Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (26)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (16)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (43)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (362)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

CONFLICTE CU CELŢII ÎNAINTE DE BUREBISTA

Cea mai amplă invazie petrecută în spaţiul carpato-danubiano-pontic în secolele III-II a.Chr. a fost fără îndoială aceea a triburilor celtice. Din ţinuturile lor iniţiale de locuire - cursurile superioare ale Rinului şi Dunării - acestea s-au extins în toate direcţiile începând din secolul al VI-lea a.Chr. şi până la începutul secolului al III-lea a.Chr., când expansiunea lor a atins punctul culminant. Triburile şi uniunile de triburi celtice au reuşit să invadeze un teritoriu imens, din insulele britanice până în Asia Mică.
Pătrunderea celţilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic a avut loc pe mai multe direcţii, simultan sau consecutiv şi cu intensităţi diferite. Astfel, grupuri importante venite dinspre centrul Europei au invadat în cea de-a doua jumătate a secolului al IV-lea a.Chr. zonele de câmpie dintre Tisa şi Carpaţii Apuseni, scurgându-se apoi prin văile Mureşului şi Someşului în spaţiul intracarpatic, unde au ocupat terenuri mai fertile. Este posibil ca celţii pătrunşi aici să fi aparţinut puternicului grup tribal al anarţilor, aşa cum rezultă din unele texte antice mai târzii. Alte grupuri au înaintat dinspre sud, din Peninsula Balcanică. În momentul invaziei lor pe teritoriile geto-dace amintite mai sus celţii se aflau la apogeul democraţiei militare. Buni agricultori, crescători de vite şi meşteşugari - cultura La Tène celtică a influenţat, în unele cazuri puternic, zone întinse pe continentul european -, ei erau, totodată, excelenţi luptători. Armamentul lor, făcut îndeobşte din fier, era foarte variat şi caracteristic acestei populaţii războinice.
În prima fază invaziile celţilor aveau un caracter extrem de distrugător. Deşi adeseori erau inferiori din punct de vedere numeric populaţiilor băştinaşe, ei reuşeau să le înfrângă prin atacuri fulgerătoare, soldate cu masacre, jafuri şi devastări ce aveau şi un puternic impact psihologic asupra adversarilor potenţiali. „Ei - scrie Trogus Pompeius referitor la celţi, pe care îi numeşte însă gali - sunt un neam de oameni aspri, îndrăzneţi şi războinici, care au trecut peste culmile nepătrunse ale Alpilor şi prin locuri inaccesibile din pricina frigului [... ] însuşi numele de gali inspira atâta groază încât chiar regii care nu erau atacaţi de ei le cumpărau pacea, din proprie iniţiativă, cu un preţ foarte mare” (Trogus Pompeius, XXIV, 4, 4-7). Dar, într-o fază ulterioară, atunci când se fixau mai îndelung pe anumite teritorii, celţii începeau să dezvolte relaţii mai paşnice cu autohtonii, cărora le impuneau plata unui tribut şi, posibil, alte obligaţii de ordin economic şi politic.
O desfăşurare asemănătoare au avut invaziile celţilor şi în teritoriile nord-dunărene. Violenţa pătrunderii lor este atestată arheologic, pe de o parte, de distrugerea aşezărilor în care populaţia locală li s-a opus, iar pe de altă parte, de mormintele de luptători celţi descoperite până acum, ceea ce demonstrează că relaţiile cu localnicii nu au avut în nici un caz un caracter paşnic. Mai frecvent în inventarul mormintelor apar vârfurile de lance, spadele şi cuţitele de luptă, nu lipsesc, însă, nici coifurile, zalele, cnemidele, zăbalele, carele de luptă, pumnalele etc.
Din luptele purtate de geto-daci împotriva celţilor se cunosc câteva detalii despre una singură, pe care o aminteşte lapidar Trogus Pompeius: „Brennus, conducătorul galilor, plecase în Grecia, iar cei pe care îi lăsase să apere hotarele neamului lor, ca să nu pară că numai ei stau degeaba, au înarmat cincisprezece mii de pedestraşi şi trei mii de călăreţi, au pus pe fugă trupele geţilor şi ale triballilor şi, ameninţând Macedonia, au trimis soli la rege [Antigonos Gonatas], ca să-i ofere pacea pe bani şi totodată să spioneze tabăra regelui” (Trogus Pompeius, XXV, 1, 2-3). Rezistenţa autohtonilor trebuie să fi avut însă un caracter general, desfăşurându-se în toate zonele de penetraţie celtică şi având ca principal rezultat limitarea ariei de întindere a dominaţiei acestora. Astfel, în zona sud-vestică asupra căreia celţii au exercitat o dublă presiune, dinspre nord, de pe culoarul Mureşului, şi dinspre sud-vest, triburile dacilor s-au dovedit suficient de puternice pentru a se apăra eficient; o enclavă celtică de durată se constată arheologic doar la Aradul Nou şi în câteva puncte izolate de pătrundere a scordiscilor, aceştia din urmă un conglomerat preponderent celţi, constituit din supravieţuitori ai aventurii balcanice. Chiar în interiorul arcului carpatic, unde şocul invaziei s-a resimţit mai violent, dominaţia celţilor nu s-a putut institui efectiv decât în zone de podiş şi câmpie, precum şi într-o singură depresiune, cea bistriţeană. Restul teritoriului intracarpatic, cuprinzând regiunile muntoase şi deluroase în întregime, părţi din podiş şi câmpie, depresiunile (cu excepţia amintită), a fost menţinut ferm de băştinaşi; triburile dacilor şi-au păstrat aici fortificaţiile din perioada anterioară şi au construit noi şi puternice cetăţi către linia de contact cu zonele ocupate de celţi, cu atât mai mult cu cât teatrele de luptă sud-dunărene au consumat destul de repede potenţialul celtic.
Mai târziu, când între daci şi celţi s-au dezvoltat relaţii de schimb, conflictele pierzându-şi din intensitate, în anumite cazuri s-a ajuns chiar la înţelegeri militare temporare spre a face faţă unor adversari comuni mai puternici. Astfel s-au petrecut, la un moment dat, lucrurile spre zonele illyre, unde dacii s-au angajat alături de scordisci în acţiuni militare împotriva romanilor. Se cunoaşte în acest sens, din relatarea lui Frontinus, un eveniment interesant din ultimul deceniu al secolului al II-lea a.Chr., când scordiscii, aliaţi cu dacii, au înfruntat trupele comandate de consulul Minucius Rufus, în anul 109 a.Chr. : „Fiind strâmtorat de către scordisci şi daci, care erau mai mulţi la număr, generalul Minucius Rufus l-a trimis înainte pe fratele său, şi în acelaşi timp câţiva călăreţi cu trâmbiţaşi, şi i-a poruncit ca, în clipa când va vedea angajată lupta, să apară pe neaşteptate din direcţia opusă şi să ordone ca trâmbiţaşii să sune din trâmbiţe. Deoarece răsunau culmile munţilor, s-a răspândit între duşmani impresia că au de-a face cu o mulţime imensă: îngroziţi de aceasta, au luat-o la fugă” (Frontinus, Stratagemata, II, 4, 3).
Pe măsură ce au acumulat forţe, triburile şi uniunile de triburi geto-dace din zonele înconjurătoare spaţiului supus autorităţii celţilor au început să exercite asupra acestora presiuni tot mai puternice în scopul eliberării teritoriilor care le aparţinuseră. Spre sfârşitul secolului al II-lea a.Chr. se constată că enclavele celtice dispuse în spaţiul intracarpatic au dispărut - fie lichidate prin violenţă, fie asimilate de populaţia autohtonă, în schimb, dominaţia celtă s-a prelungit în zonele mai îndepărtate de la vest şi nord-vest, precum şi la sud de Dunăre, de unde triburile boiilor, tauriscilor, scordiscilor etc., efectuau dese incursiuni şi în alte ţinuturi. Lichidarea primejdiei pe care o reprezentau acestea a devenit posibilă în prima jumătate a secolului I a.Chr., când în fruntea triburilor geto-dacilor ajunge regele Burebista - supranumit celtoctonul – şi care prin două campanii militare, una spre vest şi alta spre sud, a eliminat complet presiunea celtică asupra Daciei.


BIBLIOGRAFIE:


Surse:
1. Ioan Horaţiu Crişan, Burebista şi epoca sa, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1975
2. Horia C. Matei, Istoria României în date, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980