Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (6)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (41)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (360)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

VIŢA DE VIE

Viticultura a constituit de-a lungul timpului o ocupaţie de bază a unor populaţii existente pe globul pământesc. Ţinându-se seama de modul specific de cultură a viţei de vie, opinez ca între continuitatea activităţii viticole şi stabilitatea şi continuitatea de locuire a unei populaţii există o strânsă interdependenţă şi aceasta din următoarele consideraţii:
Lăsată în stare liberă, nedirijată de om, viţa de vie produce, ca şi cea sălbatică, struguri mulţi de dimensiuni mici, cu bobiţe mărunte, must puţin şi acru, iar prin creşteri anuale rodul se îndepărtează sistematic de sol. De aceea, pentru a preveni un asemenea fenomen, procesele de creştere şi cele de rodire se reglează şi se conduc pe calea unui complex de măsuri agrotehnice, pe care numai o populaţie stabilă îl poate asigura. Acest lucru e demonstrat de faptul că la popoarele antice întâlnim o tehnologie complexă de cultivare a viţei de vie, cu o ierarhizare a importanţei lucrărilor specifice. Teofrast şi Columella spun că „nici una din lucrările aplicate viilor nu depăşeşte în importanţă tăierea”.
Un alt factor în sprijinul acestei opinii îl constituie şi faptul că o activitate vitivinicolă presupune în toate timpurile existenţa chiar rudimentară a unor „teascuri“, a unor „recipiente“ şi a unor „construcţii“ - deci elemente de stabilitate. Acestea au făcut ca activitatea viticolă să iniţieze şi să dezvolte şi o activitate meşteşugărească specifică, de care a fost tot timpul strâns legată.
Cunoştinţele legate de cultura viţei de vie şi de prepararea vinurilor acumulate, transmise şi îmbogăţite din generaţie în generaţie au contribuit la creşterea continuă a calităţii produselor obţinute, dând faimă locurilor respective pe care, de asemenea, numai o continuitate de locuire o putea realiza. De menţionat şi faptul că, pe lângă stabilitatea populaţiei respective, a fost necesară şi o densitate mai mare a ei, complexitatea activităţii vitivinicole având nevoie şi de multă forţă de muncă.
În concluzie, putem afirma că popoarele antice cultivatoare de viţă de vie au fost stabile, dense şi au avut un grad de civilizaţie ridicat, fiind în măsură să aplice complexele tehnologii ale activităţii vitivinicole. Din aceste considerente se desprinde clar ideea că popoarele barbare migratoare, în drumul lor, nu puteau avea ca ocupaţie de bază viticultura.
Istoria cultivării viţei de vie pe teritoriul României este într-o strânsă interdependenţă cu istoria poporului român, care, din cele mai vechi timpuri, începând cu strămoşii săi geto-daci, s–a ocupat permanent de această cultură, viticultura constituind deci unul din argumentele continuităţii de locuire a poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Vechimea acestei îndeletniciri pe teritoriul României se pierde în negura vremurilor, viţa sălbatică (Vitis vinifera silvestris) fiind existentă şi astăzi pe aceste meleaguri. Cercetările academicianului Emil Pop, mare botanist român, au dus la descoperirea pe teritoriul României a peste 300 de localităţi unde viţa de vie se găseşte sub forma sălbatică, fapt pentru care se poate afirma că pe acest teritoriu viţa de vie din cultura (Vitis vinifera sativa) s-a găsit, de la început, la ea acasă.
Această constatare confirmă ideea savantului german A.Griesbach, exprimată încă din secolul trecut în lucrarea sa Die Vegetation der Erde nach ihrer klimatischen Ordnung (Leipzig, 1872), conform căreia „patria viţei de vie trebuie căutată în ţinuturile păduroase ale Pontului şi ale Traciei, până dincoace de Dunăre, ţinuturi bogate în liane“. De aceea, nu greşim când spunem că teritoriul în care s-a dezvoltat mai întâi viticultura în această parte a Europei este Tracia, de unde apoi s-a răspândit în Grecia continentală şi în Europa Centrală.
Patria cea veche a Geto-Dacilor, Tracia - scrie istoricul roman A.D.Xenopol - era o regiune viticolă, cauză pentru care şi era considerată ca locul de naştere a zeului vinului, Dionysos.
O afirmaţie similară a fost făcută, la începutul secolului trecut (1908), de către istoricul francez Raymond Billiard, care scrie: „Dintre toate părţile Europei, Tracia a fost, poate, cea mai veche şi cea mai respectată pentru vinurile sale şi aceea care şi-a păstrat mai mult timp prestigiul“.
Interesante sunt şi precizările profesorului roman I.C.Teodorescu: „Viţa de vie s-a aflat la ea acasă în regiunile carpatice, nu numai în forma ei sălbatică, obişnuită, ci chiar într-una evoluată, din care se trage viţa nobilă de astăzi... Geto-Dacii au dezvoltat în mod deosebit această cultură pe ambele versante ale Carpaţilor... Cultura viţei de vie este deci de origine pur locală în regiunea Carpaţilor. Ea s-a dezvoltat graţie existenţei în stare naturală a vitelor în zona din apropierea Dunării şi a Mării Negre“.
Numeroasele descoperiri arheologice, între care şi cele de la Cetăţenii din Vale, Fitioneşti, Frumuşica, Histria, Mangalia, Piscul Crăsani, Popeşti, Sâncrăieni, Teiu, Urecheşti, Cândeşti, Zimnicea etc. atestă cultivarea viţei de vie pe teritoriul României din vremuri străvechi, urmele activităţii viticole apărând chiar din neolitic.
Herodot (484-425 î.e.n.) a descris multe obiceiuri ale locuitorilor din ţinuturile Mării Negre, printre care folosirea vinului în anumite ritualuri, iar excepţionalele vase de tip rhyton, din argint sau sculptate în os, demonstrează existenţa unui ceremonial fastuos şi a unui ritual în legătura cu vinul. Aşa, de pildă, rhytonul de la Poroina Mare, judeţul Mehedinţi, reprezintă zeiţe sau preotese ce ţin în mâinile lor un rhyton şi o fială (vas de libaţie).
Tracii beau vin neamestecat deloc (cu apă - n.n.)... şi îl împrăştie pe hainele lor, socotind că este o deprindere frumoasă şi aducătoare de fericire“ - scria Platon (427-347 î.e.n.) într-unul din Dialogurile sale, descriind un ritual sau un ceremonial.
Descoperirile arheologice, precum şi menţionările documentare dovedesc deci prezenţa din cele mai îndepărtate timpuri a unei intense preocupări vitivinicole pe aceste meleaguri unde se găsea, implicit, o populaţie stabilă, geto-dacii, cu continuitate de locuire în măsură să aibă asemenea îndeletniciri. Istoricul roman de origine greacă, Diodor din Sicilia (90-20 î.e.n.), referindu-se la ospăţul dat de Dromichete, conducătorul unei uniuni de triburi geto-dacice, în cinstea prizonierului său, generalul macedonean Lisimah (anul 292 î.e.n.), arată că macedonenilor li s-a turnat vin în cupe de argint şi aur. Asemenea cupe au fost descoperite în tezaurele de la Sâncrăieni din judeţul Harghita, Muncelul de Sus din judeţul Iaşi şi în numeroase alte locuri, iar una din scenele finale ale Columnei împăratului Traian din Roma înfăţişează o imensă pradă de război, între care cupe şi vase de argint şi aur, despre a căror capturare consemna şi Criton, medicul personal al împăratului în timpul campaniilor dacice.
Menţionăm şi faptul că olarii autohtoni au confecţionat amfore de tip local, asemănătoare, ca formă şi calitate, cu amforele greceşti, cum sunt cele descoperite la Zimnicea, Stoeneşti, Popeşti şi Cândeşti.
După cum menţionează Strabon, în lucrarea Geografia, în timpul regelui geto-dac Burebista (82-44 î.H.), viticultura în Dacia a căpătat o asemenea dezvoltare încât s-a ordonat distrugerea plantaţiilor. Măsura preconizată de Burebista, la îndemnul sfetnicului său Deceneu, nu s-a împlinit, câteva decenii mai târziu cultura acestei plante cunoscând din nou o largă răspândire.
Exilat la Tomis de împăratul Octavianus Augustus, poetul Ovidiu (43 î.H - 17 d.H.) descria în Tristele şi Ponticele sale viaţa localnicilor geţi, amintind atât „toamna... mânjită de mustul de struguri“, cât şi iernile geroase, încât „...îngheaţă vinul/de-l scoţi în bolovani păstrând figura oalei/ şi-n loc de a soarbe spuma, mănânci bucăţi de vin“.
Din această perioadă au rămas în limba română, ca o altă dovadă a continuităţii, cuvintele de origine dacă: strugure, butuc, curpen - termeni caracteristici activităţii viticole, iar o seamă de obiecte identificate pe cale arheologică se leagă, de bună seamă, de cultivarea viţei de vie. Între ele, cuţitul curbat - cosorul - şi butoaiele de vin, despre care şi istoricul Vasile Pârvan consemna în Getica. O protoistorie a Daciei: „În ceea ce priveşte cosoarele de vie şi de lucru, cu lama dreaptă şi numai cu vârful... recurbat şi subţire... le găsim, poate, e drept, într-o formă deosebită (oricum mult stilizată) în reprezentările de la Columna Traiană...“. În altă parte a aceleiaşi lucrări, scrie: „Tot de lemn, aşa cum sunt butoaiele reprezentate pe Columna lui Traian, erau desigur şi vasele mai mari întrebuinţate de Geţi pentru ţinutul lichidelor: apă, vin, ulei“.
În timpul stăpânirii romane asupra provinciei Dacia, cultivarea viţei de vie a continuat cu aceeaşi mare intensitate. Astfel, medalia Dacia Felix - al cărei original se păstrează la British Museum -, emisa în anul 112 de împăratul Traian, poartă ca emblemă o femeie aşezată pe o stâncă, pe ai cărei genunchi doi copii prezintă un spic de grâu şi un strugure, simbolul principalelor bogăţii ale Daciei.
Aceleaşi reprezentări (spicele de grâu şi ciorchinii de struguri) apar şi pe emisiunea monetară a împăratului roman Decius (249–251). Un alt exemplu este şi consemnarea referitoare la decurionul coloniei romane din Napoca, Aurelianus Marcianus, care aduce omagii lui Liber Pater, o zeitate populară a viilor.
Romanii au căutat să mărească suprafeţele cultivate cu viţa de vie pe teritoriul Daciei şi să introducă noi soiuri şi unelte mai perfecţionate, ca vasele (călcătoare) din trunchiuri de lemn pentru călcatul strugurilor şi teascurile de mare capacitate cu bârnă orizontală şi şurub. Dar exemplele cele mai convingătoare ale răspândirii acestei îndeletniciri ni le oferă documentele (inscripţiile, tăbliţele cerate) şi reprezentările artistice de pe stelele funerare. Un oarecare din Sucidava (Celei) lasă peste 1 ha de vie pentru îngrijirea mormântului său, iar sarcofagul lui Aelius Iulianus este aşezat între „stufărişuri de viţă“. Pe un fragment de basorelief de la Bucovicior-Dolj este reprezentat Silvanus (o zeitate a vegetaţiei) ţinând în mână un cosor dacic, iar pe stelele funerare de la Sucidava şi Romula apar viţa de vie şi strugurii. Mulţi termeni proveniţi din limba latină legaţi de cultura viţei de vie şi de prepararea vinului din această perioadă intră în vocabularul limbii române: vie (vinea), vin (vinum), viţă (vitea), must (mustum), coardă (chorda), cep (cippus).
Cultivarea viţei de vie pe pământul României a continuat să fie practicată de către populaţia daco-romană şi după retragerea armatei şi administraţiei romane, în vremea lui Aurelian (271-275). Vasile Pârvan menţionează ca şi în epoca migraţiilor (sec.III-XIII) un rol principal în activitatea localnicilor de aici l-a avut viticultura: „În tot acest timp, viticultura a devenit principala ocupaţie, constituind fundamentul însuşi al existenţei Daco-Romanilor în regiunile carpatice“.
Continuitatea acestei îndeletniciri în perioada migraţiilor este confirmată de descoperirile arheologice. La Pădureni-Mărăşeşti a fost descoperit, alături de alte vestigii, un fragment ceramic aparţinând unei baze de vas din secolul al III-lea e.n., ce avea ca ornament doi struguri stilizaţi. La Şimleul Silvaniei, a fost găsit un colier dublu de aur, ce datează de la mijlocul secolului al IV-lea e.n, având înşirate pe el o seamă de pandative, între care un cosor şi o foarfecă, precum şi cinci frunze de viţă stilizate, iar la Jariştea s-a găsit un cosor din fier din secolul al XI-lea. Şi în alte părţi ale României, la Constanţa, Coşna-Floreni, Sârbi-Tifeşti etc., s-au descoperit obiecte specifice culturii viţei de vie ce se încadrează cronologic în secolele III-XIII, epoca migraţiilor.
Cronicarul bizantin Priscus din Panion, cu ocazia trimiterii în solie la căpetenia Hunilor, Attila (449), şi mai târziu canonicul Rogerius (1241), referindu-se la marea invazie a mongolilor, arătau că popoarele migratoare au întâlnit în acest spaţiu carpato-danubiano-pontic întinse plantaţii de vii, precum şi o populaţie numeroasă (daco-romanii n.n.), care se îndeletnicea cu viticultura.
Una din cele mai puternice dovezi despre nivelul ridicat al viticulturii de pe teritoriul actual al României este faptul că în perioada de cristalizare a relaţiilor feudale, numeroase documente ale timpului fac menţiuni despre viticultori (vinitores) şi pivnicieri (pivcenarii), aceştia fiind consideraţi ca o categorie superioară de agricultori, un fel de specialişti în cultura viţei de vie şi în meşteşugul preparării vinului. Desigur, aceste categorii de specialişti nu ar fi existat dacă nu ar fi fost o continuitate, atât de cultivare a viţei vie, cât şi de locuire a populaţiei autohtone.
Când Ungurii au cucerit acest pământ - scria Herczeg Mihály în Istoria viticulturii ungare (Budapesta, 1896 - referindu-se la Transilvania n.a.), ...s-au folosit de tot ce au aflat acolo“. Era firesc să nu schimbe metodele agricole şi nici metoda viniculturii, iar Kazal Zsigmond, la rândul său, folosindu-se de informaţii cronistice de la începutul primului mileniu, scria:  „Nu putem presupune că viticultura deja dezvoltată să fi încetat în epoca de migraţie a popoarelor“. El arăta că în anul 1051, regele Andrei al Ungariei i-a trimis împăratului Henric al III-lea, în dar, „o foarte mare cantitate de vin“, ce nu putea proveni decât din podgoriile autohtone, deci ale românilor. Permanenţa culturii viţei de vie, atestată şi confirmată de numeroase izvoare istorice şi descoperiri arheologice, e o dovadă cât se poate de convingătoare a faptului că şi în Transilvania triburile migratoare au găsit o populaţie românească densă şi stabilă.
Arta preparării vinurilor, transmisă şi îmbunătăţită din generaţie în generaţie - pe care numai o continuitate de locuire şi de preocupări o putea realiza - a ajuns la un asemenea nivel, încât încă din primele secole ale celui de al doilea mileniu vinurile româneşti erau printre cele mai apreciate din Europa.
Pietro Molmenti, în lucrarea sa La vie privé à Venise depuis les premiers temps jusqu’à la chute de la République, arată că pe la anul 1173 vinurile obţinute pe teritoriul românesc se bucurau de un atât de mare renume încât au fost exceptate la stabilirea preţurilor maximale. Acelaşi autor mai arată că în anul 1293 s-au construit în arsenalul Veneţiei 15 galere pentru transportul vinurilor din ţinutul carpatin. Putem cita şi alte aprecieri făcute asupra calităţii vinurilor româneşti şi a plantaţiilor viticole existente. Medicul italian Matteo Mauriano, venit pentru a-l îngriji pe Ştefan cel Mare, scrie în Raport din Moldova, redactat şi adresat în 1502 către dogele Veneţiei, că în Moldova se obţin „vinuri de felul acelora din Friul“. Georg Reichersdorffer, consilier al împăratului Ferdinand I de Habsburg, nota în lucrarea Chorographia Moldovei, alcătuita pe la mijlocul secolului al XVI–lea, că aici „nimic nu lipseşte din cele ce ar putea fi de folos oamenilor“, ţara fiind bogată „în locuri de arătură, vii şi viţe“, iar în Chorographia Transilvaniei, scrie, printre altele, că „locuitorii sunt foarte bogaţi în turme, viţe de tras şi în folosinţa pământurilor, ca să nu mai spun cât e de productivă regiunea în vinul cel mai bun“.
Cronicarul maghiar Anton Verancsics (1504-1573) confirmă, în lucrarea Descrierea Transilvaniei, Moldovei şi Tării Româneşti, că în aceste ţinuturi româneşti există foarte multe plantaţii de vie: „în tot locul se ivesc dealuri acoperite de vii“, iar „vinurile, fie că le vrei tari sau slabe, aspre sau dulci, albe sau roşii, sunt aşa de bune la gust şi de soi aşa de ales, încât nu mai doreşti nici vinurile de Falern din Campania şi chiar comparându-le între ele îţi plac mai mult acestea“. Tot în această perioadă, din zona viticola de Alba-Iulia pleca către Statul papal vinul produs aici, preferat de Pontif. De reţinut că acest vin era cunoscut la Roma încă din antichitate, din timpul administraţiei romane.
Cărturarul Sebastian Münster (1489-1552), un reputat savant european al vremii, scria la rândul său: „Lângă târgul Mediaş (din Transilvania - n.n.) se face vin în mare cantitate şi de aceea se numeşte Ţara vinului“ (vinifera regio). Plantaţiile viticole constituiau o mare şi nepreţuită bogăţie a Ţărilor Române, ceea ce explică atenţia deosebită pe care Domnia, autoritatea centrală, o acorda cultivării şi întreţinerii vinurilor, pedepsindu-i pe cei care le lăsau în paragină şi răsplătindu-i pe cei ce îngrijeau de bunul lor rod.
În Muntenia şi Moldova, podgorenii plăteau vinariciul sau disetina, a zecea parte din vinul obţinut, ceea ce este încă o dovadă a existenţei unor întinse suprafeţe de vii şi a marilor venituri obţinute din viticultură, de vreme ce erau supuse impozitării de către Curtea Domnească. Cele mai vechi mânăstiri au primit buţi de vin din cămările domneşti, apoi li s-au dăruit vii, în podgoriile mai importante. În 1388, voievodul Mircea cel Bătrân dăruieşte ctitoriei sale de la Cozia, printre altele, vii pe Argeş, o vie în patru locuri, dintre care unul în hotarul Călineştilor, pe Lotru, şi o vie la Râmnic.
În Moldova, prima menţiune a îndelungatelor tradiţii viticole este din 7 ianuarie 1407, constând într-o înţelegere dintre Alexandru cel Bun şi mitropolitul Iosif, privitoare la mânăstirea Neamţ, între ale cărei bunuri erau două vii, una dăruită de Petru Musat (1375-1391), iar a doua cumpărată de mitropolit. La 1429, Alexandru cel Bun dăruieşte mânăstirii Neamţ mai multe bunuri, între care şi „un mertic anual de 12 buţi de vin din disetina Neamţului“. Mânăstirea Putna avea vii la Hârlău. Mai renumite erau viile de la Cotnari. Podgoriile înşirate pe o lungă fâşie între Cotnari şi Dunăre au ajuns, după cum spune Dimitrie Cantemir, să întreacă toate celelalte bogăţii ale pământului. Vinul de Cotnari îl considera „mai ales şi mai bun decât alte vinuri europeneşti şi chiar decât vinul de Tokay. Când este păstrat în pivniţe adânci şi boltite, cum se obişnuieşte la noi în ţară, şi e ţinut trei ani, în cel de-al patrulea capătă o asemenea tărie, încât arde ca vinul fierbinte... Îndată după acesta, vinul de la Huşi, în părţile Fălciului, e socotit mai bun; în al treilea rând vine vinul de Odobeşti, în ţinutul Putnei, pe râul Milcov; în al patrulea rând Nicoreştii, în ţinutul Tecuciului, pe Siret; în al cincilea rând Greceşti, în ţinutul Tutovei, pe râul Berheci; în al şaselea rând, cel pe care îl dau viile Coteştilor din acelaşi ţinut“.
Vinul a făcut obiectul unui larg comerţ între principatele feudale româneşti, Moldova, Transilvania şi Muntenia, în tot cursul Evului Mediu, contribuind astfel la strângerea legăturilor dintre ele şi la întărirea unităţii de neam. Carpaţii, care nu au constituit niciodată o barieră între români, erau străbătuţi de numeroase pasuri şi trecători dintre care una, Tabla Buţii, adică locul în care se făcea socoteala - tabula - buţiilor de vin, dovedeşte în chip evident acest lucru. „Românii au fost pururea, fără nici o întrerupere, o naţiune vitivinicolă“ - scria istoricul roman B.P.Haşdeu, cu peste un secol în urmă. Şi avea perfectă dreptate, considerând acest fapt ca o dovadă a continuităţii poporului român pe aceste meleaguri.


BIBLIOGRAFIE:


Articol original: Viticultura argument al continuităţii poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic, Dr. ing. ec. Ion PUSCA, oenolog
Bibliografie suplimentară:
Gelu Florea, Dacians and Wine (1st Century B.C. - 1st Century A.D.), în Orbis antiquus, Cluj-Napoca, 2004, p.517-522;
Maria Comşa, Date privind cultivarea viţei de vie la traco-daci (sec.VI î.e.n. - sec. I e.n.) în lumina cercetărilor arheologice, în Pontica, XV, 1982, p. 57-79.