Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (3)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (8)
   Poveștile Legio Dacica (15)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (24)
   Economia (11)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (15)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (78)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (28)
   Seniorii războiului (7)
   Arhitectura militară (4)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (17)
   Civis Romanus (7)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (52)
   Recenzii (8)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Dacia 3D (5)
   Ziarul personal (7)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (51)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (30)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (368)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

AU FOLOSIT DACII SISTEMUL AGNATIC DE ACCEDERE LA TRONUL REGAL?

Descendenţa a legitimat întotdeauna accesul la cea mai înaltă funcţie politică într-o structură socială, dar în cele militare ea trebuia invariabil confirmată de calităţile fizice şi psihologice ale urmaşului desemnat.
În cazul regalităţii dacice, succesiunea filială clară apare rar, doar în cazul regelui get Rhemaxos este amintit şi fiul acestuia, însărcinat cu probleme militare, fără a avea confirmarea că a luat cândva locul tatălui său. Relaţia dintre Burebista şi tatăl său este foarte discutabilă, textul antic fiind extrem de ambiguu, astfel că şi acest indiciu nu aduce mai multă limpezire.
Singurul caz de filiaţie regală ceva mai bine documentat este cel care îi are ca protagonişti pe Scorilo şi pe Decebal. Dar succesiunea la tron în această circumstanţă nu este directă, ci între cei doi se interpune regele Duras. Este acest caz o expresie a sistemului agnatic sau este doar o întâmplare? A fost acest sistem de succesiune caracteristic dacilor?
Sistemul de succesiune agnatic presupune aplicarea unui transfer de proprietate, atât fizice, cât şi juridice, unui succesor masculin, apt, experimentat şi capabil de îndeplinirea atribuţiilor şi rolului celui pe care-l moştenea. În societăţile războinice aceste norme dinastice nu includeau automat moştenitorii lor direcţi, ci erau preferate rudele lor, fraţi sau fii ai fraţilor fostului conducător. Sistemul a fost intens folosit de către celţi1, germani2, macedoneni şi traci3. De asemenea, la parţi, o ramură a sciţilor, regele era ales după meritele obţinute în războaie şi succesiunea avea ca principiu fratrigenitura, sistem în care fratele urma la tron fratele, în dauna primogeniturii4. Ca parte a moştenirii comune, indo-europene5, sistemul agnatic pare să fi fost folosit şi la daci6.
Frecvenţa sistemului indică rădăcini vechi, indo-europene7. Mentalitatea socială indo-europeană era centrată pe grup, valoarea individului fiind redusă la funcţia socială şi calitatea de element de legătură între generaţii. În această schemă, descendentul sau mai exact individul nu era decât păstrătorul numelui, reputaţiei, statutului şi proprietăţii familiei8, ceea ce implica o atenţie maximă asupra condiţiilor şi siguranţei perenităţii acestor valori.
Succesiunea regilor daci, atât cât relevă sursele antice, nu recompune linii dinastice evidente. Sunt menţionaţi regii, dar nu şi gradele de înrudire dintre indivizi sau generaţii. Dimpotrivă, se pot observa accederi la tron pe alte considerente9. Dacă lui Burebista i-a urmat Deceneu acest lucru poate fi explicat prin tulburările politice care au urmat dispariţiei marelui rege, dar lui Deceneu i-a urmat un alt cleric, Comosicus, despre care e foarte greu de spus că ar fi avut legături de rudenie cu foştii monarhi. Iar urmaşii la tron ai acestuia, nu puteau să-i fie rude, cum propune, e drept sub unele rezerve, C.Daicoviciu10, căci e greu de crezut că putea avea fii, având în vedere calitatea de ascet.
În mod cert, şi Dion Chrysostomus prin Iordanes ne transmite acest lucru11, accederea la funcţia regală avea la bază un mecanism electiv, folosit în dauna succesiunii ereditare, specifice regalităţii. Totuşi, lipsa unor precizări succesorale nu este suficientă pentru a stabili dacă demnitatea regală era o prioritate a agnaţilor. Dosarul istoric al problemei este, la rândul lui, extrem de interpretativ.
Dincolo de ambiguitatea relaţiei dintre Burebista şi tatăl său, care nu reiese foarte clar din lectura inscripţiei de la Dionysopolis, un oarecare indiciu îl oferă epitaful legatului Moesiei, T. Plautius Silvanus Aelianus, descoperit la lângă Tibur (azi Tivoli, Italia). Inscripţia a fost redactată între anii 74-79 p.Chr. şi face o trecere în revistă a activităţii guvernatorului în perioada când a fost în funcţie (57/60-67 p.Chr.). Textul (CIL, XIV, 3608) este un elogiu cu caracter funerar, inscripţionat pe o placă de marmură fixată pe mausoleul familiei Plautinilor de la Ponte Lucano12. Una dintre acţiunile guvernatorului, undeva în deceniul 57-67 p.Chr., a fost deportarea unui număr foarte mare – sursele antice spun laudativ că aceştia au fost în număr de 100.000 de transdanubieni – de pe malul stâng al fluviului, la sud de Dunăre.
Acţiunea a fost însoţită şi de unele măsuri pe plan politic pentru că [A adus regi până atunci necunoscuţi, ori duşmani poporului roman13, pe malul Dunării, pe care-l păzea, spre a-i pune să se închine steagurilor romane; a trimis regilor bastarnilor şi roxolanilor pe fiii lor prinşi ori luaţi înapoi de la duşmanii lor, iar regelui dacilor pe fratele lui; de la unii dintre dânşii a luat în schimb ostatici]. Textul inscripţiei conţine însă numeroase erori gramaticale, fapt ce a suscitat numeroase interpretări şi corectări propuse.
Cea mai complicată este cea referitoare la cuvintele Dacorum fratrum (r.19) care, legate de termenul regibus din rândul anterior, obligă fie la lectura (regi) Dacorum fratrum ... remisit (a înapoiat regelui dacilor pe fraţii lui), fie (regibus) Dacorum fratrum ... remisit (a înapoiat regilor dacilor pe fraţii lor). Incorectitudinea gramaticală a lapicidului complică mesajul în sensul discursului despre unul sau mai mulţi regi ai dacilor (la fel şi dacă este vorba despre repatrierea unui frate sau a fraţilor regali, din prizonierat). Analizând toate datele problemei, precum şi opiniile specialiştilor care s-au ocupat de această inscripţie, N.Gostar şi V.Lica propun lectura regibus Bastarnarum et Rhoxolanorum filios, (regi) Dacorum fratrum captos aut hostibus ereptos remissit (a înapoiat regilor bastarnilor şi roxolanilor pe fiii lor, iar (regelui) dacilor pe fratele său, prinşi sau luaţi de la duşmanii lor)14.
După cum se observă din lectura acestei precizări, un frate al regelui dac, căzut prizonier, este subiectul implicării legatului, în sensul reglării anumitor tensiuni dintre barbari, în care rolul rudei regale era important din punctul de vedere politic al Romei, fiind pe acelaşi plan cu fii căpeteniilor bastarne şi sarmate. Episodul aminteşte de politica aplicată de proconsulul Macedoniei, Marcus Crassus în cazul conflictului dintre geţii dobrogeni. După moartea lui Dapyx, Crassus acordă o atenţie deosebită fratelui acestuia, căzut în prizonierat15. Probabil moştenitor politic sau măcar cel mai acceptat de către comunitate şi cutumele ei, personajul a fost lăsat în viaţă, ca mijloc de control al populaţiei supuse.
Ultimul caz supus analizei îl reprezintă ascensiunea la putere a lui Decebal. Sursele despre acest rege sunt ceva mai detaliate. Ştim că înainte de a accede la tron a fost comandant militar. Istoriografia românească a conchis, pe baza descoperirii unei inscripţii pe un vas ceremonial, că a fost fiul regelui Scorilo. Este vorba despre celebrul chiup ceramic de mari dimensiuni descoperit pe una dintre terasele aşezării civile de la Sarmizegetusa Regia, care are două ştampile, în cartuşe separate, retrograde, una răsturnată, cu textele scrise cu caractere latine - DECEBALVS - şi - PER SCORILO -16.
Lectura ştampilelor17, îngreunată de faptul că este vorba de două cartuşe separate, plasate atipic, a oferit mai multe posibilităţi de citire. C.Daicoviciu, având ca repere faptul să sunt două nume regale atestate şi că particula per, considerată ca fiind tracică ar însemna fiu (identificat într-o serie de antroponime tracice), leagă cele două ştampile şi traduce textul ca Decebalus per Scorilo, opinie la care se raliază H.Daicoviciu18 şi I.Glodariu19.
Acceptată aproape firesc, propunerea a fost stabilă multă vreme, dar a fost ulterior contestată. Noile ipoteze20, bazate pe frecventele erori gramaticale din latina populară, traduc cele două ştampile ca Decebalus prin Scorilo, respectiv textul ar fi fost o marcă de olar, care arată că regele Decebal ar fi fost proprietarul unui atelier, unde s-a produs vasul, iar Scorilo fabricantul acestuia. Lipsa verbului fecit (a făcut), specifică de altfel acestui tip de marcaje, precum şi lipsa unor analogii cu acest tip de aşezare a ştampilelor cu mărci de fabricaţie, caracterul special al vasului, complică propunerea. Fără a înclina decisiv balanţa, argumentele ipotezei în care textul arată că Decebal a fost fiul lui Scorilo pare mai probabilă. Dacă acceptăm această soluţie, atunci putem spune că, exceptând cazurile de forţă majoră, elitele dacice admiteau prioritatea agnaţilor la tron.
Un argument suplimentar, chiar dacă deductiv, îl reprezintă solia dacilor la împăratul Domitian, în frunte cu fratele lui Decebal, prinţul Diegis21, despre care vorbeşte Dio Cassius22. Înlocuirea regelui din fruntea soliei cu ruda sa apropiată nu a însemnat doar o eschivă a lui Decebal – să se fi temut regele dac de un tratament similar cu cel al soliei marcomanilor? – , ci o însărcinare normală dată fratelui regal, în calitate de membru de seamă al casei conducătoare dacice. Nu ştim precis dacă la acea dată Decebal avea urmaşi direcţi, dar este posibil ca fii săi să fi fost foarte mici – în reliefurile de pe Columnă23, istoricii au identificat doi adolescenţi drept fiii regelui – caz în care Diegis întrunea toate drepturile de succesiune. Probabil împăratul era la curent cu situaţia şi normele de succesiune barbare, pentru că nu se consideră ofensat de calitatea delegaţiei, solii marcomani fuseseră ucişi pentru mult mai puţin, dar e adevărat că nici condiţiile momentului nu-i mai permiteau multe pretenţii. În consecinţă, pune o diademă pe capul lui Diegis, în calitatea acestuia de prinţ prezumtiv moştenitor24 şi foarte probabil cu unele atribuţii politice. Angajamentele luate de acesta aveau aceeaşi valoare cu cele ale regelui, pe care Decebal le şi respectă ca atare în următorii 12 ani de pace.
Privind retrospectiv cazul biografiilor regale, iese în evidenţă faptul că ne lipsesc mare parte din detaliile fiecărei domnii, informaţiile ajunse până la noi sunt trunchiate şi spun mai multe despre autorul textului decât despre faptele regilor menţionaţi. Asupra a ceea ce s-a păstrat planează adesea numeroase suspiciuni, comunitatea ştiinţifică rar ajungând la soluţii biografice larg acceptate. Din puţinele date existente, extrase din textele autorilor antici şi dovezile epigrafice şi arheologice, se poate contura profilul unor regi capabili, maturi nu doar fizic, ci şi din punct de vedere politic. Militari prin excelenţă, aceşti seniori ai războiului au acumulat suficientă experienţă pentru ca, într-un timp scurt, pe scara istoriei, să construiască un puternic regat barbar la graniţa lumii mediteraneene, cu care aproape se asemănau.
Ar fi greşit să acordăm unui individ sau altuia meritele întregii construcţii politice şi militare în discuţie. La fel, este dificil de reconstruit linia regală in integrum. Cel mult putem presupune, pe baza calculelor anilor de domnie, că unii regi cu domnii şi fapte mai puţin spectaculoase, nu au fost consemnaţi şi ca atare ei ne sunt necunoscuţi, dar, în varianta că această posibilitate e una reală şi aceştia au contribuit parţial la rezultatul final.
Chiar în cazul lui Burebista, opera politică vizibilă a fost mai mult ca sigur rezultatul unor evoluţii mai lungi, anterioare. Fiecare dinast a ieşit în evidenţă printr-o calitate. Rubobostes şi Oroles –chiar dacă sub aceste nume vedem nişte personaje mitice– prin acţiunile externe împotriva dominaţiei celtice şi a incursiunilor bastarne; Burebista şi Deceneu prin lărgirea regatului şi bazele identitare stabilite; Comosicus şi Scorilo prin înţelepciune şi diplomaţie; Cotiso, Dicomes şi Coson prin relaţiile dinamice cu Imperiul; Duras şi Decebal prin faptele de arme şi talentul organizatoric.
Ce atrage atenţia este totuşi sistemul de succesiune diferit aplicat, în funcţie de o serie de factori. Dacă Burebista, Deceneu şi Comosicus par să fi ajuns pe tron în cadrul unor selecţii şi şi-au legitimat locul prin fapte şi prin sacralizarea funcţiei, la momentul apariţiei lui Decebal se pare că era pus în practică un alt sistem. Accederea la tron a regelui, sau pierderea domniei în cazul lui Duras, a fost consecinţa calităţilor personale, a rezultatelor militare şi politice obţinute şi abia apoi a descendenţei, foarte posibil agnatică. Cumulul celor două, denotă recurgerea la un sistem succesoral mai pragmatic, specific grupurilor militare, interesate în primul rând de calitatea individului şi abia apoi de originea lui. Privind modul prin care Decebal a primit scaunul regal, abia după victoriile militare şi în aclamaţiile armatei, precum şi posibilitatea ca Scorilo, mort probabil când copii lui, cel puţin doi băieţi şi o fată, erau foarte mici, putem concluziona că avem de a face cu un sistem succesoral, nu doar ereditar, ci şi selectiv. Oricum însă, selecţia pentru funcţia regală era o tradiţie la daci; era fluctuant doar modul de selecţie a dinastului. Burebista pare să fi ajuns rege prin descendenţă, dovedindu-şi calităţile după accederea la tron, iar Decebal prin descendenţă şi dovedirea aceloraşi calităţi, dar înainte de a ocupa tronul.
În ambele cazuri, situate la extremele regalităţii cunoscute25, funcţia regală nu pare să fi fost una accentuat autocratică. Dacă Burebista avea ca prim sfetnic pe marele preot Deceneu, căruia i-a dat putere aproape regală şi după sfatul acestuia26 domnea, Decebal, în ciuda reputaţiei şi poziţiei de forţă dată de calitatea de comandant pe timp de război, asculta de un consiliu27, alcătuit desigur din înalţi aristocraţi. Privind lucrurile printre aceste repere, nu e de mirare că rezultatele structurilor sociale dacice din timpul regalităţii au fost nu doar fulminante, ci şi consistente pe toate planurile. Evoluţia societăţii poate fi urmărită în planurile social, spiritual, politic, economic şi militar. Diferenţele dintre societatea dacică de la sfârşitul secolului al III-lea a.Chr. şi finalitatea statului dac (începutul secolului al II-lea p.Chr.) sunt atât de profunde, încât, între cele două momente, civilizaţia geto-dacică apare substanţial modificată. În mijlocul acestor schimbări fundamentale a stat regele, autoritatea regală, o coloană vertebrală care a scos comunităţile dacice din veacul întunecat şi a durat ceea ce putem numi, într-o anume licenţă poetică, Regatul de argint, respectiv a condus destinul supuşilor de la puzderia de prinţi ai aurului şi argintului la regii aurului28.
În spatele acestei licenţe poetice se află însă un organism politic bine articulat, care controla şi distribuia resurse de bază într-o societate internă la fel de bine stratificată. Desigur, ne lipsesc datele despre unele etaje sociale; nu ştim mare lucru despre negustori, nici despre populaţia de rând sau despre cler, dar peste acestea putem remarca o aristocraţie războinică, cu veleităţi politice şi religioase, secondată de un corp militar bine conturat.


Note:
1 Vulpe 1934, p.313.
2 Nepoţii de soră sunt tot aşa de dragi unchiului ca şi tatălui lor. Unii cred că această legătură de sânge e mai sfântă şi mai strânsă şi, când iau ostateci, cer mai mult nepoţi de soră, ca şi cum aceştia ţin legată mai mult inima aceluia care-i dă şi pe mai mulţi din familia lui. Totuşi, moştenitorii şi urmaşii cuiva sunt proprii lui copii şi testament nu se face. Dacă nu sunt copii, ruda cea mai de aproape care intră-n stăpânire sunt fraţii, unchii de pe tată şi cei de pe mamă. (Tacit, Germania, XX,3).
3 Vulpe 1934, p.317-322.
4 Bennet 2006, p.236.
5 Rămâne nelămurit de ce grecii, indo-europeni şi ei, nu păstrează în cultura lor prioritatea agnaţilor, veritabilă soluţie de rezervă într-o lume extrem de riscantă, care trebuie să fi existat (Haudry 1998, p.117-118). În schimb, latinii, prin sistemul de adopţii, păstrează principiul, transformându-i însă dimensiunea religioasă (care guverna moştenirea de sânge şi a numelui), într-una politică, din exact aceleaşi raţiuni. Adopţia a fost însă o evoluţie târzie, considerată o abatere, o tulburare a căilor naturale şi practicarea ei, încă din Grecia, arată schimbările de mentalitate şi de dinamică a relaţiilor sociale.
6 Vulpe 1976a, p.18-20.
7 Haudry 1998, p.117-119.
8 Haudry 1998, p.40-41
9 Petre 2004, p.269.
10 Daicoviciu 1955, p.57.
11 Iordanes, Getica, XII,71.
12 Pippidi 1967, p.138-139.
13 Singurii duşmani ai momentului dintre barbari, atât pentru romani cât şi pentru roxolani nu puteau fi decât triburile alane. Ipoteza este susţinută de o altă inscripţie descoperită la Mangup (Crimeea), care provine cel mai probabil de la Olbia, din textul căreia răzbat tensiunile dintre diferitele neamuri sarmate (Bârcă 2002, p.61-63).
14 Gostar 1979, p.134-135.
15 Crassus prinse de viu pe fratele acestuia, însă nu numai că nu i-a făcut nici un rău, ba chiar i-a dat drumul. (Dio Cassius, LI,26,2).
16 IDR, III/3, nr.rep.272.
17 Este un fapt ciudat folosirea unor ştampile – cu evidentă intenţie de înseriere a unor produse ceramice (sau măcar a marcării unora) – dar alte vase autohtone ştampilate nu s-au mai descoperit în toată Dacia.
18 Daicoviciu 1984, p.111-112.
19 Glodariu 2001, p.779, nota 1.
20 Petolescu 2001, p.684, nota 3 (cu bibliografia subiectului).
21 Gradul de rudenie este confirmat de către Marţial, într-un poem elogios: Diegis, locuitor de pe ţărmul care acum ne aparţine, a venit să te vadă, o, Germanicus, tocmai de pe apele Istrului, care se află sub stăpânirea ta. Bucuros şi uimit când a văzut pe stăpânul lumii, se zice că acesta ar fi spus celor ce-l însoţeau: Soarta mea este mai bună decât a fratelui meu, fiindcă mie îmi este îngăduit să privesc atât de aproape pe zeul pe care el îl cinsteşte de atât de departe (Epigrame, V,3,1-6).
22 Învins şi pus pe fugă de marcomani, Domitian a pornit grabnic o solie la Decebal, regele dacilor, îndemnându-l să încheie un tratat, pe care el [Domitian] îl refuzase mai înainte, deşi [Decebal] i-l ceruse adesea. Decebal primi propunerea de pace (căci era la mare strâmtoare), dar nu a vrut să vină el însuşi să stea de vorbă cu Domitian, ci l-a trimis pe Diegis, împreună cu câţiva bărbaţi, ca să-i predea armele şi câţiva prizonieri, sub cuvântul că i-ar avea numai pe aceştia. După sosirea acestuia, Domitian puse lui Diegis o diademă pe cap – ca şi cum ar fi fost un adevărat învingător şi omul în stare să dea un rege dacilor –, iar soldaţilor le împărţi onoruri şi bani. (Dio Cassius, LXVII,7,2-3).
23 Cichorius 1896-1900, scena XCLVI.
24 Vulpe 1976a, p.19.
25 Evident nu există dovezi sau elemente pe care să se reconstruiască o linie dinastică între Burebista şi Decebal. Între aceste repere putem presupune că unele sub-construcţii, în acest caz lipsa absolutismului monarhic, era o constantă, bazată pe existenţa unei importante caste militare.
26 Iordanes, XI,67.
27 Agitându-se geţii şi cerând ca să fie de îndată pedepsit, a biruit (părerea unuia) Duras, care propuse regelui ca acesta să fie ţinut sub pază. Criton, Getica; Lexiconul Suidas (Cf. Russu 1972, p.126).
28 Sîrbu, Florea 1997, p.93; p.115-116.


BIBLIOGRAFIE:


Sursa: Cătălin Borangic, Seniorii războiului în lumea dacică. Elite militare din secolele II a.Chr.-II p.Chr. în spaţiul carpato-dunărean, Editura Istros, Brăila, 2017, p.290-295.