Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (27)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (16)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (45)
   Recenzii (6)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (363)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

GEŢI, DACI, BASTARNI

Istoria a consemnat unele evenimente politico-militare care au avut în centru comunităţile de geţi din spaţiul est-carpatic, care s-au afirmat pe plan militar în decursul secolelor II-I a.Chr. Având experienţa îndelungată a presiunii sciţilor nord-pontici, geţii locali au fost nevoiţi la un moment dat să facă faţă unui neam migrator cu care până atunci nu avuseseră confruntări armate. Este vorba de bastarni, un neam germanic care pornind din părţile Vistulei (Strabo, Geografia, VII, 3, 17), au coborât spre sud, ajungând în secolele II-I a.Chr. să ocupe cu forţa porţiuni din bazinul superior al Siretului, podişul central al Moldovei şi zona cuprinsă între Prut şi Nistrul mijlociu. Plutarh îi înfăţişează drept „oameni care nu ştiau să lucreze pământul, nu ştiau să navigheze şi nu se pricepeau să ducă viaţă de păstori, preocupându-se doar de un singur lucru şi de un singur meşteşug: lupta necontenită şi biruirea celor ce-i înfruntă” (Plutarh, Aemilius Paulus, 12). Tacitus, completând aceste informaţii, arată că ei „construiesc şi case, poartă şi scuturi, le place să meargă pe jos şi se mişcă repede” (Tacitus, Germania, 46, 2) - trăsături comune, după părerea lui, tuturor neamurilor germanice. La lupte participau atât pedestraşi, cât şi călăreţi; primii „se ţineau în goană pe lângă cai, şi în toiul luptei încălecau pe caii liberi ai călăreţilor căzuţi”. Bastarnii erau împărţiţi în mai multe triburi: Atmonii, Sidonii şi Peucinii (numiţi aşa după insula Peuce de pe Istru. Cf. Strabo, Geogr., VII, 3, 15). Cu vremea numele peucinilor a devenit etnonim pentru întregul neam bastarnic: Peucini, quos quidam Bastarnas vocant (Pliniu cel Bătrân, Istoria naturală, V, 14, 100; Tacit, Germania, I, 46). Uneori, sunt confundaţi cu celţii scordisci (Titus Livius, De la întemeierea Romei, XL, 57, 7; Plutarh, Vieţile paralele. Aemilius Paulus, 9). Arheologic, bastarnii au fost identificaţi prin intermediul culturii Poieneşti-Lukaşeuca, creată de ei şi a cărei arie de răspândire cuprindea bazinul superior al Siretului, podişul central al Moldovei şi spaţiul dintre Prut şi Nistrul mijlociu. Ceramica indică relaţii cu culturile Przeworsk de pe Vistula şi Oder, iar unele obiecte de podoabă şi de port (fibule pomeraniene, coliere-coroană, paftale) vădesc legături cu zona din nordul Germaniei şi Danemarca. Momentul pătrunderii bastarnilor pe teritoriul Moldovei de astăzi este marcat de părăsirea marilor cetăţi de pământ (Stânceşti, Cotnari) de către populaţia autohtonă (sfârşitul sec. III a.Chr.).
După această dată, în aşezările bastarne din Moldova se întâlnesc şi elemente proprii culturii geto-dacice, vădind convieţuirea a celor două neamuri. Teritoriul socotit ca fiind locuit de bastarni se caracterizează, prin resturi arheologice care arată un regres din punct de vedere cultural în comparaţie cu cultura geto-dacică în general.
Este evident că în faţa noilor invadatori, geţii au opus rezistenţă bastarnilor. Centre principale ale rezistenţei lor au devenit cetăţile, care, ridicate anterior în faţa sciţilor - cum erau cele de la Cotnari, Moşna, Ştiriceşti, Arsura, Fedeşti, Buhalniţa, Brăhăşeşti etc. (între Carpaţi şi Prut) şi Butuceni, Mateuţi, Saharna, Vâhvatinţi (între Prut şi Nistru) -, îşi vădeau şi în noile condiţii, deosebita utilitate. Până la urmă o parte din cetăţi au fost ocupate şi distruse de bastarni, altele au fost părăsite de geţi după ce adversarii lor reuşiseră să preia controlul zonelor înconjurătoare.
Izvoarele literare ajunse până la noi au consemnat o singură confruntare militară între geţi şi bastarni, deşi, fără îndoială au fost mult mai numeroase. Cu prilejul uneia din incursiunile lor, bastarnii au pătruns pe teritoriul locuit de triburile conduse de un rege local numit Oroles. Prima confruntare militară s-a soldat cu o înfrângere a războinicilor lui Oroles, mai mult ruşinoasă decât dureroasă: În vremea regelui Oroles ei se luptaseră prost împotriva bastarnilor şi de aceea, ca pedeapsă pentru slăbiciunea arătată, au fost siliţi, din porunca regelui, să pună capul în locul picioarelor, atunci când mergeau la culcare şi să facă soţiilor lor serviciile pe care mai înainte acestea obişnuiau să le facă lor. Această pedeapsă a fost înlăturată numai după ce prin vitejia lor au şters ruşinea pe care au păţit-o în război (Trogus Pompeius (Iustinus), XXXII, 3, 16).
Mai presus de episodica relatare, rămâne faptul sigur că rezistenţa opusă de luptătorii conduşi de Oroles, poate şi de alţii rămaşi necunoscuţi, a oprit invazia bastarnilor spre teritoriile din interiorul arcului carpatic, unde arheologic nu se constată decât slabe şi efemere urme lăsate de această populaţie, probabil cu prilejul unor pătrunderi de felul aceleia pe care o relatează Trogus Pompeius.
Ambiguitatea sursei literare lasă deschise numeroase posibilităţi de localizare geografică a teritoriului controlat de Oroles, de stabilire exactă a perioadei în care a domnit şi chiar a identităţii sale. Astfel, regatul lui este localizat ipotetic fie în sudul Moldovei actuale, întins şi în sud-estul Transilvaniei, explicându-se în acest fel frenezia construcţiei de fortăreţe din această zonă, fapt ce pare să fi fost expresia concretă a stopării incursiunilor bastarne spre vest, prin pasurile montane. Altă ipoteză plasează în estul Munteniei stăpânirea regelui, cuprinzând şi Dobrogea, fie chiar şi teritorii din Moesia inferioară. Cronologia domniei este la fel de laxă, dar majoritatea specialiştilor, analizând suma evenimentelor relatate de Trogus, îl plasează în prima jumătate a secolului I a.Chr. În ce priveşte identitatea personajului, ipotezele îl consideră fie un rege al dacilor, fie un rege get, în acest caz fiind propusă corespondenţa onomastică dintre Oroles şi Rholes, căpetenia aliată cu proconsulul Macedoniei, M. Licinius Crassus şi participantă la evenimentele din zonă din anii 29-28 a.Chr., finalizate cu învingerea regilor Dapyx şi Zyraxes. Această ipotetică identitate de nume este însă relativ izolată în istoriografia românească, semn că este destul de fragilă.
Unele materiale de factură bastarnică descoperite în Transilvania, la Moreşti, jud. Mureş şi la Şeuşa, jud. Alba sugerează o pătrundere a germanicilor dincolo de munţi, dar materialele sunt prea puţine pentru a documenta concret această incursiune. Cel mai probabil ceramica bastarnică, datată în primul sfert al secolului al II-lea a.Chr., a ajuns aici pe alte căi şi din alte motive, concluzie valabilă, desigur, până la descoperirea altor materiale care să sprijine ipoteza incursiunii bastarne.
Dincolo de caracterul sursei, primul semn că lucrurile s-au schimbat faţă de epocile anterioare, sunt atitudinea şi hotărârile regelui Oroles. Putem accepta că episodul este unul anecdotic, dar cadrul în care este prezentat denotă că mentalitatea de grup era net diferită faţă de alte epoci – şi episodul este verosimil cel puţin pentru auditoriul contemporan sursei. Spre deosebire de epoca lui Dromihete, când poporul îşi ceruse imperativ dreptul de a participa la luarea unor hotărâri importante, iar regele nu putuse refuza, ci fusese nevoit să recurgă la diplomaţie pentru a-şi impune opinia, Oroles a aplicat o corecţie drastică, umilitoare, propriilor oşteni, care aparent nu doar că a avut efect, dar a fost pusă, cel puţin teoretic, în aplicare. Oricum am privi lucrurile, actul de comandă şi relaţia dintre căpetenie şi subordonaţi fuseseră redefinite, în sensul unui alt tip de disciplină, clar diferit de cel din timpurile când, la fel de teoretic, exista o anumită democraţie militară, specifică mai mult războinicilor de ocazie decât celor de meserie.
Pe lângă asemenea momente de conflict, raporturile dintre geto-daci şi bastarni au cunoscut şi perioade de pace materializate, printre altele, de schimburile economice şi culturale reciproce. Unele incursiuni ale bastarnilor au antrenat chiar contingente geto-dace până la sud de Dunăre, unde prezenţa lor este destul de des constatată. Astfel, regele Macedoniei, Filip al V-lea (220-179 a.Chr.), angajat într-o politică foarte complicată împotriva romanilor, tracilor şi altor neamuri din jur, s-a decis în ultimii ani ai domniei să recurgă la ajutorul bastarnilor. Iniţial aceştia ar fi urmat să distrugă puterea dardanilor - vecini primejdioşi ai Macedoniei -, apoi să devasteze Italia. Solia lui Filip, condusă de un abil diplomat, Antigonus, a reuşit să-l convingă uşor pe un anume şef războinic Clondicus, atât prin răsplata promisă, cât şi prin perspectiva unor prăzi bogate.
Acest Clondicus, numită în unele izvoare Cloilios, despre care ne informează Titus Livius (XL, 58; XLIV, 26-27; XLV) şi Trogus Pompeius/Iustinus (Epitome, XXXII-XXXIII), bastarn sau get, care şi-a negociat serviciile militare. Paulus Orosius (Historiarum adversus paganos libri septem, IV, 20, 34) spune că acest corp expediţionar ar fi fost bastarn (la fel consideră şi Plutarch (Aemilius Paulus, XII)), dar e greu de precizat dacă această identificare etnică era o realitate a momentului. De regulă, armatele angajate cu contract sunt adesea alcătuite pe alte principii decât cele ale apartenenţei etnice, caz în care putem admite că oastea de mercenari a lui Cloilios era un conglomerat de populaţii germanice, celtice şi getice recrutate din zona Dunării de Jos. Appian însă, specifică limpede că mercenarii erau geţi, probabil majoritari în corpul expediţionar, întrucât trecerea prin teritoriul getic a nucleului bastarnic a adunat numeroşi localnici doritori de câştig, cum se întâmplă îndeobşte în astfel de cazuri (Appian, De Rebus Macedonum, XVIII, 2).
Ca urmare, în anul 179 a.Chr. puternicul contingent condus de Cloilios, format din luptători pedeştri şi călăreţi, în rândurile căreia se aflau foarte probabil şi geţi, a trecut Dunărea - probabil pe la Durostorum - şi a înaintat prin teritoriul locuit de traci, care fuseseră convinşi de macedoneni să asigure aprovizionarea detaşamentului. Dar, în apropiere de Amphipolis, bastarnilor le-a parvenit ştirea că regele Filip murise pe neaşteptate. Totodată, tracii, care încercau să profite de acest eveniment, au început să opună rezistenţă bastarnilor şi, părăsindu-şi aşezările din zona prin care aceştia treceau, s-au refugiat pe muntele Donuca (identificat cu actualul Rila). Bastarnii i-au atacat, însă au avut neşansa ca tocmai în acel moment să se dezlănţuie o furtună neobişnuită, care, cum arată Titus Livius (XL, 58, 4-6), a produs numeroase victime şi o mare debandadă în rândurile lor, sporite şi de intervenţia armată a tracilor. După dispute serioase, o parte a bastarnilor a renunţat la luptă şi s-a reîntors, împreună cu geţii, prin teritoriile învecinate Apolloniei Pontice şi Messembriei, la nord de Istru, iar altă parte - izvorul antic o evaluează acum la aproximativ 30.000 de oameni - s-a decis, totuşi, să-şi continue înaintarea către Dardania, unde a rămas până în iarna 175/174 a.Chr., când, în urma unui conflict violent cu dardanii, a fost silită, la rândul ei, să revină la nord de fluviu.
Nu peste multă vreme, Perseu (179-168 a.Chr.) - fiul şi succesorul lui Filip al V-lea - a făcut, din motive identice cu ale tatălui său, un nou apel la bastarni. În primăvara anului 168 a.Chr., sub conducerea aceluiaşi Cloilios, oastea bastarnilor şi geţilor, formată de data aceasta din 10.000 de călăreţi şi 10.000 de pedestraşi, a trecut la sud de Dunăre. Conform înţelegerii, Perseu urma să plătească imediat câte 10 stateri de aur de fiecare călăreţ, câte 5 de fiecare pedestraş şi 1.000 şefului lor. Pertractările regelui macedonean în privinţa efectuării plăţii i-au determinat până la urmă pe bastarni şi aliaţii lor să-l părăsească şi să se retragă la nord de fluviu, nu însă înainte de a fi devastat teritoriile trace prin care au trecut. Atacată în acelaşi an de către romani, Macedonia nu a dispus de forţele necesare pentru a-şi salva independenţa, iar Perseu însuşi şi-a pierdut tronul.
Deşi vor mai fi existat, neconsemnate de izvoare, astfel de acţiuni purtate în comun de bastarni şi autohtoni, cercetările arheologice pun în lumină realitatea că geto-dacii nu s-au împăcat niciodată cu prezenţa acestei populaţii înapoiate şi turbulente, într-o primă fază ei au reuşit să oprească expansiunea bastarnilor atât spre sud, aproximativ pe linia Piatra Neamţ - Roman - Crasna (jud. Vaslui) - Tiraspol (Rep. Moldova), cât şi spre vest, pe Carpaţi, unde au construit o nouă serie de cetăţi puternice, aşa cum procedaseră atunci când interveniseră pentru zăgăzuirea primejdiei sciţilor.
În lipsa unor surse sigure, specialiştii presupun totuşi că bastarnii şi geto-dacii au mai avut diverse contacte militare. Una dintre campaniile lui Burebista ar fi avut ca ţintă, poate doar secundară, şi pericolul bastarn. Chiar dacă forţele acestora ar mai fi fost considerabile în vremea lui Burebista, nu există dovezi că ar mai fi avut intenţia de a pătrunde în Dacia. Dimpotrivă, se admite că aceştia s-au aliat cu alte populaţii de la Dunărea de Jos împotriva guvernatorului Macedoniei, Antonius C. Hybrida, care, iernând la Dyonisopolis în 61-60 a.Chr., a provocat, prin abuzurile sale, răscoala cetăţilor pontice (Dio Cassius, XXXVIII, 10, 1-3). S-a pus întrebarea dacă nu cumva Burebista a participat la coaliţia barbară, dat fiind momentul cronologic si interesul regelui faţă de litoralul pontic (Strabon, II, 1, 41 (C 93); II, 5, 12 (C118); II, 5, 30 (C 129), ipoteză încă nedemonstrată convingător. O altă explicaţie ar fi faptul că bastarnii s-ar fi raliat fără probleme, în calitate de aliaţi, armatelor dacice, dar nici în această formă nu sunt amintiţi de sursele istorice. Totuşi, trebuie notată prezenţa unor influenţe venite din partea dacică, identificate recent într-un mormânt bastarn, datat în perioada lui Burebista, descoperit la Mana (rn. Orhei, Rep. Moldova). Principalul argument este inventarul funerar compus dintr-o spadă de tip celtic cu teacă, un vârf de lance, ambele îndoite ritualic, o pereche de pinteni din fier, un umbo de scut, o brăţară din fier şi alte piese mărunte de metal. Resturile incinerate ale defunctului au fost depuse într-o situla de bronz şi acoperite cu o strachină ceramică de factură bastarnă.

1. Cătălin Borangic, Seniorii războiului în lumea dacică. Elite militare din secolele II a.Chr.-II p.Chr. în spaţiul carpato-dunărean, mss.
2. Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic-sec.X), coord.D.M.Pippidi, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.84.
3. Dan Dana, Oroles ou Rholes? (Justin XXXII, 3, 16), Dacia, S.N., LI, 2007, p.233-239.
4. Vladimir Iliescu, Când a trăit regele Oroles? (Iustinus, XXXII, 3, 16), Arheologia Moldovei, VII, 1972, p.377-381.
5. Vasile Lica, Începuturile relaţiilor Romei cu geţii şi dacii - Pompeius şi Oroles, Ephemeris Napocenses, VII, 1997, p.11-29.
6. Mircea Babeş, Dacii şi bastarnii, Memoria Antiquitatis, II, 1970, p.215-235.
6. Ion Horaţiu Crişan, Burebista şi epoca sa, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
7. Mircea Babeş, Spaţiul carpato-dunărean în secolele III-II a.Chr., în Istoria românilor, p.501-531.
8. Valeriu Bubulici, Ion Tentiuc, Angela Simalcsik, Un mormânt de incineraţie al unui călăreţ războinic descoperit lângă satul Mana (Orhei), Acta Musei Tutovensis, XII/2, 2016, p.72-110.
9. Iosif Vasile Ferencz, Marius Mihai Ciută, Consideraţii pe marginea unor materiale descoperite la Şeuşa (com.Ciugud, jud.Alba), Istros, XII, 2005, p.239-254.
10. Nicolae Conovici, Noi date arheologice privind începuturile culturii Poieneşti-Lukaševka şi prezenta bostanilor în Dobrogea, în SCIVA, 43, 1, 1992, p.3-13.
11. Petar Popovič, The Scordisci and the Bastarnae, în vol. Le Djernap / Les Portes de Fer a la deuxieme moitie du premier millenaire av.J.C. Jusqu’aux guerres daciques, Beograd 1999, p.47-54.
12. Fanula Papazoglu, The central Balkan tribes in pre-roman times, Amsterdam, 1978, p.161-171;
13. Alexandru Vulpe, Viorel Căpitanu, Une tombe isolée de l`époque de La Téne á Răcătău, în Apulum, IX, 1971, p.155-164.
14. Horia C. Matei, Istoria României în date, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980.