Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (27)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (16)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (45)
   Recenzii (6)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (363)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

RĂZBOAIELE PURTATE DE BUREBISTA

CONFLICTELE LUI BUREBISTA CU BOII ŞI TAURISCII
După ce a reuşit să unifice triburile geto-dace, după ce s-a impus, prin diplomaţie şi acţiuni armate, Burebista a început marile sale războaie de stabilire a graniţelor regatului său şi de asigurare a acestora. Geto-dacii şi, prin ei, Burebista, vor controla un vast teritoriu ce se întindea de la Marus (March), râu ce separă Slovacia de Moravia, până la Olbia şi din Carpaţii nordici până la Balcani, supunând cea mai mare parte a populaţiilor vecine. Care a fost succesiunea exactă a acestor războaie este greu de precizat. Un lucru este neîndoielnic şi anume că, perioada de pacificare şi de unificare a triburilor a durat mult. Ea a consumat mai bine de jumătate din domnia lui Burebista. Abia după ce va deveni o mare putere, o forţă de temut, va reţine atenţia istoricilor vremii. Începând cu momentul în care neamul dac a devenit o forţă, el n-a mai putut trece neobservat. Cele spuse ne sunt explicit redate de Strabon care îi începe relatarea despre Burebista doar cu momentul în care acesta ajunsese să reprezinte un pericol pentru romani, într-o vreme contemporană lui „lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geţilor” (Geographia,7,3-11). Tot marele geograf din Amaseia relatează cu uimire cum Burebista doar în câţiva ani, a făurit o mare stăpânire şi a supus geţilor cea mai mare parte din neamurile vecine.
Singurul izvor literar, cu privire la acţiunile militare întreprinse de Burebista în vest şi sud-vest, este „Geographia” lui Strabon. În afară de pasajul reprodus mai sus, la aceste evenimente geograful antic se mai referă încă de două ori pe parcursul operei sale. Astfel, când ajunge să descrie ţinuturile situate de-a lungul Dunării el spune: „o parte din teritoriul amintit, dacii l-au prefăcut într-un pustiu, în urma războiului în care i-au biruit pe boii şi pe taurisci - seminţii celtice de sub stăpânirea lui Critasiros”. În alt pasaj acelaşi autor vorbeşte despre aşezarea şi faptele celţilor printre care pomeneşte şi de boii. Pe aceştia, Strabon îi descrie ca pe unul dintre cele mai numeroase neamuri celtice, care, odinioară, printr-un atac neaşteptat împreună cu insubrii şi senonii, au ocupat Roma. Evenimentul s-a petrecut, aproximativ, în anul 390 a.Chr.. Mai târziu romanii i-au alungat pe boii. „Strămutându-se în regiunea de lângă Istru, ei locuiau acum amestecaţi cu tauriscii, războindu-se cu dacii, până când aceştia din urmă le-au şters neamul de pe faţa pământului. Teritoriul lor, care făcea parte din Iliria, a rămas un loc de păşunat pentru turmele neamurilor vecine.
Fără a exclude şi posibilitatea ca Burebista, înainte de a se fi năpustit asupra boiilor şi tauriscilor, să fi întreprins o expediţie spre sud, împotriva scordiscilor, pentru a-i împiedica pe aceştia să vină în ajutorul lui Critasiros, mai plauzibil pare a fi însă ca Burebista să nu fi întreprins acţiuni în sud, să-i înfrunte pe romani să pustiască un neam celtic atâta timp cât în flancul imediat avea aceste triburi celtice. Aceştia i-ar fi putut bloca întoarcerea. Şi apoi, împreună cu scordiscii în sprijinul cărora ar fi putut alerga, ar fi prins armatele lui Burebista într-o încercuire, cel puţin pe două mari fronturi. Unul în faţă, reprezentat de romani, şi al doilea, în spate, format de coaliţia a cel puţin trei seminţii celtice. De aceea, se poate socoti că prima mare acţiune războinică a lui Burebista a fost cea îndreptată împotriva lui Critasiros.
Dintre evenimentele petrecute pe timpul domniei lui Burebista, puţine sunt acelea care pot fi precizate în timp cu destulă certitudine. Unul dintre acestea îl reprezintă cucerirea oraşelor greceşti de pe ţărmul de vest al Pontului. Pentru el stau mărturie textul lui Dion Chrysostomos şi câteva inscripţii găsite în oraşele supuse de marele rege. Pe baza izvoarelor amintite s-a putut preciza că etapa de cucerire a cetăţilor greceşti s-a desfăşurat între anii 55-48 a.Chr.. De asemenea se ştie că Burebista a fost ucis în anul 44 a.Chr.. Având aceste două date precizate, se pune problema timpului ocupat de războaiele purtate în vest, împotriva celţilor, dacă ele au avut loc înaintea acelor care l-au purtat pe Burebista până în îndepărtata Olbie.
Cel mai probabil că, acţiunile din vest le preced pe cele estice şi au avut loc în jurul anului 60 a.Chr.. Cum este firesc, în lipsa unor documente sigure, se consideră evenimentele anterioare celora care l-au purtat pe Burebista până în oraşul borystheniţilor. Relatările lui Strabon pot fi completate cu textul lui Caesar. Acesta este în măsură să precizeze când s-au desfăşurat războaiele lui Burebista cu boiii aliaţi cu tauriscii. Vorbind despre hotărârea helveţilor de a-i părăsi ţara, foarte probabil din cauza presiunii triburilor germane, Caesar povesteşte cum aceştia i-au convins să facă acelaşi lucru şi pe vecinii lor „în sfârşit, se aliază şi primesc la ei pe boii, un popor de dincolo de Rin, care trecuseră în Noricum şi asediaseră Noreea” (Julius Caesar, De Bello Gallico, I,5,4). Evenimentul relatat de Caesar s-a petrecut în 59-58 a.Chr.. Deci, războiul lui Burebista cu boiii a trebuit să aibă loc anterior acestei date, sigur nu cu prea mult înainte, pentru că la 59-58 a.Chr., îi vedem pe boii abia ajunşi şi acceptaţi în teritoriul Elveţiei de azi (C.Jullian, Histoire de la Gaule, p.145, nota 5). Pentru a parcurge drumul de la Dunărea mijlocie până în Elveţia, chiar cu episoade războinice nu le trebuia un timp prea îndelungat. Socotim că un an este chiar suficient. M.Macrea arată că după înlăturarea supremaţiei boiilor, în urma înfrângerii lor definitive de către Burebista, eraviscii din Pannonia vor începe să bată monedă proprie cu legenda Ravis(ci) sau Iravisci, pe când, înainte de anul 60 a.Chr., întrebuinţau monede emise de boii. Aceasta înseamnă, fără îndoială, că după înfrângerea boiilor, supremaţia în Pannonia a revenit eraviscilor. Se poate susţine fără teama de a greşi prea mult că războiul dintre Burebista şi Critasiros a avut loc în anul 60 a.Chr.
Argumentele care ar putea coborî data războiului cu două decenii se bazează pe temeiuri de ordin numismatic. Monedele boiilor (R.Paulsen, Die Munzpragungder Boier) au o arie de răspândire ce cuprinde Slovacia de vest, o parte a Austriei de jos, la răsărit de Alpi, apoi Burgenlandul şi o parte a regiunilor învecinate din Ungaria de azi. Ele au o perioadă scurtă de emisiune care începe pe la anul 60 a.Chr. şi se încheie, după anul 44 a.Chr.. Înainte de 35 a.Chr. cum ar fi un tezaur de monede găsit în Austria de sud în a cărui componenţă, pe lângă 38 de monede de argint ale boiilor, s-a găsit şi una romană emisă în anul 43 a.Chr.. Faptul este real, cu menţiunea că, între datele de emisiune şi cele de circulaţie a unei monede nu este o legătură obligatorie. Monedele boiilor, mai ales fiind din metal nobil, aur şi argint, au putut circula încă multă vreme după emiterea lor şi tezaurizate mai târziu. Alt argument ar fi detaşamentul de 300 de călăreţi trimiţi lui Caesar, la anul 48 a.Chr., în lupta cu Pompeius, ceea ce ar însemna că tauriscii n-au fost încă nimiciţi şi implicit, nici boiii. Deci, în anul 48 a.Chr., n-ar fi avut încă loc ciocnirile acestora cu Burebista. Dar tauriscii nu au fost nimiciţi total ci vor emigra în Elveţia unde se vor lupta cu boii. Ei vor continua să existe şi îşi vor păstra supremaţia în Noricum până la cucerirea romană. Astfel, Burebista i-a şters pe boii de pe suprafaţa pământului dunărean, am putea spune.
Operaţiile războiului s-au desfăşurat undeva în regiunea Dunării mijlocii, aşa cum reiese clar din relatările lui Strabon, până înspre ţinuturile tauriscilor alpini. Drumul spre vest al armatei lui Burebista ar putea fi urmărit pe baza tezaurelor monetare celtice. Ele se înşiruie de-a lungul Dunării de la cotul fluviului (mai sus de Budapesta), până la Viena. Se poate presupune că Burebista nu a trecut Dunărea ci a urmărit boii şi tauriscii doar pe malul stâng al fluviuIui. Materialele dacice, printre care şi ceramica de uz comun în cadrul căreia un loc important îl ocupă ceaşca dacică, au fost descoperite în dreapta Dunării, la Budapesta, la Eisenstadt şi până în Silezia, dar care nu sunt în măsură să dovedească extinderea operaţiilor militare ale lui Burebista în aceste teritorii, ci dovedesc prezenţa efectivă de mai lungă durată a populaţiei dacice, deoarece, spaţiul pe care s-au desfăşurat luptele era locuit, pe lângă celţi, şi de seminţii dacice. În această privinţă, Strabon spune: „Dacii pretind că acest ţinut ar fi fost al lor, cu toate că este despărţit de ei [celţi] prin râul Parisos” (Strabon, Geographia, VII,5,2). Situaţie dovedită prin descoperirile arheologice. Această localizare prin învecinare cu triburile germanice, poate fi susţinută şi de Getica lui lordanes în care se poate citi: „După sfatul acestuia [al lui Deceneu] goţii [geţii] au început să pustiască pământurile germanilor pe care acum le stăpânesc francii" (Iordanes, Getica, 67). Nu este exclus ca şi acest text să se refere tot la războaiele cu boii şi tauriscii. Un ultim argument se află pe teritoriul actual al Bratislavei, unde Burebista va pune să se zidească o cetate de piatră. Acesta fiind hotarul de locuire efectivă ale dacilor.

CONFLICTUL LUI BUREBISTA CU SCORDISCII
Ca şi pentru războiul cu Critasiros şi în relatarea războaielor purtate de Burebista la sudul Dunării referiri se găsesc doar în textul lui Strabon. Din acesta (VII,3,11), se deduce că Burebista după ce a înălţat pe daco-geţi, ca rezultat al înţeleptei sale politici interne, a supus cea mai mare parte a populaţiilor vecine, reuşind să alcătuiască o mare stăpânire, ajungând să fie temut şi de romani. Căci trecând cu îndrăzneală Dunărea şi jefuind Tracia -până în Macedonia şi Iliria- a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu ilirii. Fragmentul reprodus propune două direcţii de atac ale lui Burebista în sudul Dunării. Una dintre acestea trecea prin Tracia ca să ajungă în Macedonia, provincie romană de multă vreme constituită (168 a.Chr.). Cea de a doua direcţie presupune trecerea prin teritoriile dardanilor de neam ilir şi a celţilor scordisci. Printre tracii ce trăiau amestecaţi cu celţii trebuie să fi existat şi daco-geţi, fapt indicat de descoperirile arheologice făcute pe teritoriul de azi al Iugoslaviei. Populaţia autohtonă din întregul spaţiu cuprins între Dunăre şi Marea Adriatică era constituită din iliri, în teritoriile lor infiltrându-se celţii şi alte seminţii.
Care dintre cele două direcţii va fi fost aleasă mai întâi de Burebista şi mai cu seamă de câte ori va fi întreprins el asemenea incursiuni, încălcând teritorii supravegheate de romani ori chiar graniţele republicii romane, izvoarele nu o precizează.
Strabon spune că sub conducerea lui Burebista „pe cei dintâi i-au nimicit dacii [referindu-se la boii şi taurisci], pe câtă vreme cu aceştia din urmă [scordiscii] adeseori ei au făcut alianţă” (Strabon, Geographia, VII,5,2). Alianţa daco-geţilor cu scordiscii trebuie să fi avut drept mobil incursiunile de jaf în sudul Peninsulei Balcanice. Izvoarele literare atestă asemenea incursiuni încă din secolul al II-lea a.Chr.. Îndreptate spre hotarele Macedoniei. Acestea erau mereu încălcate de coaliţii în care, alături de scordisci, îi întâlnim printre alte popoare pe daci. Este foarte probabil ca măcar la unele incursiuni în Macedonia întreprinse de scordisci şi daci ce au avut loc în prima jumătate a secolului I a.Chr., cum a fost, de pildă, cea din anul 74 a.Chr. să fi luat parte şi Burebista. El nu este menţionat pentru că nu devenise încă o mare forţă, ci se găsea abia la începutul domniei când avea de pus capăt luptelor interne dintre seminţiile daco-getice, pe care le va unifica. Îndată însă ce Burebista va reuşi să unească sub sceptrul său toate seminţiile daco-getice şi va deveni, în acest fel, o mare forţă, el nu va mai fi obligat să recurgă la alianţe pentru a ataca hotarele Romei, pentru a întreprinde incursiuni de jaf în Macedonia. Chiar dacă asemenea alianţe cu scordiscii au existat, după cum ne relatează Strabon, ele trebuie să-l fi nemulţumit pe regele dac şi de aceea, a întreprins acţiuni de pedepsire a scordiscilor. Motivul discordiei trebuie să-l fi constituit împărţirea prăzilor capturate din teritoriile parcurse. Dacă o vreme supremaţia, ce se materializa, desigur, în „partea leului” la împărţirea prăzii, a aparţinut scordiscilor, acum nu mai putea fi vorba de aşa ceva. Iată, unul dintre posibilele motive care l-au determinat pe Burebista să pornească război împotriva scordiscilor. Rezultatul acestei ciocniri se află tot la Strabon care relatează cum celţii, care erau amestecaţi cu tracii şi cu ilirii, au fost, pustiit. Pustiirea a însemnat o serioasă înfrângere a acestora. Scordiscii au fost văzuţi în fruntea atâtor coaliţii ori singuri atacând hotarele Macedoniei. Începând de la 141 a.Chr., nu de puţine ori, scordiscii reuşiseră să prade posesiunile romane până la ţărmurile Marii Adriatice şi să traverseze Macedonia până în Epir. Înfrânţi de Burebista, ei vor înceta să mai joace un rol politic important, în continuare izvoarele nu-i mai pomenesc. Afirmaţia lui Strabon trebuie înţeleasă în sensul unei pustiiri a puterii politice şi nu etnice. După luptele cu Burebista, scordiscii îşi vor continua vieţuirea în jurul Belgradului de azi (Singidunum) pe toata durata secolului I a.Chr. şi chiar mai târziu. Teritoriile lor nu au fost ocupate de Burebista. Ca şi în cazul precedent descoperirile de materiale dacice de pe teritoriul Iugoslaviei de azi nu sunt urme lăsate de oastea lui Burebista. Ele atestă locuirea efectivă a dacilor în aceste teritorii, iar unele dintre ele demonstrează legături de natură economică între aceste spaţii şi Dacia.

CUCERIREA CETĂŢILOR PONTICE DE CĂTRE BUREBISTA
Din decretul oraşului Dionysopolis în cinstea lui Acornion se deduce, că Burebista „în timpul din urmă” a ajuns stăpânul „ţinuturilor de dincolo şi de dincoace de Dunăre”. Acest lucru înseamnă că la anul 48 a.Chr., când dionysopolitanii îl cinsteau pe ilustrul lor concetăţean, Burebista îşi extinsese deja stăpânirea pe ambele maluri ale Dunării şi că acţiunea de supunere a bogatelor colonii greceşti de pe malul de apus al Pontului Euxin era încheiată. El devenise deja „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia”.
Tot pe baza aceluiaşi decret se poate presupune stăpânirea unui alt rege get şi el puternic, la care Acornion a mers în solie, trimis fund de locuitorii din Dionysopolis, pentru a obţine bunăvoinţă. Se poate presupune o dată relativ târzie, sigur posterioară războaielor din regiunea Dunării mijlocii, pentru acţiunile întreprinse de Burebista în regiunea inferioară a Dunării şi implicit, la sudul Dunării. Toate datele duc la concluzia că în anul 72 a.Chr., când armatele romane au întreprins o acţiune militară în frunte cu M.Terentius Varro Lucullus, Burebista să nu fi fost încă stăpânul ţinuturilor din sudul Dunării. Evenimentul amintit era o acţiune adiacentă, de diversiune, în cadrul celui de al treilea război pe care îl purtau, pe atunci, romanii cu Mithridates al VI-lea Eupator, regele Pontului şi al Bosporului. În lupta lui cu romanii, Mithridates reuşise să atragă de partea sa cetăţile greceşti de pe ţărmul de apus al Mării Negre. Pe unele dintre acestea, proconsulul Macedoniei, M. Terentius Varro Lucullus, le va smulge din alianţa cu Mithridates şi le va impune un tratat de alianţă cu Roma.
În diversiunea din cadrul celui de al treilea război cu Mithridates, proconsulul Macedoniei a înfrânt rezistenţa bessilor şi a moesilor şi a supus şi prădat rând pe rând oraşele greceşti din Pontul Stâng, de la Apollonia până la gurile Dunării. Este puţin probabil ca Burebista să se fi găsit în fruntea geţilor care i-au opus rezistenţă în dreapta Dunării lui M. Terentius Varro Lucullus. Burebista stăpânea în acest timp doar peste tribul din care făcea parte şi teritoriul acestuia era cu siguranţă la nordul marelui fluviu.
Alianţa impusă coloniilor greceşti de pe litoralul vestic al Mării Negre de către Varro Lucullus nu va fi de lungă durată. Ei îi va pune capăt o coaliţie greco-bastarno-getă ce va învinge armatele lui C.Antonius Hybrida, proconsul al Macedoniei între anii 62-60 a.Chr.. Nenumăratele abuzuri au stârnit nemulţumire şi au provocat revolta cetăţilor greceşti din Pont. Împotriva acestora, C.Antonius Hybrida a întreprins o acţiune militară de pedepsire. Inscripţia în cinstea lui Acornion îl arată petrecându-şi iarna lui 62 a.Chr. la Dionysopolis pentru ca în primăvară să intre în acţiune. El este învins sub zidurile Histriei şi alungat din Dobrogea. Pentru nenumăratele lui abuzuri şi ticăloşii, C.Antonius Hybrida va fi judecat de senatul din Roma şi osândit la exil, cu toată apărarea înflăcărată a lui Cicero, fostul său coleg de consulat în anul 63 a.Chr..
Despre înfrângerea lui Hybrida stă mărturie Titus Livius: „Proconsulul C.Antonius a întreprins în Tracia o acţiune lipsită de succes” (Titus Livius, Periochae, CIII) şi povestirea mai amplă pe care ne-o dă Dio Cassius. Acesta spune: „Cât a guvernat Macedonia, acesta [C.Antonius] a pricinuit multe necazuri atât celor care se aflau sub ascultarea lui, cât şi aliaţilor. Dar a trebuit şi el, la rându-i, să îndure multe. După ce pustii pământurile dardanilor şi ale vecinilor acestora, nu mai cuteză să li se împotrivească când l-a atacat, şi fugi de acolo, împreună cu cavaleria se retrase ca şi cum ar fi avut altceva de întreprins. Dardanii au învăluit atunci infanteria lui, i-au alungat cu forţa din ţara lor şi i-au smuls prada. Întrucât cu aliaţii din Moesia se purtase la fel, suferi o înfrângere, lângă cetatea istrienilor din partea bastarnilor din Sciţia, veniţi în ajutorul acestora, şi că a trebuit să fugă” (Dio Cassius, Historiae Romanae, XXXVIII,10,1-3). Tot Dio Cassius relatează cum M.Licinius Crassus mult mai târziu, în anul 28 a.Chr., fiind chemat în ajutor de regele get Rholes „prieten şi aliat al poporului roman” aflat în luptă cu un alt rege get din centrul Dobrogei, pe nume Dapyx, îl va urmări şi învinge pe acesta din urmă. După pieirea lui Dapyx, [Crassus] a pornit apoi împotriva Genuclei, cea mai puternică întăritură a statului lui Zyraxes [rege local din nordul Dobrogei], căci auzise că se aflau acolo steagurile luate de bastarni de la Caius Antonius, lângă cetatea istrienilor.
Pe baza pasajului reprodus mai înainte şi care se referă la o perioadă mult mai târzie (28 a.Chr.), V.Pârvan a presupus însă participarea geţilor la lupta Histriei, ajutaţi de bastarni, din anul 61 a.Chr. împotriva armatelor romane comandate de C.Antonius Hybrida. Şi mergând mai departe, marele nostru învăţat, se întreba dacă nu cumva încă de pe atunci Burebista însuşi să se fi aflat în fruntea geto-bastarnilor care, ajutându-i pe grecii din Histria, l-au învins pe C.Antonius Hybrida şi i-au luat steagurile despre care M.Licinius Crassus auzise, mai târziu, că s-ar afla în cetatea getică a Genuclei.
Fără îndoială că întrebării formulate de V.Pârvan nu i se poate răspunde cu suficientă certitudine. Împrejurarea relatată de Dio Cassius, după care stindardele capturate de la C.Antonius Hybrida au fost duse într-o fortăreaţă getică, face cât se poate de plauzibilă participarea geţilor la luptele purtate în apropierea Histriei. De aici însă, nu reiese şi participarea lui Burebista la evenimente şi implicit, prezenţa lui în Dobrogea la anul 61 a.Chr.. Ipoteza pare probabilă lui D.M.Pippidi şi acceptată de R.Vulpe (R.Vulpe, Getul Burebista, p.41). Pe de altă parte, H.Daicoviciu o respinge socotind că nu exista nici un temei documentar pentru care ar fi îndreptăţit acceptată (H.Daicoviciu, Dacia, p.31).
Ipotezei în conformitate cu care Burebista ar fi cel ce conducea acţiunea bastarno-geto-elenică de la Histria, din anul 61 a.Chr., i se opun câteva fapte. În anul 60 a.Chr. ştim că Burebista se lupta cu boiii şi cu tauriscii la Dunărea mijlocie, şi că aceştia au fost zdrobiţi. Cu greu ne vine a crede că doar cu un an înainte să fi putut participa la lupta împotriva lui C.Antonius în Dobrogea. Ar trebui să presupunem o rapidă îmbarcare a oastei sale pe vase care pe apele Dunării să ajungă până în apropiere de Bratislava, unde s-au desfăşurat, probabil, cele mai importante episoade ale luptelor cu armata lui Critasiros. Chiar dacă am admite şi o astfel de posibilitate, o altă împrejurare vine să ne arate netemeinicia ipotezei de mai sus. Am văzut că Dio Cassius vorbeşte numai de bastarnii ce au sărit în ajutorul grecilor. Prezenţa geţilor în aceste lupte este presupusă doar conjunctural, fără existenţa unei atestări documentare sigure. Dacă ar fi participat la acţiuni, Burebista, atunci va trebui admis că la acea oră el îşi alcătuise deja numeroasa-i oaste (să nu uităm că ne găsim doar cu un an înaintea războiului cu celţii). În cazul când Burebista ar fi dat ajutor militar grecilor de la Histria, se poate socoti că acesta ar fi fost suficient, fără să mai fie nevoie de cel al bastarnilor. Dar, admiţând această posibilitate, va trebui să fim de acord că Burebista constituia deja o forţă care nu putea fi trecută cu vederea de textele literare respective.
Prezenţa bastarnilor la luptă şi la înfrângerea lui C.Antonius Hybrida din Dobrogea constituie un argument hotărâtor ce pledează împotriva participării lui Burebista la aceste acţiuni. Bastarnii instalaţi între Carpaţi şi Nistru, încă din preajma anului 200 a.Chr., extinzându-se apoi şi în podişul central moldovenesc, vor constitui una din forţele politice predominante la Dunărea de Jos, pe toată durata secolului al II-lea a.Chr. şi în prima jumătate a secolului I a.Chr.. Ei au atacat în repetate rânduri coloniile greceşti din Pont, au pătruns chiar şi la sud de Balcani, participând alături de celţi ori de alte neamuri la coaliţii îndreptate împotriva Macedoniei. Când Burebista va interveni la sud de Dunăre, stăpânind pe ambele maluri ale fluviului, va pune capăt supremaţiei politice a bastarnilor, îi va împinge înspre nord, împiedicându-i să mai treacă peste teritoriile dacogetice. Abia după moartea sa, în perioada tulbure ce i-a urmat, bastarnii vor găsi prilejul de a pătrunde din nou până în Balcani. Dar, să nu anticipăm lucrurile.
Deci, la anul 61 a.Chr., Burebista nu era încă stăpân peste teritorii sud-dunărene şi n-a participat la acţiuni militare de genul celeia care a dus la alungarea lui C.Antonius Hybrida din Dobrogea şi odată cu el a trupelor romane. El se găsea antrenat în marea ofensivă purtată împotriva triburilor celtice de la Dunărea de mijloc şi apoi a celor din regiunea Belgradului de azi.
În urma victoriilor categorice obţinute în vest, forţa lui armată a sporit, prestigiul său a crescut continuu şi vertiginos, fapt ce i-a uimit pe contemporani. Este acea îndrăzneală de care vorbea Strabon, îndrăzneală dată de puterea din ce în ce mai mare de care dispunea. Abia acum, după ce îi va fi zdrobit pe boii şi pe taurisci, după ce îi va fi desfiinţat ca putere politică pe scordisci, după ce va fi întreprins acţiuni de pradă dincolo de hotarele Macedoniei, Burebista îi va îndrepta acţiunile militare spre bogatele cetăţi greceşti de pe malul de vest al Pontului Euxin.
Înainte de orice este necesară identificarea scopului, a mobilului ce, în final, a dus la supunerea tuturor oraşelor-state de la Olbia până la Apollonia. Stabilirea scopului ce l-a determinat pe Burebista să supună cetăţile greceşti din Pontul Stâng nu poate fi decât presupus, avându-se în vedere întreaga lui politică şi conjunctură, să zicem internaţională, din acea vreme.
S-a spus, în repetate rânduri, şi de mai mulţi cercetători, că Burebista ar fi ocupat cetăţile greceşti din Pont în vederea opririi înaintării romane. S-a vorbit chiar de o protecţie acordată coloniilor greceşti de către Burebista pe care acesta le-ar fi apărat împotriva romanilor ce se apropiau de Dunăre. După părerea noastră, o asemenea ipoteză nu este cu nimic justificată. Am arătat în repetate rânduri până acum care erau, în momentul istoric de care ne ocupăm, ţelurile romanilor, obiectivele spre care tindeau. Burebista ar trebui investit cu o formidabilă putere de previziune care să-l poată face capabil să întrezărească schimbarea direcţiei politicii externe a Romei ce va avea loc cu un secol mai târziu.
Nici Mithridates al VI-lea Eupator, rege al Pontului şi al Bosporului, n-a reuşit să integreze în stăpânirea lui cetăţile greceşti din Pont în scopul luptei înverşunate pe care el o va duce cu romanii. Alăturarea acestora politicii regelui din Pont s-a făcut din cu totul alte motive, cu siguranţă, de natură economică. D.M.Pippidi a arătat necesitatea vitală a cetăţilor-state greceşti, ce-i avea temeiuri de ordin intern şi extern, de a se integra, de a se include într-o unitate economică mai mare, de tipul statelor elenistice din sudul şi estul mediteranean. „Din punctul de vedere al oraşelor greceşti, spune D.M.Pippidi, integrarea în sistemul de alianţe urzit de puternicul adversar al Romei însemna, pe de o parte, înlăturarea piedicilor din calea schimbului de bunuri între membrele vastei uniuni politice, pe de alta, sprijin împotriva populaţiilor băştinaşe, a căror presiune sporită n-ar fi putut-o susţine cu propriile lor mijloace”. Este adevărat, însă, că pe parcursul celor patru grele războaie pe care Mithridates Eupator le va purta cu romanii în Asia ori în Europa, trage după sine şi cetăţile greceşti din Pont. Desprinderea unora dintre ele din sistemul economic şi politic al lui Mithridates şi implicit slăbirea acestuia, a fost scopul care l-a purtat pe generalul M.Terentius Varro Lucullus până la gurile Dunării. El va reuşi să stabilească (nu importă acum prin ce metode) alianţe cu unele dintre cetăţile-state greceşti din Pont. Alianţa oferită de romani urma s-o înlocuiască pe cea a lui Mithridates ce era în concordanţă cu interesele economice ale grecilor în sensul arătat mai înainte. Aceasta a durat până când C.Antonius Hybrida, în dorinţa lui de îmbogăţire rapidă, caracteristică, de altfel, întregii oligarhii senatoriale, va supune cetăţile greceşti din Pontul de vest la subsidii excesive. Atunci grecii se vor apăra cu armele şi cu ajutorul „barbarilor” vor pune capăt alianţei cu romanii.
Nu raţiuni de ordin politic, de apărare împotriva unei cuceriri romane, pericol care exista de fapt, dar care era încă departe de a deveni iminent, ci faptele au dovedit-o, au fost cele care l-au determinat pe Burebista să întreprindă cucerirea oraşelor greceşti de pe coasta de apus a Mării Negre şi cu atât mai puţin ocrotirea lor. Temeiurile trebuie să fi fost de ordin economic.
Nu poate fi vorba de acţiuni izolate cu caracter de jaf îndreptate împotriva uneia sau alteia dintre cetăţile greceşti, ci de o politică bine chibzuită, de integrare a întregului litoral de vest al Pontului, cu toate oraşele sale, în statul daco-getic. Burebista a fost conştient de avantajele deosebite pe care le putea oferi pentru statul căruia abia îi pusese bazele, cucerirea bogatelor oraşe greceşti şi includerea lor în hotarele stăpânirii sale. O asemenea acţiune nu putea fi decât deosebit de fructuoasă. Cu ajutorul meşterilor greci aduşi din oraşele cucerite, Burebista îşi va construi formidabilul sistem de fortificaţii din Munţii Orăştiei. Tot cu ajutorul lor va dura în piatră şi alte cetăţi. Negustorii greci din Pont vor aduce un spor în dezvoltarea economiei, vor înviora substanţial comerţul şi vor stimula producţia. Mărfurile greceşti nu se vor limita acum numai la teritoriile extracarpatice, ci vor ajunge până în inima Transilvaniei şi chiar mai spre vest, până unde se întindea stăpânirea lui Burebista. În acest sens s-ar putea aminti că numai în cetatea de la Costeşti, într-un prim lot de monede determinate, au fost identificate 19 monede de bronz (deci nu poate fi vorba de un metal preţios ce putea atrage ca atare) bătute la Histria. Deşi sunt emise după anul 200 a.Chr. contramărcile pe care le poartă monedele fac dovada că acestea mai circulau încă în secolul I a.Chr. la Histria. Faptul ni se pare deosebit de semnificativ. Monedele de care vorbeam dovedesc ceva mai mult decât simple legături comerciale existente între grecii de la Histria şi dacii din sudul Transilvaniei, cum pe bună dreptate arătase V.Pârvan (Getica, p.80). Este bine ştiut faptul că monedele mărunte de bronz emise de cetăţile-state greceşti nu posedau o valoare de circulaţie prea mare. Ele aveau un caracter mai mult de uz intern. Împrejurarea că la Costeşti au fost descoperite nu mai puţin de 19 monede histriote, fără îndoială pierdute ocazional, deci, folosite cotidian de cei care au vieţuit acolo, ne dă dreptul să presupunem că ele aveau putere de cumpărare şi aici. Iată o dovadă, după noi clară, a extinderii până departe în stăpânirea lui Burebista a economiei greceşti cu toate numeroasele ei implicaţii.
Se dovedeşte din nou, în acest fel, genialitatea lui Burebista care a ştiut să intuiască exact implicaţiile multiple şi avantajele deosebite pe care le oferea cucerirea oraşelor-state greceşti din Pont. Această din dorinţa lui continuă, permanent manifestată, de a contribui la „ridicarea neamului său”, ca să folosim expresia lui Strabon.
Em.Condurachi face o comparaţie deosebit de semnificativă între politica lui Burebista şi cea a lui Filip al II-lea, regele Macedoniei. Filip va asigura mai întâi hotarele de nord ale Macedoniei, învingând în lupte grele şi nu întotdeauna definitive triburile ilire şi tracice, ca apoi să pornească la cucerirea şi integrarea în statul său a oraşelor greceşti de pe coasta Traciei. Acelaşi lucru îl va face şi Burebista. El va asigura mai întâi hotarele de vest ale Daciei pe care le va fixa pe Dunărea mijlocie, îi va alunga pe boiii şi tauriscii ce se făcuseră stăpâni pe teritoriile dacice de vest şi le va supune pe scordisci, neamul ce deţinea supremaţia politică în lumea „barbară” de la sudul Dunării. Numai după aceea va începe să-şi extindă graniţele până pe coastele Mării Negre, să cucerească şi să integreze în statul său cetăţile greceşti din Pontul Stâng.
Acţiunea de cucerire şi de supunere a cetăţilor greceşti din Pont a fost favorizată în largă măsură de condiţiile externe. Mithridates Eupator fusese deja definitiv învins de romani. El se refugiase mai întâi la ginerele său Tigranes, regele Armeniei, care la rândul său va fi învins de armatele romane (66-65 a.Chr.). De aici Mithridates se va refugia, mai întâi, în Colchida, la poalele munţilor Caucaz, ca apoi să ajungă în Bosfor unde îi va găsi moartea (Th.Reinach, Mithridate Eupator roi de Pont, p.377). Romanii erau ocupaţi în războaiele de cucerire şi supunere a gallilor şi mai cu seamă erau frământaţi de grave tulburări interne. Iată de ce grecii nu aveau la cine apela şi de ce Burebista a reuşit să supună cetăţile lor din Pontul Stâng. Burebista va profita şi de împrejurarea creată (după înfrângerea lui Hybrida), când armatele romane au fost alungate şi obligate să se retragă în hotarele provinciei Macedonia.
Oricare vor fi fost sentimentele de care era animat Burebista, un lucru este sigur, de necontestat şi anume că, începând de pe la anul 55 a.Chr. şi până la moartea sa, el a stăpânit toate cetăţile greceşti de pe ţărmul de apus al Pontului Euxin, de la Olbia, situată la gurile Bugului şi până la Apollonia, pe coasta tracă. Faptul este relatat limpede, fără echivoc, de Dion Crysostomos, care, vorbind despre Olbia (Borysthenes), ne spune: „Ultima şi cea mai îndelungată cucerire [se spune că a avut loc] nu mai departe decât acum o sută cincizeci de ani. Geţii au luat atât oraşul Borysthenes, cât şi alte cetăţi aşezate pe drumurile Pontului Stâng, până la Apollonia”. Documentele de care dispunem azi nu sunt în măsură să ne precizeze timpul şi modalitatea prin care Burebista a reuşit să supună toate cetăţile de la Olbia până la Apollonia. Ştim doar că Olbia a fost cucerită pe la 55 a.Chr. şi că la anul 48 a.Chr., când se datează decretul dionysopolitanilor în cinstea lui Acornion, acţiunea era deja terminată.
Deci, în linii generale, cucerirea şi supunerea cetăţilor greceşti a avut loc între 55 şi 48 a.Chr. Ni se pare cât se poate de verosimil ca tot în acest interval de timp să fi fost cucerit şi spaţiul de la sudul Dunării până la Balcani.
Desigur că supunerea şi cucerirea cetăţilor greceşti, Burebista n-a realizat-o într-o singură campanie şi nici n-a acţionat în acelaşi mod. Unele dintre ele, foarte probabil, că nu i-au opus rezistenţă ci s-au grăbit să-i deschidă porţile. Aşa a fost cazul Dionysopolisului despre care ştim, din inscripţia ce conţine decretul în cinstea lui Acornion, că se bucura de favoarea regelui. Altele însă i s-au opus cu arma în mână, o opoziţie pe care au plătit-o foarte scump. Rezistenţa a fost înfrântă, zidurile dărâmate şi cetatea trecută prin foc. Despre toate acestea ne vorbesc textele literare şi inscripţiile găsite pe teritoriul diferitelor oraşe. Vom începe prezentarea lor cu Olbia, cea mai nordică dintre coloniile greceşti supuse de Burebista, şi aşa să avem siguranţa că aceasta a fost şi prima dintre cetăţile greceşti cucerite. Dimpotrivă, ni se pare mai firesc să fi fost supuse mai întâi cele de pe teritoriul Dobrogei, mai aproape de Dunăre. Neexistând însă documente în acest sens vom adopta simplul criteriu geografic pornind de la nord spre sud.
Despre Olbia sau Borysthenes, la limanul Bugului (azi Parutino, nu departe de Nicolaiev, Ucraina), Dion Chrysostomos ne spune că semnele pe care le lăsase în urmă Burebista, se mai vedeau încă pe la anul 95 p.Chr., pe vremea când a călătorit el acolo. Un semn al ruinei - ne spune autorul - este starea proastă a construcţiilor şi restrângerea oraşului la un teritoriu mic. Istoricul din Prusa descrie, în cuvinte pline de compasiune, jalnica situaţie în care se găseau grecii din Olbia, pe vremea sa, la un secol şi jumătate după ce oraşul a fost cucerit şi distrus de geţi. El fusese refăcut doar în parte, pe un perimetru cu mult mai mic decât avusese înainte. Urmele dezastrului provocat de cucerirea şi distrugerea cetăţii au fost constatate şi pe cale arheologică.
Tot în legătură cu distrugerea Olbiei de către Burebista s-a pus şi o inscripţie olbiopolitană şi anume decretul în cinstea lui Nikeratos în care se vorbeşte despre „duşmanii care se adunaseră de peste tot împotriva oraşului”. Data inscripţiei nu este precizată şi de aceea unii istorici socot că ar putea fi vorba de evenimente premergătoare cuceririi Olbiei de către geţi.
Data cuceririi Olbiei, pe baza relatărilor lui Dion Chrysostomos, a fost pusă de istoricii moderni spre mijlocul secolului I a.Chr., pe la anul 55 a.Chr.. Ocuparea oraşului grecesc de la limanul Bugului n-a fost o treabă uşoară. El era înconjurat cu ziduri de-a dreptul impresionante, de veacuri în picioare, fără a mai socoti faptul că avea permanent deschis drumul spre mare şi cu toate acestea, zidurile au fost străpunse oraşul în mare parte distrus. Pentru o asemenea acţiune era nevoie nu numai de o oaste puternică pe care Burebista o avea deja călită în lupta cu războinicele triburi celtice, ci şi de o deosebită ingeniozitate şi iscusinţă a comandantului. Burebista se dovedeşte a fi şi de această dată un adevărat geniu militar. S-a presupus - pe de o parte - luându-se de bună inscripţia lui Nikeratos, ori la cucerirea Olbiei, Burebista ar fi avut concursul bastarnilor iar, pe de altă parte, sprijinul nemulţumiţilor din interior.
Pare neverosimil un ajutor al bastarnilor care să fi concurat la cucerirea Olbiei, doar în măsura angajării lor ca mercenari în oastea lui Burebista. Or, pentru a ajunge la Olbia, Burebista trebuie să fi intrat deja în conflict cu bastarnii. Supoziţiile ar putea continua, însă din lipsă de documente se poate socoti inutilă iniţierea lor. La fel de neverosimil pare a fi şi ajutorul pe care l-ar fi dat lui Burebista nemulţumiţii din interiorul Olbiei. Fără îndoială că nemulţumiţi au existat la Borysthenes, aşa cum existau în oricare societate împărţită în clase antagoniste, dar Burebista era un „barbar” ce trebuie să fi înspăimântat deopotrivă pe cei bogaţi ca şi pe cei săraci. Nici unii dintre aceştia n-ar fi fost cruţaţi în cazul reuşitei. Or, Burebista a izbutit să cucerească Olbia, s-o devasteze şi s-o distrugă.
Principial nu pot fi excluse cele două ipoteze prezentate dar, hotărâtor este talentul militar deosebit al marelui rege. Cât va fi durat asediul şi care a fost cantitatea capturilor, nu o precizează nici un izvor. Asediul n-a putut fi de lungă durată, mai degrabă un atac fulgerător, deoarece sigur în anul 48 a.Chr., deci numai după şapte ani, Burebista a reuşit deja să cucerească şi cea mai de sud dintre cetăţi, Apollonia. Lăsând la o parte drumul, trebuie avut în vedere că mai erau încă multe şi puternice cetăţi ce trebuiau cucerite şi răstimpul era scurt.
Care a fost soarta cetăţii Tyras (azi Belgorod-Dniestrovskii, în R.Moldova) nu o spune nici un document. Este posibil ca, înspăimântaţi de soarta cruntă a Olbiei, grecii din cetatea de la gurile Nistrului să nu fi opus nici o rezistenţă şi să-i fi deschis porţile lui Burebista şi armatei sale.
Cetatea Aegyssos de pe Dunăre (Tulcea de azi) pare să se fi opus şi de aceea ea a fost asediată şi cucerită, dacă într-adevăr la acest asediu se referă un pasaj din epistolele poetului Ovidiu exilat ceva mai târziu, pe vremea lui Augustus, la Tomis (Ovidiu, Ex Ponto, I,8).
Despre Histria se ştie că a fost nu numai prădată de Burebista, dar şi ocupată efectiv pentru o vreme, împreună cu ţinutul învecinat. O inscripţie, descoperită aici şi anume, decretul în cinstea lui Aristagoras, fiul lui Apaturios, vorbeşte despre nenorocirea abătută asupra oraşului, de distrugerea zidurilor de apărare, de vremurile grele prin care a trecut atât oraşul cât şi ţinutul. Datele pe care le oferă inscripţia ce îl cinsteşte pe Aristagoras sunt confirmate de observaţiile făcute cu ocazia săpăturilor din „Zona sacră” a Histriei, unde se constată un puternic incendiu ce poate fi datat la mijlocul secolului I a.Chr.. Întreaga zonă în urma prăpădului a fost abandonată şi pe locul ei, abia după un secol, se vor ridica modeste locuinţe. Catastrofa constatată arheologic în „Zona sacră” şi descrisă sumar, însă elocvent, în epigrafa dedicată lui Aristagoras, n-a putut fi provocată decât de cucerirea lui Burebista, ca urmare a rezistenţei armate pe care i-au opus-o histrioţii. După ce zidurile au fost sfărâmate şi cetatea prădată iar o bună parte a ei incendiată, Burebista a lăsat aici o garnizoană militară. Printre ruinele templelor s-au găsit destule urme care fac dovada sălăşluirii în interiorul cetăţii a unei trupe geto-dacice pe un interval de timp îndelungat.
Datorită amănuntelor ce le conţine decretul pentru Aristagoras, grăitoare nu numai pentru Histria dar şi pentru celelalte cetăţi greceşti cucerite de Burebista, este utilă reproducerea lui:

„Întrucât Aristagoras al lui Apaturios, coborâtor dintr-un părinte de seamă şi din strămoşi binefăcători ai Obştii -se spune în expunerea de motive a decretului- ... năzuind să le urmeze pilda şi să calce pe urmele lor, la întoarcerea în patrie, după nenorocirea abătută asupra oraşului, când cetatea era fără ziduri, iar locuitorii se găseau din nou în primejdie împreună cu nevestele şi copiii, însărcinat de cetăţeni cu repararea zidurilor, a luat asupră-i cu bărbăţie şi devotament întreaga supraveghere a lucrărilor, fără să se sustragă ostenelilor trupeşti, nici vreuneia din celelalte griji legate de opera de reclădire; iar după ce patria a fost din nou întărită şi unul câte unul, cetăţenii au prins să revină în oraş de pe meleaguri duşmane câte o dată negociind cu iscusinţă cu barbarii care stăpâneau ţinutul, alteori punând la dispoziţia cetăţenilor sumele necesare pentru răscumpărare, s-a arătat săritor la toate nevoile, acordând nu numai alor noştri, dar şi străinilor [domiciliaţi la Histria] împrumuturi numeroase şi purtându-se cu toţi în chipul cel mai dezinteresat.
Trei ani mai târziu -aflăm mai departe- ca urmare a samavolniciilor barbarilor ce continuau să stăpânească ţinutul, cetăţenii găsindu-se din nou în situaţia de a nu avea preot al lui Apollo tămăduitorul [protectorul oraşului], întrucât averile particulare erau secătuite, Aristagoras s-a oferit singur şi înfăţişându-se în Adunare şi primind cununa divinităţii, şi-a câştigat un îndoit, titlu de recunoştinţă a zeilor şi a celor cărora le făcuse binele.”


Din document se desprind câteva constatări deosebit de interesante pentru noi şi cum spuneam, ele pot fi extinse şi în cazul celorlalte cetăţi greceşti pe care Burebista le-a supus prin forţa armelor ori pe cale paşnică. Acele dintre cetăţile greceşti de pe ţărmul de apus al Pontului Euxin care s-au opus lui Burebista au fost aspru pedepsite. Cum era firesc, pentru a putea ocupa cetatea, o parte a zidurilor au fost distruse. Dar, imediat ce animozităţile provocate de cucerire s-au liniştit fortificaţiile au început să fie refăcute, stăpânirea asupra cetăţii o avea, fără îndoială, Burebista.   Faptul reiese din decretul în cinstea lui Aristagoras. Acelaşi document vorbeşte de captivi. Aceştia puteau fi şi nu au fost răscumpăraţi. Burebista va stăpâni nu numai oraşul cucerit, ci şi ţinutul Histriei şi cel dintre Dunăre şi Balcani care dacă n-a fost cucerit mai înainte, acum va intra cu siguranţă în stăpânirea lui devenind astfel „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia”, cum îi intitulează pe îndreptăţit temei inscripţia din Dionysopolis.
Decretul în cinstea lui Aristagoras, fiul lui Apaturios, furnizează dovada sigură că acţiunea de cucerire a cetăţilor greceşti din vestul Pontului a fost îndelung premeditată şi pregătită de Burebista, în vederea includerii acestora între graniţele statului său. Nu poate fi vorba de acţiuni sporadice de jaf, ci de o politică bine chibzuită de supunere a tuturor cetăţilor împreună cu teritoriile lor de fixare a hotarelor la malul Mării Negre. Acelaşi decret vorbeşte de stăpânirea „barbarilor” şi după trei ani. Dar, n-a fost vorba doar de trei ani, ci de tot restul vieţii lui Burebista.
Din aceeaşi sursă, reies şi samavolniciile pe care le-au suferit locuitorii Histriei (la 3 ani după ocuparea ei), care au dus la secătuirea averii lor. Pare limpede că această relatare se referă la tributul pe care Burebista l-a impus oraşului, ca de obicei, în fiecare societate împărţită în clase, greul îl vor duce masele. Doar averea acestora a fost secătuită. Pe Aristagoras îl vedem dispus şi capabil să poarte cununa zeului protector, cinste ce implica serioase cheltuieli. Acelaşi lucru îl va face Acornion la Dionysopolis pe vremea iernării acolo a lui C.AntoniusHybrida cu armata sa.
Despre Aristagoras, încredinţat de histrioţi cu conducerea lucrărilor de refacere a cetăţii, mai aflăm, din decretul emis în cinstea lui, că a pus „la dispoziţia cetăţenilor sumele necesare pentru răscumpărare” acordându-le „numeroase împrumuturi”. Iată dovada că averea lui Aristagoras n-a fost deloc secătuită şi este mai mult decât probabil că la fel cu a lui, n-a fost secătuită nici averea altor fruntaşi din bogata cetate milesiană de pe malul golfului Sinoe. Deci, sarcinile tributului afectau, mai cu seamă, masele, averile acestora au fost secătuite.
„Nenorocirile” menţionate de redactorul decretului în cinstea lui Aristagoras nu vor fi fost aşa de mari. Cetatea este refăcută, la scurt timp, locuitorii săi au fost luaţi în captivitate se întorc „unul câte unul” pe la casele lor şi viaţa reintră în normal. Se aleg preoţi, se face un intens comerţ ce se va desfăşura pe cuprinsul întregii stăpâniri a lui Burebista. Monedele histriene vor circula până în inima Daciei. Profiturile negustorilor vor fi din nou asigurate şi colonia milesiană va continua viaţa şi activitatea pe parcursul a peste un deceniu, sub stăpânirea lui Burebista, suveranul în stare să-i garanteze securitatea. Histria, odată cu supunerea ei de către Burebista, a păşit într-o nouă etapă istorică. De data aceasta nu mai era vorba de un protectorat al unor regi cum a fost de pildă Rhemaxos şi care se reducea în ultimă instanţă la plata unui tribut, ci mai întâi de o ocupare efectivă militară şi mai apoi, de o integrare într-un stat geto-dac.
În textul decretului ce-l cinsteşte pe Aristagoras, numele lui Burebista nu figurează. Nu poate fi o banală întâmplare. Pomenirea numelui regelui ce stăpânea peste cetate, într-o inscripţie în care se amintesc atrocităţile războiului prin care aceasta fusese cucerită, „samavolniciile” ce i se datorau, în primul rând lui, ar fi însemnat cutezanţi, implicit, ar fi comportat riscuri. De aceea, se foloseşte doar genericul inofensiv de „barbar” fără designarea regelui ori a neamului său.
Despre soarta celeilalte colonii milesiene, de pe teritoriul de azi al Constanţei, despre Tomis, documentele existente astăzi nu sunt suficient de clare. Un decret dat în cinstea gărzii civice ar ilustra, după unii autori, situaţia tragică a oraşului de pe urma atacului geţilor lui Burebista. Asediul ar fi provocat o panică atât de mare în rândul locuitorilor, încât mulţi, pierzând nădejdea de a mai putea salva oraşul, îl părăsesc. Cu această ocazie au fost numiţi doi strategi ce aveau sarcina alcătuirii unei gărzi compuse din 40 de oameni ce aveau menirea să păzească turnurile şi căile de acces în cetate. După alţii însă, decretul în cinstea gărzii civice ar reflecta o stare de alarmă şi de slăbire a capacităţii de rezistenţă a oraşului pricinuită de boli şi de lipsuri. El nu poate fi pus, aşa cum arăta D.M.Pippidi, pe seama asediului cetăţii de către geţi, din lipsa raportului între gravitatea pericolului şi mijloacele mai mult decât modeste folosite pentru a-l evita. O gardă civică de 40 de oameni, oricât de instruită ar fi fost, nu putea fi pusă să apere cetatea împotriva asedierii ei de către oştile lui Burebista. Mai este de adăugat apoi că în textul inscripţiei nu se găseşte nici cea mai vagă aluzie la ocuparea Tomisului de către geţi. Dimpotrivă, se arată clar că datorită vigilenţei celor doi strategi şi a gărzilor, tomitanii au reuşit să scape odată mai mult de o primejdie iminentă. Nici cu privire la datarea documentului aflat în discuţie, părerile nu sunt unanime, oscilând între sec. II a.Chr. şi sec. I p.Chr. El a fost atribuit sfârşitului sec. II a.Chr. de M.I.Rostovtzeff, urmat apoi de T.V.Blavatskaia, de I.Stoian, D.M.Pippidi crede însă că este vorba de primii ani ai erei noastre. Argumentele aduse de D.M.Pippidi par convingătoare. Nu pare credibil ca tomitanii să fi fost atât de naivi, încât să-şi închipuie că ar fi putut face faţă oştilor lui Burebista cu o gardă civică alcătuită din 40 de oameni şi apoi, acceptând prima dintre ipoteze, ar trebui conchis că Burebista a fost învins de garda tomitană, de vreme ce în decret se vorbeşte de scăparea din primejdie. În lipsă de alte documente, va trebui să admisă ipoteza după care Tomisul şi-ar fi deschis porţile lui Burebista.
Aceeaşi incertitudine este întâlnită şi în cazul cetăţii Callatis (Mangalia de azi). O inscripţie descoperită aici vorbeşte despre un cetăţean al oraşului al cărui nume rămâne necunoscut, care a echipat un vas de război pe cheltuiala lui şi în acest fel, a contribuit la apărarea patriei, merit pentru care este lăudat în inscripţie. Epigrafa a fost pusă, de unii istorici, în legătură cu evenimentele legate de epoca lui Burebista fapt pe care alţii îl contestă, fără a exista siguranţă, nici într-un sens, nici în altul. Mai plauzibilă pare opinia lui D.M.Pippidi, în conformitate cu care inscripţia în discuţie nu are nici o legătură cu vremea lui Burebista, ţinând seama şi de împrejurarea că Burebista va ataca cetăţile greceşti din Pontul Stâng de pe uscat şi nu de pe apă. Deci, vasul despre care vorbeşte inscripţia trebuie să fie în legătură cu un alt eveniment. Aşa stând lucrurile, se poate presupune, bineînţeles, ipotetic până la descoperirea unor noi dovezi, că nici callatienii n-au opus lui Burebista o rezistenţă armată.
Acelaşi lucru se pare că l-au făcut şi locuitorii oraşului Dionysopolis (azi Balcic, Bulgaria). Inscripţia în cinstea lui Acornion vorbeşte de bunele relaţii existente între cetate şi regele Burebista şi de avantajele pe care le-a obţinut Acornion pentru patria sa, de la marele rege. De aici se poate trage concluzia că cetatea Dionysopolis n-a avut de suferit şi în consecinţă că ea nu s-a opus lui Burebista.
Pare foarte plauzibil că locuitorii oraşelor Tomis, Callatis şi Dionysopolis, cunoscând dezastrul suferit de Histria şi de Olbia, să încerce a căpăta bunăvoinţa regelui Burebista, supunându-i-se fără o rezistenţă armată.
Din Odessos (azi Varna, Bulgaria) dispunem de lista unor preoţi (poate eponimi) întocmită „după întoarcerea din bejenie”. Inscripţia este considerată a fi o aluzie evidentă la risipirea locuitorilor prilejuit de atacul ori de vestea apropierii armatelor ce-l aveau în frunte pe Burebista. Epigrafa constituie o dovadă a suferinţelor îndurate de locuitorii din Odessos fără să fie în acelaşi timp o dovadă a cuceririi oraşului pe calea armelor de către Burebista.
Dacă rămâne problematic în ce măsură locuitorii oraşului Odessos s-au opus ori nu cu arma în mână, lui Burebista, se ştie însă sigur că cei din Mesembria (azi Nesebăr, Bulgaria) au făcut-o. O inscripţie de aici, păstrată fragmentar, laudă pe trei strategi ce s-au distins „conducând oastea în războiul împotriva lui Burebista”. Ea a fost publicată de E.Kalinka, completată şi interpretată foarte bine de către O.Seure. Acelaşi document vorbeşte despre gărzile de zi şi de noapte organizate pentru a semnala pericolul ce s-ar fi ivit de pe urma unui atac prin surprindere.
Total neclară este modalitatea prin care Burebista a supus Apollonia (azi Sozopol, Bulgaria). Nu se ştie în ce măsură Apollonia puternic distrusă de romani, pe vremea lui M.Terentius Varro Lucullus, a fost refăcută, după cum presupune V.Pârvan, astfel încât să poată opune rezistenţă armată lui Burebista. Inscripţia pe care se bazează V.Pârvan pare, mai curând, să dateze din sec. II-III p.Chr.. Şi de aceea se poate presupune că locuitorii Apolloniei neputându-se apăra îndărătul zidurilor nu vor fi opus o rezistenţă prea îndârjită.
Chiar dacă documentele existente azi nu sunt în măsură să precizeze o mulţime de amănunte pe care am dori să le cunoaştem, ele sunt suficiente pentru a dovedi, fără putinţă de tăgadă, că Burebista a ocupat, într-o formă sau alta, toate bogatele colonii greceşti din Pontul Stâng, de la Olbia până la Apollonia. El a inclus în stăpânirea sa nu numai cetăţile respective, ci şi întregul teritoriu de la sud de Dunăre, până la Balcani şi litoralul Mării Negre. În acest spaţiu locuiau, alături de geţi şi alte neamuri pe care el le-a supus, la fel cum va supune şi în est alte seminţii străine.

SUPUNEREA SEMINŢIILOR DIN ESTUL DACIEI
Mai întâi va trebui stabilit care erau populaţiile ce locuiau la est de Dunăre şi Nistru, până în regiunea Olbiei, teritorii până unde se ştie sigur că s-a întins stăpânirea lui Burebista. Descriind aceste ţinuturi, Strabon spune: „prima parte a întregii regiuni ce se întinde la nord între Istru şi Borysthenes [Olbia] este pustiul geţilor. Apoi vin tirageţii, iar după ei sarmaţii iazigi şi cei care se numesc regali apoi urgii”. Geograful Ptolemaeus aminteşte la est de Carpaţi pe costoboci, carpi, bastarni şi sarmaţi (Ptolemaeus, Geographia, III,8,1-3).
Carpii, un trib daco-getic ce locuiau iniţial doar în regiunea Carpaţilor răsăriteni, s-au extins treptat spre sud reuşind să-şi impună supremaţia din ce în ce mai mult asupra altor triburi dacice. Mai târziu, în sec. II-III p.Chr., ei vor deţine supremaţia politică asupra tuturor triburilor geto-dacice de la est de Carpaţi atacând mereu hotarele Imperiului. Până unde se vor fi extins spre sud carpii, pe vremea lui Burebista, nu se poate şti. Sigur este ca întreaga Moldovă va fi inclusă în hotarele stăpânirii lui Burebista. Izvoarele nu precizează modalitatea prin care Burebista va alătura celorlalte triburi daco-getice pe cele din Moldova. Nu se ştie nici vremea când s-au întâmplat evenimentele. Este foarte probabil ca înglobarea teritoriilor daco-getice de la est de Carpaţi, Burebista s-o fi întreprins aproximativ în aceeaşi vreme cu cea de cucerire a cetăţilor greceşti din Pontul Stâng, ca o acţiune pregătitoare a acesteia.
Costobocii locuiau undeva în nordul Moldovei fără să se poată preciza cu destulă siguranţă aria lor exactă de locuire. Unii cercetători sunt de părere că ei ocupau o zonă ce se extinde atât la apus cât şi la răsărit de Carpaţi. Părerile istoricilor moderni sunt împărţite şi cu privire la originea lor. Cei mai mulţi dintre învăţaţi susţin originea traco-dacică a costobocilor, nelipsind nici cei care presupun că ei ar fi slavi, celţi ori celţi dacizaţi. Descoperirile arheologice sprijină cu fermitate caracterul daco-getic al costobocilor înglobaţi şi ei, foarte probabil, între hotarele stăpânirii lui Burebista.
Tirageţii, pe care Strabon îi aminteşte de mai multe ori în opera sa (II,5,12; II,5,30; VII,3,17), erau un trib getic ce locuiau în regiunea inferioară a Nistrului (Tyras). Ei n-au constituit nicicând o mare putere politică, fiind supuşi mai întâi supremaţiei politice a sciţilor şi apoi a bastarnilor.
Se pare că în vremea lui Burebista supremaţia politică, cel puţin a spaţiului dintre Carpaţi, Prut şi Nistru o deţineau bastarnii. Această populaţie războinică de origine germanică a emigrat în sec. III-II a.Chr. din regiunea superioară a Oderului şi a Vistulei, ocolind pe la nord Carpaţii, traversând Galiţia au ajuns până în Moldova, extinzându-se şi de o parte şi de alta a Nistrului. Lor le aparţine aşa-numita cultură de tip Poieneşti (după numele localităţii Poieneşti din jud.Vaslui) şi Lukacovka (în R.Moldova). Aşezarea bastarnilor între Carpaţi şi Nistru s-a făcut în jurul anului 200 a.Chr., aceştia preferând zonele păduroase şi reliefurile mai înalte cum sunt colinele subcarpatice ori podişul central moldovenesc. Urmele lor lipsesc în zonele de stepă, dovedind astfel că au evitat regiunile joase.
Descoperirile aparţinând bastarnilor din Moldova se datează mai cu seamă în sec. III-II a.Chr., scăzând simţitor în sec. II-I a.Chr.. În aşezările din secolul I a.Chr. elementele bastarne lipsesc cu desăvârşire. Fenomenul s-a explicat prin asimilarea acestora în masa autohtonilor. Deşi explicaţia poate fi justificată, în parte, pentru nordul Moldovei, trebuie adăugat însă că pentru această zonă, ca şi pentru cea central-moldovenească ori de sud, lipsa elementelor de cultură bastarnă se datoreşte alungării acestora de către Burebista.
Nici un izvor literar nu menţionează un război al lui Burebista cu bastarnii şi cu toate acestea, pare neîndoielnic că el a fost o realitate. Existenţa lui a fost postulată încă de la începutul secolului de către Brandis. Bastarnii ce deţinuseră supremaţia politică la Dunărea de Jos vor fi zdrobiţi de Burebista şi împinşi undeva într-o zonă de nord. De aici, profitând de moartea marelui rege şi de vremurile tulburi ce i-au urmat, mulţi dintre ei, în anul 29 a.Chr., vor emigra în Balcani. Faptele ne sunt relatate, pe larg, de către Dio Cassius (21,23-26). Invazia bastarnilor din anul 29 a.Chr. este descrisă nu ca o incursiune obişnuită de jaf, ci ca o căutare a unei noi patrii. Este vorba de o numeroasă populaţie, de familii, cu turme şi întreg avutul. Cu aceştia romanii vor avea de susţinut un război ce a durat doi ani, în urma căruia bastarnii au fost învinşi şi regele lor Deldon omorât.
Dar, lăsând la o parte istoria bastarnilor din vremea lui Augustus, este foarte posibil ca nu toate triburile bastarne să fi fost alungate spre nord, unele dintre ele au putut fi incluse între hotarele stăpânirii lui Burebista, aşa cum au fost şi alte neamuri străine. Fiind nimicită, forţa politică a bastarnilor şi redusă substanţial din punct de vedere cantitativ este posibil ca cei rămaşi să se fi asimilat rapid în masa autohtonilor, în aşa fel încât să nu mai poată fi surprinşi din punct de vedere arheologic.
A mai rămas problema sarmaţilor. Aceştia fac parte din aceeaşi grupă a iranienilor de vest ca şi sciţii, a căror supremaţie politică în regiunile nord-pontice, o vor prelua. Strabon aminteşte la est de Nistru seminţii sarmate. S-a susţinut chiar existenţa unui „imperiu” compus dintr-o mare confederaţie de triburi sub supremaţia sarmaţilor regali. Acest „imperiu”, după părerea cercetătorului maghiar J.Harmatta, s-ar fi întins de la Don la Dunăre, înglobând şi teritoriul de sud-est al Transilvaniei precum şi nord-vestul Bulgariei. „Imperiul” sarmat al lui J.Harmatta ar fi existat între 125 şi 61 a.Chr. El a fost stabilit pe baza stilului folosit la ornamentarea unor podoabe de argint descoperite în această extinsă zonă. Bineînţeles că influenţele iraniene au putut fi transmise prin sarmaţi artei geto-dacice, deci existau şi alte filiere posibile şi cu mult mai verosimile, dar aceasta nu însemna nicidecum, aşa cum, pe bună dreptate arăta I. Nestor, prezenţa efectivă a sarmaţilor în aceste regiuni, nemaivorbind de un „imperiu”. Afinităţile stilistice de origine iraniană sunt departe de a-i putea susţine.
Sarmaţii vor înainta mereu spre Dunăre, dar în secolul I a.Chr. nu vor depăşi ca teritoriu ocupat efectiv ci locuit de ei, linia Niprului. Incursiunile lor se vor extinde cu siguranţă şi asupra zonei de la vest de cursul Niprului, unde îşi vor fi exercitat supremaţia politică. De aceea, Strabon vorbeşte de o vecinătate a tirageţilor cu sarmaţii. Undeva, în stepele nord-pontice, se întâlnesc seminţiile geto-dace cu cele sarmate. Expansiunii sarmaţilor spre vest le pune stavilă Burebista, ce înaintează până la Olbia. În aşezarea de la Piatra Şoimului (jud.Neamţ) din Moldova s-a găsit un frumos cazan de bronz de tip sarmat, despre care R.Vulpe a arătat că acesta era folosit la cult de către populaţiile nomade din stepele nord-pontice. Gh.Bichir citează mai multe obiecte analoage cazanului din Moldova ce s-au descoperit pe teritorii sarmate. Pe baza acestora, cercetătorul bucureştean a atribuit cazanul de la Piatra Şoimului sarmaţilor, punând prezenţa lui aici pe seama unor relaţii de schimb ori a unui război dintre daci şi sarmaţi. Prima dintre ipoteze pare cu totul exclusă dacă se ţine cont de utilitatea piesei în discuţie. Fiind un obiect folosit în ritualul religios, în primul rând având caracter sacru, nu putea fi vândut sub nici un motiv, iar în al doilea rând, el n-ar fi fost cumpărat de cineva care nu era de aceeaşi credinţă. Geto-dacilor le sunt străine asemenea obiecte de cult. Cea de a doua ipoteză însă, pare cât se poate de verosimilă. Din păcate, cazanul de bronz de la Piatra Şoimului nu poate fi datat cu suficientă certitudine. Aşezarea dacică în care s-a găsit cazanul a fost atribuit de către R.Vulpe, conducătorul săpăturilor arheologice, secolelor I-III p.Chr.. Gh.Bichir este de părere însă că aşezarea respectivă trebuie datată în sec. II-I a.Chr.. În cazul că ultima datare este bună, se poate presupune că piesa de cult sarmată a fost capturată de oştenii lui Burebista şi pe această cale a ajuns în aşezarea din Moldova. Oricum ar fi, pare verosimil ca între geto-dacului Burebista şi sarmaţi să se fi purtat lupte. Datorită acestora, sarmaţii vor fi opriţi o vreme să înainteze spre vest.

PHARSALUS
Deznodământul războiului dintre Caesar şi Pompeius s-a petrecut înainte ca Burebista să fi putut interveni cu armata dacă pe teatrul de operaţii din Macedonia. La 9 august 48 a.Chr., Caesar şi-a luat revanşa asupra lui Pompeius, de data aceasta într-o luptă care s-a dovedit decisivă, desfăşurată la Pharsalus. Epilogul conflictului a avut loc mai târziu, în anul 45 a.Chr., când ultimele resturi ale sprijinitorilor lui Pompeius au fost strivite la Munda, dar după Pharsalus, Caesar devenise unicul stăpânitor al celei mai mari puteri a timpului.


BIBLIOGRAFIE:


Surse:
1. CRIŞAN Ioan Horaţiu, Burebista şi epoca sa
2. BERINDE Aurel, Geneza romanităţii răsăritene
3. MATEI C. Horia, Istoria României în date
4. VULPE R., Getul Burebista, conducător al intregului neam geto-dac, în St. Com., Pitesti, 1, 1968, p.33–35
5. REINACH Theodore, Mithridate Eupator roi de Pont, Paris, Firmin-Didot et cie, 1890
6. OTA R., Burebista şi războiul civil de la Roma (49-45 a.Chr.). Consideraţii asupra relaţiilor politice cu Cnaeus Pompeius, în Terra Sebvs, 3, 2011, p.153-169
7. PETOLESCU Constantin C., Dacia. Un mileniu de istorie

Compilaţie: MARCU Marius