Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (27)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (16)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (45)
   Recenzii (6)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (363)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

CONFLICTUL DINTRE GEŢI ŞI MACEDONENI

Triburile getice, ca şi alţi vecini din Balcani, au sperat că după moartea lui Filip al II-lea presiunea macedoneană avea să se diminueze. Ele au adoptat o atitudine mai îndrăzneaţă împotriva ameninţării macedonene şi au strâns relaţiile cu tracii, triballii şi illyrii. În felul acesta se contura o alianţă mai largă a geţilor cu celelalte neamuri din Balcani împotriva expansiunii macedonene, alianţă ce a devenit cu atât mai redutabilă cu cât sub Alexandru cel Mare (335-323 a.Chr.), tânărul succesor al lui Filip al II-lea, statul macedonean înregistra şi o puternică criză internă.
Această situaţie l-a determinat pe Alexandru ca în primăvara anului 335 a.Chr. să pornească în fruntea unui corp expediţionar, care număra 30.000 de luptători, împotriva triballilor, illyrilor şi geţilor de la nord de Haemus. Alexandru Macedon încerca în acest fel să-şi securizeze spatele frontului în vederea preconizatei ofensive anti-persane, va face o incursiune împotriva tribalilor şi ilirilor de la Dunăre, care se răzvrătiseră.
Lăsând la stânga cetatea Philippi şi masivul Orbelon (Ciandag), armata macedoneană a trecut râul Nestos (Mesta) şi a pătruns, după zece zile de marş, în Munţii Balcani, cel mai probabil prin trecătoarea Sipka; între timp, o flota a fost trimisă de la Byzantion spre Dunăre. În munţi a avut loc o primă luptă cu tracii, care ocupaseră trecătoarea. Falanga a atacat frontal, iar cavaleria, comandată de Philotas, pe flancuri. Tactica adversarilor lui Alexandru a fost foarte ingenioasă. „Ei - relatează scriitorul roman de origine greacă Flavius Arrianus, guvernatorul Cappadociei, autorul lucrării Expediţia lui Alexandru (Anabasis Alexandri) - aduseră căruţe şi, punându-le înaintea lor, le foloseau drept metereze, ca să se lupte de pe ele, dacă ar fi fost atacaţi, în acelaşi timp se gândeau să prăvălească căruţele asupra falangei macedonenilor din locul cel mai abrupt al muntelui. Ei îşi închipuiau că, cu cât vor întâlni şi vor izbi căruţele o falangă mai compactă, cu atât o vor împrăştia mai bine prin violenţa ciocnirii” (Arrian, Anabasis, I, 1, 7). Replica tactică a regelui macedonean a fost la fel de ingenioasă: „Alexandru stătu la sfat cum să treacă muntele cât mai fără primejdii. După ce a hotărât că primejdia trebuie totuşi înfruntată deoarece nu exista trecere prin altă parte, porunci hopliţilor ca, atunci când vor fi slobozite la vale căruţele [de către traci], cei cărora lăţimea drumului le îngăduia să rupă rândurile să se risipească, ca să poată trece căruţele printre ei. Cei stânjeniţi de strâmtoare, să se strângă şi să se culce la pământ şi să-şi aşeze scuturile unul lângă altul, cu toată grija, în aşa fel încât căruţele care vor veni cu putere să treacă peste ele - după cum e firesc - fără a-i vătăma. Faptele se petrecură întocmai după cum poruncise şi plănuise Alexandru” (Arrian, Anabasis, I, 1, 8-9). În lupta care a urmat, macedonenii au respins adversarii, dar tentativa acestora de a destrăma falanga – unitate de infanterie înarmată cu lănci, săbii şi scuturi, ordonată în mod compact – pentru a putea să o nimicească constituie o dovadă că triburile trace intuiseră exact în ce consta tăria formaţiei inovate de Filip al II-lea şi căutau soluţii pentru a o anihila.
În continuare oastea macedoneană s-a îndreptat, prin munţi, spre teritoriul locuit de tribali. Informat din vreme, regele acestora, Syrmos, a ordonat evacuarea populaţiei - femei şi copii - spre malurile Istrului, unde a fost adăpostită într-unul din ostroavele marelui fluviu. După o tentativă de rezistenţă la râul Lyginos (probabil Rositsa, afluent vestic al Iantrei), războinicii lui Syrmos s-au retras, la rândul lor, spre Dunăre.
Trei zile mai târziu a ajuns la fluviu şi oastea macedoneană. Acolo ea era aşteptată de „corăbii de război sosite de la Byzantion prin Pontul Euxin şi pe fluviu” (Arrian, Anabasis, I, 3, 3). Aceste corăbii trebuie să fi servit fie la aprovizionarea oastei care acţiona pe uscat sau la împrospătarea ei cu noi efective, fie pentru asigurarea trecerii acesteia peste fluviu - ceea ce ar implica existenţa unei intenţii în acest sens încă de la pornirea expediţiei -, fie, în sfârşit, la intimidarea neamurilor getice riverane.
Punctul de pe Dunăre unde s-a aflat ostrovul pe care se refugiaseră triballii ar putea fi localizat într-o zonă cuprinsă între gurile Jiului şi Vedei. Cum teritoriul tribalilor se afla destul de aproape de regiunea Porţilor de Fier, se poate presupune ca această luptă a avut loc într-una dintre insulele din zonă (Ostrovul Banului sau cea dispărută de la Ada Kaleh), doar dacă nu cumva autorul relatării a inventat această descriere pentru a justifica eşecul operaţiunii. De aceea, este posibil ca insula să se fi aflat, totuşi, mai aproape de Oescus, reşedinţa lui Syrmon. Unii istorici au identificat-o cu cea numită azi Belene, situată în amonte de Zimnicea (jud. Teleorman), dar studii recente au propus ca mult mai probabil că este vorba despre Ostrovul Calnovat, situat în aval de Oescus-Gigen, la gurile râurilor Vit şi Osam. Ipoteza desfăşurării evenimentelor în amonte de Porţile de Fier nu ţine seama de imposibilitatea navigării flotei macedonene prin Cazanele Dunării. Alexandru a încercat să efectueze „o debarcare forţată” pe ostrov, trecând acolo arcaşi şi hopliţi cu navele pe care le avea la dispoziţie. Dar, datorită rezistenţei triballilor adăpostiţi în ostrov, a malurilor abrupte ale acestuia şi curentului puternic care antrena navele în aval, tentativa a eşuat.
Aflând de apropierea oştirii lui Alexandru, geţii, foarte probabil aliaţi ai tribalilor, au concentrat pe malul opus al Dunării o puternică oaste, formată din peste 10.000 de pedestraşi şi circa 4.000 de călăreţi, cu care „voiau să-l împiedice dacă ar fi încercat să treacă la dânşii” (Arrian, Anabasis, I, 3, 5). Efectivele ar trebui acceptate ca fiind apropiate de realitate dacă ţinem cont de faptul că doar patru ani mai târziu, aceiaşi geţi fac dovada unei mobilizări de anvergură, distrugând întreaga oaste a strategului Zopyrion, estimată la 30.000 de ostaşi (Trogus Pompeius, Istoria lui Filip, XII, 1, 4). Episodul arată puterea militară a geţilor, ce puteau recruta efective serioase şi în care cavaleria forma nucleul profesionist. Judecând după numărul războinicilor, această oaste nu putea să aparţină decât unei uniuni de triburi puternice, probabil aliată cu triballii lui Syrmos şi venită în sprijinul lor. Modificându-şi planul iniţial, Alexandru Macedon a renunţat la ideea debarcării pe ostrov şi a decis, în schimb, să pornească o acţiune pe malul stâng al fluviului, împotriva geţilor. Cu corăbiile pe care le avea la dispoziţie, cu monoxile adunate din zonă – „căci acestea, se aflau din belşug, deoarece locuitorii de pe malurile Istrului le folosesc pentru pescuit în Istru sau când merg unii la alţii pe fluviu, iar mulţi fac cu ele piraterie [...]” (Arrian, Anabasis, I, 3, 6) - şi cu mijloace improvizate (burdufuri umplute cu paie). Alexandru a trecut Dunărea în cursul nopţii însoţit de circa 1.500 de călăreţi şi vreo 4.000 de pedestraşi. Profitând de întuneric, macedonenii au înaintat prin holdele bogate urmând malul fluviului, astfel că au apărut „mai neobservaţi” (Arrian, I, 4, 1) în apropierea întăriturilor geţilor. Realizarea surprinderii de către macedoneni a jucat un rol important în deznodământul confruntării care a avut loc, căci geţii, ne spune Arrian „rămăseseră uimiţi de îndrăzneala cu care [oastea lui Alexandru] într-o singură noapte trecuse atât de uşor cel mai mare dintre fluvii, Istrul, fără să facă pod la locul de trecere” (Arrian, I, 4, 3). Desigur autorul grec era direct interesat să prezinte acţiunea macedonenilor într-o lumină aureolată – pentru acest aspect e de amintit reacţia lui Alexandru în faţa răspunsului soliei celţilor de la Adriatica, la întrebarea „de ce se tem mai mult?”. Faptul că sursa principală a temerilor nu era Alexandru, ci posibilitatea ca cerul să cadă pe ei, l-a nemulţumit pe Macedonean. Şi în cazul atacului asupra geţilor, este mai sigur că comandanţii barbari au evaluat situaţia, chiar dacă admitem că au fost surprinşi de atac, şi au hotărât să aplice tactici evazive, de atragere a duşmanului în interior, lecţii învăţate din lunga vecinătate cu triburile scitice, experte în aceste strategii. Geţii sau deprins repede să lupte pe spaţii largi, favorizaţi şi de geografia bazinului Dunării de Jos. Este meritul lui Alexandru că nu s-a lăsat atras în capcană.
Deşi macedonenii au realizat surprinderea la forţarea fluviului, acest fapt nu a determinat dezorganizarea sau paralizarea rezistenţei geto-dacilor şi nu a fost de natură să-i facă pe localnici să renunţe la luptă. Regele macedonean a adoptat un dispozitiv diferit de acela utilizat în confruntările anterioare cu tracii şi triballii. ţinând seama de inferioritatea în efective a trupelor proprii şi pentru a le proteja faţă de acţiunile de hărţuire ale adversarului, el a ordonat falangei, a cărei comandă a fost încredinţată lui Nicanor, să adopte „o formaţie pătrată” (Arrian, I, 4, 2), spre a zădărnicii atacurile geţilor din orice parte ar fi venit ele. Cavaleria, sub comanda personală a regelui, a fost dispusă la aripa stângă a falangei, cu misiunea principală de a fi introdusă în luptă în momentul decisiv pentru a ataca în flancul şi spatele geţilor şi totodată, pentru a contracara o eventuală tentativă de încercuire efectuată de aceasta.
Geţii au primit, iniţial, lupta în câmp deschis cu cavaleria adversă, dar sosirea falangei i-a obligat să se retragă spre o fortificaţie ce se afla „la o depărtare de o parasangă de Istru” (Arrian, I, 4, 4), adică la aproximativ 5.500 m. Retragerea s-a efectuat în ordine, fiind acoperită de elemente de siguranţă. Constatând că falanga macedoneană, urmărindu-i de-a lungul fluviului, înainta în grabă – „ca nu cumva pedestraşii să fie încercuiţi de geţii care stăteau la pândă” (Arrian, Anabasis, I, 4, 4) -, geţii au părăsit fortificaţia fără luptă; femeile şi copiii au fost urcaţi pe cai şi transportaţi departe de linia Dunării, „prin locuri singuratice” (Arrian, I, 4, 4). Motivele acestei retrageri sunt arătate clar de izvorul antic: „oraşul nu era bine întărit” (Arrian, I, 4, 4), iar geţii preferaseră să se pună la adăpost în altă parte, fără a risca un asediu neavantajos.
Episodul a produs o puternică impresie în lumea antică şi a fost consemnat în jurnalul generalului macedonean Ptolemaios, participant la evenimente, printre momentele memorabile ale epocii. Evenimentele de pe linia Dunării din anul 335 a.Chr. au avut ca finalitate securizarea frontierei nordice, aşa cum dorea Alexandru , care apoi a primit solii de la triburile din zonă, de la tribali, de la celţii noi sosiţi în regiune şi stabiliţi în văile Savei şi Dravei – care aveau să exercite o presiune puternică asupra geţilor (Trogus Pompeius, Historiae Filippicae, XXV, 2-3) – şi chiar de la sciţii europeni.
Conflictul aduce informaţii despre arta militară a geţilor: întinderea de capcane, hărţuirea adversarului, evacuarea populaţiei şi a avutului, retragerea în locuri dinainte stabilite etc. Localizarea aşezării fortificate abandonate de geţi rămâne incertă. Numeroşi specialişti înclină să o identifice cu Zimnicea, unde s-a descoperit o aşezare cu întărituri slabe databile în perioada când a avut loc confruntarea dintre geţi şi macedoneni, dar aceasta este situată nu la 5.500 m depărtare, ci chiar lângă fluviu. Ceea ce rămâne sigur este faptul că aşezarea constituia fie centrul uniunii tribale care l-a înfruntat pe Alexandru Macedon, fie, mai probabil, una dintre fortificaţiile importante ale acesteia.
După ce a prădat bunurile pe care geţii nu reuşiseră să le transporte cu ei şi a distrus aşezarea „până la temelie” (Arrian, I, 4, 5), oastea macedoneană s-a întors pe malul drept al fluviului, instalându-se pentru câtva timp în tabără, unde Alexandru a primit soliile de pace ale barbarilor. Politic, expediţia militară condusă de Alexandru s-a încheiat cu rezultatele scontate de macedoneni: tribalii lui Syrmos, care dăduse de furcă regilor odrisi şi apoi lui Filip al II-lea, fusese înfrântă; tracii până atunci liberi şi geţii dintre Haemus şi Istru au devenit, vrând-nevrând, supuşi sau „prieteni” ai regatului macedonean. Ca urmare, frontiera nordică a regatului macedonean a fost asigurată în perioada războaielor de cucerire declanşate nu peste multă vreme de către Alexandru cel Mare în Asia, unde unii dintre aceştia l-au însoţit. Un corp de numai puţin de 5.000 de tribali l-au însoţit pe Macedon în Orient (Curtius Rufus, VIII, 5; Pseudo-Calistene, I, 26).


BIBLIOGRAFIE:


1. Philip A. Stadter, Arrian of Nicomedia, Chapel Hill, 1980.
2. Florin Medeleţ, În legatură cu expediţia întreprinsă de Alexandru Macedon la Dunăre în 335 î.e.n., în AMN, XIX, 1982, p. 13-22.
3. Dilyana Boteva, An attempt at identifying Alexander’s route towards the Danube in 335 BC, în Jubilaeus V in honorem Prof. Dr. M. Tacheva, Sofia, 2002, p. 27-31.
4. Horia C. Matei, Istoria României în date, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980.