Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (6)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (41)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (360)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

RĂZBOAIELE DACILOR DUPĂ BUREBISTA

DICOMES
Planul lui Caesar de cucerire a Daciei nu a fost abandonat de Octavian; Appian spune lămurit că, prin anul 35 a.Chr., el avea nevoie de oraşul Segeste, ca bază de aprovizionare în războiul împotriva dacilor şi bastarnilor, şi că dăduse poruncă să fie pregătite corăbii care să transporte pe Sava şi pe Dunăre subzistenţele necesare armatei (Appian, Illyrica, 22,65-66; Strabon, Geographia, IV,6,10). Poate că rezistenţa dârză a triburilor illyre sau deteriorarea treptată a raporturilor sale cu Antonius l-au făcut pe Octavian să renunţe la acest proiect.
În momentul în care a izbucnit deschis conflictul dintre Octavian şi Marcus Antonius, geto-dacii au fost din nou prezenţi în conflictele interne romane. Plutarh menţionează că un rege al geto-dacilor, Dicomes, i-a promis lui Antonius „că-l va ajuta cu armată numeroasă” (Plutarh, Antonius, 63). La rândul său, Cassius Dio vorbeşte despre dacii care îşi oferiseră serviciile mai întâi lui Octavian, dar, nedobândind nimic din cele cerute, trecuseră de partea lui Antonius (să fie vorba tot de Dicomes?) (Cassius Dio, Historiae Romanae, XXI,22). Până la urmă, dacii au avut un rol redus în desfăşurarea luptei pentru putere în Imperiul roman; în bătălia de la Actium (septembrie 31 a.Chr.) o parte din luptătorii daci din tabăra lui Antonius au fost capturaţi de trupele lui Octavian şi puşi - potrivit relatării izvoarelor - să lupte în arenă împotriva unor captivi suebi.
În preajma bătăliei de la Actium, la Roma se făcuse simţită îngrijorarea faţă de puterea militară a Daciei. Se răspândise chiar zvonul că dacii, ca aliaţi ai lui Antonius, plănuiseră să năvălească în Italia. Impresia în capitala Imperiului roman a fost deosebită, deoarece mai dăinuia încă amintirea puterii militare a statului lui Burebista. Într-una din satirele sale, poetul Horaţiu spune că era mereu întrebat de trecători - ştiute fiind bunele relaţii pe care le avea cu Octavian - dacă a mai auzit ceva despre daci (Horatius, Satire, II,6,51-53). În altă parte, poetul afirmă, de asemenea, făcând aluzie la alianţa lui Antonius cu Cleopatra, regina Egiptului, că n-a lipsit mult ca Roma, sfâşiată de lupte interne, să fie nimicită de dacii cei meşteri în azvârlirea săgeţilor şi de etiopienii (adică egiptenii) redutabili prin flota lor.

COTISO
În ultimele trei decenii ale secolului I a.Chr., încercând să slăbească ameninţarea care se prefigura tot mai puternic dinspre sud, sud-est şi vest asupra Daciei, regii daci iniţiază o serie de acţiuni militare fulgerătoare împotriva stăpânirii romane din Macedonia, provincie devenită o bază de lansare a acţiunilor expansioniste romane peste Haemus, către linia Dunării, pe pământurile dace. Reiese de aici nu numai faptul că regii daci au înţeles la adevărata amploare pericolul roman şi au descifrat direcţiile principale de expansiune a imperiului, dar au căutat şi un antidot iniţiind acţiuni îndrăzneţe şi viguroase pentru a anihila sau cel puţin a reduce baza strategică romană din Macedonia. Acesta a fost sensul repetatelor atacuri întreprinse de daci asupra Macedoniei şi apoi contra stăpânirii romane instaurate între Dunăre şi Haemus.
Ca adversar consecvent al romanilor în această epocă este pomenit de izvoare Cotiso. Istoricul Florus arată într-un foarte sugestiv pasaj că „Dacii stau aninaţi de munţi” (Florus, Epitome, II,28,18), de unde, sub conducerea regelui Cotiso, de câte ori Dunărea îngheţată îşi unea malurile, executau dese incursiuni în ţinuturile de dincolo de fluviu. Indicaţiile lui Florus referitoare la munţii în care locuiau dacii lui Cotiso au făcut ca regatul acestuia să fie situat ipotetic undeva la vest de Olt, de ambele părţi ale munţilor. Cu Cotiso ar putea fi pusă în legătură aşezarea dacică descoperită la Stenca Liubcovei (jud.Caraş-Severin). După bătălia de la Actium pentru câţiva ani luptele dintre daci şi romani la Dunăre au dobândit un caracter cronic. Primejdia reeditării planurilor expansioniste romane din anii 44 şi 35 i-a determinat pe daci să pătrundă din nou, în anul 29 a.Chr., împreună cu bastarnii, în ţinuturile controlate de imperiu la sud de Dunăre. Se pare că a fost un atac în care corpul de oaste al dacilor a fost condus de Cotiso, căci dacă în opera lui Cassius Dio există numai însemnarea că, în acel an, Marcus Licinius Crassus a fost trimis în Macedonia şi Grecia împotriva dacilor şi a bastarnilor, pe care i-a învins pe rând, Horaţiu, într-o odă scrisă tot la 29 a.Chr., spune că armata dacului Cotiso a pierit (Cassius Dio, Historiae Romanae, LI,23-24; Horatiu, Ode, 8,17-18). Anterior însă, mai trebuie să fi existat o confruntare între daci şi romani deoarece la 4 iulie 27, M.Licinius Crassus îşi celebrează la Roma triumful „ex Thraecia, et Geteis” (asupra Traciei si geţilor).

RHOLES, DAPYX ŞI ZYRAXES
Succesul definitiv împotriva bastarnilor, refugiaţi într-un loc fortificat, a fost dobândit de Crassus cu ajutorul regelui dac Rholes, a cărui stăpânire este localizată în sudul Dobrogei. După victorie, Rholes a mers la Corint, unde a fost primit de Octavian, care i-a acordat titlul de prieten şi aliat (Cassius Dio, Historiae Romanae, LI,24).
În anul 28 a.Chr., prevalându-se de această calitate, Rholes, a cerut ajutorul lui Crassus împotriva unui alt rege dac, Dapyx, vecinul său de la nord (probabil în partea centrală a teritoriului dintre Dunăre şi Mare), cu care avea un conflict. Generalului roman i se oferea astfel un prilej excelent, pe care nu l-a scăpat, de a relansa acţiunile expansioniste romane împotriva formaţiunilor politice dace din ţinuturile vest-pontice. Cavaleria lui Dapyx nu a rezistat în faţa atacului roman. Cu oastea care-i mai rămăsese, Dapyx s-a retras într-o cetate, unde a reuşit să reziste un timp asediului adversarului.
Romanii au pătruns în fortificaţie cu ajutorul unui trădător care le-a deschis porţile; o mare parte din apărători au fost nimiciţi, Dapyx însuşi găsindu-şi sfârşitul, iar fratele său fiind făcut prizonier. După această victorie romanii au pornit spre peştera Keiris, unde aflaseră că se refugiase o bună parte a populaţiei din zonă. Această peşteră -relatează Cassius Dio- „era atât de încăpătoare şi totodată atât de trainică încât se povesteşte că titanii, când au fost biruiţi de zei, s-au refugiat acolo, în locul acesta băştinaşii -veniţi în mare număr- aduseseră cu ei printre altele lucrurile cele mai de preţ şi toate turmele lor”. Nereuşind să pătrundă înăuntru, „Crassus căută şi astupă toate intrările întortocheate şi greu de aflat [ale peşterii]; de aceea îi înfrânse pe aceştia prin foame” (Cassius Dio, Historiae Romanae, LI,26).
După înfrângerea lui Dapyx oastea romană, comandată de Crassus, în loc să se retragă -aşa cum ar fi fost normal dacă obiectivul ei s-ar fi limitat la sprijinirea lui Rholes- şi-a continuat înaintarea pe teritoriul dintre Dunăre şi Mare şi l-a atacat, fără să fi fost provocaţi, pe regele dac Zyraxes. Ca pretext, Crassus a invocat dorinţa de a răzbuna înfrângerea pe care o suferise în anul 61 a.Chr. consulul Hybrida şi de a reintra în posesia stindardelor capturate atunci de geto-daci şi care erau păstrate în cetatea Genucla. Apreciind că nu va reuşi să reziste singur forţelor superioare ale adversarilor, regele Zyraxes, după ce a organizat apărarea Genuclei -cea mai puternică cetate de pe teritoriul stăpânit de el- a trecut pe malul stâng al Dunării, pentru a cere ajutor. Desfăşurarea asediului este succint înfăţişată de Cassius Dio: „Asediind Genucla -în acelaşi timp de pe uscat şi de pe Istru, deoarece era durată lângă apă- în scurtă vreme [Crassus] o cuceri, dar cu multă osteneală, deşi Zyraxes nu era de faţă” (Cassius Dio, Historiae Romanae, LI, 26). Regele dac nu s-a mai putut întoarce la timp pentru a-şi salva cetatea, iar izvoarele antice nu spun nimic în legătură cu soarta lui.
Înverşunarea lui Crassus împotriva unor căpetenii care nu pricinuiseră nici un neajuns romanilor ilustrează noua strategie adoptată de Roma. Neîncetatele acţiuni militare ale dacilor în posesiunile romane din Peninsula Balcanică nu reclamau, pentru moment, un mare război de cucerire -care, între altele, ar fi avut pentru romani neajunsul de a-i determina pe daci să se unească, transformându-se iarăşi într-o putere de temut -, dar era clar că anumite măsuri de contracarare se impuneau. Cucerirea teritoriului geto-dacic dintre fluviu şi mare curma incursiunile efectuate din această parte şi, totodată, permitea ca şi dacii din câmpia munteană să fie mai uşor supravegheaţi. Şi astfel, vechiul plan de a pune stăpânire pe regiunea dintre Dunăre şi Mare reapare în strategia romană, iar Crassus, profitând de prilejul care se ivise, îl pune în aplicare.
Teritoriile cucerite de Crassus nu au fost însă anexate la Imperiul roman. Regele dac Rholes a fost, probabil, acela care, în numele romanilor şi spre folosul lor, le-a stăpânit. După moartea sa, ţinutul cucerit de Crassus a fost inclus într-un comandament militar roman -praefectura ripae Thraciae- dependent de provincia Macedonia.
Din această perioadă se constată aşadar că stăpânirea romană se stabiliza în zonele dintre Balcani şi Dunăre, inclusiv asupra zonelor de litoral, formal prin intermediul statului aservit al odrisilor dar în realitate bazat pe puternicele forţe cu care Roma intervenea pentru a reprima populaţia locală sau a respinge acţiunile iniţiate de dacii de peste fluviu în scopul recuperării teritoriilor care le fuseseră răpite.

SLĂBIREA DOMINAŢIEI ROMANE LA SUD DE DUNĂRE
În ultimele două decenii ale secolului I a.Chr. dacii au iniţiat numeroase acţiuni militare atât spre vest şi sud-vest, cât şi spre est, izvoarele consemnând, printre altele, în anul 15 a.Chr., o puternică pătrundere a dacilor appuli din ţinuturile intracarpatice până în zonele dintre fluviu şi mare (Horatiu, Consolatio ad Liviam, 387-388).
La fel de susţinute au fost înfruntările cu romanii la hotarele vestice ale Daciei. Nu ar fi exclus ca încă în anul 13 a.Chr. să fi avut loc un atac al dacilor în Pannonia, respins de trupele generalului Marcus Agrippa. În orice caz, abia se potolise răscoala pannonilor din anii 13-11 a.Chr., că dacii au intrat în teritoriul acestora trecând Dunărea pe gheaţă (Cassius Dio, Historiae Romanae, LIV,36). Acţiunea lor, conjugată cu o revoltă în zona dalmatică provocată de birurile excesive impuse de romani, a determinat redeschiderea porţilor templului lui Ianus din Roma - semn că survenise o situaţie de război. Răspunsul la această pătrundere a fost o expediţie a generalului Marcus Vinicius, care i-a înfrânt pe daci şi i-a urmărit, pe Mureş în sus, până în inima Daciei.
În primele decenii ale secolului I p.Chr. pericolul expansiunii romane a crescut enorm, ameninţând Dacia. S-au înmulţit acţiunile de cucerire ale corpurilor expediţionare romane care au vizat direct teritoriul dac, profilându-se tot mai clar planul expansionist al Romei. Momentul care a marcat o nouă fază a confruntării între daci şi romani l-a constituit expediţia comandată de Marcus Vinicius. Până la această expediţie Roma se menţinuse pe plan general în defensivă în vestul Daciei, mulţumindu-se să respingă atacurile date de geto-daci la sud de Dunăre, singuri sau aliaţi cu alte neamuri. Totodată, prin contralovituri dure, ea diminuase rezistenţa tracilor dintre Haemus şi Istru, extinzându-şi, dacă nu stăpânirea efectivă, în orice caz controlul asupra teritoriilor din dreapta fluviului. O componentă principală a acestei politici romane la Dunăre fusese ocuparea porţiunii sud-estice a Daciei, cu scopul de a controla atât litoralul maritim, cât şi teritoriile dace extracarpatice. Se poate observa, concretizându-se de la an la an, politica de expansiune lentă, dar implacabilă a Imperiului roman spre Dunăre. Pentru un timp însă, din cauza necesităţilor de consolidare a stăpânirii la sud de această frontieră naturală, pe de o parte, şi a lipsei unor forţe suficiente pentru a se angaja într-un conflict de amploare cu dacii, pe de altă parte, armata romană nu a dezvoltat acţiuni ofensive de amploare la nord de fluviu.
Dar atunci când au constatat că stăpânirea la sud de Dunăre era periclitată datorită repetatelor răscoale ale populaţiilor din Peninsula Balcanică, împletite cu incursiunile dacilor, comandanţii romani s-au decis să aplice drastice represalii peste fluviu împotriva primejdiosului lor adversar. Situaţia nord-dunărenilor s-a înrăutăţit şi mai mult după ce în anul 6 p.Chr. s-a instituit un comandament militar al Moesiei (transformat mai târziu în provincie romană); ca legatus Augusti pro praetore exercitus a fost numit aici Caecina Severus, care şi-a făcut curând simţită prezenţa prin respingerea unui atac al dacilor (Cassius Dio, Historiae Romanae, LV,30).
Adoptarea unei strategii ofensive de către Roma nu a întârziat să-şi arate efectele. Prin anii 11-12 p.Chr. Cnaeus Cornelius Lentulus, guvernatorul Pannoniei şi Sextus Aelius Catus, generalul comandant al districtului militar moesic, au declanşat, în cooperare, vaste şi devastatoare operaţii militare împotriva dacilor. Primul a acţionat la vest de Olt, iar cel de-al doilea la est de acest râu, unde a distrus numeroase aşezări fortificate, printre care cele constatate arheologic la Zimnicea (jud.Teleorman), Popeşti (jud.Giurgiu), Piscul Crăsani (jud.Ialomiţa). Cu acest prilej au fost strămutaţi cu forţa la sud de Dunăre 50.000 de transdanubieni (Strabon, Geographia, 7,3,10) - măsură prin care s-a urmărit, cu certitudine, o depopulare a zonei şi slăbirea potenţialului demografic din zonele situate în imediata apropiere a fluviului. Totuşi, în teritoriul respectiv nu poate fi vorba nici pe departe de o golire totală de populaţie. De altfel, arheologic se constată că o serie de aşezări ca cele de la Tinosu şi Piroboridava şi-au continuat existenţa. Totodată atacurile dacilor, deşi mai rare, nu au încetat, fapt ce evidenţiază menţinerea la o cotă ridicată a capacităţii lor de efort militar, posibilităţile lor considerabile de a întreprinde acţiuni eficiente în teritoriile aflate sub ocupaţie romană. Astfel, în anul 12 p.Chr., geţii din Moldova de Jos atacă fulgerător nordul Dobrogei şi iau în stăpânire cetatea Aegyssus (Tulcea), apărată de o garnizoană odrisă. Ca urmare, întreaga navigaţie comercială şi militară la gurile Dunării încetase a fi controlată de trupele romane. Atacul este respins de regele odris, Rhoemetalces I coroborat cu intervenţia unei legiuni romane transportate cu navele pe fluviu şi comandată de Publius Vitellius, unchiul viitorului împărat Aulus Vitellius. După un greu asediu şi cu mari pierderi, aceştia reuşesc să-i alunge iarăşi pe geţi peste Istru (Ovidiu, Ex Ponto, I,8,11-20).
Continuând seria unor astfel de acţiuni, în anul 15 p.Chr. un corp de oaste dacă a atacat prin surprindere cetatea Troesmis (Igliţa) şi i-a nimicit garnizoana. Faptul a determinat o ripostă imediată romană în urma căreia cetatea a fost recucerită de către Lucius Pomponius Flaccus, comandantul Moesiei. Prin înfrângerea dacilor, acesta restabileşte ordinea în nordul Dobrogei.
Privită pe un plan larg epoca lui Augustus este plină de conflicte ale dacilor cu romanii, ecoul acestora revenind mereu în izvoarele de epocă. Multe din confruntările care au avut loc au rămas, desigur, neconsemnate, iar localizarea sau datarea celor cunoscute întâmpină mari dificultăţi. Dar scriitorii vremii, istorici sau poeţi, zugrăvesc starea de încordare de la frontiera dunăreană. De pildă, Vergiliu vorbeşte despre „dacii care coboară de la Istrul ce conspiră împotriva noastră” (Vergiliu, Georgice, II,497), iar în alt loc despre „războiul aducător de lacrimi geţilor” (Vergiliu, Eneida, VII,604). La rândul său biograful roman Suetonius spune despre Augustus că a reprimat incursiunile dacilor, care au pierdut trei căpetenii şi mulţi ostaşi (Suetonius, Augustus, XXI,2). Poate că tot la evenimentele din această vreme se referă ştirea din lexiconul Suidas despre cei 3.000 de daci care s-au supus generalilor romani.
În anii exilului său la Tomis (8-17 p.Chr.) Ovidiu a consemnat numeroase atacuri date de geţi în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră. Pe lângă consemnarea acţiunilor întreprinse de aceştia pentru alungarea garnizoanelor romane din cetăţile Aegyssus şi Troesmis, poetul aminteşte de nenumărate alte raiduri, de starea de nesiguranţă ce domnea în cetăţile pontice cucerite de romani mai ales iarna, când îngheţarea Dunării îngăduia barbarilor de pe malul stâng să pătrundă mai uşor peste fluviu pentru a veni în sprijinul locuitorilor de aceeaşi etnie din ţinuturile pontice. Ovidiu deplângea faptul că era nevoit, la chemarea străjerilor cetăţii Tomis, să apuce sabia şi scutul şi să-şi acopere cu coiful părul cărunt. Uneori aceste atacuri erau organizate numai de geţi, alteori de aceştia împreună cu alte seminţii: sciţi, bastarni şi sarmaţi.
În timpul domniei lui Tiberius (14-37 p.Chr.) s-au luat noi măsuri de consolidare a frontierei dunărene. Comandamentul militar moesic a fost transformat într-o provincie: Moesia (Appian, Illyrica, 30,86; Cassius Dio, Historiae Romanae, LVIII,25,4). La vest, sarmaţilor iazygi li s-a acordat permisiunea (dacă nu cumva au fost chiar îndemnaţi de romani) să se aşeze, prin anul 20 p.Chr., în câmpia dintre Dunăre şi Tisa, locuită până atunci de daci, creând prin aceasta o nouă primejdie pentru aceştia din urmă.
Totuşi acţiunile dacilor pentru alungarea stăpânirii romane din partea răsăriteană a Peninsulei Balcanice au continuat, în anumite momente s-a reuşit să fie chiar alungate garnizoanele romane din unele teritorii intrate sub stăpânirea imperiului. Un astfel de moment este consemnat de istoricul Suetonius care îl acuză chiar pe Tiberius că a îngăduit ca Moesia să fie eliberată de către daci, în alianţă cu sarmaţii.
Sub domnia împăratului Claudius (41-54), regatul clientelar odris a fost transformat într-o provincie purtând numele de Tracia (Eusebius, Cronica, 180); teritoriul dintre Dunăre şi Mare a fost anexat Moesiei. Sistemul militar al noii provincii a fost puternic organizat; garnizoane romane au fost dislocate în cetăţile de pe malul drept al Dunării; s-au construit drumuri strategice pentru deplasarea rapidă şi lesnicioasă a trupelor etc. În pofida acestor măsuri luptele dacilor pentru eliberarea pământurilor lor nu au putut fi complet stăvilite.
O acţiune care aminteşte de expediţia întreprinsă anterior sub comanda lui Aelius Catus s-a realizat sub domnia lui Nero (54-68). Aşa cum atestă o inscripţie din epocă, între anii 62 şi 66, guvernatorul Moesiei, Plautius Aelianus, a strămutat din zona de la nord de gurile fluviului peste 100.000 de transdanubieni, populaţie formată în majoritate din daci, bastarni, sarmaţi. Informaţiile furnizate de inscripţie sunt un indicator al densităţii masive a populaţiei din Dacia -fapt atestat de descoperirile arheologice- din moment ce numărul locuitorilor deplasaţi la sud de Dunăre a fost aşa de mare. Multe alte sute de mii de daci au rămas în regiunile de baştină continuându-şi îndeletnicirile, dar organizând periodic expediţii în teritoriul de acum roman. Scopul unei astfel de măsuri extreme -care viza, printre altele, şi diminuarea potenţialului militar al dacilor- reflectă în fapt incapacitatea Imperiului roman în epoca respectivă de a supune, prin lupte, populaţia unor întinse zone din teritoriul Daciei.
Măsurile luate de romani, militare şi diplomatice, au adus numai o linişte relativă la frontiera Imperiului roman cu Dacia. După moartea lui Nero a început o epocă în care, potrivit mărturiei lui Tacitus, dacii au ajuns vestiţi prin faptele lor militare. Dacă Scoryllo -unul dintre iluştrii regi ai dacilor de după Burebista- credea că era mai bine ca dacii, pentru a ţine departe primejdia romană, să nu atace imperiul atâta vreme cât el era sfâşiat de războaie interne, pentru a nu provoca realizarea unor acorduri între rivali, urmaşul sau contemporanii lui din alte părţi ale Daciei vedeau în ofensivă metoda cea mai bună de apărare.
Răscoalele din unele provincii romane şi războaiele civile din anii 66-69, care au marcat sfârşitul epocii lui Nero şi începutul domniilor efemere ale urmaşilor acestuia -Galba, Otho şi Vitellius- până la instituirea dinastiei Flaviilor prin Vespasian (69-79), au slăbit puterea militară a Imperiului roman şi la Dunărea de Jos, situaţie pe care dacii au exploatat-o cu promptitudine. Astfel, în anul 69 puternice forţe dace au trecut la sud de Dunăre şi au atacat cu succes importante obiective militare din Moesia. „S-au mişcat şi dacii [...] fără frică -scrie Tacitus- deoarece fusese luată armata din Moesia. Ei observară liniştiţi primele evenimente; dar când aflară că Italia arde în focul războiului şi că toţi se duşmănesc între ei, luară cu asalt taberele de iarnă ale cohortelor şi cavaleriei auxiliare şi se făcură stăpâni pe ambele maluri ale Dunării. Tocmai se pregăteau să distrugă taberele legiunilor, când Mucianus le-a opus legiunea a şasea; el aflase de victoria de la Cremona [repurtată de Vespasian asupra lui Vitellius] şi se temea ca mulţimea barbarilor din afară să nu apese din două părţi, dacă dacii şi germanii ar fi năvălit din laturi deosebite. A venit în ajutor, ca în atâtea rânduri norocul poporului roman, care a adus într-acolo pe Mucianus cu forţele sale din Orient, şi faptul că între timp noi terminasem lupta la Cremona.” (Tacitus, Historiae, III,46). Evenimentul la care face referire Tacitus în acest pasaj a avut loc la data de 24 octombrie 69 p.Chr..
Această acţiune militară nu a fost izolată ci în colaborare cu încă două seminţii: sarmaţii şi suebii, cum limpede menţionează Tacitus. „S-au ridicat împotriva noastră seminţiile sarmaţilor şi suebilor, dacul renumit fiind prin înfrângerile proprii şi prin ale noastre” (Tacitus, Historiae, I,2,1).
Acelaşi autor înregistrează înfrângerea sarmaţilor de către Marcus Aponius Saturninus. Una din tacticile prin care romanii au obţinut victoria a fost să împingă cavaleria sarmată pe un teren îngheţat care s-a transformat în cele din urmă în noroi, teren pe care caii alunecau în număr foarte mare, astfel marea majoritate a călăreţilor fiind nevoiţi să lupte pe jos, fapt care le crea un handicap uriaş, datorită armurii şi armamentului greu (Tacitus, Historiae, I,79). Acest fapt este foarte important deoarece restrânge perioada acţiunii armate dacice nu doar după 24 octombrie, ci iarna, dealtfel tactică folosită deseori de armata dacică.
Informaţia oferită de istoricul roman reliefează concepţia adoptată de Regatul dac privind anihilarea principalelor baze de acţiune ale trupelor romane de la sud de Dunăre în scopul diminuării şi lichidării pericolului militar roman. Pentru realizarea unui astfel de obiectiv dacii s-au folosit de conjunctura prielnică oferită de deplasarea trupelor romane din Moesia spre alte teatre de acţiuni militare, iar pe un plan mai larg, şi de contradicţiile interne tot mai evidente din cadrul imperiului.

DURAS
Indiferent de amploarea lor, acţiunile militare ale dacilor la sud de Dunăre au întreţinut o permanentă stare de insecuritate şi instabilitate, au obligat Imperiul roman să disloce în zonă forţe de care ar fi fost nevoie pe alte fronturi. Tot mai îngrijoraţi de intensitatea atacurilor dacilor şi de gravitatea consecinţelor lor, romanii au amplificat măsurile de ripostă transformate adesea în expediţii de represalii la nord de Dunăre. Din aceleaşi motive ei au creat o flotă specială pentru supravegherea fluviului, având puncte de staţionare la Aegyssus, la gura Siretului şi, desigur, şi în alte părţi. Totuşi, în iarna anului 85/86, pe când la Sarmizegetusa domnea Duras, iar la Roma Domitian, dacii au întreprins o nouă şi puternică incursiune dincolo de Dunăre. Oştile dacilor au pătruns în Moesia, dezlănţuindu-se astfel conflictul decisiv dintre Dacia şi Imperiul roman, care avea să dureze, cu întreruperi, până în anul 106 (Suetonius, Domitianus, VI,1; Eutropius, Breviarum Ab Urbe Condita, VII,23,41; Iordanes, Getica, 76).
Perioada 44 a.Chr. - 85 p.Chr. s-a caracterizat prin lupte aproape endemice între daci şi romani. Strategia adoptată de regii daci constând, în principal, în declanşarea unor acţiuni militare impetuoase şi repetate la sud de Dunăre, fructificând la maximum împrejurările favorabile existente, când Imperiul roman se găsea angajat militar în alte spaţii geografice sau era frământat de războaie civile, a avut ca rezultate esenţiale nu numai bararea expansiunii romane pe aliniamentul fluviului, dar şi dezorganizarea repetată şi şubrezirea autorităţii imperiului în teritoriile sud-dunărene.
Pe fondul accentuării contradicţiilor dintre Dacia şi Imperiul roman, în iarna anului 85/86 p.Chr. o oaste dacă a trecut la sud de Dunăre şi a pătruns adânc în Moesia atacând mai multe castre pe care le-a ocupat. Ea a realizat surprinderea completă a adversarului şi a repurtat o strălucită victorie, în luptele purtate pierzându-şi viaţa şi Caius Oppius Sabinus, guvernatorul provinciei.
Alarmat de vestea acestui dezastru, în urma căruia Moesia rămăsese fără posibilităţi de ripostă militară, împăratul Domitian s-a grăbit să vină cu forţele necesare în zona în care avusese loc înfruntarea. Comanda efectivă a trupelor a fost încredinţată generalului Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului. Acesta a reuşit să respingă forţele dace peste Dunăre.
Ca şi în cazul incursiunilor similare întreprinse anterior la sud de Dunăre, atacul din iarna anilor 85-86 p.Chr. a vădit că acţiunile ofensive ale dacilor erau practic riposte faţă de actele de ostilitate ale Romei, în acest caz, Dacia a încercat să oblige imperiul să revină la relaţiile tradiţionale, să respecte obligaţiile asumate anterior. Din punct de vedere militar, în cursul acestui atac sunt constatabile câteva din procedeele dacilor de a compensa superioritatea de forţe şi mijloace a adversarului roman: acţiunea a fost declanşată în cursul iernii, în condiţii meteorologice grele, peste fluviul îngheţat, ceea ce făcea inutilă o operaţie de „forţare”, s-a utilizat cu eficienţă surprinderea, posibilă acum pe un pod de gheaţă care acoperea practic întregul traiect al fluviului; acţiunea s-a desfăşurat rapid şi impetuos, astfel încât trupele romane aflate în cantonamente de iarnă au putut cu greu să se concentreze, să-şi coordoneze acţiunile şi să se aprovizioneze.
În iarna dintre anii 85/86, are loc o invazie fulgerătoare în Moesia a dacilor, aliaţi cu roxolani, bastarni, iazigi, condusă poate de Decebal. C.Oppius Sabinus, guvernatorul provinciei, este înfrânt într-o luptă şi ucis. Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului, şi Funisulanus Vettonianus reuşesc cu mari eforturi să-i respingă peste fluviu pe atacatori. În anul 86, are loc deplasarea împăratului Domiţian (81-96) pe frontul din Moesia. Cu această ocazie are loc împărţirea provinciei în Moesia Superior şi Moesia Inferior, având ca graniţă între ele râul Ciabrus (azi Ţibriţa, Bulgaria), la vest de Oescus (Gigen) (Historia Augusta, Hadrianus,2; Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVII,6,1), în componenţa Moesiei Inferior a intrat şi Scythia Minor. Apărarea provinciei este asigurată de cele două legiuni cantonate la Oescus şi Novae, pe care Traian le va muta la Durostorum (Silistra, Bulgaria) şi Troesmis (Igliţa) şi au fost puse sub comanda câte unui legatus Augusti pro praetore de rang consular. Pericolul principal venind acum din Dacia, se impunea ca cele patru legiuni să se afle în faţa acestui regat şi să fie cât mai apropiate între ele, pentru a-şi putea uni la nevoie forţele. În acest timp armata comandată de Cornelius Fuscus efectua pregătiri pentru o invazie la nord de Dunăre.


BIBLIOGRAFIE:


Surse:
1. CRIŞAN Ioan Horaţiu, Burebista şi epoca sa
2. BERINDE Aurel, Geneza romanităţii răsăritene
3. MATEI C. Horia, Istoria României în date
4. CIZEK Eugen, GEORGESCU Constant, FRANGA Liviu, Romano-Dacica III. Izvoarele antice ale istoriei României
5. PETOLESCU Constantin C., Dacia. Un mileniu de istorie

Compilaţie: MARCU Marius