Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (27)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (16)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (45)
   Recenzii (7)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (363)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

IORDANES - GETICA

28. Despre acea parte a goţilor, care era cu Filimer, se spune că a trecut un rîu şi s-a mutat în regiunea Oium, unde a pus stăpînire pe pămînturile dorite. Şi fără să mai întîrzie, se aproprie de neamul spalilor. Luîndu-se la luptă cu aceştia, [goţii] obţin izbînda, după care victorioşi se îndreaptă spre partea cea mai îndepărtată a Sciţiei, care se învecinează cu Marea Pontică.

31. Sciţia se întinde mult în lung şi în lat... , este înconjurată de Ocean ... de Pont şi de ultima parte a cursului Istrului, care este numit Dunăre, de la 35 gurile sale şi pînă la izvor.

33. În această Sciţie primul neam care este aşezat, pornind de la apus, este al gepizilor. Partea aceasta a Sciţiei este străbătută de fluvii mari şi celebre. Căci Tisa aleargă prin nordul şi vestul ei; înspre sud se află însăşi marea Dunăre, iar dinspre est o taie Flutausis care este repede şi vijelios şi se varsă cu furie în undele Dunării. 34. În mijlocul lor se află Dacia, apărată de Alpii abrupţi, ca de o coroană. În partea lor stîngă, spre nord, de la izvorul Vistulei se află aşezată pe un spaţiu imens numeroasa populaţie a veneţilor. Deşi astăzi numele lor variază după diferitele familii şi regiuni, ei poartă mai ales numele de sclavini şi anţi. 35. Sclavinii locuiesc de la cetatea Noviodunum şi lacul care este numit Mursianus şi pînă la Nistru, iar în nord pînă la Vistula: drept oraşe au păduri şi mlaştini. Anţii însă, care sînt cei mai viteji dintre ei, se întind de la Nistru la Nipru, acolo unde Marea Pontică face un cot. Aceste rîuri se găsesc la o distanţă de mai multe zile de drum unul de altul.

37. Dincolo de aceştia, deasupra Mării Pontice, se întind lăcaşurile bulgarilor, care au devenit foarte cunoscuţi datorită consecinţelor nenorocite ale păcatelor noastre. Urmează de aici hunii...

38. Citim despre lăcaşul acestora că mai întîi a fost pe pămîntul Sciţei lîngă mlaştina Meotis, că apoi au locuit în Moesia, Tracia şi Dacia, iar la urmă din nou în Sciţia deasupra Mării Pontice.

39. ... în cel de al doilea lăcaş al lor, adică în Dacia, Tracia şi Moesia, goţii au avut drept rege pe Zamolxe, despre care cei mai mulţi scriitori de anale ne spun că a fost un filozof cu o erudiţie de admirat. Căci şi mai înainte au avut pe învăţatul Zeuta, după aceea pe Deceneu şi în al treilea rînd pe Zamolxe despre care am vorbit mai sus. Goţii n-au fost deci lipsiţi de oameni care să-i înveţe filozofie. 40. De aceea goţii au fost totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii, după cum relatează Dio, care a compus istoria şi analele lor în limba greacă. El spune că acei dintre ei care erau de neam s-au numit la început Tarabostes, iar apoi Pilleati: dintre dînşii se alegeau regii şi preoţii. Şi într-atît au fost de lăudaţi goţii, încît se spună că la ei s-a născut Marte, pe care înşelăciunea poeţilor l-a făcut zeu al războiului. De aceea spune şi Vergilius: „Neobositul părinte, care stăpîneşte cîmpiile geţilor”. 41. Pe acest Marte, goţii totdeauna l-au înduplecat printr-un cult sălbatec (căci victimele lui au fost prizonierii ucişi), socotind că şeful războaielor trebuie împăcat prin vărsare de sînge omenesc. Lui i se jertfeau primele prăzi, lui i se atîrnau pe triunghiurile arborilor prăzile de război cele dintîi şi exista un simţămînt religios adînc în comparaţie cu ceilalţi zei, deoarece se părea că invocaţia spiritului său era ca aceea adresată unui părinte.

54. ... Apoi muntele formînd cu creasta sa marginea popoarelor scitice, înaintează pînă la Pontul Euxin şi prin colinele înşirate strîns, el atinge chiar apele Istrului, în locul în care acest rîu, despicîndu-se, se desface şi Sciţia se numeşte şi Taurus.

58. Istoricul Dio ... care a dat operei sale titlul de Getica, despre care geţi am arătat mai sus că sînt goţi, după cum spune Paulus Orosius.

59. Regatul acestuia strămoşii l-au numit Moesia, Provincia aceasta se mărgineşte la răsărit cu gurile fluviului Dunăre; la Sud cu Macedonia, la apus cu Istria iar la nord cu Dunărea.

62. ... Regina Tomiris, luînd de Ia inamic atîta pradă după obţinerea victoriei, a trecut în părţile Moesiei, care acuma se cheamă Sciţia Minor, împrumutîndu-şi numele de la Sciţia Mare, şi acolo pe ţărmul moesic al Pontului a zidit oraşul Tomis căruia i-a dat numele său.

63. Mai apoi Darius, regele perşilor, fiul lui Histaspe, a cerut în căsătorie pe fiica lui Antyrus, regele goţilor, rugîndu-l şi îngrozindu-l în acelaşi timp, dacă nu i-ar împlini voinţa. Goţii însă, dispreţuind legătura de rudenie cu el, au înşelat speranţele soliei. Fiind refuzat, Darius s-a aprins de mînie şi a pregătit împotriva lor o armată de şapte sute de mii de soldaţi, încercînd să răzbune o ruşine personală cu preţul nenorocirii statului; după ce a aşezat vase aproape de la Chalcedon şi pînă la Bizanţ în chip de pod, el a intrat în Tracia şi Moesia; construind în acelaşi fel un pod peste Dunăre şi fiind atacat necontenit, timp de două luni, a pierdut la Tape opt mii de soldaţi şi, temîndu-se ca podul de peste Dunăre să nu fie ocupat de adversarii săi, a luat-o repede la fugă spre Tracia, fără a se mai opri în Moesia vreun moment, deoarece nu se credea aici în siguranţă.

64. După moartea sa, fiul acestuia, Xerxes, socotind că el va răzbuna insulta adusă tatălui său, a pornit război împotriva goţilor, cu şapte sute de de mii de soldaţi şi cu trei sute de mii de trupe auxiliare, avînd şi o mie două sute de vase de război şi trei mii de vase de transport. El n-a izbutit în încercarea sa de a se lupta cu ei, fiind depăşit de curajul şi fermitatea goţilor. Şi s-a întors precum a venit, cu trupele sale, fără a da nici o luptă.

65. Chiar şi Filip, tatăl lui Alexandru cel Mare, a luat în căsătorie pe Medopa, fiica regelui Gudila, legînd prietenie cu goţii, şi fiind întărit de o astfel de rudenie a consolidat regatul macedonian. În vremea aceea, după cum spune istoricul Dio, ducînd Filip mare lipsă de bani, s-a gîndit să jefuiască cu armată regulată cetatea Odessus din Moesia şi care pe atunci era supusă goţilor din cauza vecinătăţii în care se afla cu oraşul Tomis. De aici, preoţii goţilor, aceia care se numesc cei cucernici, deschizînd în grabă porţile şi îmbrăcaţi în haine albe i-au ieşit înainte cu chitare şi au invocat prin cîntece şi prin rugăciuni pe zeii lor strămoşeşti să le fie favorabili şi să alunge pe macedonicni. Aceştia, văzîndu-i pe cei care se apropiau de ei cu atîta încredere, rămaseră încremeniţi şi, dacă e permis să spun aşa, nişte oameni înarmaţi s-au îngrozit de unii neînarmaţi. Şi fără întîrziere desfăcînd formaţia de luptă pe care o ocupaseră, nu numai că s-au obţinut să dărîme cetatea, dar au dat înapoi chiar şi pe acei care îi făcuseră prizonieri în împrejurime, după dreptul războiului şi încheindu-se pace, s-au reîntors la casele lor.

66. Aducîndu-şi aminte, după mult timp, de această fărădelege, Sitalces, strălucitul rege al goţilor, strîngîndu-şi o sută cinci zeci de mii de soldaţi, a pornit război împotriva atenienilor, şi anume contra lui Peridiccas, regele macedonenilor, pe care Alexandru îl lăsase ca succesor cu depline drepturi asupra principatului atenienilor, atunci cînd a băut la Babilon veninul de moarte, prin uneltirile unui ofiţer de-al său. Dînd o mare bătălie cu aceştia, goţii au ieşit învingători şi astfel, pentru nedreptatea pe care o făcuseră aceia în Moesia de mult, aceştia năvălind în Grecia au devastat întreaga Macedonie.

67. Apoi, în timpul domniei la goţi a lui Buerebista, a venit în Goţia Deceneu, pe vremea cînd Syla a pus mîna pe putere la Roma. Primindu-l pe Deceneu, Buerebista i-a dat o putere aproape regală. După sfatul acestuia goţii au început să pustiească pămînturile germanilor pe care acuma le stăpînesc francii.

68. Caesar însă, care cel dintîi dintre toţi a luat asupra sa conducerea statului roman, care a supus puterii sale toată lumea, care a subjugat toate ţările pînă într-atît, încît a ocupat în afară de cetatea noastră pînă şi insulele aşezate departe în sînul Oceanului, şi care a făcut tributari romanilor chiar şi pe aceia care încă nu auziseră de numele de roman, totuşi pe goţi, deşi a încercat în repetate rînduri, n-a putut să-i supună. Gaius Tiberius era de acum al treilea împărat al romanilor; totuşi goţii au rămas independenţi şi în timpul domniei sale.

69. Ei socoteau ca noroc şi cîştig, drept unica lor dorinţă, îndeplinirea în orice chip a lucrurilor pe care le sfătuia îndrumătorul lor Deceneu, judecînd că este folositor să realizeze aceasta. El, observînd înclinarea lor de a-l asculta în toate, şi că ei sînt din fire deştepţi, i-a instruit în aproape toate ramurile filozofiei; căci era un maestru priceput în acest domeniu. El i-a învăţat etica, dezvăţîndu-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcîndu-i să trăiască conform legilor naturii; transcriind aceste legi, ele se păstrează pînă astăzi, sub numele de belagines; i-a învăţat logica, făcîndu-i superiori celorlalte popoare, în privinţa minţii; dîndu-le un exemplu practic i-a îndemnat să petreacă viaţa în fapte bune; demostrîndu-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita lunii şi cu cît globul de foc al soarelui întrece măsura globului pămîntesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute şi patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit pînă la apus spre a se apropia sau depărta de polul ceresc.

70. Vezi ce mare plăcere, ca nişte oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filozofice, cînd mai aveau puţintel timp liber după lupte. Putem vedea pe unul cercetînd poziţia cerului, pe altul însuşirile ierburilor şi ale fructelor, pe acesta studiind descreşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observînd eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, (astrele) care se grăbesc să atingă regiunea orientală sînt duse înapoi spre regiunea occidentală, odihnindu-se apoi după o regulă prestabilită.

71. Comunicînd acestea şi alte multe goţilor cu măiestrie, Deceneu a devenit în ochii lor o fiinţă miraculoasă, încît a condus nu numai pe oamenii de rînd, dar chiar şi pe regi. Căci atunci a ales dintre ei pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi pe care i-a învăţat teologia, i-a sfătuit să cinstească anumite divinităţi şi sanctuare făcîndu-i preoţi şi le-a dat numele de pileaţi, fiindcă, după cum cred, avînd capetele acoperite cu o tiară, pe care o numim cu un alt nume pilleus, ei făceau sacrificii; 72. restul poporului a dat ordin să se numească capillati, nume pe care goţii îl reamintesc pînă astăzi în cîntecele lor, deoarece i-au dat o mare consideraţie.

73. Iar după moartea lui Deceneu, ei au avut aproape în aceiaşi veneraţie pe Comosicus, fiindcă era tot aşa de iscusit. Aceasta era considerat la ei şi ca rege şi ca preot suprem şi ca judecător, datorită priceperii sale, şi împărţea poporului dreptate ca ultimă instanţă. Părăsind şi acesta viaţa, s-a urcat pe tron, ca rege al goţilor, Corilus care a condus timp de patruzeci de ani popoarele sale în Dacia. 74. Am în vedere Dacia cea veche pe care acum o ocupă popoarele gepizilor. Această ţară, aşezată în faţa Moesiei, dincolo de Dunăre, este înconjurată de o cunună de munţi, avînd numai două intrări, una pe la Boute şi alta pe la Tape. Această Goţia pe care strămoşii noştri au numit-o Dacia şi care acum se numeşte Gepidia, după cum am spus, se mărgineşte la răsărit cu roxolanii, la apus cu iazigii, la miazănoapte cu sarmaţii şi bastarnii şi la miazăzi cu fluviul Dunărea. Iazigii sînt despărţiţi de roxolani numai prin rîul Aluta.

75. Şi fiindcă s-a făcut menţiunea Dunării, cred că nu e în afara subiectului să dau cîteva indicaţii despre acest fluviu atît de însemnat. Căci el izvorăşte din cîmpiile alamanilor şi primeşte de la izvorul său şi pînă la gura sa care se varsă în Pont şasezeci de rîuri din dreapta şi din stînga, pe o întindere de 1.200 mile, avînd forma unei spinări de peşte, în care se înfig fluviile ca nişte coaste şi în general este cel mai mare fluviu. El se numeşte Hister în limba bessilor şi are adîncimea apei, în albia unde este mai adîncă, numai de două sute de picioare. Dunărea întrece în mărime toate celelalte fluvii, în afară de Nil. Ajunge cît am spus despre Dunăre.

76. După un interval de timp îndelungat, sub domnia împăratului Domiţian, goţii, de teama zgîrceniei sale, desfăcură tratatul ce-l încheiaseră odinioară cu alţi împăraţi şi începură să devasteze, împreună cu şefii lor, malurile Dunării care erau de mult în stăpînirea Imperiului roman, distrugîndu-le armatele împreună cu comandanţii lor. În fruntea acestor provincii se găsea pe atunci ca guvernator, după Agrippa, Oppius Sabinus, iar la goţi conducerea o avea Durpaneus. Dîndu-se lupta, romanii au fost învinşi, iar lui Oppius Sabinus i s-a tăiat capul şi goţii, năvălind asupra mai multor castele şi cetăţi, au prădat regiunile care ţineau de imperiu. 77. Din cauza nenorocirii celor ai săi, Domiţian a plecat cu toate forţele sale în Illyria şi încredinţînd conducerea aproape întregii armate generalului său Fuscus şi cîtorva bărbaţi aleşi, i-a obligat să treacă peste Dunăre împotriva armatei lui Durpaneus, pe un pod din corăbii legate între ele. 78. Atunci goţii, care n-au fost luaţi pe neaşteptate, au pus mîna pe arme şi chiar la prima ciocnire au învins pe romani, omorînd pe comandantul acestora Fuscus şi au jefuit bogăţiile din lagărul soldaţilor. Pentru dobîndirea acestei victorii mari ei i-au numit pe conducătorii lor semizei, adică „anzi” şi nu simpli oameni, ca şi cum ar fi învins datorită norocului lor.

82. ... Istoricul Ablavius relatează că acolo pe ţărmul Pontului, unde, după cum am spus, s-au aşezat goţii, o parte dintre ei, care ocupau regiunile răsăritene şi se aflau sub conducerea lui Ostrogotha, au fost numiţi ostrogoţi, adică „răsăriteni”, fie din cauza numelui conducătorului lor sau a locului; iar ceilalţi au fost numiţi vizigoţi, adică „din partea apuseană”.

83. Şi deoarece am spus mai sus că după ce au trecut Dunărea ei au trăit un timp în Moesia şi Tracia, dintre rămăşiţele lor a fost şi Maximinus, un împărat după Alexandru fiul lui Mamea.

89. Căci neamul acesta a strălucit într-un chip uimitor în regiunea în care trăia, adică pe malul scitic al Pontului... în timpul domniei împăratului Filip, mai sus-amintit, ... goţii, suportînd cu greu retragerea ajutoarelor lor băneşti, cum se obişnuieşte, din prieteni au devenit duşmani. Căci ei, deşi trăiau retraşi sub regii lor, erau totuşi federaţi ai statului roman şi primeau în fiecare an daruri de la acesta. 90. Ce să mai vorbim? Ostrogoţii trecînd atunci cu oamenii săi peste Dunăre, a început să jefuiască Moesia şi Tracia. Filip a trimis în contra sa pe senatorul Decius. Acesta, venind în fruntea trupelor sale şi neobţinînd nici un succes contra goţilor, şi-a concediat soldaţii, trimiţîndu-i pe la vetrele lor ca simpli particulari, ca şi cum goţii ar fi trecut Dunărea din neglijenţa lor şi vărsîndu-şi răzbunarea astfel asupra oamenilor săi, se întoarce la Filip. Soldaţii însă, văzîndu-se concediaţi după atîtea chinuri, alergară de supărare în ajutorul lui Ostrogotha, regele goţilor. 91. Acesta primindu-i s-a înflăcărat de vorbele lor şi a alcătuit de îndată o armată de treizeci de mii de oameni dintr-ai săi în vederea războiului; au fost incluşi şi taifali şi unii dintre asdingi, dar şi trei mii de carpi, un neam de oameni totdeauna gata de război şi care adesea au fost duşmănoşi romanilor; totuşi pe aceştia, în urmă, pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximianus, cezarul Galerius Maximus i-a învins şi i-a supus statului roman. Adăugînd deci Ostrogotha acestora pe goţii săi şi pe peucinii din insula Peuce, care se găseşte la gurile Dunării, la vărsarea în Pont, a pus în fruntea lor pe Argait şi pe Gunteric, cei mai vestiţi comandanţi din neamul lor. 92. Aceştia, trecînd pe dată Dunărea şi devastînd Moesia pentru a doua oară, au atacat Marcianopolis, faimoasa metropolă a acestei regiuni, şi după un lung asediu au părăsit-o, primind bani de la cei ce se aflau în cetate.

94. De aici geţii, după cum spuneam, după un lung asediu, s-au întors acasă îmbogăţiţi de pe urma banilor primiţi. Văzîndu-i pe aceştia deodată şi pretutindeni învingători şi bogaţi din cauza prăzilor, neamul gepizilor, împins de invidie, îndreaptă armele împotriva unor rude.

97. După cum spuneam deci, Fastida, regele gepizilor, îmboldind poporul său liniştit cu armele a mărit hotarele patriei sale. Căci a distrus aproape cu totul pe burgunzi şi a supus şi alte cîteva popoare. Şi provocînd prosteşte şi pe goţi, a călcat el mai întîi printr-un atac nedrept legăturile de rudenie şi, împins de o trufie nemărginită, în timp ce adăuga noi ţinuturi pentru poporul său, rărea numărul locuitorilor patriei sale. 98. Trimiţînd deci soli la Ostrogotha, sub conducerea căruia se găseau încă şi ostrogoţii şi vizigoţii, adică ambele ramuri ale aceluiaşi neam, deoarece el se găsea închis de munţi înalţi şi strîmtorat de păduri, i-a cerut una din două: sau să se pregătească de război sau să-i pună la dispoziţie o parte din ţara sa.

99. Atunci Ostrogotha, regele goţilor, care era un bărbat cu sufletul integru, răspunse delegaţilor că el se îngrozeşte de un astfel de război şi că va fi greu şi cu totul criminal să se încaiere cu armele ca nişte rude, dar că nu-i cedează teritorii. Ce să mai spun? Gepizii se reped la luptă; împotriva lor, ca să nu fie mai prejos, porneşte şi Ostrogotha cu armata la luptă şi se întîlnesc lîngă oraşul Galtis, pe lîngă care curge rîul Auha. Aici s-a dat lupta din ambele părţi cu mult curaj, deoarece ambii aveau aceleaşi arme şi fel de a se lupta; dar pe goţi i-a ajutat o cauză mai dreaptă şi vioiciunea minţii.

100. În cele din urmă partea gepizilor a început să se retragă, iar noaptea a oprit lupta. Atunci Fastida, regele gepizilor, părăsind locul de dezastru al oamenilor săi, a fugit în patria sa pe atît de umilit de ocara cea ruşinoasă pe cît fusese de umflat de îngîmfare. Goţii s-au reîntors victorişi şi mulţumiţi de plecarea gepizilor şi au trăit fericiţi în pace în patria lor cît timp a trăit şi Ostrogotha călăuza lor. 101. După moartea acestuia, Cniva, împărţindu-şi, armata în două, pe unii i-a îndemnat să devasteze Moesia, ştiind că din cauza nepăsării împăraţilor ţara este lipsită de apărători, iar el cu şaptezeci de mii de soldaţi s-a urcat spre Euscia, adică spre Novae. De aici fiind respins de generalul Gallus, s-a dus la Nicopol, o cetate foarte vestită, aşezată lîngă fluviul Iatrus; această cetate a zidit-o Traian după înfrîngerea sarmaţilor, şi a numit-o cetatea Victoriei. Sosind aci împăratul Decius, Cniva s-a retras în părţile Hemului, care nu e departe de aici, de unde făcînd pregătiri, s-a grăbit să meargă la Philippopolis. 102. împăratul Decius aflînd despre retragerea lui şi dorind cu orice preţ să vină în ajutorul cetăţii, a trecut lanţul muntelui Haemus şi a ajuns la Beroe. Şi în vreme ce îşi odihnea caii şi armata obosită, Cniva cu goţii săi năvăli ca fulgerul peste ei şi, nimicind armata romană, a alungat pe împărat cu puţinii oameni care putuseră să fugă din nou la Euscia dincolo de munţi, în Moesia, unde pe atunci Gallus, comandantul limesului, se afla aşezat cu cea mai mare parte dintre soldaţi. Şi după ce s-au unit armatele, cea de aici cu cea de la Oescus, împăratul s-a pregătit pentru lupta viitoare.

103. Cniva însă după un asediu mai îndelungat al Philipopulului, a pătruns înăuntru şi după ce a pus mîna pe pradă s-a unit cu generalul Priscus care fusese în cetate, ca şi cum ar fi avut de gînd să lupte împotriva lui Decius. Şi după ce a început bătălia. îl străpung îndată de moarte pe fiul lui Decius, care fusese rănit de o săgeată. Tatăl, observînd aceasta, se zice că pentru întărirea sufletului soldaţilor a spus: „Nimeni să nu se întristeze: pierderea unui soldat nu este o micşorare a forţelor statului”. Totuşi neputînd rezista durerii părinteşti, năvăli asupra duşmanului, căutînd să moară sau să-şi răzbune fiul, şi ajungînd la Abrittus, o cetate din Moesia, a fost înconjurat de duşmani şi omorît şi el, punînd un capăt şi vieţii şi domniei sale. Acest loc se numeşte şi astăzi „Altarul lui Decius”, fiindcă înainte de bătălie el făcuse acolo jertfe minunate idolilor.

105. Tot atunci şi un oarecare Aemilianus, văzînd că de pe urma nepăsării împăraţilor goţii jefuiesc mereu Moesia, luîndu-şi singuri permisiunea aceasta şi văzînd că nu pot fi împiedecaţi de cineva fără mari sacrificii, s-a gîndit de asemenea să-şi încerce norocul şi a pus mîna pe putere în Moesia. Apoi a folosit forţa armelor pentru cucerirea oraşelor şi jefuirea populaţiei. În curs de cîteva luni, în timp ce mulţimea se ridica tot mai mult contra lui, pierderile şi pagubele priciunite statului n-au fost neînsemnate. Pierzînd şi viaţa şi puterea imperială după care ofta, el a murit chiar la începutul criminalei sale încercări ... .

106. ... Aceştia însă îndată ce au obţinut domnia, au încheiat un tratat cu neamul goţilor.

110. De acolo ei s-au întors acasă, iar apoi au fost chemaţi de împăratul Maximianus şi trimişi în ajutorul romanilor împotriva părţilor. Cu acest prilej ei au furnizat trupe auxiliare care s-au luptat cu multă credinţă.

111. Căci, fără ei, cu greu s-ar fi putut lupta odinioasă armata romană cu indiferent care neam ... 112 ... numărul şi armata lor sînt pomenite în statul nostru şi pînă în ziua de astăzi.

113. Dorind ca începuturile domniei sale să le inaugureze prin supunerea vandalilor, el a pornit împotriva lui Visimar, regele acestora, care era din tribul asdingilor, cel mai de seamă dintre toate triburile şi foarte războinic. După referinţele istoricului Dexip, ei au ajuns de la Ocean pînă în regiunile noastre, abia în decurs de un an, din pricina mărimii teritoriilor pe care au trebuit să le străbată. Ei acupau atunci locurile unde astăzi locuiesc gepizii, lîngă rîurile Marisia, Miliare, Gilpil şi Grisia, care întrece în mărime pe toate celelalte mai sus amintite.

114. Pe atunci la răsărit de ei se aflau goţii, la apus marcomanii, la miazănoapte hermundurii, la miazăzi Istrul, care este numit şi Dunăre. Pe cînd se aflau vandalii aici, li s-a declarat război de către Geberich regele goţilor, la ţărmul susamintitului rîu Marisia, unde nu s-a luptat mult timp pe picior de egalitate, ci imediat e culcat la pămînt însuşi Visimar, regele vandalilor, cu o mare parte din neamul său.

115. Iar Geberich, strălucitul conducător al goţilor, după ce a biruit şi jefuit pe vandali s-a întors la locurile sale, de unde plecase. Atunci prea puţini vandali care scăpaseră, după ce au strîns ceata celor care nu se puteau lupta, părăsind patria lor nenorocită, au cerut de la împăratul Constantin să le dea Pannonia şi au rămas aici cu aproximaţie timp de şaisezeci de ani în locuri arendate lor şi s-au supus decretelor imperiale ca nişte locuitori din provincii. 119. După înfrângerea herulilor Hermanaric a pornit cu armată împotriva veneţilor care, deşi erau de dispreţuit ca forţă militară, totuşi erau puternici prin numărul lor mare; la început ei au încercat să se împotrivească ... Ei, cum am arătat la început expunerii noastre, cînd am înşirat toate neamurile, se trag dintr-o singură tulpină, iar acum apar sub trei nume, şi anume: veneţi, anţi şi sclavini. Deşi acum, datorită păcatelor noastre, se poartă pretutindeni ca nişte fiare sălbatice, totuşi atunci cu toţii erau supuşi puterii lui Hermanaric.

121. Nu după mult timp, cum relatează Orosius, neamul hunilor cel mai crud dintre toţi, datorită sălbăticiei sale, a fost cuprins de furie împotriva goţilor... Filimer, regele goţilor şi fiul marelui Gadaric, care, după plecarea din insula Scandia, era al cincilea rege al goţilor, intrase cu neamul său pe pămînturile Sciţiei.

130. ... între timp Hermanaric, care era foarte bătrin, ajungînd la vîrsta respectabilă de 110 ani, n-a putut suporta nici suferinţele pricinuite de rană, nici atacurile hunilor şi a murit. Moartea sa le-a dat hunilor posibilitatea să obţină supremaţia asupra acelor goţi care, după cum am spus, locuiesc în partea de răsărit şi se numesc ostrogoţi.

131. Vizigoţii, adică ceilalţi tovarăşi ai lor, care locuiau în partea de apus, la fel de îngroziţi ca şi fraţii lor, nu ştiau din cauza hunilor ce hotărîre să ia cu privire al ei. Chibzuind mult timp ei trimiseră în sfîrşit, după o hotărîre comună, delegaţi în imperiu, la împăratul Valens, fratele împăratului Valentinianus. Ei cereau să li se acorde ca loc de agricultură o parte din Tracia sau din Moesia, ca să poată trăi sub legile şi autoritatea sa. Ca să fie mai demni de încredcre ei permit să devină creştini în caz că li se vor de a propovăduitori în limba lor. 132. Aflînd Valens acest lucru şi socotind că-i aduce glorie, a aprobat imediat ceca ce a vrut chiar el să le propună şi i-a aşezat pe goţi în regiunile Moesiei ca un fel de zid al imperiului său contra celorlalte neamuri barbare. Şi deoarece împăratul Valens închisese toate bisericele noastre, prins fiind de perfidia arianilor, a trimis Ia predicatori din secta sa, care răspîndiră acolo, la nişte oameni simpli şi ignoranţi, otrava ereziei lor. Şi astfel vizigoţii au fost făcuţi de către împăratul Valens mai degrabă ariani decît creştini. 133. Mai departe, împinşi de zel, predicară evanghelia atît ostrogoţilor cît şi gepizilor, care erau înrudiţi cu cei dintîi, învăţîndu-i cultul actstei erezii şi invitară toate neamurile de limba lor să ia parte la cultul acestei secte. Ei înşişi, după cum am spus, trecînd Dunărea, s-au stabilit, cu permisiunea împăratului, în Dacia Ripensis, în Moesia şi în Tracia.

137. Ziua aceea a înlăturat foamea goţilor şi siguranţa romanilor. Goţii au început să se poarte, nu ca nişte noi sosiţi şi străini, ci să comande ca cetăţeni şi stăpîni unor simpli posesori şi să ţină sub autoritatea lor cu depline drepturi toate regiunile de nord pînă la Dunăre.

145. După moartea lui Athanaric toată armata sa a rămas în serviciul împăratului Theodosius şi s-a supus Imperiului roman, formînd parcă un singur tot cu armata romană. Astfel au fost reconstituite acele unităţi de federaţi, înfiinţate odinioasă de Constantin, iar goţii au fost numiţi federaţi.

176. ... Pe atunci comandantul armatei era patricianul Aetius, care se trăgea din neamul foarte viteaz al moesilor, fiind originar din oraşul Durostor şi avînd ca părinte pe Gaudentius.

178. La această pace, Attila, stăpînul tuturor hunilor, şi singurul stăpînitor în lume al aproape tuturor neamurilor din întreaga Sciţie, a fost admirat şi s-a bucurat de o faimă strălucită la toate neamurile. Istoricul Priscus fiind trimis de Theodosius cel Tînăr într-o ambasadă la el, ne relatează, între altele, următoarele: „Trecînd peste nişte fluvii foarte mari şi anume Tisia, Tibisia şi Drica, am ajuns în locul în care odinioară Vidigoia, cel mai viteaz dintre goţi, a căzut printr-o mişelie a sarmaţilor; de aici am ajuns nu departe de satul în care stătea regele Attila, zic sat dar era de mărimea unui oraş foarte mare. Într-însul am găsit un palat de lemn făcut din scînduri lucioase, a căror legătură era aşa de închegată într-un tot, încît cu greu se putea observa locul de unire al scîndurilor, şi numai dacă priveai cu atenţie. 179. Puteai să vezi săli întinse pentru oaspeţe şi portice de o construcţie foarte frumoasă. Toată curtea era înconjurată de o împrejmuire uriaşă, încît însăşi mărimea ei arăta că este vorba de un portal regal. Aceasta era reşedinţa regelui Attila care stăpînea toate meleagurile barbarilor; el prefera locurile acestea tuturor cetăţilor cucerite de dînsul”.

226. ... Plecînd prin urmare Attila din Dacia şi Pannonia, provincii în care atunci locuiau huni cu diferitele neamuri supuse lor, şi-a pornit armata împotriva alanilor.

247. Asemănîndu-se în privinţa vitejiei cu bunicul său Vultulfus, dar fiind mai puţin norocos decît Hermanaric, el suporta cu greu să fie supus hunilor. De aceea, eliberîndu-se puţin de aceştia şi vrînd să-şi arate vitejia, a pornit cu armata în teritoriul anţilor. Cînd i-a atacat, a fost învins în prima luptă, dar apoi s-a luptat vitejeşte şi l-a răstignit pe regele acelora, Boz, împreună cu fiii şi cu şaptezeci de fruntaşi. A făcut aceasta ca să-i sperie şi ca trupurile celor răstigniţi să mărească frica celor învinşi şi supuşi.

260. Cînd Ardaric, regele gepizilor, a aflat aceasta, supărat de faptul că atît de multe neamuri sînt tratate ca nişte sclavi fără valoare, s-a răsculat cel dintîi împotriva fiilor lui Attila. Avînd succes a şters ruşinea şi pata ruşinoasă a sclaviei, care îi fusese impusă, şi a eliberat - prin acţiunea sa de cîştigare a independenţei - nu numai neamul său, dar şi pe celelalte, care erau la fel de asuprite: toată lumea se alătură cu dragă inimă unei acţiuni întreprinse în folosul tuturor. Astfel toţi se înarmează ca să se ucidă unii pe alţii, iar lupta are loc lîngă rîul Nedao din Pannonia... 262. După multe şi grele ciocniri în mod cu totul neaşteptat izbînda s-a arătat prielnică gepizilor. Căci aproape 30.000 de ostaşi huni şi dela alte neamuri care îi ajutau pe huni au pierit de sabia lui Ardaric şi a celorlalţi conspiratori, în lupta această a fost omorît fiul mai mare al lui Attila, pe nume Ellac... 263. După moartea sa ceilalţi fraţi au fost fugăriţi pînă pe ţărmul Mării Pontice, unde, după cum am scris, au stat înainte goţii. Şi astfel s-au retras hunii, în faţa cărora toată lumea părea că se retrage ... Această acţiune a lui Ardaric, regele gepizilor, a adus fericirea diferitelor neamuri care, împotriva voinţei lor, erau sclavii puterii hunilor şi a făcut ca sufletele lor întristate de multă vreme să se bucure de libertatea mult dorită. După ce au trimis mai întîi pe soliilor, mulţi au venit în Imperiul roman unde au fost primiţi cu multă bucurie de împăratul de atunci, Marcianus, şi au căpătat anumite pămînturi pe care să se aşeze. 264. Iar gepizii, însuşindu-şi cu forţa regiunile hunilor şi punînd stăpînire în calitate de învingători pe tot teritoriul Daciei ca nişte oameni destoinici, n-au cerut altceva de la Imperiul roman decît pace şi daruri anuale. Printr-un tratat de prietenie împăratul a consimţit atunci bucuros la aceasta şi pînă astăzi poporul acesta primeşte darul obişnuit de la împăratul roman. Iar goţii, văzînd că gepizii păstrează pentru ei regiunile hunilor şi că poporul hunilor ocupă locurile lor de odinioară, au preferat să ceară pămînturi de la Imperiul roman decît să năvălească cu primejdie în altele străine. Şi au primit Pannonia care se întinde într-o cîmpie lungă şi e mărginită la răsărit de Moesia Superioară, la miazăzi de Dalmaţia, la apus de Noricum, iar la miazănoapte de Dunăre. Ţara este împodobită cu multe cetăţi, dintre care prima este Sirmium iar ultima Vindobona. 265. Scirii însă, sadagarii şi unii dintre alani împreună cu conducătorul lor, pe nume Candac, au primit Scythia Minor şi Moesia Inferior. 266. Paria, părintele tatălui meu Alanoviiamuthis, adică bunicul meu, a fost notarul acelui Candac cîtă vreme a trăit acesta şi de asemenea notar al fiului surorii lui Candac, generalul roman Gunthic, care se mai chema şi Baza. ... şi cu am fost notar... Şi Hernac, fiul mai tînăr al lui Attila împreună cu oamenii săi şi-au ales loc de aşezare în părţile cele mai îndepărtate ale Scyhiei Minor. Fraţii săi Emnetzur şi Ultzindur au pus stăpînire pe oraşele Utus, Oescus şi Almus din Dacia Ripensis. Răspîndindu-se năvalnic în toate părţile, mulţi dintre huni s-au predat şi au devenit supuşi romani. Din rîndul lor fac parte cei care sînt numiţi acum „sacromontizi” şi „fosatizi”. 267. Au existat şi alţi goţi, numiţi „cei mici”. Ei sînt în număr mare şi au avut ca episcop pe Ulfilas, despre care se spune că le-a creat un alfabet. Şi astfel se mai află ei în Moesia şi locuiesc în regiunea Nicopolis, la picioarele Hemimontului; ei sînt mulţi, dar săraci şi paşnici.


BIBLIOGRAFIE:


Sursa: Izvoare privind istoria Romîniei, Editura Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1964