Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (3)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (8)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (24)
   Economia (11)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (78)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (28)
   Seniorii războiului (6)
   Arhitectura militară (4)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (16)
   Civis Romanus (7)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (49)
   Recenzii (8)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Dacia 3D (3)
   Ziarul personal (7)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (51)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (366)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

DACII (DACI, DAOI)

Secolul II a.Chr. iese din conul de umbră dat de discreţia ştirilor despre realităţile din spaţiul nord-dunărean. Părăsirea prim-planului scenei balcanice a marilor actanţi: sciţi, greci, perşi, macedoneni a modificat nu doar raporturile de forţe, ci şi paradigmele culturale dominante. Elitele getice, al căror program ideologic fusese vasal secvenţial tuturor acestor curente, îşi pierduseră suflul – în principal datorită ruperii cordoanelor care îi legau de aceste zone bogate şi de influenţă – iar întreaga structură socială care îi conţinea a intrat în sevraj. Valorile în jurul cărora îşi construiseră imaginea de războinici, precum prestigiul, charisma individuală, originea ilustră sau puterea erau nu doar tradiţii ancestrale, ci energizante pentru orice fel de lider sau comunitate. Era nevoie doar de un nou coagulant. Peninsula Balcanică nu putea rămâne un no man’s land, poziţia geografică şi resursele ei erau suficiente motive pentru ca peste dispersatele triburi tracice să sosească noi pretendenţi.
Primii alogeni veniţi au fost celţii, prezenţa lor în această parte a Europei fiind menţionată destul de timpuriu1. Relaţiile cu temperamentalii traci, incluzându-i aici şi pe geţi, nu au fost dintre cele mai amiabile, dar, fără a detalia acum resorturile intime ale conexiunilor dintre cele două mari blocuri etno-culturale, putem nota doar că, după unele succese ale celţilor, o răscoală a tracilor a distrus efemerul lor regat cu sediul la Tylis, în sud-estul Traciei (localitate neidentificată în teren încă), dar apoi cu restul celţilor, aceiaşi traci au găsit rapid motive de reconciliere. Probabil că asupra războinicelor triburi balcanice bătălia de la Kynos Kephalai (197 a.Chr.) şi instalarea puterii romane în regiune a avut efectul pe care dacul Scorilo l-a ilustrat ulterior prin pilda luptei dintre câini şi lup2. Duşmăniile iniţiale dintre barbari au fost se pare destul de repede înlocuite cu eterogene alianţe3, militare şi nu numai, între diversele neamuri şi triburi, cele mai importante fiind cele dintre comunităţile celtice şi tracice. Mozaicul de războinici, identităţi, credinţe, arme, tehnici, strategii a sfârşit prin a se uniformiza, cel puţin la nivelul elitelor, transformări sedimentate şi finalizate în manifestări particulare. Sub influenţa noilor structuri de putere, care aveau modele identitare cel puţin mai pragmatice, peisajul cultural, politic şi militar al Balcanilor de Nord se modifică radical.
În acest tumultuos tablou îşi face apariţia un nume nou, acela al războinicilor daci. Prima menţiune etnonimică certă apare la Cezar4, într-o descriere geografică a zonelor din estul Rinului, respectiv sudul Germaniei. Evident numele nu desemna ceva nou, drept dovadă ar fi menţionarea etnonimului ca reper, ceea ce sugerează că etnonimul era cunoscut celor cărora li se adresa raportul generalului5. Amestecul acestor daci în conflictele cu romanii, în cadrul unor aparent stabile alianţe cu ceilalţi traci şi cu scordiscii apare apoi succesiv şi frecvent în sursele antice6. Una dintre aceste surse, aminteşte de o alianţă dintre scordisci şi daci7, chiar mai devreme de menţiunea lui Cezar, suficient de puternică încât să pună probleme consulului Minucius Rufus, comandantul roman trimis în regiune, deşi se poate specula o informaţie greşită oferită de Frontinus8.
Numele pe care îl purtau, daci, daoi9, are diverse etimologii ipotetice în mediul academic. Vasile Pârvan leagă atât numele dacilor, cât şi al geţilor, de o improbabilă influenţă scitică, aliniindu-se destul de vizibil unei tendinţe a momentului care prin scitizare încerca să explice mare parte din necunoscutele problemelor istorice din Dacia. Mircea Eliade pleacă de la relaţia etnonimului cu i.e. *dhau (a sugruma, a sufoca), de unde ar proveni şi numele ilir al lupului (dhaunos), ca şi cel frigian (daos). Dacii ar fi, potrivit lui Eliade, la origine nu un etnonim, ci numele unei confrerii iniţiatice cu caracter războinic, care îşi impune modelul şi în consecinţă şi numele, asupra unor întregi comunităţi şi regiuni. Că acestea conţineau, într-o formă sau alta, în principal traci, geţi, daci şi scordisci, apare evident atât din izvoarele istorice, cât şi din analiza culturii materiale. Este posibil ca pe lângă acestea să fi fost cooptaţi iliri, pannoni, bastarni (?) şi alte triburi regionale, dar acest lucru este mai greu de probat. Asupra acestei ipoteze, care conţine apariţia unui nou model identitar, emanaţie a fenomenelor militare locale, se exprimă şi Z.Petre, care admite, cu unele prudenţe, această posibilitate. Indirect, în sprijinul acestei lycantropii totemice10 se poate invoca utilizarea stindardului cu cap de lup şi trup de reptilă şi poate parabola regelui Scorilo, care a asociat proprii luptători cu un lup. La fel de indirect putem nota şi neplăcerea cu care poetul Ovidiu îi compară pe geţii agresivi cu lupii sălbatici (lupi saeuae)11.
Împotriva acestei etimologii s-a pronunţat cercetătorul D.Dana, dar, în ciuda argumentaţiei acestuia, teoria existenţei unei confrerii militare a fost validată arheologic prin identificarea caracteristicilor definitorii ale grupului Padea-Panaghiurski Kolonii, în inventarul cărora putem distinge trăsăturile unor grupuri sau clanuri războinice dominante, care s-au impus în această perioadă în nordul peninsulei Balcanice.
Mult mai puţin gustată de mediul academic este soluţia oferită de C.Daicoviciu, pentru care numele dacilor este extinderea asupra populaţiei a numelui unei arme specifice, daca (neatestat însă), cu rădăcina într-un i.e. *dhag-, ascuţit, tăios. Soluţia este mai puţin acceptată, în ciuda faptului că această etimologie a evoluat în limbile romanice şi germanice din vestul Europei, unde de la daca – provenit din latina populară, însă la fel de obscur şi neatestat – ajunge, printr-un medieval daga, în modernul dagger (eng. pumnal).
Alte explicaţii etimologice, mai puţin convingătoare, au fost propuse de I.I.Russu în 1967, care leagă denumirea de daci de i.e *dhā-k, radical dhē (a pune, a aşeza), sugerând, probabil inspirat W.Tomaschek, o vagă legătură cu –dava (*Dhe). Autorul însă prezintă etimologia cu titlul de probabilitate, ceea ce ne arată că nu îi acorda nici el foarte multă forţă. Oarecum în sprijinul acestei ipoteze s-a pronunţat Eugen Lozovan, avantajat şi de formaţia sa de filolog. Propunerea etimologică oferită de E.Lozovan, care adaugă relaţiei daci-lupi a lui Eliade, o explicaţie mixtă, legând dacus şi de daos şi de -dava. Lozovan propune de fapt o conciliere între punctul de vedere iniţiatic a lui Eliade şi unul urbanistic, propriu: Întrevedem decorul moral în care evoluară dacii în primul mileniu î.Hr., de la lupii rătăcitori, viitori constructori de cetăţi, încărcaţi de simbolism indo-european, s-au instalat în Carpaţi.
Este foarte posibil că etnonimul daci să fi aparţinut iniţial unui trib sau a unui conglomerat etno-cultural, fiind ulterior generalizat, lucru frecvent în Antichitate, valabil la traci, germani, gali/celţi, iliri şi chiar greci. Mai sigur, acest etnonim apare în zona de sud a Dunării, locul de manifestare a constantelor alianţe traco-celtice, finalizate prin osmoza Padea-Panaghiurski Kolonii. Nu este imposibil, pe baza situaţiei din regiune, ca cei numiţi de romani daci să fi fost la început o astfel de comunitate războinică, cu origini şi componente mixte, dar în care a prevalat filonul tracic. Războinici prin excelenţă, testamentarii unor lungi tradiţii în acest sens, peste care s-a grefat apetitul şi experienţa marţială celtică, purtătorii acestei noi identităţi culturale nu doar că au reuşit să supravieţuiască constantei presiuni romane, ci şi-au exportat modelul în mediul getic nord-dunărean, pe care-l vor angrena, declanşând ample transformări de substanţă. Este posibil ca geţii să fi fost cei care îşi vor însuşi noul model, absorbţie concretizată în apariţia regatului dac întemeiat de getul Burebista. Numele de daci, luat de ei înşişi cel mai probabil, a fost preluat de romani în urma primelor contacte pe care le-au avut cu aceştia şi apoi a fost extins la toţi tracii nord-dunăreni. Doar sursele greceşti i-au numit pe aceiaşi locuitori drept geţi, în virtutea propriilor tradiţii şi experienţe, mai vechi în zonă decât cele ale romanilor, explicându-se în acest fel alternanţa celor două denumiri sau preferinţa pentru una sau alta.
Nu putem descifra exact etapele modificărilor comportamentale care fac ca dacii să aibă un model identitar diferit de aristocraţia vechilor geţi. Cea mai probabilă explicaţie vine din chiar creuzetul etno-social şi evenimenţial în care au apărut dacii pe scena istoriei. În noile manifestări identitare se regăsesc arme şi echipamente noi (armuri de zale, scuturi ovale, tipuri noi de coifuri, spade, pumnale curbe, zăbale specializate, pinteni), dar ies din uz echipamentele de paradă, iar arcul cu săgeţi trece în plan secund, cel puţin din perspectiva elitelor. În domeniul artei, exprimarea pare că se democratizează, reprezentările nu mai aparţin strict vârfurilor sociale. Dispar redările antropodemonilor, hibridizarea zoomorfică se reduce substanţial, dar apar elemente noi în bestiarul local. Un bun exemplu este grifonul, fiinţă fantastică puternic ancorată în imaginarul antic de funcţia regală. Apar sanctuare relativ standardizate pe un spaţiu larg, numărul de cetăţi creşte exponenţial, devoalând o ierarhizare pe verticală foarte bruscă şi agresivă a societăţii dacice. În acelaşi sector, funcţia cetăţilor este una eminamente militară, de supraveghere şi apărare a unor regiuni, rute sau resurse naturale şi nu de refugiu al populaţiei. Aurul devine foarte rar în teritoriu, motiv pentru care specialiştii au căutat diverse explicaţii fenomenului, între care cea mai probabilă pare să conţină anumite restricţii religioase, în schimb argintul pare să fi fost beneficiarul unei consideraţii aparte, cu largi reverberaţii în mediul social.
Fastul şi luxul de inspiraţie elenistică şi orientală sunt înlocuite cu o sobrietate cazonă, mai degrabă în rezonanţă cu lumea celtică şi romană, iar societatea în sine translează de la existenţa unei puzderii de mici basilei locali la o regalitate şi un sacerdoţiu autoritare. Nuanţa de sobru nu este una ce trebuie privită unidirecţional, căci ea nu a afectat şi nici pătruns în toate sectoarele societăţii. Perioada clasică a Daciei preromane are propria ei exuberanţă şi, desigur, formele ei de lux. Acum se dezvoltă exponenţial meşteşugurile; metalurgia fierului atinge adesea limitele artei, ceramica din proximitatea capitalei, dar şi din teritoriu, are componente cu adevărat speciale sub aspect estetic şi funcţional. Dacă perioada basileilor geţi este furnizoarea de tezaure mult mai spectaculoase, ea este, din perspectiva culturii materiale, mult mai anostă şi mai lipsită de fast, decât cea a regatului dac. Constructorii, la propriu şi la figurat, ai acestei exuberante, în felul ei, entităţi culturale, militare, sociale şi politice au fost cunoscuţi în izvoarele istorice sub numele de daci.

Note:
1 Celţii plecaţi spre estul Europei apar în documentele vremii în contextul expediţiei lui Alexandru Macedon împotriva triballilor din 335 a.Chr. (Arrian, Expediţia lui Alexandru cel Mare, I,4,6-8); sursă folosită şi de Strabon (Geografia, VII, 3-8).
2 Frontinus, Stratagemele, I,10,4.
3 Strabon, VII,3,2 (C.296); VII,5,2 (C.313); Titus Livius, XLI,19,8.
4 Pădurea începe la hotarele helveţilor, nemeţilor şi rauracilor şi se întinde în linie dreaptă, paralel cu Dunărea, până la hotarele dacilor şi anarţilor (Cezar,VI,25,2).
5 În aceeaşi perioadă, sfârşitul secolului I a.Chr., apare şi numele de Dacia, folosit de către Marcus Vipsanius Agrippa (63-12 a.Chr.), om politic şi general roman, prieten şi colaborator al împăratului Octavian Augustus, pentru a desemna un spaţiu larg: Dacia getică se mărgineşte la răsărit cu pustiile Sarmaţiei, la apus cu fluviul Vistula, la nord cu Oceanul, la sud cu fluviul Istru). Harta, care evident exagerează din necunoaştere sau prin simplificare dimensiunile etno-culturale ale întinderii dacilor, a fost afişată la Roma, după moartea autorului. După cum se vede, ambivalenţa daci-geţi apare chiar din prima atestare a toponimului Dacia, care este numită getică.
6 Strabon, VII,5,11 (C.318); Cei mai sălbatici dintre toţi tracii au fost scordiscii care uneau puterea cu viclenia (Florus, Războiul cu tracii, 1,39 [III,4] 3) – alianţa aceasta avea loc în secolul I a.Chr., fapt ce arată o lungă tradiţie.
7 Fiind strâmtorat de către scordisci şi daci (Frontinus, Stratagemele, II,4,3).
8 Aşa cum prudent propune P.Pupeză, desele astfel de acţiuni comune scordisco-dacice – în care mult timp scordiscii au fost dominanţi – permit să admitem informaţia ca relativ sigură, Frontinus fiind un mai bun cunoscător al realităţilor din teren, faţă de alţi autori din epocă, ceva mai ezitanţi în a nota numele dacilor.
9 Este de menţionat aici o frază a lui Dio Cassius care spune, cu referire la locuitorii din nordul Dunării, că poartă numele de daci, fie că sunt geţi, fie că sunt traci din neamul dacilor care locuiau odinioară în Rhodopi (LI,22,8). Aparent aserţiunea este neclară, iar autorul fie îi confundă pe daci cu tribul tracic Dioi, trăitor în munţii Balcani, fie a surprins, fără să înţeleagă fenomenul sau să-i acorde atenţie suplimentară, prezenţa dacilor în sudul Dunării ca parte a alianţelor lor militare, în special în perioada de cristalizare a grupului Padea-Panaghiurski Kolonii.
10 Forma de iniţiere a tânărului aspirant la rangul de războinic, în care acesta era obligat la traiul în singurătate, mai mult sau mai puţin discret, dar totdeauna rapace, asemeni unui lup sau sugerând simbioza om-lup (lycántropos) este atestat la mai multe populaţii, în epoci diferite.
11 Ovidiu, Tristele, V,7,45-46. Comparaţia ar putea fi mai degrabă o cutumă a imaginarului roman care aşeza necivilizaţii barbari războinici pe palierul cu animale de pradă. Cf. Tacitus, Germania, XLVI,3-4; Prudentius, Contra Symmachum, II,816-817.


BIBLIOGRAFIE:


Sursa:
Cătălin Borangic, Seniorii războiului în lumea dacică. Elite militare din secolele II a.Chr.-II p.Chr. în spaţiul carpato-dunărean, Editura Istros, Brăila, 2017, p.251-254.

Bibliografie complementară:
• A.Rustoiu, A.Comşa, The Padea-Panagjurski Kolonii Group in Southwestern Transylvania. Archaeological, Historical and Paleo-Anthropological Remarks, în Daco-geţii, 2004, p.267-276.
• C.Daicoviciu, E.Condurachi, I.Nestor, G.Ştefan, Istoria României, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 960.
• D.Dana, Dacii şi lupii. Pe marginea teoriei lui Mircea Eliade, SCIVA, 51, 2000, p.153-174.
• E.Lozovan, Dacia Sacră, ediţie îngrijită şi repere biografice I.Oprişan, trad. M.Popescu, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1998.
• I.I.Russu, Limba traco-dacilor, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
• M.Eliade, De la Zamolxis la Genghis-Han. Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale, trad. Maria şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
• N.Gostar, Gladiatorul ΣΚΙΡΤΟΣ ΔΑΚΗΣΙΣ din Tomis, Cercetări Istorice, S.N., VII, 1976, p.91-101. Wilhelm Tomaschek, Die alten Thraker. Eine ethnologische Untersuchung, I-II, Viena, Biblio Osnabrück, 1975.
• P.Pupeză, Veacul întunecat al Daciei. Arheologie şi istorie în spaţiul carpato-danubian de la sfârşitul secolului III a.Chr. până la începutul secolului I a.Chr., Editura Mega, Cluj-Napoca, 2012.
• V.Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, ediţie îngrijită, comentarii şi postfaţă de Radu Florescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982.
• V.Sîrbu, C.Borangic, Pumnalul sica în nordul Dunării (~200 a.Chr. - 106 p.Chr.). Semiotica marţială a puterii, Editura Istros, Brăila, 2016.
• V.Sîrbu, G.Florea, Imaginar şi imagine în Dacia preromană, Editura Istros, Brăila, 1997.
• Z.Petre, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, Polirom, Iaşi, 2004.