Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (3)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (8)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (24)
   Economia (11)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (78)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (28)
   Seniorii războiului (6)
   Arhitectura militară (4)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (16)
   Civis Romanus (7)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (49)
   Recenzii (8)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Dacia 3D (3)
   Ziarul personal (7)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (51)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (366)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

SCORDISCI, TRIBALLI



Scordisci

Începând cu mijlocul secolului al IV-lea a.Chr. Peninsula Balcanică s-a aflat în faţa unor provocări serioase. Dislocaţi din sălaşurile lor din vestul Europei, îşi fac apariţia în zonă celţii, care în scurt timp ajung în zona Dunării. Asupra cauzelor acestei migraţii în masă, specialiştii au opinii în general asemănătoare, bănuind o creştere demografică substanţială, motiv pentru care triburi întregi au trebuit să plece, după cum spun chiar sursele antice: Galii se înmulţiseră foarte mult şi pământul pe care se născuseră nu-i mai încăpea; de aceea au trimis trei sute de mii de oameni să-şi caute altă aşezare (Trogus Pompeius, XXIV, 4, 1). Deplasarea s-a făcut spre sud, către Italia şi spre est, urmând cursul Dunării. O parte, mai puţin numeroasă, migrează şi spre vest, ajungând în insulele britanice. Mirajul Orientului antrenează mase mari de războinici, însoţiţi de avutul şi familiile lor. Prezenţa celţilor este sesizată timpuriu de sursele scrise. Alexandru Macedon primeşte, în 335 a.Chr., o solie a celţilor stabiliţi, potrivit lui Strabon (VII,3,8), undeva pe malul estic al Adriaticei, în contextul expediţiei macedonene împotriva triballilor.
Atâta vreme cât Macedonia şi Tracia au fost puternice, celţii nu au reprezentat un pericol deosebit, dar după moartea diadohilor Lisimah şi Seleucos, pe fondul certurilor pentru domnie dintre urmaşii acestora, triburile celtice traversează Tracia şi Macedonia şi pătrund în Grecia, iar câteva trec în Anatolia. Regatele elenistice se mobilizează şi opresc invazia, ba chiar îi resping pe atacatori. Marea invazie se fragmentează, iar o parte a celţilor se întorc înspre Europa. O facţiune se stabileşte pe Valea Mariţei, pe locul fostului regat odris, înfiinţând în jurul localităţii Tylis un regat efemer (Polybius IV,44), iar o alta se opreşte în bazinul Savei. Astfel, în 278 a.Chr., după atacul nereuşit asupra sanctuarului lui Apollo din Delphi, celţii au fost alungaţi şi au fugit unii în Asia, alţii în Tracia. De aici, pe aceleaşi drumuri pe care veniseră, s-au îndreptat din nou spre vechea lor patrie. Un grup dintre ei s-au aşezat la confluenţa Savei cu Dunărea şi i-a plăcut să fie numit scordisci (Trogus Pompeius, Istoria lui Filip, XXXII,3,5,6-8, rezumat de Iustinus).
Strabon este ceva mai precis în detalii spunând că scordiscii locuiau lângă Istru, împărţiţi în două: unii purtând numele de scordiscii mari, ceilalţi de scordisci mici. Cei dintâi locuiau între două râuri, care se varsă în Istru: Noaros, curgând pe lângă Segestica, şi Margos (numit de unii Bargos). Scordiscii mici locuiau dincolo de acesta şi erau vecini cu triballii şi cu misii. Scordiscii au stăpânit şi câteva insule. Puterea lor crescu atât de mult, încât s-au întins până la munţii Iliriei, Peoniei şi Traciei. Luară chiar în stăpânire şi cele mai multe insule din Istru. Au avut şi cetăţile Heorta şi Capedunum. După scordisci, de-a lungul Istrului, vin triballii şi misii (Strabon, VII,5,12).
Scordiscii, chiar dacă au fost la origine un amestec celtic1, se transformă destul de repede într-un conglomerat etno-cultural de sine stătător, bazat, printre altele, pe alianţe aparent durabile cu neamurile ilire şi tracice din regiune, în care însă filonul celtic a rămas dominant. Supravieţuitori ai expediţiei care a atacat Grecia, scordisci se retrag, probabil cu intenţia de a se reîntoarce în locurile de baştină, spre nord-vest, dar se opresc pe teritoriile de azi ale Serbiei2, sudul Ungariei, Bosnia şi nord-vestul Bulgariei. După sedentarizare, scordiscii au purtat lupte cu ilirii, triballii, moesii, dardanii, panonii triburi pe care le-au învins şi integrat în bună parte, reuşind astfel să facă din regatul lor – divizat la un moment dat în două facţiuni – un factor cultural, politic şi militar de primă importanţă pe scena Balcanilor de nord.
Războinici prin excelenţă, principala lor direcţie de atac a rămas spre sud, ei rămânând permanent un factor de presiune asupra Macedoniei şi Greciei3. Cucerirea Macedoniei de către romani a însemnat, poate în primul rând, preluarea responsabilităţilor şi problemelor pe care regatul macedonean le avusese la graniţele de nord, respectiv oprirea incursiunilor de jaf ale barbarilor. Scordiscii au fost multă vreme factorul instigator al alianţelor create în acest scop şi chiar principalii actanţi ai incursiunilor. Armata şi politica romană însă erau total diferite de divizata Grecie sau de statul macedonean. Expansionismul roman a generat o reacţie dură a barbarilor, care au atacat noua provincie frenetic, aproape un secol şi jumătate, uneori cu rezultate considerabile, fapt ce a atras atenţia autorilor antici. În ciuda micilor victorii, Roma cucereşte întreg teritoriul scordiscilor, acum posibil slăbiţi şi de atacurile dacilor, astfel că la începutul secolului I a.Chr., scordiscii încetează să mai joace vreun rol în evenimentele locale, iar regiunea lor devine provincia Moesia Superior.
Ca războinici şi purtători ai culturii Latène, scordiscii au fost principalul vector de răspândire în zona balcanică a elementelor culturale şi materiale celtice, exprimate în primul rând prin piese de armament, tactici şi strategii, artă şi mentalităţi specifice. Din contactul acestora cu elementele culturale locale, în principal tracice, a luat naştere specificul cultural balcano-dunărean cunoscut în literatura de specialitate drept fenomenul Padea-Panaghiurski Kolonii.
În creuzetul politic şi etno-cultural determinat de războaiele dure dintre barbari, regatele elenistice aflate în derivă şi expansiunea romană, apare această nouă identitate regională, în care scordicii au avut un loc şi o contribuţie importante. În ciuda acestui rol, principalii beneficiari ai acestei identităţi au fost dacii, care şi-au însuşit toate elementele constitutive ale fenomenului. Legăturile dacilor cu scordiscii au fost foarte dinamice. Alianţele lor militare transpar periodic în textele anticilor (Frontinus, Stratagemata, II,4,3; Florus, 1,39 [III,4], 5; Strabon, VII,5,11 (C318). Ezitarea lui Strabo, referitoare la campania lui Burebista în teritoriile scordisce nu face decât să adâncească şi mai mult umbra asupra relaţiilor dintre daci, acum în culmea gloriei lor, şi scordisci. După campania împotriva polisurilor greceşti Burebista atacă Tracia şi teritoriile scordiscilor, unde a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi ilirii (Strabon, VII,3,11). Natura şi cauzele războiului sunt total necunoscute, dar Strabon se contrazice, căci apoi declară: cu aceştia din urmă (scordiscii) adeseori ei (dacii) au făcut alianţe (Strabon, VII,5,2). Foarte posibil, scordiscii au fost angrenaţi în războaiele dacilor, în calitate de aliaţi4. Putem explica în acest fel declinul constant al scordiscilor, epuizaţi în aceste campanii succesive şi atacaţi apoi sistematic de romani.
Urme scordisce în cultura dacică pot fi considerate unele artefacte provenite din sudul Dunării, piese relativ numeroase (arme, podoabe, mai rar ceramică etc.). Acestor influenţe reciproce dintre daci şi scordisci – în mediul cărora s-au descoperit vase dacice – li se datorează şi asemănările dintre fibulele de tip Jarak, răspândite în spaţiul scordisc şi cele cu nodozităţi din mediul dacic şi chiar tipologia simetrică până la detaliu a unor pumnale curbe de tip sica sau a unor piese de podoabă, în acest caz a unei brăţări decorate cu motive zoomorfe descoperită în cetatea de la Băniţa. S-au putut documenta chiar unele posibile legături matrimoniale între populaţiile din sudul Dunării, din teritoriile scordisce şi cele din nordul fluviului. Dispersia artefactelor în cultura locală, precum şi lipsa unor aşezări ori necropole scordisce la nord de fluviu nu permite ipoteza migrării pe malul stâng a unor grupe de scordisci, dar nu este improbabil ca elemente izolate să fi ajuns totuşi aici.
Un exemplu în acest caz îl relevă descoperirile de la Desa5, dar şi acestea sunt pe malul Dunării şi nu în adâncimea teritoriului dacilor, ceea ce poate fi legat de menţiunea lui Strabon privind stăpânirea unor insule de pe fluviu de către scordisci, situaţie considerată un apogeu al puterii lor. Nu este deloc exclus însă ca unii scordisci să fi ajuns în teritoriul dacic. În acest sens putem interpreta pasajul lui Florus care spune, în contextul campaniei romane conduse de consulul M. Livius Drusus, din anii 111-110 a.Chr., că acesta i-a împins mai departe şi i-a oprit să mai treacă Dunărea (I,29,5). Victoriile romane au putut obliga unii supravieţuitori (triballi, scordisci sau daci) să caute refugiu peste fluviu, în teritoriul aliaţilor daci de pe malul nordic al fluviului. Dar nu există deocamdată date arheologice sau de altă natură din care să reiasă un impact semnificativ al acestora. Datele arheologice nu certifică o scordicizare în interiorul lumii dacice şi nici o prezenţă consistentă a scordiscilor, aşa cum, oarecum prudent, se afirmase înainte de 1989.

Triballi (gr. Τριβαλλοί)

Unul dintre cele mai vechi şi mai puternice triburi din nordul Balcanilor a fost cel al triballilor. Autorii antici îi deosebesc de tracii sudici şi chiar de odrisi, dar aceste particularităţi, datorate probabil şi contactelor frecvente dintre triballi şi iliri, celţi şi geţi, nu au dizolvat caracterul lor general tracic. Atât Strabon (VII,3,13), cât şi Diodor din Sicilia (XV,36) sunt fermi în această privinţă. Triballii rămân o ramură importantă şi distinctă a tracilor. Teritoriul lor se întindea între valea Moravei şi a Sremului, în Bačka de Sud (Južna Bačka), în sud-vestul Banatului, estul Serbiei şi nord-vestul Bulgariei actuale, cu unele întinderi ocazionale, dar şi cu restrângeri încete şi sigure în faţa vecinilor iliri sau a celţilor noi sosiţi.
Vechimea triballilor este considerabilă, menţiuni despre ei fiind consemnate timpuriu de către Herodot (IV,49), ce vorbeşte despre câmpia triballilor. Tucidide notează independenţa lor -- „Dinspre partea triballlilor, care sunt şi ei neatârnaţi […]” (Tucidide, II,96,4 şi IV,101,5) - obţinută după desele conflicte cu odrisii. Trogus Pompeius, în contextul luptelor dintre sciţi şi Filip al II-lea, regele Macedoniei, spune că la întoarcerea victorioasă a macedonenilor, aceştia au fost atacaţi de triballi6, care îl rănesc pe rege şi îi iau toată prada7. Legat de acest eveniment şi impreciziile geografice şi onomastice din sursele istorice, s-a avansat ideea că acel Rex Histrianorum (mort cel mai târziu în primăvara anului 339 a.Chr.) care reuşise să-i oprească iniţial pe sciţii lui Atheas fusese un rege al triballilor. Strabon, notează poziţionarea lor geografică, aminteşte şi de conflictul dintre regele triballilor, Syrmos, aliat al geţilor şi Alexandru cel Mare8. Probabil Strabon a surprins momentul slăbirii triballilor, aşezaţi pe cursul marii invazii celtice din Balcani, care i-a bulversat puternic9, dar care au mai avut forţa să se opună macedonenilor. Trogus Pompeius surprinde mai limpede tradiţionalele alianţe ale geţilor şi triballilor, notând una dintre luptele acestora contra celţilor, dacă nu cumva este vorba despre războaie diferite (Trogus Pompeius, Historiae Filippicae, XXV,2-3). Tot despre triballi vorbeşte şi Apian (Anabasis Alexandri, I.), folosind cel mai probabil ca sursă pe Ptolemaios, istoric şi rege lacid al Egiptului. Alte menţiuni despre triballi apar episodic la diverşi autori, dar informaţiile despre ei se răresc, prinşi fiind permanent între iliri, celţi, bastarni, macedoneni şi romani. Ultima menţiune a triballilor în sursele antice îi plasează în coaliţia barbară care a atacat în 109-106 a.Chr. ţinuturile sud-dunărene, fiind respinşi de Marcus Minucius Rufus, proconsul al Macedoniei (Florus, 1,39 [III,4], 4; Velleius Paterculus, II,8,3; Titus Livius, Periochae, LXV.). Amploarea atacului este vizibilă şi dacă privim baza largă de recrutare, la incursiune participând scordisci, daci, triballi şi probabil şi alte triburi barbare din zonă. Romanii însă le administrează o înfrângere usturătoare, cu efecte dramatice pentru triballi, cei mai expuşi replicilor şi oricum aflaţi deja în declin.
Apian scria, în secolul II p.Chr., despre dispariţia totală a triballilor, notând că rămăşiţele lor, secătuite de numeroasele lupte cu scordiscii, ar fi trecut Dunărea, în teritoriul foştilor aliaţi geţi (şi/sau daci!)10. După cum spune acest autor, în vremea sa (cca. 100-161 p.Chr.) neamul triballilor era necunoscut contemporanilor, semn că declinul lor fusese accelerat de bulversările din nordul Peninsulei Balcanice, care au reconfigurat peisajul politico-militar şi cultural al regiunii. Este greu de admis o extincţie totală a acestui mare trib – atacat la un moment dat de către autariaţi11 – în ciuda vicisitudinilor enumerate. Cel mai probabil este că triballii şi-au pierdut în timp identitatea etnoculturală12, dominaţi şi absorbiţi de către vecinii lor, mai puternici şi mai agresivi, scordisci, iliri sau daci, în paralel, desigur, cu înfrângerile repetate suferite, agravate de luptele interne13. Rămăşiţele lor se risipesc în timpul cuceririi romane şi în vechile lor teritorii se mută alte neamuri.
Înainte de această dată, revenind în tumultul transformărilor din Balcanii de Nord, se pare că triballii au jucat un rol important în sinteza grupului Padea-Panagjurski Kolonii, istoricii remarcând că inventarele funerare specifice acestui curent cultural reflectă un amestec de elemente celtice şi tracice. În mod firesc s-a presupus că mormintele elitelor militare identificate în nord-vestul Bulgariei actuale au aparţinut, în bună parte, aristocraţiei războinice a triballilor, asupra cărora contactele puternice cu celţii au lăsat influenţe considerabile. Analiza acestor inventare au indicat existenţa unor grupuri etnice diferite: scordisci, triballi şi daci, semn al contactelor diverse formate după apariţia romanilor în regiune. Aşa se explică asocierea unor obiecte şi piese de armament având origini şi caracteristici culturale diferite, în care actanţii principali au fost scordiscii, dacii şi triballii.
Particularităţile culturale ale triballilor par să fi fost anterior influenţate şi de geţii vecini, care probabil împinşi adesea de presiunea sciţilor şi bastarnilor, au pătruns în teritoriul triball, modificând aici nu doar aspectul cultural local, ci şi demografia regiunii. Originea comună, afinităţile şi aculturaţia permanentă explică, parţial, naturalele alianţe şi legături dintre geţi şi apoi daci, pe de o parte şi triballi pe de alta. În acest cadru, unele infiltrări la nord de Dunăre în teritoriile dacilor, din varii motive, în contextul modificărilor impuse de elitele războinice Padea-Panagjurski Kolonii, a unor comunităţi de triballi, deşi posibile şi probabile, sunt astăzi invizibile arheologic, mascate de similitudinile culturale între daci şi triballi. Întreg peisajul cultural şi politic din regiune a fost oricum bulversat şi apoi nivelat de campaniile dacilor conduşi de rege Burebista.

Note:
1 Spre deosebire de invazia Italiei, petrecută cu un secol mai devreme, unde au pătruns triburi bine definite identitar (boiii, senonii, insubrii etc.) plecarea spre est a avut loc după recrutări individuale, fiind chemaţi războinici, însoţiţi de familiile lor, provenind din triburi diverse. Chiar modul de denumire a noului trib, după numele unui munte local, atestă că noua identitate era una nouă, indicând faptul că tribul sau comunitatea celtică originală nu a avut forţa de a-şi impune etnonimul.
2 La vărsarea râului Sava în Dunăre a existat oraşul Singidunum (azi Belgrad), cu nume de certă rezonanţă celtică.
3 […] toate întinderile fără sfârşit locuite de neamuri sălbatice erau cunoscute sub numele de Tracia. O parte din ele era locuită de scordisci, despărţiţi acum departe de aceste provincii, odinioară sălbatici şi plini de cruzime, cum ne spun cei din vechime, sacrificând Bellonei şi lui Marte pe prizonieri şi bând cu lăcomie sânge omenesc în tigve de om. Asprimea lor a prilejuit multe griji şi încăierări romanilor, care în cele din urmă pierdură o armată întreagă împreună cu comandantul ei (Ammianus Marcelinus, XXVII,4,4).
4 Alianţele dintre scordisci şi daci erau tradiţionale, calitate în care unii autori au considerat că ei au participat şi la campaniile împotriva coaliţiei boio-tauriscă. Este destul de dificil de admis însă un atac asupra sudului Dunării, înaintea rezolvării problemelor cu celţii din vest, principala forţă de opoziţie a regatului dac, Burebista având în acest caz spatele vulnerabil la atacurile boiiilor şi tauriscilor. Abia după înfrângerea acestora, a putut să organizeze expediţii spre sud-est şi sud, fără grija frontului din spate.
5 Este vorba despre piese uşor diferite de cele specifice depunerilor de tip PPK, care conţin lănci şi cuţite celtice (Hiebmesser), spade de tip celtic (îndoite ritual), umbo-nes de scut, o zăbală de tip tracic, podoabe şi rămăşiţe osteologice ale războinicilor incineraţi. La o primă evaluare a inventarelor, deocamdată doar la nivel de declaraţii de presă, depunerile au fost datate între mijlocul secolului al III-lea a.Chr. şi mijlocul secolului al II-lea a.Chr. Descoperirile, făcute de către un pasionat de detecţii metalice, urmează să fie restaurate, analizate şi publicate. Acestea se adaugă altor morminte (cca.11), cu inventare funerare elocvente şi ele, din care trei cu arme, descoperite pe raza aceleiaşi comune, în punctul Castraviţa, de această dată ca urmare a unor cercetări sistematice. Şi acestea sunt nepublicate deocamdată (inf.P.Gherghe).
6 Prima confruntare a lui Filip al II-lea cu triballii are loc în vara anului 351 a.Chr., iar ambuscada de după confruntarea cu sciţii lui Atheas, în vara anului 339 a.Chr.
7 […] Deşi sciţii erau mai numeroşi şi mai tari, Filip i-a învins prin şiretenie. Au fost robite 20.000 de femei şi copii, o mulţime uriaşă de vite, dar nici un pic de aur sau argint. […] dar în întâmpinarea lui Filip care se întorcea din Sciţia au venit triballii; declară că nu-i vor îngădui trecerea dacă nu primesc o parte din pradă. De aici a ieşit ceartă şi repede apoi lupta; în care luptă a fost rănit şi Filip la coapsă, când i-a fost ucis calul de o lovitură care a trecut prin trupul său. Deoarece toţi îl crezuseră mort au părăsit prada (IX,3,1).
8 Arrian, 1,1,4; Strabon, VII,5,12. Ca urmare a tratativelor ce au urmat rezultatului indecis al confruntării lui Syrmos cu macedoneenii, triballlii au furnizat, în calitate de aliaţi, un contingent de cca.5.000 de războinici care l-au urmat pe Alexandru în campania din Orient (Pseudo-Calistene, I,26).
9 Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu triballii, ei fiind de neam trac. Căci şi ei au primit imigrări, întrucât vecinii lor îi cotropeau, fiind mai slabi. Ba chiar, acei de dincolo de Istru - şi anume sciţii, bastarnii şi sarmaţii -, după ce îi învingeau, treceau şi fluviul o dată cu cei alungaţi de ei, statornicindu-se chiar, unii dintre aceştia, fie în insule, fie în Tracia. Cei care locuiau de cealaltă parte a fluviului erau biruiţi mai ales de iliri (Strabon, VII,3,13).
10 [Triballii] care într-atât s-au irosit luptându-se unele cu altele, încât – dacă a mai rămas ceva din triballli - aceştia s-au refugiat la geţii de dincolo de Istru. Neamul lor a înflorit până pe timpul lui Filip şi Alexandru, dar acum aproape că s-a stins şi este necunoscut oamenilor din regiunile [unde au locuit înainte]. Appian, Iliria, 3, 5.
11 Puternic trib ilir ce a reuşit la un moment dat să domine nordul peninsulei Balcanice […] autariaţii au supus pe triballi […]. Strabon, VII,5,11 (C318).
12 Stridenţi, agresivi şi originali, triballii au avut permanent în imaginarul grecesc o reputaţie negativă.
13 […] triballii, care s-au măcinat la început între ei, iar până în cele din urmă au fost distruşi de macedoneni şi de romani […]. Strabon VII,5,6.

Sursa:
Cătălin Borangic, Seniorii războiului în lumea dacică. Elite militare din secolele II a.Chr.-II p.Chr. în spaţiul carpato-dunărean, Editura Istros, Brăila, 2017, p.265-269.

Bibliografie complementară
• Borangic C., Arme şi piese de harnaşament din epoca Regatului dac, descoperite la Bulbuc, com.Ceru-Băcăinţi, jud.Alba. Consideraţii preliminare, Istros, XX, 2014, p.259-310.
• Boteva D., The Ancient Historians on the Celtic Kingdom in South Eastern Thrace, în Lyudmil F. Vagalinski (ed.), In Search of Celtic Tylis in Thrace (III C BC), Sofia, 2010, p.33-50
• Danov H.M., Tracia antică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
• Ferencz I.V., Celţii pe Mureşul mijlociu, Bibliotheca Brukenthal, XVI, Sibiu, 2007.
• Iliescu V., Contribuţii la problema raporturilor scito-trace în sec. IV î.e.n., Pontica, 2, 1969, p.189-197.
• Kruta V., Les Celtes. Histoire et dictionnaire, Paris, 2000.
• Măndescu D., Piesele de port şi podoabă din aur şi argint în cultura geto-dacică clasică (secolele II a.Chr.- I p.Chr.), în Aurul şi argintul antic al României. Catalog de expoziţie, R.Oanţă-Marghitu (ed.), ediţia a II-a, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2014, p.84-99.
• Papazoglu F., The central Balkan tribes in pre-roman times, Amsterdam, 1978.
• Popović p,, The Territories of Scordisci, Starinar, N.S., XLIII-XLIV, 1992-1993 (1994), p.13-21.
• Popović P., The Scordisci from the fall of Macedonia to the Roman conquest, în N.Tasić (ed.), Scordisci and the Autochthons: Scordisci and the Native Population in the Middle Danube Region, Belgrad, Serbian Academy of Sciences and Arts, Institute for Balkan Studies, 1992, p.35-52.
• Rustoiu A., Războinici şi artizani de prestigiu în Dacia preromană, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2002.
• Rustoiu A., Războinici şi societate în aria celtică transilvăneană. Studii pe marginea mormântului cu coif de la Ciumeşti, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2008.
• Stojić M, Triballi in archaeological and historical sources, în Zbornik Matice srpske za klasične studije, 13, 2011, p.253-282.
• Woźniak Z., Wschodnie pogranicze kultury Lateńskiej, Polska Akademia Nauk, Instytut Historii Kultury Materialnej, Zakład Narodowy im. Ossolińskich, Wrocław, 1974.