Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (27)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (16)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (45)
   Recenzii (7)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (363)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

TARABOSTELE MUCAPOR DE LA SINGIDAVA

Borangic Cătălin
Tarabostele Mucapor de la Singidava,
în Războaiele daco-romane ilustrate în machete,
Catalog de expoziţie, partea II, 2014, p.5-10.
(fragment din Regatul de Argint - în lucru)


Rezemat în lance, cu capul uşor aplecat, Ithazis, pe care toţi îl ştiau drept Chiorul, privea adunarea mulţumit. Mulţumit, oarecum spus, pentru că nimeni nu putea fi mulţumit în ziua aceea. Poate doar Zamolxe, dar asta nu mai era treaba lui, treaba lui era să stea de strajă şi faptul că fusese pus lângă poala pădurii, cumva cam la umbră, era într-adevăr mulţumitor. Şi, pe arşiţa acestei zile, se putea numi chiar noroc.



Nu la fel de norocos fusese stăpânul lui, vestitul războinic Mucapor, care tocmai fusese aşezat pe rug, după datină, de către credincioşii lui războinici. Ithazis nu se putea mira îndeajuns cât de prosteşte fusese ucis tarabostele. Îşi amintea, de parcă fusese ieri, lupta de la vărsarea Marisului în Tisia. Erau plecaţi de acasă de mai mult de două luni pline, pe urmele unor cete de celţi, ce le călcaseră hotarul şi câteva sate de la margine. Abia acum şase zile i-au ajuns din urmă şi căzuseră în zori asupra lor, când se aşteptau mai puţin. Buimaci cum erau, i-ar fi spulberat ca pe nişte găini speriate pe toţi cei care apărau tabăra, cât ai fi fiert un ou dacă, în vălmăşag n-ar ar fi venit, aşa ca de nicăieri, o săgeată cu pene verzi-albăstrui în coadă ce s-a oprit icnind surd în gâtul căpeteniei, în singurul loc neacoperit de zale. Degeaba i-au vânturat degrabă pe războinicii duşmani, în zadar l-au aşezat pe iarbă şi oblojit, tarabostele a murit repede. Că a fost nenoroc sau că undeva un arcaş iscusit îl căutase, nimeni nu putea spune şi nici nu mai avea nici un preţ. Tot ce a putut face kapnobatai-ul* care îi însoţea a fost să îl aducă acasă nestricat. Umbla vorba prin cetate că acest mag văzuse multe pe unde călătorise, unii spuneau că prin Elada, alţii că venise din Eghipet, iar Ithazis, deşi nu ştia unde erau locurile alea îndepărtate, nu avea nici o îndoială că lucrurile stăteau aşa. Altfel, cum putuse păstra trupul comandantului atâtea zile pe aşa zăpuşeală? Ştia doar că îl golise de măruntaie şi pusese în loc fel de fel de ierburi, sare câtă au avut la ei şi îl înveliseră în pânze unse cu câtă miere putuseră găsi primprejur, dar tot i se păru lucru de minune. Îi părea rău doar că nu toţi cei căzuţi au putut fi aduşi acasă, pesemne magul avea puteri puţine sau doar pentru unii potrivite şi oricum nici miere nu avuseseră destulă, aşa că ceilalţi câţiva morţi au fost arşi acolo, departe, pe râu în jos. Printre ei şi vărul lui, Sterissa, zis Buză-Ruptă, ale cărui arme, arse şi îndoite după lege, Ithazis le-a dat alaltăieri, la sosirea acasă, alor lui, să le aşeze în pământ, după rânduiala cuvenită. Armele, ştiau toţi asta, erau semn statornic pentru zei şi toţi cunoşteau ale cui sunt fiecare şi câtă bună cinstire merita oricare războinic după faptele şi neamul lui, iar cei ucişi ajungeau de oriunde la cer, aşa că nu era neapărat nevoie de trup.



Căpeteniile, pesemne, erau mai cu moţ şi trebuiau arătate mulţimii şi neamurilor ca să fie bine şi pace. Ithazis ştia însă că la cei mai amărâţi nu li stricau armele, ci erau date înapoi, acasă, spre folosul celorlalţi, atunci când era cu putinţă şi că tot la cer ajungeau şi ei.
... şi fel de fel de alte gânduri îi treceau străjii prin minte privind cum kapnobatai-ul înălţa rugi către cer, iar ceilalţi fruntaşi, neamurile şi războinicii de credinţă ai căpeteniei, tăceau abătuţi. Îşi puseseră încrederea şi vieţile în mâinile tarabosteluiMucapor, stăpân pe toată valea Marisului, de la sărăturile de către răsărit şi până la Tisia, iar acum acesta va urca prin fum la zei. Ithazis ştia, aşa cum ştiau toţi, că ce speraseră de la căpetenie vor trebui acum să aştepte de la fiul acestuia, cam nevârstnic la cele nici treisprezece primăveri, dar ce se mai putea face când zeii au ales aşa?



Ceremonia se apropia de sfârşit, incantaţiile se încheiară, când magul se apropie de rug, luă arcul şi săgeţile mortului şi le dădu fiului acestuia. Ithazis nu putea auzi ce sfaturi sau porunci primea tânărul stăpân de la preot, dar nici nu trebuia să audă. Ştia că acum acesta primise dreptul să-şi caute lupul ca după aceea, să poată să-şi făurească pumnalul curb şi să ceară, dacă va trece de încercările de iscusinţă, răbdare şi vitejie, ca ceilalţi războinici să îl primească în rândurile lor. Abia apoi, poate, îl vor recunoaşte drept căpetenie. „Cale lungă până atunci”, îşi zise Ithazis, dar nu avea grija că lucrurile acestea nu se vor aşeza firesc. Era oricum treaba celor doi fraţi de luptă ai lui Mucapor să se îngrijească şi de rug şi de jocurile cu arme ce se vor ţine în cinstea tarabostelui, dar mai ales de moştenirea rămasă în urma lui.
Aşezat pe carul tras pe coasta pieptişă a cetăţii de caii de luptă ai trimarkisiei**, împlătoşat în lunga-i cămaşă de zale, pe cap cu coiful de fier, cu spada uriaşă la şold şi pumnalul la brâu, tarabosteleMucapor parcă aştepta. „Câtă risipă!” se mâhni străjerul. Toate armele şi caii, şi carul, tot aurul şi argintul, şi vasele cu mirodenii, pentru toate acestea întreaga suflare de pe valea cetăţii ar trebui să muncească mai mult de un an, ca să fie făcute la loc. „Şi se vor face”, cugetă Ithazis, uitându-se la tânărul prinţ ce privea flăcările înţepenit, „altă cale nu este”. Clanurile, tribul, neamul lor întreg, toţi se rezemau acum în puterea firavă a tânărului moştenitor. Fusese o treabă bună, pusă la cale de maică-sa neîndoielnic, să nu fie luat şi el încă în încăierări de astea. Moartea nu alegea după nevoile oamenilor, Mucapor mort era bună dovadă, iar lipsa unui urmaş ar fi fost mult mai rea decât faptul că acum era necopt şi cu atâţia hulpavi prin jur. Oricum Ithazis ştia că treaba trimarkisiei, a lui şi a celorlalţi războinici credincioşi familiei lui Mucapor era să-l apere pe tânăr mai mult de neamurile hrăpăreţe care-i voiau locul şi avutul, decât de alţi duşmani. „Măcar până va prinde coajă, că apoi va fi vrednic singur să le arate cine şi de-al cui este!
Femeile, aşezate mai la o parte, prinseră a se scânci, Ithazis nu le putea auzi desluşit, dar le văzu foindu-se când cei doi fraţi de luptă ai lui Mucapor înjunghiară caii, aruncară ulei peste trunchiurile mari de lemne, peste arme, cai şi car, apoi puseră foc rugului uriaş, oprind parcă aşteptarea prea lungă. Auzise poveşti din bătrâni că în vechime, nu numai caii erau ucişi la moartea regilor, ci şi fraţii de arme se alăturau mortului şi chiar reginele şi se mirase întotdeauna sincer. Cai mai aveau sau puteau găsi alţii, dar războinici buni nu erau ceva atât de lesne de pierdut, aşa că rânduiala de acum i se părea mai potrivită, dacă l-ar fi întrebat cineva pe el. Dar nimeni nu îl va întreba vreodată ce şi cum trebuie făcut. Oricum era luat în seamă doar în luptă sau poate acum când vor fi jocuri şi întreceri. Doar era cel mai bun cu lancea şi securea!
Straja de sub buza păduricii nu putea vedea de fumul gros dus de vânt către poalele dealului, dar ştia că acolo erau rânduiţi toţi fruntaşii de pe vale, fiecare cu câte un coş de nuiele plin cu pământ de pe hotarul fiecăruia, iar căpeteniile cu câte un bolovan de râu, pregătiţi să ridice peste cenuşa stăpânului lor mormântul, aşezat lângă movilele strămoşilor lui. Şi chiar dacă i-ar fi văzut, lui Ithazis nu-i păsa, asuda tăcut în platoşa lui de solzi, apă nu băuse decât dimineaţă şi chiar dacă avea burduful mic la brâu, parcă nu se cuvenea să se foiască necuviincios, aşa că rămase ţeapăn şi cu gâtul uscat. Acum că rugul ardea pe terminate, gândurile lui, care oricum cutreieraseră în lung şi-n lat toată ziua, erau la partea lui din pradă: câteva monede de argint bun, cele două vaci obosite şi captiva roşcată. Era tânără, frumuşică şi părea împăcată cu noua ei lume, deşi în primele nopţi îl zgâriase şi scuipase ca o mâţă sălbatică, de trebuise să-i îndese câteva palme late, dar nu prea tari, peste ceafă. Nu ca s-o domolească şi nici ca plată pentru dârele sângerii de pe faţă, de care făcuse haz toată tabăra, ci ca semn, să ştie cine îi este noul bărbat şi stăpân. Pentru ea trebuise să se mulţumească cu mai puţine vite şi alea cam jalnice, dar tot i s-a părut o împărţeală dreaptă, dacă socotea că se întorsese viu şi nevătămat.
După cum a borât de câteva dimineţi, nu avea nici o îndoială că, la vremea potrivită, nişte prunci sănătoşi i-or zice ei mumă şi lui tată. Gândindu-se la ochii ei verzi-albăstrui, lui Ithazis nici lancea, nici armura şi nici scutul nu i se mai păreau grele, ba chiar începea să fie pe de-a întregul mulţumit. Atent să nu i se vadă tihna, un lucru i se păru lămurit: lumea mergea mai departe, chiar dacă unii urcau la zei pentru asta.
Povestea aceasta se poate să nu se fi întâmplat, aşa cum este descrisă, niciodată, dar mare parte din detaliile ei provin din fragmente de istorie-realitate. Trecutul, aşa cum îl cunoaştem noi din sursele istorice, nu ne poate spune decât rar amănuntele unei astfel de întâmplări, dar ele, chiar dacă acum sunt un joc al imaginaţiei, trebuie să se fi întâmplat, într-un fel sau altul. Istoria nu a fost niciodată monotonă, iar vremurile că vremurile de demult devin cele mai frumoase poveşti când le putem recompune. Fără a avea pretenţia unei descrieri perfecte a realităţii, presupusele gânduri ale unei străji imaginare despre momentul trecerii în eternitate a unui războinic de acum mai bine de două mii de ani, departe de a ne oferi răspunsuri, ne obligă la unele reflecţii.
Cine a fost războinicul senior stăpân al văii şi davei de pe dealul Cetăţii ce străjuieşte oraşul Cugir de azi? Care a fost numele lui sau al cetăţii? Când a trăit, care i-au fost visele, duşmanii, prietenii, cum a murit? Cine sunt oamenii pe care se fundamenta puterea lui? Istoricii pot răspunde doar la o parte din aceste întrebări, iar altele, cel mai probabil, nu-şi vor mai găsi răspuns niciodată. Şi totuşi...
Dealul Cetăţii, înălţimea ce domină zona confluenţei Râului Mare cu Râul Mic, al cărei vârf a fost tăiat şi amenajat de constructorii din vechime, se ridică la altitudinea de 495 m şi la aproape 100 m faţă de vatra oraşului de la poale. Unii cercetători, folosind ca sursă localizările lui Claudius Ptolemaios (Îndreptar geografic), destul de imprecise de altfel, au identificat această cetate zidită din bolovani de râu şi piatră spartă legată cu lut, ca fiind Singidava. Părerile sunt împărţite, cu toate că majoritatea argumentelor înclină spre această identificare, sigur este că aici fost un centru politic, economic şi mai ales militar puternic, ce domina fertila vale a Mureşului. Începuturile cetăţii sunt mai vechi, materialele descoperite datează primele locuiri din secolul III a.Chr., dar maxima ei dezvoltare este cuprinsă între sec. I a.Chr. şi sec I. p.Chr. După această dată importanţa ei decade, fiind umbrită de maiestuoasele fortăreţe din piatră ecarisată din munţii Orăştiei şi de mai apropiata cetate de la Căpâlna. Mica fortăreaţă îşi va găsi sfârşitul, la fel ca celelalte cetăţi, odată cu războaiele daco-romane, când este incendiată şi distrusă de romani.
Unul dintre stăpânii vremelnici ai acestei cetăţi, înmormântat sub unul din cei patru tumuli ridicaţi pe panta sud-vestică a dealului, trebuie să fi fost un personaj important al vremii şi locului lui. Ritul şi ritualul funerar, cetatea, armele, caii, carul şi podoabele, toate sunt expresii concrete ale puterii acestui nobil. Nu ştim cum a murit, incineraţia, ritul funerar preferat de elitele militare al căror membru era, nu au lăsat suficiente urme, încât să poată fi determinată cauza reală a decesului. Având un profil nord-danubian, războinicul pare să fi avut undeva între 35 şi 40 de ani, fiind deci un bărbat în plină putere. Putem presupune că a murit în luptă, dar nici alte scenarii nu pot fi excluse (boală, asasinat etc.). Familia, clanul, oamenii lui au ţinut însă să-l trimită la zei exact cu statutul şi randul pe care l-a avut în viaţă. Ca războinic de seamă. Poate pentru caajuns acolo, aşa cum credeau acei oameni, să-şi continue viaţa de om de arme sau doar pentru ca, înarmat ca în zilele lui, să continue să-şi apere cetatea şi poporul. Din nou, detaliile credinţelor acelor oameni ne lipsesc.
Poate a murit de boală sau poate a avut un accident. Moartea venea şi atunci te miri de unde. Cea mai probabilă cauză este însă legată de funcţia lui războinică, stare ce îi reducea simţitor şansele de senectute, într-o vreme în care speranţa de viaţă în general era apreciabil mai mică decât astăzi. Epoca în care a trăit, dominată de mari convulsii sociale şi militare, nu oferea şanse mari de afirmare unui nobil altfel decât luptând şi, evident, scenariul nu garanta bătrâneţi liniştite unui aristocrat aflat permanent sub arme. Tarabostele a fost probabil antecesor sau chiar contemporan cu regele Burebista, astfel că putem presupune că a murit în contextul evenimentelor prilejuite de masivele modificări ale situaţiei geo-politice din zona nord-dunăreană, luptând împotriva sau alături de marele rege, cu neamurile vecine sau eliminând, în numele stăpânului său, autonomiile tribale locale.
Incinerarea războinicilor cu întregul armament şi depunerea lor sub tumuli a fost un obicei ce a apărut iniţial în nord-vestul Traciei, de unde s-a răspândit apoi la nord de Dunăre, începând din secolul IVa.Chr. Percepţia socială asupra tipului de existenţă din viaţa de dincolo influenţează în cea mai mare măsură riturile şi ritualurile de trecere, necesare desprinderii de lumea pământeană, iar inventarul depus în morminte avea în mod cert rolul de a ajuta defunctul să facă faţă provocărilor necunoscute pe care le-ar fi întâlnit în cealaltă dimensiune. Contextul funerar oferă adesea o bună ocazie de a descifra felul în care a trăit personajul, preocupările lui cotidiene, ocupaţia şi statutul deţinut în cadrul comunităţii, deoarece exista credinţa în continuarea după moarte a tipului de activitate desfăşurat în timpul vieţii. Tipologia rituală condiţionează în mod expres accederea corectă în postexistenţă. Plecând de la aceste premise este general acceptat faptul că mormintele care conţin armament aparţineau unor războinici marcanţi, a căror datorie nu se încheia cu moartea lor, ci funcţia lor marţială continua şi după deces, comunitatea asigurându-se astfel că aceştia vor avea în eternitate tot ce le trebuie pentru a-şi îndeplini sarcinile.
Soluţia şi traseul necesar transcenderii în lumea de apoi conţinea gestul ritualic al distrugerii cel puţin a unei arme. Deteriorarea şi îngroparea unor piese de armament, scumpe oricum le-am privi, reprezenta o formă de sacrificiu evidentă, comunitatea renunţând la aceste arme, în ciuda pragmatismului la care era permanent obligată.
Sunt şanse extrem de mici să putem afla vreodată numele real al acestui aristocrat, iar a celor din jurul lui chiar şi mai puţine, dar putem afla ce a fost. Momentul istoric când a trăit este un indiciu în acest sens, dar nu suficient. Mult mai reprezentative sunt ritualul şi armele lui. Războinicul a fost însoţit în eternitate de întreg echipamentul lui de luptă, fiind aşezat pe un fastuos car de ceremonie, la care erau înhămaţi doi cai, alături de animalul de călărie, toţi trei având zăbale de tip tracic. Ca arme avea coif de fier cu obrăzare masive, o cămaşă de zale, o spadă lungă de fier de tip celtic, împreună cu teaca sa, un scut, de la care s-au păstrat marginile, niturile şi umbo-ul de fier, un pumnal curb de tip sica cu teacă semn al apartenenţei acestui aristocrat la cele mai înalte elite militare o lance de fier din care s-au păstrat vârful alungit şi călcâiul ei. Pe lângă acestea, inventarul funerar mai conţinea o situla*** de bronz, un mare vas ceramic de tip „fructieră”, fragmente ale unor fibule masive şi nişte butoni, toate din argint, alăturide o aplică din aur ornamentată, ce a decorat, probabil, căpăstrul unuia dintre cai. Armura de zale pare să fi fost lungă până la genunchi şi se închidea probabil cu un sistem bazat pe o tijă de fier. Această extrem de scumpă piesă defensivă era decorată cu cinci mari butoni de argint suflaţi cu aur, iar peste mijloc nobilul era încins cu o curea ce se închidea cu o masivă cataramă de argint ornamentată.
Secolele IV-IIIa.Chr. au fost scena cronologică a unor transformări sociale şi spirituale importante în spaţiul Balcanilor de nord. Una dintre cele mai importante este apariţia în acest areal a unor asocieri de artefacte şi practici funerare specifice acestei zone, fapt explicat prin geneza unei noi identităţi etno-culturale, numite convenţional grupul Padea PanaghiurskiKolonii, după numele a două situri reprezentative din România şi Bulgaria. Asocierile în cauză au permis concluzia că avem de a face cu un conglomerat de grupări etnice cu origini tracice şi celtice, aflate sub hegemonia unor clanuri războinice, care aveau interese, tactici şi strategii comune, finalizate în manifestări identitare proprii. Deşi la început posedau un arsenal specific fiecărei componente iniţiale, acesta a fost, în final, amalgamat, devenind particular grupului în discuţie. Alianţele lor militare constante au avut ca efect geneza unei aristocraţii militare „supra-naţionale”, proprii acestui areal, în al cărei mod de viaţă sunt vizibile moşteniri caracteristice comunităţilor războinice de indo-europeni.
Aceşti războinici vor fi cunoscuţi în istorie sub denumirea de daci – ei înşişi îşi spuneau aşa – iar războinicul înmormântat la Cugir a fost unul dintre cei mai reprezentativi exponenţi ai societăţii şi vremii lui. Funcţia acestuia, pe lângă războiul propriu-zis, era aceea de senior local, ceea ce asigura, pe timp de pace, administrarea şi stabilitatea militară a teritoriului. Cetatea, armele, bogăţia, poziţia socială şi, în cele din urmă, mormântul îi subliniau identitatea şi puterea, construind profilul ideal al războinicului, el însuşi produsul unei culturi în care forţa şi caracterul marţial reprezentau un set de valori general acceptate şi intens promovate, însoţindu-l în ipostaza de om de arme şi dincolo de moarte.
Nobilul dac şi toţi oamenii lui au murit demult, din dava lor nu au mai rămas decât nişte ruine îngropate sub iarbă, chiar şi descoperitorii cetăţii au murit şi ei de mulţi ani. Totuşi, de pe vârful dealului, tarabosteleMucapor şi războinicii lui veghează încă cetatea şi valea, mulţumiţi, acolo între zeii lor, că, din când în când, pe valea Mureşului, sclipesc în soare şuviţele arămii ale câte unei fetişcane cu priviri viclene, verzi-albăstrui ca penele care altădată se puneau la săgeţi. Este semn că povestea nu s-a încheiat şi că atunci, demult, stăpânii acestor pământuri ştiau să se facă într-adevăr nemuritori.



NOTE
*kapnobatai Sectă de anahoreţi traci, numiţi uneori ktistai sau pleistoi, amintită de către Strabon (Geografia, VII, 3, 3) asupra cărora părerile variază de la idealizare la pragmatism. Interpretările controversate nu au încă un răspuns adecvat, dar termenul poate să fi fost propriu şi sacerdoţilor daci.
**trimarkisia Grup de călăreţi constituit dintr-un războinic de seamă şi doi scutieri. Utilizarea unor astfel de tactici de luptă este posibil să fi fost folosite şi de elitele dacice, cel mai probabil un import din mentalitatea marţială celtică (Pausanias, Periegesis, X, 19, 9-12), pe filieră scordiscă, aşa cum pot fi interpretate descoperirile de zăbale tracice de la Cugir şi Călan.
***situla Tip de vase masive, asemănătoare unor găleţi, realizate din ceramică, argint sau bronz, cu decor elaborat, având mânere şi uneori capac, originare din nordul Italiei.


BIBLIOGRAFIE:


1. Borangic C., Războinici nord-dunăreni în armuri de zale (sec. II a.Chr.-sec. II p.Chr.) partea I, în Terra Sebus, 3, 2011, p.171-227.
2. Borangic C., Sica. Tipologie şi funcţionalitate, în NEMVS, IV, 7-8, 2009, p.22-74.
3. Popa C.I., Valea Cugirului din preistorie până în zorii epocii moderne, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2011.
4. Crişan I.H., Necropola dacică de la Cugir (jud.Alba). Consideraţii preliminare, în Apulum, XVIII, 1980, p.81-86.
5. Crişan I.H., Civilizaţia dacică în lumina noilor descoperiri, în Ziridava, XII, 1980, p.31-36.
6. Crişan I.H., Lăcaşul princiar de la Cugir, în Magazin istoric, an XIV, nr.1 (154) ianuarie, 1980, p.5-8.
7. Rustoiu A., Războinici şi artizani de prestigiu în Dacia preromană, Cluj-Napoca, 2002.