Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (27)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (16)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (45)
   Recenzii (6)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (363)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

DROMIHETE

Important rege (sec. IV-III a.Chr.)al triburilor geţilor din Câmpia Munteană cu centrul în cetatea Helis. Din relatările lui Diodor din Sicilia rezultă că la capătul unor lupte împotriva geţilor, în cursul cărora a căzut prizonier Agatocles, fiul lui Lisimah, a avut loc o nouă campanie de pedepsire condusă de însuşi Lisimah. Prins cu armata cu tot şi dus la Helis, diadohul macedonean a fost tratat cu toate onorurile. Se consideră că ţinutul străbătut de macedoneni era Câmpia Munteană şi că tot acolo se afla şi cetatea Helis, probabil la aşezarea de la Piscul Crăsanilor, iar întăriturile restituite geţilor la încheierea păcii erau pe malurile Dunării. Conflictul dintre monarhul macedonean şi regele get este de fapt o luptă pentru asigurarea frontierei statului lui Lisimah, pe linia Dunării de Jos (ca o continuare a politicii lui Alexandru cel Mare) şi este o manifestare a rivalităţii dintre puterea macedoneana şi geţii din nordul fluviului, pentru stăpânirea oraşelor greceşti de pe litoralul Mării Negre. Ajutorul dat de geţi oraşelor pontice răsculate împotriva lui Lisimah a constituit baza conflictului dintre regele Thraciei şi Dromihete care, profitând de luptele interne dintre diadohi şi-au extins influenţa în sudul Dunării. (Pausanias,I,9; Strabo,VII,3,8; Diodor Siculus, XXI, 11-12).
Regatul get este un tip clasic de democraţie militară condusă de un şef militar cu atribuţii clare şi de necontestat doar în perioada campaniilor militare. Diodor relatează că oştenii geţi ai lui Dromihete cereau să hotărască EI asupra sorţii lui Lisimah, şi că regele get a trebuit să îi convingă de necesitatea eliberării captivului.
Se admite, îndeobşte că prima expediţie a avut loc cam pe la 300 a.Chr., condusă de Agatocles, expediţie care a avut un sfârşit nefericit pentru fiul regelui Thraciei. Prins de geţi a fost ţinut în captivitate multă vreme. Abia în 292 a.Chr., Dromihete îi dă drumul şi-l trimise, încărcat de daruri şi desigur cu lecţia învăţată, la tatăl său, sperând zice Diodor, că v-a dobândi gratuit teritoriul ocupat de Lisimah. Departe de a înţelege gestul getului, îndată ce şi-a văzut mâinile dezlegate, Lisimah a organizat o nouă expediţie, trecând în persoană Dunărea. Geţii s-au retras pustiind totul înaintea invadatorilor astfel că în curând, armata macedoneană a ajuns să sufere de foame. Pentru a-şi desăvârşi opera tactică, Dromihete se foloseşte de iscusinţa unui fals dezertor, un căpitan din armata sa pe nume Seuthes, care, după ce câştigă încrederea lui Lisimah, reuşeşte a rătăci pe macedoneni prin locuri grele de umblat pe unde curând şi foamea şi setea îi face pradă uşoară pentru geţi. Istovită şi rătăcită, armata macedoneana a sfârşit prin a fi înconjurată şi capturată de geţii lui Dromihete şi dusă la Helis, cetatea de scaun a dinastului get. Se spune că Lisimah, sorbind cu nesaţ apa proaspată oferită de biruitori, după atâtea zile de însetare, ar fi exclamat „pentru cât de mică plăcere am ajuns rob din rege ce eram” (Plutarch).
După victorie, Dromihete s-a dovedit nu numai un bun comandant de oaste ci şi un abil politician. Diodor spune că „geţii începură să strige şi să ceară că regele prins în luptă să fie adus înaintea lor şi pedepsit cu moartea (fiindcă e drept ca poporul care s-a primejduit în luptă să hotărască după voia sa asupra duşmanilor prinşi), Dromichaites, împotrivindu-se la pedepsirea regelui le-a spus ca este în interesul lor ca omul să rămână neatins. Căci dacă el ar fi ucis, numaidecât alţi regi vor ocupa domnia lui Lisimah şi vor fi pentru ei o primejdie şi mai mare decât Lisimah. Dimpotrivă , dacă ar scăpa, el v-a purta recunoştinţă geţilor iar cetăţile, câte mai înainte fuseseră în stăpânirea geţilor, le vor câştiga din nou fără nici un pericol”. Scena este tipică pentru o democraţie militară. Poporul înarmat revendică dreptul de a hotărî soarta prinşilor, regele nu poate să hotărască singur sau să nesocotească pur şi simplu dorinţa adunării, el îi convinge pe luptătorii săi asupra avantajelor diplomaţiei.
Diodor spune în continuare că Dromihete i-a invitat pe regele Thraciei şi pe apropiaţii săi la un ospăţ, pregătindu-le masa cu fastul obişnuit la curţile elenistice. El însuşii, împreună cu fruntaşii geţi, mâncau din vase simple, mâncăruri sărăcăcioase iar vinul îl beau din cupe de lemn şi cornuri de vită (Diodor spune „precum era obiceiul la geţi”). Lăsându-l pe Lisimah să se pătrundă de deosebirea dintre cele două mese şi implicit cele două civilizaţii , regele get l-a mustrat apoi părinteşte pentru că şi-a părăsit curtea sa strălucită şi regatul său bogat pentru a duce război împotriva unor oameni săraci şi simpli. Lisimah, recunoscându-şi greşeala, este lăsat liber, Dromihete primind înapoi cetăţile pierdute mai înainte. Pausanias adaugă, că de nevoie, Lisimah şi-a dat fiica în căsătorie după regele get. Cert este că Dromihete victorios dar neîncrezător în trăinicia victoriei, reuşeşte, printr-un amestec de forţă şi abilitate să smulgă adversarului o pace mai mult decât favorabila, pace întărită printr-o căsătorie dinastica.A


Problema celui de-al doilea DromichiaetesB

Hegemon de necontestat al vestului mediteraneean, Roma intră, în secolul I a.H., în atotcuprinzătoarea competiţie din spaţiul est-mediteraneean, regiune cu o multimilenară istorie a manifestărilor imperiale, în care -subliniem acest fapt- are de purtat o confruntare frontală nu cu o altă putere statală, fie ea şi de acelaşi rang, ci cu un veritabil commonwealth cultural-instituţional, o amplă reţea de organisme statale şi peristatale, clădită de-a lungul a aproape jumătate de mileniu, pe fundamentele aşezate de Imperiul Persan şi metamorfoza elenistică a acestuia. În pofida faptului că piesa de rezistenţă, nu însă şi de polarizare, a acestui commonwealth este Egiptul, nu Ptolemeu al IX-lea Soter, ci vărul său, suveranul Mithridates al VI-lea al regatului Pontului, iniţial aliat al Romei, va deveni exponentul militar al contraofensivei panelenistice, desfăşurată între anii 89-63 a.H. şi cunoscută sub terminologia istoriografică consacrată drept „cele trei războaie mithridatice”. Fapt bine cunoscut, formaţiunile politice ale dacilor şi geţilor, întru totul integrate acestui commonwealth (mai mult restul populaţiilor tracice), vor fi masiv antrenate în conflict, de partea taberei elenistice, de care sunt intim legate prin conexiunile politico-economice oferite de polisurile Pontului Stâng, dar şi prin lignaje religioase, personale ori de interese nou-concretizate, ajungând să-şi constituie, la sfârşitul conflagraţiei, sub regele Burebista şi în continuitatea programului politic al lui Mithridates, prima şi cea mai amplă, dar şi efemeră unitate politică.
Un episod anume din această conflagraţie, anume intervenţia forţelor mithridatice în Macedonia şi Achaia din anii 87-85 a.H., aduce în prim plan un personaj în care, cu mare probabilitate, îl putem identifica pe ultimul suveran al Geţiei de dinaintea perfectării alianţei Burebista-Deceneu: ne referim la Dromichiaetes, un al doilea personaj cu acest nume, după legendarul adversar al lui Lisimach.
La începutul anului 86 a.H., după ce prima sa expediţie trimisă în Balcani a înregistrat o suită de înfrângeri din partea trupelor lui Cornelius Sulla, Mithridates trimite o nouă armată, condusă de fiul său Archatias1. Intervenţia acestuia nu reuşeşte să despresureze Atena, care, până în aprilie, cade în mâinile lui Sulla. Deşi pierd principala poziţie din vestul Egeei, forţele lui Mithridates, conduse de generalul său Archelaus, îşi continuă operaţiunile în Thesalia, Beoţia şi Macedonia - la această fază a războiului fiind atestată explicit şi participarea unui corp de armată condus de Dromichiaetes2, împreună cu care forţele elenistice se ridică la deloc neglijabila cifră de 120.000 de combatanţi, o forţă net inferioară primei armate pontice (de 250.000 infanterişti, 40.000 de călăreţi şi 300 de corăbii3), dar cu atât mai semnificativă cu cât, după pierderea Athenei, grecii şi macedoneenii părăsiseră în masă tabăra lui Mithridates, trecând în cea a lui Sulla. O primă observaţie, avându-şi suport în relatarea lui Appian: în enumerarea acestuia, tracii sunt menţionaţi înaintea tuturor celorlalte neamuri, chiar şi înaintea ponticilor, ceea ce conduce la concluzia (de necesitate logică, având în vedere desfăşurarea evenimentelor) că tracii furnizau cel mai numeros contingent în această nouă armată, comandată de acelaşi Archelaus. De altfel, în această oaste, în afara tracilor şi pontienilor, mai participau la acel moment doar sciţii, cappadocienii, bithinienii, galatienii si phrigienii; exceptându-i pe traci şi sciţi, toţi aceştia sosiseră în Balcani în componenţa primelor două misiuni militare trimise de Mithridates şi, deşi Appian ne asigură că „fiecare neam îşi are propriul său general, iar Archelaus are comanda supremă peste toţi”, nici unul dintre comandanţii lor nu este suficient de important (prin el însuşi ori prin contingentul comandat) pentru a fi numit. Singura excepţie, din acest punct de vedere, este acest Dromichiaetes al tracilor, pe care, după modul în care îşi construieşte naraţiunea, acelaşi Appian ni-l dezvăluie ca aproape egal lui Archelaus. Mai mult chiar, judecând după faptul că el dispare în cursul bătăliei decisive de la Chaeroneea (în care eleniştii vor pierde 110.000 din cei 120.000 de luptători angajaţi4), în vreme ce Archelaus reuşeşte să se replieze spre Chalcis, avem a deduce că Dromichiaetes, eventual alături de generalul pontian taxiles, a avut comanda operativă a trupelor aliate şi a împărtăşit soarta cvasitotalităţii luptătorilor.
Identificarea generică a lui Dromichiaetes ca trac nu este suficientă, mai ales întrucât ştim că, în aceste operaţiuni, au fost angajate mai multe entităţi politico-militare ale tracilor - cele ale eneţilor, dardanilor şi sintilor, care continuau să atace la frontiera de nord a Macedoniei5, devenind ţinta represaliilor lui Sulla chiar în continuarea operaţiunilor de la Chaeroneea şi Chalcis6. Posibilitatea ca generalul Dromichiaetes să fi reprezentat unul din aceste neamuri este de exclus: chiar şi luate împreună, cele trei formaţiuni erau prea reduse, mai ales sub aspect demografic, pentru a furniza taberei elenistice un contingent atât de semnificativ, încât să fi propulsat un vicecomandant al întregii armate - şi, indubitabil, după un dezastru militar precum cel de la Chaeroneea, n-ar mai fi avut forţa să susţină atacuri de hărţuire. Identificarea formaţiunii politice care l-a dat pe Dromichiaetes se rezumă, aşadar, la a alege între regatul Traciei dintre Haemus şi Rhodopi, şi cel al Geţiei dunărene. Teatru de război în decursul primului război mithridatic, Tracia avusese, la începutul acestui veac I aH, statutul de regat clientelar Romei, care îi amputase în prealabil teritoriul, în contextul ocupării Macedoniei: cu un impresionant dispozitiv militar la frontiera macedoneeană şi o casă regală aservită Romei, este greu de admis că Tracia ar fi dorit şi ar fi putut mobiliza, atunci, un corp militar de câteva zeci de mii de luptători, cât trebuie să prezumăm că numărase oastea lui Dromichiaetes. Dimpotrivă, regatul Geţiei pare să aibă, la acest moment, deopotrivă potenţialul, motivaţia şi oportunitatea pentru o participare de anvergură la conflagraţia romano-elenistică. Îndeaproape conexate la interesele economice şi, implicit, politice ale polisurilor greceşti din Pontul Stâng, cărora le era furnizor de securitate pe mai bine de trei veacuri, autorităţile politice ale acestui regat vor fi marşat rapid la obiectivele şi planurile strategice ale lui Mithridates, fiind în măsură să mobilizeze nestingherit şi în mod repetat (deşi nu imediat) forţe armate importante, inclusiv pentru că-şi subordonaseră anterior grupurile etno-politice din sudul Dunării, până spre Haemus. În argumentarea acestei interpretări sunt de invocat: expansiunea teritorială graduală, atestată din vremea primului Dromichiaetes (care se înstăpâneşte asupra salbei de cetăţi de pe ambele maluri ale Dunării) şi, mai apoi, Rhemaxos (care, ne spune lapidariul histrian7, îşi dispută cu tracul Zoltes autoritatea în dreapta fluviului); respectiv, împrejurarea că, deşi a fost afectată fără îndoială de sosirea celţilor galati (care par să-şi fi întemeiat câteva burguri pe malul sudic al fluviului), interludiul celtic a fost mai puţin turbulent pentru Geţia decât pentru Tracia, geţii fiind în poziţia de a-şi extinde neconcuraţi autoritatea teritorială în spaţiul haemo-dunărean, valorificând astfel în folos propriu strămutarea grupului de Tylis în viitoarea Galatia.
Desigur, reconstituirea propusă şi, în particular, propoziţia "Dromichiaetes II, rege al Geţiei", rămân, încă, în zona probabilităţilor - dar a unor probabilităţi consistente şi întru totul verosimile. O suită de evenimente şi procese istorice ulterioare bătăliei de la Chaeroneea sunt, în temeiul acestei lecturi, mai uşor contextualizabile şi, implicit, prin retroconexiune, se constituie ca argumente indirecte în favoarea interpretării propuse. O parte a acestora îl au ca personaj principal pe Deceneu, despre care Strabon ne spune că „umblase multă vreme în Egipt”8, iar Jordanes, că „pe timpul domniei lui Burebista peste geţi, Deceneu a venit în Geţia, pe vremea când Sulla a pus mâna pe putere la Roma”9. Cum ascensiunea lui Sulla la demnitatea dictatorială este nu un moment anume, ci un proces în desfăşurare simultană cu primul război mithridatic10, data general acceptată pentru sosirea lui Deceneu la curtea lui Burebista, a anului 82, trebuie văzută ca un termen post quem - în acest caz, fiind mai mult decât verosimil să presupunem că vizita lui Deceneu în Egipt (sau vizitele, dacă, logic, vor fi fost mai multe) a/au avut ca principală misiune rezolvarea situaţiei generate de vacanţa ce va fi survenit la tronul Geţiei, după moartea lui Dromichiaetes II. Rezolvarea acestei probleme era de stringentă necesitate, întrucât -în reconstituirea propusă- Geţia, care se afla deja angajată în conflictul militar continental, rămăsese nu doar fără rege, ci şi fără armata pe care o mobilizase şi o pierduse la Chaeroneea; soluţia pe care Deceneu o găseşte împreună cu Ptolemeu al IX-lea Soter (la curtea căruia trebuie să admitem că a ajuns, câtă vreme nu contestăm vizita în Egiptul alexandrin), este aceea a parteneriatului politico-militar cu Burebista şi, firesc, cu oastea acestuia. Deceneu ne apare, aşadar, drept exponentul cel mai important al organizării politico-juridice getice, singurul calificat, în acel moment, să ocupe tronul lăsat liber de acest al doilea Dromichiaetes. Calificarea lui Deceneu rezida, fără îndoială, în demnitatea sacerdotală pe care trebuie să i-o prezumăm (şi care-i va fi creat o conexiune suplimentară cu regele Pontului, Mithridates fiind asociabil aceluiaşi cult al lui Dionyssos, al cărui supranume şi-l şi însuşeşte) - şi avem a presupune că nu a uzat de dreptul şi oportunitatea ivită, din raţiuni pe care astăzi le-am defini „de politică externă”, expuse mai sus: dificultatea temporară de a mobiliza o nouă armată de anvergură după dezastrul de la Chaeroneea, iminenţa unei confruntări cu trupele Romei (care se vor angaja în campanii spre Dunăre în anii următori, cu regularitate: în 77 a.H. - sub Pulcher, în 76 - sub Curio11, în 73 - sub Varus Lucullus12 etc), nu în ultimul rând, imperativul de a-şi îndeplini angajamentele faţă de aliaţii din commonweath-ul elenistic, care, trebuie să admitem, începuseră chiar în acea perioadă să negocieze planul de marş transcontinental, de teama căruia Roma va fi angajat împotriva coaliţiei polarizate de Mithridates toate forţele disponibile.
În aceeaşi logică, este de luat în calcul posibilitatea ca tocmai acest rege Dromichiaetes II să fi fost artizanul extensiunii teritoriale a Geţiei în spaţiul dintre Haemus şi Balcani, eventual chiar în contextul pregătirii şi desfăşurării primului război mithridatic. Evenimentele care se vor succede în regiune peste două generaţii, respectiv, în deceniile de după dispariţia lui Burebista, ne îndeamnă să prezumăm că anexiunea acestui teritoriu va fi fost de dată relativ recentă, întrucât aici continua să rezide o autoritate politică autonomă, exprimată prin Rolles, prietenul generalului Crassus şi adversarul regelui get Dapyx13. Data general acceptată a acestei anexiuni este cea a campaniei lui Burebista împotriva polisurilor Pontului Stâng - dar trebuie să observăm, pe de o parte, că între teritoriul getic sud-dunărean şi ansamblul neunitar al cetăţilor greceşti vecine nu există nici o solidaritate de ordin politic, iar pe de altă parte, că episodul intervenţiei oastei getice (conduse ori nu chiar de Burebista, este mai puţin relevant), în anul 61 a.H.14, împotriva trupelor lui Antonius Hybrida, la solicitarea explicită a Histriei, are mai degrabă semnificaţia ripostei forţei legitime/suzeranului legitim împotriva invadatorului. Apartenenţa la Geţia a acestui teritoriu sud-dunărean, ce va fi numit ulterior şi vremelnic în izvoare drept Rhipa Thraciae, pare să-l fi precedat pe Burebista şi în logica generală a conflagraţiei romano-elenistice din anii 89-63 a.H. (teritoriile polarizate de polisurile Pontului Stâng, deja integrate în dominionul lui Mithridates Eupator, nu puteau avea în acel sezon alt stăpân decât ori pe Mithridates însuşi, ceea ce nu este cazul, ori pe un aliat al acestuia, interesul coaliţiei fiind de a controla deplin coridorul comercial dunărean), dar şi întrucât suveranul sud-getic deja pomenit, Rolles, îşi are la rândul său un corespondent anterior în „lista regală” getică: anume, pe acel Oroles care a stăvilit avansarea bastarnilor15. Este momentul să aducem în discuţie o foarte interesantă suită de corespondenţe politonomastice, circumscrise istoriei din veacurile V-I a.H. ale unuia şi aceluiaşi regat al Geţiei: dubletele regale Zalmoxes-Zalmodegikos, Dromichaites I - Dromichiaetes II şi, respectiv, Oroles-Rolles16. Să observăm, pentru început, că seria de mai sus cuprinde şase din cele nouă personaje identificate ca exercitând, în momente diferite, demnitatea de rege al geţilor. Această localizare a fenomenului la vârful ierarhiei instituţionale face aproape irelevant amendamentul (în sine, întemeiat) că sursa coincidenţei o poate constitui caracterul prezumat popular al antroponimelor în cauză: oricât de răspândite vor fi fost în societatea getică aceste nume, aici interesează faptul că fiecare din ele este purtat de mai mult de unul din suveranii regatului17. Desigur, nu trebuie să eludăm posibilitatea că semnificaţia numelor în cauză să fie pe măsura rangului, lecturi gen prea-bunul, strălucitul, viteazul etc fiind, de altfel, propuse deja, cu sau fără just temei - dar chiar şi în acest context, opţiunea a cel puţin doi regi pentru unul şi acelaşi supranume merită să atragă atenţia. Ipoteza de lucru pe care o propunem este aceea că aceste coincidenţe onomastice exprimă apartenenţa suveranilor-tizi la unul şi acelaşi clan aristocratic, parte a arhitecturii politico-antropologice a regatului Geţiei. Subliniem, la nivelul actual al informaţiilor, nu avem şi nu putem avea de-a face decât cu o ipoteză de lucru, pe care viitorul o poate confirma ori infirma; o atare dezbatere este însă necesară, fie şi numai pentru că pune în discuţie structurile intime de organizare şi putere din societatea getică, aproape deloc abordate - modelul pe care l-ar alimenta validarea acestei ipoteze fiind cel (de altminteri, larg răspândit în contemporaneitatea euro-mediteraneeană) al unei structuri politice dominate de un număr restrâns de familii extinse/clanuri. O obiecţie majoră care poate fi adusă este aceea că între personajele astfel asociate există decalaje temporale de 8/9 generaţii (7/8, în cazul Oroles-Rolles): Zalmoxes domneşte în primele decenii ale veacului V - Zalmodegikos, în prima treime a veacului III; Dromichaites I, la cumpăna dintre secolele IV/III - Dromichiaetes II, în primele decenii ale secolului I; în fine, Oroles, la cumpăna dintre secolele III/II - Rolles, în ultima treime a secolului I a.H.. Aceste decalaje se înscriu, totuşi, în limitele a ceea ce se numeşte „memoria vie a colectivităţii”: respectiv, intervalul acoperit de transmiterea informaţiei prin viu grai, fără distorsionarea semnificativă a acesteia. De asemenea, este de adăugat că avem numeroase exemple, în alte societăţi contemporane, în care perpetuarea unor antroponime înăuntrul aceleiaşi familii nobiliare, a depăşit chiar şi trei secole: spre exemplu, în celebra familie romană a Scipionilor, avem atestat un consul cu acest nume, Lucius Cornelius Scipio Barbatus, la anul 298 a.H., pentru ca, în anul 52 a.H., consul să ajungă Quintus Caecilius Mettelus Pius Scipio, după ce cel puţin o duzină de alţi Scipioni, efectiv înrudiţi18 au exercitat aceeaşi demnitate - iar exemple similare pot fi identificate cu uşurinţă şi în structurile aristocratice ale spaţiului grecesc, egiptean ori microasiatic.
Desigur, pentru a opera cu o atare prezumţie/stare de fapt, trebuie să fim pregătiţi, în prealabil, să acceptăm că diferenţele de organizare dintre societatea daco-getică şi cele romano-elenistice (în fond, tot statalităţi cu un solid fundament tribal) erau mult mai mici decât ne-am imaginat până acum.


BIBLIOGRAFIE:


A
Bibliografie suplimentară:
1Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, ediţie îngrijită de Radu Florescu, Bucureşti, 1982, p.55-65
2Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic-sec. X), coord. D.M.Pippidi, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1976, p.248-249
3Constantin Daicoviciu, Il paese di Dromichete, în Dacica. Studii şi articole privind istoria veche a pământului românesc, Bibliotheca Mvsei Napocensis, Muzeul de Istorie Cluj, 1970, p.97-100
4Constantin Daicoviciu, Ţara lui Dromichaites, în Emlekkonyv, Kelemen Lajos, Cluj, Bolyai Tudominyegyetem, 1957, p.179-182
5Magazin Istoric, XIII, nr.2 (143), februarie, 1979, Încercare de reconstituire a chipurilor realizata de pictorul Simion Tatu.

B
Autor: jr. Laurenţiu Nistorescu
Abstract:
The Problem of the Second Dromichiaetes
There is a strong probability that the Thracian general Dromichiaetes, defeated in the battle of Chaeroneea in the year 86 BC, during the first Mithridatic War, may be the ruler of the kingdom of Getia. The main argument in favour of this hypothesis is the following: while, at that time, Thracia was a kingdom vassal to Rome (which controlled it through an obeda.Chr.t royal clan and an important military disposition at the Macedonian border), Getia was able to develop unimpeded, expanding its territorial authority in the south of the Danube, possibly just at the beggining of this first Mithridatic War.
At least, three politonomastic correspondences - Zalmoxes/Zalmodegikos, Dromichaites I/Dromichiaetes II and Oroles/Rolles - could be identified on the ”royal list” of Getia. This suggests the existence, in the Getic political society of the second half of the first millennium BC, of several aristocratic families, that exercised their power in a more or less consensual manner.

Note:
1Appian, XII,35
2Appian, XII,41
3Appian, XII,18
4Appian, XII,45
5Appian, XII,55
6Dimpotrivă, niciunde în textul lui Appian, atât de atent chiar şi cu formaţiuni etno-politice minuscule, precum eneţii sau sintii, nu se face vreo referire la sancţionarea de orice natură a Traciei, ceea ce întăreşte presupunerea că nici o grupare militară reprezentând-o pe aceasta nu a fost angajată împotriva Romei.
7H.Daicoviciu 1968, p.78 şi urm.
8Strabon, VII,3,11
9Jordanes, XI,66
10Appian, XII,51. Caius Marius îl declară inamic public pe Sulla în anul 86, la doar câteva luni după victoria dobândită de acesta la Chaeroneea
11Livius, Epit., 92,95, Florus, I,39,6
12Appian, IX,30, Eutropius, VI,10
13V.Pârvan, p.53 şi urm.
14Cassius, XXXVII,10,2-3
15Pompeius Trogus, Epit., XXXII,3,16
16Lacunara „listă regală” a Geţiei are, în reconstituirea subsemnatului, următoarea înseriere: Zalmoxes - ... - Dromichaites (I) - ... - Zalmodegikos - ... - Rhemaxos - ... - Oroles - ... - Dromichiaetes (II) - Deceneu/Burebista - Dicomes - Rolles/Dapyx. O primă abordare a acestei reconstituiri, în Nistorescu, 2005, p.67-68
17O analogie întru totul aplicabilă găsim în utilizarea numelui de Ioan de către suveranii de la Târnovo şi voievozii Principatelor Dunărene din Evul Mediu: oricât de răspândit era în lumea lor numele de Ioan, relevant, ca simbol de legitimare politică, este însuşirea sa de către ocupanţii tronului.
18F.X.Ryan, tabelul ”Relationship between several roman noble families (c. 300-50 BC)”

Bibliografie:
• Eutropius, Breviarivm Historiae Romanane/Abridgement of Roman History, trad. John Selby Watson, George Bell & Sons, London, 1886
• Daicoviciu Hadrian, Dacii, Ed. Pentru Literatură, Bucureşti, 1968
• Appian din Alexandria, Historia Romana, trad. H. White, Ed. Loeb, Harvard University Press, 1972
• Gruen Erich, The last Generation of The Roman Republic, University of California Press, 1974
• Condurachi Emil, Burebista, succeseur du programme politique de Mithridate VI Eupator, în Acta Antiqua Academiae Scientarum Hungaricae, vol.26, 1978
• Pârvan, Vasile, Getica, o protoistorie a Daciei, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982
• Scullard H.H., From the Gracchi to Nero, Methuen, London, 1982
• Strabon, Geografia, vol. I, II, III, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, 1974, 1983
• Gruen Erich, The Hellenistic World and The Coming of Rome, University of California Press, 1986
• Jordanes, Getica, Ed.Nagard, Roma, 1986
• McGing B.C., The Foreign Policy of Mithridates VI Eupator King of Pontus, Leiden E.G. Brill, 1986
• Cassius Dio Cocceianus, The Roman History: The Reign of Augustus, trad. Ian Scott-Kilvert, Harmondsworth, Middlesex, England; New York, NY, USA, Penguin Books, 1987
• Pippidi D.M., Studii de istorie şi epigrafie, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1988
• Bevan Edwin R., The House of Ptolemy, Ares Publishers Inc, Chicago, 1989
• Petolescu C. Constantin, Decebal, regele dacilor, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1991
• Ryan Francis X., Rank and Participation in the Republican Senate, Franz Steiner Verlag Stuttgart, 1998
• Tsetskhladze Gocha R. (Ed.), The Greek Colonisation of The Black Sea Area, Franz Steiner Verlag Stuttgart, 1998
• Ruscu Ligia-Cristina, Relaţiile externe ale oraşelor greceşti de pe litoralul românesc al Mării Negre, teză de doctorat, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 2001
• Hazel John, Who's Who in The Roman World, Routledge, London/New York, 2002
• Bejan Adrian, Măruia Liviu, Istoria şi civilizaţia geto-dacilor, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2003
• Mommsen Theodor, The History of Rome, Books I-V, project Gutenburg electronic edition, 2004
• Nistorescu Laurenţiu, Statele DacoRomaniei, Ed.Waldpress, Timişoara, 2005