Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica (2)
   Echipa ENDA (4)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (3)
   Rapoarte de activitate (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (8)
   Poveștile Legio Dacica (15)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (24)
   Economia (12)
   Arta (6)
SOCIAL
   Regii (15)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (80)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (7)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (31)
   Seniorii războiului (7)
   Arhitectura militară (4)
   Cetăţile (20)
   Războaiele dacilor (17)
   Civis Romanus (7)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (58)
   Recenzii (11)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (8)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (4)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Dacia 3D (9)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (12)
   Legende şi povestiri (3)
   English papers (54)
ZIARUL PERSONAL
   Borangic Cătălin (33)
   Marcu Marius (5)
   Velico Dacus (57)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (32)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (398)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

TRACI, GEŢI, DACI, GETO-DACI

Cătălin Borangic


O istorie sinceră a tracilor, în ansamblu, nu ştiu să se fi scris, iar de una completă sau măcar echidistantă nu cred că poate fi încă vorba, subiectul fiind în centrul unor controverse şi dispute interminabile. Sursele antice interpretabile, informaţiile incomplete, ingerinţele politice din modernitate şi subiectul vast în toate dimensiunile lui sunt doar câteva dintre motivele care au împiedicat scrierea unei astfel de Istorii, chiar dacă unele încercări au existat. Nu este în intenţia mea să dezbat aceste aspecte, deci mă voi limita la a puncta câteva repere esenţiale, toate în legătură cu moştenirea tracică din cultura şi istoria geto-dacilor.
Etnonimul Thrax (în latină Thraces, în greacă Thrakes) însumează un număr mare de triburi aparţinând familiei de limbi indo-europene care s-au stabilit, începând cu secolul al XVII-lea î.Hr., în spaţiul vast delimitat de malul nordic al Mării Egee, sud estul Serbiei actuale, regiunea Boemiei şi nord-vestul Asiei Mici. Cel mai probabil, iniţial, acest etnonim a fost atribuit unor clanuri sau triburi aliate fie în sudul Balcanilor, fie chiar în Grecia. el extinzându-se ulterior asupra numeroaselor comunităţi înrudite. Proces petrecut şi în nordul Dunării, dar ceva mai lent, aici denumirile locale fiind înlocuite de etnonimul generalizator „daci”.
Extinderea concepţiei etnice a grecilor referitoare la traci şi Tracia s-a solidificat substanţial abia în timpul marii colonizări greceşti (secolele VIII-VI î.Hr.), odată cu pătrunderea coloniştilor şi negustorilor greci spre nord şi cu intensificarea schimburilor cu triburile tracice din interiorul Peninsulei Balcanice. Privind originea tracilor, deşi sunt încă multe necunoscute, legate de fragmentarea blocului indo-european şi dispersia europeană a triburilor, cercetătorii, în majoritatea lor, sunt de acord că acestea au pătruns în sud-estul european la sfârşitul Epocii Bronzului, venind din stepele nord-pontice.

Tracii sudici şi cei nordici, acelaşi neam
La nivel de detaliu, problemele care ţin de etnogeneza şi istoria timpurie a tracilor sunt subiectul unor puternice controverse în rândul specialiştilor, departe, aşadar, de vreun consens, astfel că nu se poate creiona foarte sigur aproape nici unul sau altul dintre aspectele relevante. Pentru acest text am extras un minim de informaţii, cât mai generale şi neutre, necesare pentru contextualizarea apartenenţei geţilor şi apoi a dacilor la neamul tracic. De reţinut că în zona nord-dunăreană, rădăcinile etno-culturale ale triburilor locale aparţin culturii Coţofeni. Denumirea şi detaliile regionale ale acestei întinse culturi sunt o convenţie larg acceptată, în spatele căreia discuţiile continuă, devoalând. prin reflexie, complexitatea subiectului.


Masca de aur a regelui trac Teres I, primul conducător al Regalului Odrys


Contactele dintre traci şi vecinii lor sudici, mult mai numeroase odată cu începutul colonizării greceşti, au permis, pe de o parte, accesul tracilor la valorile Eladei, iar pe de alta, contactul grecilor cu misterioasa, pentru ei, lume hiperboreeană. Particularităţile spirituale ale vecinilor nordici au stârnit un interes explicabil din partea Greciei. Influenţa reciprocă trebuie să fi contribuit la segmentarea, neamului trac în două mari grupe: tracii propriu-zişi, situaţi la sud de Balcani, şi gruparea tracilor de nord. situaţi la nord de acest lanţ muntos. Mult mai corect am putea considera culmile Munţilor Balcani ca delimitând, cel mai adesea doar politic şi doar parţial cultural, tracii meridionali de cei septentrionali.
Dacă este dincolo de orice dubiu că tracii sudici şi cei nordici sunt unul şi acelaşi neam, folosind graiuri asemănătoare (Strabon ne spune că geţii sunt un neam vorbind aceeaşi limbă cu tracii) şi că „dacii au aceeaşi limbă ca şi geţii” şi împărtăşind aceleaşi coordonate spirituale, este la fel de neîndoielnic că diferitele grupări ale tracilor au suferit cu timpul modificări culturale datorate, în mare măsură, numeroşilor lor vecini, dar şi evoluţiei interne. Astfel, dacă tracii de sud au interferat puternic cu grecii, ilirii şi mai puţin cu sciţii şi celţii, grupul nord-tracic a suferit intense influenţe scitice şi, ulterior, o amprentă celtică. în acest ultim caz, ambele contacte au lăsat urme vizibile în cultura dacică, în vreme ce influenţa elenistică a fost mai moderată. Modificările survenite, fără a fi capitale, pot fi urmărite, teoretic, folosind Dunărea ca element de separaţie a istoriei politice a celor două componente ale civilizaţiei tracilor.
în sudul Dunării, coagularea tracilor într-un organism statal a avut o finalitate sub forma Regatului Odrys, o excepţie notabilă a lumii sud-tracice, cu o istorie politică cuprinsă între a doua jumătate a secolului V î.Hr. şi prima jumătate a secolului I d.Hr., dar a cărui putere efectivă a durat între secolele V-III î.Hr. în nordul fluviului dezvoltarea politică s-a concretizat ulterior într-o entitate coerentă sub forma Regatului Dac. Dacă formaţiunile tracilor sudici au sfârşit prin a deveni clientelare Romei şi prin romanizare s-au integrat în universul latin. Regatul Dac va urma acelaşi destin ceva mai târziu, cu preţul a două războaie pe care istoria antică le-a consemnat ca fiind printre cele mai crâncene (Magazin istoric, nr.5/2019).
Spaţiului trac i-au lipsit întotdeauna graniţele etno-politice fixe, care să cuprindă în interior exclusiv anumite grupuri etnice. Într-o bună măsură, istoriografia contemporană delimitează arealul trac între limitele expansiunii populaţiilor de limbă tracă, fără a ţine cont de faptul că, între aceste limite, amestecul de etnii a fost un fenomen aproape permanent. Cel mai adesea violente, dar nu numai, infiltrările diverselor grupuri de sciţi, greci, celţi, iliri, sarmaţi sau germanici au format adevărate enclave etno-culturale în mijlocul populaţiilor tracice (Strabon, Geographia), care, la rândul lor, uneori avansaseră în teritoriile acestora.


Detalii din fresca mormântului tracic de la Kazanlîk


Aceste conexiuni etno-geografice au permis intense schimburi, nu numai în ceea ce priveşte cultura materială sau spirituală, ci şi cu aplicabilitate practică, referitoare la tehnicile de producere a armelor, tactici, strategii, artă, religie, mentalităţi, toate adoptate şi adaptate de oameni aflaţi aproape permanent în conflict, atât între ei, cât şi cu vecinii lor. Toate aceste conjuncturi, puternic mulate pe caracterul impulsiv al tracilor (Lucian, Icaromenip, 16), au dat Antichităţii una dintre cele mai creative şi dinamice culturi.

Nu ştim dacă îşi spuneau geţi
Nu există nicio certitudine asupra momentului individualizării geţilor în masa tracilor. Descoperirile arheologice arată unele diferenţe ale culturii materiale între zonele de la sud şi nord de Balcani (Herodot, Istorii; la trausi, trib getic, găsim aceleaşi datini ca şi la restul tracilor în afara celor legate de naştere şi moarte). Se poate vorbi de o reflexie a acestor deosebiri în ce priveşte aspectele spirituale, căci Herodot, vorbind despre geţi, deşi i se par traci în bună măsură, remarcă o serie de elemente care-i particularizează evident. în mod cert, situarea la periferia blocului tracic a permis influenţe asupra geţilor venite de la populaţiile vecine, în special cele de stepă.
Asupra originii numelui există puţine date, dependente desigur de nivelul cunoaşterii limbii tracice în ansamblu. Singura variantă propusă şi necontestată până acum este că etnonimul derivă dintr-un i.e. *guet-, echivalat cu a grăi; a vorbi. Privind etnonimul din perspectiva internă, nu avem nicio siguranţă că geţii se numeau ei înşişi cu acest termen, sursele antice îl folosesc relativ la modul general, notând în paralel numeroase nume de triburi ce locuiau în arealul getic.
Geografic, Tucidide îi localizează pe traci în secolul V î.Hr. între Munţii Rodopi şi Munţii Haemus (Munţii Balcani), iar pe geţi. oarecum vag, dincolo de Haemus (spre nord din punctul de vedere al grecilor). Mai târziu, Strabon spune că geţii locuiesc de o parte şi de alta a Dunării.
Fără a mai relua toate scrierile anticilor, concluzia generală este că, începând cu sfârşitul secolului VI î.Hr., geţii sunt atestaţi între Balcani şi Carpaţii Meridionali, Pontul Euxin şi Cazanele Dunării, fragmentaţi, e drept, într-o puzderie de triburi, diferite sub aspect demografic. Descoperiri le arheologice confirmă şi ele această dispersie. Menţionarea geţilor în diferite ipostaze, chiar şi atunci când principalul factor de putere regională era Regatul Odrys, sugerează că geţii făceau oricum notă discordantă în masa sud-tracică, chiar dacă ocazional participau, de voie sau de nevoie, la evenimentele militare din acest spaţiu coordonate de dinaştii traci. Ipoteza este credibilă dacă ţinem cont de libertatea de mişcare oferită de pustiul getic şi relaţiile militare cu războinicii stepelor, pe care geţii le trăiau mai intens decât lumea sud-dunăreană. În acest scenariu nu mai apare atât de nechibzuită decizia unor triburi getice de a se opune cu armele invaziilor persane, în contrast evident cu politica sud-tracică a altor entităţi politico-militare sud-dunărene. Apropierea de lumea nord-pontică este vizibilă în arta getică, în adoptarea unor arme, harnaşamente şi comportamente ale sciţilor, aşa cum, fără mirare, observa Tucidide.
Dacă lăsăm la o parte menţionarea de către Hecateu (istoric şi geograf antic grec; jumătatea secolului VI î.Hr.) a unor triburi (crobizi, trizi/terizi), probabil getice, cea mai veche consemnare a etnonimului getic îi aparţine lui Sofocle (Edip rege), care notează în tragedia, astăzi pierdută, Triptolemos despre un oarecare „Charnabon, care domneşte acum peste geţi”. Numele dinastului, despre care nu putem şti peste care trib şi în ce regiune domnea, este probabil getic şi, mai mult, reflectă un rege-războinic. Până în secolul I î.Hr., istoriografia greacă este unanimă în a-i numi geţi pe aceşti traci. După sosirea romanilor în Balcani şi apoi la Dunăre, lucrurile devin neclare, etnonimul geţi este amestecat adesea cu daci, fiecare autor, grec sau latin, fiind tributar propriei culturi sau unor conjuncturi oarecare.


Pegasul de la Vazovo (Bulgaria) şi un coif tracic


Pe toată perioada dintre secolele VI-III î.Hr. geţii rămân grupul dominant din punct de vedere demografic, politic, economic, militar şi artistic în aproape tot bazinul Dunării inferioare, pe ambele maluri ale fluviului. Intensa locuire este documentată de puncte întărite, aşezări numeroase şi necropole. Monumentalitatea unor tezaure sau a unor depuneri funerare fastuoase (Cucuteni-Băiceni, Poiana Coţofeneşti, Agighiol, Peretu, Craiova, Porţile de Fier, Sboryanovo-Svestari, Rogozen, Borovo, Lukovit, Letniţa), cetăţile şi nu în ultimul rând implicarea dinamică în fenomenele din lumea meridională, cu toate consecinţele sociale şi economice ce au decurs de aici, reconstruiesc profilul unei aristocraţii potente, cu un caracter identitar distinct. De altfel, această bogată cultură materială, dublată de o puternică amprentă specifică doar certificau particularităţile observate de scriitorii greci.


Capul din bronz al regelui Seuthes I, detcoperit la Golyamata Kosmatka


Un recuI prelungit
În interiorul lumii getice se poate observa un anume grad de uniformizare a valorilor. Dincolo de indiscutabila unitate culturală sesizată pe cale arheologică, este sigur că avem de-a face cu identităţi tribale şi regionale, distincte de la zonă la zonă, etnonimul de geţi fiind, în ultimă instanţă, un termen generic pentru triburile tracice de la nord de odrisi.


Tezaurele tracice de la Panagiurişte şi Valchitran


Armamentul, arta, construcţiile civile şi militare, ceramica, amenajările funerare au caracteristici similare în tot spaţiul getic. Toate acestea denotă o ideologie relativ comună, având în centru basileul războinic, eroizat. Afişarea acestei ideologii s-a făcut, în bună parte, prin recursul la metalele preţioase, din care au fost realizate echipamente militare de paradă emblematice sunt vestitele coifuri princiare veselă de ceremonie, aplice de harnaşament, podoabe. în mod cert pe lângă aceste dovezi concrete putem adăuga elementele discrete arheologic: ritualuri, sacrificii, ceremonii, generozitate, etichetă, tatuaje, vestimentaţie, cult etc. Iconografia prezentă pe toate aceste piese nu există elemente nedecorate relevă teme mitologice specifice geţilor. Ideologia astfel exprimată a elitelor desigur, pentru că nu putem vorbi de o omogenizare la nivelul întregii societăţi arată, prin complexitate şi repetitivitate şi că, cel puţin în secolul de aur al prinţilor geţi (cca. 350 – cca. 250 î.Hr.) aceasta era extrem de bine structurată şi articulată pe un spaţiu vast, pe toate coordonatele ei sociale. Dispersia nu putea fi posibilă fără mobilitatea elitelor, fie că vorbim despre diverse alianţe între căpeteniile şi regii geţilor, fie că vorbim despre activitatea politică şi mai ales militară a liderilor.


Călăreţi traci reprezentaţi în tezaurele de la Lukovit şi de la Letniţa (Bulgaria)


Puterea efectivă a acestor basilei trebuie că a fost considerabilă, dacă ne gândim la eforturile economice pe care comunităţile supuse a trebuit să le depună. Este limitativ să ne gândim că impunerea deciziilor elitei s-a făcut doar prin forţă brută, deşi e improbabil să nu fi existat cazuri, în principal însă proiecţia puterii în teritoriu trebuie să fi fost realizată prin alte mijloace decât cele coercitive, întrucât nu există nicio dovadă a unor conflicte interne de amploare, deşi, întotdeauna, unele fricţiuni erau fireşti. Dimpotrivă, un rege victorios, Dromihete, este pus în situaţia de a-şi convinge poporul în privinţa sorţii captivilor macedoneni, luând hotărârile politice cu încuviinţarea mulţimii (Diodor din Sicilia; prin mulţime înţelegem numai partea activă militar, cea care înfruntase primejdiile războiului, şi nu poporul de rând). Suntem obligaţi să admitem că mecanismele de condiţionare, control şi impunere în structurile inferioare erau, în bună parte, de natură psihologică. Basileii geţi, acei „prinţi de aur”, posedau şi cultivau o identitate distinctă, puternică, eficace.
Pe aceste baze s-a asigurat pentru câteva secole dinamica întregii structuri sociale getice, în fapt, modelul identitar folosit a fost atât de eficient, încât, mergând în siajul lui, societatea getică s-a epuizat şi începând cu mijlocul secolului III î.Hr. civilizaţia a intrat într-un recul prelungit. Desigur, acest recul a afectat în principal elitele, care nu şi-au mai permis cheltuielile care-i alimentaseră gloria de altădată, dar consecinţele au fost resimţite din plin pe întreg palierul social. Nu se poate neglija impactul extern care a iniţiat şi acutizat decăderea basileilor geţi, anume invazia celtică în Balcani, pe lângă atacurile propriu-zise asupra teritoriilor tracilor şi geţilor („Brennus, conducătorul galilor, plecase în Grecia, iar cei pe care îi lăsase să apere hotarele neamului lor, ca să nu pară că numai ei stau degeaba, au înarmat 15.000 de pedestraşi şi 3.000 de călăreţi, au pus pe fugă trupele geţilor şi tribalilor şi ameninţând Macedonia, au trimis soli la rege [Antigonos Gonatas] ca să îi ofere pacea pe bani şi totodată să spioneze tabăra regelui” - Trogus Pompeius, Historiae Filippicae). Multe aşezări au fost distruse, unele zone depopulate, însă cursul evenimentelor a luat o altă turnură, căci valul celtic a fost oprit de greci, dar răul fusese făcut. Principala consecinţă a fost că legăturile tradiţionale cu Grecia şi mai ales Macedonia au fost tăiate. Lumea getică s-a trezit singură şi în pragul colapsului.

(Va urma)


BIBLIOGRAFIE:


Apărut în: Magazin Istoric, nr.4 (637) aprilie 2020, p.15