Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (3)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (8)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (24)
   Economia (11)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (78)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (28)
   Seniorii războiului (6)
   Arhitectura militară (4)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (16)
   Civis Romanus (7)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (50)
   Recenzii (8)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Dacia 3D (3)
   Ziarul personal (7)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (51)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (366)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

ARISTOCRAŢIA RĂZBOINICĂ - TARABOSTES

Principiile elitismului sunt confirmate, în ceea ce priveşte civilizaţia geto-dacică, de sursele antice, scrise şi iconografice în primul rând, care deşi parcimonioase, au semnalat existenţa în structurile sociale dacice a unei aristocraţii puternice. S-a păstrat inclusiv denominaţia autohtonă a acestei clase: tarabostes1, apelativ compus din tara+bost-; rad. *ter-, precum şi cel dat de greci şi romani, respectiv pilophoroi/pilleati (Lucian din Samosata, Scitul sau oaspetele, 1; Criton, Geticele, 3(2) [p.931]. Scol. cod. A (Strabon VII,3,3); Dio Cassius, LXVIII,9,1; Sextus Aurelius Victor, Despre împăraţi, 13,3).
Etimologia numelui dacic al aristocraţiei devoalează perspectiva locală asupra acestei clase sociale. Specialiştii, chiar dacă aplică nuanţe posibilităţilor de traducere, converg spre elemente constitutive din care reiese clar distanţarea aristocraţiei faţă de restul societăţii2.
Delimitarea de mase este şi mai evidentă în documentele arheologice. Mormintele atribuite aristocraţiei, invariabil asociate fenomenului militar3, subliniază consistent apartenenţa la elită, prin tipul de inventare, prin rit şi ritual, prin valoarea economică a mobilierului funerar inclus. Păstrând reperul arheologic, se constată că şi înainte de moarte elita punea concret, geografic, distanţă între ea şi populaţie, prin locuirea pe înălţimi, unde şi-a ridicat fortăreţe, locuinţe şi temple. Rezultă aşadar o fractură socială evidentă, între elită şi masa care a generat-o, exprimată printr-o paletă largă de manifestări materiale şi spirituale.



Despre formele participării acestei aristocraţii la viaţa publică, politică, economică şi militară, izvoarele sunt cu mult mai imprecise, ceea ce obligă, uneori, la aplicarea unor presupuneri.
Prima ar fi legată de rolul politic al nobilimii. Este de domeniul evidenţei că instituţia regală îşi sprijinea autoritatea pe aristocraţie, aspect care poate sugera lipsa unei autocraţii prea pregnante. Existenţa unui consilium regis apare sugerată, mai mult sau mai puţin evident, în diverse momente ale istoriei politice a regatului dac. De la binomul politico-religios dintre Burebista şi Deceneu şi până la epoca lui Decebal apar episodic personaje secundare, uneori rude regale, având diverse demnităţi şi roluri politice (Marţial, Epigrame, V,3,1-6; Cassius Dio, Istorie romană, LXVII,7,2,3; LXVII,10,2; LXVIII,14,5; Criton, Suidas II, p.721). Cert este că influenţa acestui consiliu, compus evident din aristocraţi de seamă, tempera eventualele excese sau decizii neinspirate ale autorităţii regale4. La fel de cert este că nu putem aplica acest echilibru la modul universal, astfel de balansuri între cele două componente politice fiind, de regulă, dependente de momentul istoric, de anumite caracteristici personale ale actanţilor ori de alte conjuncturi particulare. Rămâne notabilă consultarea şi biruinţa unei astfel de opinii venite din zona unui dregător al lui Decebal, mai cu seamă în momentul extrem de tensionat al unui război, când putem presupune că prerogativele regale erau mult mai extinse.
La nivel de detaliu, aşa cum observau N.Gostar şi V.Lica, ierarhia şi organizarea internă a administraţiei regale ne este astăzi necunoscută, dar cele mai probabile modele urmate au fost monarhiile din Pont, cele elenistice şi cea macedoneană, bine cunoscute de daci.
Lipsa informaţiilor scrise referitoare la structuri şi ierarhii interne în cadrul administraţiei este maculată de o notă a medicului Criton, martor direct al războaielor daco-romane, care spunea că anumiţi dregători supravegheau fortificaţiile şi munca în agricultură, ca parte a unor însărcinări ale administraţiei centrale (Criton, Geticele, 5,2 - Lexiconul Suidas, s.v Boutiais). Pe lângă aceştia putem bănui şi acoperirea altor sfere economice, militare sau politice de către oamenii regelui. Nu ştim însă dacă această împărţire era o distribuţie tradiţională a unor funcţii publice, ca atribut al regalităţii, sau organizarea era impusă de starea excepţională în care se afla regatul în timpul lui Decebal5. Cert este că aceste demnităţi erau ocupate de cei din jurul regelui, situaţie din care se deduce un control al teritoriului pe verticala instituţională. Pe lângă marea aristocraţie, dependentă direct de autoritatea regală şi cu funcţii preponderent aulice, administrarea regatului avea la bază şi aristocraţia provincială, probabil mai puţin avută şi aflată sub ascultarea înaltei elite, dar mult mai războinică. Un argument mai puţin discutat al diferenţelor din interiorul aristocraţiei este adus de către G.Florea. Istoricul clujean observă că sunt diferenţe semnificative între „turnurile-locuinţă” specifice Munţilor Orăştiei şi clădirile cu aspect palaţial din aşezările fortificate din alte zone ale regatului (Popeşti, Brad, Răcătău). Poziţia geografică şi arhitectura celor două categorii de situri sunt net diferite, motiv suficient să se poată argumenta că funcţiile clădirilor erau diferite şi implicit statutul proprietarilor (şi mentalităţile?) erau altele. Spre deosebire aspectul cazon al locuirilor din interiorul Arcului Carpatic, aşezările fortificate menţionate includ în interior o zonă rezidenţială adesea generoasă, foarte probabil folosită ca agora. Situaţia conturează şi mai clar ipoteza că aristocraţia dacică avea mai multe tipuri de profile, în funcţie de regiune şi de distanţa faţă de centru.
Întregul tablou relevă o organizare cu aspect (proto)feudal6, desigur greu de documentat direct, dar foarte logică dacă se cuantifică componentele economice şi militare care au avut ca actanţi diverşi aristocraţi, cu diferite statuturi, precum şi realizările lor de ansamblu din timpul regatului dac.
O altă ipostază în care regăsim aristocraţia este funcţia ei sacerdotală. Restructurarea aristocraţiei, indiferent dacă i se datorează lui Deceneu sau nu, a avut ca efect în primul rând precizarea mai accentuată a atribuţiilor religioase ale elitei nobiliare şi desemnarea explicită a unei părţi a acesteia în zona sacrului. Poate acesta este momentul în care putem vorbi de cler ca grup în cadru instituţional. Separat de aceştia, ceilalţi purtători de pileus, chiar dacă funcţia lor principală rămânea cea războinică, aveau şi ei responsabilitatea oficierii de sacrificii şi implicit unele atribuţii religioase cu caracter domestic sau minor, activităţi greu de surprins arheologic7. Judecând după analogiile din întreaga Antichitate, pe fondul moştenirii indo-europene, portul căciulii/bonetei de pânză era semnul distinctiv al celor care săvârşeau sacrificiile, evenimente ce puteau avea loc în temple, dar şi în cadrul cultului casnic ori în alte situaţii, ce reclamau atât prezenţa nobilului cât şi invocarea divinităţilor. Existenţa unor temple în proximitatea unor cetăţi (Piatra Craivii, Căpâlna, Costeşti, Covasna-Cetatea Zânelor etc.) certifică trăirile religioase ale rezidenţilor, fără să putem preciza dacă oficianţii erau din rândul clerului, erau aristocraţii locali ori din ambele sfere sociale.
Este cert însă că funcţia religioasă publică era apanajul elitelor şi este posibil ca restructurarea societăţii să fi fracturat puternic această clasă. Z.Petre suspectează că întărirea puterii regale, incontestabilă sub Burebista, a avut ca efect diminuarea autonomiilor locale şi accentuarea rolului elitei în dimensiunea religioasă. Aglomerarea edilitară din Munţii Orăştiei poate fi explicată şi prin mutarea, voită sau nu, a unei părţi a nobilimii din teritoriu, pentru a fi mai aproape de controlul regal şi căreia i s-au oferit funcţii religioase şi aulice în locul sau în schimbul autonomiei de altă dată. În teritoriu au rămas doar nobili mărunţi, cei loiali şi probabil guvernatorii trimişi de la centru, aşa cum arată Criton. Despre aristocraţi nesupuşi şi în consecinţă nealiniaţi noilor politici, istoria nu vorbeşte aproape nimic clar, dar dacă au existat astfel de cazuri, şi nu ne putem îndoi de asta, e limpede că autoritatea regală a eliminat rapid orice împotrivire. Sarmizegetusa avea forţa, justificarea şi determinarea necesară aplicării directivelor ei.
A treia formă de implicare a aristocraţiei în viaţa publică a fost prin rolul ei militar, activitatea războinică fiind modul în care elita îşi proiecta puterea şi ideologia în structurile sociale inferioare. Din analiza materialelor arheologice atribuite nobilimii, reiese necesitatea depăşirii cadrului creionat de Iordanes, privitor la împărţirea, tot în interiorul elitei, a unor atribuţii politice şi religioase. Prezenţa armelor şi a elementelor asociate vieţii militare denotă, fără echivoc, caracterul războinic al unei părţi importante a elitei. Analiza depunerilor funerare, precum şi cea asupra edificiilor cu caracter militar, converg spre concluzia că această parte – pe care nu o putem delimita strict de celelalte posibile atribuţii – a avut un puternic profil militar, iar principala ei preocupare a fost meseria armelor. Concluzia este întărită de metopele de la Adamclisi şi de reliefurile Columnei Traiane, unde pileaţii apar fără dubiu în cele mai marţiale ipostaze.



Analizând scenele de pe Columnă se poate face chiar un calcul orientativ. Din totalul figurilor de pe monument, aristocraţii (identificaţi după pileum) reprezintă cca.10% din efective, situaţie care reflectă corpul de comandă, proporţie foarte verosimilă. În aproape toate scenele, aceşti aristocraţi sunt cei care poartă steagurile de luptă, acei draco8 (Pl.57/1), dovadă că ei erau repere pe câmpurile de luptă atât în ce priveşte simbolistica militară – cu funcţia religioasă şi cea pragmatică incluse – cât şi prin cinstea de a purta principalul însemn de război.
Nici în acest sector, detaliile organizării nu ne sunt bine cunoscute. Putem cel mult presupune anumite coordonate, nici ele însă nu sunt liniare pe toată durata existenţei regatului. Un caz de bază îl reprezintă epoca lui Burebista. În jurul valorii uriaşe a efectivelor menţionate de Strabon, 200.000 de războinici (Strabon, VII,3,13; C.305.), istoriografia a balansat larg între a accepta fără obiecţii numărul şi a-l analiza extrem de critic, în funcţie de conjunctura din momentul studierii subiectului. Întreaga cercetare se loveşte de un element simplu: geograful grec nu avea cum să numere oştenii regelui dac, astfel că din start se pleacă cu estimări considerate drept certitudini. Totuşi, cifrele, oricât de nesigure, reflectă o realitate demografică solidă, fără de care anvergura campaniilor burebistane, extinsă pe atâtea direcţii şi cu astfel de rezultate remarcabile, era imposibilă. În lipsa unor elemente noi, devine inutilă încercarea de a evalua numeric efectivele dacice reale, dar oricât am reduce aceste cifre, organismul militar presupus cerea o infrastructură solidă. În cadrul acesteia, nucleul trebuie să îl fi constituit efectivele iniţiale ale lui Burebista, la care s-au adăugat ulterior contingentele triburilor atrase, într-un fel sau altul, în construcţia politică a regelui. Probabil pe parcursul evenimentelor în acest angrenaj au fost incluse şi diferite trupe furnizate de aliaţi, daci sau alte seminţii. Toate aceste substructuri aveau la comandă liderii lor militari, secondaţi de propriile eşaloane de comandă şi execuţie, toate în subordonare faţă de rege care, desigur, se sprijinea pe un consiliu de război consistent. Imaginea generală sugerează un număr considerabil de aristocraţi-războinici. Dincolo de teoretizare, documentele arheologice au relevat o serie de depuneri cu caracter votiv şi funerar, asociate, prin inventarul conţinut, aristocraţiei militare. Totuşi, cele peste 100 de astfel de puncte descoperite nu sunt în măsură să creioneze exact şi suficient dimensiunea fenomenului funerar pe care îl reflectă. Cu toate acestea, având în vedere caracteristicile discreţiei funerare care a însoţit transformările interne ale societăţii şi spiritualităţii geto-dacice, excepţionalitatea lor devine argument al acestei dimensiuni.
Vorbind despre armamentul aristocraţiei se evidenţiază anumite aspecte. Primul este dat de morfologia arsenalului. Un astfel de nobil era înarmat cu spadă, pumnal curb, scut, armură de zale, coif, una sau două lănci, arc, avea cal cu zăbală de război, pinteni, şa, centură cu pafta, catarame10. Cu toate că acestea sunt armele necesare unui nobil pentru purtarea cu succes a luptei, integralitatea inventarului marţial este rareori identificată în teren. Mormintele cu armament complet sunt rare (Cugir, Popeşti), ceea ce arată că sacrificarea armamentului nu urma întotdeauna acelaşi traseu ritualic. Diferenţierile observate, care pleacă de la depunerea doar a uneia sau alteia dintre piesele enumerate (pumnalul curb este cea mai reprezentativă armă depusă11) şi până la echipamente fastuoase, arată nuanţe ale ritualului12. Pe ce criterii acesta a fost ales, ţine de domeniul ipotezelor, care pot sugera fie diferenţieri de ordin ierarhic, economic, fie de conjunctura momentului ori de aspecte spirituale greu de recompus.
O discuţie aparte, indisolubil legată de asocierile de arme şi ideea unui echipament complet, o reprezintă perenitatea lui. Dacă pentru epoca de început a Regatului dac, armele şi echipamentele enumerate sunt bine documentate de descoperirile arheologice, pentru următorul secol acestea „dispar” din vizorul istoriei. Ieşirea din prim-plan a pumnalelor de tip sica, a armurilor de zale, a spadelor de tip celtic, a coifurilor ori a zăbalelor de tip tracic a fost percepută de către mediul academic drept o renunţare de facto la astfel de arme şi echipamente şi, în lipsa descoperirilor arheologice care să jaloneze folosirea lor, soluţia părea inatacabilă, chiar dacă explicaţia apare superficială, în contradicţie cu dinamicile fenomenului militar local.
Datele analizate, provenind din contexte databile, declară prudent şi lax, aproape invariabil, localizarea în secolele II-I a.Chr., intervalul cronologic dominant în ceea ce priveşte multe astfel de contexte cu piese de armament. Astfel, spadele nu mai apar în depunerile funerare ulterioare secolului I a.Chr.13; cele mai târzii pumnale sunt două piese provenite din depunerile ritualice de la Pietroasa Mică-Gruiu Dării şi Tărtăria14, ambele datate cert pe parcursul secolului I p.Chr.; armurile de zale lipsesc cu desăvârşire; la fel coifurile.
Această renunţare la unele arme –dintre cele mai reprezentative, de altfel– a fost legată cu oarecare prudenţă de un anume comportament determinat religios. Este complicat de înţeles o restricţie religioasă privitoare la oricare tip de echipament militar. Nu se cunosc, la nici unul dintre vecinii ori duşmanii dacilor, consemnări privitoare la vreo oprelişte de orice fel în legătură de la armamentul sau echipamentul militar. Se pot admite unele constrângeri sociale, dar ele au ca subiect anumite arme aflate în legătură cu statutul războinicului, caz care nu afecta elitele militare care beneficiau, prin definiţie, de dreptul de a purta arme în general şi anumite tipuri de arme în particular. Acceptând teoretic că astfel de reguli sau practici ar fi existat, ele au venit în contradicţie flagrantă cu realităţile de pe teatrele de luptă. Pragmatismul militar ar fi refuzat o astfel de interdicţie, constrâns de efecte. Singurul caz ce poate fi folosit ca exemplu analog are în vedere în principal teoria nudităţii războinice la celţi15. Această practică, a cărei existenţă reală este discutabilă, nu presupune în nici un caz renunţarea la arme, ci doar la vestimentaţie.
Despre celelalte arme, mult mai comune, descoperirile chiar dacă există, sunt sporadice. O excepţie o reprezintă situl de la Mala Kopanya (Ucraina), datat pe întreaga perioadă de existenţă a regatului dac, unde sunt descoperite aproape toate aceste categorii de arme, prezente într-un număr consistent (peste 300 de arme şi piese de echipament: spade, pumnale curbe, cuţite, umbo-uri, fragmente de zale, un coif, pinteni, paftale, vârfuri de lance, suliţă şi săgeţi, zăbale de diverse tipuri, sute de fibule).
În centrul regatului, în contrast cu efervescenţa militară, armele elitei se ocultează după convulsiile politice şi militare ale epocii lui Burebista. Starea are perenitate, suficientă cât în istoriografia românească să prindă contur ideea facilă că, cel puţin unele categorii de arme au ieşit, în mod inexplicabil, din uz. Explicaţia se bazează pe realitatea arheologică care nu acoperă vidul, pe durata unui secol, cu nici o descoperire relevantă şi se reconfigurează abia în zona cronologică a războaielor dintre 102-106 p.Chr., când, cel puţin în proximitatea capitalei reapar descoperiri de armament (sporadic şi în alte locuri din regat), dar nu în contexte funerare.
Situaţia este complicată de iconografia romană, care a fixat pe Columna Traiană (dar şi pe alte tipuri de monumente) scene în care apar numeroase piese de armament specific elitelor războinice care au luptat cu romanii, aproape toate la distanţă cronologică faţă de documentaţia arheologică (excepţiile fiind săbiile încovoiate). Regele Decebal se sinucide cu un pumnal curb. Pe scenele de pe piedestalul monumentului, într-o fascinantă alegorie reprezentând congeries armorum, sunt prezente toate tipurile de arme şi echipamente utilizate de către daci (armuri de zale, solzi şi lamelare, coifuri, scuturi, arcuri, lănci, topoare şi berbeci de asalt, spade şi săbii, steaguri)16. Dispariţia coifurilor, armurilor, spadelor din arsenalul dacic nu mai are suport, oricât de critic am privi reliefurile monumentului.
Avem aşadar două coordonate, pe de o parte un arsenal excepţional, relevat arheologic, aparent ieşit din uz după epoca lui Burebista şi, la peste un secol, o iconografie romană care prezintă exact tipurile de arme din vremea convulsiilor politico-culturale care au marcat naşterea regatului. Este greu de admis că toate aceste arme au ieşit din uz, au fost uitate şi apoi reinventate de către daci, cu ocazia atacului roman. Nu putem suspecta nici o prea mare plajă de inventivitate a sculptorilor; contextul momentului nu era potrivit pentru falsuri şi nici pentru asocierea armelor cu alte populaţii barbare. Toate tipurile de arme prezentate au rămas în uzul elitelor războinice; ceea ce le-a scos din evidenţă a fost modificarea cutumelor culturale şi religioase, la care se adaugă limitele cercetării contemporane.



Arsenalul războinicilor aristocraţi era unul nu doar complet, ci şi eficient. Renunţarea la armele care le reprezentau însăşi identitatea şi pe care se bazau succesele militare avute însemna pură sinucidere şi nu există nici un argument care să sprijine această modificare teribilă de mentalitate. Este adevărat că societatea dacică a fost cuprinsă de ample transformări pe plan religios, că o parte a aristocraţiei războinice a devenit aulică sau chiar a intrat în rândurile clerului, dar nici în aceste cazuri nu avem dovada că nobilimea a renunţat permanent sau in corpore la funcţia militară. Chiar dacă unii au făcut pasul acesta, nu toţi aristocraţii se puteau dedica zeităţilor sau treburilor administrative. Oricâţi ar fi fost, ei nu puteau fi decât o minoritate în cadrul general al elitelor locale. Chiar şi acceptând aceste situaţii, însăşi statutul preoţilor reclama prezenţa unora dintre ei în sfera activităţilor militare, inclusiv pe câmpurile de luptă, unde se murea frecvent, iar ritualurile funerare inevitabile clamau personal de specialitate. Imaginea unor preoţi însoţitori ai armatelor, îmbrăcaţi în straie simple şi cu aspect ascetic, prezentă acum în spaţiul public cu diverse ocazii, este doar un clişeu hollywoodian.
Nu se poate admite nici ipoteza teoretică potrivit căreia sculptorii romani au decorat Columna cu arme cu care legiunile nu se întâlniseră pe frontul din Dacia. Dimpotrivă, monumentul surprinde exact acele modificări de echipament care au avut efectiv loc: dispariţia fibulelor de argint cu noduri şi înlocuirea lor cu fibule discoidale, renunţarea la paftalele de tip Latène în favoarea cataramelor simple şi a legăturilor de tipul Nodului lui Hercule, dispariţia zăbalelor de tip tracic şi înlocuirea lor cu ansambluri mai simple, apariţia săbiilor curbe de tip falx, utilizarea maşinilor de război şi a armelor romane la nivel instituţional. Putem suspecta unele reprezentări ca fiind minimalizate, în special cele de pe fusul coloanei, dar în nici un caz introducerea unor neadevăruri flagrante în compunerea scenelor.
În primul rând trebuie subliniat că monumentul de la Roma nu putea colporta falsuri. Afişarea unor minciuni propagandistice, când cazul unui episod de acest fel din vremea lui Domitian, deranjant pentru prestigiul şi orgoliul imperial, era proaspăt în memoria colectivă, era de neacceptat pentru propaganda oficială a Imperiului. Momentul, personalitatea împăratului şi rezultatele războaielor nu aveau nevoie de astfel de denaturări sau subterfugii pentru sublinierea unei victorii de altfel evidente. Nu există nici un argument pentru a explica de ce sculptorii romani ar fi decorat Columna cu arme pe care dacii nu le mai foloseau de peste un secol17 sau că războinicii lui Decebal le-ar fi reinventat cu ocazia războaielor cu Traian. În mod cert dacii şi armele lor erau lucruri bine cunoscute la Roma de către public. Aici fuseseră soliile lor, înarmate18, aici fuseseră aduşi prizonierii şi prăzile cele mai spectaculoase, iar o parte dintre cetăţenii romani luptaseră efectiv cu dacii. Războinicii din nordul Dunării erau binecunoscuţi în capitala imperială. Mai precis, artiştii au imortalizat realităţi curente.
Explicaţia acestui al doilea veac întunecat, trebuie căutată în altă parte şi anume în modul de expresie funerară, al elitelor în acest caz. După mijlocul secolului I a.Chr., fenomenul funerar se ocultează aproape total în toată Dacia. Credinţele şi implicit obiceiurile funerare ale populaţiei, inclusiv elitele, adoptă unele modalităţi „discrete” de rit şi ritual, nedetectabile prin mijloacele cercetării arheologice, astfel că din secolul următor nu vor mai fi identificate nici un tip de vestigii funerare obişnuite19.
Cel mai probabil scenariu privitor la panoplia de luptă a elitelor locale se leagă, aşadar, de modificările fundamentale care au marcat spiritualitatea dacică începând cu secolul I a.Chr., modificări vizibile în fenomenul funerar, în primul rând. Penuria de arme specifice elitei – pentru intervalul cronologic Burebista-Decebal – este pe de o parte explicată prin practicile funerare discrete la care au recurs acum elitele militare locale. Armele în sine nu au ieşit din uzul militarilor, ci doar nu au mai fost sacrificate odată cu războinicul decedat20. Monumentele publice romane, cât şi numismatica imperială certifică prezenţa armamentului specific, cu atât mai mult cu cât, sporadic, asemenea arme au fost descoperite în aşezări, cetăţi ori în abandonate la mare depărtare de repere vizibile astăzi. Dosarul istoric recreat nu argumentează dispariţia nici unei arme din panoplia vechilor elite, ci dimpotrivă, asistăm la apariţia unora noi, ceea ce subliniază pragmatismul care guverna elitele militare dacice şi care, în esenţa lui, prima în raport cu orice alte considerente spirituale sau de altă natură.
Secolul gol de arme este, aşadar, o sincopă falsă. De fapt, acest veac se include în evoluţia societăţii în general şi a desfăşurării fenomenului militar local, în special. Armele aristocraţiei au rămas, la modul general, aceleaşi pe parcursul întregii existenţe a regatului dac. În consecinţă, putem presupune cu mare probabilitate că şi reperele morale şi identitare care decurgeau din relaţia arme-războinic de elită au rămas, în liniile lor de forţă, constante. Ce s-a schimbat a fost o oarecare evoluţie tehnică, dar ea nu a afectat prea mult aristocraţia, mult mai tradiţionalistă şi mai captivă în propriile ei cutume spirituale, ci alte etaje socio-profesionale. Evoluţia locală a fenomenului militar a dus spre eficientizarea actului militar, dar această sarcină a revenit, sub aspectul ei tehnic, altei categorii sociale, mai predispuse la identificarea reperelor ei interne şi la redefinirea propriei valori. Despre această categorie vom mai vorbi.
Sintetizând toate elementele constitutive, se desprinde imaginea unei clase nobiliare războinice, puternice şi bogate, care avea un rol deosebit în societate, reprezentând o redutabilă forţă militară, economică şi, nu lipsit de importanţă, spirituală. Autoritatea acesteia se baza, evident, nu numai pe originea nobilă, pe poziţia conducerii statului, ci, fără îndoială, şi pe o mare putere economică. Organizarea militară reprezenta o problemă de mare importanţă la un neam războinic şi este incontestabil că, în cadrul acestei organizări, un rol principal îi revenea aristocraţiei, care-i furniza atât pe comandanţii militari, cât şi unele detaşamente speciale. Dincolo de concret, în sfera psiho-socialului, elita războinică era un reper de bază al substructurilor sociale pe care le domina.
Privind de la baza societăţii, aristocratul era, înainte de toate un cumul de simboluri, care-i construiau imaginea. În primul rând reşedinţa situată pe o înălţime, la distanţă de comunitate, pe verticală, îl apropia pe nobil de divinitate şi îl distanţa de planurile sociale de jos. Amploarea şi calitatea cetăţii constituiau, de asemenea, repere importante pentru structurilor sociale inferioare. Într-o societate aliterată totul se baza pe imagine. Pentru supuşi, nobilul era o astfel de imagine, conţinând numeroase coduri, exprimate prin îmbrăcăminte, armament, podoabe, accesul şi stăpânirea unor resurse. Pe lângă aceste expresii vizibile, imaginea şi autoritatea elitei se mai baza pe calităţile personale, pe genealogia individului, pe relaţia lui cu sacrul şi cu alte surse de autoritate, pe diverse tipuri de acţiuni (lupte, războaie, daruri, ceremonii, acţiuni punitive, mariaje, rituri de trecere, ritualuri diverse).
Întreg tabloul, din care astăzi se mai pot surprinde doar fragmente, recompun profilul unui războinic de excepţie. Bogaţi, echipaţi cu un arsenal eficient şi eterogen, cu o construcţie mentală de excepţie, aceşti aristocraţi s-au constituit ca veritabilă coloană vertebrală a regatului dac, pe toată durata existenţei acestuia.

Note:
1 Singurul izvor al numelui autentic al clasei aristocratice dacice este Iordanes, care preia desigur surse mai vechi: El (Dion Chrysostomos) spune că aceia dintre ei care erau de neam s-au numit la început Tarabostes, iar apoi Pilleati. Dintre dânşii se alegeau regii şi preoţii (Getica, 39,40).
2 G.Tocilescu: boieri cu gugiuman; V.Pârvan: domnii nobili; I.I.Russu: *ter = peste, tare, -bostes (derivat din *bho-s) = strălucit, luminos, rezultând prea-străluciţii; Z.Petre: purtător de cuşmă. Denumirea se aliniază registrului larg al denumirilor aristocraţiei şi în alte culturi ale Antichităţii.
3 Excepţiile sunt extrem de rare. Una ar fi un mormânt plan de incineraţie descoperit la Brad (com.Negri, jud.Bacău) al cărui inventar, pe lângă oasele calcinate, mai conţinea o cană dacică, fragmente ceramice romane şi un vas de sticlă, de asemenea de import. Prin natura sa, mormântul a fost atribuit unui membru marcant al comunităţii, fără ca personajul să fie militar.
4 O paralelă poate fi observată în ceva mai puţin organizata instituţional lume germanică, dar la fel de războinică, unde puterea regilor nu-i fără margini ori lăsată la voia lor (Tacit, Germania, VII,1).
5 I.Glodariu susţinea că această organizare nu era una temporară, generată de starea de război, argumentul principal fiind relaţia dintre documentele arheologice şi dezvoltarea economică a Daciei Preromane, care nu este limitată la domnia lui Decebal.
6 Gostar şi Lica admit posibilitatea existenţei unui sistem de relaţii de tip proto-feudal pentru spaţiul în discuţie, încercând o armonizare a ipotezei cu teoriile marxiste care, cel puţin anterior, combătuseră, pe principii ideologice, aceste tipuri de relaţie, principalele obiecţii având ca ţintă terminologia şi nu fondul problemei.
7 Anumite rituri de trecere (naştere, confirmare, accedere, moarte) trebuiau coordonate din punct de vedere religios. De asemenea, anumite aspecte religioase care aveau legătură cu fenomenul militar, reclamau prezenţa unui oficiant cu abilităţi recunoscute de comunitate. Este foarte probabil ca actul religios să fi fost supervizat de către aristocratul cel mai înalt în ierarhia comunităţii sau cel mai venerabil.
8 Într-un singur caz (scena LXIX) apare un comat purtând draco.
9 Asupra acestui subiect trebuie remarcată o tendinţă extrem de actuală. În ansamblu, depunerile funerare asociate războinicilor de elită provin doar în aproximativ 20% dintre cazuri rezultate din cercetarea arheologică, număr care conţine majoritar complexe din proximitatea unor repere concrete (aşezări, cetăţi, tumuli etc.). Pe lângă descoperirile fortuite destul de consistente făcute în prima jumătate a secolului al XX-lea, au apărut, cu insistenţă începând cu anul 2000 (dată convenţională) o serie consistentă de descoperiri de acest gen, făcute cu detectoarele de metale, de către diverşi amatori ai acestui hobby, piese care au mobilat substanţial dispersia inventarelor funerare (sau de altă natură) asociate elitelor în discuţie. Principala caracteristică a acestui mod de căutare este faptul că detecţia s-a făcut, în general, departe de zonele marcate drept situri arheologice (dar există şi cazuri de braconaj arheologic în situri) sau de unităţile de cercetare sistematică, locuri unde metodele clasice nu aveau cum să fie aplicate din proprie iniţiativă. Situaţia conturează un aspect important în economia subiectului şi anume faptul că limitele cunoaşterii efective sunt dependente de modalitatea de investigaţie arheologică de specialitate. Dinamica fenomenului funerar (şi militar) în discuţie avea cu totul alte coordonate (spirituale sau de spaţialitate) decât ne permit astăzi procedurile de identificare clasice (în acelaşi registru au fost descoperite numeroase tezaure monetare, dar în aceste situaţii este logică îngroparea lor în locuri discrete, departe de aşezări sau cetăţi).
10 Alături de armele propriu-zise, în morminte se mai depuneau fibule, podoabe (odată cu vestimentaţia), vase, ofrande etc.
11 Statistic, lancea este arma cea mai frecventă în depunerile funerare, dar adesea este vorba despre existenţa a două lănci în acelaşi mormânt, aspect care alterează concluzia numerică. În plus, lancea era o armă comună, spre deosebire de pumnal, coif, zale sau spadă, arme cu alt statut şi o altă simbolistică.
12 Diferenţierile apar şi în modul de tratare a armamentului, care uneori a fost incinerat împreună cu defunctul, alteori a fost distrus prin îndoire sau tăiere ori a fost pur şi simplu aşezat lângă resturile cadavrului, precum şi în ceea ce priveşte construcţia funerară, care putea fi o simplă groapă, o amenajare sepulcrală sau, mai rar, un tumul.
13 Totuşi, o astfel de spadă provine din ruinele cetăţii de la Piatra Roşie, iar o alta provine din zona satului Ursici, descoperită cu detectorul de metale, în asociere cu o sabie de tip falx, ambele cazuri cu o datare mai târzie.
14 Piesa a fost descoperită într-o groapă cu evident caracter ritual, fiind tăiată intenţionat cu dalta.
15 Ipoteză bazată pe un pasaj din Polybios (II,28-29) putând fi de fapt un stereotip vehiculat imprudent în timp.
16 De remarcat că scenele monumentelor romane ilustrează nu doar armele aristocraţiei războinice, ci şi cele ale comatilor, completând astfel o imagine generală la care arheologia nu a putut contribui, deocamdată, cu nimic substanţial.
17 Unele modificări din vestimentaţie sau panoplie sunt chiar surprinse corect de către artişti. Astfel, pe Columnă nu apar fibulele specifice cu noduri şi nici paftalele cu placă de bronz, aparent ieşite din uz, căci nu există deocamdată nici o descoperire ulterioară epocii lui Burebista.
18 Trimişii lui Decebal fură aduşi în Senat. Ei puseseră armele jos, îşi legară mâinile în felul prinşilor de război şi rostiră câteva cuvinte. În chipul acesta îi înduplecară la pace şi-şi luară înapoi armele (Dio Cassius, LXVIII,10,1-2).
19 Excepţii de la această tendinţă sunt tumulii identificaţi în proximitatea centrelor rezidenţiale de pe valea Siretului, dar care au evidente particularităţi regionale. De asemenea, doar în regiunea Tisei Superioare, anume la Mala Kopanya - Srednii Grunok, s-au mai descoperit morminte cu ritualuri şi piese de tip PPK, dar databile în a doua jumătate a secolului I p.Chr.
20 Trebuie adăugat că multe dintre mormintele aristocratice cu arme au fost descoperite datorită componentelor metalice conţinute, iar resturile osteologice, umane sau animale, sunt o raritate explicată fie prin descompunerea lor totală, fie prin debarasarea insesizabilă arheologic (mormânt separat, aruncarea în ape, mlaştini, văi etc.).


BIBLIOGRAFIE:


Sursa: Cătălin Borangic, Seniorii războiului în lumea dacică. Elite militare din secolele II a.Chr.-II p.Chr. în spaţiul carpato-dunărean, Editura Istros, Brăila, 2017, p.351-358.