Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (3)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (8)
   Poveștile Legio Dacica (15)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (24)
   Economia (11)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (15)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (79)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (29)
   Seniorii războiului (7)
   Arhitectura militară (4)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (17)
   Civis Romanus (7)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (53)
   Recenzii (9)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Dacia 3D (6)
   Ziarul personal (7)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (51)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (30)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (373)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

RĂZBOINICII PADEA-PANAGHIURSKI KOLONII

Secolele IV-II a.Chr. au fost scena cronologică a unor transformări sociale şi spirituale importante în spaţiul balcanic. Una dintre cele mai semnificative este apariţia în acest areal a unor asocieri de artefacte şi practici funerare specifice acestei zone, fapt explicat prin apariţia unei noi identităţi culturale, numită convenţional grup/facies/orizont Padea-Panaghiurski Kolonii (PPK), după numele a două situri reprezentative, Padea (jud.Dolj) din România şi Panaghiurski Kolonii (Obl.Pazardžik), din Bulgaria.
Fenomenul în discuţie a fost pe rând considerat orizont, facies sau grup cultural, ceea ce a relevat neasumarea constantelor care-l definesc sau chiar neînţelegerea lui în ansamblu. Prudenţa s-a justificat, cel puţin în primele decenii de la conturarea subiectului, când au fost surprinse unele întinderi şi caracteristici care calificau fenomenul drept un aspect cultural distinct – bunuri materiale, manifestări spirituale şi credinţe magico-religioase destul de bine individualizate. Lipseau, pentru moment, unele delimitări geografice, marginile fenomenului fiind destul de difuze, în acord cu stadiul cunoaşterii. Această situaţie apare astăzi şi mai problematică, dat fiind descoperirile frecvente care i-au lărgit considerabil dispersia. Revenind la prudenţă, ea era justificată şi de lipsa unui alt reper care ar fi putut solidifica eticheta de cultură arheologică propriu-zisă1. Fenomenul în cauză nu era foarte bine demarcat de entităţile culturale înconjurătoare, de la care a preluat o seamă de elemente materiale şi spirituale. De fapt, el se prezenta drept o sinteză între elemente tracice, celtice, dacice, osmoză evoluată foarte repede – în două-trei generaţii (aprox. între 175-120 a.Chr.).
Sintagmele grup cultural sau facies cultural, folosite mai des, exprimă faptul că fenomenul conţine, în viziunea cercetătorilor, doar anumiţi parametri conceptuali specifici unei culturi arheologice sau, mai precis, îi lipsesc unul sau mai mulţi indicatori relevanţi. Din nou, în perioada de început a cunoaşterii fenomenului, aceste sintagme aveau justificarea lor, dată de stadiul cercetării la acel moment. Evoluţia descoperirilor permite modificarea acestor indicatori terminologici, facilitând astăzi vizualizarea unor puternice transformări socio-culturale, altă dată mai puţin evidente. Astfel, dacă iniţial definirea fenomenului drept un facies (cultural) era în consens cu aspectele relevate de dosarul istoric şi arheologic al momentului, respectiv dependenţa acestuia faţă de culturile arheologice în mijlocul căreia a evoluat, sensul şi trăsăturile sale translează, o dată cu stabilirea unor caracteristici de sine stătătoare, spre conceptul de grup cultural. Integrarea sau transformarea acestui grup cultural într-o cultură complexă este doar etapa următoare a evoluţiilor socio-politice traversate de purtătorii şi moştenitorii a ceea ce astăzi numim convenţional grup PPK.
Fenomenul Padea-Panaghiurski Kolonii a avut, cel puţin în istoriografia românească anterioară anului 1989, o acceptare rezervată şi sporadică, iar în cea bulgară a fost aproape ignorat. Deşi cercetările ultimului deceniu arată că denumirea de PPK nu mai reflectă astăzi întreaga complexitate a problemelor referitoare la implicaţiile etno-istorice şi de civilizaţie, ea a rămas în uz, convenţional, pe considerentul că e singura care identifica şi individualiza suficient fenomenul în cauză. Principala problemă ridicată este întrebarea dacă acesta conţine o dispersie culturală sau una demografică, dat fiind distanţele foarte mari în timp şi spaţiu pe care au fost identificate elemente sau parametri specifici asociaţi, precum şi natura socio-politică foarte diferită, de la regiune la regiune, a elementelor cu specific PPK.
Revenind la istoricul conceptului, el are la bază sesizări mai vechi, uneori indirecte, dar remarcate şi sistematizate abia de către cercetătorul polonez Zenon Wožniak2, în mod cert avantajat de situarea sa în exteriorul problematicii. Poziţia sa i-a permis să observe şi să analizeze unitar, fără a considera Dunărea o linie de demarcaţie3, amplele modificări culturale petrecute în regiunea de geneză a PPK.
Istoricul Z.Wožniak are meritul incontestabil al realizării unei lucrări cu caracter monografic care avea în centrul ei asocierile de practici funerare4 în discuţie şi pe care le-a sistematizat, dar semnale privind aceste asocieri funerare fuseseră observate cu mult timp înainte în nordul Dunării, mai exact în zona Olteniei de astăzi. Având ca element indicator principal spadele, complexele vechi descoperite – multe fortuit – au fost iniţial considerate celtice. Primul studiu consistent, semnat de către V.Pârvan5, este publicat în numărul 1 al revistei Dacia, în care savantul analizează descoperirile de la Gruia (jud.Mehedinţi). Atribuirea artefactelor culturii celtice va pune multă vreme amprenta etno-culturală asupra acestui tip de descoperire de către istoriografia românească. Ideea este reluată consistent de către C.S.Nicolăescu-Plopşor6, care adună într-un articol numeroase descoperiri fortuite din Oltenia, pe care şi el le-a considerat celtice. Ipoteza a fost preluată apoi de către D.Popescu, care într-un mic articol numeşte întreg setul de descoperiri de această factură grupa (celtică) din Oltenia, pentru a o diferenţia de materialele celtice din Transilvania, semn că autorul observase diferenţele, dar nu le-a putut explica.
Într-un articol amplu dedicat descoperirilor celtice din România, cercetătorul V.Zirra acordă un spaţiu larg şi complexelor din Oltenia, cărora le adaugă unele noi, păstrând ideea apartenenţei lor la cultura celtică. După apariţia lucrării lui Z.Wožniak (1974), Vlad Zirra revine asupra subiectului, aplicând unele detalieri oferite de actualizările arheologice şi istoriografice, studiu în care admite existenţa unei culturi mixte rezultate în urma contactelor între daci, scordisci şi triballi, teză care va rămâne stabilă, cu mici nuanţări7, chiar dacă într-un registru uşor reţinut.
Acceptarea în istoriografia românească a acestui melanj cultural a fost mascată de o anumită scordiscizare teoretică regională, pentru a nu ştirbi unitatea neamului geto-dac, teză fundamentală a epocii comuniste8. Totuşi, chiar păstrând ideea unor incursiuni scordisce pe malul stâng al Dunării, care ar explica materialele celtice (spade, podoabe), unii istorici, analizând obiectiv artefactele şi complexele arheologice, observă şi notează din ce în ce mai nuanţat similitudinile culturale de pe cele două maluri ale Dunării. De adăugat, în acest scenariu, că unele morminte aflate în sudul fluviului pot fi cu foarte mare probabilitate atribuite dacilor (la fel cum unele aflate la nord pot fi ale unor scordisci9) nu neapărat pe baza armamentului descoperit – care este un indicator al mixturii, nu al componentelor iniţiale – ci pe analiza celorlalte materiale ale mobilierului funerar, în principal ceramica. Situaţia obligă la introspecţie şi la recitirea afirmaţiei lui Z.Wožniak, care îşi fundamenta cercetarea pe ideea că fenomenul studiat se dezvolta într-o vreme în care Dunărea nu era deloc o graniţă, în sensul aplicat de cercetarea modernă. Fără îndoială că, cel puţin la început, înainte de cristalizarea politică a Regatului dac, situaţia din zona fluviului era mult mai fluidă şi a rămas aşa până la acţiunile desfăşurate în regiune de regele Burebista. Prezenţa sporadică a unor morminte considerate azi scordisce sau dacice, într-o parte sau alta a Dunării nu modifică imaginea de ansamblu, căci atribuirea lor unei entităţi etno-culturale trebuie raportată la locuinţe, aşezări, cetăţi sau locuri de cult, indicatori mult mai precişi ai culturii dominante dintr-o zonă.
După anul 2000, denumirea de Padea-Panaghiurski Kolonii pătrunde substanţial în istoriografia românească, întâi printr-un articol consistent semnat de către D.Spânu, urmat aproape simultan de o lucrare amplă, dedicată aproape în întregime acestui aspect cultural, semnată de cercetătorul clujean A.Rustoiu, care concentrează o serie de articole şi colaborări anterioare. Conceptul şi detaliile lui vor face însă subiectul a altor două articole ample, dedicate strict subiectului; unul scris în colaborare, cu baza pe o perspectivă antropologică, iar celălalt având ca pretext descoperirile asimilabile acestui fenomen din Transilvania.
Istoriografia bulgară a reacţionat diferit cu privire la ideea de grup Padea-Panaghiurski Kolonii, deşi introducerea acestei sintagme aparţine, la origine, istoricilor bulgari. Cercetătoarele Alexandra Dimitrova şi Nedyalka Gizdova, publică un articol în 1975, în care valorificând săpături începute din 1963, folosesc denumirea de grup Panagyurski Kolonii-Komarevo, găsind contextelor sud-dunărene o analogie la Corlate (jud.Dolj). Cu foarte mici excepţii, literatura de specialitate bulgară a avut în vedere numai depunerile de tip PPK de pe teritoriul Bulgariei actuale.
Conceptul PPK nu a fost receptat ca atare de către istoricii bulgari, nici măcar după apariţia lucrării lui Z.Wožniak, complexele specifice fiind considerate ca morminte tracice. O oarecare schimbare poate fi observată după anul 2008, când apare un articol semnat de N.Torbov şi J.Atanassov, autori care au propus o reexaminare a problematicii PPK pe baza complexelor identificate în nord-vestul Bulgariei şi a stadiului cercetărilor. Cei doi istorici avansează două ipoteze privind originea acestui aspect cultural. Una conturată în jurul migraţiei celtice şi a doua având în centru difuzia elementelor specifice PPK, care ar fi fost preluate masiv de către tracii triballi şi aplicate propriului fond cultural. Studiul – care este de fapt un rezumat al unor viitoare lucrări dedicate subiectului (nefinalizate până în acest moment!) – are meritul de a reliefa situaţia statistică, dar mai ales modurile anterioare defectuoase de cercetare şi de conservare a complexelor şi artefactelor specifice. În plus, autorii bulgari fac numeroase paralele şi comparaţii cu situaţia din nordul Dunării şi chiar cu descoperirile din Transilvania cunoscute la acel moment10.
Istoriografia occidentală a fost mai uşor convinsă de conturul cultural nou format în Balcanii de nord, acceptând caracterul mixt al acestuia şi implicit distribuţia lui geografică pe ambele maluri ale Dunării.

*


Concret, nucleul acestor asocieri funerare a fost identificat iniţial în nord-vestul Bulgariei actuale, între munţii Balcani şi Dunăre, apoi şi în nord-vestul Serbiei11, în Oltenia şi, ceva mai târziu, în sudul Transilvaniei. Ulterior, sporadic, descoperiri asimilabile acestui fenomen au mai apărut şi în alte zone ale României (Muntenia, Moldova Centrală, Dobrogea) şi, mai departe, până în Ucraina Transcarpatică, precum şi în estul şi centrul Bulgariei.
Trebuie remarcat că similitudinile care au dus la definirea acestui grup se opresc la inventarele funerare, mai exact la unele piese care mobilează mormintele, fie ele tumulare – mai frecvente pe malul drept al Dunării – fie plane, mai dese pe celălalt ţărm. În zona iniţială nu avem nici un fel de alte contexte arheologice (aşezări, fortificări, locuri de cult etc.) din care să rezulte că acest melanj a cuprins şi alte sectoare ale culturii sau societăţii. Dimpotrivă, pe teritoriul de la nord de Dunăre manifestările din alte sfere decât cea funerară sunt cu totul altele decât cele din zona de geneză a PPK. Ne putem gândi în principal la programele ample edilitare, militare şi religioase, departe de orice similaritate cu oricare zonă barbară învecinată.
Chiar dacă admitem, şi nu avem motive să nu facem acest lucru, preluarea unor modele comportamentale a căror reflexie erau tocmai practicile şi depunerile funerare specifice, ele privesc doar o categorie de războinici şi numai anumite coordonate religioase ori de comportament social şi se întind doar pe o durată determinată de timp.
Constantele culturale identificate sunt morminte de incineraţie, foarte rar de înhumaţie, în care au fost depuşi decedaţii, împreună cu armele lor. Deşi iniţial posedau un arsenal propriu fiecărei componente etno-culturale participante, echipamentul militar a fost în final amalgamat, devenind particular grupului în discuţie. Mobilierul funerar al acestor războinici recompune panoplia lor, precum şi o parte din tipurile de produse materiale deţinute. Armamentul era constituit din spade de tip celtic, pumnale curbe de tip sica, lănci, pinteni, zăbale de tip tracic, fibule, cuţite curbe, catarame. În unele depuneri apar şi vase ceramice, podoabe şi accesorii vestimentare, majoritar dacice. Acestora li se mai adaugă, cu titlul excepţional, unele piese de armament defensiv (coifuri, armuri). Unele au origini cel mai probabil comune, rezultat al cooperărilor traco-celtice (cămăşi de zale, scuturi ovale), iar altele, aşa cum am specificat, sunt contribuţii ale fiecărui grup participant.
De notat că deşi la nivel general arsenalul este relativ unitar sub aspectul tipologiei pieselor şi a tratamentului ritualic, în contextele funerare el a fost depus adesea selectiv. De notat însă că piesa de bază a fost pumnalul curb de tip sica, armă cu multiple valenţe identitare. Mormintele cu inventar complet sunt rare12, cel mai frecvent depunerile conţin două sau trei piese de armament sau harnaşament (pumnal, spadă, lance, zăbală), fapt ce poate fi interpretat ca variaţii regionale ale ritualului de bază sau, la fel de probabil, o diferenţă socială evidentă, pe care comunitatea a dorit să o sublinieze foarte vizibil. Inventarele funerare, câteva chiar fastuoase, arată că defuncţii au aparţinut aristocraţiei politice şi militare, detaşaţi de propriile comunităţi prin riturile şi ritualurile practicate, prin armele deţinute şi prin potenţa economică afişată.
Asocierile de elemente materiale şi spirituale au dus la concluzia că elitele în cauză au conţinut iniţial componente provenite dintr-un conglomerat de grupări etnice de origini diferite (preponderent tracice şi celtice, dar posibil şi unele ilirice sau bastarne), aflate sub hegemonia unor clanuri războinice care aveau interese, tactici şi strategii comune, finalizate în manifestări identitare specifice. Alianţele militare constante, cât şi interesele comune ale purtătorilor acestei culturi construiesc imaginea unei elite militare „supra-naţionale”, specifică Balcanilor de nord, al cărei mod de viaţă era caracteristic comunităţilor războinice de indo-europeni. Acest model comportamental este explicat prin apariţia unei noi identităţi culturale a cărei expresie principală, vizibilă astăzi, constă în manifestări funerare expresive prin mod şi valoare, indicator al apartenenţei defuncţilor la un etaj social elitist. De asemenea, armamentul deţinut şi, mai ales, practica sacrificării lui la moartea războinicului, punea distanţă clară între omul de arme şi restul comunităţii, de care acesta se detaşa vizibil şi după moarte.
În privinţa etnicităţii purtătorilor acestui aspect cultural, cel puţin în fazele lui iniţiale, s-au exprimat numeroase opinii, adesea contradictorii. Se poate spune însă mai sigur că iniţial principalele elemente etno-culturale erau constituite din scordisci, triballi, geţi, daci, moesi, iliri şi probabil unele resturi bastarnice. Desigur că în perioada trecută de la definirea grupului şi momentul actual, aproape jumătate de secol, s-a acumulat un volum de informaţii consistent. La nordul Dunării, manifestări de acest tip s-au descoperit în sudul României, pe linia marelui fluviu – dar extinse spre nord până în zona Subcarpatică – de la Clisura Dunării şi până la Olteniţa, în Muntenia central-vestică, apoi în tot sudul Transilvaniei şi, mai departe, până în Ucraina subcarpatică şi Slovacia13. Elemente sporadice, concretizate prin prezenţa unor pumnale curbe, au apărut şi în sud-estul Transilvaniei, în Moldova centrală şi în Dobrogea. În acest întreg areal, iniţial s-a considerat că aceste morminte ar fi celtice, apoi că ar reprezenta războinici celţi şi daci ori doar morminte ale dacilor. Această diversitate de opinii provenea şi din faptul că majoritatea descoperirilor erau fortuite, conţineau morminte izolate ori dispuse în mici grupuri şi ele nu puteau fi asociate cu aşezări sau cetăţi din apropiere. Prezenţa unor tipuri de arme sau podoabe caracteristice lumii scordisce, mai ales în morminte, nu indică implicit şi prezenţa lor etnică; aşa cum arată descoperirile arheologice, astfel de piese s-au găsit pe arii largi şi la popoare diferite, astfel că ele sunt artefacte supra-regionale.
Dispersia inventarelor specifice, morfologia pieselor de armament, cronologia şi cadrul istoric în care a evoluat fenomenul sunt acum mai bine cunoscute, iar presiunea politică asupra cercetării s-a diluat categoric, fapt ce s-a răsfrânt asupra înţelegerii problemelor de ordin istoric şi care a obligat la anumite reconsiderări.
Pentru spaţiul nord-dunărean este de domeniul evidenţei că războinicii incineraţi aparţin comunităţilor care au populat şi edificat aşezările şi cetăţile din proximitatea mormintelor. La fel de evident este şi faptul că, după mijlocul secolului al II-lea a.Chr., nu mai sunt cunoscute aşezări celtice în nordul Dunării, fenomen conectat puternic cu acel reviriment dacic notat de Trogus, astfel că mormintele descoperite nu mai pot fi atribuite scordicilor. Aceştia nu au în spate nici un fel de activitate socială, populaţie însoţitoare sau aşezări ale acesteia şi care, eventual, s-ar fi putut ocupa de funeraliile tradiţionale. Dacă analizăm posibilitatea unor expediţii militare scordisce la nord de Dunăre – în contrast cu sursele istorice care notează repetate atacuri ale dacilor orientate spre sudul bogat – caz în care măcar unele înmormântări le-ar fi aparţinut, trebuie remarcat că înmormântările de tip PPK conţin vestigii funerare care se întind pe o perioadă de aproximativ două secole şi care acoperă aproape întregul teritoriu locuit de daci. Este clar că această dispersie depăşea cu mult posibilităţile scordiscilor, oricum slăbiţi de atacurile reciproce cu romanii. Pentru epocă, lipsesc la nord de Dunăre orice urmă de distrugeri masive, repetate, ale aşezărilor şi cetăţilor dacilor ce ar putea fi puse pe seama scordiscilor. De altfel, în timpul regelui Burebista, dacii trec fluviul şi îi înving pe aceştia în propriul lor fief.
De cealaltă parte a ipotezei, în întreaga zonă nord-dunăreană, astfel de înmormântări specifice sunt în relaţie cu numeroase cetăţi, aşezări, sanctuare şi tezaure caracteristice dacilor. Unele mici cimitire ori morminte izolate se află chiar în vecinătatea unor asemenea situri dacice (Popeşti, Cugir, Costeşti-Cetăţuie, Piatra Craivii, Hunedoara, Spahii, Mala Kopanya etc.). Dacă mormintele sunt relaţionate cu raidurile frecvente în sudul Dunării ale unor alianţe daco-scordisce, notate de sursele antice, atunci morţii scordisci se află înmormântaţi la sud de fluviu, nu la nordul acestuia. Desigur, existenţa unor morminte scordisce răzleţe la nordul Dunării nu poate fi exclusă, dar ar fi vorba de cazuri izolate şi nu o prezenţă atât de numeroasă, cum uneori s-a presupus.
Pe aceste considerente devine greu de acceptat, în lipsa unor documente arheologice consistente, ipoteza „migrării” unor cete sau clanuri războinice din nord-vestul Bulgariei, prin zona Porţilor de Fier şi apoi prin defileele Carpaţilor spre sud-vestul Transilvaniei, grupuri care ar fi fost la originea nucleului regatului dac. Pe de o parte, unele centre dacice rezidenţiale fortificate apar în sud-estul Transilvaniei (Covasna-Cetatea Zânelor, Racoş-Tipia Ormenişului), aproape simultan cu cele din zona Munţilor Orăştiei. Se poate, astfel, concluziona că apariţia unor centre rezidenţiale în toată Dacia, după mijlocul secolului al II-lea a.Chr., este rezultatul unei evoluţii locale a societăţii geto-dacice, impulsionată şi influenţată, desigur, de convulsiile perioadei care cuprinseseră Balcanii de Nord. În al doilea rând, asemenea morminte apar destul de rapid într-o arie largă14, din zona Dunării până în Ucraina subcarpatică, deci nu este vorba de vreo migraţie fulgerătoare din sudul Dunării, cel puţin nu una consistentă. O modificare atât de amplă şi rapidă trebuia să lase urme arheologice şi istorice concrete ale unor deplasări demografice care să fi fost capabile să-şi impună propriul model cultural. Urme care lipsesc!
Chiar din nord-vestul Bulgariei, unde există o puternică concentrare de morminte de tip PPK, nu se mai cunosc aşezări scordisce după mijlocul secolului al II-lea a.Chr. De asemenea, din această perioadă, în zonă sunt cunoscute descoperiri tipice lumii geto-dacice, aşa cum sunt locurile de cult de tipul „câmpurilor de gropi” (Russe, Bagachina), figurine antropomorfe şi zoomorfe, boluri cu decor în relief ori piese de toreutică cu reprezentări figurative caracteristice lumii geto-dacice.
Ipoteza migrării unor contingente de războinici înspre nord, din sudul Dunării, riscă să devină un mit al cercetării sau, cel puţin, o temă recurentă în lipsa unor elemente fundamentale care definesc astfel de deplasări organizate. Desigur, modele anterioare (sau ulterioare) momentului discutat au existat şi ne putem gândi la migrarea unor triburi tracice din Balcani spre Anatolia sau la sosirea celţilor în zonă, ca să folosim ca reper aceeaşi axă de deplasare. Ambele modele au solide dosare istorice şi arheologice, ceea ce nu este în cazul aşa-zişilor scordisci trecuţi la nord de fluviu. Elementele materiale similare regăsite pe malul stâng al Dunării, în special armele, dar nu numai, sunt mai degrabă parte a unor modele comportamentale la modă, colportate de către elite, atunci când ele nu sunt specifice lumii tracice (ceramică, podoabe etc.).
Pe aceste considerente nu doar structura fenomenului în nordul Dunării, ci chiar denumirea de Padea-Panaghiurski Kolonii ar trebui redefinite pentru acest spaţiu şi pentru această perioadă.
În primul rând, în epoca lui Burebista nu se mai poate vorbi de clanuri şi banderii militare independente, indiferent de etnia lor. Politica dinamică dusă de regele dac absorbise, prin diverse metode, tot potenţialul intern, în aşa măsură încât acest lucru i-a permis să proiecteze în exterior forţa militară consistentă a diverselor triburi şi facţiuni din sfera sa de putere15. Că solidificarea a fost profundă o dovedeşte chiar moştenirea regatului burebistan. După moartea regelui, structurile sociale – cu subansamblele lor – nu au mai putut reveni la organizarea tribală din perioada anterioară16. Modificările fuseseră de substanţă, iar impactul suficient de consistent. Reunificarea, fie şi parţială, a diferitelor entităţi şi uniuni politice locale de către Decebal s-a putut face, şi din această cauză, mai uşor.
În urma osmozei elitelor traco-celtice, relevată în principal de compoziţia armamentului, se observă că moştenirea tracică a fost cea mai substanţială. Desigur că poate fi acceptată prezenţa izolată a unor scordisci în spaţiul nord-dunărean, fie ca urmare a alianţelor militare sau matrimoniale, fie ca războinici prezenţi, dintr-un motiv sau altul, la nord de fluviu. Dar în nici un caz nu este evidenţiată prezenţa unor grupuri masive de războinici scordisci, însoţiţi de familii şi averi, care să fi jucat un rol major în evoluţia societăţii şi la coagularea structurilor politice dacice nord-dunărene. Strabon spune chiar că scordiscii stăpâneau spre nord, la un moment dat, doar până la câteva insule de pe Dunăre, de unde putem înţelege că nu au trecut masiv dincolo de fluviu. Exceptând posibilele morminte despre care am discutat, nu sunt identificate aşezări sau locuri fortificate cu caracter scordisc în întreaga Oltenie. Cum, de altfel, acestea lipsesc, din secolele II-I a.Chr., în chiar zona de geneză a PPK. Istoricul A.Rustoiu identifică o influenţă sud-tracică în apetenţa dacilor pentru construcţia de fortăreţe din piatră ecarisată ridicate pe înălţimi, amintind câteva astfel de cetăţi din mediul sud-tracic al secolelor V-III a. Chr. şi în ce priveşte organizarea spaţiului civil şi funerar. Perpetuarea unor idei şi concepte legate de ideea de forţă, prestigiu, identitate, exprimată în construcţii monumentale este o propunere rezonabilă şi care s-a putut grefa natural pe tradiţiile nord-dunărene privitoare la construcţia cetăţilor.
Or o migraţie, dar mai ales o stabilire consistentă într-un nou teritoriu, nu se poate face în lipsa componentelor civile ale unei structuri militarizate17. Războinicii din mormintele enumerate nu puteau fi decât daci, cel puţin sub aspect etno-cultural. După jumătatea secolului al II-lea a.Chr., componenta celtică intra-transilvană, atât cât fusese ea, dispare sau, cel puţin, nu mai avem nici o urmă sesizabilă arheologic şi nici o menţiune scrisă. Piesele de origine celtică, central-europeană ori scordiscă, îndeosebi piese de port ori podoabe, nici acestea prea numeroase, au o altă istorie, care necesită o abordare separată (schimburi comerciale ori de daruri, rapturi, alianţe matrimoniale).
Un aspect ar trebui menţionat în acest moment. Aportul culturii celtice, nu doar în cadrul PPK, ci asupra întregii civilizaţii dacice, a fost adesea subapreciat, umbrit de aserţiunea lui Strabon care spunea că Burebista a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu ilirii şi a nimicit pe de-a întregul pe boii aflaţi sub conducerea lui Critasiros şi pe taurisci18. Desigur, conflictul daco-celtic a eliminat ameninţarea militară din vestul regatului dac, dar înaintea acestui pustiitor război se ascunde peste un secol de contacte strânse între celţi şi daci19. Istoriografic, războiul a obturat numeroase repere ale unei solidarităţi culturale şi rituale20 care a putut transcende deosebirilor etno-culturale şi politice ce au putut sta la baza genezei culturii târzii Latène din Dacia preromană. Elementele celtice integrate nu sunt deloc puţine sau neimportante, chiar dacă uneori sunt indirecte: spade, armuri, scuturi, ceramica grafitată şi cea pictată, piese de orfevrărie, unele importuri etc21. Toate aceste arme, idei, tehnologii sau obiecte de prestigiu celtice ajunse în Dacia, pe diferite căi, au fost preţuite şi asimilate. Dincolo de dimensiunea materială relevată, care poate fi discutată sau discutabilă22, putem bănui o componentă spirituală23, care complică puţin răspunsul la modul de recul al civilizaţiei celtice din zona de contact cu dacii sau măcar la moştenirea celtică24 rămasă în aceste teritorii. Subiectul însă, merită un studiu separat.
Recapitulând analiza argumentelor privitoare la grupul Padea-Panaghiurski Kolonii se pune întrebarea cine erau purtătorii acestei culturi puternic dezvoltate în interiorul Regatului dac? Panaghiurski Kolonii era anterior cu mai mult de un secol faţă de întemeierea regatului şi la peste 500 de km distanţă de centrul acestuia. Mai potrivit ar fi ca această manifestare culturală să fie atribuită fără echivoc culturii geto-dacice, singura dintre participantele la hibridizarea iniţială care îşi însuşise substanţial noua identitate şi o solidificase în timp sub forma unei puternice entităţi politico-militare. În plus, contribuţia tracică (în care se include natural şi cea geto-dacică) pare să fi fost cea mai consistentă în acest melanj cultural. Dacă avem în vedere aceste realităţi cultural-arheologice putem aprecia că, pentru zona nord-dunăreană, inventarele de tip Padea-Panaghiurski Kolonii au aparţinut dacilor şi că nu se mai poate susţine ipoteza unei „migraţii a cavalerilor danubieni” spre Oltenia şi Transilvania, ci, mai corect, se poate vorbi de impunerea şi dispersia unui model cultural în interiorul lumii nord-tracice, cu unele influenţe culturale şi posibil demografice celtice.
Purtătorii acestei noi culturi, apropiată, dar diferită în multe coordonate de istoria anterioară a regiunii, erau seniori ai războiului, militari şi constructori deopotrivă, metalurgi şi artizani25 pricepuţi, cunoscuţi în istorie drept daci.



Note:
1 În ultimul deceniu, asupra acestei definiţii s-au formulat unele critici, emanate de conştientizarea limitelor acesteia (conceptul de cultură este un import din sociologie şi obligă la clasificări diverse ale artefactelor, precum şi la selecţia metodologiilor utilizate în cercetarea arheologică), poziţionând sintagma în zona convenţionalismelor utilizate în comunicarea ştiinţifică.
2 Impactul iniţial al lucrării a fost ceva mai redus datorită redactării în limba polonă (cu un mic rezumat în franceză), dar autorul revine cu un alt text consistent, în care îşi prezintă tezele în limba germană, mult mai accesibilă comunităţii academice.
3 ... gdy Dunaj nie stanowił w zasadzie granicy etnicznej (...atunci când Dunărea nu constituia de fapt o graniţă etnică). trad. Vladimir Podhorodechi.
4 Dar care are unele omisiuni de neînţeles, spre exemplu neabordând asocierile similare din Muntenia (Radovanu, Zimnicea, Popeşti) publicate (unele preliminar, e adevărat) şi cunoscute la momentul redactării monografiei, aşa cum reiese din menţionarea lor în lucrare.
5 În acelaşi număr al revistei apare şi un articol semnat de către prof.Al.Bărcăcilă, care prezintă şi câteva spade de tip celtic pe lângă multe alte artefacte preistorice.
6 Autorul îşi nuanţează ulterior opinia cu ocazia descoperirilor de la Rastu (jud.Dolj) la care a participat, considerând războinicii înmormântaţi aici fie celţi, fie, pe baza prezenţei pumnalelor curbe, dar a lipsei spadelor, autohtoni care au împrumutat obiceiuri străine.
7 Este de remarcat opinia cercetătorului Al.Vulpe, care într-un articol despre mormintele tumulare de la Popeşti (jud.Giurgiu) analizează mai multe descoperiri cu caractere similare provenite din Muntenia, Moldova şi din Oltenia. Autorul observă asocierile dintre spade şi pumnalele sica, numeşte descoperirile din Oltenia aparent celtice şi propune atribuirea lor culturii geto-dacice (Vulpe 1976, p.213).
8 Complexele de tip PPK din Oltenia erau considerate pătrunderi ale scordiscilor la nordul Dunării. Descoperirea unor inventare similare în Transilvania a trecut această teorie în discreţie istoriografică, fără a exista o demontare consistentă a ei.
9 O astfel de excepţie ar putea fi mormintele descoperite la Desa (jud.Dolj), dar care nu depăşesc malul fluviului.
10 Torbov, Atanassov 2008, p.95-107.
11 Istoriografia sârbească a rămas relativ neutră faţă de problematica Padea-Panaghiurski Kolonii, avantajată şi de situarea fiefului tradiţional al scordiscilor pe teritoriul sârb de astăzi, precum şi de numărul mic de complexe analoage cu cele de tip PPK (Belgrad-Karaburma), istoricii sârbi preferând analiza materialelor arheologice, fără a extrapola interpretările etno-culturale foarte mult.
12 Şi ele sunt legate invariabil de situarea lor în proximitatea unei cetăţi, aşa cum o demonstrează mormintele de la Cugir, Costeşti, Hunedoara, Popeşti, Răcătău şi exprimă clar statutul social superior al decedaţilor.
13 Zone în mod cert afectate de extinderea controlului militar dacic în urma eliminării puterii celtice de la periferia regatului dac în urma campaniilor lui Burebista.
14 Analizând modificările din spaţiul nord-vestic al Bulgariei actuale, dar mai ales omogenitatea inventarelor funerare (pe baza şi pe existenţa unor ateliere specifice care şi-au pus amprenta asupra pieselor fabricate), cercetătorii bulgari au ajuns la concluzia că, cel puţin în acest areal, naşterea şi difuzia generală a acestui model cultural s-a făcut în cel mult două generaţii, timp extrem de scurt pe scala conservatoare, de altfel, a tradiţiilor elitelor războinice.
15 Acest lucru a dus la oferirea unui rol social către un număr tot mai mare de indivizi, am putea specula că în principal tineri sau oricum din segmentul activ al populaţiei, care aduc din expediţii valori materiale şi culturale, împiedicându-i să concureze pe plan local cu generaţiile mai în vârstă sau chiar între ei. Nu putem aprecia direct, cât din această proiectare în exterior se întorcea înapoi sub forma femeilor (captive, dăruite, alianţe matrimoniale etc.), dar dacă astfel de situaţii au existat, şi nu avem motive să le refuzăm, ele au avut ca efect imediat tot o detensionare internă a societăţii, o relaxare a relaţiilor între indivizi şi între generaţii, cu efect asupra moralului şi a bunăstării generale.
16 Principalul pilon al structurilor sociale dacice, rămas după moartea lui Burebista, a fost instituţia religioasă. Succesiunea asigurată de marele preot Deceneu, devenit rege la Sarmizegetusa a păstrat ideea pandacică, astfel că diferenţele între diadohiile centrifugate după destrămarea regatului erau doar politice, nu şi de altă natură. Spre exemplu, înmormântările de războinici, specifice PPK, dar ieşite din uz după reformele impuse, nu mai revin în actualitate nicăieri în spaţiul fostului mare regat, semn că transformările fuseseră absorbite sau că Sarmizegetusa, prin centrul religios de aici, poate chiar acel misterios munte sfânt, Kogaionon, încă avea influenţă sau rămăsese încă locul către care priveau toţi dacii. Aşa cum transpare, de altfel, şi din sursele istorice care descriu regatul lui Decebal.
17 Aşa cum de fapt celţii au migrat spre lumea elenistică.
18 Strabon, Geografia, VII,3,11 (C.304). Daniel Spânu consideră că antagonismul dintre celţi şi daci, topos istoriografic consistent încă, ar fi un rezultat al ideologiei naţionale implementat în deceniile totalitare, când afirmaţiile lui Strabon au fost preluat dogmatic şi necritic. În viziunea cercetătorului, conflictul dintre Burebista şi Critasiros a beneficiat de o vizibilitate istorică exagerată care, aş adăuga, a eclipsat componente sociale şi culturale definitorii pentru epoca şi transformările în discuţie.
19 Sau mai mult, dacă radiografiem dispersia în teritoriu a descoperirilor arheologice specifice fiecărei populaţii care au relevat raporturi de forţă şi interese finalizate într-un modus vivendi stabilit încă de la începutul pătrunderii celtice în Transilvania. De remarcat că deşi au fost semnalate cca.70 de aşezări celtice, nu s-au descoperit fortificaţii sau locuri de cult, ceea ce imprimă invaziei celtice un caracter destul de fragil, sub aspectul permanenţei. Cele aproximativ 400 de morminte cunoscute la nivelul anului 2006, la care se adaugă o serie de descoperiri mai recente (necropola de la Gâmbaş, jud.Alba), sunt în majoritate de războinici.
20 Este de amintit preluarea de către celţi, din fondul local, a incineraţiei în urnă, practică nespecifică în zonele de origine, fapt ce argumentează schimburi culturale reciproce şi implicit un anume echilibru în acest sens, chiar dacă, în ansamblu, fiecare populaţie şi-a păstrat specificităţile etno-culturale.
21 Este interesant de semnalat că deşi nu au fost descoperite aşezări fortificate sau fortificaţii celtice la est de Tisa, dacii ar fi putut veni în contact cu tehnicile constructive celtice în timpul campaniilor contra Boiilor şi Tauriscilor. Astfel de construcţii, inclusiv de tipul murus Gallicus, aşa cum este situl de la Závist (Cehia) datat începând cu 150 a.Chr., sunt documentate în acest spaţiu).
22 Unii specialişti văd influenţe majore elenistice şi orientale în arta Regatului dac şi mult mai mici din cultura celtică, aceasta din urmă la rândul ei influenţată de fondul cultural balcanic. Piesele cu posibile origini celtice sunt relativ izolate şi ele pot fi rodul unor intruziuni. Mai mult, unele dintre obiectele considerate de factură celtică pot fi de fapt artefacte supra-regionale.
23 D.Spânu explorează parţial această moştenire spirituală şi o regăseşte în iconografia dacică, unde substratul mitologiilor vest-europene pare a-şi face simţită prezenţa, integrat în memoria culturală a elitelor din Dacia secolului I a.Chr.
24 Această moştenire poate fi mai probabilă în ce priveşte acele elemente de civilizaţie neatestabile arheologic, în acest caz unele comportamente şi atitudini – elitele sunt prin definiţie mimetice – sau capacitatea de a manipula simboluri etc.
25 Distincţia dintre cele două atribute este esenţială şi necesară, căci calitatea de artizan nu înseamnă repetarea mecanică şi monotonă a unor operaţii sau gesturi tehnice simple. Mediul dacic abundă de piese de serie, dar. În egală măsură şi de adevărate piese de artă realizate din metale.


BIBLIOGRAFIE:


Sursa:
Cătălin Borangic, Seniorii războiului în lumea dacică. Elite militare din secolele II a.Chr.-II p.Chr. în spaţiul carpato-dunărean, Editura Istros, Brăila, 2017, p.255-264.

Bibliografie complementară:
• A.Bărcăcilă, Antiquités pré- et proto-historiques des environs de Turnu-Severin, Dacia, I, 1924, p.280-296.
• A.Dimitrova, N.Gizdova, Trakiiski mogilni nekropoli v Panagjurskite kolonii pri gr. Panagjurište, Izvestija, 1, 1975, p.39-87.
• A.Rustoiu, A.Comşa, The Padea-Panagjurski Kolonii Group in Southwestern Transylvania. Archaeological, Historical and Paleo-Anthropological Remarks, în Daco-geţii, 2004, p.267-276.
• A.Rustoiu, Războinici şi artizani de prestigiu în Dacia preromană, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2002.
• C.I.Popa, În căutarea identităţii unei lumi. Cultura Coţofeni - între hăţişul terminologic şi practica „expunerii arheologice”, Terra Sebus, 7, 2015, p.11-58.
• D.Popescu, Două descoperiri celtice din Oltenia, SCIV, tom 14, nr.2, 1963, p.403-411.
• D.Spânu, Cavalerul cu pasăre de pradă de la Surcea: avatarul unui mit celtic în Dacia epocii târzii La Tène, Peuce, S.N., XIV, 2016, p.79-106.
• D.Spânu, Un mormânt de epocă târzie Latène de la Dubova, SCIVA, 52-53, 2001-2002, p.83-132.
• N.Palincaş, Izvoare arheologice. Conceptul de cultură şi diversele direcţii în arheologie, în Istoria Românilor, p.53-58.
• N.Plopşor 1945-1947 – Constantin S. Nicolăescu-Plopşor, Antiquités celtiques en Olténie, Dacia, XI-XII, 1945-1947, p.17-43.
• N.Plopşor et alii 1951 – Constantin S. Nicolăescu-Plopşor, V.Dumitrescu, N.Gostar, S.Barta, Ş.Ştefănescu, Raport asupra activităţii şantierului arheologic Rast-Dolj, SCIV, 2, 1951, 1, p.267-277.
• N.Torbov, J.Anastassov, Le groupe „Padea-Panagjurski Kolonii”: réexamen des ensembles funéraires des IIe et Ier s. av. J.-C. du nord-ouest de la Bulgarie, The Iron Gates, 2008, p.95-107.
• P.Łuczkiewicz, M.Schönfelder, Untersuchungen zur Ausstattung eines späteisenzeitlichen Reiterkriegers aus dem südlichen Karpaten- oder Balkanraum, Jahrbuch des Romisch-Germanischen Zentralmuseums, 55, 2008, p.159-210.
• P.Pupeză, Veacul întunecat al Daciei. Arheologie şi istorie în spaţiul carpato-danubian de la sfârşitul secolului III a.Chr. până la începutul secolului I a.Chr., Editura Mega, Cluj-Napoca, 2012.
• V.Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, ediţie îngrijită, comentarii şi postfaţă de Radu Florescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982.
• V.Sîrbu, Avant-propos, în P.Gherghe, Aşezarea şi necropola geto-dacică de la Spahii-Câmpul Spahiului, judeţul Gorj, Editura Măiastra, Târgu Jiu, 2015, p.11-14
• V.Sîrbu, C.Borangic, Pumnalul sica în nordul Dunării (~200 a.Chr. - 106 p.Chr.). Semiotica marţială a puterii, Editura Istros, Brăila, 2016.
• V.Sîrbu, G.Florea, Imaginar şi imagine în Dacia preromană, Editura Istros, Brăila, 1997.
• V.Zirra, Beitrage zur Kenntnis des Ketlischen Latene in Rumanien, Dacia, N.S., XV, 1971, p.171-238.
• V.Zirra, Les problemes des Celtes dans l'espace du Bas-Danube, Thraco-Dacica, 1, 1976, p.175-182.
• Z.Petre, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, Polirom, Iaşi, 2004.
• Z.Woźniak, Wschodnie pogranicze kultury Lateńskiej, Polska Akademia Nauk, Instytut Historii Kultury Materialnej, Zakład Narodowy im. Ossolińskich, Wrocław, 1974.
• Z.Wožniak, Die Ostlische Randzone der Latene Kultur, Germania, 54, 1976, 2, p.382-402.