Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (3)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (8)
   Poveștile Legio Dacica (15)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (24)
   Economia (12)
   Arta (6)
SOCIAL
   Regii (15)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (79)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (7)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (31)
   Seniorii războiului (7)
   Arhitectura militară (4)
   Cetăţile (17)
   Războaiele dacilor (17)
   Civis Romanus (7)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (54)
   Recenzii (10)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (3)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Dacia 3D (7)
   Ziarul personal (8)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (51)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (30)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (374)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

GETO-DACI, DACO-GEŢI

Sintagma egalizatoare geto-daci este un construct modern şi are, ca şi sensul ei, o istorie la fel de anevoioasă. Paternitatea conceptului aparţine scriitorului polonez W. Aleksander Maciejowski, aparent primul autor care o foloseşte şi are o vechime considerabilă, fiind fixată în scris prima dată în anul 1855, într-o perioadă în care Polonia, desfiinţată şi împărţită între vecinii ei mai puternici, îşi căuta argumente istorice pentru a-şi reconstrui identitatea naţională1. De aici constructul a fost preluat de Al.Odobescu2, apoi de către Grigore Tocilescu3 şi ulterior folosit ca atare de către discipolii acestuia din urmă. Adoptarea fără probleme a sintagmei în mediul academic românesc a venit aproape natural, sprijinită fiind de corolarul dezvoltat de scriitorii antici, pornind de la afirmaţia lui Plinius, pentru care daci este doar numele latin al celor pe care grecii îi numeau geţi4, sprijinită şi completată de Strabon5, Dio Cassius6, Apian7, Trogus Pompeius8, ambiguitate preluată de la aceştia şi de alţi autori.
Aşa cum observa Z.Petre9, paradigma a fost perenizată cu adevărat, în peisajul autohton, de către Vasile Pârvan prin titlul la fel de ezitant10 dat operei sale de bază: Getica. O protoistorie a Daciei11. Cu o asemenea legitimare, termenul a fost receptat ca unul firesc în istoriografia românească, ba chiar suprasolicitat uneori sub formula traco-geto-daci sau traco-daci. În paralel, în funcţie de interesul punctual, unii autori utilizează totuşi etnonimele de bază pe considerente geografice şi/sau cronologice: geţi pentru subiectele care se referă la Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova şi Balcani, între secolele VI a.Chr. şi I p.Chr. şi daci pentru spaţiul transilvan în perioada dintre secolul al II-lea a.Chr.-începutul secolului II p.Chr.
Sintagma geto-daci rămâne totuşi un topos general, folosit prioritar pentru a cuprinde aspecte ale întregii civilizaţii getice şi dacice desfăşurate îndeosebi în timpul regatului dac. Putem spune că după 1965 ansamblul semantic capătă şi mai multă forţă, pe fondul intervenţiei politicii comuniste în reconstrucţia imaginarului colectiv cu privire la epoca dacică. Noile programe politice şi ideologice, care aveau ca laitmotiv concepte ca unitatea, statul centralizat şi independent, Burebista12] personalitate puternică/marcantă, aproape au legalizat folosirea etnonimului hibrid pentru a concentra tema obsesivă a unităţii civilizaţiei geto-dacice. În acest peisaj calcificat, o opinie discordantă face M.Eliade, avantajat de poziţia sa de exilat, care refuză comoditatea sintagmei şi tratează cele două etnonime separat, reconstruind profilul dacic, în jurul ideii că numele acestora reprezenta la origine o confrerie iniţiatică războinică13.
Revenind în spaţiul istoriografic intern, lucrurile rămân aproximativ la fel până după 1989, când comunitatea ştiinţifică românească a relansat disputa, oarecum tacită, dar aprigă, cu argumente mai mult sau mai puţin convingătoare. Utilizarea etnonimelor geţi, daci şi a constructelor geto-daci, şi daco-geţi14, utilizate în paralel în literatura de specialitate, în funcţie de o serie de factori regionali sau politici contemporani, a rămas o constantă uneori deranjantă15.
Privind situaţia retrospectiv, apare limpede că dincolo de toate convulsiile ştiinţifice şi politice care au antrenat sintagma în interiorul lor, comunitatea istoricilor români a folosit-o ca pe o convenţie acceptabilă, cercetătorii fiind în general conştienţi că realităţile istorice ale spaţiului discutat sunt, cel puţin pentru modernitate, extrem de complexe şi greu de redus la o formulă simplă.
La fel de natural a fost şi faptul că, pe acest fond instabil, unii specialişti au încercat o sistematizare sau măcar o disciplinare a conceptului şi a metodologiei de uzitare. Dacă Al.Vulpe încearcă eliminarea construcţiei semantice daco-geţi, considerată incorectă pe considerente cronologice (geţii sunt atestaţi înaintea dacilor) şi staţionarea asupra celei de geto-daci, V.Sîrbu şi G.Florea propun un armistiţiu prin folosirea termenului de geţi pentru referirea la populaţia care locuia doar în zona dintre Carpaţi, Munţii Balcani, Marea Neagră şi spaţiul est-carpatic între secolele V a.Chr. şi I p.Chr. şi etnonimul de daci pentru locuitorii zonei intracarpatice din secolele II a.Chr. - I p.Chr., într-un anume consens cu menţiunile antice şi realităţile arheologice. Termenii generici de geto-daci şi daco-geţi ar fi acceptabili, din perspectiva acestor cercetători, pentru aspecte generale ale civilizaţiei dintre secolele II a.Chr.‑ II p.Chr.16. Mult mai detaliat şi bazându-se pe (re)disecarea puţinelor izvoare scrise despre subiect, istoricul Z.Petre tranşează problema, opinând că, deşi artificială, sintagma geto-daci capătă consistenţa necesară, chiar dacă rămâne tot o proiecţie modernă, abia în preajma cuceririi regatului dac, când deosebirile, atâtea câte erau, dintre geţi şi daci nu mai au duritatea de altădată.
Racordarea tot mai puternică a istoriografiei româneşti la curentele şi ideile occidentale – în speciale cele de orientare post-procesualistă – a adus în atenţie faptul că interpretările etnice ale temelor antice suferă de o doză substanţială de subiectivism. În acest cadru, noţiunile artificiale geto-daci, daco-geţi17 şi chiar cele naturale de geţi, daci sunt considerate concepte pseudo-etnice bazate exclusiv pe surse latine şi greceşti şi, în consecinţă, nu putem cunoaşte exact cum se auto-defineau populaţiile antice nord-dunărene, chiar în ciuda surselor care afirmă cum îşi spuneau acestea. Aliterate prin definiţie, aceste societăţi nu ne-au lăsat în scris nici un fel de informaţie, singurele consemnări despre ei parvenind prin mijlocirea vecinilor greci şi romani, care în mod cert au extins denumirile unor entităţi sociale mici, cunoscute lor, asupra tuturor celor care li se păreau că se aseamănă18. Necreditând obiectivitatea autorilor antici – în contrast cu afirmaţia explicită a lui Dio Cassius19 – se conturează în peisajul istoriografic modern un mod asexuat de identificare etno-culturală a acestor populaţii, numite fie carpato-dunăreni sau carpato-danubieni, fie nord-dunăreni. Dacă delimitările cu caracter geografic bazate pe aceste repere pot fi acceptate fără obiecţii majore, cele culturale sunt mult mai complexe. Ceea ce arată, de fapt, limitele post-procesualismului.
Pentru studiul de faţă am preferat în cele mai multe cazuri păstrarea unei distanţe prudente, faţă de o situare univocă privitoare la etnonimia tracilor septentrionali, de aceea am numit locuitorii – atunci când exista o imprecizie – „geto-daci”. În cazurile mai puţin supuse speculaţiei însă, am optat pentru denumirile geţi sau daci, în funcţie de contextul istoric, întrucât fiecare etnonim aşezat în spaţiul cronologic şi geografic potrivit explică suficient realitatea şi evoluţia istorică studiată. Restrângerea la un singur individ a etnonimului, respectiv formularea (războinic, rege, preot etc.) geto-dac, consider că depăşeşte în mod clar orice conceptualizare posibilă, oricum am privi momentul istoric fie din propria lui perspectivă, fie din cea a modernităţii.
Pentru unele situaţii generalizatoare formula geto-daci, deşi nu exprimă o realitate etno-culturală reală, poate fi o depăşire de moment ambiguu, motiv pentru care este uzitată şi în această lucrare, cu nuanţele arătate.
Sintagma este şi rămâne o convenţie modernă, relativ osificată în istoriografia românească, fără ca prin ea să fie înţeleasă o unitate istorico-socială şi/sau politică. Ea poate conţine însă aspecte ale culturii materiale şi spirituale similare pe un spaţiu mai larg (forme ceramice, edilitare, expresii artistice, monedă, ritualuri funerare, limbă inter-recognoscibilă, relaţii sociale etc.)20, valabile şi acestea cu deosebită prudenţă şi doar pentru intervalul dintre secolul II a.Chr. şi începutul secolului II p.Chr. Sintagma geto-daci nu poate fi decât instrument de lucru, un nume generic prin care desemnăm, dincolo de complicatele teoretizări niciodată stinse, tracii de nord şi nu un etnonim în adevăratul sens al cuvântului.

Note:
1 Wacław Aleksander Maciejowski, Geto-Daki, nadwiślańskich i naddnieprskich Polan przodkowie, ich cywilizacya i mowy, ich pomnik z czasu między pierwszym a piędziesiątym rokiem po narodzeniu Chrystusa upłynionego, pochodzący, 1855 (Geto-dacii vistulieni şi niprieni, strămoşii polonilor) şi Geto-Daki, 1858 (Geto-dacii).
2 Alexandru Odobescu, [Biographia Daciei] Indice de scrieri attingetore, directu séu indirectu, de vechiu locuitori ai Daciei, Bucureşti, 1872.
3 Nu se poate imputa reputatului arheolog vreo denaturare a conceptului, pentru că el foloseşte sintagma în context lingvistic (glosariu geto-dacic; limba geto-dacică), aspect asupra căruia anticii afirmă că nu sesizau deosebiri între geţi şi daci. În alte contexte, G.Tocilescu operează cu două entităţi diferite.
4Getae, Daci Romanis dicti; […] regiunile apropiate de ţărm au fost ocupate de diferite populaţii, când de geţi, numiţi de romani daci […]. Pliniu cel Bătrân, Istoria naturală, IV, 12 (24), 80.
5 Strabon explică iniţial deosebirea în termeni geografici: a existat o împărţire a teritoriului din cele mai vechi timpuri, căci pe unii îi denumesc daci, iar pe alţii geţi. Geţii sunt cei ce se întind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei ce locuiesc în partea opusă, spre Germania şi izvoarele Istrului (VII, 3, 12), apoi conchide: Dacii au aceiaşi limbă ca şi geţii (VII, 3, 13). Trebuie însă remarcat că identitatea etnică şi limba vorbită a unei populaţii nu se suprapun întotdeauna perfect, chiar dacă astfel de situaţii sunt mai rare şi în principal întâlnite în contemporaneitate.
6 Eu îi denumesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus (amintiţi anterior, în contextul războiului lui Domiţian cu aceştia), cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic şi romanii, măcar că ştiu prea bine că unii dintre greci îi numesc geţi, fie pe drept, fie pe nedrept. Căci eu îmi dau bine seama că geţii locuiesc dincolo de Haemus, de-a lungul Istrului (Dio Cassius LXVII, 3, 16); dacii ocupă ambele maluri ale Istrului, cu deosebirea că parte din ei, care locuiesc dincoace de Istru, pe teritoriul locuit de triballi, sunt înglobaţi în guvernământul Mysiei (Moesiei) şi sunt cunoscuţi sub numele de mysi (moesi), excepţie triburile învecinate care nu-i numesc astfel. Cei care se află spre miazănoapte de fluviu se numesc daci, unii îşi zic geţi sau traci, căci aparţin neamului dac care odinioară a populat cu aşezări împrejurimile muntelui Rhodope (Dio Cassius, LI, 22).
7 Geţii de dincolo de Istru, pe care îi denumesc daci (Apian, Istoria romană, 4, 15)
8 Şi dacii sunt o mlădiţă a geţilor (Trogus Pompeius, XXXII, 3, 16).
9 Petre 2004, p.276.
10 Dilema pare să fi fost una cronică, devreme ce ea apare şi în text: geto-daci; daco-getic (p.661 (374)), în paralel cu denumirile de geţi şi daci, desemnând două entităţi diferite.
11 Cu titlu neutru, se poate adăuga că balansul este mult mai vechi; Criton, medicul personal al lui Traian, a scris o lucrare, Getica, în care descrie războaiele dacice.
12 Invariabil regele/momentul Burebista este reperul de bază, pe considerente cronologice, dar mai ales pentru calitatea de întemeietor, o paralelă evidentă cu secvenţa comunistă şi liderul ei.
13 De remarcat că lucrarea distinsului istoric şi filozof, apărută la Paris în 1970, a fost tradusă şi publicată în România în 1980, în plin îngheţ ideologic, fapt ce poate fi interpretat ca o nouă încercare de apropiere de filozof a regimului, după ce, în prealabil, publicaţiile sale fuseseră interzise succesiv de cenzura comunistă.
14 Sintagma daco-get, (cu formele daco-geţi/daco-getic) este utilizată preponderent în mediul academic din Transilvania şi are la bază ascendentul dacic asupra geţilor, respectiv situaţia de după secolul II a.Chr.
15 Situaţie amendată de istoricul Karl Strobel, care observă, cumva tardiv, într-un articol amplu pericolul proiecţiei greşite a sintagmei asupra secvenţei istorice reale şi crearea unui pseudo-etnos deranjant. Tonul şi parţial elemente ale discuţiei au fost la rândul lor criticate de Alexandru Vulpe.
16 Totuşi, în pofida acestei soluţii de compromis, rămâne deschisă problema etnonimului populaţiei (triburilor) tracice din interiorul Arcului Carpatic anterioare secolului II a.Chr., care nu puteau fi nici geţi şi nici daci, ambele denumiri reflectând alte entităţi geografico-istorice. În ciuda acestui lucru, literatura de specialitate identifică adesea cu termenul de daci aceste populaţii, chiar până în secolul IV a.Chr., când este evident că nu putem vorbi de cultură dacică şi implicit nici de daci, în sensul corect al etnonimului.
17 De remarcat că dubletul etnonimic nu este singular în istorie şi nici în istoriografie. Un exemplu este cel al celţilor, neam care în funcţie de epocă, de autori sau de zona asupra căreia se opinează este numit fie celţi, fie gali.
18 Se cuvine un amendament asupra acestei axiome. Nu se poate face abstracţie de faptul că avem numeroşi indivizi ajunşi în Imperiul Roman care, începând din secolul I p.Chr., se definesc ei înşişi cu etnonimul dacus, în detrimentul oricăror probabile denumiri tribale, conturând o situaţie clară, coagulată, distinctă şi asumată.
19 Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi (LXVII, 6, 2).
20 Vulpe 1998, p.6.


BIBLIOGRAFIE:


Sursa:
Cătălin Borangic, Seniorii războiului în lumea dacică. Elite militare din secolele II a.Chr. - II p.Chr. în spaţiul carpato-dunărean, Editura Istros, Brăila, 2017, p.244-247

Bibliografie complementară
• Grigore Tocilescu, Dacia înainte de romani, Bucureşti, 1880.
• Strabon, Geografia, vol.I-III, traducere, note şi indice de F.Vanţ-Ştef, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1974.
• Dio Cassius, Istoria romană, vol.I-III, studiu introductiv prof.univ.dr.Gh.Ştefan, trad. şi note conf.univ.dr.A.Piatkowski, Bucureşti, 1973.
• Pliniu cel Bătrân, Istoria naturală, IV.
• Apian, Istoria romană.
• Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, ediţie îngrijită, comentarii şi postfaţă de Radu Florescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982.
• Mircea Eliade, De la Zamolxis la Genghis-Han. Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale, trad. Maria şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
• Karl Strobel, Dacii. Despre complexitatea mărimilor etnice, politice şi culturale ale istoriei spaţiului Dunării de Jos, SCIVA, XLIX, 1 ,1998, p.61-95.
• Alexandru Vulpe, Geto-dacii?, CICSA, 1-2, p.2-11.
• Valeriu Sîrbu, Gelu Florea, Imaginar şi imagine în Dacia preromană, Editura Istros, Brăila, 1997.
• Zoe Petre, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, Polirom, Iaşi, 2004.
• Ioan Iosif Russu, Daco-geţii în Imperiul Roman (în afara Provinciei Dacia Traiană), Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1980.
• Alexandru Vulpe, Reflecţii despre problema geto-dacică, în Scripta Prehistorica Miscellanea in Honorem M.Petrescu-Dîmboviţa, Iaşi, 2005.