Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (25)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (16)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (43)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (361)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

FENOMENUL ECVESTRU GETO-DACIC

Complexitatea fenomenului militar la Dunărea de Jos3, în a doua jumătate a mileniului I a.Chr., a devenit o preocupare tot mai intensă a istoriografiei moderne. Dacă în deceniile trecute atenţia acordată acestuia era concentrată preferenţial asupra arhitecturii militare şi armamentului – poate ca efect al unei izolări ideologice4– şi mai puţin asupra celorlalte componente ale polivalentului fenomen în discuţie, în ultimele două decenii se poate observa o tratare mult mai largă a problematicii aspectelor de ordin militar. Perioada s-a dovedit extrem de productivă, marcată fiind de ample restructurări ale limbajului istoriografic, în contextul eliberării ideologice şi a sporirii accesului la informaţii, cu toate că încă nu putem observa o sedimentare a discursului istoric şi nici formarea unei identităţi general acceptate. În siajul acestui curent intră şi demersul nostru prin care încercăm o abordare diferită şi, sperăm, utilă a cercetării secvenţei ecvestre din cadrul manifestărilor militare în spaţiul ales şi a unor elemente conexe. Ne referim aici la cercetări pluridisciplinare, la metodologii noi şi, nu în ultimul rând, la verificarea informaţiilor istorice cu ajutorul arheologiei experimentale.
Izvoarele antice privitoare la acţiunile războinice ale tracilor de nord5 conţin îndeosebi referiri la cavaleria acestora, cel puţin în secolele V-II a.Chr., perioadă efervescentă, din punct de vedere militar şi politic, în tot arealul balcanic. Din perspectiva arheologică, această evidenţiere este susţinută de descoperiri care implică numeroase elemente asociate cavaleriei. Trebuie spus însă că documentele arheologice, în contrast cu izvoarele scrise, relevă majoritar manifestări ale elitelor, ceea ce poate modifica percepţia asupra fenomenului în întregul lui.
Pentru a corecta acest lucru, analiza noastră – care urmăreşte evoluţia utilizării cailor – se bazează pe analiza critică a izvoarelor, în paralel cu alte tipuri de surse istorice. Acestei analize adăugăm o scurtă incursiune în istoria utilizării cailor de către traci, cu accent pe ramura lor nordică geto-dacii, relevată de autorii antici, precum şi o serie importantă de discuţii asupra unor componente ale harnaşamentului şi resturilor osteologice relevante. Eşafodajul teoretic obţinut permite abordarea problematicii din perspectiva arheologiei experimentale, metodă prin care dorim să verificăm traseul tehnologic al realizării unei zăbale de tip tracic, calităţile şi eficacitatea acesteia.
Având aceste rezultate, sperăm să putem creiona rolul şi importanţa acestui tip de dispozitiv şi, prin extensie, rolul acestuia în cadrul fenomenului ecvestru local.

*


Complicata devenire etno-culturală a tracilor, este un subiect vast, în acest stadiu fiind suficientă delimitarea trasată de istorici în raport cu vecinii şi rudele lor, ilirii şi scito-sarmaţii, cu care au împărtăşit numeroase elemente culturale, particularizarea acestor grupe de populaţii având loc spre mijlocul epocii Bronzului6. Nu lipsită de valoare este prezenţa, între artefactele epocii, a psaliilor de corn şi os, ceea ce indică prezenţa cailor în contexte domestice7. Perioada este deosebit de importantă deoarece, spre sfârşitul ei, tracii apar în izvoarele istorice scrise, alături de caii lor, ceea ce reuşeşte să contureze mult mai clar fenomenul ecvestru la traci, acei traci, iubitori de cai, pe care, peste secole, îi va fi amintit Sofocle, în paralel cu una din primele relatări scrise despre geţi8. Până la Sofocle însă, tracii îşi vor etala fervoarea războinică în faţa aheilor care asediau Troia, iar bogăţiile lor, exprimate în aur, argint, bronz şi, nu în ultimul rând, în caii şi carele lor de luptă, au stârnit patimi şi invidie între greci.

Aedul Homer spunea, despre războinicii traci veniţi în ajutorul troienilor:

[...] şi strunitorii de cai, frigienii9 precum şi Meonii
cei ce luptă din care [...]
Tracii, veniţi de curând, se află la marginea oastei
Rhesos li-i Domn, odrasla lui Eiomen, şi-i acolo
Caii văzutu-i-am eu, n-au seamăn de mari şi de mândri
Albi ca zăpada sunt ei şi la fugă repezi ca vântul
Şi ferecat îi e carul cu aur şi-argint, şi mai are
Arme grozave de aur ce par la vedere-o minune
dânsul cu ele-a venit. Parcă nici nu se cade pe lume
Oameni arme de aceste să poarte, ci numai zeii[...]
10.

Dincolo de controversele istorice privind participarea la conflict, a teritoriului pe care îl stăpânea11 şi chiar a existenţei12 acestui rege edon, se poate desprinde faptul că era acceptată ca firească prezenţa tracilor în evenimentele descrise. Pe lângă acest aspect, pare natural că aceştia, elitele lor mai exact, aveau cai şi care de luptă somptuoase şi armament de paradă scump. Desigur, metalele preţioase din care erau făcute armele regelui trac nu puteau avea nici o altă utilitate în lupta propriu zisă, ele subliniind doar bogăţia şi autoritatea dinastului13. Tot caii par să fi fost şi motivul uciderii regelui trac, de către Ulise şi Diomede, în chiar noaptea sosirii pe câmpul de bătălie14, ceea ce, dincolo de pretextul profeţiei, potrivit căreia Troia era invincibilă atâta timp cât caii tracului vor paşte liniştiţi lângă zidurile Ilionului, arată, oarecum indirect, invidia grecilor faţă de frumoşii cai ai tracilor15. De-a lungul întregii epopei, tracii apar ca posesori şi crescători de cai, informaţii care ulterior, cu referire la tracii europeni, vor fi întărite şi de alţi autori, fiind dublate de descoperiri arheologice, care împreună arată cât de intensă era creşterea cailor la traci16


Planşa I


Ar fi o eroare să admitem o generalizare a utilizării calului de către toţi războinicii traci ai epocii Bronzului. Mai curând, cavaleria şi carul de luptă au însemnat afirmarea unei aristocraţii noi, puternice, al cărei potenţial economic îi permitea fabricarea şi posesia armamentului şi carelor de luptă, creşterea, selecţionarea sau achiziţionarea cailor şi evident întreţinerea acestora. Din aceleaşi considerente economice, „carele de luptă” şi probabil chiar caii, aveau adesea doar rolul de a transporta luptătorii la locul bătăliei, unde aceştia luptau ca pedeştri. Cert este că aceste elite tracice îşi etalau puterea în tot spaţiul tracic, componente ale atelajelor fiind descoperite în întreg arealul tracic, într-un interval cronologic cuprins între secolele XIII şi VII a.Chr. 17, ceea ce arată o uniformizare a fenomenului militar şi o mobilitate a mentalităţilor războinice în bazinul mediteranean. Folosirea calului, în scopuri marţiale, de către traci, a fost o constantă a istoriei militare tracice18, identificabilă chiar şi după transformarea Traciei în provincie romană19, în ciuda faptului că multe triburi au locuit în zone muntoase.
Revenind în spaţiul nord-dunărean, utilizarea calului de către elitele militare locale este susţinută de descoperirile de la Balta Verde, sit în cadrul căruia a fost dezvelit mormântul unui posesor de car, aşa-zis „de luptă”20. Procentajul foarte mic (doar un războinic este proprietar de cal, din 19 morminte de luptători cercetate) arată clar elitismul de care beneficia personajul decedat. Un raport mai mare este relevat de necropola ceva mai târzie de la Ferigele, unde aproximativ o treime dintre decedaţi sunt călăreţi. Aceste schimbări pot fi puse în legătură cu penetraţia scitică21, căreia i se datorează modificările şi adaptările armamentului şi harnaşamentului22 folosit de elitele militare locale, care s-au opus cu succes noilor veniţi. Akinakai, utilizarea substanţială a arcului cu săgeţi şi, nu în ultimul rând, creşterea ponderii cavaleriei23 în cadrul forţei militare locale, sunt tot atâtea argumente. O dovadă indirectă a creşterii importanţei luptei călare, ca urmare a contactelor mai mult sau mai puţin amiabile cu războinicii stepelor, o constituie şi predilecţia pentru armele curbe de tip machaira, mult mai eficiente, datorită raportului potrivit dintre lungimea lamei şi unghiul de atac24. Numărul acestor săbii şi implicit cel de morminte aparţinând războinicilor, arată o efervescenţă militară în zonă, ceea ce a avut ca efect o specializare militară a unei părţi consistente dintre membrii comunităţilor locale, posesia unui cal nemaifiind un apanaj strict al vârfurilor sociale25.
Tucidide face o remarcă interesantă atunci când, enumerând diferitele neamuri chemate de Sitalkes I26 să lupte împotriva Macedoniei, îi aminteşte şi pe geţi, despre care spune: [...] geţii şi locuitorii de prin acele părţi sunt vecini cu sciţii, au acelaşi port şi sunt toţi arcaşi călări [...]27. În asemenea context, nici nu pare de mirare că geţii s-au deprins repede să lupte pe spaţii largi, favorizaţi şi de geografia bazinului Dunării de Jos. Puterea acestora, sau mai bine zis numărul de călăreţi ridicaţi probabil de o mare uniune tribală, se vor vedea atunci când Alexandru Macedon, ce încerca să-şi securizeze spatele frontului în vederea ofensivei anti-persane, va face o incursiune împotriva tribalilor şi ilirilor de la Dunăre, care se răzvrătiseră. Flavius Arrianus, guvernatorul Cappadociei, autorul Expediţiei lui Alexandru (Anabasis Alexandri) ne spune, probabil exagerând28, că geţii, aliaţii tribalilor, veniseră în ajutorul acestora cu un număr de 10.000 de infanterişti şi 4.000 de călăreţi29, raport totuşi credibil, dacă avem în vedere, comparativ, alcătuirea armatei lui Sitalkes30.
Dacă informaţiile lui Appian31 sunt rezonabile, atunci raportul cavalerie-infanterie, cel puţin pentru expediţiile în afara arealului propriu, se echilibrează în timp. Astfel, un oarecare şef militar Cloilios32, bastarn sau get33, îşi negociază angajarea militară în slujba lui Perseus34, pe sume mari de aur, bazându-se pe nu mai puţin de 20.000 de războinici, jumătate dintre ei fiind călăreţi. Starea de fapt descrisă arată modificările tactice operate în structura comunităţilor războinice nord-dunărene, impuse de necesitatea deplasării pe distanţe mari a unor detaşamente puternice. Episodul Cloilios este extrem de interesant pentru că are toate detaliile care lipsesc, parţial sau total, altor campanii: data exactă, efectivele mobilizate, ţinta şi distanţa până la ea, motivul, valoarea contractului şi numele contractanţilor. Aceste date permit întocmirea unui studiu de caz, desigur prea mare pentru tema de faţă, dar din care putem extrage datele care ne interesează. Astfel, în luna iunie a anului168 a.Chr., armata aflată sub conducerea lui Cloilios trece Dunărea, printr-un loc necunoscut. Preţul cerut pentru angajarea în luptă era semnificativ: peste 15.000 de stateri de aur, două treimi din aceasta sumă (zece stateri/călăreţ) revenind cavaleriei. Baza de recrutare a armatei a fost, fără a putea preciza un areal specific delimitat, bazinul Dunării de Jos sau, mai exact, aici a avut loc concentrarea mercenarilor. Ţinta finală a fost Pydna, oraş în nordul Macedoniei, la peste 700 km, aproape două treimi din traseu fiind prin relief montan. Durata şi perioada deplasării au fost de cel puţin două săptămâni la sosire (anterior datei de 22 iunie 168 a.Chr.) şi alte două-trei săptămâni la întoarcere; deplasarea putându-se face numai în ritmul pedestrimii, iar la întoarcere trebuie să fi fost şi mai dificil din cauza răniţilor şi a bagajelor. Efectivele angajate (20.000 de oameni) erau însoţite de cel puţin 15.000 de cai, la care se adaugă atelajele – necesare transportului logisticii, fie ea şi minimală, de campanie, hrana, echipamentul etc – trase de alte animale de povară. Doar hrana cailor, în condiţiile în care păşunatul nu putea asigura decât cel mult o treime din necesar (activitatea de păşunat este de mare durată35 şi presupune dispersarea pe suprafeţe întinse), se ridica la peste 7.000 de tone/furaje, cantitate transportabilă cu minim 150 de atelaje (care; căruţe, eventual şi samare)36. Chiar dacă o parte însemnată din aceste costuri se amortizau, în varianta optimă, prin jafuri, iar o alta, sensibil mai mică, din solda primită, valoarea întregii expediţii rămâne substanţială şi explică, fie şi doar parţial, sumele mari cerute de mercenari. Cu toate că intrarea în luptă nu a mai avut loc, dimensiunile economice ale unei astfel de campanii, al cărei scop final nu era neapărat jaful, apar evidente, iar refuzul lui Cloilios de a se angaja în operaţii, în condiţiile neachitării sumelor convenite, trebuie privit şi prin prisma economică, aspect esenţial, asupra căruia vom reveni.
Oarecum tangenţial, momentul Cloilios aduce în atenţie o nouă forţă militară în zonă, şi anume războinicii celţi. Populaţie războinică, aflată în plină expansiune teritorială, celţii, sosiţi de ceva vreme, aduc cu ei o îndelungată tradiţie militară, din care nu lipsesc caii şi carele de luptă37. Inovaţiile lor, legate de armament, se adaugă moştenirii tracice locale, ducând la o perfecţionare a echipamentelor de luptă. Armurile de zale, coifurile, zăbalele, pintenii, spadele, sunt tot atâtea componente în care ingeniozitatea marţială a noilor veniţi s-a făcut remarcată. Dintre aceste elemente, cele legate indisolubil de echitaţie sunt cu atât mai importante. Spre exemplu pintenii, piese importante pentru controlul mişcărilor cailor, motiv pentru care vom reveni asupra acestora, par să fi fost o invenţie a celţilor38. De asemenea, celţii utilizau carele de luptă39, deloc străine în lumea tracilor, deşi folosirea lor în luptă de către geţi este mai mult decât discutabilă40. Chiar dacă ponderea călăreţilor în detaşamentele războinice locale a crescut41, ritualurile funerare care surprind aspecte indubitabile ale prezenţei carelor şi cailor rămân apanajul elitelor, ceea ce oferă o imagine neclară asupra oricăror statistici generale. Motiv pentru care puţinele izvoare scrise, deşi trebuie privite critic în matricea lor reală, sunt importante.
Pasiunea tracilor pentru cai capătă, cel puţin în secolele V-III a.Chr., o dimensiune aproape obsedantă, vizibilă în cel puţin două direcţii. Una a fost cea a înmormântărilor cu cai, sub tumuli aparţinând desigur aristocraţiei. Aşa cum era şi firesc, animalele astfel sacrificate, erau exemplare deosebite, de talie înaltă, depuşi împreună cu harnaşamentul42. Aproape întotdeauna este vorba despre specimene mature, aflate în maximul eficienţei, ele reprezentând, alături de inventarul asociat, e reală valoare economică, ceea ce face din astfel de sacrificii43 scumpe o caracteristică a aristocraţiei (tracice, dar şi scitice spre exemplu).
A doua direcţie de manifestare o reprezintă prezenţa masivă a cailor în artă, în special în toreutică, având ca motiv principal călăreţul vânător. Calul devine în acest sens un motiv iconografic de sine stătător, a cărui maximă expresie este dată de aplicele de metal preţios, triskelion şi tetraskelion, unde capetele de cai sunt dispuse radial, vădind o legătură între cai şi cultele solare. Iconografia tracică în care calul este figura principală, la care adăugăm şi numismatica, este ea însăşi un sector extrem de sugestiv. Importanţa sa în sistemul simbolistic al ideologiei războinice tracice, cu vizibile trimiteri la moştenirea indo-europeană, relevă dimensiuni prea mari pentru studiul de faţă, necesitând o abordare separată.
Revenind la celţi şi aportul lor militar, influenţa acestora este vizibilă în arsenalul comunităţilor războinice nord-dunărene. Experienţa tracilor în arta echitaţiei marţiale este evidentă, iar experienţa ambelor entităţi etno-culturale dau naştere unei sinteze locale. Fără îndoială că primele contacte între celţi şi tracii locali, nord sau sud-dunăreni au fost departe de a fi paşnice44, multe aşezări fiind distruse, unele zone depopulate, dar cursul evenimentelor a luat o altă turnură, căci valul celtic a fost parţial oprit, parţial a trecut în Anatolia. Pentru secvenţa în cauză este de reţinut acel grup, mai bine cunoscut, care s-a întors către nord, şi-a luat numele de scordisci şi s-a angajat în conflicte şi alianţe militare cu tribalii şi geţii45, suficient de îndelungate şi puternice încât toate componentele să îşi piardă, în final, individualitatea, iar noul conglomerat să devină el însuşi distinct şi reprezentativ.
Privind însă selectiv arsenalul acestui „grup”, convenţional denumit azi grupul Padea – Panaghiurski Kolonii (în continuare PPK)46, putem discerne aportul militar al fiecărei componente, astfel că din sfera celtică reţinem spada dreaptă şi pintenii, iar moştenirea tracică se prezumă la pumnalele curbe de tip sica şi la zăbalele de tip tracic. O piesă de echipament comună celor două grupuri, ar putea fi considerate armurile de zale, piesă de echipament la care cele două populaţii probabil să îşi fi adus un aport separat şi substanţial47. Restul panopliei poate fi presupusă a fi de uz general, cu evidente „personalizări”. Una dintre aceste componente comune a fost zăbala, ansamblu indispensabil în harnaşamentul unui călăreţ războinic. Tipul de zăbală utilizat de războinicii PPK, aşa-zisa zăbală de tip tracic, a fost, cel mai probabil – existând unele rezerve în acest sens în comunitatea ştiinţifică – un aport al tracilor la fenomenul ecvestru local. Harnaşamentul, care pe lângă piesele indubitabile, pinteni, zăbale, este articulat şi poziţionat cu o sumă de inele, verigi, catarame, uneori dificil de identificat corect, suferă în această perioadă modificări complexe.
Cum am văzut, apar pintenii48, piese de metal ataşate de călcâiul călăreţului, cu rol în transmiterea de comenzi calului49, prin amplificarea şi acutizarea semnalelor date cu călcâiele în abdomenul animalului. Realizaţi din bronz sau fier, uneori încrustaţi, pintenii fac parte din echipamentul unor războinici-cavaleri de elită. Dar ei mai au o caracteristică interesantă. Nu sunt găsiţi în perechi, aşa cum am fi tentaţi să credem, ci, cu rare excepţii, doar câte unul singur. Calul primeşte comenzi prin presiunea exercitată de pulpele călăreţului, din ambele flancuri. Prin această acţiune omul se echilibrează, dar şi transmite animalului semnale, ceea ce exclude utilizarea unui singur picior şi, implicit, a unui singur pinten. Pintenii sunt de fapt nişte mijloace ingenioase, prin care se amplifică acţiunile pulpei omului asupra calului. Fiind stimuli extrem de puternici, ce determină o reacţie rapidă, ei nu erau folosiţi decât de călăreţii experimentaţi. În cazul acţionării necorespunzătoare, calul, din cauza durerii, reacţionează extrem de violent şi de neprevăzut. Acest lucru explică oarecum numărul destul de restrâns de astfel de piese descoperite, existând posibilitatea ca, în chiar rândurile aristocraţiei să nu fi existat o pregătire hipică suficientă la toţi membrii. Prezenţa unui singur pinten (pars pro toto?), în morminte trebuie deci reevaluată, ea simbolizând apartenenţa la rangul ecvestru, iar piesele descoperite în locuri comune (aşezări, fortificaţii) putând fi pierdute în Antichitate, caz în care desperecherea nu mai trebuie justificată.


Planşa II


Parte a căpăstrului, zăbalele sunt de fapt un ansamblu, la început rigid, apoi articulat, compus din diverse piese metalice, care e fixat pe botul şi în gura calului (zone extrem de sensibile), asigurând controlul asupra mişcărilor acestuia, prin condiţionare fizică. Împreună cu căpăstrul putem spune că este de fapt cea mai veche şi mai importantă parte a harnaşamentului, utilitatea ei fiind evidentă, atât în cazul atelajelor diverse, cât şi în cazul cailor pentru călărit. Zăbala propriu-zisă este un sistem simplu, compus din două bare metalice, de regulă articulate între ele, introduse în gura calului, în spatele ultimilor incisivi. La capetele celor două părţi sunt fixate două verigi mobile, de care se leagă hăţurile. Denumirea s-a extins asupra întregului ansamblu, devenit mai complicat odată cu trecerea timpului şi cu specializarea călăreţilor. Pentru un control mai bun asupra cailor de luptă, în diferite perioade, au fost dezvoltate modele mai complexe de zăbale.
Un astfel de model, apărut în zona balcanică în secolul al III- lea a.Chr., poartă numele de zăbală de tip tracic50, asupra căreia se cuvine o digresiune. Acest tip de zăbală era confecţionat prin asamblarea mai multor piese diferite realizate din fier şi, uneori, din bronz. Desigur apariţia acestui model s-a făcut pe baza unei îndelungate experienţe ecvestre, unele componente fiind moşteniri ale secolelor anterioare. Astfel, rozetele şi discurile de metal de pe bara articulată din gura calului, prezenţe constante la acest tip, se regăsesc la zăbale mai timpurii, atribuite, de regulă, călăreţilor geţi51, dar nu numai. Inovaţia constă însă în ce priveşte dublarea barei articulate care susţinea aceste piese mobile, cu una identică, rigidă de această dată, poziţionată sub falca animalului. Acesteia i se adaugă prelungirea psaliilor foarte mult în jos şi legarea frâielor de aceste capete, prevăzute cu verigi, de regulă. Rezultatul a fost o modificare radicală a tipului de pârghie care exercita tensiune asupra gurii calului. La modelele anterioare tragerea de hăţuri punea presiune pe lateralele gurii, datorită articulaţiei centrale, amplificată cu ajutorul unor discuri sau rotiţe de bronz prevăzute cu ţepi sau zimţi52. Schimbarea, despre care discutăm, modifică direcţia de acţiune a pârghiei din spaţiul orizontal în cel vertical, acţionând direct pe osul mandibulei. Rezultatul a fost fără îndoială un control mai eficient al mişcărilor calului. Sistemul descris nu este unitar în detalii, ci a rămas aşa la nivel de principiu, în jurul acestei idei existând numeroase modele şi tipuri, circumscrise descrierii şi care acoperă ca suprafaţă arealul războinicilor PPK. Prezenţa lor masivă în acest spaţiu a dus la etichetarea lor drept zăbale „de tip tracic”, cu toate că astfel de ansambluri au avut o circulaţie mai mare în timp şi spaţiu.


Planşa III


Deşi morfologia, cronologia şi răspândirea acestui tip de zăbală au făcut obiectul mai multor studii de specialitate53, nici unul dintre acestea nu a aprofundat în mod expres aplicaţiile practice necesare pentru a aşeza cât mai corect piesa în matricea ei funcţională. Pentru a compensa această latură am realizat o replică a unei astfel de zăbale, apelând la tehnici de arheologie experimentală, în vederea colectării de informaţii cu privire la etapele şi tehnica de producere a pieselor antice precum şi la eficienţa ansamblului. Acest experiment a fost realizat în primăvara anului 2012, într-un atelier de fierărie tradiţională, proprietate personală. Ca materie primă pentru confecţionarea componentelor din fier, am folosit un lingou de fier cu dimensiunile de 23 x 4 x 1,2 cm, iar pentru obţinerea pieselor din bronz, am utilizat un aliaj de cupru şi cositor. Combustibilul folosit, care a permis atingerea unor temperaturi de 800-1000°C, a constat dintr-un amestec de lemn de stejar, fag şi mesteacăn, uscat timp de doi ani. Uneltele întrebuinţate în procesul de producere a replicii au fost o nicovală, trei ciocane a câte 1, 2 şi 5 kg, o daltă, un cleşte de fierărie şi două dornuri. Ca model am ales o piesă provenită de la Blandiana, jud. Alba, unde, pe malul stâng al Mureşului, în anul 1979, s-a descoperit întâmplător un mormânt dacic de incineraţie, din inventarul căruia s-au recuperat, alături de zăbală, un vârf de lance, un pumnal de tip sica, fragmentele tecii acestuia, o cataramă fragmentară, toate din fier şi un vas de lut lucrat cu mâna, cu două torţi, împreună cu oase umane calcinate. Mormântul este datat în sec. II a.Chr. (La Tène C2-D1)54.


Planşa IV


Întregul ansamblu al zăbalei avute ca model se compune din 15 elemente – din care au fost recuperate doar o parte – deformate de temperaturile mari ale rugului funerar. Cele două braţe laterale (psaliile), paralele, îndoite şi lăţite formează cadrul, la capătul căruia este fixată bara articulată, pe care se montau cele patru rozete, pe care le-am realizat din bronz. La mică distanţă de aceasta, vine poziţionată a doua tijă, cea rigidă, fixată şi ea pe cele două braţe laterale. Piesa articulată, pe care se aflau rozetele, despărţite de distanţiere tubulare realizate din tablă de fier se introducea în gura calului, în spatele ultimilor incisivi, iar tija fixă se afla poziţionată sub bărbie. Capetele de jos ale cadrului erau legate, direct sau prin intermediul unor alte verigi metalice, de hăţuri. Pentru ca zăbala să nu iasă din gură şi pentru a putea funcţiona ca sistem de pârghie permanent, capătul de sus al zăbalei avea fixate alte două inele mari, uşor ovale, închise55. Aceste verigi erau prinse de tija articulată în partea lor inferioară, mai mare în diametru, iar prin partea superioară, ceva mai mică, treceau curelele acelei părţi din căpăstru care era fixat pe capul calului.


Planşa V


Pentru început, lingoul de fier a fost porţionat în trei părţi şi tăiat longitudinal, cu ajutorul ciocanului de 5 kg şi a dălţii. Acest proces, care s-a finalizat prin obţinerea a trei bare cu profil patrulater, a durat aproximativ 50 de minute şi s-a realizat prin încălziri succesive ale lingoului. Timpii mari de execuţie acumulaţi se datorează decălirilor repetate ale dălţii, care a trebuit periodic reascuţită şi recălită (am evitat folosirea unui set de dălţi pentru a rămâne în inventarul unui atelier modest), contactul cu lingoul incandescent afectând negativ unealta. Această operaţiune necesită implicarea a două persoane, caz în care durata procesului ar fi scăzut semnificativ. Două dintre barele de fier astfel obţinute au fost transformate în cele două piese laterale ale viitoarei zăbale. Pentru a realiza acest lucru fiecare dintre cele două tije cu grosimea iniţială de aproximativ 1,2 cm au fost subţiate la ambele capete prin ciocănire la cald, până când extremităţile au ajuns să aibă o secţiune circulară şi o grosime de 0,6 cm. Datorită acestei operaţiuni, lungimea segmentelor a crescut de la 23 la 31 cm. Partea centrală, nesubţiată, a fost aplatizată pe o lungime de 9 cm, fiind mai apoi perforată la cald cu ajutorul unui dorn. Diametrul orificiilor executate a fost de aproximativ 0,5 cm. Câte un capăt al fiecărei piese a fost tăiat cu dalta la o lungime de 6 cm, apoi a fost îndoit, căpătând forma unei bucle deschise. Celălalt capăt a fost încă o dată alungit şi subţiat până la obţinerea unui profil circular cu diametrul de 0,4 cm. Astfel transformate, aceste capete au fost îndoite sub forma literei „S”. Cele două piese care formează cadrul zăbalei s-au executat în paralel, fiind foarte importantă simetria lor. Timpul de realizare a fost de 90 de minute. Cea de a treia bară, rezultată în urma decupării lingoului iniţial, a fost subţiată şi alungită prin martelare, timp de 30 de minute, rezultând o tijă cu diametrul de 0,7 cm. Din această tijă au fost realizate celelalte componente din fier ale zăbalei. Am făcut axul principal (cel ce intră în gura calului) din două segmente ale tijei. Aceste segmente au fost subţiate la câte un capăt pe o lungime de 5 cm, părţile mai subţiri fiind apoi îndoite şi transformate în două verigi legate între ele. Cele două segmente fiind unite, s-a obţinut axul principal, care, pentru o mai bună fixare în piesele laterale, a fost sugrumat la extremităţi, prin ciocănire la cald. Întregul proces de realizare a celor două segmente din care este format axul principal a durat aproximativ 30 de minute. Axul secundar, format dintr-o singură bucată a fost decupat cu dalta la o lungime egală cu axul principal (14,5 cm). Capetele au fost subţiate prin ciocănire, pe o lungime de câte 1 cm, astfel încât să poată fi introduse în orificiile pieselor laterale. Această piesă a fost confecţionată în aproximativ 10 minute. Ultimele două piese din fier au fost executate prin subţierea tijei rămase, până la o grosime de 0,3 cm şi porţionarea ei în două segmente, ambele au fost îndoite sub forma cifrei „8”, având câte o buclă cu diametrul de 0,9 cm, iar cealaltă de aproximativ 4-5 cm. Acest proces a durat aproximativ 40 de minute.
Întrucât experimentul a avut în primul rând ca scop eficacitatea zăbalei, iar timpii de execuţie sunt relativi similari, am înlocuit procedeul tehnic de obţinere al verigilor cu nodozităţi, pe care le-am realizat din bronz şi nu din fier. Pentru obţinerea acestor verigi, am confecţionat patru modele din ceară. Aceste modele au fost îmbrăcate în lut şi după o uscare de 10 zile, tiparele au fost arse, ceara pierdută lăsând loc introducerii metalului topit. Metalul în cauză a fost obţinut dintr-un aliaj de 60% cupru şi 40% cositor, procentul ridicat de cositor coborând temperatura de topire şi uşurând turnarea. Din acelaşi motiv, metalul a fost pus în tipare cât timp acestea erau încă fierbinţi. Tiparele răcite au fost sparte şi după tăierea bavurilor şi o şlefuire sumară au rezultat patru verigi având diametre interioare de 0,8-0,9 cm, cu câte patru nodozităţi fiecare. Prima operaţiune a constituit-o fixarea axului secundar (format dintr-o bară rigidă). Acesta a fost introdus cu cele două capete subţiate în perforaţiile aplicate pe cele două cadre laterale. Fixarea s-a executat prin nituirea la cald a capetelor axului. Cele patru verigi cu nodozităţi au fost înşirate pe axul principal, două la stânga şi două la dreapta racordului central, separate cu distanţiere executate din tablă de fier rulată, între ele. În capetele aceluiaşi ax au fost introduse verigile de fier de forma cifrei „8” necesare montării căpăstrului. Capetele sugrumate ale axului principal au fost introduse în buclele deschise aflate în capetele superioare ale pieselor cadrului. Prin strângerea acestora, la rece, s-a produs fixarea axului principal. A rezultat o zăbală cu o lungime de 21 cm şi o lăţime de 14,5 cm. Lungimea interioară a axului care intră în gura calului a fost realizată, conform standardelor contemporane de 13,5 cm, dimensiune obligatorie deoarece piesa urma a fi testată asupra unor cai din prezent56, detaliu asupra căruia vom reveni. Având în vedere natura obiectului reprodus, nu au fost necesare operaţiuni de călire a vreunei piese. Întreg procesul de asamblare nu a durat mai mult de 20 de minute.
Pentru a putea fi folosită corespunzător zăbala a fost montată la capătul unui căpăstru simplu, confecţionat din sfoară de cânepă împletită. Din acelaşi material, care a înlocuit pielea, au fost confecţionate şi hăţurile. Căpăstrul a fost montat prin legarea de verigile sub formă de „8”, poziţionate în partea superioară a zăbalei, iar hăţurile au fost legate la capetele alungite şi îndoite sub forma literei „S” din partea inferioară a cadrului lateral. Forma complexă a întregului dispozitiv a iritat permanent animalul, senzaţia de nervozitate fiind constantă. Verigile cu nodozităţi din gură, dar mai ales axul rigid de sub bărbie, au jenat vizibil calul care, preţ de câteva minute, a ţinut gura deschisă, ca semn al disconfortului. După încălecare, acesta a executat foarte rapid comenzile date prin tragerea moderată a hăţurilor, neopunând rezistenţă.


Planşa VI


În urma acestui experiment, am putut determina etapele şi ordinea de realizare a componentelor unui astfel de ansamblu. Timpul necesar transformării lingoului de fier în elementele zăbalei de tip tracic a fost de 4-5 ore, timp repartizat pe durata a două zile.
Pentru obţinerea celor patru verigi din bronz, timpul de lucru efectiv s-ar reduce la doar câteva zeci de minute, însă din cauza procesului lent de întărire a tiparelor din lut (care la o uscare bruscă riscau să se fisureze), întregul proces tehnologic a durat zece zile. Pentru acest tip de componente realizate din fier – complexitatea lor ne-a obligat să recurgem la turnarea în bronz – putem presupune un timp de realizare ceva mai mare. Testarea funcţionalităţii piesei a dat rezultate mai mult decât satisfăcătoare, demonstrând un control absolut asupra acţiunilor calului. Atât schimbările bruşte de direcţie, determinate prin trageri laterale ale hăţurilor, cât şi acţiunile de oprire a calului aflat în alergare prin tragerea înapoi a hăţurilor au fost realizate prompt, fără a fi nevoie de insistenţă. Putem presupune, cu mare probabilitate, diferenţe de vârstă şi docilitate existente între un caii folosiţi exclusiv pentru război, de către elitele cărora le-au aparţinut aceste tipuri de zăbale şi calul folosit pentru testare, detalii care ar putea influenţa oarecum rezultatele. Totuşi, deşi o mare parte din meritul acestor rezultate a avut-o obedienţa calului supus experimentului, am putut presupune că particularităţile acestui tip de zăbală pot controla eficient şi cai mai temperamentali.
În cadrul aceloraşi experimente, am putut deduce că, alături de cele patru verigi cu nodozităţi care apăsau pe limba calului, un rol foarte important în impunerea controlului asupra acestuia îl are axul rigid aflat sub mandibulă. De asemenea, nu este întâmplătoare nici lungimea mare a extremităţilor inferioare ale cadrului lateral. Legarea hăţurilor de aceste braţe lungi creează, prin tragere, o pârghie mult mai puternică decât dacă ar fi fost legate în imediata apropiere a gurii calului (caz în care pârghia nu ar mai fi avut nici un efect). Utilizarea unei astfel de piese de harnaşament ar putea părea o faptă gratuită şi crudă, însă, în realităţile militare antice, asigurau un bun control asupra cailor, aceste sisteme fiind o inovaţie necesară. O altă concluzie a experimentului a fost aceea că pentru realizarea zăbalei au fost necesare cunoştinţe şi abilităţi tehnice medii, întregul ansamblu putând fi realizat fără probleme într-un atelier relativ modest. Acest lucru, cât şi diversitatea extremă a morfologiei pieselor mobile de pe axul articulat, pune la îndoială ipoteza existenţei unor centre specializate de producere a zăbalelor. Nu putem exclude existenţa unor meşteri fierari peregrini – diversitatea modelelor de piese mobile fiind determinată de dorinţa unor comanditari de a avea o zăbală distinctă, pe o „piaţă” relativ unitară – care produceau piese la comandă, probabil întregul echipament al unui luptător ecvestru. Acest set de echipamente, posibil primit (sau câştigat?) în momentul iniţierii tânărului războinic57, era omogen în ce priveşte funcţionalitatea şi morfologia, dar sunt vizibile o serie de elemente decorative care individualizează piesele şi implicit purtătorul lor. Este verosimil ca unii metalurgi să se fi specializat pe astfel de comenzi „de lux”, chiar dacă atelierele lor aveau, să zicem, o mobilitate limitată – parte a traseului fiind preluat de negustori şi/sau simpli mesageri. Depunerea acestor dispozitive în mormântul războinicului, alături de arme şi resturile cinerare, denotă importanţa recunoscută acordată încă din timpul vieţii. Sacrificând şi calul, pe lângă rolul evident de vector funebru (situaţie care explică şi prezenţa vehiculelor), comunitatea îşi imagina că poate transfera în plan metafizic atributul de călăreţ avut de războinic în planul real. Această ipostază face parte din cultura identitară a elitei căreia îi aparţinea aristocratul, imagine cultivată şi prin arta locală, pe care apare deseori motivul cavalerului înarmat – fie că scenele redau divinităţi, eroi sau căpetenii – în diverse scene şi situaţii. Dubletul cal-erou apare în arta traco-getică timpurie (sec. IV-III a.Chr.) şi se păstrează până în epoca clasică58, aşa cum putem vedea în reprezentările de la Letniţa, Agighiol, Rogozen, Lukovit, Galice, Iakimovo, Zimnicea, Lupu, Surcea, Răcătău sau cele din Colecţia Severeanu.
Reconstituirea grafică a zăbalei de la Blandiana relevă o lăţime de aproximativ 13 cm, iar piesa reprodusă respectă această dimensiune. Acest lucru presupune că talia cailor din Antichitate era similară cu cea a cailor actuali, ceea ce este întrucâtva surprinzător. Undeva între 900 şi 700 a.Chr. începe, din punct de vedere climatic, choronozona Subatlantic, perioadă rece şi umedă, cu efecte asupra taliei tuturor speciilor domestice59. Dacă aceasta este explicaţia pentru diferenţele de talie dintre caii Epocii Bronzului, mai mari, şi cei din Epoca Fierului60, e greu de spus, dar privind diferenţele de statură ale cailor din zona mediteraneană, mai caldă şi cei din lumea nordică, barbară61, mai rece, acest lucru pare probabil.


Planşa VII


Sergiu Haimovici, într-o serie de studii dedicate faunei domestice, între care a inclus natural şi ecvidele, concluzionează că au existat două grupe de cai în spaţiul geto-dacic, ambele prezentând caracteristici morfologice superioare cailor din vestul Europei. Această stare de lucruri se deduce din analizele arheozoologice efectuate asupra resturilor osteologice de cai, identificate într-o serie de staţiuni geto-dacice, care confirmă dimensiuni mici spre medii, înălţimea în greabăn fiind între 125 şi 135 cm62. Aceleaşi analize arată însă că aceste exemplare reprezentau fără îndoială, dat fiind urmele de uzură identificate pe oase şi dentiţie, acei cai cu utilitate domestică, comuni, folosiţi la diferite munci (ocazional şi în alimentaţie63) şi doar în mod excepţional în război. Nu există motive de îndoială că erau utilizaţi şi pentru echitaţie, dar chiar în acest caz ei nu puteau aparţine elitelor militare, ci, cel mult, războinicilor de rang inferior. Păstrând proporţiile, este foarte probabil ca urmaşul direct al acestor cai să fie rasa Huţul (Tarpanul de munte), păstrată în zona Carpaţilor nordici, un ponei de munte64. A doua grupă este reprezentată de caii de „elită”, obţinuţi prin ameliorări locale ale fondului cabalin existent în zonă, la care probabil s-au adăugat exemplare excepţionale ajunse aici pe diverse căi65. Această grupă de cai ajungea frecvent la 150 cm în greabăn, caracteristici ce au putut fi determinate datorită depunerilor rituale de cai întregi în amenajări funerare aristocratice getice (Zimnicea, Peretu, Agighiol), dar şi din alte contexte (Cătunu, Căscioarele). Aceştia aveau membrele lungi, datorită alungirii puternice a porţiunii proximale, greabănul mai înalt decât crupa şi mai ascuţit, linia gâtului mai lungă, dar proporţiile capului mai mici decât ale cailor ordinari, caracteristici care includ cabalinele locale în grupa de „cai orientali”, alături de cei ai sciţilor şi tracilor, distinctă morfologic de caii Europei Centrale66. O atentă selectare şi pregătire a cailor unei populaţii învecinate cu dacii, o găsim redată tot în relatările scriitorului roman Plinius cel Bătrân: „Iată cum îşi pregătesc sarmaţii caii când pornesc la drum lung: cu o zi înainte nu le dau nimic de mâncare şi îi lasă puţin să se adape; aşa parcurg ei călare, în galop fără oprire, câte o sută cincizeci de mile67. Deşi foarte probabil exagerată de către scriitorul antic, această distanţă (221,7 km)68, rămâne totuşi impresionantă şi explică, cel puţin parţial, capacităţile redutabilei cavalerii sarmate.
Din păcate, practicile funerare ale elitelor războinice locale din Oltenia şi Transilvania, care preferau incineraţia, nu au permis la fel de multe analize, dar putem presupune că şi acestea utilizau cai selecţionaţi69. De fapt, chiar tipul de zăbale caracteristic denotă că aceste animale erau puternice şi temperamentale, în contrast cu marea masă a cailor cavaleriei. În expediţiile războinice, adesea desfăşurate la distanţe mari de baza principală, caii aveau de mers zile în şir, obositor pentru animalele neantrenate, luate de la muncile cotidiene. Aceşti cai puteau fi controlaţi uşor cu echipament mai puţin sofisticat, cum ar fi zăbalele simple.
Zăbala de tip tracic, prin construcţia ei specială, reclama o bună cunoaştere a artei echitaţiei. Deosebit de severă cu animalul, orice manevră bruscă sau prea amplă determină o reacţie pe măsură a calului, evident deranjat sau doar condiţionat de complexul mecanism. Acestuia i se adaugă şi pintenii, care necesitau de asemeni o bună stăpânire a propriei poziţii în şa şi a comenzilor date. Călăreţul îşi asigura stabilitatea strângând calul cu picioarele, astfel că mişcările nepotrivite, bruşte sau accidentale ar fi dus la lovituri sau zgârieri ale abdomenul calului, care nu doar ar fi derutat animalul, ci şi l-ar fi enervat, provocând dezechilibrarea călăreţului, inconvenient agravat, în perioada istorică, de lipsa scărilor de şa70. Doar un călăreţ experimentat ar fi putut să îşi controleze perfect stabilitatea şi să şi lupte simultan, ceea ce se putea obţine doar cu un antrenament riguros, atât al luptătorului, cât şi al calului71.
Putem presupune, pe baza succeselor militare ale acestei elite războinice, mai ales în fazele premergătoare şi de început ale existenţei regatului dac, că a existat un cumul de factori, interni şi externi, care, ca de atâtea alte ori, a dus la rezultate remarcabile, pe plan militar. Privind retrospectiv datele problemei, apare evident rolul deloc minor al cavaleriei în dinamica fenomenului militar local. Strabon spunea, având în vedere expediţiile lui Burebista, că geţii acestuia puteau să trimită la luptă până la două sute de mii de oameni72. Vlad Zirra estimează că între 10 şi 15 % din această armată ar fi fost constituită din călăreţi, apreciind, corect am spune, că fiecărui cavaler îi reveneau doi sau trei însoţitori73. Având în vedere proporţiile tactice ale detaşamentelor de cavalerie, raportate la întregul efectiv, e greu de admis că aceşti însoţitori erau pedeştri. Călărind calul de rezervă sau propriul cal, probabil alături de seniorul lor, aceşti tovarăşi de arme sporeau numărul călăreţilor, situaţie care poate lămuri, de exemplu, frecvenţa ridicată a pintenilor descoperiţi în foarte multe puncte din întregul areal geto-dacic. Poate aceasta este explicaţia şi pentru numărul mare de astfel de accesorii descoperite în contexte arheologice diferite de cele ale elitelor de tip PPK, începând cu secolul II a.Chr., îndeosebi în spaţiul intracarpatic. Prezenţa a trei zăbale de acest tip în mormântul fastuos de la Cugir (T II) a fost justificată prin faptul că, pe lângă calul de călărie, aristocratul înmormântat aici avea şi doi cai înhămaţi la carul funerar. Ceea ce pare straniu aici este faptul că zăbalele de acest tip nu sunt necesare pentru controlul acestor vehicule, oricum lente, fiind suficiente zăbale mai simple. Cei doi cai puteau să fi aparţinut „scutierilor”74, având onoarea de a trage carul seniorului către mormântul în care l-au şi însoţit. Scenariul ar putea părea exotic dacă în apropiere, la Călan75, nu ar fi fost descoperite alte trei zăbale, fapt ce face foarte probabilă existenţa acelei trimarkisia76 de tradiţie celtică77, transmisă în mediul dacic. Poate aceşti companioni au stat la originea acelei elite militare (şi sociale?), activând în preajma înaltei aristocraţii, dar aflată în evidentă relaţie de subordonare faţă de ea, exprimată de acei comati/capillati78, războinici şi călăreţi îndemânatici. Dacă a fost aşa, atunci se justifică observaţia lui Dion Chrysostomos care, exilat fiind în anul 87 a.Chr., în ţinuturile dunărene, în ajunul confruntărilor dintre daci şi romani, observă că acolo, la ei, puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme şi oameni înarmaţi79. Oricum am privi scena, se extrage din ea imaginea unor războinici redutabili, profesionişti ai armelor, posedând şi mânuind un arsenal diversificat şi eficient, indubitabil buni crescători de cai. Dacă era aşa, tabloul ar trebui să conţină şi o serie de date care nu răzbat la o primă – şi idilică – vedere.
Izvoarele istorice, dublate de cele arheologice, arată o bună reprezentare a călărimii în rândurile diferitelor structuri politico-militare geto-dacice. Angrenate în diverse conflicte, adeseori la mare depărtare de centrele proprii, armatele în discuţie au avut, pe lângă comandamentele ce utilizau evident caii şi importante escadroane de cavalerie. La o populaţie stabilă, posesia unor herghelii de asemenea dimensiuni – oricum am rotunji sau minimaliza efectivele – devine problematică. Consumul specific de hrană al calului este de 1,5-2,5 kg/100 kg/corp, pe zi, de fân şi cereale sau echivalent. Dacă animalul este supus unor eforturi suplimentare, pe durate mai mari de timp, necesarul de furaje de calitate creşte, în special al cailor de rasă, mai pretenţioşi. Chiar dacă se strângeau furaje pentru iarnă, este greu de crezut că erau suficiente, astfel că raţia animalelor trebuia suplimentată cu cereale specifice (ovăz, orz, tărâţe, leguminoase etc). La aceste costuri se adăugau cheltuielile legate de adăpost, îngrijire, înmulţire (caii au un ciclu de reproducere şi de creştere lent), selecţionare şi, de bună seamă, costul efectiv al animalului. Se poate spune că toate grijile erau în sarcina proprietarului şi desigur nu am greşi în acest sens.
Totuşi, existenţa unui corp profesionist, nucleul constituit din trupe de elită, întotdeauna la dispoziţia autorităţii regale, presupune că acesta deţinea supremaţia în ce priveşte gradul de înarmare, instruire şi logistică. La fel de logic pare – în lipsa unor descrieri directe – că o mare parte din aceste efective erau compuse din călăreţi. Lunga trecere în revistă a prezenţei cavaleriei în structurile militare nord-dunărene relevă aportul substanţial al acestei specializări marţiale, în spaţiul discutat. Putem deduce că mare parte din costuri reveneau autorităţii regale, probabil singura care avea potenţa economică necesară, direct interesată, pe de o parte, de asigurarea logistică a principalei componente a armatei şi, pe de alta, de menţinerea controlului asupra cavaleriei şi cu ajutorul ei asupra teritoriului regatului.
Acest lucru presupune existenţa unei puteri capabile din multe puncte de vedere, din care cea economică este de departe una esenţială, atinse de regalitatea dacică, la reala dimensiune, abia sub regele Decebal. Efectivele militare aflate sub autoritatea acestui rege sunt, desigur, estimate vag, prin diverse metode80, asupra cărora nu insistăm, dar ele sunt apreciate să fi fost în jurul a 40-50.000 de războinici, la care se adaugă contingentele aliaţilor. Aplicând constantele raporturi infanterie-cavalerie am putea spune că o treime o reprezenta călărimea, respectiv cca. 15-20.000 călăreţi din întregul efectiv. Desigur, cifrele sunt teoretice şi greu de verificat în realitate, dar pe baza estimării lor putem înţelege mobilitatea tactică de amploare, aplicată de războinicul rege. Păstrând unele rezerve, putem spune că efectivele cavaleriei dacice, în acest caz, au fost duble faţă de cele ale lui Cloilios. Estimarea ne poate da o idee despre costurile întreţinerii şi angajării în lupte la distanţe mari de baza principală, cum a fost, spre exemplu, incursiunea în Moesia. Fără a intra în alte calcule cu grad mare de incertitudine, putem spune că doar o autoritate puternic centralizată, oricât de detestat este acum termenul, şi bine ierarhizată instituţional putea dispune de mijloacele necesare pentru întreţinerea, mobilizarea, desfăşurarea şi valorificarea tactică a unor detaşamente atât de importante de cavalerie. Modul cel mai probabil de a asigura efective atât de mari de cai de luptă, segment ce necesită, aşa cum am văzut, o selecţie şi pregătire specială, îl constituie creşterea cailor în herghelii mari, „regale”. Necesităţile identificate, arată că o astfel de intreprindere este indispensabil asociabilă unei dregătorii centrale81, în sarcina căreia mai pot fi puse şi atelierele specializate în confecţionarea harnaşamentelor şi unele ateliere de fierari.


Planşa VIII


Experienţa ecvestră a dacilor fost exploatată de armata romană prin încorporarea unei părţi a soldaţilor daci care au supravieţuit războaielor. Astfel sub Traian şi mai apoi sub împăraţii care i-au urmat, au fost constituite trupe auxiliare de daci constând atât în formaţiuni auxiliare regulate de infanterie şi cavalerie (cohortes şi alae) cât şi în trupe auxiliare neregulate (numerus). Poate că cel mai important corp de cavalerie dacică, recrutat imediat după 106 p.Chr. a fost Ala I Ulpia Dacorum. Această unitate formată din aproximativ 500 de călăreţi daci (16 turmae a câte 32 de cavalerişti) a fost cantonată pentru mai multe secole în îndepărtata Capadocie82. Este foarte probabil ca despre această formaţie să ne vorbească şi Arrian (Ectaxis contra Alanos, I, 8) atunci când ne descrie ordinea de mărşăluite a trupelor romane în timpul unei campanii purtate împotriva alanilor83. Deşi nu insistă în descrierea vreunei trupe, Arrian ne dă de înţeles că acea ala formată din daci ocupa un rol important în cadrul armatei din care făcea parte de vreme ce era însărcinată să păzească spatele coloanei de marş. O altă formaţie de daci, în care au fost recrutaţi şi călăreţi a fost Cohors II Aug(usta) Dac(orum) p(ia) f(idelis) (miliaria) eqq(uitata). Această unitate având în alcătuirea sa trupe mixte de infanterie şi cavalerie pare să fi staţionat în Panonia, iar efectivele sale trebuie să fi fost compuse din 10 centurii, a câte 80 de infanterişti, plus 8 turmae a câte 32 de călăreţi84.
Dincolo de pragmatismul evident, care a dus la folosirea cailor în alimentaţie, industrie casnică şi război, calul a pătruns, prin polisemantismul vast cu care a fost investit, în mentalitatea şi universul spiritual al geto-dacilor. Edificarea regalităţii a dus neîndoielnic la adoptarea unei ideologii având la bază originea divină sau eroică a instituţiei regale, doctrină din care calul, atribut definitoriu al ipostazei ecvestre, făcea parte integrantă85. Iconografia având ca elemente centrale calul şi călăreţul – în care putem recunoaşte componente ale unor culte cu un evident caracter socio-structural, precum Cavalerul Trac şi Cavalerii Danubieni şi depunerile de cai în morminte, singuri sau alături de războinicii pe care i-au servit în viaţă86, arată valenţele sacre care conţin nobilul animal. Calul este un vehicul cu un destin inseparabil de al omului, ce apare ca modalitate de transport pentru şi către zei, dar şi pentru deplasare terestră, luptă şi vânătoare, activităţi cu multiple valenţe sociale87.
Încercând o concluzie la volumul destul de mare de date, unele cunoscute, altele inedite, obţinute în urma acestui studiu şi excurs în istoria relaţiilor dintre cai şi oamenii care au trăit în spaţiul care este astăzi România, putem spune că aceste legături vin din vremuri ancestrale. Adoptat şi adaptat rapid, calul a ocupat o poziţie strâns conectată la mentalitatea războinică locală, puternic influenţată de experienţele ecvestre ale tuturor vecinilor. Prestigiul de care se bucura este puţin cunoscut, iar puterea cavaleriei războinicilor de la Dunăre abia întrezărită, dar a fost sigur un element constituent nu doar al arsenalului elitelor militare, ci şi o componentă esenţială a imaginii despre sine iradiate de către această elită.
Constanta prezenţă în iconografia locală nu este numai o moştenire pe care spiritualitatea geto-dacică a lăsat-o secolelor care i-au urmat, ci reprezintă şi finalizarea unui ciclu al imaginarului, început pe pereţii peşterilor preistorice88. Ipostază în care, de această dată, apar împreună, om şi animal, în încercarea de a lega lumea fantastică de lumea reală. Acea lume reală în care războinicii geto-daci săgetau din goana calului.


BIBLIOGRAFIE:



Titlu complet

Incursiune în fenomenul ecvestru geto-dacic. Studiu de caz „zăbala de tip tracic”

Autori

Drd.Cătălin Borangic1, dr. Marius Barbu2

Explicaţia figurilor:

Planşa I
1. Pictura muralǎ din mormântul de la Kazanlăk. În aceste scene se regǎsesc războinici traci călare. Propunere de reconstituire. Cf. Webber 2003, p. 546, fig. 12/d; 12/e.
2. Călăreţi geţi. Cultura Ferigele-Bîrseşti. Reconstituire grafică propusă de Radu Oltean.
Planşa II
1. Zona de recrutare a mercenarilor lui Cloilios şi probabila rută către Pydna.
2. Pinteni descoperiţi în aria geto-dacică. După Dima 2005.
Planşa III
1. Distribuţia geografică a pintenilor de cavalerie.
2. Distribuţia geografică a zăbalelor de tip tracic.
Planşa IV
1. Zăbala descoperită la Blandiana (jud. Alba).
2. Uneltele folosite pentru realizarea replicii.
3. Lingoul de metal folosit în experiment.
Planşa V
1. Imagine din timpul confecţionării.
2-7. Componentele zăbalei.
Planşa VI
1. Componentele zăbalei finalizate.
2. Zăbala asamblată.
3-5. Poziţionarea zăbalei pe capul calului
6. Diverse tipuri de verigi omega. După Werner 1988, p. 86, abb. 13.
Planşa VII
1. Diferenţele de talie ale cailor, între Antichitate şi perioada modernă. După Elsner 2004, p. 20.
2. Cal rasa Huţul. După www.petshome.ro (24.03.2013).
Planşa VIII
1. Cavalerie dacică. Columna lui Traian. După Cichorius 1896-1900,Taf. XXXI.

Izvoare

1. Fontes – Izvoare privind istoria Romîniei, I, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1964.
2. Flavius Philostratus, Heroikos, traducere şi note introductive Jennifer K. Berenson Maclean şi Ellen Bradshaw Aitken, cuvânt înainte Gregory Nagy, Society of Biblical Literature, Atlanta, 2001.
3. Homer, Iliada, trad. George Murnu, studiu introductiv, note şi glosar Liviu Franga, Editura Univers, Bucureşti, 1985.
4. Plinius, Naturalis Historia. Enciclopedia cunoştinţelor din Antichitate, vol.II, trad. de Ioana Costa şi Tudor Dinu, Bucureşti, Polirom, 2001.
5. Cornelius Tacit, Despre originea şi ţara germanilor, traducere şi note Teodor A. Naum, prefaţă N.Lascu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.
6. Thucydides, Războiul peloponesiac, Studiu introductiv, traducere, note indice prof. N.I.Barbu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.

Bibliografie

1. Berciu 1939 – Dumitru Berciu, Arheologia preistorică a Olteniei, Craiova, 1939.
2. Berciu; Comşa 1956 – Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Săpăturile de la Balta Verde şi Gogoşu, în MCA, vol. II, 1956, p. 251-491.
3. Berciu 1981 – Dumitru Berciu, Buridava dacică, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1981.
4. Bolomey 1968 – Alexandra Bolomey, Despre osemintele de cai din mormîntul traco-getic de la Agighiol, în Studii şi Cercetări de Antropologie, 1, 5, 1968, p. 27-31.
5. Borangic 2009 – Cătălin Borangic, Incursiune în arsenalul armelor curbe tracice. Mahaira, în BCŞS, 15, 2009, p. 47-67.
6. Borangic 2011 – Cătălin Borangic, Războinici nord-dunăreni în armuri de zale (sec. II a.Chr.-sec. II p.Chr.) – partea I, în Terra Sebus, 3, 2011, p. 171-227.
7. Borangic; Paliga 2013 – Cătălin Borangic, Sorin Paliga, Note pe marginea originii şi a rolului armurilor geto-dacilor în ritualurile funerare, în Acta Centri Lucusiensis, nr. I-A, 2013, ed. Centrul de Studii Daco-Romanistice Lucus, Timişoara, p. 5-22.
8. Cichorius 1896-1900 – Conrad Cichorius, Die Reliefs der Traianssäule, Berlin, 1896-1900.
9. Ciugudean 1980 – Horia Ciugudean, Mormântul dacic de la Blandiana (jud. Alba), în AMN, XVII, 1980, p. 425-432.
10. Constantiniu, Leahu 1968 – Constantiniu Margareta, Leahu Valer, Mormânt getic în preajma Bucureştilor, în SCIV, 2, 19, 1968, p. 195-209.
11. Crişan 1980 – I. H. Crişan, Necropola dacică de la Cugir. Consideraţii preliminare, în Apulum, XVIII, 1980, p. 81-86.
12. Dima 2005 – Cristian Dima, Pinteni dacici în epoca regatului, în Sargetia, XXXIII, 2005, p. 179-195.
13. Elsner 2004 – Hildegard Elsner, Die Germanen, 2004.
14. El Susi 1996 – Georgeta El Susi, Vânători, pescari şi crescători de animale în Banatul mileniilor VI î.Ch - I d.Ch., studiu arheozoologic, Bibliotheca historica et archaeologica Banatica, III, Editura Mirton, Timişoara, 1996.
15. El Susi; Burtănescu 2000 – Georgeta El Susi, Florentin Burtănescu, Un complex cu schelete de cai din epoca bronzului descoperit într-un tumul la Ripiceni (jud. Botoşani), în Thraco-Dacica, 21, nr. 1-2, 2000, p. 257-263.
16. El Susi 2004 – Georgeta El Susi, Expertise ostéologiques sur deux squelettes de cheval et de chien de L’époque La Téne, de Şeuşa – „La cărarea morii” (Département D’Alba), în Festschrift für Florin Medeleţ Zum 60. Geburstag (ed. P.Rogozea, V.Cedică), BHAB, XXXII, 2004, p. 273-279.
17. Ferencz 1996 – Iosif Vasile Ferencz, Morminte celtice cu car din Transilvania, în BCŞS, 2, Alba Iulia, 1996, p. 91-101.
18. Fulger mss - Anca Cezarina Fulger, Arte imperiale tra Traiano e Adriano nel confronto tra monumenti di Roma e della Dacia romana, teză de doctorat, tutore Giuliana Calcani, Università degli studi RomaTre, Roma, manuscris.
19. Haimovici 1983 – Sergiu Haimovici, Caractéristiques des chevaux des getes découverts dans la nécropole de Zimnicea, în Dacia, XXVII, 1983, p. 79-107.
20. Haimovici 1987 – Sergiu Haimovici, Creşterea animalelor la geto-dacii (sec IV î.e.n. - sec. I e.n.) din Moldova şi Muntenia, în Traco-Dacica, VIII, 1987, p. 144-153.
21. Haimovici 1991 – Sergiu Haimovici, Materialul faunistic de la Gîrbovăţ. Studiul arheozoologic, în Arheologia Moldovei, XIV, 1991, p. 153-166.
22. Horedt 1958 – Kurt Horedt, Contribuţii la istoria Transilvaniei în secolele IV-XIII, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1958 .
23. Marinescu 1980 – Marina Marinescu, Sur l’histoire d’une représentation plastique dans l’art populaire roumaine – le cheval et le cavalier, în Actes du II eme Congres International de Thracologie, Bucarest, 4-10 septembre 1976, III (Linguistique, Ethnologie, Anthropologie), Bucureşti, p. 293-298.
24. Miron 2008 – Isabela Miron, Regele Rhesos între legendă şi realitate, în Analele Universităţii „Dunărea de Jos” Galaţi, seria Istorie, VII, 2008, p. 17-22.
25. Morintz 1977 – Sebastian Morintz, Probleme privind originea tracilor în lumina cercetărilor arheologice, în Revista de Istorie, 18, tom 30, Bucureşti, 1977, p. 1465-1488.
26. Moscalu 1986 – Emil Moscalu, Mormântul princiar de la Peretu, în Thraco-Dacica, VII, 1986, p. 59-70.
27. Nemeti 1999-2000 – Sorin Nemeti, Zei cavaleri în spaţiul nord-balcanic (sec. V a.Ch. - I p.Ch.), în EphNap, IX-X, 1999-2000, p. 107-129.
28. Nistorescu 2010 – Laurenţiu Nistorescu, Transportul călare în economia pre-romană, comunicare la simpozionul naţional „Agricultura, păstoritul şi meşteşugurile conexe în Dacia şi provinciile romane învecinate”, Centrul de Studii în Istorie şi Arheologie „C. Daicoviciu”, Timişoara, mai, 2010.
29. Oancea 1976 – Oancea Alexandru, Branches de mors au corps en forme de disque, în Thraco-Dacica, 1, 1976 , p. 59-75.
30. Pâslaru 2000 – Ion Pâslaru, Harnaşamentul în epoca bronzului, în Thraco-Dacica, XXI, 2000, nr, 1-2, p. 147-162.
31. Pippidi 1971 – Dionisie M. Pippidi, Note de lectură. Ceva despre data tratatului de artă militară a lui Mauricius, în Studii Clasice, XIII, 1971, p. 171-190.
32. Petolescu 2010 – Constantin C. Petolescu, Dacia. Un mileniu de istorie, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2010.
33. Poenaru-Bordea 1976 – Gheorghe Poenaru-Bordea, Edonii, în Magazin istoric, anul X, nr. 10 (115), oct. 1976, p. 10, p. 19.
34. Russu 1963 – Ioan I. Russu, Zoltes si Rhemaxos, în Apulum, VI, 1963, p. 123-144.
35. Russu 1967 – Ioan I. Russu, Limba traco-dacilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
36. Rustoiu 2002 – Aurel Rustoiu, Războinici şi artizani de prestigiu în Dacia preromană, Cluj-Napoca, 2002.
37. Rustoiu et alii 2001-2002 – Aurel Rustoiu, Valeriu Sîrbu, Iosif V. Ferencz, Mormântul tumular dacic de la Călan (jud. Hunedoara), în Sargetia, XXX, 2001-2002, p. 111-127.
38. Rustoiu; Comşa 2004 – Aurel Rustoiu, Alexandra Comşa, The Padea-Panagjurski Kolonii Group in Southwestern Transylvania. Archaeological, Historical and Paleo-Anthropological Remarks, în Adriana Pescaru, Iosif V. Ferencz (ed.), Daco-geţii. 80 de ani de cercetări arheologice sistematice la cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, Deva, 2004, p. 267-276.
39. Rusu 1994 – Mircea Rusu, Chars de combat hallstattiens chez les Thraces nord-danubiens, în Horia Ciugudean, Nikolaus Boroffka (Ed.), The Early Hallstatt Period (1200-700 B.C.) in South-Eastern Europe. Proceedings of the International Symposium from Alba Iulia, 10-12 June, 1993, BMA, I, 1994, p. 167-184.
40. Sîrbu; Florea 1997 – Valeriu Sârbu, Gelu Florea, Imaginar şi imagine în Dacia preromană (Images et imaginaire en Dacie préromaine), Brăila, Editura Istros, 1997.
41. Sîrbu 2004 – Valeriu Sârbu, Sacrificii şi îngropări rituale de cai la tracii din zona Carpato-Balcanică (sec. X a.Chr.- sec. I p.Chr.), în Istros, XI, 2004, p. 41-68.
42. Sîrbu şi Ştefan, 2010 – Valeriu Sîrbu, Magdalena Ştefan, Images of Gendered Identities. North-Thracian Case 5th- 3rd Century BC, în Istros, XVI, 2010, p. 235-265.
43. Suciu mss – Liliana Suciu, Habitat şi viaţă cotidiană în Dacia secolelor I a.Chr – I. p.Chr., teză de doctorat, îndrumător-coordonator prof. Ioan Glodariu, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Istorie şi Filosofie, Cluj-Napoca, 2009, manuscris.
44. Stadter 1980 – Philip A. Stadter, Arrian of Nicomedia, Chapel Hill, 1980.
45. Vasilescu 1977 – Mihail Vasilescu, Tracii în epopeile homerice, în Cercetări istorice, serie nouă, VII, 1977, p. 235-247.
46. Velea et alii 1980 – Constantin Velea, I.Tîrnoveanu, N.Marcu, Creşterea cabalinelor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980.
47. Venedikov 1957 – Ivan Venedikov, Trakjiskata juzda (Le mors Thrace), în Izvestija, Sofia, XXI, 1957, p. 153-201.
48. Vulpe 1967 – Alexandru Vulpe, Necropola hallstattiană de la Ferigile. Monografie arheologică, Bucureşti, 1967.
49. Vulpe; Zahariade 1987 – Alexandru Vulpe, Mihai Zahariade, Geto-dacii în istoria militară a lumii antice, Editura Militară, Bucureşti, 1987.
50. Watson et alii 2001 – Watson Mary Gordon; Lyon Russel; Montgomery Sue, Caii. Ghid complet, trad. Diana Cupşa, Editura Aquila’93, Oradea, 2001.
51. Webber 2003 – Christopher Webber, Odrysian Cavalry Arms, Equipment, and Tactics, în Lolita Nikolova (ed.), Early Symbolic Systems for Communication in Southeast Europe. BAR, International Series, 1139, Oxford, 2003, p. 529-554.
52. Werner 1988 – Wolfgang Werner, Eisenzeitliche Trensen an der unteren und mittleren Donau, Beck-München, 1988.
53. Woźniak 1974 - Zenon Woźniak, Wschodnie pogranicze Kultury Lateńskiej, Wroclaw–Warszawa–Krakow–Gdansk, 1974.
54. Zahariade 2009 – Mihail Zahariade, The Thracians in the Roman Imperial Army: From the First to the Third Century A.D. I. Auxilia, Cluj-Napoca, Mega Publishing House, 2009.
55. Zirra 1981 – Vlad Zirra, Latènezeitliche Trensen in Rumänien, în Hamburger Beitrage zur Archaologie, VIII, 1981, p. 115–171.

Abrevieri

1. AMN – Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca, 1, 1964.
2. Apulum – Apulum, Acta Museii Apulensis, Buletinul Muzeului regional Alba Iulia, Alba Iulia, 1, 1942 (din 1992 Muzeul Naţional al Unirii).
3. Arheologia Moldovei – Arheologia Moldovei, Academia Română, Institutul de Istorie şi Arheologie „A. D: Xenopol”, Iaşi
4. BAM – Brukenthal Acta Mvsei, Muzeul Naţional Brukenthal, Sibiu
5. BCŞS – Buletinul Cercurilor Ştiinţifice Studenţeşti, Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, Alba Iulia.
6. Cercetări istorice – Cercetări istorice, Muzeul de istorie a Moldovei, Iaşi
7. Dacia – Dacia. Recherches et découvertes archéologiques en Roumanie. Bucureşti, I, (1924) – XII (1948). Nouvelle série: Revue d’archéologie et d’historie ancienne. Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, Bucureşti.
8. EphNap – Ephemeris Napocensis, Institutul de Arheologie şi Istoria Artei, Cluj-Napoca.
Istros – Istros, Buletinul Muzeului Brăilei, I, 1980.
9. MCA – Materiale şi cercetări arheologice, Bucureşti.
10. Pontica – Pontica, Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, Constanţa.
11. Sargetia – Sargetia, Buletinul Muzeului judeţului Hunedoara (Acta Musei Devensis), Deva, 1, 1937.
12. SCIV(A) – Studii şi cercetări de istorie veche, Bucureşti, 1, 1950 (din 1974 Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie).
13. Studii Clasice – Studii clasice, Societatea română de studii clasice, Bucureşti.
14. Terra Sebus –Acta Musei Sabesiensis, Muzeul Municipal „Ioan Raica”, Sebeş.
15. Thraco-Dacica – Thraco-Dacica, Institutul de Tracologie, Bucureşti, I, 1980.

Note

1 Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, Bucureşti; dada@enciclopedia-dacica.ro
2 Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane, Deva; barbumarius0216@yahoo.com
3 Aplicarea acestui concept geografic are în vedere valea Dunării, respectiv cursul ei mijlociu şi inferior, incluzând aici Bazinul Carpatic şi zonele care îl mărginesc, considerând că oglindeşte suficient spaţiul etno-cultural dominat de geto-daci. De asemenea sintagma „geto-daci”, ce a generat şi generează încă polemici şi abordări diverse în mediul academic, cu argumente mai mult sau mai puţin convingătoare, reflectă suficient realitatea istorică studiată. Utilizarea termenilor şi sintagmelor diferite (geţi, daci, daco-geţi, geto-daci), în funcţie de o serie de factori culturali sau politici moderni fiind o abordare contemporană – cu rădăcini însă în izvoarele istorice – am optat pentru o distanţă neutră faţă de astfel de abordări „regionale”. Istoriografia românească actuală tinde să utilizeze terminologia în mod nuanţat, fie pentru poziţionări cronologice, fie geografice, dar fără să reuşească întotdeauna o delimitare echilibrată şi corectă.
4 Scrisul istoric românesc s-a plasat, înainte de 1989, din motive politice, în exteriorul curentului de method and theory adoptat de literatura ştiinţifică occidentală.
5 Autorii antici menţionează în spaţiul în discuţie o multitudine de triburi tracice: tribali, moesi, odrisi, crobyzi, crestoni, bisalţi etc între care, desigur, şi pe geţi.
6 O eşalonare a elementelor etno-culturale constitutive ale etnogenezei tracice la Morintz 1977, p. 1465-1488.
7 Dumitrescu; Vulpe 1988, p. 65; 71. O succintă prezentare a resturilor osteologice de cai domestici din epoca Bronzului, pe teritoriul de azi al României, la Schuster 2007, p. 70.
8 Sofocle, Edip rege, Fr. 523.
9 Astfel elenii i-au socotit pe geţi de neam tracic. Aceşti geţi locuiau şi pe un mal şi pe celălalt al Istrului, ca şi misii, care sunt şi ei traci – acum ei se numesc moesi; şi de la ei au pornit şi misii statorniciţi în zilele noastre printre lidieni, frigieni şi troieni. Frigienii nu sunt altceva decât brigii, popor tracic, ca şi migdonii şi bebricii, medobitinii, bitinii, tinii şi – socot eu – mariandinii. Aceia au părăsit cu toţii Europa. Misii însă au rămas pe loc. Pe bună dreptate crede Posidoniu, că aceşti misi din Europa, vreau să spun cei din Tracia, i-a pomenit Homer în versurile sale: El şi-a întors privirea îndărăt, uitîndu-se la ţara tracilor îmblânzitori de cai şi a misilor războinici pricepuţi în lupta de aproape (Strabon, Geografia, VII, 3, 2 (C. 295)). Frigia/Phrygia a fost unul din micile regate, cu existenţă efemeră, întemeiate de grupurile de traci emigraţi, sub presiunea ilirilor ce pătrunseseră în Balcani, începând cu secolul XII a.Chr., în Asia Mică (cf. Arian, Fragmenta, 60, 37). Regatul era situat între Lydia şi Cappadokia, în vestul Anatoliei. În timpurile homerice, frigienii sunt atestaţi în Ascania, zonă din jurul lacului Ascania din Bithynia, în nord-vestul Anatoliei, în ţinutul bogat în cai şi cetăţi, de pe malurile fluviului Sangarius (azi Sakarya). În cadrul războiului troian, frigienii, ca şi alţi traci, au fost aliaţi ai troienilor, trupele trimise în ajutor fiind conduse de către Ascanios şi Phorkys (Iliada, III/184).
10 Iliada, X/417-427.
11 Tradiţia leagă personalitatea legendară a acestui basileu trac de tribul edonilor (cf. Miron 2008, p. 19), o confederaţie, de fapt, a trei triburi importante, din care mai făceau parte sithonii şi mygdonii, locuitori ai văii râului Axios (azi Vardar, Macedonia/Grecia). Un alt rege edon, pe numele lui Geta, va bate monedă proprie, o octodrahmă, ce avea pe revers un simbol asemănător cu o roată de car. Cf. Poenaru Bordea 1976, p. 19.
12 Vasilescu 1977, p. 243-246.
13 Într-o altă ipostază, basileul trac, localizat de această dată pe pantele munţilor Rodopi, este prezentat ca având singurul atribut merituos, creşterea cailor. Flavius Philostratus, Heroikos, 17; 3-6. Cf. Miron 2008, p. 19.
14 Iliada, X/466.
15 Atitudine lipsită de orice alterare, datorată momentului, posibil eronat, al consemnării dinastului trac. Cf. Miron 2008, p. 21-22.
16 Danov 1976, p. 43; p. 183 (notele 16-17).
17 Schuster 2007, p. 21. Într-o astfel de cheie trebuie înţeleasă şi prezenţa tracilor în conflictele Greciei arhaice. Regele Rhesos pare mai mult o figură-prototip a acestora, probabil plecând de la un caz/personaj real, el ilustrând de fapt o situaţie uniformă mult mai largă. Utilizarea calului/carului de luptă în lumea tracică la o scară mult mai mare este sprijinită de importante descoperiri arheologice nord-dunărene, în special componente de car, în zone din care pare greu de crezut că tracii ar fi putut participa nemijlocit la evenimentele relatate (Cf. Rusu 1994, p. 167-184).
18 Webber 2003, passim. Autorul face o incursiune in interiorul fenomenului militar sud-tracic, în cadrul căreia abordează problematica utilizării cavaleriei la tracii sud-dunăreni.
19 M. Zahariade centralizează şi detaliază toate informaţiile privitoare la tracii aflaţi în serviciul armatei romane, în perioada dintre secolul I şi III p. Chr., între care figurează şi numeroşi cavalerişti. Cf. Zahariade 2009, passim. Cu toate că multe din unităţile auxiliare, în general, şi-au pierdut treptat originea etnică originală şi au fost completate cu soldaţi provenind din alte zone ale imperiului, este de reţinut că, cel puţin iniţial, armata romană a recrutat şi utilizat experimentaţi călăreţi traci. În plus ataşamentul tracilor faţă de atelajele lor de luptă sau paradă poate fi urmărit arheologic până în plină epoca romană.
20 Berciu; Comşa 1956, p. 391. Deşi prezenţa carului pare incertă (p. 391; nota 1), datorită dificultăţilor de a identifica fără dubii funcţionalitatea unor elemente ce sunt presupuse a fi componente ale vehiculului, prezenţa calului este indubitabilă datorită inventarulului funerar care conţine o zǎbală de bronz şi piese de harnaşament (p. 395). Aceeaşi incertitudine planează şi asupra „carului de luptă” descoperit la Gura Padinii (com. Orlea, jud. Olt), dar este sigură prezenţa unui cal, aparţinând unui membru marcant al comunităţii. Cf. Berciu 1939, p, 166-169.
21 Despre priceperea cărora, în privinţa creşterii şi dresării cailor, tot Plinius, surprins de loialitatea animalelor, spune: „cavalerii sciţi se mândresc grozav cu faima cailor lor: după ce un mic rege a fost ucis într-un duel, duşmanul lui, venit să-l prade, a căzut răpus sub loviturile şi muşcăturile calului”. Plinius, VIII, 64 (2001), p. 93.
22 Din acest orizont cultural provin şi primele zăbale de fier de pe teritoriul României.
23 Influenţele scitice – în sensul lor general – au fost semnificative şi durabile devreme ce, peste secole, Arian va nota că de rânduirea pentru luptă [a cavaleriei] în unghi noi am auzit că se folosesc mai cu seamă sciţii şi tracii, care au învăţat aceasta de la sciţi. (Arta tacticii, 16, 6, p. 117).
24 Vulpe şi Zahariade 1987, p. 61; Borangic 2009, p. 48.
25 Sîrbu şi Ştefan 2010, p. 241.
26 Rege odris, fiul lui Teres I, a domnit aproximativ între 431 – 424 a.Chr., perioadă în care regatul atinge apogeul.
27 Tucidide, II, 96. Părerea grecilor privitoare la asemănarea dintre geţi şi sciţi transpare şi din maniera de reprezentare a tracilor şi sciţilor de pe vasele greceşti, unde caracteristicile (arme şi port) celor două populaţii apar adesea amestecate, trădând un imaginar colectiv suprapus realităţii istorice.
28 Efectivele ar trebui acceptate ca fiind apropiate de realitate dacă ţinem cont de faptul că doar patru ani mai târziu, aceiaşi geţi fac dovada unei mobilizări de anvergură, distrugând întrega oaste a strategului Zopyrion, estimată la 30.000 de ostaşi (Trogus Pompeius, Istoria lui Filip, XII, 1, 4). Episodul arată puterea militară a geţilor, ce puteau recruta efective impresionante şi în care cavaleria forma nucleul profesionist. Este la fel de posibil ca victoria să fi fost rezultatul alianţei dintre sciţi şi geţi sau, la fel de probabil, unor lupte separate între sciţi şi macedoneni, respectiv geţi şi macedoneni.
29 Arrian, Anabasis, I, 3, 5.
30 Aflat în conflict cu Perdiccas I, regele Macedoniei, regele odris organizează o campanie împotriva acestuia, adunând sub arme o uriaşă oaste compusă atât din odrişi cât şi din multe alte triburi tracice, fie aflate sub ascultarea lui Sitalkes, fie independente. În rândurile acestei mari armate, Tucidide (II, 98, 4) spune că însuma 150.000 de oameni, din care o treime cavalerie, luptau şi geţii, ce constituiau cel mai important contingent de călăreţi, după odrişi.
31 Appian, De Rebus Macedonum, IX, 16, 1-2.
32 Controversată căpetenie, numit în unele izvoare Clondicus, despre care ne informează Titus Livius, XL, 58; XLIV, 26-27; XLV şi Trogus Pompeius/Iustinus, Epitome, XXXII-XXXIII.
33 Paulus Orosius (Historiarum adversus paganos libri septem, IV, 20, 34) spune că aceast corp expediţionar ar fi fost bastarn, dar e greu de precizat dacă această identificare etnică era o realitate a momentului. În general armatele angajate cu contract sunt alcătuite pe alte principii decât cele ale apartenenţei etnice, caz în care putem admite că oastea de mercenari a lui Cloilios era un conglomerat de populaţii germanice, celtice şi getice, important fiind aici numărul mare de călăreţi nord-danubieni angrenaţi, raportat la întregul efectiv. Appian însă, specifică limpede că mercenarii erau geţi, probabil majoritari în corpul expediţionar, caz în care pare natural ca şi comandantul întregii armate să fi fost get (Appian, De Rebus Macedonum, XVIII, 2).
34 Rege al Macedoniei, între 179 şi 168 a.Chr., a organizat şi condus o vastă coaliţie anti-romană, dar fost înfrânt de către consulul Lucius Aemilius Paullus în bătălia de la Pydna (22 iunie 168 a.Chr.), iar regatul său dezmembrat.
35 Pe păşune, căutarea hranei şi masticaţia durează relativ mult, până la 19 ore. Acestea se pot desfăşura ziua (50-70% din timpul total) şi noaptea (30-50%). Ingestia hranei poate dura cca. 40-55 minute pentru 1 kg nutreţ, la care se adaugă timpul de adăpare.
36 Nistorescu 2010.
37 Green 1992, p. 66-71.
38 Berciu 1981, p. 38.
39 Ferencz 1996, p. 91.
40 Numărul de descoperiri de acest gen se reduce la carul din tumulul II de la Cugir (Cf. Crişan 1980, p. 82), foarte puţin probabil utilizabil în acţiuni directe de luptă, situaţie identică şi la Peretu (Moscalu 1986, p. 61), iar prezenţa carului în mormântul războinicului de la Radovanu este foarte slab argumentată (Cf. Borangic 2011, p. 185, nota 43).
41 Este util de discutat componenţa acestor detaşamente prin prisma informaţiilor oferite de inscripţia descoperită la Histria (datată în jurul anului 200 a.Chr.). Acest decret onorific în cinstea lui Agathocles, fiul lui Antiphilos, ne vorbeşte despre Rhemaxos, rege (basileios) cel mai probabil get (după unele opinii scit?/celt?), protectorul cetăţilor pontice, de la care percepea un phoros. Textul decretului informează că un prim detaşament de 100 de călăreţi este respins de către tracii unui anume Zoltes, arhonte – căpetenie măruntă, pentru ca apoi efectivele apărătorilor să sporească la 600 de călăreţi, conduşi de această dată de către fiul regelui, ce reuşesc să alunge bandele de traci porniţi după jaf. Se observă, aşadar, că primul grup reprezenta doar o mică parte din forţa militară a geţilor, probabil majoritar alcătuită din cavalerie, chiar dacă ulterior, în grupul de 600, este posibil să fi fost cuprinşi şi istrieni. Acest detaşament, relativ mic, a fost suficient pentru a (re)instaura autoritatea getică în zona din dreapta Dunării, ceea ce arată că nici tracii nu erau foarte numeroşi sau nu constituiau o forţă apreciabilă, fiind, probabil, banderii tracice (sau nu numai?) locale rămase în urma distrugerii regatului celtic cu capitala la Tylis. Cf. Russu 1963, p. 129-130.
42 Sîrbu 2004, p. 42-44.
43 Trebuie remarcat că importanţa calului ca ofrandă, în lumea tracică, nu era legată exclusiv de ritualurile funerare, ci astfel de sacrificii aveau loc şi în alte momente importante din viaţa comunităţii. Florus notează un astfel de eveniment, ce arată legăturile dintre sacru şi război, subliniind rolul cailor în acest scenariu: Este îngrozitor de spus cât de sălbatici şi de cruzi au fost moesii: sunt cei mai barbari dintre barbari. Unul dintre conducătorii lor a cerut, înainte de luptă, să se facă linişte şi a spus: „Cine sunteţi voi?”, „Romanii, stăpânii lumii” - i s-a răspuns. Acela zise din nou: „Aşa va fi, dacă ne veţi învinge”. Marcus Crassus a acceptat prevestirea. Pe dată barbarii, înainte de luptă, au jertfit un cal şi au făgăduit să închine [în cinstea zeilor] şi să mănânce măruntaiele comandanţilor pe care îi vor ucide. Florus, Epitomae, II, XXVI.
44 […] Quippe Galli, qui a Brenno duce, cum in Graeciam proficisceretur, ad terminos gentis tuendos relicti fuerant, ne soli desides uiderentur, peditum XV milia, equitum tria milia armauerant fugatisque Getarum Triballorumque copiis Macedoniae inminentes legatos ad regem miserunt, qui pacem ei uenalem offerrent, simul et regis castra specularentur […] (Brennus, conducătorul galilor, plecase în Grecia, iar cei pe care îi lăsase să apere hotarele neamului lor, ca să nu pară că numai ei stau degeaba, au înarmat cinsprezece mii de pedestraşi şi trei mii de călăreţi, au pus pe fugă trupele geţilor şi triballilor şi ameninţând Macedonia, au trimis soli la rege [Antigonos Gonatas] ca să îi ofere pacea pe bani şi totodată să spioneze tabăra regelui). Trogus Pompeius, Historiae Filippicae, XXV, 2-3. Deşi izolat, izvorul aduce detalii interesante despre momentul discutat, căci dincolo de amploare demografică relevată, celţii repurtând victorii doar cu trupele de rezervă, se observă proporţia de cavalerişti (aprox. 20% din efectiv) şi desigur deja tradiţionalele alianţe dintre geţi şi triballi.
45 […] Minucius Rufus imperator, cum a Scordiscis Dacisque premeretur, quibus impar erat numero, praemisit fratrem et paucos una equites cum aeneatoribus praecepitque, ut, cum vidisset contractum proelium, subitus ex diverso se ostenderet iuberetque concinere aeneatores; resonantibus montium iugis species ingentis multitudinis offusa est hostibus, qua perterriti dedere terga […]. (Fiind strâmtorat de către scordisci şi daci, care erau mai mulţi la număr, generalul Minucius Rufus l-a trimis înainte pe fratele său, şi în acelaşi timp câţiva călăreţi cu trâmbiţaşi, şi i-a poruncit ca, în clipa când va vedea angajată lupta, să apară pe neaşteptate din direcţia opusă şi să ordone ca trâmbiţaşii să sune din trâmbiţe. Deoarece răsunau culmile munţilor, s-a răspândit între duşmani impresia că au de-a face cu o mulţime imensă; îngroziţi de aceasta, au luat-o la fugă). Frontinus, Stratagemata, II, 4, 3.
46 Secolele IV-II a.Chr. au fost scena cronologică a unor transformări sociale şi spirituale importante în spaţiul Balcanilor. Una dintre cele mai importante este apariţia în acest areal a unor asocieri de artefacte şi practici funerare specifice acestei zone (Woźniak 1974, p. 74-138), fapt explicat prin apariţia unei noi identităţi culturale, numite convenţional grup/facies/orizont Padea – Panaghiurski Kolonii, după numele a două situri reprezentative, din România şi Bulgaria. Asocierile în cauză au permis concluzia că avem de a face cu un conglomerat de grupări etnice de origini diferite (preponderent tracice şi celtice, dar nu numai), aflate sub hegemonia unor clanuri războinice, care aveau interese, tactici şi strategii comune, finalizate în manifestări identitare specifice. Deşi iniţial posedau un arsenal propriu fiecărei componente etnice, acesta a fost, în final, amalgamat, devenind particular grupului în discuţie. Fără a fi un fenomen pe deplin acceptat de către istoriografia modernă, românească şi bulgară, cercetările ultimei decade îndeosebi, au impus această denumire ca fiind, deocamdată, singura care reflectă mulţumitor întregul fenomen. Atât alianţele lor militare constante cât şi interesele comune ne obligă să-i privim ca pe o aristocraţie militară „supra-naţională”, specifică Balcanilor de nord, al cărei mod de viaţă era caracteristic comunităţilor războinice de indo-europeni. Cf. Rustoiu; Comşa 2004, p. 269.
47 Borangic; Paliga 2013, p. 15.
48 Piese considerate parte a harnaşamentului, deşi aceştia fac parte mai degrabă din costumul călăreţului.
49 Dima 2005, p. 179.
50 A fost numită aşa de către istoricul bulgar Ivan Venedikov, pe baza răspândirii ei prioritar în arealul tracic (Pl. III/2), dar acesta recunoaşte posibile influenţe greceşti care par să fi stat la originea zăbalelor tracice, în timp ce alţi cercetători le consideră de origine celtică. Cf. Zirra 1981, p. 124-125.
51 Constatiniu, Leahu 1968, p. 202.
52 Sistem cu rădăcini vechi, după cum dovedesc o serie de astfel de piese de os şi bronz datate în Bronzul Mijlociu (cf. Oancea 1976, p. 63-72), răspândite în tot spaţiul dintre bazinul Tisei şi stepele-nord pontice, copiate în bronz ulterior (Venedikov 1957, p. 183). Mai severe decât psaliile simple, aceste elemente făceau parte, probabil, dintr-un sistem de control destinat în principal dresurii cailor, fie de tracţiune, fie de călărie (Cf. Pâslaru 2000, p. 150), dar aveau şi rolul de poziţionare permanentă a căpăstrului şi zăbalei propriu-zise.
53 Venedikov 1957, p. 183; Woźniak 1974, passim; Zirra 1981, p. 129-148; Werner 1988, p. 84-101; Rustoiu 2002, p. 16.
54 Ciugudean 1980, p. 425-432.
55 Deşi funcţionalitatea acestor verigi este evident aceeaşi, ele au diverse forme (Pl. VI/Fig. 6).
56 Informaţia a fost oferită de către domnul Mugur Pop, instructor de echitaţie şi crescător de cai.
57 Pentru perioada de până la concentrarea puterii în mâinile aristocraţiei dacice din Munţii Orăştiei putem presupune că ierarhizarea şi promovarea indivizilor se făcea, în cele mai multe cazuri, pe baza valorii personale, aristocraţia militară fiind de fapt o meritocraţie. Modificări în acest tablou devin vizibile abia în epoca lui Decebal, când militarii profesionişti sunt o categorie inferioară aristocraţiei ereditare.
58 Nemeti 1999-2000, p. 108.
59 Se constată în această perioadă aşa-numita „regresiune dacică”, în ce priveşte dimensiunile animalelor domestice, valorile înregistrate fiind sensibil mai mici decât în epocile anterioare, dar şi în cele ulterioare. Suciu mss, cu bibliografia.
60 Existenţa unor exemplare de talie mare este o certitudine pentru epoca Bronzului. Cf. El Susi; Burtănescu 2000, p. 259; Haimovici 1991, p. 161 (cu bibliografia).
61 Elsner 2004, p. 20.
62 Haimovici 1987, p. 147.
63 El Susi 1996, p. 86; Suciu mss.
64 Aceste caracteristici apar şi la caii comuni ai geţilor. Cf. Ovidiu, Scrisori din Pont, I, 2, 85-86; Tristele, III, 10, 54. Caii din rasa Huţul au între 132-137 cm în greabăn, sunt docili, rezistenţi şi activi. Cf. Watson et alii 2001, p. 223.
65 Nu putem crede că acei cai pregătiţi ca daruri pentru căpetenia mercenară Cloilios de către Perseu, ca preambul al contractului, ar fi fost nişte exemplare ordinare. Cf. Appian, De Rebus Macedonum, IX, 16, 1-2. O specificaţie şi mai clară privitoare la calitatea cailor oferiţi ca daruri între barbari, o face Tacit, referindu-se la germani (Germania, XV, 2).
66 Haimovici 1983, p. 89. Existenţa a două grupe de cai, ordinari şi de soi, pare să fie o tradiţie veche. Cf. El Susi 1996, p. 70-71.
67 Plinius, VIII, 65 (2001), p. 93.
68 Viteza specifică a cailor este de 12-15 km/h (la trap, pe distanţe medii şi lungi) şi poate ajunge până la 55-60 km/h (la galop, pe distanţe relativ scurte). Cf. Nistorescu 2010.
69 Merită menţionate unele excepţii de la regulă. Astfel putem nota existenţa unor exemplare care nu se încadrează în parametri maximi fizici şi de eficienţă. Un astfel de caz este calul depus într-o groapă, întreg, împreună cu zăbala şi căpăstrul, la Şeuşa (com. Ciugud, jud. Alba) şi care suferea de spondiloză anchilozantă şi deformantă (El Susi 2004, p. 279). Pe lângă această afecţiune, care îi scădea îm mod evident rentabilitatea economică, animalul avea o talie medie (137,5 cm), ceea ce nu îl califica drept un exemplar de elită. Înhumarea calului, care nu avea în nici un caz la bază raţiuni profilactice datorită prezenţei harnaşamentului, poate fi pusă în legătură cu statutul de animal favorit al proprietarului. Statura medie şi starea precară de sănătate poate fi un indiciu al rangului inferior al proprietarului, situaţie relevată şi de inventarul sărăcăcios al depunerii, care sunt departe de condiţiile identificate în cazul aristocraţilor decedaţi. Ambele argumente privitoare la motivaţia prezenţei unor exemplare cu vizibile probleme de sănătate sunt valide dacă luăm în considerare mormântul unui aristocrat de această dată, înmormântat în tumulul de la Agighiol (com. Valea Nucarilor, judeţul Tulcea). Starea precară de sănătate a unui exemplar de aici poate fi explicată prin considerentele de ordin sentimental, iar talia mică poate sugera că pentru sacrificiu a fost preferat un animal ordinar, bolnav. Cf. Bolomey 1968,  p. 22-23.
70 Dovezi imbatabile ale utilizării scăriţelor la şei, în forma lor consacrată, în spaţiul transilvănean şi nu numai, provin doar din perioada sosirii avarilor (Mauricius, Arta militară, I, 2, 7; II, 8, 3), către sfârşitul Antichităţii (Cf. Horedt 1958, p. 72-76). În lipsa acestora, călăreţii antici îşi asigurau stabilitatea prin antrenamente riguroase, începute din copilărie sau cu ajutorul şeilor înalte (legaţi cu curele?). Şaua, în adevăratul sens al termenului, este o invenţie cu rădăcini în lumea scito-sarmată (posibil însă ca sarmaţii să fi fost doar vectorul de transmire a acestor dispozitive din est către vest, spaţiul dunărean fiind pe cursul acestor traiectorii), unde apar şeile „cu coarne”, preluate apoi şi de cavaleria romană. Totuşi, se pare că au existat unele sisteme precursoare ale scăriţelor, oarecum simpliste, dar necesare, mai ales în cazul cavalerie grele. Astfel, sunt documentate unele încercări de asigurare a stabilităţii călăreţului cu ajutorul unor sfori (India) sau a unor cârlige de fier ataşate şeilor (Persia), dar scara de şa, în adevăratul ei sens, este documentată abia din secolul V, în spaţiul sino-altaic. Cf. Pippidi 1971, p. 177.
71 Interesantă pentru zona cronologică în discuţie este afirmaţia lui Strabon, potrivit căruia [...] ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte a neamurilor vecine [...]. Locul şi rolul regelui get în problematica ascensiune a grupului PPK este el însuşi un subiect vast şi nelămurit complet, dar informaţia, care se referă desigur la antrenamente şi exerciţii militare, completează profilul marţial al războinicului din epocă.
72 Strabon, Geografia, VII, 3, 13 (C 304). Aserţiunea lui Strabon nu trebuie însă privită ca neverosimilă, în condiţiile în care armatele mari sunt o constantă a istoriei regionale preromane, iar dimensiunile demografice ale populaţiilor implicate permiteau acest lucru, dar este posibil ca estimarea să fie una maxim posibilă. În această cheie trebuie citită locuţiunea prepoziţională care, în fond, delimitează efectivele militare ale geto-dacilor lui Burebista, completate, firesc, de către trupele furnizate de către aliaţi.
73 Întreţinuţi pe cheltuiala seniorului (Zirra 1981, p. 147) care îi angaja sau în slujba căruia se puneau ei singuri. Este la fel de posibil ca aceşti însoţitori (rude, clienţi etc) să fi fost de fapt ucenici în meseria armelor, situaţie care îi obliga la un stagiu oarecare lângă mai experimentatul războinic.
74 Rustoiu 2000, p. 52. A. Rustoiu identifică în acest caz o posibilă şi probabilă influenţă scordiscă.
75 Rustoiu et alii, 2001-2002, p. 112. Câte trei cai au mai fost descoperiţi la Agighiol şi Vraca.
76 Trei cai? – Trei, numeral indo-european similar ori identic pe tot arealul european (lat. tres, slav tri, trije etc.), iar IE *marko – „cal” (celtic şi germanic), dar foarte probabil identic şi în limba dacică. Cf. Russu 1967, p. 111; p. 135.
77 Pausanias, Periegesis, X, 19, 9-12.
78 Posibil acei soldaţi, diferiţi de gloată, pe care îi pomeneşte Tacit (Anale, IV, 47, 1).
79 Dion Chrysostomos, Discursuri, XII, 16, 20.
80 Un instrument de măsură în acest caz îl reprezintă unul din principiile desfăşurării războaielor ofensive, potrivit căruia armata de invazie este întotdeauna de două până la trei ori mai numeroasă. Armata romană, concentrată în vederea cuceririi Daciei, contabiliza nu mai puţin de 14 legiuni (70.000 de soldaţi) la care se adăugau numeroase unităţi auxiliare, astfel că întregul corp expediţionar atingea cifra de 150.000 de oameni. Cf. Petolescu 2010, p. 135.
81 Criton vorbeşte despre de cei puşi peste cei care munceau <pământul> cu boii, alţii dintre cei din jurul regelui, erau rânduiţi <să se îngrijească> de fortificaţii (Geticele, 5, 2, - Lexiconul Suidas).
82 Petolescu 2010, p. 215-216.
83 Stadter 1980, p. 96.
84 Petolescu 2010, p. 217.
85 Sîrbu; Florea 1997, p. 101.
86 Sîrbu 2004, p. 42.
87 Fulger mss.
88 Ciclul iconografic continuă însă, la alt nivel şi într-un alt univers spiritual prin icoanele Sf. Gheorghe, personaj emblematic în arta creştină, cu rădăcini în iconografia şi cultul Cavalerului Danubian. În tradiţiile populare din spaţiul românesc imaginea calului şi a cavalerului apare ca motiv decorativ în toate sferele artei populare româneşti, dar şi în cadrul unor dansuri şi poveşti populare. Marinescu 1980, p. 293.

Abstract

The horse has been a useful animal to man since time immemorial. If during Palaeolithic and Mesolithic it represented only a food source for the prehistoric hunters, the Neolithic societies, exploited horses in multifunctional ways domesticated. The populations living in the Eurasian steppes were the first to take advantage of the uses generated by horse taming. As a constant source of meat, horse hide and milk, these animals proved to be even more valuable when people began to use them for transporting goods and persons over longer and longer distances. Moreover, was the extensive exploitation of horses that allowed the steppe’s shepherds to live a semi nomadic life and achieve a high military standard. Among the Indo-European populations, the Thracians were known to be a different branch. Horse breading by this numerous people, neighbour to the tribes of the steppes, could be traced archaeologically, through discoveries that attest an increasing role of the cavalry from one century to another, as well as through the written sources of the Antiquity. These sources, mainly Greek ones, often presented the Thracians as being a belligerent people, owners of thorough bred horses. The ancient authors also mentioned the Getae as neighbours of the Scythians, under the influence of whom they distinguished themselves as skilled horseback archers.
The influences continued with the arrival of Celtic warriors in the area, who came from Central Europe spreading new fashions in military gear, and thus causing the transformation of Geto-Dacian harnessing equipment. This phenomenon became obvious once the ethnic-cultural synthesis between the two peoples took place, in the cultural group Padea - PanaghiurskiKolonii. Beginning with this moment, certain paraphernalia characterizing an elite cavalry began to spread in the area populated by the Dacians, such as pasterns and the Thracian snaffle. We've been trying to make a replica for this type of snaffle during an exercise of experimental archaeology. The actual testing of the piece revealed the fact that this model is superior to other types of snaffles, as far as horse control and manoeuvrability are concerned.
Finally, we concluded that, in the light of archaeological discoveries, ancient sources and archaeological experiments, the Geto-Dacian horsemen appear to have been warriors and professional horse riders, possessing exceptional harnessing equipment, excellence attained due to their long equestrian tradition, doubled by a remarkable military ingenuity.
In this complex and permanently changing context, the horses had entered deeply into the Geto-Dacian mentality and spirituality, occupying an important place in the magic-religious beliefs and practices, a visible cultural heritage for the following centuries.