Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (26)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (16)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (43)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (361)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

STRABON - GEOGRAFIA (VII)

VII,1,3. ... Numai că unii din suebi locuiesc, după cum am spus, în Pădurea [Hercinică], alţii în afara ei - învecinîndu-se cu geţii.

VII,3,1. Partea de miazăzi a Germaniei, de dincolo de Elba, este - cel puţin acolo unde se învecinează cu fluviul - în stăpînirea suebilor. Apoi, îndată urmează teritoriul geţilor, la început îngust - mărginit la sud cu Istrul, în partea opusă cu munţii Pădurii Hercinice şi cuprinzând şi o parte din munţi. Apoi se lărgeşte şi se întinde spre nord până la tirageţi - fruntarii pe care nu le putem descrie precis. Fiindcă nu sunt cunoscute aceste locuri, sunt luaţi în seama făuritorii de mituri ce vorbesc despre munţii Ripei şi despre hiperboreeni, crezându-se minciunile lui Pytheas masaliotul despre ţinuturile din jurul Oceanului, lucruri născocite pe care el le înşiruia sub cuvânt că face ştiinţă astronomică şi cercetări matematice. Dar mărturia acestora trebuie nesocotită. Nu ne interesează nici dacă Sofocle spune într-o tragedie că Oritia a fost răpită de Boreas şi dusă «dincolo de Pont, la capătul lumii, unde sunt izvoarele nopţii şi unde cerul este luminat de o lumină ce abia mijeşte, vechea grădină a lui Febus»; această susţinere, neputând întări spusele noastre, trebuie lăsată la o parte ca şi ceea ce ne spune Socrate în Fedru. Noi să afirmăm numai lucruri care se întemeiază pe cercetările vechi şi contemporane.

VII,3,2. Astfel elenii i-au socotit pe geţi de neam tracic. Aceşti geţi locuiau şi pe un mal şi pe celălalt al Istrului, ca şi misii, care sunt şi ei traci - acum ei se numesc moesi; şi de la ei au pornit şi misii statorniciţi în zilele noastre printre lidieni, frigieni şi troieni. Frigienii nu sunt atlceva decât brigii, popor tracic, ca şi migdonii şi bebricii, medobitinii, bitinii, tinii şi - socot eu - mariandinii. Aceia au părăsit cu toţii Europa. Misii însă au rămas pe loc. Pe bună dreptate crede Posidoniu că aceşti misi din Europa (vreau să spun cei din Tracia) i-a pomenit Homer în versurile sale: «El şi-a întors privirea îndărăt, uitându-se la ţara tracilor îmblânzitori de cai şi a misilor războinici, pricepuţi în lupta de aproape ». Dacă cineva ar înţelege aceasta ca privindu-i pe misii din Asia, pasajul nu s-ar lega de context. A susţine că [Zeus] nu şi-a întors ochii de la Troia spre pămîntul Traciei şi că nu a îmbrăţişat dintr-o privire - o dată cu Tracia - şi Misia, care este aproape, ci s-a uitat spre ţinuturile vecine cu Troada, aşezate în spatele ei şi pe ambele ei laturi, despărţite fiind, însă, de traci prin toată lăţimea Helespontului, înseamnă a confunda continentele şi a nu pricepe ce vrea să spună Homer. Căci aici expresia «şi-a întors» înseamnă, fără îndoială, spre partea dinapoi. Oricine şi-ar întoarce privirea de la troieni spre cei ce nu sunt în spatele lor sau la dreapta şi la stângă, înseamnă că ar privi înainte, nu îndărăt. Cele ce spune - mai departe - Homer confirmă părerea noastră, căci acestor misi el adaugă pe hipemolgi, galactofagi, abii, care sunt sciţi, şi pe sarmaţii ce-şi duc traiul în care. Aceste neamuri, ca şi bastarnii, sunt chiar astăzi amestecate cu tracii - mai ales cu cei de dincolo de Istru, dar şi cu acei de dincoace, care sunt amestecaţi şi cu neamurile celtice, boii, scordiscii, tauriscii. Totuşi pe scordisci unii îi numesc «scordişti, pe taurisci «teurişti» şi «taurişti».

VII,3,3 (C. 296). Posidoniu afirmă că misii se feresc, din cucernicie, de a mînca vietăţi; şi iată deci motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brânză, ducând un trai liniştit - pentru care pricină au fost numiţi «theosebi» şi «capnobaţi». Unii traci - spune acesta - îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femeile, numindu-sa «ctişti»; ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri trăind, aşadar, feriţi de orice primejdie. Pe toţi aceştia poetul i-a numit «străluciţii mulgători de iepe», «cei care se hrănesc cu lapte», «cei care duc viaţa sărăcăcioasă» şi «oamenii cei mai drepţi». Îi numeşte «abii» mai ales pentru că trăiesc departe de femei, fiind încredinţaţi că o viaţă singuratică, de om necăsătorit, e o viaţă numai pe jumătate, ca şi casa lui Protesilaus, numai pe jumătate casă, pentru că [acesta murind] este văduvită de el. Iar epitetul de «luptători din apropiere» dat misilor se datorează faptului că nu pot fi biruiţi - ca nişte buni războinici ce sunt. De aceea, în cartea a XIII-a (a Iliadei) trebuie scris «moesii care luptă din apropiere» în loc de «misii care luptă din apropiere ».

VII,3,4. Ar fi de prisos, poate, să schimbăm un text acceptat de atâţia ani. Mult mai probabil e că, în vechime, aceştia au purtat numele de misi şi că - [cu timpul] - s-a schimbat în acel de astăzi, iar cuvîntul «abii» nu ar trebui înţeles în legătură cu abţinerea de la plăcerile trupului, ci, mai degrabă, ar trebui luat în sensul că aceia n-au vetre şi trăiesc în care. Deoarece de cele mai multe ori neînţelegerile izvorăsc din învoieli şi stăpânirea bunurilor, e drept ca pe aceştia, care duc o viaţă atât de modestă şi folosesc atât de puţine lucruri, lumea să-i numească «cei mai drepţi». Căci înţelepţii, nefăcând aproape nici o deosebire între dreptate şi cumpătare, au urmărit în primul rând mulţumirea cu puţin şi simplitatea. Iată pentru ce au mers uneori cu exagerarea până la cinism. Dar împrejurarea de a trăi lipsiţi de femei nu arată o concepţie de felul acesta, îndeosebi la traci şi - între aceştia - mai ales la geţi. Iată ce spune despre ei Menandru, desigur fără a plăsmui ceva, ci respectind realitatea istorică: «Aşa suntem noi, tracii toţi, şi mai ales geţii (mă mândresc că mă trag din neamul acestora din urmă): nu suntem din cale afară de cumpătaţi», şi puţin mai departe da exemple de necumpătare în privinţa femeilor: «Nici unul din noi nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece, dacă nu mai multe. Cînd se întîmplă să moară cineva care a avut doar patru sau cinci neveste, cei din partea locului spun despre el: bietul om, n-a fost însurat, n-a cunoscut iubirea». Susţinerile acestea sunt întărite şi de alţii. Nu este lucru firesc - prin urmare - ca oamenii ce socot nefericită viaţa fără multe femei să creadă în acelaşi timp că ar fi un om destoinic şi drept acel căruia îi lipsesc femeile. Socotindu-i «adoratori ai zeilor» şi «oameni care umblă în fum» pe cei fără femei, [geţii] s-ar ridica împotriva părerii obşteşti. De bună seamă, întotdeauna s-a pus pe seama femeilor îndemnurile în cele ale cucerniciei, căci ele împing pe bărbaţi la o prea mare slăvire a zeilor, la serbări în cinstea lor şi la acte de adoraţie... Iată ce mai spune acelaşi poet, aducând pe scenă un soţ supărat de cheltuielile pe care le fac femeile cu jertfele. Cuvintele [soţului] sunt: «Ne prăpădesc zeii, nu altceva, mai ales pe noi cei căsătoriţi. Căci mereu e nevoie să se facă o serbare». Pe misogin îl pune să aducă aceleaşi învinuiri: «Jertfeam de câte cinci ori pe zi. Cinci sclave loveau chimvalele, stând în cerc, iar altele scoteau urlete». Ar fi, aşadar, o absurditate să se creadă că la geţi sunt socotiţi evlavioşi îndeosebi cei necăsătoriţi. Nu ne putem îndoi - din cele spuse de Posidoniu, şi [de asemenea] bizuindu-ne pe întreaga istorie a geţilor - că în neamul lor râvna pentru cele divine a fost un lucru de căpetenie.

VII,3,5. Se spune că un get cu numele Zamolxis ar fi fost sclavul lui Pitagora şi că ar fi deprins de la acesta unele cunoştinţe astronomice, iar o altă parte ar fi deprins-o de la egipteni, căci cutreierările sale l-ar fi dus până acolo. Intorcându-se la el în ţară, s-ar fi bucurat de o mare trecere la conducători şi la popor - întrucât, întemeiat pe semnele cereşti, el făcea prorociri. În cele din urmă l-a convins pe rege să-l facă părtaş la domnie, spunându-i că este în stare să-i vestească voinţa zeilor. Mai întâi, [Zamolxis] s-ar fi făcut preot al zeului cel mai slăvit la ei, iar după aceea a primit şi numele de zeu, petrecându-şi viaţa într-o peşteră, pe care a ocupat-o el şi unde ceilalţi nu puteau intra. Se întâlnea rar cu cei din afară, cu excepţia regelui şi a slujitorilor acestuia. Regele lucra în înţelegere cu el, fiindcă vedea că oamenii ajunseseră [datorită lui] mult mai ascultători decât înainte. Căci supuşii lui credeau că [regele] dă poruncile sfătuit de zei. Obiceiul acesta a continuat pînă în zilele noastre, pentru că mereu se găsea cineva gata să-l sfătuiască pe rege - şi acelui om geţii îi spuneau zeu. Muntele [unde se afla peştera] a fost socotit sfânt şi s-a numit aşa. I se zicea Cogaionon şi la fel a fost şi numele râului care curgea pe lângă el. Pe când domnea asupra geţilor Burebista - împotriva căruia s-a pregătit să pornească divinul Cezar -, cinstirea mai sus amintită o avea Decaineos. A dăinuit la geţi obiceiul pitagoreic, adus lor de Zamolxis, de a nu se atinge de carnea animalelor.

VII,3,7. ... Aceştia susţinea [Homer], din pricina neştiinţei sale, nu pomeneşte pe sciţi şi nu aminteşte de cruzimea lor faţă de străini, pe care-i jertfeau şi-i mâncau, slujindu-se la băut de ţestele lor. Şi el nu spune că din pricina acestora a dobândit marea numele de «neospitaliera». Mai adaugă ei că Homer născoceşte neamuri, cum ar fi străluciţii hipemolgi, galactofagi şi abii - oameni foarte drepţi -, care nu au trăit nicăieri. Dar atunci cum de i s-a dat numele de «neospitalieră», dacă nu cunoşteau cruzimea celor de acolo, ori pe cei care mai ales se arătau cruzi? Aceştia nu puteau fi decât sciţii, bau, poate, pe atunci cei ce locuiau dincolo de misi, de traci şi de geţi, nu erau nici hipemolgi, nici galactofagi, nici abii? Dar şi în ziua de azi se găsesc pe meleagurile acelea locuitori numiţi «hamaxoici» şi «nomazi», care trăiesc din ce produc turmele lor, din lapte şi brînză, mai ales de iapă. Ei nu ştiu sa strângă bogăţii sau să facă negoţ decât dând o marfă în schimbul alteia. Cum se poate, aşadar, să nu-i fi cunoscut el pe sciţi, când doar vorbeşte de hipemolgi şi de galactofagi? Căci pe atunci sciţii erau numiţi hipemolgi, precum ne arată şi Hesiod în versurile citate de Eratostene: «Pe etiopieni, pe liguri şi pe sciţii hipemolgi». De ce trebuie, prin urmare, să ne mirăm dacă, din pricina deselor înşelătorii care se fac la noi - când este vorba de învoieli -, Homer i-a numit cei mai drepţi pe nişte oameni care nu îşi petrec cât de cât viaţa îndeletnicindu-se cu învoieli şi cu agonisirea banilor, oameni care nu posedă nimic afară de sabie şi de cupă? Căci totul este în devălmăşie la ei, şi, în primul rând, femeile şi copiii - aşa cum concepe Platon. De altfel şi Eschil se arată a fi de partea lui Homer când spune despre sciţi: «Sciţii care mănâncă brânză din lapte de iapă şi au legi bune». Aceasta este părerea grecilor şi în ziua de astăzi. Noi socotim pe sciţi drept oameni cu viaţa cea mai simplă şi cei mai fără vicleşug, cu mult mai puţin pretenţioşi decât noi şi de o mai mare cumpătare. Cu toate acestea, felul nostru de viaţă s-a răspândit aproape la toţi, corupând moravurile şi introducând la sciţi viaţa foarte îmbelşugată şi trăită în desfătări, izvorul tuturor răutăţilor, prin care ei urmăreau să-şi mulţumească nenumăratele lor pofte. Vicleniile acestea au pătruns în mare parte şi la barbari, printre alţii, la nomazi, încumetându-se a porni pe mare, ei s-au corupt; au prădat şi au ucis pe străini. După ce au ajuns în legătură cu tot soiul de oameni, au împrumutat de la aceştia luxul şi obiceiurile negustoreşti. Măcar că acestea par să ajute la îmblânzirea deprinderilor, de fapt le strică şi înlocuiesc simplitatea - despre care tocmai am vorbit - cu vicleşugul.

VII,3,8. Sciţii care au trăit înaintea noastră - mai ales cei de pe vremea lui Homer - au fost socotiţi de către eleni aşa cum spune Homer că au fost şi cum au şi fost de fapt. Vezi ce povesteşte Herodot despre regele scit împotriva căruia pornise cu război Darius şi ce răspuns i-a trimis acela. Vezi de asemenea ce spune Crisip cu privire la regii Bosporului, printre care este şi Leucon. Epistolele persane şi Cuvintele vrednice de amintire, care s-au păstrat de la egipteni, babilonieni şi inzi, sunt pline - şi ele - de această simplitate, despre care am pomenit. Din această pricină şi Anacharsis şi Abaris şi cîţiva alţii, la fel cu ei, erau vestiţi printre eleni, pentru felul lor deosebit - specific neamului din care făceau parte -, întrunind bunăvoinţa, simplitatea şi dreptatea. Dar ce să mai spunem despre cei vechi? Se zice că Alexandru, fiul lui Filip, cu prilejul expediţiei sale împotriva tracilor de dincolo de Haemus,după ce a năvălit în ţara tribalilor - despre care ştia că se întindeau până la Istru şi insula Peuce, din Istru -, cunoscând de asemenea şi că ţinutul de dincolo de fluviu se află în puterea geţilor, ar fi înaintat pînă acolo şi nu ar fi putut să debarce în insulă, din lipsa corăbiilor. (Acolo se refugiase Syrmos, regele tribalilor, şi se împotrivea încercării lui [Alexandru] de a debarca). Atunci acesta, după ce intra în ţinutul geţilor, cuceri o cetate şi se întoarse - cât putu mai repede - la el în ţară. A primit daruri de la seminţiile de acolo şi de la Syrmos. Ptolemeu, fiul lui Lagos, spune că în cursul acestei expediţii au sosit la Alexandru celţii de lângă Marea Adriatică, pentru a stabili cu el legături de prietenie şi ospitalitate. Regele, primindu-i cu multă bunăvoinţă, şi întrebă - în timpul ospăţului - de ce se tem ei mai tare; credea că vor rosti numele lui. Iar ei au răspuns că de nici un om; ziceau doar că le este frică să nu se prăbuşească peste ei cumva cerul. Dar - au adăugat aceştia - pun mai presus de orice prietenia unui om atât de însemnat. Iată, prin urmare, caracteristicile simplităţii barbare. Unul din ei n-a îngăduit debarcarea în insulă, însă a trimis daruri şi a legat prietenie cu cel care-l atacase. Ceilalţi pomeniţi, susţinînd că nu se tem de nimeni, au spus totuşi că preţuiesc mai mult decât orice prietenia oamenilor mari. [Încă un exemplu]. Pe timpul urmaşilor lui Alexandru, rege al geţilor era Dromichaites. Acesta - după ce l-a prins pe Lisimah, care pornise cu război împotriva lui - i-a arătat mai întâi sărăcia lui şi a neamului său, precum şi traiul lor cumpătat. I-a îndemnat apoi să nu mai poarte război împotriva unor oameni de soiul lor, ci [mai degrabă] să caute a se împrieteni cu dânşii. Iar după ce l-a cinstit ca pe un oaspe, a legat prietenie cu el şi l-a lăsat să plece.

VII,3,10. Şi cu privire la misi trebuie să i se ceară socoteală lui Apollodor, pentru ceea ce spune despre ei Homer în versurile sale. Nu cumva îi crede şi pe ei nişte născociri, atunci când poetul zice: «a misilor care luptă corp la corp şi a străluciţilor hipemolgi»? Vede în ei pe aceia din Asia? Dacă înţelege să vorbească despre cei din Asia, atunci nu desluşeşte bine pe Homer, după cum am arătat mai sus. Susţinând că ei nu sunt decât născocirea poetului, întrucât n-ar fi existat misi în Tracia, [el contrazice] realitatea, într-adevăr, chiar în zilele noastre Aelius Catus a strămutat din teritoriul de dincolo de Istru în Tracia cincizeci de mii de oameni luaţi de la geţi, neam vorbind aceeaşi limbă cu tracii. Şi acum ei locuiesc acolo, iar numele lor este moesi. Se poate că şi mai înainte li se spunea astfel, iar în Asia numele lor s-a prefăcut în misi. Sau, mai înainte, cei din Tracia se numeau misi, ceea ce se potriveşte mai bine cu istoria şi cu cele ce pretinde poetul. Dar despre aceasta sunt de ajuns cele de mai sus. Acum mă întorc la explicaţiile ce trebuie să vină la rând.

VII,3,11. Lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geţilor, întâmplările din vremea noastră sunt următoarele: Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani. Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea şi jefuind Tracia - până în Macedonia şi Iliria -, a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu ilirii şi a nimicit pe de-a întregul pe boii aflaţi sub conducerea lui Critasiros şi pe taurisci. Spre a ţine în ascultare poporul, el şi-a luat ajutor pe Deceneu, un şarlatan care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. Ba încă de un timp fusese socotit şi zeu, aşa cum am arătat când am vorbit despre Zamolxis. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau [geţii], este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin. Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmaşii acestuia la domnie s-au dezbinat, fărâmiţând puterea în mai multe părţi. De curând, când împăratul August a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărţită în cinci state. Atunci, însă, stăpânirea se împărţise în patru. Astfel de împărţiri sunt vremelnice şi se schimbă când într-un fel, când într-altul.

VII,3,12. A existat şi o altă împărţire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci pe unii îi denumesc [autorii] daci, iar pe alţii geţi. Geţii sunt cei care se întind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania şi spre izvoarele Istrului. Socot că ei se numeau în vechime davi. De aici şi numele de sclavi, Geta şi Davos, obişnuite la atici. Această presupunere merită mai multă crezare decât aceea potrivit căreia numele ar veni de la «sciţii dai», care locuiesc prea departe, lângă Hyrcania; şi nu pare de crezut să se fi adus de acolo sclavi în Atica. Într-adevăr, atenienii îi numeau pe sclavii lor după numele neamurilor de unde îi aduceau - cum ar fi Lydos şi Syros -, sau îi numeau cu acele nume care erau mai obişnuite în tara lor de baştină, bunăoară: Manes ori Midas, pe cei din Frigia, şi Tibios, pe cei din Paflagonia. Neamul geţilor, care se înălţase atât de mult sub Burebista, a decăzut [apoi] cu totul din pricina dezbinărilor lăuntrice şi din pricina romanilor. Totuşi, ei sunt încă în stare şi astăzi să trimită la luptă patruzeci de mii de oameni.

VII,3,13. Prin ţara lor curge râul Marisos, care se varsă în Dunăre. Pe aceasta îşi făceau romanii aprovizionările pentru război. Ei numeau Danubius partea superioară a fluviului şi cea dinspre izvoare până la cataracte. Ţinuturile de aci se află, în cea mai mare parte, în stăpânirea dacilor. Partea inferioară a fluviului, până la Pont - de-a lungul căreia trăiesc geţii -, ei o numesc Istru. Dacii au aceeaşi limbă ca şi geţii. Aceştia sunt mai bine cunoscuţi de eleni, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Istrului şi totodată mulţumită faptului ca s-au amestecat cu tracii şi cu misii. Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu tribalii, ei fiind de neam trac. Căci şi ei au primit imigrări, întrucât vecinii lor îi cotropeau, fiind mai slabi. Ba chiar, acei de dincolo de Istru - şi anume sciţii, bastarnii şi sarmaţii -, după ce îi învingeau, treceau şi fluviul o dată cu cei alungaţi de ei, statornicindu-se chiar, unii dintre aceştia, fie în insule, fie în Tracia. Cei care locuiau de cealaltă parte a fluviului erau biruiţi urii ales de iliri. Cît despre geţi şi daci după ce numărul lor crescuse neînchipuit de mult, într-atât încât puteau să trimită la luptă pînă la două sute de mii de oameni, ei s-au împuţinat şi au ajuns în zilele noastre cam la vreo patruzeci de mii şi sunt acum pe cale de a se supune romanilor. Nu se află încă de tot sub stăpânirea lor, pentru că îşi mai pun nădejdea în germani, duşmanii romanilor.

VII,3,14. Între [geţi şi] Marea Pontică, de la Istru pînă la Tyras, se întinde pustiul geţilor, care e în întregime şes şi fără ape. Când Darius, fiul lui Histaspe, a trecut Istrul împotriva sciţilor, a fost în primejdie să piară de sete împreună cu toată oştirea sa. într-un târziu, a înţeles cum stau lucrurile şi s-a retras. Mai târziu, pornind la război împotriva geţilor şi a regelui lor Dromichaites, Lisimah a trecut prin mari primejdii şi, mai mult încă, a fost luat în captivitate. Dar a scăpat, deoarece a întâlnit un barbar bun la suflet, după cum am arătat mai sus.

VII,3,17. ... Prima parte a întregii regiuni ce se întinde la nord între Istru şi Boristene este pustiul geţilor. Apoi vin tirageţii, iar după ei sarmaţii iazigi şi cei care se numesc regali, apoi urgii. Cei mai mulţi dintre ei sunt nomazi, doar puţini îndeletnicindu-se şi cu agricultura. Se spune că aceştia locuiesc lângă Istru, adeseori şi pe un mal şi pe celălalt, înăuntrul ţării se aflau bastarnii, care se învecinează cu tirageţii şi cu germanii. Şi ei sunt un fel de neam germanic şi se împart în mai multe triburi. Unii poartă numele de atmoni şi sidoni; alţii, acela de peucini şi locuiesc în insula Peuce din Istru. Roxolanii sunt cei mai de la miazănoapte dintre acei care locuiesc în câmpiile dintre Tanais şi Boristene. Căci toată regiunea de la miazănoapte, cuprinsă între Germania şi Marea Caspică, este câmpie - în măsura în care o cunoaştem. Nu avem însă ştiinţă dacă deasupra roxolanilor locuiesc alte neamuri... Cât despre roxolani, ei au luptat împotriva generalilor lui Mitridate Eupator, avându-l în fruntea lor pe Tasios. Au venit în ajutorul lui Palacos, fiul lui Sciluros, şi ei se bucurau de faima unor oameni viteji. Dar înaintea unei falange orânduite şi cu arme grele, orice seminţie barbară - ostaşi uşor înarmaţi - vădeşte slăbiciune. Aceia, opunând cam vreo cincizeci de mii de oameni celor şase mii ai lui Diofant, generalul lui Mitridate, nu au putut ţine piept, ci majoritatea lor au fost ucişi. Se folosesc de coifuri şi platoşe făcute din piele de bou netăbăcită, poartă scuturi împletite din nuiele şi au drept arme de atac lănci, arc şi sabie. Seamănă cu ei cei mai mulţi dintre barbari. Corturile nomazilor, făcute din pâslă, sunt bine fixate pe carele unde ei îşi petrec viaţa, în jurul corturilor se află turmele, al căror lapte ei îl folosesc drept hrană, făcând din acesta şi brânză, iar carnea animalelor o mănâncă. Ei le urmează la păşune, schimbând mereu locurile, după cum au iarbă, în timpul iernii stau prin mlaştinile de lângă Lacul Meotic, iar vara în câmpii.

VII,5,2. O parte din teritoriul amintit dacii l-au prefăcut într-un pustiu, în urma războiului în care i-a biruit pe boi si pe taurisci - seminţii celtice de sub stăpânirea lui Critasiros. Dacii pretind că acest ţinut ar fi al lor, cu toate că este despărţit de ei prin râul Parisos - care vine din munţi şi se varsă în Istru, prin părţile galilor numiţi scordisci. Într-adevăr, aceştia locuiau amestecaţi cu ilirii şi cu tracii. Dar pe cei dintâi i-au nimicit dacii, pe câtă vreme cu aceştia din urmă adeseori ei au făcut alianţă. Restul ţinutului, spre miazănoapte şi răsărit, îl ocupă panonii, până la Segestica şi Istru. Spre celelalte părţi, se întind mai mult. Oraşul Segestica aparţine panonilor, fiind aşezat la confluenţa mai multor rîuri, toate navigabile. El alcătuieşte o întăritură foarte potrivită pentru războiul împotriva dacilor, căci se află la poalele Alpilor, care se întind până la iapodi - aceştia fiind un amestec de celţi şi iliri. De acolo curg râuri care duc multă marfă la [oraşul] acesta, printre altele şi marfă din Italia. De la Aquileia la Nauportos, trecând peste Ocra, sunt trei sute cincizeci de stadii - unii spun cinci sute -, iar pe drumul acesta carele pot merge până la Nauportos, veche colonie a tauriscilor. Ocra este cea mai joasă parte a Alpilor, care se întinde din Retia până la iapodi. De acolo, munţii se înalţă din nou la iapodi, purtând numele de Albi. De asemenea, şi de la Tergeste - sat al carnilor - este o trecătoare prin Ocra, către mlaştina ce se cheamă Lugeon. În apropiere de Nauportos, întâlnim râul Corcoras, care primeşte mărfurile aduse până la Nauportos, şi se varsă în Savos, iar acesta în Dravos - acel afluent al lui Noaros ce se varsă lângă Segestica. De acolo, Noaros - cu apele sporite, deoarece îl primeşte apoi şi pe Colapis, care curge din muntele Albion, pe la iapodi - se varsă în Dunăre, la scordisci. Râurile despre care vorbim curg mai mult spre miazănoapte. De la Tergeste la Dunăre se face un drum de vreo mie două sute de stadii, în apropiere de Segestica întâlnim şi Siscia, un fort, şi Sirmium, aşezate pe drumul care duce spre Italia.

VII,5,4. ... [Locuitorii de lângă Adriatica] se tatuează întocmai ca şi toate neamurile ilirice şi trace.


BIBLIOGRAFIE:


Sursa: Izvoare privind istoria Romîniei, Editura Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1964