Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (3)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (8)
   Poveștile Legio Dacica (15)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (24)
   Economia (11)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (15)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (78)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (28)
   Seniorii războiului (7)
   Arhitectura militară (4)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (17)
   Civis Romanus (7)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (52)
   Recenzii (8)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Dacia 3D (5)
   Ziarul personal (7)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (51)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (30)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (368)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

CINE SUNT BARBARII? DEZASTRELE RĂZBOIULUI PE COLUMNA LUI TRAIAN

Giuseppe Pucci,
Universitatea din Senna


Columna traiană (fig.1) este unul din cele mai faimoase monumente ale Romei antice1, şi aceasta din cauză că a fost vizibilă din momentul în care a fost clădită (în 113 d.Chr.) până astăzi şi pentru faptul că este aproape intactă.


Fig.1


Ea a stat în curtea a două biblioteci - una greacă şi una latină - care se aflau în faţa bazilicii şi a Forului lui Traian şi a avut diferite funcţii. Ea aminteşte - după cum spune inscripţia de la bază - înălţimea dealului care a fost înlăturat pentru construirea Forumului, a fost destinată să găzduiască cenuşa împăratului după moartea sa, şi mai presus de toate, datorită frizei în spirală care se înfăşoară, de jos în sus, pe întregul fus al coloanei, pe aproximativ 200 de metri, ea a descris cele două războaie dacice, conduse personal de Traian, în anii 101-102 şi 105-107, împotriva poporului Daciei (România modernă).
Dacii au creat ocazional probleme la graniţa dunăreană a imperiului, dar vina lor cea mai mare era aceea de a fi într-o poziţie-cheie pentru controlul Mării Negre şi să deţină depozite bogate în aur şi fier.
Domiţian decisese deja să anexeze Dacia; dar după patru ani de război, din 85 până în 88, sub presiunea altor probleme urgente, el s-a mulţumit să semneze o pace care a făcut în mod oficial această ţară un protectorat roman, dar a lăsat într-adevăr o mână liberă regelui Decebal, care, a primit ajutor economic de la Roma. Lui Traian, acest fapt i se părea intolerabil, aşadar, decizând să finalizeze planul început de către Domiţian.
Reliefurile de pe coloană povestesc cele două campanii ale sale (101-102 şi 105-106), în ordine cronologică, urmărind aproape sigur în Commentarii de bello dacico, operă pe care Traian a scris-o după modelul celei a lui Cezar, şi că, cu siguranţă, ar putea fi citită în biblioteca latină adiacentă. Din păcate, nu s-a păstrat decât un fragment alcătuit din câteva cuvinte (citat din gramaticianul antic-târziu Priscian), astfel încât, coloana este pentru noi un document istoric nepreţuit.
Dar este, de asemenea, o operă de artă de caracter festiv: un fel de transpunere în marmură a acelor picturi triumfale, pe care, în mod tradiţional generalii romani victorioşi le realizau pentru a le purta în paradă, ca însemn al propriului său triumf. Deci, este în esenţă o lucrare de propagandă, care făcea apologia puterii Romei şi a documentat subjugarea inevitabilă a unui popor barbar, pusă în aplicare cu aceeaşi duritate inevitabilă.
Şi totuşi, artistul necunoscut care a conceput friza - Bianchi Bandinelli l-a numit Maestru al afacerilor lui Traian2, iar aceasta este doar o ipoteză că ar putea fi Apollodor din Damasc, care a fost arhitectul forului lui Traian - a făcut unele alegeri destul de neobişnuite.
Niciodată, înainte, inamicul nu a mai fost reprezentat cu atâta demnitate, chiar cu respect şi simpatie (în sensul etimologic al sympatheia, şi anume „cu pasiune”). Rămâne îndoielnic - scrie Bianchi Bandinelli - dacă în cazul acestei simpatii trebuie recunoscut un «un tratament superior de ecuanimitate a judecăţii dorită de Traian sau mai degrabă expresia sentimentelor personale ale artistului, care, ca provincial cunoştea în mod direct suferinţa supunerii la Roma»3.
Armata romană apare pe Columnă ca o maşină de luptă formidabilă în faţa căreia dacii nu pot decât să cedeze. Şi, de fapt, îi vedem ucişi şi călcaţi în picioare; dar în faţa celor încă în viaţă nu se citeşte atât frică, cât spaimă. Dacii ştiu că în acest război se află totul în joc, şi ei ştiu la ce să se aştepte în caz de înfrângere.
Dacii sunt, de asemenea, şi foarte ghinionişti. Ei nu cedează doar în faţa romanilor, ci şi a naturii. O formaţie de călăreţi, care pentru a scăpa de inamic încearcă să treacă Dunărea, este măturat de curent. Se văd luaţi de pe picioare de valuri şi lipsiţi de viaţă prin înec, iar restul fac aceeaşi lucru până sub ochii unuia de-al lor care face gestul tipic de disperare, aducând mâna dreaptă la frunte (fig.2).


Fig.2


„Vai de învinşi” este o expresie care se aplică în orice perioadă. Iar dacii vor avea parte de multe necazuri. Sate incendiate (fig.3), femei în vârstă şi copii deportaţi (fig.4). Doar o femeie pare să aibă un tratament mai bun (fig.5). Probabil o prinţesă sau o femeie de rang înalt, care este salutată de însuşi Traian, în timp ce el se îmbarcă cu fiul, nu se ştie încotro. Poate că merge la Roma ca ostatic, soarta nu e favorabilă dar cu siguranţă, mai bună decât a aceluia care trebuie să rămână şi să îndure până la sfârşit ororile războiului.


Fig.3



Fig.4



Fig.5


Într-o scenă de masacru (fig.6), vom vedea un dac în genunchi, reprezentat în formula cu pathos (la fel ca Laocoon), dar în special cel mai monstruos este micul trup al unui copil mort, care pare să cadă din car. Mutilările sunt cele accidentale de pe marmura reliefului, dar ne amintesc de corpurile mutilate din Dezastrele războiului de Goya (fig.7).


Fig.6



Fig.7


Dacii, pentru alteritatea lor ireductibilă, sunt sortiţi înfrângerii. În scena iniţială a filmului Gladiatorul de Ridley Scott, atunci când barbarii sunt pe cale să lanseze ultimul lor atac, disperat şi inutil, un ofiţer roman spune batjocoritor: „Un popor trebuie să înţeleagă când el este învins”. Dacii au înţeles prea târziu, şi pe cheltuiala lor.
În unele scene îi vedem în genunchi în faţa noului stăpân. Mulţi, cu toate acestea, nu s-au predat, preferând moartea voluntară în faţa pierderii libertăţii. Şi nu se poate să nu fiu de acord cu Bianchi Bandinelli atunci când spune că «artistic, tocmai reprezentările rezistenţei dacice sunt printre episoadele cele mai clar exprimate»4.
Una dintre cele mai emoţionante scene este cea a sinuciderii în masă (fig.8). Într-un oraş asediat, un nobil (este recunoscut ca atare prin acoperământul capului, pileusul), toarnă otravă, dintr-un vas, tovarăşilor săi, care întind braţele pentru a o primi. O replică a ceea ce sa întâmplat în urmă cu patruzeci de ani la Masada, în Iudeea: acolo, de asemenea, atunci când romanii au intrat în cele din urmă în oraş, nu au găsit decât cadavre. Apoi, există dacii care se ucid cu propriile lor mâini sau care sunt ucişi de către proprii lor camarazi (fig.9).


Fig.8



Fig.9


Acelaşi rege Decebal îşi tăie gâtul când a pierdut orice speranţă de salvare şi era în pericol să fie capturat de romani. Scena - care reprezintă punctul culminant al războiului - este, probabil, cea mai cunoscută din toată columna (fig.10) şi a fost, de asemenea, reprodusă şi într-un metopă a Trofeului de la Adamclicsi, construit de romani în aceeaşi Dacie5.


Fig.10


În cultura romană, sinuciderea a fost înţeleasă în două moduri diferite: dacă cel care o comitea era un cetăţean, în special în cazul unuia cu statut înalt, era considerată un act nobil, demn de respect. Dar, când a suicid era comis de un criminal sau cel puţin un personaj cu caracter negativ, ea era văzută ca un act de laşitate. Dar dacă, cel care se sinucidea era un barbar, intervenea o altă viziune, aceea de furor.
Barbarul, în mod practic, era asimilat unui animal sălbatic, feroce faţă de alţii şi în cele din urmă faţă de el însuşi6. Pentru Cicero immanitas-ul germanic şi celtic au dus la nebunie şi distrugere. Chiar şi celebrul Galata Ludovisi, grupul statuar în marmură, aflat acum în Muzeul Naţional Palazzo Altemps din Roma, soţul îşi ucide soţia şi apoi pe el însuşi, într-un act de rabie şi furie, dar nu se poate nega faptul că gestul are o măreţie tragică. La fel este şi cazul lui Decebal. Cu toate că sinuciderea lui ar putea fi interpretată de către observatorii contemporani ca un act de furie barbară, rămâne adevărat faptul că gestul capătă o dimensiune epică7.
Dacă la toate acestea adăugăm alte episoade, cum ar fi acela în care dacii s-au pus să-şi incendieze capitala Sarmizegetusa, pentru a nu cădea pradă inamicului, vom avea o imagine de totală mândrie şi demnitate, care este dincolo de stereotipul barbarului8.
Şi acest lucru explică de ce romanii au fost întotdeauna atât de mândri de Columnă, sub orice regim. Este monumentul înfrângerii lor, dar, de asemenea, epopeii lor naţională: se completează o imagine grandioasă.
Pe de altă parte, dacă ne uităm cu atenţie la o parte din povestea detaliilor complexe de pe Columnă, nu putem însă să nu fim surprinşi de unele scene în care este soldaţii romani par a realiza impresionante atrocităţi. Uciderea, jefuirea, incendierea sunt acte inerente în orice război, şi cu siguranţă nu acestea uimesc. Cele care uimesc sunt de exemplu cea în care doi cavaleri îi aduc un omagiu lui Traian puţin mai special: două capete de daci, retezate (fig.11). Este o imagine deconcentrantă, care ne arată, din păcate, altă faţetă a acelor vremuri. Şi aceasta nu este singura de pe Columnă. Într-o altă scenă, se poate vedea un soldat roman, care ţine în dinţi un cap proaspăt retezat (fig.12), în timp ce corpul decapitat este vizibil pe pământ. Şi asta nu este totul. Un roman în timpul atacului asupra unui fort dacic decapitează un inamic şi îi ia capul. Şi din nou, soldaţii lucrează în linişte la lucrările de apărare în faţa capetelor retezate şi înfipte în ţepe (fig.13). Capete retezate nu sunt doar pe Columnă, ci şi pe monumentul de la Adamclisi şi pe aşa-numita Mare Friză Traiană, care a stat iniţial în Forul lui Traian şi care a fost apoi mutată pe Arcul lui Constantin (fig.14).


Fig.11



Fig.12



Fig.13



Fig.14


Este greu de crezut că romanii, purtătorii de civilizaţie, s-au comportat într-un mod atât de barbar. De fapt, aproape toţi oamenii care studiază Columna lui Traian resping a priori ideea că soldaţii romani au făcut aceste gesturi. Conform acestora, nu este posibil să fi fost făcute decât de unităţile auxiliare, şi anume barbarii înrolaţi în armata romană. Romanii în cel mai bun caz, doar au tolerat aceste practici. Se poate cita în sprijinul acestei teze o anecdotă raportată de către Lordul Slim în memoriile sale. În timpul celui de-al doilea război mondial, în Birmania, într-o zi, un detaşament al fioroşilor luptători Gurkha au adus cu mândrie un coş plin de capete retezate, iar apoi au adus un peşte mare pentru masa de prânz, care a fost pe fundul aceluiaşi coş9. Cu toate acestea, în afară de faptul că nu putem fi siguri că pe Columnă este vorba, în toate cazurile, de trupe auxiliare, se ştie cu siguranţă faptul că cel care a tăiat cel mai important cap dintre toate, acela al regelui Decebal, a fost un cetăţean roman, al cărui nume era Tiberius Claudius Maximus.
Se ştie acest lucru, datorită descoperirii norocoase din anii `70 ai secolului trecut, a mormântului său10. În inscripţie, Maximus aminteşte cu mândrie că a tăiat personal capul lui Decebal şi l-a adus la Traian, care se afla într-un sat din apropiere, iar pentru acest lucru a fost decorat. În relieful de deasupra inscripţiei este imortalizată scena fatidică: Decebal tocmai şi-a tăiat gâtul şi lasă să cadă cuţitul curbat, de care s-a folosit. Se ştie că capul regelui a fost apoi prezentat întregii armate, aşa cum se vede pe columnă, iar acest lucru a pus practic capăt întregii poveşti.
Dacii, însă, s-ar părea că nu au practicat retezarea de capete. Există o singură scenă pe columnă care ar indica acest lucru. Din spatele zidurilor unei cetăţi dacice, se înalţă câteva capete înfipte în lănci. Dar, este discutabil, pe întreaga columnă, din motive evidente, nu este reprezentat niciodată un roman mort. Din acest motiv s-a crezut că scena ilustrează ceea ce urmează capturării satului. În acest caz, ar însemna că sunt capete de daci lăsate acolo de romani ca un avertisment. Amintiţi-vă că în acelaşi mod, în timpul asediului Mundei, în 45 î.Hr., cezarienii au ridicat o palisadă de suliţe, în vârfuri cu capetele retezate ale duşmanilor pentru a teroriza pompeienii.
Cu toate acestea, indiferent de controversa scenei, rămâne faptul că romanii taie capetele, şi încă cum!11
Cu siguranţă că nu erau vânători de capete precum celţii, care erau faimoşi pentru acest lucru, dar atunci când aveau ocazia, nu se dădeau înapoi de la acest lucru. M. Sergius Silus emite în jurul anului 100 î.Hr. o monedă care îl comemorează pe predecesor de-al său, care purta acelaşi nume. Şi, cum îl comemorează? Reprezentându-l ca un cavaler care învârte capul retezat al unui inamic. Iar acest lucru, în condiţiile în care este vorba de un roman dintr-o familie senatorială, un erou de război, care este, de asemenea, menţionat de Plinius (Nat. Hist., 7.104-105), nu de un barbar auxiliar.
Roman a fost şi Popillius Laenas, comandantul trupei care la asasinat pe Cicero (agresorul a fost centurionul Erennio). Laenas a fost atât de mândru de a fi tăiat capul oratorului (care - ca un mic detaliu - în trecut, chiar l-a apărat ca avocat), care şi-a pus propriul bust încoronat lângă trofeul macabru, complet cu o inscripţie în care se lăuda cu fapta. Şi lucrul i-a plăcut atât de mult lui Antonio (cel care a ordonat), încât i-a dat lui Popillius o primă suplimentară. Şi, nici măcar una obişnuită nu era mică. În vremea lui Sulla, pentru un capul unui proscris se ofereau 12.000 de denari, sau 48.000 de sesterţi.
Capul lui Gaius Gracchus a fost adus la Opimius, care a plătit greutatea sa în aur (şi s-a spus că cel care le-a tăiat înainte de a-l preda, l-a golit şi l-a umplut cu plumb).
După bătălia de la Munda, Pompei, fiul lui Pompei cel Mare, a fost asaltat de soldaţii lui Cezar şi i s-a tăiat capul. Desigur, pentru a fi adus la Cezar, care, poate de această dată, nu se va fi arătat dezgustat, ca atunci când în Egipt i-a fost adus capul tatălui său. Un dezgust ipocrit, strecoară Lucan în Pharsalia (9.10421043): el a găsit mai confortabil - spune - să plângă, mai degrabă decât să plătească pentru capul lui.
Marele Cezar, rămas cunoscut în istorie pentru clemenţa lui, el a ordonat să fie expus în public la Hispalis (azi Sevilla) capul tăiat. Şi acelaşi Cezar, în 46 î.Hr., fixează în cuie capetele soldaţilor care au cerut o parte din pradă, în opinia sa, exagerată.
Capete tăiate se întâlnesc, într-adevăr, multe în cursul istoriei romane. Cu toţii avem amintirea capului tăiat al lui Hasdrubal aruncat în tabăra lui Hannibal. Dar sunt multe episoade mai puţin cunoscute, cum ar fi acela al lui Macrino care primeşte un cap bandajat, considerat a fi acela al rivalului Avitus Bassianus, doar pentru a descoperi cu groază că este acela al prefectului său pretorian Ulpius Iulianus.
Capetele de retezate au fost puse chiar să defileze în procesiuni triumfale. În 313, cel al lui Maxenţiu a fost principala atracţie a triumfului lui Constantin, împărat creştin, considerat sfânt de către biserica ortodoxă.
Expunerea capului retezat al învinsului era o practică normală. Ea avea, de asemenea, un scop practic: servea la descurajarea potenţialilor adversari şi făcea să înceteze ostilităţile din partea urmaşilor celui al cărui cap fusese retezat.
Uneori era un fel de reparaţie datorată acelora cărora le-a greşit decedatul. În scena finală a operei Iulius Cezar a lui Shakespeare, după bătălia de la Philippi, Antoniu şi Octavian se află în faţa cadavrului lui Brutus, care s-a sinucis pentru a nu ajunge în mâinile adversarilor. Antonio spune celebra fraza: «Acesta a fost un om», şi Octavian replică: «Îl vom trata în conformitate cu virtuţile sale, cu tot respectul cuvenit şi ritualurile funerare». Dar, în realitate, Octavian a ordonat ca capul lui Brutus să fie dus la Roma pentru a fi expus în faţa mormântului lui Cezar (aşa cum a făcut-o deja cu capul Elvio Cinna, schimbat cu cel al lui Cornelius Cinna, unul dintre conspiratori), şi apoi, probabil aruncat de pe Scările Gemone, aşa cum se întâmpla, de obicei, cu capul marilor criminali mari şi trădători12. În cazul în care nu s-a întâmplat acest lucru, a fost doar pentru că în timpul traversării Mării Adriatice o furtună a provocat căderea capului în mare. Ar fi interesant de ştiut cine era căpitanul navei respective.
Apropo de Scările Gemone, amintiţi-vă că tocmai acest lucru a fost sfârşitul capului lui Decebal. După ce a fost prezentat în toată Dacia, el a fost trimis la Roma şi a sfârşit rostogolindu-se pe scări13.
S-ar putea continua şi cu catalogul de capete retezate, dar de acum ideea este clară: romanii civilizaţi tăiau capete, nici mai mult nici mai puţin, dar probabil mai mult decât barbarii. Ceea ce ne face să reflectăm asupra faptului că nu este întotdeauna uşor pentru noi, modernii, să înţelegem unde este linia dintre barbarie şi civilizaţie, cu atât mai puţin în contextul războiului.
Închei subliniind un paradox final. Este cunoscut faptul că împăratul Marcus Aurelius a fost un adept al filosofiei stoice. Într-o pagină din faimoasele sale Meditaţii (10:10) scrie: «Un păianjen este mândru de a fi prins o muscă; unii oameni sunt mândri de a fi prins un iepure de câmp, unii hamsii în plasă, unii vieri, unii urşi, unii sarmaţi. Dar, în retrospectivă, ei sunt toţi, într-o anumită măsură, criminali». Este o observaţie edificatoare. Dar, Marcus Aurelius a scris-o chiar în timp ce sacrifica sarmaţi şi alte popoare germanice, el însuşi definind asasinii, a lăsat memoriei nepieritoare pe coloana sa (cea intitulată Antonină), care, în ceea ce priveşte ferocitate o întrece pe cea a lui Traian. Într-o scenă îl vedem pe împărat acceptând înţelept - filosofic, se presupune - obişnuitul cap retezat, iar în altă scenă, soldaţii săi care îi forţează pe barbari - cu o cruzime faţă de care nu am putut găsi comparaţii - să-i decapiteze pe ai lor (fig.15).


Fig.15


Ce pot să spun? Tolstoi a scris (în Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru), că «a trăi în contradicţie cu propria raţiune este morala cea mai intolerabilă». Dar poate că atunci când ajungi pe cea mai înaltă treaptă de pe scara puterii, e clar că trebuie să înveţi să tolerezi chiar şi lucrurile intolerabile.


NOTE
1 Bibliografia e vastă. Dintre studii amintim C.Cichorius, Die Reliefs der Traianssäule, I-III, Berlin 1896-1900; K. Lehmann Hartleben, Die Trajanssäule. Ein römisches Kunstwerk zu Beginn der Spätantike, Berlin-Leipzig 1926; F.Coarelli, La Colonna Traiana, Roma 1999; S.Settis, A. La Regina, G.Agosti, V.Farinella, La Colonna Traiana, Torino 1988.
2 R. Bianchi Bandinelli, Un problema di Arte Romana: Il “Maestro delle imprese di Traiano”, «Le Arti» 1, 1938-1939, pp.325-334 (republicată în Id., Storicità dell’arte classica, Firenze 1943 e 1950, Bari 1973).
3 R. Bianchi Bandinelli, Roma. L’arte romana nel centro del potere, Milano, p.242.
4 Ibidem.
5 M.Speidel, The suicide of Decebalus and the Tropaeum of Adamklissi, «Revue Archéologique» n.s.1, 1971, pp.75-78.
6 Vedi E. La Rocca, Ferocia barbarica. La rappresentazione dei vinti tra Medio Oriente e Roma, «Jahrbuch des Deutschen Archäologischen Instituts» 109, 1994, pp.1-40.
7 Il tema divenne così popolare che fu utilizzato come decorazione dei servizi da tavola in ceramica. Cfr. M. Labrousse, Les potiers de la Graufesenque et la gloire de Trajan, «Apulum» 19, 1981, pp.5763.
8 Su questo aspetto vd. A. Mandruzzato, Dalla parte degli infedeli. I Daci, Decebalo e la Colonna Traiana, «Hormos. Ricerche di Storia Antica» n.s.2, 2010, pp.164-174.
9 J.C.N.Coulston, Overcoming the Barbarian. Depictions of Rome’s enemies in Trajanic monumental art, in De Blois et al. (eds.), The Representation and Perception of Roman Imperial Power. Proceedings of the Third Workshop of the International Network Impact of Empire (Roman Empire, c. 200 B.C. - A.D. 476), Rome, March 20-23, 2002, Amsterdam 2003, pp.389–424.
10 M.Speidel, The captor of Decebalus. A new inscription from Philippi, «The Journal of Roman Studies» 60, 1970, pp.142-153.
11 Documentaţia abundentă este prezentată şi discutată de J.-L.Voisin, Les Romains, chasseurs de têtes, în Du châtiment dans la cité. Supplices corporels et peine de mort dans le monde antique. Actes de la table ronde (Rome, 9-11 novembre 1982), Collection de l’École française de Rome 79, Roma 1984, pp. 241293. A se vedea şi clarificările lui J.Poucet, Sur la «chasse aux têtes» dans l’ethnographie et dans la Rome antique. À propos d’un livre de Claude Sterckx (2005) et d’un article de Jean-Louis Voisin (1984), 1ère et 2ème partie, «Folia Electronica Classica» 13, 2007 şi cea mai rapidă diseminare a lui N.Fields, Headhunters of the Roman Army, «Minerva», November-December 2006, pp.10-12.
12 Ar fi interesant de ştiut cum au fost pregătite toate aceste capete retezate care au călătorit dintr-o parte într-alta a imperiului. Poate au fost tratate cu ulei de cedru, cum făceau galii, adevăraţi experţi în materie, sau poate au fost scufundate în miere, cum s-a întâmplat cu prăzile lui Alexandru cel Mare.
13 W.D.Barry, Exposure, mutilation, and Riot: violence at the Scalae Gemoniae in early imperial Rome, «Greece & Rome» 55, 2008, pp.222-246.



BIBLIOGRAFIE:


Articol original: Giuseppe Pucci, Chi è il barbaro? I disastri della guerra sulla Colonna Traiana, Uomini Contro tra l’Iliade e la Grande Guerra, 2017, p.51-66
Traducere: Marius Marcu