Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (3)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (28)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (16)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (45)
   Recenzii (7)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Dacia 3D (1)
   Ziarul personal (6)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (363)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

ARMATA ROMANĂ

Denumirea antică generală pentru armată, era miles. Etimologia nu este clarificată în totalitate. Aceasta a evoluat mult de la triburi războinice la apanaje aristocratice, la armată obligatorie şi profesionistă devenind o maşinărie de război eficientă, poate cea mai eficientă din istoria lumii, prin pragmatismul, extensia teritorială şi temporală pe care şi-a asigurat-o. Despre armata în era regală se ştiu puţine lucruri. În această perioadă, armata se trece de la faza "cetăţenească", la faza profesionistă. Superioritatea dobândind-o prin reforma lui Gaius Marius în anul 100 î.e.n.. În timpul regelui Romulus, societatea romană era constituită în 80 de curiae şi trei triburi. Din acestea au fost recrutaţi 8000 de pedites (infanterişti) şi 800 de celeres (călăreţi). Atunci pare să se fi născut schema zecimală, un călăreţ la fiecare 10 infanterişti. După introducerea de către Servius Tullius a census-ului, au rezultat 6 clase sociale din care se recrutau soldaţi în funcţie de echipamentul pe care şi-l permiteau. Patricienii de rang senatorial sau ecvestru, compuneau ofiţerimea. Cei bogaţi formau cavaleria grea, echipaţi ca şi grecii hopliţi, restul claselor (rorarii) erau înarmaţi cu armament uşor. Armata ajunge la 18 centurii de călăreţi, 82 de centurii de primă clasă (din care 2 centurii de ingineri), câte 20 de centurii din clasele a doua, a treia şi a patra şi 32 de centurii din clasa a cincea (din care 2 de trâmbiţaşi). Cea mai mare ruşine prin care a trecut armata a fost în timpul atacului Romei de către galul Brennus, în anul 387 î.e.n.. Locuitorii Romei au vrut să părăsească oraşul şi să se mute la Veii dar în ultimul moment situaţia a fost salvată. De aici intervin schimbări majore în armata romană. Prima schimbare majoră a fost renunţarea la falanga grecească introducându-se legiunea, îmbunătăţindu-se echipamentul, adoptându-se diverse tactici de luptă. În era republicană, serviciul armat devine datorie. Armata era ridicată anual, în legătură cu serviciul armat de un an, dar care se perpetua cu siguranţă an de an prin invitaţii ale comandanţilor (denumiţi evocati). Soldaţii erau selectaţi de comitete conduse de un magistrat denumit tribunus. La sfârşitul perioadei republicane numărul legiunilor ajunge la peste 50. Dacă Servius Tullius stabileşte fundaţia socială pentru o armată superioară, Publius Cornelius Scipio transformă armata serviană într-o maşină de război de succes. În perioada imperială armata ajunge la un număr de 60 de legiuni pentru ca Augustus să le înjumătăţească la 28 însumând 160.000 de soldaţi iar la sfârşitul perioade celor 5 Împăraţi Buni să atingă aproape 400.000 de soldaţi. Treptat, până în perioada imperială, durata serviciului obligatoriu creşte de la un an la minim 25 de ani, iar conducătorul suprem atât ierarhic cât şi adorat devine împăratul. Începând cu secolul al III-lea e.n. această practică a jurământului credinţei faţă de împărat va duce în final la numeroase cazuri de uzurpări şi războaie civile astfel încât în această perioadă şansele ca armată romană să fie atacată de o fracţiune rebelă sunt mult mai mari decât să fie atacate de popoare străine.

REFORMA LUI GAIUS MARIUS
La sfârşitul secolului al II-lea î.e.n., armata romană suferea la capitolul experienţă şi forţă umană. Astfel influentul Gaius Marius s-a folosit de poziţia sa pentru a reorganiza armata republicană romană. El a adoptat o măsură, tehnic ilegală, prin care a recrutat soldaţi din păturile sociale inferioare care nu întruneau condiţiile oficiale pentru încorporare. El a introdus organizarea legiunilor în cohorte, renunţând la sistemul bazat pe manipule. Noile legiuni aveau 10 cohorte, fiecare de 6 centurii a câte 80 de oameni. Prima cohortă ducea stindardul legiunii, o acvilă din aur sau argint. Această cohortă avea doar 5 centurii dar a 160 de soldaţi fiecare. Legiunile devin acum unităţi permanente nu ridicate doar în caz de urgenţă. Ca unităţi stabile ele devin mai eficiente şi dezvoltă un adânc devotament pentru comandaţi. De asemenea se începe standardizarea soldaţilor romani. Soldaţii bogaţi aveau echipament mai bun şi mai decorat şi de asemenea îşi permiteau să angajeze cărăuşi sau să închirieze măgari care să le transporte echipamentul. Marius a interzis aceste practici, standardizând echipamentul şi implementând o metodă de aranjare a întregului echipament şi o metodă de transport al lui, metodă cunoscută sub numele de "măgarul lui Marius". Reforma lui Marius a avut şi un puternic impact politic, acesta fiind începutul sfârşitului pentru republica romană.

COMPUNEREA UNEI LEGIUNI
Numele de legiune derivă din legio care semnifică taxă sau sechestru. Acesta îşi are originea în perioada republicană, când nu exista o armată permanentă ci doar una temporară, în care soldaţii erau adunaţi obligatoriu, iar odată starea de necesitate încheiată, erau lăsaţi la vatră. Această perioadă a durat până la reforma lui Marius (100 î.e.n.).
Legiunea în era republicană avea în componenţă, în mod normal 4200 de soldaţi. Fiecare legiune era împărţită în subdivizii, de câte 420 de soldaţi, numite cohorte. Fiecare cohortă conţinea câte o manipulă de 60 de triari, una de 120 de principali, una de 120 de hastati şi una de 120 de velites. Fiecare manipulă era împărţită în două centurii, fiecare comandată de câte un centurion. Acestea puteau fi împărţite mai departe în contuburnii, unităţi de câte 8 oameni.
Legiunea în era imperială era comandată de un legat. În această perioadă, în mod normal, legiunea era formată din 5280 de soldaţi. Ea era împărţită în 10 cohorte. Fiecare cohortă era formată din 480 de soldaţi cu excepţia primeia, care avea 960 de soldaţi. Cohorta era condusă de cel mai bătrân centurion aflat în componenţa ei. Cohortele erau împărţite în 6 centurii. Fiecare centurie era formată din 80 de soldaţi, cu excepţia celor din prima cohortă, care erau formate din 160 de soldaţi. Fiecare centurie era formată din 10 contuburnii, formaţii de câte 8 soldaţi care împărţeau acelaşi cort.

RANGURILE ŞI FUNCŢIILE ÎN ARMATA ROMANĂ
Legatus legionis. Comandantul suprem al legiunii. Acest post era ocupat de un cetăţean din clasa senatorială, ales de către împărat. De obicei avea experienţă militară ca tribun. Acest post era văzut de ocupant, ca o treaptă temporară în carieră, de aceea putea duce uneori la dezinteres.
Tribunus. Fiecare legiune avea 6 tribuni militari, care erau fii de senatori, sau din ordinul cavalerilor. De obicei tribunii erau împărţiţi în 3 perechi, care comandau pe rând, la intervale de 2 luni. Ei formau personalul legatului. Cel mai important era tribunus laticlavius care era al doilea în comanda legiunii. Acest post era treapta, de pe care se avansa în postul de legat. Restul de 5 tribuni se numeau tribunus angusticlavius.
Praefectus castrorum. Ocupantul acestui post era responsabil de mentenanţa castrului, aprovizionările, muniţie, echipament, antrenamente etc. Prefectul avea de obicei 50-60 de ani şi fusese anterior primus pilus. În lipsa legatului sau tribunului, comanda legiunii revenea prefectului.
Primus pilus. Acesta era centurion din prima cohortă, marele centurion al legiunii. Acesta, cu ceilalţi 4 centurioni din prima cohortă, formau Prima Ordines. Restul centurionilor, de obicei serviseră ca şi soldaţi în legiuni, dar uneori erau numiţi direct dacă proveneau din clasa cavalerilor. Denumirea se traduce prin "prima suliţă". Rolul său era de a se asigura de bunul mers al lucrurilor zilnice pentru forţa armată aflată în subordinea sa.
Centurionul. Centurionul era comandantul unei centurii. El se bucura de un deosebit respect şi consideraţie printre soldaţi. Când soldaţii mărşăluiau, centurionul călărea. Centurionul purta un baston de obicei din viţă de vie şi uşor încovoiat cu care bătea (ca pedeapsă oficială) soldaţii indisciplinaţi. Centurionii erau mutaţi destul de des între legiuni şi între provincii. Remarcabil în cazul centurionilor este faptul că de obicei mureau în serviciu, cariera militară fiind de obicei viaţa lor.
Optio. O centurie putea avea unul sau doi centurioni. Al doilea sau al treilea, în succesiunea comenzii venea optio, persoană desemnată de centurion. Optio purta hastila în luptă, fiind aşezat în spatele centuriei de care aparţinea. Un optio se afla pe acelaşi plafon cu purtătorii de stindarde primind leafă dublă.
Principales. Funcţionari fără grad, însărcinaţi să ajute ofiţerii.
Tesserarius. Soldaţii din aceste posturi erau în principiu responsabili de pază. Numele derivă de la tessera, tăbliţa pe care era trecută parola de noapte în castru.
Immunes. Soldaţi erau scutiţi de munci indezirabile, din cauza responsabilităţilor în plus faţă de soldaţii obişnuiţi. Cei care erau în perioada de probă se numeau discens.
Vexillarius. Soldat responsabil cu transportul vexillum-ului. Era cel mai important dintre imuni.
Imaginifer. Soldat responsabil cu transportul simbolului imperial.
Cornicer. Soldat responsabil cu semnalele acustice de luptă.
Exploratores Soldaţi ce pot fi priviţi drept spionajul extern. Erau consideraţi parte integrantă a cavaleriei. Mărşăluiau înaintea armatei chiar cu zile întregi avans. Erau organizaţi în unităţi de expeditus. În ambele cazuri, profilul militar le cerea să umble mult timp îmbrăcaţi în haine civile. La începutul armatei romane nu existau diferenţe între speculatores şi exploratores, existând doar corpurile de cercetaşi. Diferenţa a survenit oarecum natural şi în linii mari a rămas neschimbată chiar dacă unităţile de spionaj au suferit multe modificări în funcţie de evoluţia armatei în general.
Speculatores. Membrii ai Gărzii Pretoriene ce pot fi priviţi drept contraspioni, în termeni moderni sau altfel spus, spionajul intern. Erau specializaţi în culegerea de informaţii, asasinate etc.
Frumentarii. În general împăratul roman întâmpina dificultăţi în crearea unui serviciu specializat de spionaj. Astfel, Hadrian a găsit o soluţie de a pune bazele unui serviciu de curierat care să înlocuiască utilizarea Gărzii Pretoriene în acest scop printr-o reţea de ataşaţi militari care în plus aveau rol de spioni, specializaţi în culegerea de informaţii, destabilizări de situaţii în câmpurile operative şi manipularea anumitor persoane din conducerea teritoriile vizate. Denumirea vine de la aparatul birocratic care se ocupa de colectarea taxelor agricole. De multe ori, acoperirea acestor ataşaţi era distribuirea cerealelor în castre. În parte din cauza activităţii lor, în parte din cauza abuzurilor, au ajuns să fie detestaţi atât de clasa conducătoare cât şi de segmentul social în care acţionau, astfel încât Diocleţian va desfiinţa acest serviciu. Sentimentele negative faţă de ai au crescut atât de mult încât în cercurile politice, asocierea cu acest serviciu putea duce la ruina carierei politice. Acesta a fost motivul pentru care, în 217, Macrinus, prin numirea în Senat al lui Marcus Oclatianus Adventus, fost comandant al Gărzii Pretoriene şi al acestui serviciu, a dus în final la distrugerea carierei sale politice şi la mari cutremure în organizarea Romei.
Agentes. După desfiinţarea serviciului frumentarii, Diocleţian, probabil în jurul anului 319, a pus bazele serviciului Agentes In Rebus, care se ocupa de curieratul în Imperiu. Pe lângă serviciul poştal (cursus publicus), în sarcina acestui serviciu mai intrau transmiterea de comenzi şi ordine, precum şi paza drumurilor şi rutelor de curierat. Deşi se pare că au existat şi rare cazuri de spionaj şi abuzuri, acestea au fost probabil impuse de excepţionalul situaţiei.
Venatores. Detaşament militar din cadrul serviciului de spionaj în faţa inamicului.
Milites gregarius. Soldaţii obişnuiţi.
Velites. Categorie de soldaţi din păturile inferioare, erau dotaţi cu suliţe şi pectorale. În luptă erau aşezaţi în faţa infanteriei pentru a arunca prima rundă de suliţe, după care se retrăgeau în spatele liniei. Au fost cunoscuţi de-a lungul vremii sub diferite nume: ferentarii, procubitores, leves. Nu erau organizaţi în formaţii distincte ci erau ataşaţi unei hastati manipule.
Accensi velati. Categorie de soldaţi suplimentari, din perioada regatului, neînarmaţi, care îi înlocuiau pe cei căzuţi în luptă. Aveau uneori sarcina să amenajeze drumurile pe care se deplasau trupele. Ulterior, în perioada republicană, aceşti soldaţi sunt cunoscuţi ca ordonanţe în slujba ofiţerilor. În timpul Principatului, aceste detaşamente se ocupau de construcţia drumurilor în Italia, dar formau şi un colegiu de privilegiaţi, fără rol militar, în care erau cuprinşi membri din ordinul ecvestru şi chiar liberti.
Tirones. Tânăr recrut.
Fabri. Ingineri şi arhitecţi.
Mercatores. Comercianţi.
Scribae armamentarii. Funcţionari însărcinaţi cu evidenţa armamentului.
Actuarii. Subofiţeri cu funcţii contabile, privind inventarele şi aprovizionarea unei unităţi militare.
Aquarii. Soldaţi ale căror obligaţii constau în aprovizionarea cu apă a trupelor; făceau parte din grupul de pompieri alături de siphonari.
Calones. Sclavi sau servitori, persoane cu diverse îndatoriri de funcţionari, secretari, îngrijitori de cai, fierari, bucătari etc.
Muliones. Sclavi specializaţi în îngrijirea turmelor de animale sau transportul de mărfuri.

DECORAŢIILE
Corona aurea. Coroana aurită era oferită centurionilor şi principalilor pentru fapte deosebite precum rezistenţa şi apărarea unui loc strategic.
Corona vallaris. Era realizată din aur şi oferită primului soldat care forţa palisada inamică.
Corona muralis. Era realizată din aur şi era oferită primului soldat care escalada zidul unei fortificaţii inamice asediate.
Corona civica. Era realizată din frunze de stejar şi era oferită soldatului care prin fapte de vitejie salva viaţa altor soldaţi. Oferea mari privilegii sociale.
Corona graminea (obsidionalis). Era realizată din iarba unde avea loc fapta de vitejie. Se referă la salvarea unei formaţii de luptă într-un asediu. Era una din decoraţiile rar oferite.
Hasta pura. O suliţă de argint oferită se pare la terminarea serviciului unui primus pilus.
Vexillum. Un stindard de argint în miniatură.

PEDEPSELE
Castigatio. Pedeapsă corporală.
Pecunaria multa. Pedeapsă financiară.
Munerum indictio. Pedeapsă prin prelungirea serviciului militar.
Militatiae mutatio sau Gradus deiectio. Degradare.
Missio ignominiosa. Excludere din armată.
Execuţie. Pedeapsa cu moartea pentru fapte extrem de grave.
Decimare. Pedeapsa cu moartea pentru un grup de persoane din care se alegea aleator tot a zecea persoană. Aceştia erau decapitaţi sau omorâţi cu pietre de colegi.
Dizolvarea unei unităţi. Măsură rară, în general din cauze de raliere politică faţă de uzurpatori, se pierdeau drepturile de la terminarea serviciului militar.

TACTICI DE INFANTERIE
Fără ordine pe câmpul de luptă în cele mai mici detalii, totul se destrăma. Pentru un succes sigur, armata romană a ajuns să deţină numeroase tehnici care să oprească confuzia pe câmpul de luptă şi să asigure victoria cu eficienţă.
Printre aceste tehnici se aflau formaţiile de luptă.
Aşezarea unităţilor legiunii. Cel mai adesea se întâlneşte aşezarea Triplex Acies. În această situaţie, unităţile sunt aranjate pe trei rânduri (axe). Pe rândul din faţa (acies prima), se aşezau 4 cohorte. Pe al doilea rând (acies secunda) se aşezau 3 cohorte. Pe a treilea rând (acies tertia), încă 3 cohorte. Rândurile din spate aveau rolul de acorda suport celor din faţă, iar ultimul în plus proteja şi flancurile. În funcţie de teren şi aşezarea adversarului, existau 7 variaţii consacrate ale acestei aşezări a trupelor.
Formaţii de luptă ofensive. "Capul de porc" era formaţia ofensivă folosită în câmp deschis. În aceasta formaţie, soldaţii se aşezau în "V" cu vârful spre inamic, pe două rânduri, cu scuturile apropiate şi spadele scoase printre scuturi. Astfel se forţa spargerea frontului inamic. În cazul asediului unei cetăţi se folosea formaţia denumită ţestoasă (testudo). Pentru a forma această grupare, unitatea se aşeza în careu, soldaţii de pe margini formau ziduri laterale din scuturi, iar cei din mijloc formau un plafon protector din scuturi. Istoricii antici spun că această formaţie ar fi fost atât de eficientă încât ar fi putut susţine un car în mişcare.
Formaţii de luptă defensive. Când erau înconjuraţi de inamici, soldaţii romani foloseau formaţii de luptă închise. Ele puteau avea forma de careu sau rotunde. În ambele situaţii, soldaţii formau un zid de scuturi, în interiorul formaţiei aflându-se comandantul sau comandanţii unităţii.
Alegerea terenului. Generalul încerca să aleagă pe cât posibil poziţia cea mai bună în teren. Terenul ideal era în partea superioară a unei pante nu foarte înclinate şi de preferat cu un râu la baza pantei. Dacă terenul nu convenea armata aştepta în fort până inamicul pleca, începând apoi urmărirea. Dacă terenul era acoperit de iarbă înaltă, se instalau diverse obiecte ascuţite care răneau soldaţii sau animalele.
Anihilarea resurselor inamicului se realiza în două moduri: prin atacarea directă a resurselor şi capturarea sau distrugerea lor sau prin tăierea accesului la ele.
Semnalele în luptă. Pentru a transmite ordine în luptă sau pentru a atrage atenţia asupra un unor ordine ce vor urma, se foloseau diverse semnale. Cele sonore erau realizate cu diverse dispozitive de suflat precum cornu, tuba, bucina sau lituus în cazul cavaleriei, de asemenea mai rar se foloseau tobele. Semnalele acustice puteau să dea ordine directe sau să atragă atenţia soldaţilor să privească dispozitivele care transmiteau semnale vizuale, în majoritatea cazurilor prin intermediul stindardelor.
Asediul. Asediul se realiza prin utilizarea a diverse tactici (formaţii de luptă precum testudo, săparea de tunele pentru acces în fort sau surparea zidurilor), prin utilizarea a diferite arme (artileria) şi asistaţi de diferite formaţii de luptă.
Urmărirea adversarului în retragere, nu era considerată o tactică care să se realizeze rapid şi în forţă. De obicei se analiza cu atenţie şi înţelepciune dacă adversarul încolţit nu era în stare să depună o ultimă rezistenţă, care să irosească resurse.

GARDA PRETORIANĂ
În timp ce staţionau în Roma, pretorienii nu purtau armură sau scut, ci doar tunică şi sabie. Pe câmpul de luptă, erau echipaţi în linii mari ca şi legionarii, însă principial cu echipament mai ornamentat.
Praetorul, era titlul consulului comandant suprem al armatei. La început, Garda Pretoriană era un nume generic, care denumea o unitate de elită, al cărei rol era să-şi protejeze comandantul. Astfel de unităţi au apărut în perioada Republicii târzii. După înfrângerea lui Antonius, Augustus a formalizat unităţile pretoriene. Erau 9 cohorte a 500 de soldaţi fiecare. Înainte de secolul II î.e.n., o astfel de cohortă era condusă de un tribun de rang ecvestru. Augustus, a creat două posturi de conducere, ocupanţii fiind denumiţi Prefecţi Praetorieni. Împăratul Tiberius, a întărit şi mai mult Praetorienii, care, drept recunoştinţă au adoptat ca simbol al unităţii, semnul zodiacal al Împăratului: scorpionul. Rolul principal al Gărzilor Praetoriene era de a proteja împăratul, apoi ca forţă de intervenţie în Roma, dar dacă situaţia o cerea se alătura armatei pe câmpul de luptă. Recrutarea se făcea de multe ori din rândul veteranilor de elită. Odată cu creşterea influenţei politice, gărzile pretoriene s-au implicat din umbră, din ce în ce mai mult în politica imperiului, susţinând conducătorii sau uzurpatorii, fapt ce a contribuit în foarte mare măsură la destrămarea imperiului.

UNIFORMELE DIN ARMATA ROMANĂ
Uniforma tribunului. Purtau pe poala mantiei un bandă lată de purpură. La cei de rang senatorial ea era lată (laticlavi), iar la cei de grad ecvestru era mai îngusta (angusticlavi). Purtau mantie atârnată pe un umăr cu o fibulă. Casca lor era dotată cu un penaj bogat şi multicolor. Gladiusu-ul era atârnat pe o curea aşezată diagonal pe piept. Purtau pantaloni până deasupra genunchilor. Ofiţerii superiori aveau dreptul să poarte cizmuliţe şi paludamentum, o fâşie de stofă în jurul taliei.
Uniforma legionarului din republica târzie. Uniforma tipică acestei perioade era alcătuită din zale inelare cu strat dublu pe umeri, coif de bronz de tip Montefortino cu creastă din păr de cal, scutul fiind de formă ovală şi curbat după axa longitudinală.
Uniforma centurionului din republica târzie. Pentru a putea fi deosebiţi de soldaţii din subordine, centurionii avea uniforme care se distingeau prin: apărătoare pentru tibii, portul unui băţ răsucit de viţă de vie, portul sabiei pe şoldul stâng, echipament decorat.
Uniforma legionarului imperial. Soldatul din această perioadă era echipat cu coif de tip galic, armură segmentată, sabie purtată pe şoldul drept, scut de obicei dreptunghiular şi curbat după axa longitudinală. Uniforma a suferit modificări în timpul războaielor dacice, din cauza armei specifică acestui popor: falxul. Pentru a contracara efectele acesteia, uniformei standard i s-a adăugat o apărătoare pentru antebraţ sau braţ, uneori doar pentru braţul drept cel stâng fiind protejat în mare măsură de scut, apărătoare pentru tibie şi două lamele în cruce pe coif.
Uniforma centurionului din imperiul timpuriu. Faţă de perioada precedentă, uniforma diferă prin decoraţiile mai bogate ale echipamentului şi prin creasta transversală de pe coif, realizată din păr de cal sau pene.
Uniforma purtătorului de standard. Uniforma acestui soldat se remarcă prin pielea de animal purtată peste coif, ale cărei labe erau prinse încrucişat pe piept. Cel mai adesea se întâlneşte pielea de lup şi de urs. Pielea de leu se pare că era rezervată gărzilor pretoriene.
Uniforma cornicenului. Cornicenul sau trâmbiţaşul avea uniforma purtătorului de standard, în plus având trompeta prin care transmitea ordine soldaţilor sau îi atenţiona să-i privească pe cei care le dădeau ordine.

ARMURA ROMANĂ
După decretul din 123 î.e.n., statul a început să aprovizioneze legiunile cu echipament. Uneori, aprovizionarea se făcea cu echipament nou şi îmbunătăţit, uneori cu echipament în parte nou, în parte refolosit. Fiecare tip de armură are multe subvariaţiuni.
Lorica musculata. În perioada de început, soldaţii romani purtau platoşe în stilul grecesc hoplit, decorate cu modele musculare, animaliere, vegetale etc. În timp, acest tip de platoşă, a rămas rezervat doar rangurilor înalte. Nu s-a găsit nici un exemplar pe cale arheologică, dar ele sunt bine cunoscute din exemple statuare. Aceste platoşe erau dotate cu bucăţi de piele (pteruges), care protejau braţele şi coapsele la contactul cu platoşa metalică. Cele de paradă erau realizate doar din piele şi frumos ornamentate.
Lorica hamata. Denumirea se traduce prin "armură cârlig", care provine de la cârligul cu care se prindea pe umeri. Originea este disputată şi este atribuită cu probabilitate galilor. În armata romană, se pare că a fost introdusă în prima jumătate a secolului II î.e.n.. O astfel de za cântărea în jur de 7 kilograme. Asigura protecţie şi libertate de mişcare excelente. Împreună cu zaua, se folosea o curea care scădea din greutatea care cădea pe umeri. Pe sub za, se purta o haină denumită subarmalis. Variaţiuni ale acestei armuri, s-au folosit mult timp după căderea imperiului roman.
Lorica squamata. Denumirea se traduce expresiv prin "armură cu solzi". Această armură, consta din rânduri de solzi de fier sau bronz ce se suprapuneau parţial, semănând mai mult cu un penaj decât cu solzi. Acest tip de armură era mai uşor de fabricat şi implicit devenea mai ieftin decât o armură de tip lorica squamata. Dezavantajul era, că oferea mai puţină protecţie şi libertate de mişcare. Cel mai mare dezavantaj, apărea la loviturile de înţepare de jos în sus.
Lorica plumata. "Armura cu pene" era o variantă mai complexă, o combinaţie a celor două anterioare. Pe o armură cu inele se ataşau solzi metalici. Aceştia fiind ataşaţi doar la vârf, se mişcau în vânt ceea ce le oferea o asemănare cu penajul unei păsări.
Lorica segmentata. Pare a fi un stil de armură dezvoltată de romani, cu unele proprietăţi împrumutate de la echipamentul de protecţie al gladiatorilor. Era construită din bucăţi de fier laminat, legate între ele prin intermediul unor curele de piele şi cârlige metalice, rezultând o protecţie flexibilă şi eficientă. Primele armuri de acest tip, au început să fie folosite în timpul lui Augustus. După Tiberiu, această formă de armură pare să fie folosită din ce în ce mai puţin, iar declinul ei total pare să fi avut loc în a doua jumătate a secolului al II-lea e.n. Există doua tipuri majore ale acestei armuri: Corbridge şi Newstead. Crobridge se împărţea la rândul lui în două subtipuri: Corbridge A şi Corbridge B funcţie de felul lamelelor de pe umeri şi felul cum erau acestea prinse de cele de pe corp. Tipul Newstead, intră în utilizare în secolul I e.n., diferenţa majoră fiind numărul de cârlige şi curele care prindeau lamelele între ele. Împreună cu aceste armuri se purta şi o eşarfă (focale) care protejau gâtul soldatului de armura pe care o purta.
Pectorale. Placă de metal de aproximativ 20 cm2, purtată pe piept pentru a proteja organele interne vitale. Erau purtate de hastati şi triarii.

ECHIPAMENTUL SOLDATULUI ROMAN
Întregul echipament al soldatului cântărea în jur de 40 kg.
Balteus. Denumirea dată centurii în imperiul timpuriu, denumite mai apoi cingulum militare, erau semnul distinctiv al soldatului, cetăţeanul civil neavând voie să poarte centură. Ea era realizată din piele şi dotată cu cataramă puternică, de multe ori era acoperită cu plăcuţe de metal ornate sau realizată doar din aceste plăcuţe. Ele puteau fi acoperite cu folii de metal preţios. Această centură era folosită pe de-o parte pentru a prelua o parte din greutatea armurii de pe umeri, iar pe de altă parte pentru a se agăţa de ea armamentul. În prima jumătate a secolului I e.n., mulţi soldaţi purtau două centuri. Pe una se agăţa sabia, iar pe a doua se agăţa pumnalul. Sabia era purtată pe dreapta de către soldaţi şi pe stânga de către ofiţeri. În imperiul târziu se renunţă la această diferenţiere. Centurile erau relativ înguste şi erau placate cu bucăţi de metal pe toată lungimea. Bucăţile de metal puteau fi bogat ornamentate. Cele mai multe ornamente erau bătute, uneori prin placare cu cositor şi în cazuri mai rare, acoperite cu foietaj de metal preţios. În secolele I şi al II-ea e.n., de centuri se agăţau (sporran) bucăţi de piele care apărau organele genitale. Dar slaba protecţie oferită de aceste bucăţi de piele par a le recomanda drept un simbol al statutului soldatului şi al masculinităţii sale.
Caligae. Denumirea latină pentru sandale. Erau confecţionate din piele, pe talpă erau dotate cu crampoane din metal. Au fost în folosinţă până în secolul al II-lea e.n. după care încep să fie înlocuite de încălţări complete de tip bocanc. Se păstrează nenumărate urme ale tălpilor pe cărămizi, sau găsit şi exemplare păstrate în bune condiţii.
Tunica. Cămaşa standard, purtată de soldat. Era confecţionată din lână. Se pare că era generalizată culoarea roşie, dar acest fapt nu este demonstrat.
Bracae. Pantaloni până sub genunchi din material textil sau piele, purtaţi în perioada rece. În rest, pantalonii erau împotriva standardelor armatei romane.
Sagum sau Paenula. Mantia era echipamentul care proteja soldaţii împotriva ploii şi parţial a frigului. Era confecţionată din lână. În funcţie de tipul de lână folosită, mantia avea culoarea gri sau crem închis. Uleiurile conţinute natural de lână o făceau practic impermeabilă. Mantia avea în timpul nopţii rolul de pătură. În funcţie de modul de realizare, mantia putea fi dreptunghiulară, fiind prinsă pe umăr sau la gât cu o fibulă, caz în care era numită sagum sau rotundă caz în care se numea paenula. Mantia rotundă putea fi semicirculară caz în care se prindea în faţă cu o fibulă, sau circulară, caz în care nu era nevoie de fibulă deoarece avea o gaură în mijloc prin care intra capul, astfel sprijinindu-se direct pe umeri. Mantia rotundă era de obicei dotată cu glugă.
Loculus. Ghiozdan.
Focale. Eşarfe care protejau pielea de armură.

COIFURILE ROMANE
Armura romană a fost puternic influenţată de vecinii Romei. Astfel în prima fază, coifurile romane erau predominant în stil grecesc şi confecţionate din bronz. După cucerirea galilor, imperiul a angajat pricepuţii fierari gali pentru a confecţiona coifuri pentru armată în stilul galic şi din fier. Acesta se generalizează şi rămâne în linii mari neschimbat pentru mult timp. În perioada târzie a imperiului, stilul coifurilor este puternic influenţat de persani şi sarmaţi. Diferitele tipuri de coifuri romane sunt denumite după locaţia descoperirii primelor exemplare. În timpul marşului, coiful se agăţa de umăr cu o sfoară legată de un inel din vârful calotei. De obicei căştile sunt inscripţionate cu numele posesorului şi al unităţii din care făcea parte. Penajul este folosit majoritar la parade, uneori şi pe câmpul de luptă dar mai ales de către ofiţeri. Acesta, având o lungime de până la 50 cm, făcea soldatul să pară mai înalt şi mai impunător. El se pare că era colorat în funcţie de arma şi gradul posesorului.
Tipul Montefrino. Coifuri folosite începând cu secolul al IV-lea î.e.n. până în jurul anului 50 e.n..
Tipul Coolus C. Tip de coif purtat în perioada lui Augustus şi Tiberiu. Se diferenţiază prin cozorocul metalic.
Tipul Coolus E. Diferenţa faţă de tipul precedent constă în suporturile pentru crestele de păr de cal sau pene. Creasta din vârful coifului de această dată era prinsă într-o formă metalică de "U" lungă, spre deosebire de perioada republicană când accesoriile erau prinse într-un tub scurt.
Tipul Gallic H. Se diferenţiază prin gravurile de sprâncene şi prin apărătoarea de gât care era mai înclinată. Acest tip este folosit în secolul I e.n.
Tipul Italic G. Folosit în secolul al III-lea e.n..
Tipul Spangenhelm. Stil copiat copiat de la sarmaţi, era confecţionat din bucăţi de fier laminat (4 până la 6), aşezate în formă de castron şi prinse cu benzi metalice. Sunt adoptate de romani în secolul al III-lea e.n. şi continuă să fie folosite inclusiv de armatele europene până în secolul al VII-lea e.n..
Tipul Ridge. Acest tip este folosit până în secolul al IV-lea e.n. şi apare ca un subtip de final al celui galic. Diferenţele constau în două benzi metalice încrucişate, prinse pe vârful coifului, în apărătorile pentru obraji, cele pentru gât şi uneori apar şi cele pentru nas. Acest tip a fost realizat în mari cantităţi atât pentru infanterie cât şi pentru cavalerie. În timpul folosirii lor, conducerea imperiului a redus armura oferită soldaţilor pentru micşorarea costurilor. De multe ori singurele elemente de armură oferite erau coiful şi scutul.
Casca de cavalerie, întâlnită şi în a doua jumătate a secolului al III-lea e.n., este realizată cu bogate decoraţii. Acestea precum şi unele căşti de paradă şi mai rar cele folosite pe câmpul de luptă, sunt dotate cu viziere în forma de faţă umană.

SCUTURILE ROMANE
Scutum. Deşi au existat variaţiuni ale scutului de-a lungul timpului, tipologia este relativ constantă. Denumirea latină pentru scut este scutum. Elementele constructive sunt placa de lemn, dreptunghiulară, ovală sau rotundă, primele două tipuri, curbate după axa verticală pentru a se plia în jurul corpului, realizată din 3 straturi. Cele exterioare din scânduri verticale, iar cel interior din scânduri orizontale, toate lipite între ele, probabil cu un adeziv lichid, grosimea fiind de 1-2 cm, mai gros în mijloc şi mai subţire la margini. Cel mai adesea se foloseau stejarul şi mesteacănul probabil din cauză că se aşchia mai puţin la lovituri. Placa de lemn se îmbrăca în diverse materiale precum pânze de lână, pâslă sau piele. Marginea se realiza din lamele de bronz nituite. Marginile descoperite de arheologi denotă prin grosimea lor redusă că ele nu puteau avea rol de protecţie împotriva loviturilor, ci doar rol decorativ sau de fixare a pieselor componente. Nu toate scuturile erau dotate cu margini metalice. În spate erau prinse mici scânduri pentru prindere, învelite în piele. Scuturile erau probabil dotate şi cu bretele pentru transportul în timpul marşului. În mijlocul scutului, se realiza un orificiu dotat cu un mâner orizontal, în interior, care uşura prinderea scutului (apucarea se făcea de sus în jos), acest orificiu fiind acoperit în partea frontală, cu o bucată de metal boltită denumită umbo, care putea avea diferite forme exterioare: rotundă, rectangulară, hexagonală. Din modelele sculpturale se pare că se dorea un paralelism între forma scutului şi forma exterioară a umbo-ului. Scuturile erau, de obicei, bogat ornamentate. Cel mai des întâlnit model este cel dedicat lui Jupiter cu aripi şi fulgere. Aceste decoraţiuni apăreau doar pe scuturile cetăţenilor romani. Printre auxiliari, se întâlnea adesea motivul ghirlandei, care se pare că semnifica victoria în luptă. La auxiliari, decoraţiunile aveau un caracter mai mult ornamental decât simbolic şi mai cuprindeau diverse forme simple precum stele, cercuri, flori etc. În perioada târzie, se recurgea la simple forme geometrice. Uneori pe scuturi se treceau informaţii despre soldat şi unitatea din care făcea parte pentru recunoaştere în luptă cu rol de răsplată sau pedeapsă funcţie de comportamentul în luptă. Scutul roman atingea o greutate de până la 10 kg şi dimensiuni de până la 1,5 m înălţime şi 70 cm lăţime. Pe lângă metoda clasică de utilizare, acest scut masiv era utilizat pentru doborârea inamicului de către soldatul care alerga.
Clipeus. Un alt tip de scut este cel oval sau hexagonal care proteja doar bustul. Construcţia era în linii mari asemănătoare cu tipul precedent.
Parma. Cavaleria şi infanteria uşoară, purta un scut rotund. Construcţia este identică.

ARMELE ROMANE
Pilum. Lancea romană avea un stil aparte. Era făcută pentru a se îndoi după înfigerea ei în scutul inamicului, trăgându-i-l astfel în jos. Lungimea totală era de aproximativ 2 m. Era confecţionată dintr-o coadă de lemn de care era prins vârful lung metalic, printr-un corp metalic în formă de trunchi de piramidă, fixat prin trei nituri. La sfârşitul secolului al II-lea e.n., a început să se adauge o bilă de plumb, care mărea distanţa de aruncare, stabilitatea în zbor şi forţa de impact. Lancea a fost folosită până perioada târzie a imperiului.
Hasta. Suliţa romană a început să fie folosită de unităţile de triari din epoca republicană, iar după reforma lui Marius, suliţa a devenit armă standard aflată în dotarea soldatului roman. Avea corp de lemn (hastille), vârf de fier (cuspis) filiform sau romboidal cu înmănuşare tubulară cu o lungime de aproximativ 20 cm, uneori lustruit şi arar îmbrăcat în foi metalice preţioase probabil pentru paradă şi călcâi de fier, conic. Lungimea totală ajungea la aproximativ 1,5 m.
Gladius. Spada scurtă după model celto-iberic. Polybius ne comunică că acest tip de armă, a fost introdus în armata romană după războaiele punice. Scopul principal al acestei arme era împungerea, metodă eficientă în atacul în care soldaţii sunt strâns grupaţi, folosirea sabiei prin tăiere verticală, orizontală sau oblică prin mişcări ample expunea corpul soldatului. În perioada târzie a imperiului gladiusul este înlocuit treptat de sabia lungă după model barbar. Principalele tipuri de gladius sunt:
Mainz. Lama avea o lungime de 50-55 cm, tăişurile aveau o formă concavă. Acest tip este întâlnit până în vremea lui Tiberius.
Fulham. Lungime de 50-55 cm, tăişurile paralele, lama puţin mai îngustă la vârf.
Pompei. Lungime de 45-50 cm, tăişuri perfect paralele.
Tecile pentru gladius erau realizate din lemn sau piele şi deseori dotate cu ornamente metalice în volută. Erau dotate cu două inele pentru legarea de curea.
Spatha. Spadă folosită de cavalerie, era considerabil mai lungă decât gladiusul (în jur de 90 cm) şi destinată tăierii. Avea garda cubică, masivă. Numărul mare de barbari din perioada târzie a armatei romane foloseau spatha. Era acceptată de conducătorii armatei deoarece cerea antrenament mai puţin şi disciplină mai scăzută.
Parazonium. Sabie ornată bogat, de obicei cu mâner în formă de cap de acvilă. Era purtată de ofiţerii superiori.
Pugio. Pumnal purtat de legionari pe o curea diferită de cea pentru gladius, este folosit începând cu secolul al II-lea î.e.n. până în secolul al II-lea e.n.. Avea o lungime de 20-25 cm şi o lăţime de 4-6 cm. Teaca metalică era ornamentată şi dispunea de două perechi de inele pentru suspendare la curea, o pereche la gura tecii şi una la mijlocul ei.
Clunaculum. Pumnal cu lama mică, se purta la spate în timpul activităţilor non-combative.
Lancea. Armă care înlocuieşte pilum-ul începând cu secolul al III-lea e.n..
Spiculum şi Verunculum. Variante ale pilum-ului folosite în timpul lui Diocleţian.
Veruta. Suliţa folosită în perioada imperială târzie.
Arcus. Arcul.
Sagittae. Săgeata.
Funda. Praştia.
Plumbatae sau Mattiobarbuli. Proiectile de plumb în uzul infanteriei. Erau scumpe şi relativ greu de produs dar extindeau cu succes raza de acţiune a infanteriei.
Manubalista. Armă folosită de cavalerie, menţionată de autori antici (Arrian, Tactica, 43.1), utilizată poate şi de infanterie, era o copie la scară mai mică a balistei. Un model antic a fost descoperit la Xanten. Piesa metalică avea dimensiuni de 28X21cm.
Clava. Buzduganul a fost folosit de armata romană în secolul al II-lea e.n.. Era alcătuit dintr-un corp metalic cu înmănuşare tubulară, dotat cu vârfuri masive ascuţite. Corpul metalic era fixat pe o coadă din lemn.
Securis. Puţin folosită în perioadă imperială, câştigă importanţă după secolul al V-lea e.n.
Amentum. Aruncător.
Cârligul de asediu.

VEXILLA ROMANĂ
Vexilla era un element de recunoaştere al unei unităţi. Un astfel de însemn deservea 1000-2000 de soldaţi. Ele erau construite dintr-o bucată de lemn înaltă de care era legată o bucată de lemn orizontală, probabil printr-o legătură mobilă. De aceasta din urmă, era agăţată o bucată de pânză rectangulară, cel mai adesea din lână. Pânza cel mai adesea era de culoare roşie, dar se cunosc şi cazuri albastre, probabil şi altele. Pe acest fond colorat, se imprimau motive care în general erau numele şi simbolul legiunii sau unităţii respective, uneori şi numele comandantului, precum şi ornamente marginale. În vârful stindardului se găsea adesea un ornament în formă de vârf de suliţă şi mai rar în forma de frunză sau alt element animalier, vegetal sau antropomorf.

VIAŢA UNUI SOLDAT
Viaţa unui soldat consta din activităţi zilnice regulate. La fiecare 15 zile, soldaţii îşi primeau raţia. Fiecare primea o raţie de pesmet (buccellatum) jumătate de obroc de grâne (frumenti) ca supliment. Un soldat consuma în medie 300 de kg de cereale anual. Carnea se achiziţiona majoritar de la comercianţi sau era procurată prin vânătoare. Meniul soldaţilor mai conţinea brânză, ulei şi miere. Pe lângă comercianţi alte surse de mâncare erau animalele crescute şi plantele cultivate de însăşi formaţia militară, vânătoarea, pescuitul şi pachetele trimise de rude care sunt bine atestate în corespondenţă. Fiecare soldat primea o simbrie anuală care însă era mică, aproximativ 100 de denari anual cu variaţii semnificative de-a lungul timpului. Dar prada de război se împărţea soldaţilor care nu doar compensa simbria mică ci putea chiar să îmbogăţească soldaţii. O altfel de răsplată era acordarea de terenuri nou cucerite. Cu cât era mai mare rangul soldatului cu atât putea primi mai mult pământ. Cezar a fost primul care a împărţit întreaga pradă de război în mod egal tuturor soldaţilor.
Soldaţii trebuiau să se menţină în formă. Pe lângă activităţile zilnice, soldaţii aveau antrenamente specializate în cadrul cărora alergau pe teren plat sau dotat cu obstacole, antrenament militar specific, lunar se organiza un marş de aproximativ 30 km, în care soldatul transporta echipamentul complet.
O altă activitate zilnică demnă de notat era marşul care în medie era de până la 20 km pe zi, marş în timpul căruia fiecare soldat îşi ducea singur propriul echipament. Utilizarea sclavilor a fost interzisă începând de la reforma lui Marius. Acesta a şi implementat un mod de transport al echipamentului care a rămas cunoscut sub numele de "măgarul lui Marius" prin care o parte din echipament era agăţat pe corp iar o parte transportat pe un par denumit pila muralia. O parte din echipament se transporta în care. Marşul se executa de regulă în formaţii pătrate. Avangarda era compusă din unităţi de infanterie uşoară şi majoritatea cavaleriei, mijlocul formaţiei de marş era alcătuită din grosul armatei, adică, cei mai valoroşi soldaţi. Gruparea de mijloc era condusă de cea mai apreciată unitate denumită primum agmen. Aceştia erau înconjuraţi de unităţile mai puţin valoroase denumite novissimum agmen. Această aşezare avea rolul de a proteja cadrele valoroase în cazul unui atac surpriză. Urmau bagajele. Ariergarda era alcătuită din infanterie uşoară şi grea şi câteva detaşamente de cavalerie. Toată formaţiunea de marş era flancată de diverse trupe uşoare.
Tabăra romană era o tehnică vitală în armata romană. Avea rolul de a preveni un atac surpriză. Tabăra romană era practic un oraş mobil. La sfârşitul zilei, la finele marşului, armata îşi aşeza tabăra care era la fel de eficient ca şi un oraş sedentar. Tabăra putea fi aşezată cu uşurinţă în 6 ore. Primul pas în realizarea ei era crearea "zidurilor", de fapt un sistem de val (agger) cu şanţ (fossa) şi palisadă sau chiar ziduri. Tabăra avea o formă rectangulară cu câte o intrare pe fiecare latură. Zidul era în permanenţă păzit, în plus, fiecare poartă fiind dotată cu un turn de supraveghere. În centrul taberei, la intersecţia drumurilor (via principia pe direcţia E-V şi via praetoria pe direcţia N-S) dintre porţi se aflau cortul generalului şi steagurile şi de asemenea corturile comercianţilor (tubernaculae). În jurul lor se afla corturile soldaţilor (papilio) în care dormeau câte 8 soldaţi (contubernium). După părăsirea lor, aveau lor defensiv într-o eventuală retragere. De multe ori, după abandonarea lor, aceste tabere se transformau în forturi şi uneori în oraşe de către băştinaşi.
În fiecare castru, în clădirea comandamentului (praetorium) se aflau una sau mai multe încăperi (armamentaria) destinate depozitării armelor.
Mariajul, era interzis la început. În timpul lui Claudius, începe să fie tolerat dar nu încurajat. În provinciile de frontieră, acesta rămâne interzis de către oficialităţi dar respectat de către camarazi, atunci când exista. Copiii rezultaţi din aceste căsnicii ilegitime, puteau deveni cetăţeni romani doar dacă îşi urmau tatăl în armată.

ALTE FORMAŢII MILITARE
Auxilia. Formaţiuni de luptă alcătuite din soldaţi care nu erau cetăţeni romani. În epoca republicană, auxilia reprezentau toate trupele în afară de legiuni. În perioada imperiului din auxilia făceau parte trupele auxiliare de cavalerie (alae), cele de infanterie (cohortes) şi formaţiunile etnice de luptă (numeri). Aceste formaţiuni se numeau legionum dacă erau subordonate legiunii şi provinciarum dacă erau subordonate guvernatorului unei provincii. După reformele lui Diocleţian, în timpul dominatului, existau auxilia atât în armata stabilă de graniţă (ripenses), cât şi în cea de manevră (comitatenses).
Numerus. Detaşament condus de un ofiţer roman (numit praepositus), mai apoi de prefecţi sau tribuni, aveau diferite organizări, destinaţii şi denumiri aferente: equites singulares augusti, pedites singulares praesidis, exploratores, frumetarii. Numerus ca formaţii militare stabile, apar sub Hadrian, prin transformarea unităţilor neregulate de gentes barbare, constituite de Traian pentru războaiele cu dacii (maurii lui Lucius Quietus, britonii, sirienii, palmirenienii etc.). În ceea ce priveşte tactica de luptă, armamentul (levis armatura) şi locul de recrutare, numerus şi păstrat caracterul lor naţional. Erau garnizonaţi în provincii de frontieră, în castre mici. Soldaţii lor au ocupat cadrul cel mai de jos în rândul trupelor auxiliare (referitor la stagiu, soldă, armament etc.). Efectivul unui numerus se situa între 500 şi 900 de soldaţi. Uneori aveau misiunea de a supraveghea drumuri sau staţii poştale importante. În denumirea unui numerus apar locul de recrutare şi de staţionare. În secolul al III-lea e.n., mulţi numerus sunt constituiţi în alae şi cohortes sau sunt dizolvaţi. Prin reforma militară a lui Diocleţian, numerus pierd vechiul lor caracter etnic şi constituie formaţii de graniţă alături de ripenses.
Vexilattio. Detaşament format din cei mai buni soldaţi, adesea veterani, organizaţi în vederea executării unor misiuni speciale. Efectivul varia în funcţie de misiune. Erau comandaţi de un praefectus castrum iar în misiune de un praepositus, legatus, dux sau centurio în funcţie de efectiv şi misiune.
Veterani. Soldaţi din toate categoriile de trupe (legiuni, auxiliari, cohorte, pretorieni, flotă), eliberaţi din armată prin honesta missio după încheierea anilor de serviciu. Titlul de veteran era onorific dar implica anumite privilegii materiale (împroprietăriri în provincii, gratificaţii băneşti, 5000-10.000 denari pentru soldaţii obişnuiţi şi mai mult pentru ofiţeri, imunităţi fiscale şi juridice). Veteranii din trupele auxiliare mai primeau cetăţenia romană şi legalizarea căsătoriei (ius civitas şi ius conubii). Alte modalităţi prin care se putea ieşi din armată erau missio ignominiosa (excludere disciplinară) şi missio causaria (excludere din cauze medicale).

CAVALERIA ROMANĂ IMPERIALĂ
Alae. Aceste unităţi aveau în componenţă exclusiv soldaţi care nu erau cetăţeni romani. Denumirea înseamnă aripă şi vine de la faptul că, aceste unităţi erau aşezate în flancurile armatei, acolo unde cavaleria avea eficienţă maximă. O ala, putea fi alcătuită din 500 de soldaţi fiind denumită ala quingenaria, aceasta fiind împărţită în 16 unităţi de câte 32 de soldaţi, unităţi denumite turmae. În perioada flaviană, au fost create alae mai mari. Ala millaria era formată din 1000 de soldaţi. Numărul acestui tip de unităţi era mic. O provincie nu avea mai mult de o astfel de unitate odată. Ala milliaria era împărţită în 24 de turmae de 32 de soldaţi.
Cohortes equitatae. Introduse în perioada iulio-claudiană, aceste unităţi aveau o compoziţie mixtă de infanterie şi cavalerie. Iulius Cezar şi Augustus foloseau trupe mixte dar numai când situaţia combativă o cerea. Unităţile permanente de acest tip, au apărut mai târziu şi erau formate din 120 de călăreţi şi 380 de infanterişti, caz în care era denumită quingenaria sau 240 de călăreţi si 760 de infanteriştii dacă se numea milliaria.
Equites legionis. Unitate de cavalerie ataşată fiecărei legiuni. Era formată la început din 120 de soldaţi iar în perioada târzie a imperiului, a crescut la 760. Nu se ştie sigur dacă această unitate avea acelaşi comandant ca şi legiunea.
Equites singularis. Împăratul şi guvernatorii provinciali aveau în unităţile de pază contingente de cavalerie, denumite equites singularis. În cazul împăratului se adăuga şi augusti. Această unitate, este echivalentul călare al gărzii pretoriene.

TIPURI DE CAVALERIE
Lancearii sau Antesignani. Unitate mobilă de cavalerie uşoară, folosită încă de la începutul imperiului, folosea ca armament lancea, suliţa, sabia. Erau folosite eficient pentru cercetare, patrulare, paza flancurilor şi urmărirea şi eliminarea inamicului în retragere. Numele latin este în dezbatere.
Conttarii. Trupe de cavalerie grea, create sub domnia lui Traian probabil ca o contramăsură în luptele cu cavaleria sarmată. Foloseau lănci grele (contus) copiate de la sarmaţi.
Cataphractii sau Clibanarii. Două cuvinte care denumeau acelaşi tip de unitate de cavalerie grea, poate două subtipuri ale aceleaşi unităţi. Purtau armură completă, dezvoltată de popoare estice, pentru a contracara efectul săgeţilor. Aceste trupe au apărut probabil, sub domnia lui Hadrian.
Sagittarii. Unităţi de arcaşi călare. Regiunile tipice de recrutare erau Creta, Numidia, Tracia.
Carele de luptă. Deşi au existat, nu erau apreciate de romani deoarece necesitau teren plat. În cazul în care adversarul era dotat cu care de luptă, romanii construiau obstacole care să le avarieze serios.

RANGURILE ŞI FUNCŢIILE CAVALERIEI
Praefectus equitum. Comandant general al ala-ei. La început, postul era ocupat de soldat care nu era cetăţean roman. Începând cu sfârşitul secolului I e.n., postul era ocupat de un cetăţean roman.
Decurio. Comandant al unei turmae.
Principales. Ofiţeri care puteau să comande mici unităţi de soldaţi şi care erau plătiţi mai bine decât soldaţii obişnuiţi.
Cornicularius. Secretar al ofiţerului major.
Duplicarius. Al doilea în comandă după decurion.
Sesquiplicarius. Al treilea în comandă după decurion.
Curator. Contabil.
Custos armorum. Armurier.
Actarius. Al doilea în comandă în personalul preoţesc şi administrativ.
Strator. Mesager.
Librarius. Birocrat.
Beneficiarus. Asistent al prefectului.
Centurio exercitator. Ofiţer responsabil cu antrenamentul unităţii.
Eques speculator. Spion călare.
Eques stablesianus. Grăjdar.
Eques sapsarius. Medic călare.

ARTILERIA ROMANĂ
Armata romană folosea un divers armament de artilerie, majoritatea copiate după modele greceşti, dar cu numeroase, originale şi eficiente îmbunătăţiri romane. Maşinile de artilerie erau folosite atât de trupele de uscat cât şi de marină. Aceste maşini erau manipulate doar de către cetăţeni romani, pentru a nu putea fi folosite de contingentele străine în cazul în care acestea îşi întorceau armele împotriva armatei romane. Începând cu secolul al IV-lea e.n., artileria scade în importanţă, acest tip de maşinării intrând în dotarea legiunilor speciale de artilerie şi în mai ales în a acelor unităţi care apărau puncte fixe. Denumirea latină nu este înţeleasă întotdeauna pe deplin, dar principalele tipuri erau după cum sunt descrise mai jos.
Ballista. Maşini de război care se bazau pe forţe de torsiune pentru a arunca proiectile precum pietre (proiectile de 50 kg la 500 m) şi săgeţi. Începând cu secolul al II-lea denumirea de ballistae devine specifică doar armamentului care proiecta săgeţi, cele care proiectau pietre având denumirea de catapulte. Ambele tipuri erau manipulate de ballistarii. Nu se cunoaşte exact câte se aflau în dotarea unei legiuni. Începând cu secolul al II-lea e.n. este introdusă carroballista, balistă montată pe un fel de car care mărea mobilitatea maşinăriei.
Catapulta. Maşinării de război mari folosite pentru aruncare proiectilelor de piatră. Foloseau energia potenţială înmagazinată de o greutate mare. Aveau o mare rază de acţiune.
Onager. Maşinărie de război care proiecta pietre sau vase casante cu materiale inflamabile. Denumirea vine de la un tip de măgar persan deoarece şocul aruncării făcea maşinăria să semene cu un măgar care îşi azvârle copitele din spate. Cea mai largă utilizare a avut-o în mijlocul secolului al IV-lea e.n. Slaba libertate de mişcare o făceau potrivită pentru asedii.
Scorpio. Maşinărie folosită pentru a proiecta săgeţi de mari dimensiuni. Aceste săgeţi în lungime de aproximativ 70 cm, aveau corp de lemn, vârf de fier piramidal, iar în coadă stabilizatoare de zbor confecţionate din lemn sau piele.
Aries. Berbecul era arma de asediu realizată în principiu dintr-un corp lemnos lung (un trunchi de copac) şi un cap metalic de multe ori în forma de cap de berbec, de unde şi denumirea. Era folosit în principiu la spargerea porţilor fortificaţiei inamice şi mai rar la spargerea zidurilor. Pentru a fi protejaţi de inamicii aflaţi deasupra porţii, berbecul era agăţat de plafonul unei cuşti de lemn cu acoperiş în două ape. Cuşca era acoperită la rândul ei cu piei crude pentru a o face ignifugă. Era dotată de asemenea cu roţi pentru a-i mări viteza de deplasare. El era acţionat de două echipe de soldaţi aşezaţi de-o parte şi de alta a lui.
Falces murales. Armă de asediu în formă de coasă, care prin izbire, pătrundea între blocurile zidului dislocându-le.
Terebra. "Sfredel-burghiu", armă folosită în asediu, asemănător cu berbecul, diferenţa fiind vârful care la această armă era ascuţit cu scopul de a pătrunde în zidurile de cărămidă.
Turnul de asediu. Construcţie de lemn, etajată, în formă de trunchi de piramidă, care servea diverselor unităţi, precum arcaşilor şi infanteriei, să lupte la acelaşi nivel cu apărătorii cetăţii inamice şi în cazul unei breşe să poată trece pe metereze cu ajutorul unei punţi mobile. Erau dotate cu roţi şi acoperite cu piei crude pentru a le face ignifuge. Dacă terenul îngreuna deplasarea turnului, soldaţii pur şi simplu nivelau ridicăturile sau umpleau adânciturile, timpul fiind destul de generos în timpul unui asediu.

FLOTA ROMANĂ
Flota asigura armatei atât forţă combativă cât şi suport logistic. Flota navală era desconsiderată şi se afla sub conducerea armatei. Iniţial romanii evitau marea. Necesitatea unei flote a apărut după războiul punic, când Roma era înconjurată de naţiuni cu flote mari şi cu multă experienţă navală. Roma s-a folosit de naţiunile cucerite pentru a-şi construi flota. Pe nave nu se foloseau sclavi. Tot echipajul era angajat din populaţii neromane, care după 25 de ani de serviciu primeau cetăţenia. Deşi persoanele care se angajau pe nave, în general, veneau din cercuri marine, dar aceasta nu era o condiţie impusă. Ofiţerii proveneau din clasa cavalerilor. În perioada imperială mulţi sclavi eliberaţi îşi începeau viaţa lucrând pe nave.
Primele nave romane au fost construite după modelul capturilor cartagineze şi cu ajutorul expertizei constructorilor din oraşele greceşti din sudul Italiei. Modelul cartaginez era reflexia primelor nave greceşti şi feniciene. Majoritatea trireme. Triremele erau construite pentru viteză şi mobilitate. Ele aveau o lungime de 120 de picioare şi erau propulsate de vâslaşi aranjaţi pe trei rânduri. Echipajul era format din 200 de oameni: 170 de vâslaşi, restul ofiţeri, navigatori şi marinari. La nivelul cel mai de sus vâsleau 62 de oameni, la cele 2 inferioare câte 54. Comandantul navei se numea trierarh. Conducătorul vâslaşilor se numea hortator şi rolul său era de a îndemna şi încuraja vâslaşii. Navele erau joase, cea mai de jos linie de vâslaşi era doar la 50 cm deasupra nivelului apei. Nava dislocuia 230 de tone de apă. Aceste nave, nu puteau înfrunta mări agitate sau campanii lungi care să acopere suprafeţe mari de apă. Velatura consta dintr-o pânză dreptunghiulară mare şi vele mai mici oblice. Triremele erau foarte manevrabile (7-8 noduri după calculele moderne). Bazat pe standardul triremei, nava de luptă de bază devine quinquerema. Denumirea derivă de la rândurile de vâslaşi şi anume: 2 rânduri la nivelul superior, 2 rânduri la nivelul de mijloc şi unul la nivelul inferior.
În a doua jumătate a secolului I î.e.n. apare un nou tip de navă (bazat pe modele ale inamicilor Romei): liburna. Numele derivă de la locul unde se afla populaţia care a inspirat modelul: piraţii illiri din Liburnia. Avea doar 2 rânduri de vâslaşi şi romanii o preferau pentru manevrabilitatea şi viteza superioare.
Flota imperiului roman era împărţită în două categorii: classis praetoria misenensis (în principiu flota maritimă centrală) şi classis praetoria ravennatis (în principiu flota provincială riverană).
După bătălia de la Actium (31 î.e.n.), principala destinaţie a navei devine transportul, spre deosebire de perioada republicană când destinaţia principală era vasul de luptă, echipat cu platforme pentru trăgători, un berbec puternic, cu catarge mobile care asigurau o deosebită manevrabilitate. Ca rezultat al faptului că nu mai exista o flotă inamică demnă de luat în seamă, navele sunt dotate cu încăperi mari pentru marfă sau cabine, uneori chiar două şi extrem de confortabile în cazul în care galerele asigurau transportul demnitarilor. Astfel flota romană înregistrează o variaţie crescândă, începând cu anul 260 î.e.n. când atinge în scurt timp un număr de 330 de vase, apoi ajunge la apogeul de 700 de nave. Numeroasele bătălii şi decăderea flotelor inamice face ca în scurt timp singurele nave să rămână cele destinate transportului cele mai multe pe ruta Rhodes-Pergamum.
Navele care transportau soldaţi erau astfel proiectate, încât, odată ajunse la destinaţia finală, puteau fi ancorate şi fixate pe mal sau dezasamblate şi reasamblate, astfel încât să rezulte un fort. Această practică s-a încetăţenit după succesul ei în Cartagina.

TACTICI DE LUPTĂ NAVALĂ
Coliziune. Arma tradiţională aflată în dotarea triremei era berbecul, o chila prelungită şi ranforsată cu fier. La viteză maximă în cazul impactului frontal, berbecul putea străpunge nava inamică ducând la scufundarea ei sau în cazul coliziunii sub unghi mic, putea să rupă vâslele vasului inamic lăsându-l astfel în incapacitate de deplasare.
Transbordarea. Navele erau privite de romani ca şi platforme de luptă mobile. Ele erau dotate cu o punte mobilă care se ridica iar la apropierea de nava inamică, aceasta se cobora, oferind o cale de acces pe nava inamică pe care luptătorii erau transbordaţi.
Artileria. Praştiile, arcurile, catapultele, balistele erau folosite pentru lupta la distanţă. Pentru creşterea performanţelor artileriei uneori se construiau pe nave turnuri de luptă. Navele de luptă bizantine de secol VII sunt o continuare a navelor din Imperiul Roman de Răsărit, devin mai bune şi în plus deţineau şi focul grecesc. Misteriosul cocktail inflamabil era aruncat din tuburi de bronz, combustibil împotriva căruia apa era ineficientă. Secretul acestei substanţe a fost atât de bine păzit încât, după o perioadă de 50 de ani, reţeta a fost pierdută chiar şi de către proprietari.

RELIGIA MILITARĂ ROMANĂ
Depărtarea de casă şi greutăţile războiului, ofereau motive serioase de frică soldaţilor romani. Religia le oferea curaj, încredere şi disciplină. Activităţile religioase din armată erau în strânsă legătură cu cele din viaţa civilă. Festivalurile, ceremoniile, monumentele de cult, jurămintele îi făceau pe soldaţi să se simtă mai aproape de casă. Ceremoniile erau planificate strategic în concordanţă cu marşul şi războiul. Despădurirea zonei din jurul castrului sau bazei, nu avea doar rol tactic de apărare ci şi unul religios, această zonă fiind una sacră. Religia romană se folosea de o puternică propagandă. Noile teritorii ocupate, erau împânzite cu monumente religioase romane pentru a indica că teritoriul respectiv se află sub atât sub protecţia laică romană cât şi sub oblăduirea zeilor romani.
Stindardele. Acestea erau potrivite din punct de vedere religios. Cel mai important era acvila. În imperiu s-a dezvoltat un important cult: al împăratului. Acesta se manifesta în imagio, un stindard purtat în luptă şi privit într-un mod religios. Succesul şi prosperitatea unităţii era strâns legată de stindarde. În bază sau fort exista un altar special dedicat acestor stindarde. Pierderea unui stindard era o mare dezonoare. Armata făcea orice sacrificiu pentru a recupera un stindard pierdut. Stindardele recuperate nu erau înmânate legiunii. Ele erau duse într-un templu construit de Augustus în onoarea lui Marte răzbunătorul.
Jurământul militar. Fiecare soldat roman îşi exprima credinţa printr-un jurământ denumit sacramentum. Acesta insufla credinţa că participarea la activitatea militară romană, era divină. Din păcate nu s-a păstrat nici un text complet al acestui jurământ, poate din cauză că diferea de la legiune la legiune. Jurământul era rostit la înrolare la data de 3 ianuarie, aniversarea împăratului curent. În perioada republicii, soldaţii jurau credinţă comandantului. În perioada imperială jurământul era adresat împăratului, obicei născut în perioada lui Augustus.
Religia în baza militară. În centrul bazei militare sau castrului roman, exista un altar cunoscut sub numele de aedes. Acesta adăpostea stindardele şi tezaurul unităţii. În centrul altarului erau acvila şi imagio care erau încercuite de stindardele fiecărei unităţi. Altarul preceda toate celelalte structuri. Chiar dacă alte clădiri erau construite din lemn, această importantă structură era construită din piatră. Altarul servea de asemenea ca loc de întâlnire pentru trupe şi ca centru religios.
Zeii războiului.
Jupiter. Zeul luminii şi cerului, era zeul suprem în panteonul roman. Armata îl venera în special pe Jupiter Optimus Maximus. Vulturul era considerat adesea, mesagerul lui. Prezenţa unui vultur adevărat pe cer servea drept semn de la zeu.
Marte. Fiul lui Jupiter şi Juno, considerat tatăl lui Romulus şi Remus, a fost cel mai venerat zeu de către armata romană. Soldaţii îi cereau protecţia şi credeau că lui i se datorează expansiunea imperiului. Templul lui Mars Gradivus, avea o deosebită importanţă pentru armata romană, aici adunându-se înainte de a pleca la război. Sacrificiile şi rugile adresate lui Marte aveau menirea de a aduce victoria. Pe Campus Martius, aflat în afara zidurilor Romei, armata romană se antrena pentru război. În Regia din Forul Roman erau păstrate lăncile lui Marte. Strigătul de plecare în luptă era "Mars vigilia!" ("Marte trezeşte-te!"). Cel mai important festival ţinut în cinstea lui Marte era Armilustrium în data de 19 octombrie, în timpul căruia armele soldaţilor erau purificate ritual şi depozitate pe timpul iernii.
Minerva. Zeiţa înţelepciunii, medicina, ştiinţei şi războiului. Fiica lui Jupiter era adesea considerată patroana armatei romane.
Cultele.
Cultul lui Jupiter Dolichenus. Acest cult era direct asociat cu crearea armelor din fier. Maximul de popularitate al acestui cult, îl găsim în secolul al III-lea. Primul sanctuar dedicat acestui cult, a fost ridicat în Roma la anul 191 e.n.
Cultele străine. Culte din provinciile cucerite erau adesea încorporate în religia militară romană şi predominau bineînţeles în unităţile formate din etnia respectivă.
Mithraismul. Originar de la frontiera estică a imperiului, legiunea XV Apollinaris a introdus acest cult în vestul roman, după transferul acestei legiuni la Dunăre, în secolul al III-lea e.n.. A devenit un cult important, răspândit mai ales printre ofiţeri. Mitul spune că Mithras, zeul luminii, a ucis un taur, al cărui sânge ţâşnind, a răspândit creativitatea printre oameni. Mai multe aspecte ale acestui cult erau atractive pentru soldaţi. Religia era accesibilă doar bărbaţilor. Avea perioade speciale de pregătire, rituri de iniţiere complexe şi o structură rigidă. Una dintre credinţele de bază ale acestui cult era viaţa de după moarte.
Creştinismul. O religie esenţialmente a păcii şi iertării, nu a obţinut interesul larg al armatei romane până la declararea ei ca religie oficială în imperiu.


BIBLIOGRAFIE:


1. BEJAN Adrian - Istoria Daciei Romane
2. http://www.redrampart.com
3. http://www.unrv.com
4. http://www.crystallinks.com/rome.html
5. http://atschool.eduweb.co.uk/netisch/time/romans.html