Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (3)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (28)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (16)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (45)
   Recenzii (7)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Dacia 3D (1)
   Ziarul personal (6)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (363)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

ARMAMENTUL DACIC ÎN CETĂŢILE DE PE CURSUL MIJLOCIU AL MUREŞULUI LA SFÂRŞITUL CELEI DE A DOUA EPOCI A FIERULUI


Introducere


Lucrarea de faţă este dedicată studiului armamentului dacic, din cetăţile de pe cursul mijlociu al Mureşului, în perioada cuprinsă între secolele I a.Chr. - I p.Chr. cu o mică prelungire până la cucerirea romană survenită la începutul secolului II p.Chr., această perioadă fiind cunoscută în literatura de specialitate sub numele de „faza clasică” a civilizaţiei daco-getice.
În următoarele pagini voi încerca să prezint un scurt istoric al cercetărilor efectuate în literatura de specialitate de la noi, privind ierarhizarea societăţii dacice, însă accentul va cădea pe descoperirile arheologice din cetăţile de pe cursul mijlociu al Mureşului. Lucrarea cuprinde un catalog al descoperirilor din această zonă, care conţine o serie de informaţii legate de locul de provenienţă, datarea, dimensiunile, forma, eventualele informaţii suplimentare, precum şi o bibliografie dedicată piesei.
Tot această lucrare doreşte să analizeze şi unele probleme mai largi cum ar fi structura puterii militare sau crearea unei panoplii complete a războinicilor geto-daci.
Zona aflată în atenţia noastră, zona cursului mijlociu al Mureşului, cuprinde cetăţile: Căpâlna, Cugir (jud.Alba), Tilişca (jud.Sibiu), cetăţile aflate în Munţii Orăştiei, Costeşti-Blidaru, Costeşti-Cetăţuie, Grădiştea de Munte (Sarmizegetusa Regia) şi Luncani-Piatra Roşie (jud.Hunedoara). Din punct de vedere al formelor de relief, această regiune include atât zone de câmpie, cât şi de deal sau munte, iar bogăţiile solului şi subsolului se caracterizează printr-o abundenţă şi diversitate mai rar întâlnite în alte părţi ale Daciei.
Imaginea pe care ne-o putem creiona despre fenomenul militar dacic şi mai exact despre panoplia războinicilor dacic se bazează în special pe rezultatele descoperirilor arheologice, efectuate în diverse situri. Astfel la prima vedere putem observa că echipamentul militar dacic se împarte în cele două principale categorii şi anume armamentul defensiv şi cel ofensiv. Această împărţire se poate constata şi la popoarele din jurul Daciei, fie ei celţi, greci, romani etc. Informaţiile reieşite în urma cercetărilor arheologice trebuie apoi coroborate cu cele două categorii de izvoare: narative şi iconografice. Trebuie avut însă în vedere că prima categorie a izvoarelor, cele narative, sunt de fapt descrierile autorilor antici cu privire la echipamentul militar al luptătorilor din Dacia preromană, iar acestea sunt rare şi lacunare, nepermiţându-ne să tragem unele consideraţii finale. Cea de-a doua categorie de izvoare, cele iconografice, cuprinde cele două monumente de artă, Columna lui Traian din Roma şi Tropaeum Traiani de la Adamclisi. Şi de această dată trebuie avut în vedere faptul că aceste lucrări de artă, vin să glorifice campaniile împăratului Traian de cucerire a Daciei, iar realizatorii acestora au implicat o notă de subiectivitate.
Constatăm aşadar că imaginea pe care dorim să o avem asupra echipamentului militar dacic este destul de confuză, dar putem spera că viitoarele campanii de cercetări arheologice vor scoate la lumină informaţii care să ne permită să tragem unele concluzii finale despre panoplia militară dacică.
După părerea mea, armamentul reprezintă un capitol foarte însemnat în dorinţa de a înţelege şi cunoaşte o civilizaţie sau o societate, dar acesta nu a reprezentat subiectul unor opere de specialitate, fiind abordat doar în cadrul unor lucrări de sinteză sau monografii, ceea ce m-a condus la reluarea acestui subiect cu menirea de a prezenta armamentul dacic din această zonă a Daciei şi crearea unei imagini asupra panopliei războinicilor daci din cetăţile de pe cursul mijlociu al Mureşului.
Din păcate în redactarea acestei lucrări am întâlnit şi unele dificultăţi, în cazul unor piese de echipament militar, nu au fost specificate dimensiunile, numărul lor sau locul de provenienţă.
În procesul de elaborare a acestei lucrări am folosit: monografii ale cetăţilor, lucrări de sinteză care abordează societatea daco-getică, precum şi studii şi articole dedicate pieselor de echipament militar.

Istoriografia problemei


Civilizaţia daco-getică cunoaşte o dezvoltare fără precedent în perioada cuprinsă între secolele I a.Chr. - I p.Chr. Principala cauză o constituie creşterea demografică, acest fenomen manifestându-se prin înmulţirea fortificaţilor, a aşezărilor şi a zonelor cu descoperiri de material dacic comparativ cu perioada anterioară. Se poate observa răspândirea unor noi tehnologii ale epocii în agricultură, metalurgie, ceramică, înmulţirea schimburilor comerciale şi a influenţelor venite din lumea celtică, elenistică sau romană.
În lucrarea „Imaginar şi imagine în Dacia preromană”, Gelu Florea aminteşte o ipoteză care a fost susţinută şi de alţi autori români conform căreia, undeva în a doua jumătate a secolului al II - lea a.Chr. se constată o deplasare a populaţiei din spaţiul extracarpatic în cel transilvănean, acest lucru fiind demonstrat şi de stabilirea centrului de putere a regatului dacic în zona Munţilor Orăştiei.
Motivele pentru care s-a produs această mutaţie spre zona sud transilvăneană fiind multiple: apariţia pericolului roman la sud de Dunăre, înlăturarea stăpânirii celtice din Transilvania precum şi bogăţia acestor locuri, în Munţii Orăştiei întâlnindu-se zăcăminte de fier, Munţii Apuseni fiind renumiţi în toate perioadele istoriei pentru bogate resurse de material preţios, aur, argint etc. Se constată aşadar, la periferia lumii greco-romane, dezvoltarea unei civilizaţii barbare, care a rezistat doar prin atitudinea şi acţiunile suveranilor împreună cu cele ale sacerdoţilor.
Această civilizaţie barbară, cunoaşte o reorganizare a vieţii politice, sociale şi religioase care duc la depăşirea caracterului particular tribal şi impunerea unei autorităţi unice, în persoana regelui.
Literatura de specialitate de la noi prezintă ample dezbateri privind analizarea structurii sociale a societăţii dacice şi mai mult de atât organizarea puterii militare dacice.
Astfel primul care tratează problema structurii societăţii dacice este Vasile Pârvan, cu o sinteză de proporţii, „Getica. O protoistorie a Daciei” din 1926. Pe baza scrierilor păstrate din Antichitate de la autori precum Iordanes sau Dio Chrysostomos, arheologul bucureştean împarte societatea dacică în două, pe de-o parte nobili, menţionaţi în izvoarele antice sub denumirea de tarabostes sau pileati, iar de ce cealaltă parte oameni de rând, sau comati (purtători de plete), mai exact „în şefi şi popor”. Tot acelaşi autor menţionează că termenul tarabostes ar fi autohton şi ar însemna domnii nobili.
Alături de izvoarele scrise şi reprezentările de pe Columna traiană arată diferenţele sociale, Pârvan amintind că nobilii sunt reprezentaţi cu pileus (bonetă după model frygian), în timp ce oamenii de rând au capul descoperit. Autorul afirmă că, la fel ca în societatea din Macedonia, regele nu se deosebeşte prin nimic faţă de ceilalţi, fiind un primus inter pares (cel dintâi dintre cei asemenea). Nobilii luptau călare şi aveau atribuţii variate, de la comanda militară, la unele sarcini administrative, aceste sarcini find împărţite de nobilii daci în timpul războiului, după menţiunile lui de Dio Chrysostomos.
În ceea ce priveşte armata, Pârvan menţionează că aceasta era mai mult o ridicare în masă a populaţiei ţărăneşti, având acelaşi caracter cu oastea principatelor române de mai târziu, cete ţărăneşti înarmate cu simple unelte agricole. Armele încep să intre şi ele în discuţie tot începând cu Vasile Pârvan, acesta menţionând unele spade, pumnale, lănci, scuturi.
Istoriografia românească suferă o serie de transformări după 1947, în concordanţă cu ideologiile marxiste, astfel din primul volum al „Istoriei României”, editat de Academia Română în 1960, aflăm că societatea dacică trece printr-o serie de transformări progresive care duc la o formă de organizare statală, bazată pe două mari clase opuse: exploatatori şi exploataţi, cu alte cuvinte, bogaţii şi săracii. Este menţionat şi fenomenul sclavagismului, care are doar un caracter incipient, patriarhal, diferit de lumea clasică greco-romană, robii fiind folosiţi doar la munca pentru aristocraţi sau în unele construcţii publice, cum ar fi cazul cetăţilor şi edificiilor de cult din zona Munţilor Orăştiei care nu puteau fi construite fără munca forţată a oamenilor.
Izvoarele scrise antice vorbesc de o diferenţiere clară între aristocraţia dacică, denumiţi pileati sau tarabostes şi oamenii de rând capillati sau comati, însă aceştia din urmă sunt o clasă de ţărani fără pământ aflaţi într-o stare de dependenţă faţă de aristocraţie pe când ţăranii liberi ar fi mai degrabă pileati. Făcând analogie între societatea dacică şi cea romană, autorii îi compară pe aceşti comati, capilati cu plebeii romani.
Hadrian Daicoviciu se îndoieşte de rolul aşa de important pe care l-au avut sclavii în societatea dacică. Arheologul clujean reia şi el izvoarele scrise care vorbesc de prezenţa celor două categorii sociale tarabostes, pileati şi comati, capillati (ţărani, meşteşugari, negustori), dar nu se cunoaşte când au apărut aceste două clase, nu se cunoaşte raportul numeric existent între ele şi nici modul prin care comati erau exploataţi de către tarabostes. Tot acelaşi autor subliniază faptul că statul, în timpul lui Burebista, este o monarhie, cu puternic caracter militar, care ajunge într-o perioadă de aproximativ 150 de ani, în timpul lui Decebal, să joace un rol defensiv prin întărirea şi lărgirea fortificaţilor, făurirea de arme şi maşini de război şi prin instruirea armatei dacice.
În anul 1977, Ion Horaţiu Crişan, propune o nouă structură socială a Daciei preromane, făcând o comparaţie cu alte populaţii barbare ale Europei. Acesta face referire la scrierile lui Iordanes şi menţionează că această stratificare socială a dacilor era prezentă şi înainte de Burebista, nobilii numindu-se la început, după cum menţionează Dio Chrysostomos, tarabostes, iar apoi pileati, denumire provenită din limba latină, dintre care se alegeau regii şi preoţii, alături de aceştia mai fiind menţionaţi şi comati, ori capillati.
În ceea ce priveşte categoria numită de izvoare comati, I.H.Crişan face o analogie cu lumea celtică din Galia aşa cum a fost prezentată de Iulius Caesar în De bello gallico. Astfel, aceşti comati, ar fi acei cavaleri, equites, pe care îi întâlnim în lumea celtică şi romană, iar pileati ar fi corespunzători nobilimii celtice sau patricienilor romani. Această societate tripartită s-ar putea explica astfel, comati, având un rol intermediar între marea nobilime şi oamenii de rând. În plan militar, s-ar putea formula ipoteza conform căreia nobilimea (tarabostes) deţine comanda unităţilor, iar comati pe a subunităţilor, atâta timp cât marea masă a luptătorilor o formau oamenii de rând, iar comanda supremă o avea regele.
În anul 1984, Nicolae Gostar şi Vasile Lica, în Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal, au un întreg capitol dedicat aristocraţiei dacice, unde tratează caracteristicile acestor pilophoroi-pileati sau tarabostes. În această lucrare găsim şi o trecere în revistă a abordărilor filologice asupra acestor termeni, care sunt asociaţi cu elita dacică, abordări efectuate de personalităţi precum Gheorghe Tocilescu, Vasile Pârvan sau I.I.Russu, însă important este faptul că este subliniat caracterul războinic al societăţii dacice şi al aristocraţiei.
Ioan Glodariu, în Istoria Românilor, volumul I, editat de Academia Română în 2001, afirmă că societatea dacică este formată din două clase sociale: aristocraţia (tarabostes, pileati), având acel pileus ca semn distinctiv şi masa populaţiei (comati, capilati). Deşi Andrei Bodor împarte în trei pături societatea dacică şi anume aristocraţia religioasă, aristocraţia laică şi oamenii de rând, Glodariu în acelaşi volum I din Istoria Românilor, afirmă că această teză nu poate fi susţinută. De asemenea, opinia conform căreia capillati, comati s-ar situa între aristocraţie şi populaţia de rând, fie drept cavaleri, par simple speculaţii care transpun situaţii cunoscute din lumea celtică în cea dacică.
Zoe Petre, în anul 2004, reinterpretează izvoarele scrise antice şi reia în discuţie termenii pileati, tarabostes, kometai, menţionând că primele două ar fi două grupuri în cazul aristocraţiei. Cât priveşte termenul de kometai, comatus însemnând în limba latină pletos, acest termen fiind pus în legătură cu o clasă de războinici, plete fiind asociate în cultura indo-europeană cu războinici de profesie.
Observăm că structura societăţii dacice a cunoscut ample dezbateri în literatura de specialitate din România, dezbateri care, pe baza interpretărilor izvoarelor antice au dus la conturarea a două direcţii principale care propun fie o societate bipartită, formată din aristocraţie (tarabostes, pileati) şi oamenii de rând (comati, capillati), fie una tripartită, în care comati, capillati au un rol intermediar între aristocraţie şi oamenii simpli, printr-o paralelă cu lumea celtică din Galia.
În ceea ce priveşte elitele, majoritatea autorilor români sunt de părere că au o dublă competenţă, atât militară, cât şi sacerdotală, aşadar imaginea războinicului dac este strâns legată de imaginea nobilimii sau aristocraţiei. Dacă acceptăm o societate bipartită, armata apare împărţită într-un nucleu de profesionişti (nobilimea) şi marea masă a luptătorilor alcătuită din oameni simpli. În celălalt caz, unde societatea este tripartită, se configurează o imagine complexă a armatei, în care regele îi are drept subordonaţi pe pileati, care la rândul lor îi au în subordine pe comati, care sunt războinici prin definiţie, iar oamenii simpli completând răndurile armatei.

Armamentul defensiv


Ca primă armă defensivă, poate cea mai importantă dintre armele de apărare, element esenţial în panoplia unui războinic, este scutul. Dacii l-au confecţionat în întregime din lemn sau din piele groasă întinsă pe lemn. Din punct de vedere arheologic, scutul este atestat în momentul în care capătă părţi metalice. Din cauza materialului perisabil din care erau confecţionate, scuturile nu au lăsat urme arheologice, din ele păstrându-se doar piesele metalice. Utilizarea scuturilor se făcea printr-un mâner, fixat în centru aşezat pe interior, fiind ţinut în mâna stângă. La exterior mâna luptătorului era apărată de o piesă metalică din tablă de fier, umbo-ul, care la rându-i sporea rezistenţa scutului.
În funcţie de forma lor, aceste umbones, s-ar putea împărţi în două variante ale aceleiaşi tipologii. Tipologia se caracterizează prin forma rotundă a părţii bombate, înconjurată de o bordură plată orizontală, diametrul lor fiind de 10-12cm. Prima variantă are o bombare mai înaltă, conică de obicei, iar cealaltă categorie are o bombare mai scundă, asemănătoare unei semicalote, semisfere, această diferenţiere fiind probabil un indiciu pentru ataşarea lor la scuturi de diferite forme şi diferite mărimi. Modele cu conicitate accentuată şi înalte au tabla subţire, ca rezultat al martelării prelungite, pe când celelalte au tabla mai groasă, deci mai puţin subţiată prin martelare.
Pentru perioada la care mă refer, secolele I a.Chr. - începutul secolului II p.Chr., detaliile despre scuturile folosite de daci le întâlnim în reprezentările de pe Columna lui Traian, acest monument prezentând în scene succesive războaiele daco-romane. În unele detalii sunt prezentate amănunţit armele geto-dacilor, probabil sculptorii au avut ocazia să le vadă chiar la Roma, sub forma unor capturi de război luate în urma victoriei decisive din 106 p.Chr. Judecând aceste reliefuri observăm faptul că dacii sunt înfăţişaţi purtând scuturi mari, ovale, iar aceste scuturi sunt împodobite cu garnituri metalice reprezentând ornamente geometrice sau florale, I.Glodariu şi E.Iaroslavschi afirmă în Civilizaţia fierului la daci, că între numeroasele fragmente înguste de tablă, descoperite mai ales în nucleul statului dac, zona Munţilor Orăştiei, unele ar putea proveni de la aceste garnituri metalice ale scuturilor, dar din păcate starea de conservare precară, nu permite o determinare certă.
Umbo-uri de scut s-au descoperit la Căpâlna, Grădiştea de Munte, Luncani-Piatra Roşie şi Tilişca. Analogiile sunt foarte frecvente, atât în mediul celtic cât şi cel tracic sud-dunărean şi roman, dar cea mai probabilă preluarea a tipului de umbo este cea din mediul celtic.
Am putut observa că cel mai des întâlnit accesoriu din categoria armelor defensive la daci, este scutul, mult mai reduse fiind descoperirile de coifuri, cămăşi de zale sau platoşe. Spre deosebire de acestea din urmă, uneori în timpul luptei, scuturile, puteau avea şi un rol ofensiv. Tot pentru protecţia luptătorului în Antichitatea clasică se foloseau şi cnemide, piese folosite pentru a proteja piciorul, însă astfel de descoperiri nu se regăsesc pentru epoca şi spaţiul la care mă refer.
Descoperirile de coifuri în Dacia sunt puţine şi toate provin din morminte de incineraţie cercetate la Popeşti (jud.Giurgiu), Zimnicea (jud.Teleorman), Poiana (jud.Gorj) şi Cugir (jud.Alba). Raritatea descoperirilor se aplică şi în cazul cămăşilor de zale, acestea fiind utilizate în sec. I a.Chr. şi confecţionate din verigi de fier. Astfel de piese au apărut într-un tumul la Popeşti (jud.Gorj), în necropola de la Popeşti (jud.Giurgiu), într-un tumul la Radovanu (jud.Călăraşi), la Cetăţeni (jud.Argeş), în necropola tumulară de la Răcătău (jud.Bacău) şi în tumulul II de la Cugir (jud.Alba).
Scenele Columnei traiane îi redă pe daci ca luptători ce nu purtau căşti şi nici nu îşi protejau partea superioară a corpului prin armuri de zale sau platoşe din piele. Este inexplicabilă absenţa căştilor, din moment ce toate popoarele din jur le-au folosit, tracii, celţii, romanii, acestea ofereind protecţie luptătorului, dar oastea geto-dacă, după cum afirma V.Pârvan, era mai mult o ridicare periodică în masă a populaţiei ţărăneşti, având acelaşi caracter ca şi oastea principatelor române de mai târziu, cete ţărăneşti înarmate ad-hoc, Afirmaţie e interpretabilă, dar vine ca un argument în favoarea ipotezei că dacii nu aveau coifuri sau armuri de zale pentru că nu aveau de unde. Un alt argument ar fi faptul că majoritatea descoperirilor de coifuri şi cămăşi de zale se încadrează în sec. I a.Chr, iar cămăşile de zale sunt înlocuite cândva pe parcursul secolului I p.Chr., în locul lor făcându-şi apariţia platoşele din solzi de bronz (lorica squamata). Corneliu Beldiman consideră că au fost adoptate de daci sub influenţă romană, ele lipsind atât din cultura bastarnică cât şi sarmatică. Observăm că în această perioadă au loc modificări în arsenalul militar dacic, unele piese fiind înlocuite, iar altele chiar abandonate. Aceste modificări, bineînţeles pot fi puse pe seama unor schimbări de ordin tactic care au influenţat modul de luptă sau apariţia unor adversari noi, cu un echipament militar nou, care a dus la redefinirea propriei panoplii de arme.
Tot în cadrul armamentului defensiv putem menţiona şi maşinile de război. Această ipoteză este susţinută de platformele de luptă de la Băniţa, Costeşti-Blidaru, Costeşti-Cetăţuie, Sarmizegetusa Regia precum şi una din scenele de pe Columna lui Traian, scena LXVI, cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de contra-ofensiva dacică. Argumentul suprem în susţinerea acestei ipoteze este descoperirea în cetatea de la Costeşti-Cetăţuie a unui modiolus din bronz, care reprezintă unul din cei patru modioli cu care era echipată o catapultă. Piesa era confecţionată din bronz şi nu mai prezintă caracteristicile iniţiale, deoarece este deformată de arderea secundară, provenită dintr-un incendiu puternic.
Imaginea care ne-o facem despre echipamentul militar dacic rezultă în primul rând din descoperirile arheologice, rezultat al cercetărilor, cât şi al reprezentărilor de pe Columna lui Traian şi de pe monumentul triumfal de la Adamclisi, coroborate cu izvoarele scrise, deşi lacunare, ne oferă informaţii preţioase despre felul în care erau echipaţi soldaţii din Dacia preromană.
Analizând echipamentul defensiv al dacilor observăm în primul rând că acesta este variat, alcătuit din scuturi, coifuri, cămăşi de zale, acestea având menirea în a apăra părţile vitale ale corpului. Pe de altă parte maşinile de război, existente în cetăţile din zona capitalei statului dac, prin intermediul cărora, populaţia, putea riposta în cazul unui asediu prelungit venit din partea inamicului. În al doilea rând echipamentul militar defensiv dacic este asemănător cu cel folosit de popoarele din jur, fie ei celţi, greci sau romani.

Armamentul ofensiv


A. Săbii

Armele ofensive, deşi mult mai numeroase şi variate decât acelea defensive, s-au păstrat tot numai prin părţile metalice, pretutindeni în Dacia. Au fost împărţite în funcţie de forma lor în două categorii: săbii curbe şi săbii drepte, dar Zeno-Karl Pinter, într-o lucrare care tratează epoca medievală şi cea modernă aduce în discuţie o teză care se aplică şi pentru perioada antică conform căreia orice armă cu două tăişuri este spadă.
Confruntările militare daco-romane din anii 101-102 şi 105-106 au scos în evidenţă nu doar caracteristicile războinice ale dacilor, ramura de nord a tracilor ci şi o adaptare locală a unei săbii cunoscute în antichitate sub numele de falx. Această sabie-seceră nu a fost caracteristică doar spaţiului nordic trac, fiind cunoscută atât de tracii sud-dunăreni, de greci, de macedoneni, de lycieni sau de unele triburi celtice. Faima acestei arme, în Antichitate a fost dată de utilizarea ei de către daci, în special în ultimul secol de existenţă al regatului dac.
La origine, cel mai probabil, falx dacica, a fost o simplă seceră care a suferit modificări succesive, evoluând la dimensiuni impresionante şi forme elaborate în preajma cuceririi romane din 106 p.Chr. Evoluţia acestei arme, poate fii urmărită în două sensuri, un sens din care a derivat, falcata utilizată în întreg bazinul mediteranean şi celălalt sens arma de mari dimensiuni, cu lama îngustă, alungită şi concavă, cu tăişul în partea ei concavă utilizată mai ales în spaţiul nord dunărean.
Nu se cunoaşte numele dat acestei arme de către daci, astfel că istoriografia l-a înregistrat doar în varianta latină, termenul de falx, -cis, pl. falces (seceră, cosor, coasă) fiind definit ca unealtă cu atribuţii complexe de la practicile agricole, la vânătoare sau la exerciţiile militare. În panoplia de arme întâlnite cu precădere în nordul Dunării, Corneliu Fronto include în sintagma Dacorum falcibus, toate tipurile de arme curbe utilizate de daci, secerile, cosoarele, cuţitele de luptă, pumnalul curb (sica) şi bineînţeles cele două tipuri de sabie curbă romphaea tracică şi falx dacica, varianta mai scurtă utilizată de tracii din nordul Dunării. O necesară clasificare aduce Publius Papinius Statius, care defineşte falx-ul ca arma simbol a getului, arma fiind asociată cu etnia care o folosea şi o mânuia.
Aşadar, sabia curbă este cea mai eficientă dintre armele curbe ale dacilor, una dintre cele mai celebre arme curbe folosite în Antichitate, în înteegul spaţiu mediteranean, inclusiv în zona Balcanilor.
Morfologia acestui tip de sabie, reconstituită parţial, şi numită „Sarmizegetusa” după locul de descoperire a majorităţii pieselor indică o armă de dimensiuni medii spre mari având o lungime între 0,70-1m, cu mâner terminat printr-o îngroşare destinată opririi mâinilor fiind utilizată în luptă cu o singură mână sau cu două mâini. Lama este triunghiulară în secţiune, având o lungime apreciabilă şi o curbură terminată într-un vârf ascuţit, iar descoperirile de resturi de piele pietrificate, pe un exemplar vin să confirme ipoteza conform căreia această armă permitea purtarea ei în teacă.
Pentru a putea stabilii cu exactitate dimensiunile acestei arme specifice dacilor trebuie să ne raportăm din nou la Columna traiană, din Forul lui Traian, unde observăm că aceste arme abundă în mâinile războinicilor care se împotrivesc romanilor. Având ca reper statura luptătorilor, dimensiunile acestor săbii curbe le prezintă ca fiind medii, la fel ca lungimea gladius-urilor romane, sau chiar mai mici, ceea ce arată că ar putea fi arme grele, dar acelaşi monument contrazice în scenele care prezintă trofeele, din scenele respective rezultând nişte săbii mari, comparabile cu dimensiunile unui scut. Dimensiunile şi forma săbiilor prezentate în scenele trofeelor vin să confirme descoperirile arheologice efectuate cu precădere în zona capitalei statului dac, Sarmizegetusa Regia, şi prezintă o imagine a armei cu care era utilată elita militară din preajma regelui.
Din punct de vedere arheologic, descoperirile nu sunt numeroase, se înscriu unui singur tip de sabie, numit „Sarmizegetusa” după locul de provenienţă a mai multor săbii curbe despre care putem spune că sunt autentice. Putem vorbi de un tip standard de sabie, diferenţele sunt minore, iar piesele se înscriu aceleiaşi tehnologii de fabricare şi aceleiaşi idei. Diferenţele ţin doar de măiestria fierarului sau de unele pretenţii ale comenzii, sabia având o lamă lungă, lată care oferă rezistenţă sporită la impact. Le individualizează doar sistemul de prindere care poate fi cu tub de înmănuşare, cu ajutorul unui/unor inele de prindere a cozii, cu tijă, prin limbă de mâner dedusă din lamă sau cu orificiu pentru nit.
Un lucru de menţionat este referitor la poansonarea unui simbol pe lama unei săbii descoperite la Sarmizegetusa Regia, având forma unui punct înscris într-un cerc sau litera grecească „Θ” cel mai probabil reprezentând „un simbol cu rol proteguitor al armei şi al mânuitorului ei”.
Opinia lui Cătălin Borangic este că acest tip de sabie curbă, din zona Munţilor Orăştiei, arie circumscrisă capitalei regatului dac, este un apanaj al elitei războinice din preajma reşedinţei regale, iar exemplare descoperite în zone mai îndepărtate sunt imitaţii mai puţin reuşite, de altfel afirmă că este nevoie de existenţa unei elite războinice specializate care este susţinută de calităţile acestui tip de sabie, mânuirea ei nefiind familiară pentru oricine, fiind nevoie de luptători profesionişti instruiţi special pentru a lupta cu acest gen de armă.
Ciudat este faptul că descoperirile arheologice ale sabiei de tip falx, sunt puţine, contrazicând imaginile artistice de pe Columna lui Traian şi izvoarele scrise antice care vorbesc de un impact psihologic mare al armelor curbe dacice asupra romanilor. O explicaţie ar fi faptul că aceste arme erau trofee râvnite, cât şi faptul că cei care le purtau, făceau parte dintr-o unitate de elită, nu foarte numeroasă. Această unitate de elită, probabil deschidea lupta prin crearea de breşe în rândul oponenţilor.
Forma specială a sabiei cu aceea curbură concentrează întreaga forţă a ei în vârful acesteia şi ne duce la concluzia că această armă se folosea la lovirea în forţă şi retezare. Tot datorită curburii sabiei, putea fi folosită şi la agăţarea scuturilor inamicilor. Aceste caracteristici fac din falx dacica o armă de temut, chiar şi în cazul în care oponentul era apărat de cască, scut şi armură, argumentul suprem fiind decizia comandanţilor romani de a ranforsa căştile militare adăugându-le două benzi metalice plasate cruciş peste calotă, cât şi dotarea unor unităţi speciale cu armuri lamelare pentru braţe.
Istoria acestei săbii curbe nu se opreşte odată cu cucerirea romană în Dacia la începutul secolului II p.Chr., deoarece sabia încovoiată devine un element definitoriu pentru noua provincie, un simbol al Daciei învinse, iar arma este o emblemă a caracterului războinic al dacilor, o adevărată armă „naţională” a acestora care a supravieţuit în imaginarul artistic roman o perioadă lungă după dispariţia statului dac.

B. Spade

Spadele drepte, sunt ceva mai numeroase în descoperirile arheologice şi se clasifică la rândul lor în trei tipuri principale.
Tipul I este caracterizat de fapt, de spada celtică lungă, cu două tăişuri, caracteristică a La Tène-ului mijlociu. La Tène-ul de mijloc durează în zonele nordice şi estice până la începutul erei noastre.
Constantin Daicoviciu afirmă în lucrarea „Cetatea dacică de la Piatra Roşie” că originea celtică a acestei spade cu două tăişuri, nu poate fi o dovadă nici pentru datarea aşezării de la Luncani-Piatra Roşie în secolele III-II a.Chr. şi nici pentru o stăpânire celtică asupra zonei ci mai degrabă spada poate fi o pradă de război luată de la celţi în luptele regelui Burebista cu triburile celtice, iar faptul că a fost găsită într-o groapă naturală, poate duce la concluzia că ea fusese scoasă din uz în epoca războaielor daco-romane.
Tipul II este cel mai des întâlnit, imită cunoscutul gladius roman, caracterizându-se prin lama lată, cu profil lenticular, prelungit cu o limbă lungă, rectangulară în secţiune şi terminată la un capăt cu un orificiu. Toate exemplarele provin de la Sarmizegetusa Regia (Grădiştea de Munte) şi se datează în secole I p.Chr şi începutul secolului următor, iar unul dintre exemplare atrage atenţia prin lungimea mânerului în comparaţie cu lungimea şi lăţimea lamei, măsurând 78,4cm.
Tipul III este ciudat ca formă şi are lama dreaptă cu secţiune triunghiulară şi limba lată şi prezintă orificii pentru nituri la mâner.
10 piese asemănătoare cu cele de mai sus sunt semnalate la Craiva dar fără detalii privitoare la forma şi dimensiunea lor.

C. Pumnale

Pumnalele se împart în două categorii, pumnalele drepte şi pumnalele curbe (sicae). Pumnalele drepte în funcţie de forma lor se împart în două tipuri.
Tipul I are lama dreaptă, cu secţiune lenticulară, prelungită cu o limbă pentru mâner; la capătul limbii aflându-se o bucşe nituită.
Tipul II este caracterizat prin lama lată, cu tăişurile concave şi profil lenticular, prelungită cu o limbă pentru mâner, forma fiind similară cu a pumnalelor romane, pugio.
Poate cel mai caracteristic tip de armă curbă din panoplia războinicilor traci este reprezentat de un pumnal curb, cu lama ascuţită, cu profilul lamei lenticular, ascuţită pe partea concavă şi prevăzute cu limbă la mâner, având şanţ de scurgere a sângelui de-a lungul lamei şi adeseori motive zoomorfe sau geometrice încrustate pe lamă. Dimensiunile acestui pumnal, denumit sica, variază între 25 şi 35 cm lungime.
Cuvântul sica îşi are origine indo-europeană *sec, *sac, având sensul de a tăia, a secţiona, iar în limba latină, acelaşi cuvânt face parte din aceeaşi familie de cuvinte cu sicilis = seceră, sicilio = a tăia cu secera, ceea ce duce la ipoteza că aceste arme erau folosite cu predilecţie în acţiunile de tăiat şi înjunghiat. Astfel prin definiţie, pumnalul este o armă defensivă oarecum secundară, care este utilizată în bătălie doar când armele principale, sabia, lancea şi suliţa sunt indisponibile sau epuizate sau când propria tactică o impune. Având rază scurtă de acţiune îţi arată eficacitatea când este folosit pentru tăiat şi secţionat.
Pumnalele tracice au atribute specifice, atât legate de forma acestora cât şi de amprenta lor spirituală. În primul rând, forma acestor pumnale, este curbată cu vârful ascuţit şi secţiunea lamei triunghiulară, nu prezintă două tăişuri ca în cazul pumnalelor obişnuite, ci doar unul pe partea concavă a lamei. Acest lucru întăreşte ideea că erau folosite doar pentru înjunghiere şi secţionare. În al doilea rând aceste arme au o importantă încărcătură spirituală rezultată din simbolurile cu care sunt împodobite lamele, dar şi din relaţia pe care o au acestea cu ideea de sacrificiu. În caz de primejdie această armă, care se purta tot timpul, putea fi foarte bine folosită pentru a-ţi pune capăt zilelor, în loc de a fi prins de inamic.
Analizând aceste elemente, constatăm faptul că pumnalul curb, de tip sica, prezintă o evoluţie în zona nord-balcanică, pleacă de la forme simple, care prin diferite modificări, ajunge, la sfârşitul secolului al III-lea a.Chr. şi începutul secolului II a.Chr. la o formă elaborată, caracteristică unei elite militare, caracteristici ale cărei armei permit identificarea şi a unei componente tracice. Aria de răspândire a acestor elite/ războinici, denumiţi în literatura de specialitate grupul Padea-Panagyurski Kolonii, a fost identificată în nord-vestul Bulgariei, vestul şi sudul Munteniei, în Oltenia, zona Porţilor de Fier, şi mai recent sud-vestul Transilvaniei în inventarul funerar al acestora întâlnim şi pumnale curbe, sicae. Potrivit lui Aurel Rustoiu, această elită războinică, a eliminat supremaţia celtică din zona Transilvaniei şi a răspândit pumnalul curb în nordul Dunării, această armă fiind folosită de elitele militare şi/sau religioase ale statului dac.
Dacă trecem în revistă armele folosite de aceşti războinici: lance pentru atac, spadă lungă pentru lupta de aproape, scut, uneori coif şi cămaşă de zale pentru apărare, pumnal pentru lupta corp la corp, observăm faptul că erau adevăraţi profesionişti în artele războiului. Pe de altă parte dotarea acestei elite, cu diferite tipuri de armă arată faptul că acest grup are origine diversă şi că fiecare grup etnic şi-a adus contribuţia la întregul complex.
Interesant este faptul că deşi grupul Padea-Panagyurski Kolonii, este atestat în teritoriul locuit de daci, pe o perioadă de 100 de ani (jumătatea secolului II a.Chr. - jumătatea secolului I a.Chr.), unele elemente caracteristice acestui grup, sica, continuă să fie folosită de daci până la războaiele cu romanii.
S-a menţionat în dese rânduri faptul că cei care purtau sica, ar avea un rang social înalt deoarece descoperirile de acest gen s-au făcut în cetăţi dacice sau aşezări fortificate, iar în puţinele cazuri în care acestea provin din morminte, ele confirmă statutul social înalt. Un alt argument ar fi faptul că după cucerirea Daciei de către romani, acest element nu se mai întâlneşte în descoperirile arheologice, fiind un indiciu că acestea ar aparţine mediului aristocratic sau războinic, sau că la fel ca şi în cazul falx-urilor, ar fi trofee de preţ.

D. Lănci

Lancea era o armă folosită în principal pentru împuns, cele utilizate în spaţiul dacic au forma similară cu cele folosite în Europa barbară sau romană. Acestea erau prevăzute cu două piese metalice, vârful şi călcâiul, acesta din urmă era montat în partea inferioară a cozii pentru a uşura înfigerea în pământ. Deoarece călcâiul este întotdeauna la fel, cu diferenţe nesemnificative, pe baza formei vârfului, I.Glodariu şi E.Iaroslavschi au clasificat această armă în cinci tipuri principale, unele dintre ele având mai multe variante. În ceea ce priveşte rolul acestor arme, erau folosite pentru lupta de aproape (cele masive), pentru aruncat (cele de dimensiuni mai mici) sau erau folosite pentru ambele roluri.
Tipul I este caracterizat de vârful mare, lung, cu nervură mediană plată sau rotunjită (varianta a), unghiulară (varianta b) sau cu nervură mediană puternică (varianta c). Piesele care se încadrează tipologic în varianta a, au grosimea şi lărgimea nervurii mediane variabile de la o piesă la alta şi adesea au un orificiu pentru cuiul de fixare. Acest tip este unul dintre cele mai vechi, piese similare turnate în bronz fiind cunoscute în Europa centrală şi zona transilvăneană, încă din Halstatt, iar piesele din fier sunt prezente în lumea sud-tracică încă din secolele VII-VI a.Chr. cunoscând o largă răspândire în Peninsula Balcanică fiind folosite până în secolul I p.Chr. Forma şi greutatea vârfului au făcut din aceste lănci, una dintre cele mai bune arme, astfel explicându-se îndelunga ei folosinţă. Lungimea acestor piese variază între 12 şi 36 cm, fiind întâlnită în descoperirile de la Costeşti-Cetăţuie şi Sarmizegetusa Regia (Grădiştea de Munte), fiind datate în secolul I p.Chr. Piesele care aparţin variantei b, provin de la Căpâlna, databile în secolele I a.Chr. - I p.Chr. şi Sarmizegetusa Regia (Grădiştea de Munte) secolul I p.Chr., lungimea lor fiind de 19-36 cm. Pentru varianta c, avem o singură piesă de la Sarmizegetusa Regia, având lungimea de 23,6 cm, databilă în secolul I p.Chr.
Tipul II cuprinde vârfuri de lance, care se caracterizează prin dimensiunile reduse şi profilul lenticular al lamei provenite din complexe târzii din secolul I p.Chr., de la Sarmizegetusa Regia (Grădiştea de Munte) şi Costeşti-Cetăţuie, lungimea fiind de 17-22 cm.
Tipul III este caracteristic prin utilizarea manşonului în locul tocului de fixare, având lama simplă cu profil dreptunghiular sau lenticular. Avem un singur exemplar care putea servi şi ca vârf de suliţă, de la Sarmizegetusa Regia (Grădiştea de Munte) care măsoară 13,6 cm.
Tipul IV are o formă puţin neobişnuită, cu lama îngustă şi prelungită, cu profil aproape dreptunghiular, caracterizându-se prin fixarea lamei în interiorul unei despicături speciale a tocului, măsoară 13,8 cm şi provine tot de la Sarmizegetusa Regia (Grădiştea de Munte).
Tipul V este masiv, are vârful în patru muchii şi toc prelung, acest vârf putea fi folosit şi ca vârf de suliţă, provine tot de la Sarmizegetusa Regia, databil în sec I p.Chr. şi are lungimea de 18 cm.
În partea opusă vârfului pe coada de lemn, se monta călcâiul care era confecţionat tot din metal. Acestea sunt toate conice, au vârful plin şi uneori au secţiune patrulateră, fiind prevăzute şi cu orificiu pentru cui. Astfel de piese sunt menţionate ca provenind de la Arpaşu de Sus, Costeşti-Cetăţuie, Sarmizegetusa Regia.

E. Suliţe

La fel ca şi lancea, suliţa era prevăzută tot cu aceleaşi două părţi metalice, vârful şi călcâiul, clasificarea lor făcându-se tot pe baza formei vârfului. Deosebirea între vârfurile de suliţă şi cele de lance constă în faptul că cele de suliţă sunt mai mici, dar toate au toc de fixare în coada de lemn şi câte un orificiu în partea inferioară destinat cuiului de fixare. Se disting astfel două tipuri principale, unul dintre ele având şi variante.
Tipul I, varianta a, cuprinde piesele cu formă prelungă, aproape întotdeauna conică sau îngustată doar la capătul vârfului, acesta fiind plin în patru muchii. Exemplarele provin de la Costeşti-Cetăţuie şi Sarmizegetusa Regia (Grădiştea de Munte), lungimea lor fiind de 12-17cm datarea lor se face în secolul I p.Chr şi începutul secolului următor. Varianta b, se deosebeşte doar prin vârful care este martelat în trei muchii, avem un exemplar tot de la Sarmizegetusa Regia, care are aceeaşi datare cu precedentele şi anume secolul I p.Chr - începutul secolului II p.Chr.
Tipul II, se pare că a evoluat din primul tip şi se diferenţiază de primul printr-o îngustare accentuată a zonei dintre vârful în patru muchii şi tocul pentru coadă. Lungimea lor este de 9-14,5 cm, iar astfel de descoperiri s-au făcut la Căpâlna, Costeşti-Cetăţuie, Craiva, Luncani-Piatra Roşie şi Sarmizegetusa Regia, cele din zona Munţilor Orăştiei fiind datate în secolele I p.Chr. şi început de secol II p.Chr. Călcâiele de suliţă au formă asemănătoare cu cele de lance, toate conice au secţiune patrulateră sau circulară, lungimea lor fiind de 11,4-17,6 cm, descoperirile fiind făcute la Costeşti-Cetăţuie, Luncani-Piatra Roşie şi Sarmizegetusa Regia (Grădiştea de Munte).

F. Săgeţi

Săgeţile sunt cunoscute pretutindeni, în funcţie de vârfurile metalice cu care erau prevăzute, este probabil cea mai des întâlnită armă de-a lungul istoriei fiind folosită atât la vânătoare cât şi în luptă. Deşi Glodariu şi Iaroslavschi împart săgeţile în două categorii, săgeţi obişnuite aruncate cu ajutorul arcului şi săgeţi grele aruncate de baliste, o să vorbesc doar de săgeţile folosite la arc, celelalte vârfuri aruncate cu ajutorul balistelor sau catapultelor o să le tratez ulterior. Aşadar, din nou în funcţie de forma vârfului confecţionat din metal, săgeţile de arc se împart în mai multe tipuri.
Tipul I, este cel mai simplu dintre toate, cuprinde vârfurile de săgeată cu lama cu profil rectangular sau lenticular, uneori cu nervură mediană şi toc de fixare. Variantele acestui tip sunt stabilite în funcţie de modul în care se termină lama la capetele inferioare şi anume rotunjită (varianta a), cu un spin rezultat din prelungirea spre toc a uneia din marginile lamei (varianta b) şi cu doi spini, de o parte şi de alta a lamei (varianta c). Exemplarele care se încadrează în acest tip se datează în secolele I a.Chr - I p.Chr. şi provin de la Costeşti-Cetăţuie, Craiva, Sarmizegetusa Regia (varianta a) şi Luncani-Piatra Roşie (variantele a şi b).
Tipul II este reprezentat de vârfurile de săgeţi în trei muchii şi peduncul în loc de toc. Acestea realizate din fier sau bronz sunt cunoscute încă din epocile anterioare dar sau păstrat şi în epocă dacică, având o lungime de 4,6-6,4 cm, astfel de piese provin de la Costeşti-Cetăţuie şi Sarmizegetusa Regia (Grădiştea de Munte).
Săgeţile care se încadrează în tipul III au vârful în patru muchii şi sunt prevăzute cu toc sau cu peduncul pentru fixarea în tijă. Analogii pentru asemenea piese există în tot mediul roman, provin de la Costeşti-Cetăţuie, Luncani-Piatra Roşie şi Sarmizegetusa Regia (Grădiştea de Munte) au o lungime de 7-18 cm şi se datează în sec I a.Chr. - I p.Chr., (cele de la Costeşti, doar în secolul I p.Chr.).

G. Vârfuri pentru baliste (catapulte)

Aceste vârfuri sunt încadrate în „Civilizaţia fierului la daci” ca fiind vârfuri de săgeţi grele aruncate cu ajutorul balistelor. Dacă acceptăm faptul că dacii foloseau şi unele maşini de război în interiorul cetăţilor atunci putem încadra aceste obiecte, în vârfuri aruncate cu ajutorul balistelor.
Tipul I este masiv, are vârful conic şi peduncul în patru muchii, cele două exemplare provin de la Costeşti-Cetăţuie şi Sarmizegetusa Regia, iar lungimea exemplarului mai bine păstrat este de 10,4 cm.
Tipul II este la rându-i masiv, scurt, cu profil lenticular şi toc prelung, din nou avem exemplare de la Costeşti-Cetăţuie şi Sarmizegetusa Regia (Grădiştea de Munte), lungimea lor fiind între 10 şi 14,2 cm, iar analogiile pentru acest tip există în mediul roman.

Mormântul princiar de la Cugir


Campania de săpături a anului 1979 a dus la descoperirea a patru morminte tumulare de incineraţie pe panta abruptă a laturii de sud-vest a cetăţii de la Cugir. Unul dintre aceşti tumuli (tumulul numărul II) s-a dovedit a avea un bogat şi important mormânt princiar datat în prima jumătate a secolului I a.Chr., fiind contemporan cu necropola tumulară de la Popeşti.
Pentru amenajarea rugului funerar a fost săpată în stânca dealului o terasă cu diametrul de 8m. Pe rugul funerar a fost aşezat defunctul, un bărbat de aproximativ 35 ani, aşezat într-un car fastuos, tras de doi cai şi echipat într-un costum de luptă. A mai fost sacrificat un cal, cel mai probabil acesta fiind calul de călărie.
Din echipamentul defunctului s-a păstrat un coif, o armură din zale de fier al cărei sistem de închidere era împodobit cu butoni de argint auriţi, iar ca armament războinicul a fost echipat cu un pumnal curb de fier (sica), un tub tot de fier reprezentând garnitura unui arc, o spadă lungă de tip celtic (caracteristică pentru La Tène D), umbo, de scut cu garniturile metalice şi un vârf de lance.
Coiful găsit în tumulul II era confecţionat din fier, are calota sferică, obrăzare mobile puternice şi apărătoare de ceafă decorată cu caneluri orizontale. Iniţial, I.H.Crişan a considerat că acest coif este de tip grecesc, iar apoi a revenit cu o nouă sinteză prin care opta pentru un tip italic. Neavând analogii exacte în lumea dacică, C.I.Popa consideră că acest coif de la Cugir a fost realizat într-un atelier local după un model nord-italic, ce face trecerea între coifurile celtice şi cele italice. Armura era de mari dimensiuni şi acoperea corpul războinicului până la genunchi, fiind căptuşită cu pânză groasă sau piele. Astfel de cămăşi de zale din fier (lorica hamata) se întâlnesc şi în alte morminte aristocratice de incineraţie, de la Cetăţeni, Popeşti, Radovanu, Răcătău şi Poiana-Gorj.
Alături de pumnalul curb (sica) din fier, specific populaţiei dacice, s-a păstrat şi teaca acestuia confecţionată tot din fier, precum şi o spadă lungă de tip celtic care este specifică La Tène-ului D. Piesa măsoară 105cm şi era păstrată într-o teacă din fier fiind armată pe margini cu o bordură şi unele nervuri. Acestă spadă este similară cu cea descoperită în cetatea de la Luncani-Piatra Roşie. Tot din acelaşi mormânt s-au mai păstrat şi rămăşiţele unui scut masiv, mai exact niturile, garniturile şi umbo-ul din fier, Crişan considerând că acesta este confecţionat din piele groasă întinsă pe lemn.
Pe baza acestui mormânt princiar de la Cugir, putem vorbi de panoplie completă, rezervată doar elitelor sociale pe perioada secolului II şi începutul secolului I a.Chr şi alcătuită din coif, cămaşă de zale, scut, spadă, sica şi lance şi o panoplie standard din care lipseşte coiful şi cămaşa de zale.
Se poate constata că panoplia standard dacică este similară cu cea celtică în care se regăsesc spada, cuţitul de luptă, vârful de lance sau suliţă şi scutul, singura diferenţă fiind înlocuirea cuţitul de luptă cu sica în cazul dacilor.

Concluzii


Conflictele intertribale, apoi după unificarea statului şi impunerea unei autorităţi unice, în persoana regelui Burebista, conflictele cu populaţiile vecine, în special celţii din vestul Daciei, ca să nu mai vorbesc de periodicele confruntări cu Imperiul Roman în perioada cuprinsă între secolele I a.Chr-I p.Chr. au impus dezvoltarea şi îmbunătăţirea armamentului şi tehnicii de luptă a dacilor.
Imaginea pe care ne-o putem creiona despre modul în care erau echipaţi din punct de vedere militar războinicii daci, rezultă în special din descoperirile arheologice, întreprinse în diverse situri. Acestea pot fi coroborate cu izvoarele literare şi cu reprezentările de pe Columna lui Traian sau monumentul triumfal de la Adamclisi, dar trebuie avut în vedere faptul că descrierile autorilor antici sunt lacunare, iar mai sus menţionatele lucrări de artă implică o doză de subiectivism din partea realizatorilor lor.
Totodată, piesele descoperite până acum în urma cercetărilor arheologice sunt doar fragmente care au rezistat în timp, rareori avem de a face cu piese complete, iar stadiul actual al cercetărilor aduce o imagine oarecum neclară şi deficitară asupra pieselor de echipament militar dacic, dar totuşi putem trage unele concluzii. Trebuie sa menţionez de la început că lucrarea mea abordează doar o anumită zonă a Daciei preromane şi anume zona de sud vest a Transilvaniei cu cetăţile aferente acestei zone, iar o concluzie generală care să se răsfrângă pentru tot teritoriul Daciei antice nu cred că ar fi potrivită.
Totuşi, la prima vedere, putem observa că echipamentul militar al războinicilor daci este unul destul de complex, cuprinzând după cum era de aşteptat la fel ca la celelalte popoare, cele două grupuri şi anume, armamentul defensiv şi cel ofensiv.
Piesele de echipament militar, pot să apară într-un număr mai mic sau mai mare în funcţie de diferite criterii, cum ar fi modul de confecţionare a lor, statutul social al purtătorului, unele credinţe religioase sau importanţa zonei respective.
Personal consider că fenomenul militar şi echipamentul militar dacic se află în strânsă legătură cu aristocraţia. În primul rând, echipamentul militar dacic poate fi cel mai bine surprins pe durata secolului I a.Chr. pe baza inventarului funerar. Avem ca exemplu mormântul princiar de la Cugir, care prin bogatul său inventar funerar atestă înaltul statut social al defunctului. Pe baza acestui mormânt se poate vorbi de o panoplie completă care este rezervată elitelor şi este alcătuită din spadă, sica, lance, scut, coif şi cămaşă de zale.
În al doilea rând, pentru perioada secolului I p.Chr. şi începutul secolului II p.Chr. reconstituirea echipamentului militar dacic este mai greu de realizat din pricina lipsei mormintelor. În această perioadă au loc schimbări majore în componenţa echipamentului militar, unele piese fiind înlocuite cu altele, unele fiind chiar abandonate. Acum se constată şi înlocuirea spadei de tip celtic cu sabia curbă cu tăişul pe interior şi denumită falx, ceea ce indică şi unele modificări majore ale tacticii de luptă adoptate din pricina apariţiei unor adversari noi, a confruntărilor militare sau nivelului tehnologic pe care dacii l-au atins. Tot la început sau pe parcursul secolului I p.Chr. cămăşile de zale sunt înlocuite, în locul lor apărând platoşele din solzi de bronz (lorica squamata). Armele atestate în această perioadă sunt reprezentate în categoria armamentului ofensiv, de spade cu mâner inelat, sica, falces, lănci, suliţe şi săgeţi, iar în categoria armamentului defensiv, doar de scuturi, lipsind coifurile şi cămăşile de zale.
Raritatea descoperirilor de piese de tip sica, falces sau scuturi trebuie pusă în legătură tot cu aristocraţia dacică sau în cazul celei de-a doua piese cu nucleu de profesionişti care le foloseau, bineînţeles acestea fiind şi trofee de preţ. Sica este o armă cu un temut însemn de prestigiu şi o încărcătură spirituală fiind utilizată în luptă doar când celelalte arme erau epuizate. Calităţile combative ale falces-urilor care nu pute fi mânuită de oricine fiind nevoie de războinici profesionişti instruiţi special pentru a lupta cu acest gen de sabie confirmă existenţa unei elite militare în prejma regelui, această elită cel mai probabil nefiind una aristocratică, ci doar una militară deoarece în contextele funerare nu s-au descoperit săbii de tip falces.
După părerea mea descoperirile arheologice de armament dacic, fie el defensiv sau ofensiv, vin să confirme o organizare complexă a armatei, în care regele, autoritatea supremă a statului, are comanda militară, are în subordine comandanţi, un nucleu de războinici profesionişti, special antrenaţi iar grosul armatei este alcătuit de oameni de rând. În ceea ce priveşte modelul ideal al războinicului dac este reprezentat de liderul unui trib, iar ulterior de persoana regelui, în mâinile căruia se afla întreaga forţă militară a societăţii respective.
Lucrarea de faţă încercă să fie o abordare generală, la nivel introductiv, a acestui vast subiect, care lasă însă loc pentru multe întrebări şi ipoteze, care pot constitui subiectul unor viitoare lucrări.


BIBLIOGRAFIE:


Sursa

Henţ Răzvan Alin, Armamentul dacic în cetăţile de pe cursul mijlociu al Mureşului la sfârşitul celei de a doua epoci a Fierului, Lucrare de Licenţă, Facultatea de Istorie şi Filosofie, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, prof. coord. Gelu Florea, Cluj-Napoca, 2012.

Bibliografie

A.D.Alexandrescu, La necropole gète de Zimnicea, în Dacia, N.S., XXIV, 1980;

C.Beldiman, Plăcuţe de cuirasă (lorica squamata) din Dacia preromană, în Carpica, XX, 1989;

Cătălin Borangic, Falx Dacica I. Propunere pentru o reconstituire a armelor curbe dacice, în Nemvs 1-2, 2006;

Cătălin Borangic, Incursiune în arsenalul armelor curbe tracice. Falx Dacica, în Terra Sebvs, I, 2009;

Cătălin Borangic, Sica. Tipologie şi funcţionalitate, în Nemvs IV, nr. 7-8, 2009;

Ion Horaţiu Crişan, Burebista şi epoca sa, Ediţia a II-a, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977;

Ion Horaţiu Crişan, Cetatea dacică de la Cugir (jud.Alba), în Apulum, XVIII, 1980;

Ion Horaţiu Crişan, Civilizaţia geto-dacilor, vol.I, Ed.Bibioteca de artă, Bucureşti, 1993;

Ion Horaţiu Crişan, Cugir, în Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României (fişă), vol.1, A-C, Ed.Enciclopedică, Bucureşti, 1994;

Constantin Daivociviu, Şantierul Grădiştea Muncelului, în SCIV, an IV, 1-2, 1953;

Constantin Daicoviciu, Cetatea dacică de la Piatra Roşie, Ed.Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1954;

Hadrian Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Ed.Dacia, Cluj, 1972;

C.Dima, Piese de echipament militar, cu rol defensiv la daci (sec.II î.Chr. - sec.I d.Chr);

(BCŞS) Buletinul Cercurilor Ştiinţifice Studenţeşti, nr.12, 2006;

Gabriela Gheorghiu, Dacii pe cursul mijlociu al Mureşului, Ed.Mega, Cluj-Napoca, 2005;

Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavschi, Civilizaţia fierului la daci, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1979;

Ioan Glodariu, Vasile Moga, Cetatea dacică de la Căpâlna, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989;

Nicolae Gostar, Vasile Lica, Societatea dacică de la Burebista la Decebal, Ed.Junimea, Bucureşti, 1984;

P.Constantinescu-Iaşi, C.Daicoviciu, Istoria României, volumul I, Ed.Academiei Republicii Populare România, Bucureşti, 1960;

Mircea Petrescu-Dâmboviţa, Alexandru Vulpe, Istoria Românilor, volumul I, Ed.Enciclopedică, Bucureşti, 2001;

Nicolae Lupu, Tilişca. Aşezările arheologice de pe Căţănaş, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989;

M.Macrea, I.Glodariu, Aşezarea dacică de la Arpaşu de Sus, Ed.Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1976;

E.D.Pădureanu, Două descoperiri arheologice inedite, în Adevărul omeneşte posibil pentru rânduirea binelui. Volum omagial Sever Dumitraşcu, Oradea, 2001;

Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Ed.Meridiane, Bucureşti, 1982 (1926), Ediţie îngrijită de Radu Florescu;

Zeno Karl, Pinter, Spada şi sabia medievală în Transilvania şi Banat (secolele IX-XVI), Ed.Banatica, Reşiţa, 2001;

Zoe Petre, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, Ed.Polirom, Iaşi, 2004;

Cristian Ioan Popa, Locuirea dacică pe Valea Cugirului, în Daco-geţii. 80 de ani de cercetări arheologice sistematice la cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, Deva, 2004;

Aurel Rustoiu, Războinici şi artizani de prestigiu în Dacia Preromană, Ed.Neremea Napocae, Cluj-Napoca, 2002;

Aurel Rustoiu, About a curved dagger discovered at Piatra Craivii, Apulum, XLIV, 2007;

Aurel Rustoiu, Tharacian sica and Dacian falx. The history of ”National” Weapon, în Dacia Felix, Studi Michaeli Bărbulescu Oblata, Cluj-Napoca, 2007;

Valeriu Sîrbu, Credinţe şi practici funerare, religioase şi magice în lumea geto-dacilor. Pornind de la descoperirile arheologice din Câmpia Brăilei, Ed.Porto-Franco, Brăila, 1993;

Valeriu Sîrbu, Gelu Florea, Imaginar şi imagine în Dacia preromană, Ed.Istros, Brăila, 1997;

Valeriu Sîrbu, Sabin Adrian Luca, Cristian Roman, Silviu Purece, Dragoş Diaconescu, Nicolae Cerişer, Vestigii dacice de la Hunedoara, Sibiu, 2007;

Alexandru Vulpe, La necropole tumulaire gète de Popeşti, în Thraco-Dacica, 1976;

Al.Vulpe, V.Căpitanu, Une tombe isolée de l'époque de La Tène a Răcătău, în Apulum, IX, 1971;

Al.Vulpe, E.Popescu, Une contribution arhéologique a l'étude de la religion des Geto-Daces, în Thraco-Dacia, 1976;

Bibliografie digitală

http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/carti/sssmitsb/cuprins.htm
http://www.enciclopedia-dacica.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=723&Itemid=391
http://www.mnir.ro/ro/Colectii/FotoColectii.aspx?IDObiect=812

Planşe


Fig. 1- Harta Daciei preromane (Gheorghiu 2005, p.275, fig.1)



Fig. 2 - Sud-vestul Transilvaniei (Gheorghiu 2005, p.276, fig.2)



Fig.3 - Scena LXVI - Contraofensiva dacică (http://www.mnir.ro/ro/Colectii/FotoColectii.aspx?IDObiect=812 , 18/06/2012)



Fig. 4 - Modiolus de bronz (Gheorghiu 2005, p.181, fig.169)



Fig. 5 - Umbo de scut - Căpâlna (Glodariu, Moga 1989, fig.91)



Fig. 6 - Umbones de scut - Piatra Roşie (Daicoviciu 1954, pl.X/ 2,3)



Fig. 7 - Umbones de scut - Tilişca ( Lupu 1989, pl.25/3,4)



Fig. 8 - Sabie curbă, falx - Sarmizegetusa Regia (Daicoviciu 1953, p.169, fig.22)



Fig. 9 - Sabie curbă, falx - Sarmizegetusa Regia (Borangic 2009a)



Fig 10. Sabie curbă, falx - Sarmizegetusa Regia (Borangic 2009a, p.51, fig.2/2 )



Fig 11. Sabie curbă, falx - Sarmizegetusa Regia (Borangic 2009a)



Fig. 12. Sabie curbă, falx (doar vârful) - Tilişca (Lupu 1989, p.74, pl.18/12)



Fig. 13. Spadă celtică - Luncani - Piatra Roşie (Gheorghiu 2005, p.460, fig.186/13)



Fig. 14. Spadă dreaptă - Costeşti - Cetăţuie (Glodariu, Iaroslavschi 1979, p.138 , fig.71/12)





Fig. 15 - Spade drepte, gladii - Sarmizegetusa Regia (Glodariu, Iaroslavschi 1979, p.138, fig.71/8,10,11)



Fig. 16 - Pumnal curb, sica - Blandiana (Borangic 2009b, pl.XV/1 a,b,c)



Fig. 17 - Pumnal curb, sica - Cugir (Borangic 2009b, pl.XVI/6 a,b)



Fig. 18 - Pumnal curb, sica - Hunedoara (Borangic 2009b, pl.XIV/5)



Fig. 19 - Pumnal curb, sica - Piatra Craivii (Rustoiu 2007a, p.84, fig.1/1)



Fig. 20 - Pumnal curb, sica - Teleac (Borangic 2009b, pl. XVI/4)




Fig. 21 - Vârfuri de lance - 1, 7-9, 12-14 Costeşti - Cetăţuie; 2-6 Căpâlna; 10-11 Sarmizegetusa Regia; 15 Craiva (Gheorghiu 2005, p.181, fig.187/1-6, fig.188/17-19, 21-25, 27)



Fig. 22 - Călcâi de lance - 1-3, 5 - Costeşti - Cetăţuie; 4 - Feţele Albe (Gheorghiu 2005, p.181, fig.187/14-18)



Fig. 23 Vârfuri de săgeată 1-15, vârfuri de suliţă 16-19; 1-3, 6-8,11-14 Costeşti - Cetăţuie; 4 Craiva; 5, 9-10 Sarmizegetusa Regia; 16, 18 Costeşti - Cetăţuie; 17,19 Sarmizegetusa Regia (Gheorghiu 2005, p.182, fig.188/1-15, fig.187/7-10)



Fig. 24 - Mormântul princiar de la Cugir - 1 sica, 2 vârf de lance, 3 spadă de tip celtic, 4 scut, 5 coif de fier (Popa 2004, pl.11,12)



Fig. 25 Panoplia standard celtică (spadă, vârf de lance/ suliţă, scut, cuţit de luptă); (Rustoiu 2007a, fig.5/1)



Fig. 26 Panoplia standard dacică (spadă, vârf de lance, scut, sica); (Rustoiu 2007a, fig.5/2)