Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (3)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (8)
   Poveștile Legio Dacica (15)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (24)
   Economia (11)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (15)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (79)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (29)
   Seniorii războiului (7)
   Arhitectura militară (4)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (17)
   Civis Romanus (7)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (53)
   Recenzii (10)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Dacia 3D (7)
   Ziarul personal (7)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (51)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (30)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (374)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

RĂZBOINICI PROFESIONIŞTI - CAPILLATI/COMATI

Istoriografia românească mai veche gravita în jurul a trei ipoteze privind structura societăţii geto-dacice. Prima variantă considera că socialul era bipolar, împărţit între nobilime şi oameni de rând (pileaţi şi comaţi), structură susţinută de V.Pârvan şi, ulterior, de C-tin şi H.Daicoviciu1. A doua ipoteză considera că societatea în discuţie nu a ieşit din epoca democraţiei militare, fără diferenţieri de clasă notabile, idee avansată de către M.Macrea. A treia propunere, care argumenta structura tri-partită a societăţii, a fost formulată iniţial de I.H.Crişan, susţinută de M.Petrescu-Dîmboviţa şi argumentată ulterior de Z.Petre. Opţiunea propusă considera că diviziunea socială avea în vârf elita nobiliară, tarabostes, iar la bază demosul (agricultori, meşteşugari, negustori, mineri). Între acestea mai exista o clasă, a cavalerilor (comati), cu corespondenţe, mai mult sau mai puţin exacte, în lumea celtică.
Dintre aceste trei opinii majore, cea exprimată de M.Macrea a rămas neîmpărtăşită de mediul academic şi deşi chiar autorul ei a nuanţat-o ulterior – considerând că stratificarea socială în adevăratul ei sens a avut de fapt loc abia în timpul lui Decebal – aceasta şi-a pierdut repede consistenţa. Ipoteza iniţiată de V.Pârvan şi continuată de C. şi H.Daicoviciu, care privea ca bipolară societatea geto-dacică, a rămas multă vreme proiecţia de bază, avantajată şi de ingerinţele politice din perioada comunistă în cercetarea istorică. Acestei perspective i s-au adus doar corecţii minore, fără a i se nega reperele de bază propuse anterior. A treia variantă, cea emisă de I.H.Crişan, a rămas şi ea multă vreme izolată în istoriografie, atât din motivele promovate de comandamentele politico-ideologice comuniste2, cât şi datorită unor erori ale reputatului istoric3. Astfel, structura socială propusă de acesta, introduce o a treia clasă. În viziunea istoricului clujean, societatea, având repere organizatorice militare, ar fi fost compusă din nobili, care deţineau şefia unităţilor militare, din comati, care comandau subunităţile şi din masa luptătorilor, constituită din oamenii de rând. Aristocraţia ar fi fost, aşadar, stratificată, din ea făcând parte atât pilleati (pilophoroi), cât şi capillati (comati).



Deschiderea de după căderea comunismului a însemnat, pentru acest subiect, şi modificarea metodologiilor, cât şi a perspectivelor cu care istoricii structurii sociale geto-dacice au operat. În ciuda acestor transformări istoriografice, bipolaritatea societăţii geto-dacice a rămas uneori fixată între aceleaşi repere, mai vechi de un secol. Astfel, în consistentul volum Istoria românilor, apărut sub egida Academiei Române, arheologul clujean I.Glodariu redactează un capitol dedicat structurilor sociale din lumea dacică în care păstrează diviziunea socială pe două niveluri: nobili şi nenobili. Existenţa unei a treia clase sociale este refuzată explicit, dar fără demonstraţie, fapt ce ridică unele suspiciuni asupra metodologiei utilizate, care pare mai degrabă o tradiţie istoriografică, decât o actualizare argumentată a temei.
O notă revigorantă aduce subiectului istoricul Z.Petre, într-un volum bazat pe critica izvoarelor greceşti referitoare la geţi. În ceea ce priveşte stratificarea societăţii geto-dacice, autoarea se aliniază ipotezei lui I. H. Crişan şi este de acord că acei enigmatici kometai erau un etaj social diferit de masele largi şi că aceştia aveau funcţii preponderent războinice. Argumentele aduse sunt în primul rând filologice şi istorice.
Numele acestui grup apare în două scrieri la istoricii antici. Primul, ce relevă realităţi istorice din vremea lui Burebista, este Iordanes care, în descrierea reformelor lui Deceneu, spune că a poruncit însă ca oamenii ceilalţi, din popor, să fie numiţi capillati, nume pe care goţii [geţii] l-au primit ca pe o formă de respect şi-l amintesc şi acum în cântecele lor4. În fapt, pasajul a stat la baza identificării dintre capillati şi poporul de rând, operată încă de la G.Tocilescu, cu eludarea discretă a unei părţi din text. Iordanes, citând desigur surse mai vechi, astăzi pierdute, spune că numele acestei clase, capillati, aceştia l-au primit ca pe o formă de respect. Asupra numelui şi a funcţiei războinice deţinute, istoricul Z.Petre aduce o serie de argumente care astăzi nu mai pot fi ignorate.



Traducerea, atât a termenului grecesc –kometai– cât şi a echivalentului latin –capillati (comati)5– este acela de pletoşi, purtători de plete, cu coamă. Numele autohton al acestei categorii nu s-a păstrat, şi nici nu putem şti exact cum l-a folosit Dio Cassius, pasajele respective fiind parvenite prin rezumatele târzii, în special ale lui Iordanes, autor care se distanţează de acest nume folosindu-l pe cel de capillati6. Dubletul sugerează că Iordanes a preferat să numească această categorie pletoşii, nume mult mai potrivit cu cadrul istoric al secolului V p.Chr., când scria Iordanes, pentru a distanţa identificarea acestora cu sensul de săteni, derivat din grecescul kome7. Este interesantă ipoteza identificării nominale a acestei categorii de către romani. La fel ca în cazul aristocraţiei autohtone, pe care romanii o vor numi pilorofori, cu trimitere precisă la un semn de identificare exterioară (purtătorii de pileus/bonetă), comatii au fost şi ei identificaţi după podoaba capilară bogată (capillati), distanţându-se de termenul comètai (cu sensul vechi, social, de sătean). Pare logic ca înfruntările dese cu aceşti capillati să fi solidificat în imaginarul roman ideea că au de a face cu nişte războinici redutabili, cu totul diferiţi de masa poporului de rând8.
Pletele reprezentau, în întreaga tradiţie războinică de sorginte indo-europeană, un însemn distinctiv al războinicilor de frunte. Sursele scrise, care fac referire la războinicii pletoşi, descriu această caracteristică, fie că este vorba despre buclele blonde ale lui Menelaos şi aheii kare komoontes, cu capul împodobit de plete, din Iliada, fie că descriu nucleul aşa-numiţilor hippeis, cei 300 de oşteni spartani care moşteneau prestigiul social şi imaginarul războiului prehoplitic. Herodot îi evocă pe oştenii lui Leonidas pieptănându-şi părul, nepăsători în faţa morţii iminente, înaintea înfruntării finale de la Termopile9. Pentru Xenofon, pletele îi fac pe spartani mai măreţi, mai nobili, mai înspăimântători, iar Plutarh scrie că Licurg instituise portul pletelor pentru ca cei frumoşi să pară şi mai frumoşi, iar cei urâţi să fie mai înspăimântători. Gallii comati, războinicii Irlandei legendare, sau acei bersekiri care irump intermitent în istoria şi cântecele neamurilor germanice, invincibili şi nepăsători de moarte; toţi au drept semn distinctiv pletele care flutură în vânt şi inoculează spaima în rândurile inamicilor. Peste tot pletele apar invariabil ca fiind semnul distinctiv al excelenţei războinice şi nicidecum al unei condiţii umile10.
Istoricul Zoe Petre observă discrepanţa şi mai notează că într-o societate în care tradiţia morţii pe câmpul de luptă ca rit iniţiatic de nemurire atestă un imaginar complex al funcţiei războinice, e de neconceput ca sensul simbolic originar al pletelor să fi fost răsturnat, transformând pletele dintr-un element de distincţie socială şi de superioritate, într-un stigmat al inferiorităţii. În contrast cu pilophorii, aristocraţia legată prioritar de funcţia de suveranitate sacră, kometaii, pletoşii, nu au de ce să nu reprezinte iniţial categoria nobilă a războinicilor, specialiştii celei de-a doua funcţii indo-europene.



Acestor argumente li se poate aduce un singur amendament. În iconografia referitoare la daci, precum şi pe statuile care-i înfăţişează (Pl.55/5-6), pletele care altă dată făceau cinste războinicilor11, nu mai sunt decât un păr bogat, dar nu mai lung decât la nivelul umerilor. Am putea pune acest detaliu pe seama standardizărilor artei romane, atentă la economia de spaţiu, deşi rămâne de neînţeles o atare neconcordanţă cu realitatea12. Cu atât mai mult cu cât, spre exemplu, pe Columna Traiană apar şi războinici daci cu chelie proeminentă, indiciu că, uneori, din semnul distinctiv al excelenţei războinice de altă dată a rămas doar numele13. C.Petolescu crede chiar că termenul de capillati este forţat, pe considerentul că Iordanes avea în vedere realităţile momentului său, când zona dunăreană era patrulată de goţii despre care scria şi care ajunseseră până în sudul fluviului. Aceştia în mod sigur purtau plete lungi, iar Iordanes foloseşte acest semn pentru a conecta şi mai credibil goţii de prezumtivii lor strămoşi, geţii. Ipoteza ar putea fi credibilă, dacă termenul de comati nu ar fi fost consemnat ca atare şi de Dio Cassius, care nu avea cum face astfel de confuzii.
Evoluţiile sociale şi identitare care au irumpt în Dacia sunt surprinse spre final şi de o a doua sursă care-i pomeneşte pe pletoşii daci. Dio Cassius, în relatările sale despre războiul lui Decebal cu romanii, spune că regele dac, aflat în dificultate, nu mai trimisese la romani reprezentanţi ai comaţilor ca soli, ci fruntaşi dintre pileaţi14. Această relatare, rezumată de Petrus Patricius şi Xiphilinus, conturează cu suficientă claritate două aspecte. Primul este că la momentul Decebal, kometaii erau clar inferiori social în raport cu pileaţii. Al doilea detaliu este că anterior o solie a dacilor fusese constituită dintre aceşti războinici, probabil bine articulaţi cu autoritatea regală, şi trimişi să negocieze cu Traian. Din nou Z.Petre observă corect că aceşti kometai nu puteau fi oameni de rând şi nici măcar războinici simpli. O atare aroganţă nu era justificată din partea lui Decebal, într-un moment în care ostilităţile nu mergeau deloc bine pentru el. Motiv pentru care este mai mult decât logic că regele dac a trimis o solie compusă din războinicii săi cei mai valoroşi, pentru a obţine maximum de avantaje strategice şi pentru a da greutate ofertei şi poziţiei sale. Că această alegere a fost una neinspirată, Traian preferând o solie din fruntaşi, nu arată decât că argumentul forţei militare nu a fost acceptat de către împărat, care a preferat să trateze cu autorităţi politice şi religioase, singurele care puteau oferi garanţii acceptate. Episodul poate arăta o eroare tactică şi diplomatică a lui Decebal, greu de înţeles de altfel, dar în nici un caz acei kometai nu erau altceva decât războinici de vază, eventual chiar comandaţi militari importanţi. Scena XCIII de pe Columnă poate fi interpretată ca un sfat al regelui, unde personajul principal este însoţit de câţiva nobili, precum şi de un număr dublu de comati. Este de neacceptat faptul că în jurul regelui şi din sfatul lui de război ar fi făcut parte şi oameni simpli, indiferent de calităţile lor sau de motivele presupuse. Dimpotrivă, momentul clama prezenţa celor mai buni războinici pe care-i avea regatul.
Între cele două momente evocate de către Iordanes şi Dio Cassius, respectiv epoca lui Burebista şi cea a lui Decebal, societatea dacică a suferit unele restructurări ale raporturilor de putere. Una dintre cele mai importante pare să fi fost profesionalizarea actului militar, observată sub aspect demografic, organizatoric şi logistic. Numărul mare de oameni aflaţi sub arme necesita un comandament consistent, despre care nu putem spune că putea fi asigurat doar de către aristocraţie, cel puţin la nivel superior. În aceeaşi măsură nici întregul efectiv militar nu mai putea fi susţinut doar de către nobili şi cetele lor. Efervescenţa militară, care debutase încă de la sfârşitul secolului al III-lea a.Chr. şi începutul celui următor, absorbise mare parte din potenţialul demografic existent, prin includerea în rândul războinicilor a unor categorii mai puţin nobile15, dar nu mai puţin dornice de afirmare. Războiul nu mai era apanajul aristocraţiei, căci acum armatele îşi completau efectivele din bazine sociale mult mai largi, dovadă efectivele mari angrenate şi calitatea actului militar.
Cauzele pot fi mai multe decât transpar la prima vedere. Societatea geto-dacică suferise ample evoluţii socio-politice şi culturale, pe multiple planuri, în mare parte datorate convulsiilor interne, iar o altă parte venite din exterior. Războiul se modificase substanţial, principalii actanţi politico-militari din Balcani se schimbaseră. Campaniile lui Burebista, dincolo de toate incertitudinile conţinute, arată că armatele dacilor erau capabile de acţiuni militare pe termen lung şi la distanţe apreciabile, puteau asedia cetăţi puternice, fundamental diferite de întăriturile tribale din lemn şi pământ cu care erau, în mod tradiţional, obişnuite. Dincolo de modificările sociale conţinute, momentul reclama prezenţa unor războinici specializaţi, buni cunoscători ai meseriei armelor, familiarizaţi cu diverse tactici şi strategii, competenţe greu de dobândit în sistemul tradiţional de recrutare şi participare la război existent în epoca basileilor geţi16.
Apare, în acest tablou mai larg, firească specializarea unor războinici, iar această categorie, a pletoşilor, avea toate atributele necesare unei atare funcţii. Dincolo de teoretizările extrase din sursele antice, se pune întrebarea ce poate însemna un războinic profesionist? Cu ce era el diferit de, spre exemplu, războinicii care aveau tradiţional acest mod de viaţă?


M.Barbu, reenactor


Plecând de la sistematizările lui F.Engels, istoricul Z.Petre considera că democraţia militară –rezultat al unor conflicte permanente– conţinea şi profesionalizare marţială a societăţii, deşi admitea că războaiele astfel duse nu depindeau şi nici nu erau controlate de vreo autoritate politică. În opinia mea, profesionalismul unei părţi specifice dintr-o comunitate, chiar testamentara unor lungi tradiţii marţiale, nu este o specializare în sensul complet al enunţului, ci reprezintă doar acumularea şi exercitarea unor capacităţi relative şi limitate prin care se contribuia la efortul de război. Profesionalizarea coerentă conţine întotdeauna elemente care construiesc şi redefinesc moralul (tradiţii, credinţe, disciplină, rituri, ritualuri), capacităţile fizice (antrenamente, exerciţii, campanii) şi intelectuale (strategii, tactici, inovaţii) ale oştenilor. Fără suma acestor elemente, războinicii nu erau decât luptători de ocazie, ale căror succese se puteau baza doar pe viteză, număr, conjuncturi şi nu pe calităţi combative susţinute.
Toate aceste repere se regăsesc, într-o formă sau alta, în cadrul fenomenului militar dacic. O armată de dimensiunea celei burebistane (precum şi cele ale urmaşilor lui), nu putea opera fără disciplină, impusă de dubla autoritate regală şi sacerdotală, precum şi de un corp de comandă ramificat în adâncime. Cointeresarea tuturor războinicilor era un alt parametru important. Chiar dacă transpar frugal în documentele arheologice, o parte consistentă din prada de război –argint, monedă, produse etc.17– se regăseşte în teritoriu, în special sub formă de tezaure, şi cu toate că este consistentă, reprezintă doar un procent nedeterminabil din cantităţile reale acumulate. Strabon, în descrierea rezultatelor marelui rege dac, aminteşte exact o parte dintre caracteristicile noilor structuri militare: exerciţii, asceză, mentalitate, succese. Toate acestea recompun profilul unui războinic de meserie, văzut acum ca un personaj colectiv: antrenat, bine înarmat, disciplinat, cu obiective clare şi rezultate pe măsură.
Prezenţa, bine documentată în timpul lui Decebal, a unor războinici capabili să folosească maşini de război, suficient de bine şi de mult încât izvoarele scrise şi iconografice să menţioneze şi să ilustreze aceste lucruri ca pe fapte fireşti, presupune antrenamente riguroase şi practici îndelungi, tablou în care instructorii romani18 nu par deloc anacronici, iar experienţele dacilor obţinute pe fronturile sud-dunărene, pline de învăţăminte.
Complicatele maşini de război romane reclamau manipulanţi specializaţi, instruiţi şi familiarizaţi în manevrarea lor, dar întreaga imagine arată că tipul de război, în ansamblu, se modificase. Succesele militare obţinute de daci prin incursiuni rapide, bazate pe viteză şi/sau număr, se răriseră considerabil mai ales din cauza insucceselor unor astfel de atacuri. Armatele romane disciplinate înaintaseră învingând metodic toate coaliţiile barbare, semn că strategiile trebuiau schimbate, dar mai ales armele. Infanteria romană, chiar dacă greoaie în aparenţă, reprezenta un adversar redutabil, mai ales datorită disciplinei şi armamentului defensiv cu care se proteja. Este momentul când în peisaj apare o armă barbară nouă, de fapt o evoluţie locală a unui concept mult mai vechi. Este vorba despre sabia curbată, cunoscută prin numele latin, falx dacica, nume generic, sub care se regăsesc câteva tipuri distincte de astfel de arme.
Acestea erau suficient de ataşate imaginarului despre daci încă din Antichitate încât să devină simbol etnic şi prezintă unele particularităţi fizice şi contextuale, care le plasează în zone sociale bine jalonate. În primul rând este o sabie cu o morfologie adaptată luptei contra unui oponent bine protejat de echipament defensiv. Tehnicile de luptă cu această sabie necesită capacităţi fizice aparte, presupune un anume gen de eroism, pentru că sunt arme cu acţiune dură, distructivă, în general nerepetitivă imediat. În plan larg, sursele istorice atestă eficacitatea lor în faţa legiunilor19. Aşa se explică decizia comandanţilor romani de a ranforsa coifurile prin adăugarea a două benzi metalice dispuse cruciş peste calotă, în zona cea mai predispusă la lovituri, cât şi dotarea unor unităţi speciale (ori a legionarilor din primele rânduri) cu manica segmentate pentru braţe20, identificând astfel părţile de corp vulnerabile în faţa săbiilor curbate, decizii tactice luate între cele două războaie dacice.
Preferinţa unor războinici pentru astfel de tactici directe trebuie pusă în legătură cu detaşarea pe care aceştia o aveau în ceea ce priveşte moartea şi, poate nu în ultimă instanţă, cu semnificaţiile religioase ale armelor curbe, în general.
Acestor, până la urmă, presupuneri, li se adaugă ca argumente reprezentările iconografice din arta romană, care surprind săbiile curbe invariabil în mâinile războinicilor comati21, fapt ce cimentează legătura dintre această elită militară şi sabia încovoiată. Teoretizarea şi argumentele care decurg din aceasta au însă limite, dincolo de care ipotezele, oricât de tentante ar fi, nu pot recompune un contur mai clar. Arheologia, ca sursă indubitabilă de realităţi istorice, nu oferă în acest caz aproape nimic. Puţinele săbii curbate descoperite în spaţiul dacic nu pot fi conectate direct cu clasa războinică în discuţie. Cu două excepţii, săbiile curbate cunoscute provin din descoperiri domestice sau fortuite, fără un context relevant pentru această ipoteză. Desigur, nu trebuie omis faptul că întregul fenomen funerar din Dacia preromană, după mijlocul secolului I a.Chr., intră într-o zonă de manifestare extrem de discretă, reflecţie a schimbărilor culturale în ceea ce priveşte credinţele şi obiceiurile populaţiei locale.
În acest registru, ne scapă explicaţia rarităţii săbiilor curbe din contextele arheologice, dar în egală măsură sugerează practici funerare diferite de cele ale elitei aristocratice. Este foarte probabil ca armele deţinute de către un astfel de războinic să fie păstrate în familie sau în comunitate, după decesul proprietarului de moment, situaţie care ar permanentiza în cadrul grupului anumite aspecte profesionale. O astfel de practică este, în general, specifică grupurilor sociale în care profesiile se transmit între generaţii, în cadrul familiilor. Privind fenomenul în ansamblu, lipsa săbiilor încovoiate din contextele funerare se înscrie în raritatea descoperirilor oricăror tipuri de arme, a mormintelor cu arme şi în general se aliniază practicilor specifice (dar necunoscute!) acestui puţin cunoscut interval cronologic, situat între domnia lui Burebista şi cea a lui Decebal.
Un alt argument, la fel de indirect, este dat de dispersia chorologică a săbiilor curbate descoperite, care se circumscriu, aproape fără excepţie, în zona Munţilor Orăştiei. Mai mult, în perimetrul menţionat, se remarcă producerea şi utilizarea unui tip specific de sabie încovoiată, fapt care argumentează că modelul a fost probabil un apanaj al războinicilor din preajma reşedinţei regale22. Că arma nu a fost una aristocratică o demonstrează lipsa ei din depunerile funerare sau votive, cu caracteristici militare, atribuite invariabil nobilimii şi care conţin spade, ca arme ofensive principale. Acest lucru poate însemna că arma în sine este o apariţie mai târzie, ulterioară domniei lui Burebista sau, în egală măsură, că purtătorii acestor săbii (sau a unor prototipuri ale acestora) erau invizibili, pierduţi în masa de rând a populaţiei, înainte de edificarea regatului. În doar trei cazuri sabia curbă de tip falx dacica apare ca armă a unui însoţitor, fiind prezentă alături de câte o spadă aristocratică23.
Ultimul argument, din păcate la fel de fragil, este dat de dispunerea unor arme ilustrate pe soclul Columnei Traiane. Pe baza monumentului au fost sculptate trofeele excepţionale capturate şi expuse în urma războaielor cu dacii. Poate nu este gratuită gruparea a câte unei astfel de săbii curbe, cu câte un coif şi o armură de solzi, aşezate pe un scut. Un astfel de set putea constitui echipamentul minimal al unui războinic profesionist, diferit de cel relevat prin descoperirile funerare specifice aristocraţiei sau de cele folosite de către nobili în scenele de luptă. De adăugat că pe fusul monumentului, armele curbate sunt invariabil mânuite de războinicii pletoşi, exceptând un aristocrat care este redat înarmat cu un cosor. În scena LXVI de pe Columnă, apare un nobil, identificat după pileus, înarmat cu un soi de cosor. Logica acestei reprezentări atipice poate însemna atât o penurie de arme nobiliare, fie că recurgerea la acest tip de armă să fi reprezentat o soluţie disperată, grefată pe eficacitatea demonstrată a cosoarelor. La fel de posibil, poate fi şi o încercare a sculptorilor de a barbariza suplimentar războinicii-aristocraţi daci sau ilustrarea unui aristocrat de la periferia regatului.
Evaluarea întregului dosar istoric recompune o logică asociere între sabia curbă şi războinicii comati. Calităţile armei, zona de provenienţă, imaginile Columnei Traiane, sursele scrise reconstituie, chiar dacă doar fragmentar, imaginea acestui tip de militar de elită. Confundaţi sistematic cu poporul de rând, războinicii comati/capillati, reprezentau de fapt un strat social aflat în directă relaţie cu autoritatea regală. Fără a fi aristocraţi în sensul exact al termenului – bazinul lor de recrutare iniţial nu putea fi decât zona proprietarilor liberi – ei constituiau nucleul şi trupele de şoc ale armatelor regale. Nu trebuie eliminată din discuţie înarmarea acestor războinici şi cu alte tipuri de arme. Tot Columna Traiană ilustrează câţiva daci pletoşi înarmaţi cu gladiusuri romane (scenele XXIV şi XL; Pl.33/3/5), o altă concesie a propagandei imperiale. Reliefurile, la care se adaugă şi unele piese provenite din descoperiri arheologice, denotă o adaptabilitate evidentă a armatei lui Decebal, care a putut opune romanilor războinici relativ similar înarmaţi şi instruiţi.
Calitatea de proprietari liberi oferă şi acceptarea unui alt izvor care consemnează existenţa unei categorii sociale intermediare între extremele scării sociale la geţi. Lucian din Samosata vorbind despre scitul Toxaris, adulator însă a lui Zalmoxis, adică un get, spune că: nu era nici de neam regal, basilikos, nici pilophorikos, ci un scit dintre cei mulţi şi demotikos, dintre cei numiţi la ei oktapodes, cu opt picioare, adică stăpân peste doi boi şi o căruţă24. Proprietarii unui car tras de doi boi, evident o metaforă, nu poate însemna decât sugestia unei categorii sociale evident diferită de aristocraţie, dar în ciuda adjectivului demotikoi utilizat de sofist, ei nu erau nici oameni simpli. Aceştia nu puteau fi decât proprietari rurali, liberi şi relativ înstăriţi, dar nu şi neapărat bogaţi, capabili să-şi susţină participarea la expediţii militare. Mai degrabă acest Toxaris ilustra tocmai acest strat social intermediar, încă bine cunoscut în epoca în care Lucian şi-a compus satirele.
Ar fi imprudent să limităm categoria comatilor la funcţia ei militară, în primul rând din cauza propriului bazin de recrutare, oştenii regelui provenind, atunci când funcţia nu era ereditar-militară, din alte segmente sociale. În special meseriaşii trebuie admis că făceau parte din categoria pletoşilor, pe lângă care putem adăuga mica nobilime şi poate negustorii, deşi numărul acestora din urmă nu poate fi estimat. Aglomerarea locuirii civile şi urmele numeroaselor ateliere – în special metalurgice – devoalează statutul rezidenţilor, care nu puteau fi toţi mari nobili şi în nici un caz ţărani simpli. Un astfel de comat, realizat din perspectiva averii, putea avea dreptul de a locui şi munci în proximitatea templelor şi a capitalei. Foarte probabil, în anumite cazuri, era chemat la oaste, proprietatea şi statutul oferindu-i dreptul de a purta arme25 şi poate chiar obligaţii militare, deosebindu-l fundamental prin acest drept de oamenii de rând. Totuşi, posturile de comandă erau ocupate, în mod logic, de către militarii cu experienţă, aflaţi permanent sub arme, subordonaţi autorităţii regale, în centru şi reprezentanţilor acesteia, către periferie.
Datele sistematizate permit avansarea ideii că elitele militare reprezintă o dimensiune fundamentală şi structurală a civilizaţiei dacice, a cărei aristocraţie militară constituia un nucleu dur, secondat de un corp de războinici profesionişti, diferit la rândul lui de populaţia de rând. Acest binom social a reuşit nu numai să se impună în Balcani, ci, sub autoritatea regală şi sacerdotală, să edifice un regat bine organizat şi puternic, el însuşi rezultatul şi centrul unei lumi remarcabile.


Desen de C.Drăghici


Păstrând proporţiile, o analogie bună a acestei categorii sociale şi războinice, deopotrivă, o găsim în plin Ev Mediu, în principatul Moldovei. Cronicarul Grigore Ureche, povestind despre campania lui Ştefan cel Mare, care intenţiona să-l pună domn pe Laiotă Basarab în Ţara Românească, spune că după bătălia de la Cursul Apei (8 nov. 1473), domnul moldovean se întoarce la Suceava unde a făcut acolo mare ospăţ mitropoliţilor şi vitejilor săi. Este prima atestare documentară a puţin cunoscuţilor viteji moldoveni. Cine erau aceşti militari pe care cronicile îi arată mereu apropiaţi curţii domneşti? Ei lipsesc din actele cancelariei voievodale, dar apar în cronici, amintiţi întotdeauna în legătură cu acţiuni şi gesturi de putere ale voievodului, separaţi clar de boieri. Astfel de expresii pline de semnificaţii sunt ospeţele ceremoniale de după victoriile militare, la care vitejii sunt la loc de cinste. Tot triumfurile militare sunt ocaziile în care cei distinşi în luptă sunt instituiţi în rândul vitejilor: atunci, domnul Ştefan voievod a făcut mare ospăţ tuturor boierilor săi, de la mare până la mic şi atunci a instituit mulţi viteji şi i-a dăruit atunci cu daruri scumpe, fiecare după vrednicia sa. Victoriile militare sunt şi prilejuri de îmbogăţire căci: toată oastea lui s-a îmbogăţit din prada luată de la turci: aur, argint, purpură, cai şi scule scumpe. Pe mai mulţi ţărani i-a făcut boieri. Ridicarea în rang nu putea însemna decât împroprietărirea cu terenuri şi sate. Categoria socială din care se ridicau aceşti oşteni era cea a proprietarilor liberi: ţărani, răzeşi, mica boierime, poate şi târgoveţi. De asemenea, în cronici sunt descrişi ca războinici redutabili – constituiau un nucleu dur, bine înarmat şi întotdeauna dependenţi de voievod, niciodată de altcineva. În toate documentele, aceşti viteji apar în sfatul domnesc; e adevărat că nu au dregătorii, cel mult erau comandanţi militari, dar statutul le permite proximitatea tronului, căruia îi oferă serviciile de consilium et auxilium. Vechimea acestei instituţii nu poate fi precizată –dar predecesori ai lor pot fi întâlniţi încă din vremea lui Alexandru cel Bun– şi ea apune după domnia lui Ştefan, în contextul modificărilor socio-politice ale secolului al XVI-lea. Aceşti viteji îşi regăsesc raţiunea existenţei lor în războaiele purtate de domnitor; prezenţa lor în cronici irumpe întotdeauna în contexte violente. Dacă proprietatea era semnul distinctiv al unei demnităţi nobiliare, calitatea de viteaz reprezenta împlinirea unei vocaţii şi aceasta era aceea de războinic al domniei. Vitejii erau probabil o categorie intermediară între boierimea de rând şi marii dregători, cu atribuţii majoritar sau doar militare, proveniţi din rândul oamenilor liberi, categorie a cărei bază economică o constituia mica proprietate funciară şi prada de război. În această calitate ei corespundeau aşa-numiţilor iobbagiones castri din Ungaria, din vremea când iobag însemna militar dependent de un burg regal şi nu avea sensul de şerb, primit mai târziu.
Un ultim aspect atrage atenţia. Elita războinică moldavă îşi trăieşte destinul în epoca în care statul moldovean abia se închega; rolul ei în această construcţie politică a fost vital, iar din rândurile ei se vor ridica marii boieri moldoveni din secolele următoare.
Se observă, aşadar, o serie de analogii între comati daci şi vitejii moldoveni. Evident că nu putem vorbi de nici un fel de tradiţie sau de moşteniri culturale între cele două momente istorice26, dar asemănările au la bază mentalităţi şi mecanisme psiho-sociale relativ identice ca expresie, cauze şi efecte. Relaţia cu suveranul, efervescenţa războinică, practica şi experienţa militară, crearea unor instituţii sau incipienţa altora, sentimentul religios – înaintea bătăliilor importante voievodul împarte steaguri oastei de viteji şi au loc ceremonii religioase ample – statutul de om liber, proprietatea sunt elemente care, deşi despărţite de peste un mileniu, au recreat un profil anume, particular unei categorii sociale cu atribuţii specifice şi cu un loc bine precizat în organismul politic şi militar care o conţinea. Analogia prezentată pe scurt este mai mult decât o coincidenţă; ea este un răspuns social identic la o problemă socială similară în resorturile ei intime.


Note:
1 De fapt rădăcina asimilării comati-lor cu poporul simplu se află în scrierile lui G.Tocilescu.
2 Căruia îi conveneau modelele sociale bipolare, care exprimau mai bine antagonismele sociale şi politice.
3 În principal prin echivalarea clasei cavalerilor daci cu cea a ordinului eqvestru de la Roma.
4 Iordanes, Getica, 72.
5 Lat. cŏma = coamă, păr.
6 Lat. capillatus = care are păr lung; pletos.
7 Împotriva acestei rădăcini semantice, considerând-o o eroare de transcriere, s-au pronunţat N.Gosta şi V.Lica.
8 Pe aceleaşi argumente alţi istorici, păstrând ideea unei stratificări bi-polare, insistă că termenul corect care definea aceşti pletoşi ar fi cel de comètai, sens acordat cu bazinul de origine al acestora, respectiv obştile săteşti, ipoteză cu totul improbabilă.
9 Herodot, VII,208,3.
10 Scenariul de tip palaţial propus de Z.Petre a fost receptat şi acceptat tacit de către mediul istoriografic românesc, singura obiecţie fiind emisă de E.Iaroslavschi, care observă cantonarea relaţiei pletoşi-războinici doar la nivel de elite şi pune întrebări privitoare la restul societăţii, care desigur ar fi putut conţine alte categorii de pletoşi, indivizi despre care însă nu avem date istorice.
11 [Geţii şi sarmaţii] au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată imagine a lui Marte. Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată (Ovidiu, Tristele, V, 7, 9-20); dar aici imaginea hirsută este mai mult un indicator al caracterului aspru, barbar, decât unul al excelenţei războinice.
12 Poate e potrivit de semnalat faptul că, după războaiele medice, în Grecia, părul lung al spartanilor era un arhaism notoriu. În restul Greciei doar copiii atenieni mai purtau părul lung, dar şi acesta este tăiat la începutul efebiei, iar şuviţele erau consacrate zeilor.
13 De notat că părul scurt apare şi în arta locală, de această dată la aristocraţi. Cavalerii redaţi pe falera de la Surcea şi pe cele de la Lupu sau pe fragmentul ceramic de la Răcătău au toţi părul tuns, spre deosebire de personajele din arta getică anterioară, care au adesea coafuri complicate sau părul prins în coc.
14 Dio Cassius, LXVIII,9.
15 Este o eroare să vedem restructurările sociale doar în amontele societăţii. Este la fel de posibilă şi decăderea, pauperizarea sau pur şi simplu propria alegere a unor aristocraţi (indivizi, familii, clanuri), care puteau să se regăsească acum în rândurile oştenilor regelui, din varii motive.
16 Horaţiu, Ode, III,24,9,14-16.
17 Categorii la fel de importante în dinamica economiei erau acele prăzi de război constituite din femei, meseriaşi, prizonieri, şeptel, cereale; mai puţin consemnate de sursele istorice şi aproape invizibile în documentele arheologice. Analogiile cu fenomenul militar general, nu doar din epoca şi spaţiul geografic discutat, arată însă că adesea aceste categorii de produse (din perspectiva atacatorului) formau cea mai mare parte a capturilor, mai ales în condiţiile în care elementele materiale mobile erau, de regulă, tezaurizate rapid de către proprietari, iar când erau totuşi jefuite, ele reveneau majoritar elitelor.
18 [Domitian] cheltuise o groază de bani pentru a obţine tratatul, acordându-i lui Decebal meşteri pricepuţi în cele mai diferite meserii folositoare şi în timp de pace şi în timp de război, ca să nu mai pomenesc de făgăduielile că îi va da mereu alte ajutoare (Dio Cassius, LXVII,7,1). Acestor diverşi meşteşugari, între care putem include şi instructori militari, li se adăugau inerenţii dezertori romani, a căror utilitate în pregătirea militară a dacilor, în special în sectoarele specifice instrucţiei romane, nu mai trebuie argumentată.
19 (...) in bellum profectus est cum cognitis militibus hostem Parthum contemnentibus, saggitarum ictus post ingentia Dacorum falcibus inlata volnera despicatui habentibus. […] a plecat în război cu soldaţi încercaţi, care dispreţuiau pe parţi, duşmanii noştri, şi nu se sinchiseau de loviturile de săgeţi ale acestora după grozavele răni ce le-au fost pricinuite de secerile încovoiate ale dacilor (M. Cornelius Fronto, Principia Historiae, I, p.204).
20 Componente ale echipamentului defensiv mai rar documentate cu descoperiri arheologice (două exemplare în România), dar bine reprezentate iconografic pe monumentul de la Adamclisi. În mod straniu, ilustrarea protecţiilor de braţ lipseşte de pe Columna Traiană.
21 Un caz aparte îl reprezintă iconografia monumentului triumfal de la Adamclisi, unde războinicii daci sunt înarmaţi cu săbii mari, curbate. Dacii sunt redaţi cu busturile goale, dar sunt identificaţi nu doar după armele lor încovoiate, ci şi după pileusurile specifice. Este evident că în acest loc bonetele sunt utilizate ca mijloace de identificare etnică.
22 În alte regiuni ale regatului săbiile curbe au alte morfologii, diferite de cele ale sabiei dominante, din proximitatea capitalei.
23 Viscri (jud.Braşov) şi Ursici (jud.Hunedoara). Acestor două cazuri – fiecare discutabil în sensul său – li se adaugă o descoperire din vestul Panoniei, la Káloz (Ungaria), unde într-un mormânt tumular datat în prima jumătate a secolului al II-lea p.Chr., sunt asociate o sabie curbă cu o spadă, aparţinând unor bărbaţi –doi războinici– lângă care era îngropat şi un cal. Fără a încerca o atribuire etno-culturală legată de daci, atrage atenţia doar asocierea celor doi războinici înmormântaţi cu armele lor. Unul dintre decedaţi, judecând după inventarul funerare, avea gradul de beneficiarus, fapt ce permitea o oarecare relaxare asupra echipamentului standard roman şi explică prezenţa unei săbii dacice (şi a unui scutier) aşa de departe de zona de origine a armei şi de epoca regatului.
24 Lucian, Scitul sau oaspetele, 1.
25 Prin arme trebuie înţeles echipamentul unui războinic (spadă, sabie, platoşe, coif, lance). Populaţiei de rând le era foarte probabil nu doar interzise aceste echipamente, ci şi inaccesibile economic, dar ei puteau avea măciuci, topoare, suliţe, scuturi simple, arcuri sau unelte transformate ad-hoc în arme.
26 De remarcat însă că vocabularul proprietăţii funciare libere provine în limba română într-o măsură semnificativă din substratul daco-moesian.


BIBLIOGRAFIE:


Sursa: Cătălin Borangic, Seniorii războiului în lumea dacică. Elite militare din secolele II a.Chr.-II p.Chr. în spaţiul carpato-dunărean, Editura Istros, Brăila, 2017, p.359-367