ii, pe urma cuvintelor celor ce însemnează lucru viu; precum caii, oamenii, latineşte equi, homines; iară lucrurile cele moarte se sfârşesc cu articulele, precum ca scaunele; vasele, ş. c. l.
Articule femeeşti încă au două singuratice adecă, ea şi a, precum: muerea, găina; latineşte mulier, galina, iară cuvintele care se sfărşeşc cu e, dobândesc la înmulţire articula ile; adecă găina, găinile.
III. Cumcă poate să se prepue cu adevărat, că cuvintele acelea, care se asemenează mai mult cu limba Italienească decât cu cea veche a Romanilor, să fie rămas în limba noastră dela Genovezi, din pricina însoţirii cei multe ce avea Moldovenii cu dânşii, când stăpânea ei schelile mării Negre, căci într'acest chip au împrumutat Moldovenii cuvinte şi dela Greci, dela Turci şi dela Leşi, după ce au început a face neguţătorie cu dânşii, adecă, dela Greci, pedeapsa, παίδευσις; chivernisirea, ϰυβέρνησις; snopire προϰοπή; azima, ἄζυμον; drum, δρόμος; pizma, πεῖσμα.
Deci fiind c'am arătat zisele despre amândouă părţile, noi nu putem hotărî care dintre amândouă să fie mai adevărate, pentrucă ne este frică ca nu cumva din dragostea patriei să ni se întunece ochii şi să prisosim oarece şi apoi să cunoască alţi mai bine; pentru aceia lăsăm asupra cititorului, ca să judece însuşi, iară noi ne îndestulăm ca să arătăm aicea numai zisul lui Cavatie carele zice, adecă:
„Este de minune că limba Moldovenească are mai multe cuvinte Latineşti decât Italieneşti, măcar de şi locuiesc acum Italieni, unde au locuit mai înainte Romanii”, însă poate să nu fie până întru atât de mirat, pentrucă Italienii şi-au schimbat limba cu mult mai în urmă; după ce a venit neamul Moldovenesc în Dacia.
Şi fiindcă în limba Moldovenească să află oarecare cuvinte, care nu sunt nici latineşti nici de pe la alte limbi de prin prejur, pentru aceia se vede că sunt rămăşiţe de pe la Dacii cei vechi, căci nimic nu poate să ne împedice pe noi a nu crede cumcă bejenarii Romaneşti după ce au venit în Dacia, şi-au năimit loruşi slugi din Daci, sau poate că rămâind vreunul fără de femei, s'a şi însurat luându-şi femei dela Daci şi cu acest chip lesne şi-au putut amesteca în limba lor cuvinte streine; precum stejar, pădure, hlăşteu, cărare, grăesc, privesc, nemeresc.
De alta şi limba Moldovenească are ale sale răspicări sau rosturi ca şi toate alte limbi.
Vorba cea mai împodobită este împrejurul Iaşului în mijlocul ţării; pentrucă oamenii cei ce sunt în partea aceasta se mai supţiează, fiindcă sunt aproape de curtea Domnească.
Cei ce locuesc la Nistru, amestecă multe cuvinte leşeşti; şi vasele pentru care au trebuinţă în casă, încă le numesc cu nume Leşeşti, încât de abia pot să înţeleagă ceilalţi Moldoveni.
Şi ceice locuesc în partea muntelui despre Ardeal obişnuesc adese ori cuvintele Ungureşti.
Iară Fălcenii amestecă limba cu cea Tătărească şi Galaţienii cu cea Grecească şi cu cea Turcească.
Iară partea femeească din Moldova are cu totul altă vorbă decât partea bărbătească; căci ele schimbă silaba bi şi vi în ghi şi hi adică în loc de bine, zic ghine; vie, hie şi silaba pi o schimbă în chi; precum pizma, chisma, piatră chiatră; încă şi un bărbat când se deprinde cu vorba aceasta cu greu poate să se desveţe şi se vădeşte singur pe sine zicând, c'au şezut prea mult în braţele maicăsa; pentru aceia şi ocăresc ceilalţi pe unii ca aceia, zicându-le feciori de babă.
Muntenii şi Ardelenii, au tot o limbă cu Moldovenii, numai cât le este vorba puţin mai groasă, precum giur, Românul jur, Dumnezeu, Dumnezău, acum, acuma, acela, ahăla şi mai au ei şi alte cuvinte care nici sunt cunoscute Moldovenilor, iară la scrisoare nu le obişnuesc ci urmează întocmai după ortografia graiului Moldovenesc şi cu aceia cunosc ei într'adevăr, că vorba Moldovenească este mai curată decât a lor, măcar de şi nu o mărturisesc fiind opriţi de antipatiea ce este între Moldoveni şi între Munteni.
Şi cu mult mai prost vorbesc Cuţovlahii, care locuesc în Rumele pe hotarul Macedoniei, căci ei îşi amestecă limba foarte ciudat cu cea grecească şi albaneză, amestecând în cuvintele Româneşti uneori câte un vers întreg grecesc şi alteori câte unul arnăuţesc, şi ei înţeleg între sine destul de bine limba aceasta încurcată; iară un Grec, sau Albanit, sau Moldovean nu este puternic să înţeleagă nimic; însă când ar fi câte trei aceştia la un loc şi auzind vre un Coţovlah vorbind, ar putea să înţeleagă ceeace zice el, când îşi vor tălmăci fiecarele versul limbei sale unul la altul.

CAP. V. Despre literile Moldovenilor

Mai nainte de soborul dela Florenţia avea Moldovenii litere Latineşti, după pilda tuturor celorlalte popoare, a căror limbă încă este alcătuită din limba cea Romană, iară apoi după aceia unindu-să la acest sobor Mitropolitul Moldovei cu Latinii; şi diadohul său Teoctist Bulgarul, diaconul lui Marco Efesanul, pentruca se lipsească aluatul Latinilor din biserica moldovenească, ca să rădice prilejul să nu poată ceti amăgiturile lor oamenii cei tineri, au îndemnat pe Domnul Alexandru cel bun, ca nu numai pe oamenii cei ce avea cugete străine la credinţa pravoslavnică, ci încă şi literile latine să le lipsească din ţara sa şi să primească în locul lor pe cele slavone şi cu râvna aceasta prea mare şi fără de vreme, s'a făcut el urzitoriul cel dintâi al celui dintâi al barbariei întru care se află Moldova acum.
Iară fiindcă literile slavoneşti n'au fost deajuns pentru rostul tuturor cuvintelor acelora pe care le-au schimbat neamul Moldovenesc din limba latină, cât şi pentru acelea pe care le-au împrumutat ei de pe la neamurile cele învecinate; pentru aceia a fost ei nevoiţi ca să mai afle şi alte litere pricinuind cu aceasta limbii Moldoveneşti mai multe litere decât la toate celelalte limbi din Europa adecă 47 împreună cu alte semne prosodiceşti şi ortograficeşti.
Literile capitale ale Moldovenilor, sunt asemenea ca ale Grecilor şi ale Slavonilor şi amândouă soiurile obişnuesc ei întocmai.
În răvaşe şi în catastive se obicinueşte scrisoarea Moldovenească; iară în cărţile cele bisericeşti şi în hrisoavele Domneşti în isvoadele visteriei şi alte scrisori ale curţii, de două sute de ani, nu se obişnueşte altă scrisoare afară numai cea Slavonă, pentru aceia şi feciorii boierilor, altă limbă nu învăţa fără numai cea Slavonă întru care nu poate să înveţe alte ştiinţe şi învăţături, ci după ce deprinde a ceti, trebuia să înveţe de rost ceaslovul şi psaltirea, şi după aceea li se tâlcuea evangheliea, faptele apostolilor şi cele cinci cărţi ale lui Moisi; iară celelalte scripturi din legea veche prea rar; asemenea aceasta învăţa şi fetele boierilor, pentru că mai bine să poată a ceti şi a scrie în limba sa, iară ca să înveţe gramatica Slavonească, prea rar se afla cineva; pentrucă în limba aceia era prea puţine gramatici şi mai ales numai aceia pe care a făcut-o Macsim dela Candiea carele s'a sfinţit şi aceea încă numai odată s'a tipărit în Moldova.
Însă în veacul trecut sub stăpânirea Domnului Vasilie Albanitul, întorcându-se Moldova iarăşi sub ascultarea scaunului Ţarigradului, au început ei iarăşi să se deştepte şi să vie la lumină dintru întunericul cel adânc al barbariei, care se lăţise asupra ţării, căci întăiaşi dată prin economia Domnului acestuea, s'a aşezat în Iaşi şcoala grecească şi a poruncit ca să se primească Monahi greci pe la toate Monastirile cele mari, ca să înveţe pe feciorii boierilor ştiinţi şi învăţături în limba grecească şi a rânduit ca să fie în biserica cea mare o strană de cântăreţi greceşti şi Liturghiea să se slujească jumătate greceşte şi jumătate slavoneşte, după cum urmează şi până acum întocmai.
Şi au făcut împreună şi tipografie Grecească şi Moldovenească şi a poruncit de a tipărit cărţi bisericeşti şi legi şi cu acestea a dat el prilej de s'a obişnuit a se ceti în limba Moldovenească, întâi numai Evanghelia şi faptele Apostolilor, iară mai pre urmă şi toată liturghiea; iară pe urmă după vreo zece ani, a urmat aceştii rânduele frumoase şi Şerban Cantacuzino Domnul ţării Româneşti şi a aşezat în ţara sa şi el şcoale greceşti, împreună şi tipografie Grecească şi Românească.
Iară la sfârşitul anului trecut a început unii din Moldoveni să înveţe şi latineşte şi la acest lucru vrednic de laudă a făcut întâi început şi pildă celorlalţi un Miron Logofăt şi istoric mai adevărat al Moldovenilor, trimiţându-şi feciorii săi în ţara leşească ca să înveţe limba latinească şi meşteşugurile slobode.
După aceea a adus în Moldova şi Domnul Duca, pe un Monah Engal şi pe un tânăr anume Ioan Papie (care după aceea la Moscova i s'a dat nume Comnen şi a fost pe urmă şi Mitropolit la Drista) şi i'au pus pe dânşii dascăli Beizadelelor sale.
Şi mai pe urmă a adus în Moldova şi tatăl nostru Constantin Cantemir, pe un Monah foarte iscusit anume Ieremiea Cacavela născut la Candiea şi a învăţat pe fii lui şi pe alţi feciori de boieri; şi dintr'acea vreme a început mulţi din Moldoveni să înveţe greceşte, latineşte şi italieneşte.

SFÂRŞIT



BIBLIOGRAFIE:


Notă WIKISOURCE:
Acest text este reprodus după ediţia publicată în 1909 în Biblioteca Socec, care la rândul ei preia prima traducere în limba română a ediţiei princeps în limba germană (Berlin, 1771). Aceasta a fost făcută în 1806 de către banul Vasile Vârnav şi a fost publicată pentru întâia oară la Mănăstirea Neamţu în 1825. Textul pare a fi luat totuşi după a doua ediţie, scoasă de Constantin Negruzzi în 1851, şi respectă ortografia existentă în 1909. Pentru varianta prezentată aici, s-au înlocuit vocalele finale accentuate „à”, „ì” şi „ù” cu variantele simple, s-au îndreptat tacit greşelile evidente de tipar şi s-au corectat expresiile şi textele în limbi străine după originalul în limba latină. Acestea din urmă au fost semnalate prin câte o notă cu litere cursive, la fel ca şi variantele corecte ale traducerilor flagrant greşite, care pot da naştere la confuzii. Textul reproduce notele lui Cantemir, pe cea a traducătorului în limba română şi cele câteva ale editorului românesc din 1825.

Sursa: http://ro.wikisource.org , 2014
Corectare text: Enciclopedia Dacica, 2552 caractere