Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (11)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (41)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (360)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

„TROIANUL” DIN ŢARA ZARANDULUI

I. Introducere
Demersul pe care-l propunem este dedicat problemei fortificaţiei liniare din Ţara Zarandului cunoscută sub denumirile de „Troianul”, „Calea lui Traian”, „Drumul lui Traian”1 sau „Iarcul”2. Destul de puţin cunoscut şi dezbătut, faţă de alte monumente similare din ţară, „Troianul” Zarandului a fost pentru prima dată investigat şi cartat de către o echipă condusă de Sever Dumitraşcu3, care a emis cu privire la cronologia şi funcţionalitatea sa trei ipoteze4. Astfel, conform primei interpretări, valul ar fi fost ridicat de către daci în vremea regelui Burebista, ca o măsură de apărare împotriva celţilor. Cea de-a doua leagă construirea valului tot de Regatul dac, construirea efectuându-se de data aceasta în decursul veacului I d.Hr. ca o măsură de protecţie împotriva sarmaţilor iazigi. În fine, cea din urmă ipoteză, pe care S.Dumitraşcu o consideră cea mai plauzibilă, susţine că acest val ar reprezenta un element din sistemul defensiv al Provinciei romane Dacia5.
Pornind de la aceste ipoteze şi având în vedere preocupările noastre în legătură cu antichităţile dacice din arealul arădean, am considerat ca fiind necesară o reluare a discuţiilor privitoare la acest „Troian”. În acest sens, ne-am propus să realizăm cartarea traseului valului, rezultatele şi discuţiile preliminare urmând a le prezenta în cadrul acestui demers6.
Primele informaţii despre existenţa valului sunt de găsit în literatura de specialitate a secolului al XIX-lea. Astfel, Márki Sándor7, discutând problematica valurilor de pe teritoriul câmpiei arădene, prezintă o serie de informaţii despre existenţa unor construcţii similare în Depresiunea Zarandului8, utilizând ca sursă însemnările unui alt erudit al vremii, Fábián Gábor9. În spiritul romantic al acelor timpuri, ambii autori atribuiau valurilor o origine romană, presupunând chiar existenţa unor castre şi a unor propugnacula.
Dacă istoriografia problemei este una mai săracă, în schimb studiul materialului cartografic a oferit o serie de informaţii extrem de valoroase. Astfel, analiza hărţilor zonale, începând de la Franziszeische Landesaufnahme (1806-1869)10, care redă unul din tronsoanele mai bine păstrate ale „Troianului” şi până la hărţile topografice moderne, a permis, dacă nu direct, cel puţin prin coroborarea toponimelor, o jalonare aproximativă a traseului valului, simplificând semnificativ munca de teren.
Datarea fortificaţiilor liniare simple, cunoscute în diverse zone ale ţării noastre şi sub numele de „troiene”, este o întreprindere dificilă. Nici măcar săpăturile arheologice nu sunt de natură să ofere întotdeauna mult-doritele răspunsuri, întrucât şansele de a găsi material arheologic sunt destul de mici şi chiar şi atunci când este găsit, se concretizează rar în indicii de datare care să depăşească sentinţe generale de genul post quem sau ante quem.
O cercetare de teren sistematică a unui astfel de val, de genul celei propuse în aceste rânduri, chiar dacă nu poate să ofere soluţii şi răspunsuri definitive, ne poate oferi variante de interpretare mai bine ancorate în realitate, în măsura în care situaţiile observate pot fi puse în legătură cu alte descoperiri arheologice din zonă, dar şi cu evenimente istorice atestate sau presupuse.

II. Mijloace şi metode
În vederea descrierii traseului valului, am considerat util să îi împărţim traseul în mai multe tronsoane distincte, care reprezintă, de altfel şi singurele sectoare păstrate. În multe zone, arăturile intensive au distrus cu totul valul de pământ, el nemaiputând fi identificat decât după spusele localnicilor sau după toponimele care încă îi mai păstrează memoria. Astfel, au rezultat şapte tronsoane distincte, ce însumează aproximativ 9,8km.

Număr tronsonLocalităţiLungime
Tronsonul IComăneşti~570m
Tronsonul IIComăneşti şi Archiş~2000m
Tronsonul IIIArchiş şi Săliştea~600m
Tronsonul IVSăliştea~1300m
Tronsonul VRăpsig~800m
Tronsonul VIMânerău~4200m
Tronsonul VIIIercoşeni~300m

Tabelul 1. Lungimea tronsoanelor şi localităţile în ale căror hotare sunt situate


Judecând după aceste date şi după completările ipotetice, lungimea totală estimată a valului ar trebui sa fie undeva în jurul valorii de 20km, cu rezerva că limitele sale nu sunt deloc sigure.
Într-o astfel de întreprindere, utilizarea unor instrumentare GPS este absolut obligatorie; în cazul de faţă, am utilizat un aparat ceva mai vechi, Magellan 315, cu care am luat coordonate din cca. 20 în 20 de metri, acordând o mai mare atenţie zonelor „problematice”: cotituri, areale împădurite etc. Pentru procesarea datelor şi a hărţilor finale, am utilizat programul Global Mapper 13.01, folosindu-ne de asemenea de un MNT (Model numeric digital al terenului) şi de ortofotoplanurile de la ANCPI (explicaţia), scara 1:500011. Despre Google Earth, prea multe nu putem să spunem în acest caz, imaginile satelitare pe arealul de interes fiind foarte slabe calitativ; în schimb, au fost extrem de utile hărţile de la Bing Maps, care prezintă o rezoluţie foarte bună pe zona Ţării Zarandului, chiar superioară celei oferite de ortofotoplanuri12. Am putut constata, nu fără surprindere, că cea mai mare parte a „Troianului” (cu erori semnificative, însă) era deja marcat pe harta RO.A.D. Map, produs al proiectului România Digitală13.
Deşi nu am reuşit deocamdată verificarea pe teren a tuturor tronsoanelor individuale (am ales pentru început să ne concentrăm asupra sectoarelor mai „dificile”), totuşi traiectul celorlalte a putut fi reconstituit cu uşurinţă cu ajutorul hărţilor şi al ortofotoplanurilor. Vom descrie fiecare tronson în parte, cu menţiunea că, din pricina posibilităţilor limitate ale aparaturii GPS utilizate, între coordonatele oferite şi cele reale pot să existe diferenţe de câteva zeci de metri; pentru a minimiza asemenea erori, am încercat, pe cât posibil, să le corectăm şi în funcţie de ortofotoplanuri.

III. Descrierea tronsoanelor
Primul obiectiv pe care l-am vizat în cadrul cercetărilor de teren a fost lămurirea problemei capătului nordic al valului. Conform indicaţiilor oferite de către Sever Dumitraşcu, valul „ar începe din zona piemontană a Munţilor Codru-Moma, din pădurea Teiuş, situată la nord de localitatea Comăneşti14. Autorul nu ne spune mai multe, iar consultarea hărţilor nu ne-a oferit nici un indiciu suplimentar; pădurea Teiuş se întinde pe o suprafaţă vastă, de la Comăneşti până la Botfei (ambele în com.Hăşmaş).
Din punct de vedere al poziţionării geografice, pădurea ocupă un pinten prelung al munţilor Codru-Moma, care se opreşte la nord de valea largă a pârâului Beliu (afluent al pârâului Teuz din bazinul Crişului Negru), pe care o domină cu cca 30-40 de metri, altitudinile absolute fiind scăzute în acest sector, sub 200 de metri. Pintenul este brăzdat în partea sa sudică de mai multe văi seci (fără nume), având aspectul unor viroage adânci, separate de interfluvii largi şi destul de netede, utilizate ca drumuri de plai sau ca terenuri agricole.
După cum am putut constata încă de la început, pentru localizarea acestui tronson recursul la indicaţiile localnicilor era indispensabil, întrucât „Troianul” nu poate fi observat pe ortofotoplanuri sau pe imaginile satelitare. Din fericire, cel puţin în Comăneşti, aproape că nu este sătean care să nu ştie câte ceva despre „Troian”, chiar dacă amestecul datelor veridice cu cele fantastice poate fi uneori bulversant15. Urmărind indicaţiile date cu amabilitate de pădurarul şef din Comăneşti şi de către un localnic mai în vârstă, am demarat cercetările de teren în zona de sud a Pădurii Teiuş. Am identificat destul de rapid „Troianul”, urmărindu-l spre nord până în zona în care el, aparent, se pierde (Pl.III). Spunem „aparent”, pentru că mai departe, spre nord, culmea ajunge a fi brăzdată de un adevărat labirint de drumuri de plai mai vechi şi mai noi, care au creat rigole şi ravinări adânci, alterând semnificativ peisajul şi îngreunând orice fel de observaţii. Am mai mers spre nord circa încă un kilometru de la locul dispariţiei valului, dar, în ciuda insistenţelor noastre, nu am putut să mai găsim vreo urmă a acestuia. Cert este că menţionarea de către localnici a unui „drum al lui Traian” la Agrişu Mic, localitate situată la cca.2,5km nord de Comăneşti, ridică unele semne de întrebare cu privire la o posibilă prelungire a „Troianului” spre zona montană şi spre arealul fortificaţiei dacice de la Botfei –„Cetăţeaua Înaltă”16, întrebări care nu vor putea fi soluţionate decât prin cercetări viitoare de teren.
În cele ce urmează, descriem acest prim tronson, de la nord spre sud. „Troianul” pare să înceapă la coordonatele de 46°30′46″N, respectiv 22°03′30″E, în apropierea bornei forestiere cu numărul 131, unde este traversat de un drum forestier. La nord de drum, el reapare mult aplatizat pe cca 20 de metri, ca să dispară, aparent, după cum menţionam anterior. Spre sud de drum însă, valul se conturează cât se poate de clar în peisaj, având o lăţimea la bază de cca.8-9m, o înălţime undeva în jur de 1,5–2m, adâncimea şanţului, orientat spre vest, fiind de cca.2m. Cu mici diferenţe, aceste dimensiuni se păstrează pe toată lungimea acestui tronson. În ceea ce priveşte poziţionarea sa, pe tot sectorul discutat, „Troianul” urmează linia de maximă înălţime a culmii. Continuându-şi traiectul spre SSV, între coordonatele de 46°30′45″N, 22°03′28″E, respectiv 46°30′41′′N, 22°03′21′′E, „Troianul” este situat chiar pe limita de est a Pădurii Teiuş, în imediata vecinătate fiind situate nişte terenuri agricole şi păşuni. Verificarea arăturilor în vederea depistării unor eventuale urme arheologice nu a dat însă rezultatele scontate, culoarea gălbuie a pământului arat indicând un sol lipsit de orice fel de urme de vieţuire. În punctul 46°30′43′′N, 22°03′24′′E valul este traversat de un alt drum forestier, mai spre sud el începând să coboare din ce în ce mai abrupt spre valea Beliului, pentru a se pierde la ieşirea din pădure, nemaiputând fi urmărit în zona ţarinilor. Se pare că arăturile intense au distrus orice urmă vizibilă a valului în zona văii largi a pârâului Beliu. Cu toate acestea, localnicii povestesc că vara, în perioadele secetoase, în zonele pe unde ar fi fost traseul original al valului, vegetaţia tinde să pălească mai repede, din pricina solului nisipos.
La prima vedere, poziţionarea tronsonului I pare curioasă – un val destinat apărării împotriva unei ameninţări venite dinspre vest ar fi fost mai firesc să fie situat pe cel mai vestic pinten al culmii pe care este situată Pădurea Teiuş, pinten care se termină chiar la marginea de est a satului Comăneşti. O astfel de poziţionare ar fi permis închiderea unui front mult mai larg, oferind condiţii mai bune de apărare (pantele spre vest fiind mult mai accentuate). Alegerea făcută de constructori se poate însă justifica, ţinând cont de unii factori de relief – pintenul vestic, pe lângă faptul că este mai lung, prezintă un profil altimetric mult mai accidentat (vezi Pl.X/A şi Pl.X/B) în raport cu cel de la est de el; în plus, pintenul estic prezintă avantajul un platou larg, închis de „Troian”, care, la nevoie, putea fi utilizat pentru concentrarea unor forţe armate.



Pintenul de vest oferă o poziţie (marcată cu A în Pl.III) cu o valoare strategică deosebită, oferind vizibilitate excepţională asupra întregii zone. Simpla vizualizare de suprafaţă nu putea să ofere prea multe informaţii, întrucât nu e de aşteptat ca o structură de genul unui turn de observaţie să lase prea multe urme. Dar pare logic ca această poziţie înaintată din faţa valului să fi fost valorificată; de aceea, credem că ar necesar ca, în cazul unei viitoare investigaţii arheologice, punctul A merită să fie luat în considerare.



Dacă identificarea Tronsonului I nu s-a putut face decât în baza informaţiilor oferite de localnici, situaţia în cazul Tronsonului II a fost ceva mai fericită, secţiuni din el putând fi identificate, cu destul de multă uşurinţă, atât pe imaginile satelitare, cât şi pe ortofotoplanuri. Mai mult, cea mai mare parte a traseului valului din acest sector apare şi pe planurile topografice la scară 1:10000 realizate în anul 1968.
Dealul Gălălău (Pl.IV), pe care acest tronson al „Troianului” îl traversează de la nord la sud, se prezintă sub forma unei culmi prelungi şi destul de domoale, cu o orientare est-vest, traversată de văi adânci şi destul de lungi spre sud şi de viroage mai slab profilate pe versantul nordic. Aceste văi, care îşi trag obârşia din mai multe izvoare de coastă, au apă doar în perioadele ploioase, secând cu totul pe timpul verii. Cea mai mare parte a Gălălăului este acoperită actualmente de o pădure, purtând acelaşi nume, zona estică fiind ocupată de păşuni, lăsate în pârloagă şi punctate ici-colo de pâlcuri de copaci. Nu lipsesc nici zonele de băltire, cauzate de solul argilos.



Tronsonul II începe de la poalele nordice ale Dealului Gălălău, în jurul coordonatelor de 46°30′06′′N, 22°03′00′′E. Spre nord, el este tăiat de un drum forestier, mai departe nemaiputând fi observat în valea pârâului Beliu. În schimb spre sud, după cum menţiona şi S.Dumitraşcu17, valului principal i se mai adaugă, spre vest, alte patru valuri cu cinci şanţuri adiacente, destul de bine păstrate, cu dimensiuni similare valului principal. La cca.150-200m spre sud, unde începe panta abruptă a Gălălăului, aceste valuri suplimentare se pierd. La 46°29′55′′N, 22°02′′56′′E, „Troianul” atinge platoul dealului, la 46°29′53′′N, 22°02′51′′E fiind localizată urma primei secţiuni din cele trei executate în val de către S.Dumitraşcu. Ieşind din pădure, „Troianul” este traversat de un drum forestier, în apropiere de borna cu numărul 32, continuându-şi parcursul spre SV, urmărind curba de nivel de deasupra obârşiilor văii Lupoaia, ocolind totodată şi înălţimea denumită Piatra Roşie. Cât priveşte dimensiunile valului, acestea sunt similare, în zonele bine păstrate, celor constatate în cazul tronsonului I. Urmele celei de-a doua secţiuni arheologice efectuate în anul 1967 se mai pot vedea şi acum. După cca. 200 de metri de la ieşirea din pădure, urmărind curba de nivel, valul îşi schimbă din nou direcţia, de această dată spre SE. În acest sector am putut surprinde şi cea de-a treia secţiune efectuată de S.Dumitraşcu. După alţi 200 de metri valul este traversat de un izvor de coastă, actualmente amenajat, ce alimentează o văiugă tributară Văii Lupoaiei, ocazie cu care îşi schimbă din nou orientarea spre SSE, ca, mai apoi, după alţi 350 de metri, să ia o direcţie sud-estică. Ajungând la limita pădurii din Valea Lupoaia, valul continuă să urmeze curba de nivel, dar pantele spre vest devin din ce în ce mai accentuate. Şanţul, departe de a mai fi evident, ajunge, probabil ca urmare a colmatării, să capete mai degrabă aspectul unei berme situate în faţa valului.
Coborând din ce în ce mai accentuat, „Troianul” ajunge să se piardă undeva în apropierea firului Văii Lupoaiei, de unde, prin terenurile agricole din valea largă a Groşilor, nu l-am mai putut urmări, dispărând cu totul. Un singur toponim, „La Troian”, situat după harta topografică 1:25000 la vreo câteva sute de metri spre vest, îi mai poartă încă amintirea. Este foarte posibil ca valul să fi mers spre vest de-a curmezişul Văii Groşilor, idee sugerată şi de amplasamentul tronsonului III, care pare să „debuteze” la o poziţie mult mai vestică decât „finalul” tronsonului II (vezi Pl.IV).
Întărirea „Troianului” cu încă patru valuri suplimentare la poalele nordice ale Gălălăului este un element interesant, fiind de natură să ofere câteva indicii interesante asupra intenţiilor urmărite de constructorii săi. Deşi nu există până acum nici o dovadă concretă, este cât se poate de logic să presupunem că cele patru valuri suplimentare vor fi închis probabil întreaga vale a pârâului Beliu. Largă, cu terase bine conturate şi fără zone de băltire, această vale era perfect utilizabilă din punct de vedere militar (vezi Pl.X/C). Intenţia constructorilor valului de a apăra cât mai eficient accesul către zona munţilor Codru-Moma este cât se poate de evidentă; el se află de asemenea în directă legătură vizuală cu fortificaţiile existente în zona acestor munţi (vezi Pl.XV şi Pl.XVI).
În ceea ce priveşte traseul ales la traversarea Gălălăului, troianul, dintre toate variantele posibile, urmează pe cea care prezintă cele mai mici variaţii de nivel (Pl.X/D). Un punct cu o poziţionare strategică deosebită, pe care l-am denumit convenţional B, este situat pe un mamelon aflat la cca.450-500m est în spatele liniei valului. Verificările pe care le-am întreprins au fost sumare şi nu au dat rezultate relevante, atât ca urmare a limitelor fireşti ale unei cercetări de suprafaţă, dar şi din pricina vegetaţiei destul de abundente. Ca şi în cazul punctului A, credem că punctul B ar merita investigat în cazul unei eventuale reluări a cercetărilor arheologice la „Troian”.
Tronsonul III nu a mai fost verificat pe teren, reconstituirea traseului fiind făcută prin corelarea observaţiilor lui S.Dumitraşcu18 cu hărţile topografice ale zonei şi cu ortofotoplanurile. Astfel, „Troianul”, distrus de arături în valea Groşilor, ar începe de la liziera pădurii de pe Dealul Oancii, fiind utilizat actualmente ca drum forestier şi trecând în zona nordică a satului Săliştea (Pl.V).



Dealul Oancii este numele zonei vestice a pintenului prelung al munţilor Codru-Moma, numit Dealul Husumal. Din punct de vedere al aspectului, Husumalul prezintă numeroase asemănări cu ”vecinul” său nordic, Gălălăul: orientare est-vest, altitudini în general scăzute şi un număr destul de mare de văi şi văiuge, care găzduiesc cursuri de apă cu caracter actualmente temporar. Ca şi în cazul tronsoanelor discutate anterior, există şi în cazul celui cu numărul III un punct cu o valoare strategică, pe care l-am marcat cu C. El este localizat pe un mamelon având cota 167m, situat în prelungirea dealului Câmpul Moţilor, putând fi utilizat pentru controlul accesului în Valea Groşilor. Îl semnalăm şi pe acesta, în ideea unor viitoare cercetări.
Dacă tronsoanele precedente au traversat în general zone colinare, următorul, numărul IV (Pl.VI), este situat într-o zonă de câmpie, mai exact în Câmpia Bocsigului, parte a Câmpiei Crişurilor. Traseul său pe terasele nordice ale râului Teuz s-a reconstituit uşor, cu ajutorul ortofotoplanurilor şi al imaginilor satelitare. Acest tronson este singurul care prezintă un traseu rectiliniu (NNE-SSV), datorită reliefului care a permis acest lucru. El se termină la râul Teuz, în imediata apropiere a punctului de unde începe, pe malul sudic, tronsonul V. Din zona luncii râului, S.Dumitraşcu menţionează că a salvat, de pe rambleul valului, fragmente ceramice cenuşii cu aspect de ciment şi altele cu slip negru pe care le încadrează cu rezerve în secolele III-IV d.Hr19.



Tronsonul V (Pl.VII) traversează interfluviul dintre râurile Teuz şi Crişul Alb. Aici cele două râuri se apropie unul de celălalt la mai puţin de 2km distanţă, creând impresia că se vor uni, pentru ca, mai apoi, la doar câţiva kilometri spre vest, cursurile lor să o ia în direcţii diferite, Teuzul vărsându-şi în cele din urmă apele în Crişul Negru. Interfluviul este o zonă joasă, mlăştinoasă, brăzdată de numeroase braţe moarte, dar şi de o serie de canale de desecare realizate postbelic, fapt care a schimbat, destul de semnificativ, peisajul natural. Arăturile intense au distrus „Troianul” în bună măsură; în afară de tronsonul V, nu am mai putut surprinde pe teren vreo altă mărturie a existenţei sale.



Prezentând, în genere, aceleaşi dimensiuni care au putut fi constatate şi în cazul celorlalte sectoare, tronsonul V „debutează” pe malul Teuzului, la sud de dig. Coteşte destul de accentuat, după care, pe cca. 500 de metri, continuă spre SV, cu unele mici abateri; este secţionat de un drum de care şi de trei mlaştini; nu este clar în ce măsură aceste mlaştini au existat sau nu în momentul edificării valului. După cca. 600 de metri, „Troianul” se pierde pe islaz, în imediata apropiere a unei stâne – pe acest ultim sector, se poate constata o uşoara şerpuire a traseului valului (vezi Pl.XIV).
Deşi străbate, la rândul său, numeroase terenuri agricole, tronsonul VI (Pl.VIII) a avut un destin mai fericit, utilizarea sa ca drum ferindu-l, se pare, de la distrugerea completă. De vreme ce apare marcat ca atare pe ridicarea topografică franciscană, ca şi pe Planurile director de tragere20, reconstituirea traseului său este destul de facilă. Din punct de vedere geografic, zona traversată de către acest tronson se suprapune cu piemontul nordic al Dealurilor Cuiedului, prelungirea nordică a Munţilor Zarandului. Interfluviile largi şi prelungi, depăşind arareori 150 de metri înălţime, delimitează văi înguste, străbătute de pâraie cu curgere semi-permanentă.



Tronsonul debutează pe o terasă proeminentă care domină cu câţiva metri lunca mlăştinoasă a Crişului Alb şi canalul Pârâul Morilor. Continuă pe direcţia SSE, cu foarte mici abateri. După ce traversează o vale fără nume, avându-şi obârşia în Pădurea Izicut, valul îşi schimbă orientarea spre SSE, sfârşindu-se undeva deasupra Pârâului Iercoşenilor. Încercările noastre de a verifica zona de racord cu Tronsonul VII nu au avut rezultate favorabile, versantul de vest al Văii Iercoşenilor fiind acoperit de o pădure deasă şi foarte greu accesibilă.
Tronsonul VII (Pl.IX) porneşte din valea Iercoşenilor, mergând, în general, pe curba de nivel, având o orientare NE-SSE, şanţul fiind îndreptat spre NV. Această situaţie este valabilă pe primii 200 de metri. La 46°22′56′′N, 21°28′18′′E valul este intersectat de către drumul de plai care vine pe versantul estic al văii. După intersecţia cu drumul, „Troianul” îşi schimbă uşor direcţia, aceasta devenind E-V (cu şanţul spre nord), ca mai să se piardă, după cca. 100 de metri, într-o pădure proaspăt plantată de mesteceni. Judecând după dimensiunile copacilor, dar şi după absenţa ei de pe harta topografică 1:25000, plantaţia nu poate fi mai veche de cel mult 25-30 de ani. Cert este însă că mai departe, dincolo de această plantaţie, în ciuda insistenţelor noastre, nu am mai putut identifica „Troianul”. Ca urmare a verificărilor a rezultat clar un singur lucru: dacă valul merge mai departe, sigur nu continuă spre sud.



Tronsonul VII, după câte am putut constata, bara calea de acces pe largile drumuri de plai de pe culmea situată la est de Valea Iercoşenilor, utilizate şi astăzi de către localnici. În schimb, valea este evitată de căile de acces, fiind supusă unor intense fenomene de băltire, elemente care, alături de profilul relativ îngust, o fac inutilizabilă din punct de vedere militar.
Capătul de sud al „Troianului” este la fel de problematic ca şi cel nordic. O ipotetică continuare spre vest pare plauzibilă şi nu doar dispunerea valului pledează în acest sens. Márki Sándor, în contextul discuţiei despre valurile de pământ din zona arădeană, pomeneşte de un val care ar traversa zonele împădurite pe aliniamentul localităţilor Dud – Luguzău – Iercoşeni – Răpsig21 (vezi Pl.II). Localnicii din Măderat, susţin, la rândul lor, că un „Drum al lui Traian” ar trece pe undeva pe la sud de Agrişul Mare22. În ce ne priveşte, suntem rezervaţi, deşi am crede că nu avem de-a face doar cu simple istorisiri ale localnicilor; dacă e aşa sau nu, doar viitoare cercetări de teren vor putea să o spună23.



La finalul descrierii mai adăugăm un amănunt foarte important: pe toate tronsoanele verificate, nu am putut depista existenţa unor turnuri sau porţi sau ale altor amenajări situate pe „Troian” sau în imediata sa apropiere24.

IV. Rezultatele sondajelor arheologice
Cu ocazia cartării efectuate, Sever Dumitraşcu a realizat trei sondaje arheologice, pe tronsonul II (Dealul Gălălău); din păcate, în articolul publicat nu au fost redate decât două din profilurile arheologice rezultate, ceea ce limitează posibilităţile de interpretare.
Voi stărui prima dată asupra a ceea ce autorul numeşte „profilul peretelui estic al Secţiunii I”25 (Pl.XI), spunând de la bun început că avem de-a face aici cu o greşeală a autorului, dintr-un motiv cât se poate de simplu: este cu neputinţă să obţii un profil ”estic” al secţiunii care să redea valul şi şanţul de o aşa manieră, întrucât Tronsonul II (vezi supra) nu are nicăieri o orientare est-vest!26 Cu siguranţă, avem de-a face cu un profil nordic sau nord-estic.



Judecând după stratigrafia prezentată (vezi Pl.XI şi Pl.XII), valul pare să fi fost edificat cu pământul scos odată cu amenajarea şanţului. Însă, dat fiind solul puternic argilos din zona dealului Gălălău, predispus alunecărilor de teren, constructorii s-au confruntat cu o problemă deloc de neglijat – cum să prevină căderea pământului din val în şanţ. Astfel s-ar explica amenajarea de la baza valului, vizibilă în ambele profiluri – este foarte posibil ca aici constructorii să fi aşezat un sistem de bârne de lemn şi nuiele pentru a realiza un fundament cât mai stabil, care ar fi generat acele urme de cărbune şi de „resturi vegetale”, consemnate de S.Dumitraşcu în stratul de sub manta.



O altă problemă care nu îşi găseşte uşor răspunsul se leagă de existenţa sau inexistenţa unei palisade. Din punctul nostru de vedere, prezenţa urmelor de cărbune şi de arsură, destul de consistente în cadrul secţiunii I, fără a exclude şi alte posibile explicaţii, ar putea să fi rezultat ca urmare a prăbuşirii palisadei în şanţ.
Un calcul, fie el şi estimativ, cu privire la necesarul de muncă în vederea edificării unui astfel de val ar fi interesant şi îl vom face în cele ce urmează. Chiar dacă nu avem dimensiunile valului exact precizate, cu ocazia cercetărilor de teren efectuate, am putut estima pentru tronsonul de la Răpsig, următoarele dimensiuni ale valului: o lăţime la bază de cca.9m, o lăţime a coronamentului de 2m, şi o înălţime medie de 2m. Judecând după aceste valori, la care adăugăm lungimea estimată de cca.20km, ar rezulta un volum situat undeva în jurul valorii de 220.000 metri cubi de pământ dislocat. Pentru epocile mai îndepărtate, uneltele de fier au reprezentat, dacă nu un lux, cel puţin o raritate şi este de presupus că, indiferent de perioada construirii „Troianului”, majoritatea muncitorilor vor fi folosit unelte primitive, de lemn, caz în care estimăm o productivitate medie de cca.1,5m3/14 ore de muncă pentru un om27. În aceste condiţii, date fiind şi alte probleme precum defrişarea zonelor ce urmau a fi traversate de val şi amenajarea bazei sale, 5000 de oameni ar fi avut nevoie de circa o lună de muncă ca să îl finalizeze, 2500 de persoane având nevoie în schimb de aproape două luni de travaliu. Judecând după traseu, tot acest efort trebuie să fi fost coordonat de persoane care aveau unele cunoştinţe de topografie, la nivel empiric. Nu credem că putem vorbi de participarea unor topografi profesionişti, de genul celor din lumea romană – dacă pentru cele mai multe sectoare, valul urmează curba de nivel, fără prea mari abateri, în zone plane, precum zona sectorului V se observă o tendinţă de şerpuire a valului, nejustificată de condiţiile de mediu, ceea ce pare să denote o anumită doză de stângăcie din partea proiectanţilor28 (vezi Pl.XIV).



Cele două profiluri publicate nu clarifică numeroase probleme, astfel că, pentru obţinerea unor rezultate mai relevante, se impune efectuarea unor investigaţii geofizice şi a unor noi secţiuni care ar putea oferi rezultate mai relevante.

V. Atribuire culturală şi încadrare cronologică
Vizualizarea traseului „Troianului” permite efectuarea unor constatări. Din punct de vedere geografic, chiar dacă valul străbate şi zone mai deluroase, el pare a marca, destul de vizibil, limita dintre zona montană propriu-zisă şi zonele de câmpie (Pl.II). Nu cred că, aşa cum s-a afirmat, rolul său ar fi fost doar de închidere a accesului pe Valea Crişului Alb spre zonele cu resurse aurifere din inima Transilvaniei. În cazul în care s-ar fi dorit doar acest lucru, s-ar fi putut găsi poziţii cu mult mai favorabile spre est, unde n-ar fi fost nevoie de edificarea unui val pe o lungime aşa de mare. Este dincolo de orice discuţii faptul că cei care au ridicat această construcţie aveau interese mult mai largi în zonă: intenţia de a apăra întreaga Ţară a Zarandului, dar şi zonele montane în faţa unei ameninţări venite de la vest. Bararea puternică a văii Beliului, prin construirea a încă patru valuri adiacente în faţa celui principal, amenajare care nu se întâlneşte nicăieri altundeva pe parcursul întregului traseu, arată în plus o nevoie stringentă de a proteja cât mai bine accesul către plaiurile şi văile Codrului Moma, oferind un eventual indiciu cu privire la identitatea constructorilor „Troianului” şi la locurile în care ar trebui să îi căutăm. Cert este că toate aceste fapte, cumulate, fac mai puţin probabilă ipoteza conform căreia valul ar fi fost conceput iniţial ca parte din sistemul defensiv al provinciei romane Dacia29.
În zona Munţilor Codru-Moma se cunosc mai multe fortificaţii care ar putea fi puse în legătură cu valul. Astfel, urmărind drumurile de plai din continuarea tronsonului I al „Troianului”, se poate ajunge uşor după un drum de mai mulţi kilometri la mica fortificaţie de tip promontoriu barat de la Botfei–„Cetăţeaua Înaltă”30, locuită în secolele II î.Hr. - I d.Hr. Tronsonul I, ca şi o parte a tronsonului II, se află de asemenea în raza vizuală directă a altor două fortificaţii, cele de la Clit–„Gureţul Negrilor”31 şi de la Groşeni–„Jidovina”32, ambele locuite atât în perioada dacică, cât şi în secolele IX-XIII.
Ipoteza edificării valului în Evul Mediu timpuriu ridică o serie de probleme nu uşor de surmontat. Orientarea sa, către vest, deci către Câmpia Pannonică, ar putea sugera ideea ridicării sale ca o stavilă în calea incursiunilor triburilor maghiare proaspăt aşezate, sau împotriva avarilor, ca un sistem aflat în opoziţie faţă de masivul „ring” care ocupa întreaga Câmpie Pannonică33. Cu toate acestea, e greu de crezut ca micile formaţiuni teritoriale indigene să fi avut capacitatea demografică (dar şi politică) necesară pentru a realiza o asemenea lucrare34, care, după cum am arătat, implică un efort semnificativ35; ipoteza medievală ridică, deci, mai multe întrebări decât posibile răspunsuri.
În acest stadiu al cercetării, mult mai plauzibilă pare atribuirea acestui val regatului dac – numărul semnificativ de tezaure şi de descoperiri monetare36 situate la est de linia atestată (şi presupusă) a „Troianului”, la Almaş37, Bârsa38, Bârzeşti39, Feniş40, Dieci41, Gurahonţ42, Dezna43, Gura Văii44, Zimbru45, comparativ cu cele de la vest, constituind, pe lângă observaţiile de mai sus, un posibil argument în plus. Pe Crişul Alb, în aval de Răpsig, cu excepţia zonei Ineului46, descoperirile de orice fel încadrabile secolelor I î.Hr. – I d.Hr. sunt destul de puţine47, lăsând la prima vedere impresia unui spaţiu slab populat.
După cum a remarcat şi S.Dumitraşcu, ipoteza atribuirii valului perioadei lui Burebista nu subzistă criticii, acţiunile marelui rege având un caracter ofensiv, nu unul defensiv48. Cu mult mai probabilă pare edificarea valului în decursul secolului I d.Hr., poate pentru a preîntâmpina atacurile şi raidurile sarmaţilor iazigi. Populaţie nomadă de sorginte stepică, pătrunsă în zonă cândva pe la începutul sau mijlocul secolului I d.Hr.49, aceasta va intra de la început în conflict cu dacii, pe care îi vor obliga să se retragă la est de râul Tisa, conform lui Plinius Maior50. Judecând însă după descoperirile arheologice, presiunea sarmatică asupra ţinuturilor dacice trebuie să se fi accentuat şi mai mult spre sfârşitul secolului I d.Hr. – morminte precum cel de la Vărşand, datat pe baza unor piese de aur de factură nord-pontică la „cumpăna secolelor I-II d.Hr.”51, indicând o direcţie de pătrundere sarmatică pe cursul inferior al Crişului Alb.
În acest context ar fi putut să aibă loc ridicarea „Troianului”, atât ca o măsură de apărare împotriva atacurilor sarmatice, cât şi ca o lucrare menită să afirme prestigiul şi puterea regalităţii dacice în zonă – e posibil ca el să fi marcat chiar graniţa regatului la un anumit moment. Chiar dacă valul în sine nu reprezenta o stavilă militară prea puternică, putând fi depăşit fără nici un fel de probleme de o armată profesionistă de genul celei romane, totuşi el constituia o piedică importantă în faţa raidurilor călăreţilor sarmaţi52. De asemenea, putem presupune că de paza diferitelor sectoare ale sale se ocupau comunităţile locale (ale căror aşezări vor trebui căutate şi identificate pe teren) administrarea fortificaţiei fiind probabil încredinţată unor nobili din anturajul regelui53.

VI. Consideraţii finale
Fortificaţiile liniare de mari dimensiuni au un istoric interesant la nivelul Europei barbare a celei de-a doua epoci a fierului, motivaţiile construirii lor fiind dintre cele mai diverse. Astfel, părintele istoriei, Herodot, relatând despre un conflict dintre sciţi şi sclavii lor, ne spune cum aceştia din urmă, pentru a se apăra, au ridicat un şanţ de apărare de mari dimensiuni întins între lacul Meotic (Marea de Azov) şi Munţii Taurici din Peninsula Crimeea54. În alte cazuri însă, astfel de bariere de pământ erau ridicate pentru a marca graniţele teritoriale dintre diferitele facţiuni tribale: spre exemplu, Tacitus menţionează existenţa unui val de pământ ridicat de către tribul germanic al Angrivarilor pentru a delimita ţinuturile lor de cele ale vecinilor lor cherusci55. Şi arheologia oferă multe astfel de exemple de fortificaţii liniare, pentru areale precum Brittania preromană – Beech Bottom Dyke56, Devil's Dyke57, Cleave Dyke58, Scott's Dyke59, Grimm's Ditch60 şi altele – ridicate de micile regate celtice, fiind perfect comparabile ca dimensiuni şi ca aspect cu „Troianul” discutat în această lucrare. Funcţiile acestora erau diverse – de la limite intertribale, la bariere militare, reprezentând însă un fenomen târziu la nivelul dezvoltării fortificaţiilor din a doua vârstă a fierului61.
Regatul dacic a edificat, la rândul său, astfel de fortificaţii, de dimensiuni variabile: Porţile de Fier–Tapae62, Ponorici–Cioclovina63 şi Poiana Omului64, reprezentând cele mai cunoscute exemple de fortificaţii liniare atribuite acestei perioade, cu rol însă strict militar. Cea mai bună analogie însă pentru „Troianul” Zarandului o reprezintă valul Stoicani-Ploscuţeni din sudul Moldovei, dacă într-adevăr, datarea sa în perioadă dacică se va confirma.
Prin prisma trăsăturilor sale, „Troianul” pare să fi avut un cumul de funcţii militare şi, nu în ultimul rând, politice65. Căci un val lung de peste 20 de km, la ridicarea căruia s-a depus un efort aşa de mare, reprezenta nu doar un banal obiectiv militar, ci şi o delimitare, vizibilă şi pregnantă în peisaj (până astăzi!), atât pentru cei situaţi la răsărit, cât şi pentru cei situaţi la apus de ea. Că Decebal avea interese clare în zonă, o dovedeşte şi acţiunea sa militară împotriva sarmaţilor iazigi din perioada dintre cele două războaie, care, cu probabilitate, aici s-a desfăşurat. Deşi înfrânt de romani după un lung război, regele dac a riscat un atac împotriva unui adversar abil şi periculos, reafirmând şi confirmând prin această acţiune autoritatea sa faţă de supuşii săi din aceste ţinuturi, aflate la hotarele de vest ale Daciei.
Rămâne ca viitoare cercetări să completeze observaţiile preliminare din cadrul acestui studiu.







BIBLIOGRAFIE:


Titlu complet:
Consideraţii privind „Troianul” din Ţara Zarandului

Autor:
BERZOVAN Alexandru

Rezumat:
Consideraţii privind „Troianul” din Ţara Zarandului. Demersul pe care-l propunem este dedicat problemei fortificaţiei liniare din Ţara Zarandului cunoscută sub denumirile de „Troianul”, „Calea lui Traian”, „Drumul lui Traian” sau „Iarcul”. Asupra acestui monument, mai puţin cunoscut şi discutat în literatura de specialitate, există mai multe ipoteze, emise de către arheologul orădean S. Dumitraşcu care a realizat prima cartare a sa. Astfel, conform primei ipoteze, valul ar fi fost construit în vremea lui Burebista; conform celei de-a doua, valul ar fi fost ridicat tot de către daci, împotriva iazigilor; în fine, cea din urmă ipoteză propusă de autor consideră valul drept un element defensiv din graniţa Provinciei Romane Dacia.
Cercetările de teren efectuate de către noi pe tronsoanele păstrate ale „Troianului” permit formularea câtorva observaţii utile. Prin ridicarea valului, se dorea protejarea zonelor montane şi deluroase în faţa unui inamic venind dinspre Câmpia Panonică. Bararea suplimentară a Văii Beliului arată intenţia constructorilor de a controla şi apăra accesul îndeosebi către zona Munţilor Codru-Moma. Judecând după aceste fapte, pare mai puţin probabil să fi fost conceput iniţial ca un element defensiv al Provinciei Dacia. Atribuirea sa Evului Mediu timpuriu este posibilă, dar mai puţin probabilă. Cu rezervele de rigoare, date de stadiul actual al cercetării, optăm să încadrăm edificarea valului în secolul I d.Hr., de către regalitatea dacă, în contextul presiunii sarmaţilor iazigi proaspăt aşezaţi în Câmpia Pannonică. Distribuţia tezaurelor şi descoperirilor monetare din perioada regatului dac, cu un număr semnificativ mai mare de puncte la est de val, poate constitui un argument suplimentar în favoarea datării propuse de noi.

Cuvinte cheie:
„Troian”, fortificaţie liniară, Ţara Zarandului, Crişul Alb, Regatul Dac.

Bibliografie:
• Călugărul din St. Gall, Vita Caroli Magni (ed. A.J Grant), Chatto and Windus, London 1926.
• Cunliffe 2010, Barry Cunlife, Iron Age Communities in Britain: An Account of England, Scotland and Wales, (ed.III), Routledge, New York, 2000.
• Barbu şi Chirilă 1987, Mircea Barbu, Eugen Chirilă, Tezaurul dacic de la Feniş (Cronologie şi semnificaţie istorică), în Ziridava, XV-XVI, 1987, p.55-59.
• Barbu şi Hügel 1993, Mircea Barbu, Peter Hügel, Monede imperiale romane descoperite în zona arădeană, în Ziridava, XVIII, 1993, p.63-77.
• Berzovan şi Pădurean 2010, Alexandru Berzovan, Eugen Pădurean, A clay pot with tamga signs discovered at Şiria (Arad county), în Annales d’Université Valahia Targoviste, Section d’Archéologie et d’Histoire, Tome XII, No.2, 2010, p.57-66.
• Berzovan 2012, Alexandru Berzovan, Artefacte din a doua epocă a fierului păstrate în muzee şcolare arădene, în Arheologie şi Studii Clasice (eds. A.Peţan, R.Bătrânoiu), vol.II, Editura Dacica, Bucureşti 2012, p.72-83.
• Bradley 1968, Richard Bradley, The South Oxfordshire Grim's Ditch and its Significance, în Oxoniensia, XXXIII, 1968, p.1-14.
• Chirilă şi Chidioşan 1965, Eugen Chirilă, Nicolae Chidioşan, Tezaurul de monede dace de la Almaş, în AMN, II, 1965, p.118-119.
• Dudaş 1975, Florian Dudaş, Descoperiri monetare antice în Ţara Zărandului, în AMN, XII, 1975, p.129-136.
• Dumitraşcu 1969, Sever Dumitraşcu, Contribuţii la cunoaşterea graniţei de vest a Daciei romane, în AMN, VI, 1969, p.483-491.
• Dumitraşcu 1993, Sever Dumitraşcu, Dacia Apuseană, Ed.Cogito, Oradea 1993.
• Dumitraşcu 2007, Sever Dumitraşcu, Contribuţii la cunoaşterea graniţei de vest a Daciei romane, în Scrieri arheologice privind istoria Daciei apusene (ed. L.Ardelean, F.Sfrengeu), Fundaţia culturală „Munţii Apuseni”, Oradea 2007, p.187-195.
• Fiedler 1986, Uwe Fiedler, Zur Datierung der Langwalle an der mittleren und unteren Donau, în Archaeologische Korrespondenzblatt, 16, 1986, p.457-465.
• Fiedler 2008, Uwe Fiedler, Bulgars in the lower Danube region. A survey of the archaeologicall evidence and of the state of current research, în The Other Europe in the Middle Ages. Avars, Bulgars, Khazars and Cumans (eds. Fl.Curta, R.Kovalev), vol.II, Ed.Brill, Leiden-Boston 2008, p.151-236.
• Fodorean 2006, Florin Fodorean, Drumurile în Dacia Traiana, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2006.
• Harding 2004, Harding Dennis William, The Iron Age in Northern Britain: Celts and Romans, Natives and Invaders, Routledge, New York, 2004.
• Herodot, Istorii (ed. L.Onu, L.Şapcaliu), Ed.Minerva, Bucureşti, 1984.
• Hügel et alii 2010, Peter Hügel, Pascu Hurezean, Florin Mărginean, Victor Sava, Cercetarea arheologică în zona arădeană. Un scurt istoric, în Ziridava, XXV/1, 2010, p.7-24.
• Madgearu 2010, Alexandru Madgearu, Geneza unei legende. „Traian şi Dochia”, în Quaderni di Studi Italiani e Romeni, 5, 2010, p.109-120.
• Márki 1892, Márki Sándor, Arad vármegye és Arad szabad király város története (I), Arad, 1892.
• Márki 1895, Márki Sándor, Arad vármegye és Arad szabad király város története (II), Arad, 1895.
• Muir 1997, Richard Muir, The Yorkshire Countryside: A Landscape History, Keele University Press, Edinburgh, 1997.
• Muscalu 2008-2009, Bogdan Muscalu, Problema pătrunderii sarmaţilor iazigi în spaţiul dintre Dunăre şi Tisa în lumina noilor cercetări, în SIB, XXXII-XXXIII, 2008-2009, p.5-13.
• Oltean 2012, Dan Oltean, Regii dacilor şi războaiele cu romanii, Deva 2012.
• Pădurean 1972, Eugen Pădurean, Itinerar arheologic în Ţara Zarandului, în Flacăra Roşie, 22 ianuarie 1972, p.3.
• Pădurean 2000, Eugen Pădurean, Cu privire la aşezarea fortificată de la Groşeni-Jidovina (jud.Arad), în Ziridava, XXII, 200, p.13-24.
• Petolescu 1994, Constantin C. Petolescu, Troianus dans l’épigraphie latine. Onomastique romaine et évolution étymologique, în L’Afrique, la Gaule, la religion à l’époque romaine. Mélanges à la mémoire de Marcel Le Glay, Bruxelles, 1994, p.723-729.
• Plinius Maior, Historia Naturalis (eds. J.Bostock, H.T.Riley, G.Crane), Ed. Taylor and Francis, 1855.
• Preda 1986-1981, Constantin Preda, Descoperiri inedite de monede antice şi bizantine, în BSNR, an LXXX-LXXXV, nr.134-139, 1986-1991, p.289-297.
• RAJArad 1999, Repertoriul arheologic al Mureşului Inferior. Judeţul Arad, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara 1998.
• Rusu 1977, Mircea Rusu, Transilvania şi Banatul în secolele VI-IX, în Banatica, IV, p.169-213.
• Săşianu 1980, Alexandru Săşianu, Moneda antică în vestul şi nord-vestul României, Muzeul Ţării Crişurilor, Oradea, 1980.
• Squatriti 2002, Paolo Squatriti, Diggind Ditches in Early Medieval Europe, în Past and Present, 176, 1, 2002, p.11-65.
• Tacitus, Annales (ed. J.Jackson), Ed. Loeb, Harvad University Press, 1925.
• Tatu şi Moraru 1982-1983, Hristache Tatu, Viorel Moraru, Dispozitivul defensiv dacic de la Ponoriciu (jud.Hunedoara), în Sargeţia, XVI-XVII, 1982-1983, p.151-164.
• Winkler 1955, Iudita Winkler, Contribuţii numismatice la istoria Daciei, în SCŞC, 1955, p.92-93.

Note:
1 Denumirile de „Traian”, „Troian”, se leagă, evident de figura cuceritorului Daciei, conservată peste secole în memoria românilor, dar şi a altor popoare balcanice (vezi Petolescu 1994, p.723-729; Madgearu 2010, p.109-120).
2 Două din localităţile care îi jalonează traseul, Archiş, respectiv Iercoşeni îşi au obârşia în termenul slav iaruku (şanţ), care a dat de altfel şi regionalismul „iarc”.
3 Informaţiile privind traseul valului au fost oferite cercetătorului orădean de către Florian Dudaş, pe atunci student, bun cunoscător al realităţilor arheologice din Depresiunea Zarandului.
4 Dumitraşcu 1969, p.483-481; Dumitraşcu 2007, p.187-194.
5 Dumitraşcu 1993, p.82.
6 Mulţumesc prof.univ.dr. Nicolae Ursulescu (UAIC), conducătorul tezei mele de doctorat, pentru sprijinul şi sfaturile acordate la realizarea acestui studiu; recunoştinţa mea se îndreaptă de asemenea şi către prof. Eugen Pădurean (Arad) pentru informaţiile preţioase aduse în completarea acestui studiu; mulţumesc de asemenea dr. Eugen S. Teodor (MNIR) şi drd. Cătălin Borangic, pentru sfaturile, ideile şi sugestiile primite de-a lungul redactării acestui studiu.
7 Istoric, profesor universitar şi membru al Academiei Maghiare, autor al unei excelente monografii istorice privind comitatul şi oraşul Arad, publicată în două volume (Márki 1892; Márki 1895).
8 Márki 1892, p.29-30. Vezi şi Dumitraşcu 2007, p.188, n.8.
9 Márki 1892, p.31.
10 Disponibilă online la http://archivportal.arcanum.hu/maps/html/katfelm2b_google.html (accesat 13.03.2013), permiţând consultarea în paralel cu harta Google Earth.
11 Imagini accesabile la http://geoportal.ancpi.ro/geoportal/viewer/index.html (accesat 15.03.2013).
12 Pot fi consultate la http://www.bing.com/maps/ (accesat 15.03.2013), utilizarea funcţiilor Birds Eye şi Aerial Map oferind acces către imagini de înaltă rezoluţie şi claritate.
13 Proiectul, condus de către ing. Bogdan Condurăţeanu a dus la realizarea acestei excelente hărţi, care deşi este destinată în principal navigaţiei, conţine redate numeroase obiective arheologice din diverse perioade istorice sau preistorice (îndeosebi fortificaţii), depăşind cu mult ca valoare şi amploare alte demersuri similare precum proiectul naţional eGISpat (http://egispat.inp.org.ro/Romania/aspx).
14 Dumitraşcu 2007, p.190.
15 Astfel, unii dintre localnici interpretează şanţul masiv ca fiind rezultatul prăbuşirii tavanului unui tunel.
16 RAJArad 1999, p.46.
17 Dumitraşcu 2007, p.190.
18 Dumitraşcu 2007, p.190.
19 Dumitraşcu 2007, p.190. Din păcate, prezenţa unor fragmente ceramica la suprafaţa rambleului nu ne spune absolut nimic despre cronologia monumentului; de pe rambleul tronsonului V am putut culege mici fragmente ceramice medieval-târzii şi moderne, lăsate probabil de păstori. Contextul de descoperire al unei monede romane imperiale din vremea lui Traian, la Săliştea, nu ne este cunoscut (Săşianu 1980, p.158).
20 Acestea pot fi consultate gratuit la următorul link: http://earth.unibuc.ro/harti/ (accesat 13.03.2013).
21 Márki 1892, p.29.
22 Pădurean 1972, p.3.
23 Analiza imaginilor satelitare şi a ortofotoplanurilor a evidenţiat, la sud de localitatea Drauţ (com.Târnova), existenţa unui posibil val de pământ de o lungime apreciabila (cca.2-3km), orientat E-V, cu şanţ spre nord şi un traseu rectiliniu, uniform; viitoare verificări de teren vor confirma sau infirma această observaţii.
24 Aşa zisul „castru roman” de la Iercoşeni, din notiţele lui Fábián Gábor (vezi Márki 1892, p.31), dar şi din tradiţiile localnicilor (Pădureanu 1972, p.3), s-a dovedit a fi o simplă dumbravă, având în centrul ei un lac mocirlos, rezultat foarte probabil din amenajarea de către ciobani a unui izvor de coastă. Pământul rezultat ca urmare a excavaţiei a fost depus luând aspectul unui „val”, vizibil în pădurice pe cca.10m. Nu am sesizat prezenţa vreunor artefacte de interes arheologic, ci doar a unor fragmente de cărămizi şi de ceramică modernă.
25 Dumitraşcu 2007, p.191, fig.3.
26 Singurul tronson din întreg „Troianul” cu o astfel de orientare fiind, după cum am arătat, Tronsonul VII, care nu a fost săpat (şi probabil nici cercetat pe teren) de către S.Dumitraşcu.
27 Valoare presupusă tot în baza aceloraşi considerente şi de către I.Ioniţă (1982, p.57), care discută problema valului Stoicani–Ploscuţeni, realizat probabil de către daci.
28 Ceea ce nu este cazul, spre exemplu, la marile valuri din Câmpia de Vest, care sunt proiectate în linie dreaptă, cu schimbări de direcţii unghiulare, urmând perceptele tradiţiei inginereşti romane (Fodorean 2006, p.35).
29 Problema graniţei de vest a Daciei Romane reprezintă încă, o mare necunoscută. Suntem însă de părere că Ţara Zarandului, chiar dacă nu va fi fost sub ocupaţia propriu-zisă a trupelor romane, din motive de ordin strategico-militar trebuia să se fi aflat sub directa supraveghere a acestora, întrucât reprezintă o cale de acces facilă spre zona auriferă a Munţilor Apuseni. Unele materiale descoperite ar sugera existenţa unui punct roman de supraveghere sub ruinele actualei cetăţi medievale a Şiriei (vezi discuţiile la Berzovan şi Pădurean 2010, p.58) – trebuie însă să fi existat, cu siguranţă, mai multe astfel de puncte. Nădăjduim ca viitoare investigaţii să facă lumină în privinţa acestei dificile chestiuni.
30 RAJArad 1999, p.46
31 Dumitraşcu 1970, p.142-160; Dumitraşcu 1972, p.120-149
32 RAJArad 1999, p.73; Pădureanu 2000, p.13-24
33 Acel sistem de valuri aparţine cel mai probabil Ringului Avar, atribuirea fiind explicit atestată şi confirmată de izvoarele scrise (Călugărul din St.Gall, Viaţa lui Carol cel Mare, II, 1); vezi şi Rusu 1977, p.196-197. Din punctul nostru de vedere nu există argumente solide pentru a susţine că valurile ar fi fost ridicate de iazigi sau de către romani în secolul I d.Hr. sau în perioada constantiniană, aceste teze fiind susţinute mai degrabă în virtutea unor îndelungi tradiţii istoriografice, decât ca urmare a unor analize obiective şi argumentate, după cum bine observa Paolo Squatriti (2002, p.19). Vezi şi excelentele studii ale lui Uwe Fiedler (1986; 2008).
34 Chiar dacă admitem că, direct sau indirect, ele se vor fi aflat sub suzeranitatea altor mari puteri ale vremii, cum ar fi spre exemplu ţaratul bulgar.
35 Mai probabil să aparţină Evului Mediu este o altă fortificaţie liniară din Ţara Zarandului de această dată de dimensiuni mult mai reduse, situată, cu probabilitate, în zona dintre oraşul Sebiş şi satul Igneşti. Ea a fost cercetată pe teren de către Florian Dudaş, care ar fi salvat cu această ocazie materiale databile în secolele IX-X (RAJ Arad 1999, p.151), Termenul care o desemnează, ”Bâlhad” sau ”Bâlhrad”, pare să fie de origine vest-slavă, fapt curios având în vedere faptul că toponimele de origină slavă sau slavo-română din această zonă au paralele bulgăreşti şi sârbeşti. Ne-am propus în viitorul apropiat verificarea pe teren a acestei fortificaţii, care conform informaţiilor existente, ar avea la rândul ei şanţul orientat către vest (Márki 1892, p.31).
36 Disproporţia frapantă între numărul tezaurelor şi descoperirilor monetare din zona Ţării Zarandului şi numărul de aşezări cunoscute, se datorează, evident, stadiului cercetării, bazinul mijlociu şi superior al Crişului Alb reprezentând în continuare pete albe pe harta arheologiei arădene.
37 Tezaur monetar (Chirilă şi Chidioşan 1965, p.118-119).
38 Tezaur monetar (RAJArad 1999, p.43). Dacă nu cumva avem de-a face cu o confuzie cu tezaurul de la Bârsa.
39 Tezaur monetar (Barbu şi Hügel 1993, p.68/3).
40 Tezaur şi descoperire monetară izolată (Barbu şi Chirilă 1987, p.55-59).
41 Patru tezaure monetare distincte descoperite în hotarul localităţii (Dudaş 1975, p.136; RAJArad 1999, p.65-66).
42 Descoperire izolată (Dudaş 1975, p.135-136; RAJArad 1999, p.74).
43 Tezaur cu piese de argint şi descoperiri monetare izolate (RAJArad, p.65).
44 Tezaur şi descoperiri monetare izolate (RAJArad 1999, p.75-76).
45 Descoperire izolată (Preda 1986-1991, p.294-295).
46 Berzovan 2012, p.78-83.
47 Doar la Chereluş un tezaur monetar (Winkler 1955, p.100-101) şi o posibilă aşezare la Chişineu-Criş (Hügel et alii 2010, p.20-21). Tezaurul de monede greceşti cu piesă de aur de la Grăniceri sugerează, prin acest ultim element, mai degrabă un context sarmatic timpuriu.
48 Dumitraşcu 2007, p.193.
49 Muscalu 2008-2009.
50 Plinius Maior, Historia Naturalis, IV, 2.
51 Dumitraşcu 1993, p.110.
52 O imagine asupra manierei de desfăşurare a acestor raiduri, dar şi a impactului lor asupra populaţiei locale ne-ar putea oferi o paralelă istorică cu raidurile efectuate periodic de către micile garnizoane turceşti de la Ineu sau Tăuţ, care în secolele XVI şi XVII jefuiau periodic satele româneşti de pe întreaga vale a Crişului Alb, ajungând în amonte până la Hălmagiu şi Brad.
53 „... şi pe când unii erau puşi peste cei care munceau pământul cu boii, alţii dintre cei din jurul regelui - erau rânduiţi să se îngrijească de fortificaţii”, Statilius Crito, în Suidas, s.v. Boutiais. Nu cred că este vorba de fortificaţiile-reşedinţe nobiliare (întrucât fiecare nobil îşi „îngrijea” propria reşedinţă, fără porunca specială de la rege!), ci de fortificaţiile mai mari, de interes statal, în rândul cărora ar fi de aşteptat să intre şi cele de baraj, precum cea din acest studiu.
54 Herodot, Istorii, IV, 3.
55 Tacitus, Annales, II, 19.
56 Cunliffe 2010.
57 Cunliffe 2010.
58 Harding 2004, p.38.
59 Muir 1997, p.71.
60 Bradley 1968, p.1-14.
61 Cunnlife 2010.
62 Oltean 2012, p.426-432.
63 Pentru o punere în temă, vezi Tatu şi Moraru, 1982-1983; Oltean 2012, p.571-576. Un studiu detaliat asupra acestei fortificaţii este în curs de elaborare de către un colectiv în care este inclus şi semnatarul acestor rânduri.
64 Pentru o punere în temă, vezi Oltean 2012, p.583-585. Un studiu detaliat asupra acestei fortificaţii este în curs de publicare de către un colectiv în care este inclus şi semnatarul acestor rânduri.
65 Sau chiar economice, acţionând şi ca posibil punct de vămuire (sugestie oferită cu amabilitate de dr. Christian Schuster).

Lista planşelor:
Pl.I. Harta Daciei pre-romane şi a zonelor învecinate. Arealul marcat indică poziţionarea obiectivului discutat.
Pl.II. Harta Ţării Zarandului cu tronsoanele păstrate din ”Troian” şi prelungirile sale ipotetice.
Pl.III. Tronsonul I, ortofotoplan şi hartă topografică 1:25 000; A şi B: puncte cu poziţie strategică favorabilă. Comăneşti 1: aşezare dacică de pe „Dealul Mămăligii”.
Pl.IV. Tronsonul II, ortofotoplan şi hartă topografică 1:25 000; A, B, C: puncte cu poziţie strategică favorabilă. Comăneşti 1: aşezare dacică de pe „Dealul Mămăligii”.
Pl.V. Tronsonul III, ortofotoplan şi hartă topografică 1:25 000; C: punct cu poziţie strategică favorabilă.
Pl.VI. Tronsonul IV, ortofotoplan şi hartă topografică 1:25 000.
Pl.VII. Tronsonul V, ortofotoplan şi hartă topografică 1:25 000.
Pl.VIII. Tronsonul VI, ortofotoplan şi hartă topografică 1:25 000; Răpsig 1, traces of Dacian habitation (?).
Pl.IX. Tronsonul VII, ortofotoplan şi hartă topografică 1:25 000.
Pl.X. Profile altimetrice: A. Tronsonul I; B. Culmea de la vest de Tronsonul I; C. Profil longitudinal valea Beliului (N-S); D: Tronsonul II.
Pl.XI. Profilul peretelui nordic al Secţiunii I, după S.Dumitraşcu (prelucrare A.Berzovan) 1. argilă cărămizie nederanjată, cu concreţiuni (steril); 2. Argilă gri-deschis cu resturi de cărbuni şi resturi vegetale (humusul antic însoţit eventual de amenajări efectuate înainte de ridicarea valului); 3. Argilă gri-deschisă cu resturi de cenuşă şi cărbune; 4. Argilă cărămizie afânată cu concreţiuni constituind mantaua valului; 5. Argilă cărămizie aflată deasupra şanţului, identică cu solul vegetal de pe păşune; Cu negru: strat compact de cenuşă şi cărbuni.
Pl.XII. Profilul peretului sudic al Secţiunii III, după S.Dumitraşcu (prelucrare A.Berzovan). 1. Argilă cărămizie pigmentată cu argilă gri, nederanjată cu concreţiuni (steril); 2. Argilă gri, cu cenuşă şi cărbuni, de umplutură; 3. Argilă de culoare cenuşiu-gălbuie cu resturi de cărbuni şi resturi vegetale; 4. Strat de argilă cărămiziu-gălbuie cu resturi de cărbuni ce s-au scurs din val; 5. Argilă cărămizie-poroasă cu concreţiuni, constiuind mantaua valului; 6. Strat de argilă cărămiziu-gălbuie (strat vegetal).
Pl.XIII. Fotografii de teren: A. Tronsonul I în pădurea Teiuş, fotografie efectuată din şanţ spre N; B. Tronsonul I în pădurea Teiuş, fotografie efectuată din şanţ spre N; C. Tronsonul II în pădurea Gălălău, fotografie efectuate de pe val spre N; D. Tronsonul II în pădurea Gălălău, fotografie efectuate de pe val spre S.
Pl.XIV. Sector din Tronsonul V (imagine BingMaps).
Pl.XV. Analiza vizibilităţii cumulate pentru fortificaţia dacică şi medieval-timpurie de la Clit-„Gureţul Negrilor”.
Pl.XV. Analiza vizibilităţii cumulate pentru fortificaţia dacică şi medieval-timpurie de la Groşeni–„Jidovină”.